Urmarirea Penala

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE al REPUBLICII MOLDOVA
ACADEMIA “ȘTEFAN CEL MARE “ AL REPUBLICA MOLDOVA

Facultatea “Științe polițienești” , domeniul DREPT
Catedra “Procedură penală și criminalistica “

Specializarea „Activitatea de urmarire penală”
TEZA DE LICENȚĂ
Tema : URMĂRIREA PENALĂ , FAZA A PRCESULUI PENAL
Data susținerii prealabile A elaborat :

_____________________ Studenta Academiei “Ștefan cel Mare“
Facultatea de Drept , Secția zi ,
studenta Iachim Doina _____
Proces verbal al ședinței Coordonator științific

Catedrei _________ Doctor in drept,
Șef al catedrei “Procedură
Penală și crimialistică” OSTAVCIUC Dinu ________________
_______________________
CHIȘINAU 2016
CUPRINS
INTRODUCERE..................................................................................................... 3
CAPITOLUL I : CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND URMĂIREA PENALĂ..................10
§ 1 Noţiunea, obiectul, limitele şi scopul urmăririi penale..................................10
§ 2 Trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale şi dispoziţii generale
privind urmărirea penală......................................................................................16
§ 3 Organele de urmărire penală şi competenţa lor..............................................25
§ 4 Conducerea urmăririi penale de către procuror. Controlul judiciar al
procedurii prejudiciare.........................................................................................30
CAPITOLUL II : ASPECTE TEORETICO – PRACTICE PRIVIND EFECTUAREA URMARIRII

PENALE...................................................................................................................38
§ 1 Sesizarea organelor de urmărire penală şi procedura începerii urmăririi penale

..............................................................................................................................38
§ 2Procedura de desfăşurare a urmăririi penale..................................................48
§ 3Particularități procedurale ale finisării urmăririi penale ...............................54
§ 4 Terminarea urmăririi penale cu transmiterea cauzei penale în judecată......60
CAPITOLUL III ROLUL PROCURORULUI LA EFECTUAREA URMARIRII

PENALE..................................................................................................................70
§ 1. Consideraţiuni generale privind exercitarea urmăririi penale de către

procuror................................................................................................................70
§ 2. Competenţa procurorului la exercitarea urmăririi penale.............................73
ÎNCHEIERE............................................................................................................78
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................80
2
INTRODUCERE
Actualitatea temei .
Este cunoscut faptul că urmărirea penală se desfășoară în scopul constatării la timp și
în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, ea are ca obiect colectarea probeor
necesare cu privire la existența infracțiunii , la identificarea făptuitorului .
Această fază a rocesului penal urmărește în primul rînd tragerea la răspunderea
penală a persoanei care a comis o infracțiune , rezolvarea unui confict concret de
drept penal . Legea impune ca aceasta activitate să se desfășoare imediat și cu
maximum de eficiență , astfel încit să se apropie cît mai mult de momentul judecății
și al tragerii la răspundere a celui vinovat .
În conîinutul respectivei teze de licență , în abordarea temei “URMĂRIREA
PENALĂ” am realizat o analiză detaliata a conținutului prevederilor legislației
procesual-penae în vigoare a statutului ofițerului de urmărire penală , a procurorului ,
competența lor . Am oferit o analiză detaliata a modificărilor de lege existente in
codul de procedură penală al RM , Legea privind activitatea specială de investigatie ,
legea privind statutul ofițerul de urmărire penală , legea cu privire la procuratură ,
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , etc.
În prezenta lucrare autorii autohtoni consideră că cele mai esențiale trăsături
caracteristice ce subliniaza specificul urmăririi penale sunt :
-divizarea atribuțiilor prcesuale la efectuarea urmăririi penale între procuror și
ofițerul de urmărire penală ;
-caracterul semicontradictoriu al activităților în faza de urmărire penală ;
-lipsa de publicitate a urmărirei penale ;
-caracterul preponderent al formei scrise ;
-îmbinarea regulii independenîei procurorului și ofițerului de urmărire penală cu
regulile subordonării ierarhice.
Potrivit art. 6 p.37) Cod de procedură penală ,,procurorul,, este persoana oficială
numită, în modul stabilit de lege, pentru a conduce sau a exercita urmărirea penală,
iar conform p.3) alin.(1) art.52 Cod de procedură penală la efectuarea urmăririi
3
penale procurorul conduce urmărirea penală şi controlează legalitatea acţiunilor
procesuale efectuate de organul de urmărire penală.
Realizarea justiţiei penale în cazul săvîrşirii unor fapte penale este posibilă în
urma înfăptuirii unei activităţi din partea statului, care nu poate fi arbitrară, ci,
dimpotrivă, chibzuită şi amplu reglementată prin dispoziţiile legii.
În scopul respectării principiului de bază privind legalitatea procesului penal,
procurorul are îndatorirea să conducă şi să controleze activ organul de urmărire
penală, iar acesta este obligat să anunţe imediat procurorul despre infracţiunea
săvârşită şi despre începerea acţiunilor de urmărire penală în conformitate cu
prevederile al. (5) art. 55 Cod de procedură penală.
Funcţiile de executare a conducerii urmăririi penale concomitent constituie
funcţii de control asupra legalităţii acţiunilor procesuale efectuate de organele de
urmărire penală şi măsurilor speciale de investigaţii, se realizează prin înfăptuirea de
către procuror a măsurilor date de lege în competenţa acestuia, darea indicaţiilor în
scris referitoare la efectuarea acţiunilor de urmărire penală şi măsurilor speciale de
investigaţie, anularea ordonanţelor ilegale şi neîntemeiate ale organului de urmărire
penală, precum şi exercitarea altor atribuţii şi obligaţii prevăzute de Codul de
procedură penală. Indicaţiile date de procuror în modul prevăzut de Codul de
procedură penală sunt obligatorii şi nu limitează rolul activ al organului de urmărire
penală.
Procesul penal cunoaşte mai multe sisteme, printre care: acuzatorial,
inchizitorial şi cel mixt.
În sistemul acuzatorial, ca urmare a influenţei justiţiei private, partea cea mai
importantă o reprezenta activitatea de judecată. Odată cu întărirea statului, în Europa
(cu excepţia Angliei, în care s-a dezvoltat sistemul acuzatorial) îşi face loc sistemul
inchizitorial. Acest sistem, datorită caracterului prevalent represiv datorat modului de
efectuare în secret a justiţiei penale, ce punea înaintea drepturilor fundamentale ale
omului interesele statului şi care folosea mijloace „de stoarcere” a adevărului
incompatibile cu demnitatea omului a fost, treptat, înlocuit de sistemul mixt. Acest
sistem, care a cunoscut numeroase îmbunătăţiri, a introdus două faze în procesul
4
penal necesare pentru a se obţine condamnarea definitivă a unei persoane: urmărirea
penală şi judecata1.
În vederea asigurării aplicării legii penale de catre organele de urmarire
penală, procurorul conduce si exercită urmarirea penală, controleaza corespunderea
acţiunilor procesuale, efectuate de catre aceste organe, legii de procedura penală, altor
acte normative, precum si actelor internationale.
Pentru realizarea acestei funcţii, în conformitate cu prevederile art.10 al Legii
“Cu privire la Procuratură”, procurorul este în drept : să exercite împuternicirile
prevăzute de Codul de procedură penală, să emită instructiuni executorii pentru
organele de urmărire penală în problemele privind eficienţa activităţii de combatere
şi de prevenire a criminalitatii, aplicarea legislatiei de procedură penală, precum şi
privind alte aspecte ale activităţii acestor organe, să ia masuri, prevăzute de legislaţie,
pentru repunerea persoanelor în drepturile lezate prin acţiunile ilegale ale organelor
de urmărire penală, să ceară organelor de urmărire penală luarea de masuri pentru
protejarea vieţii şi pentru siguranţa părţilor vătămate, martorilor si membrilor
familiilor lor sau să se asigure că aceste măsuri au fost deja luate.
În vederea exercitării activităţii procurorului în conducerii urmăririi penale, el
personal ia măsuriile necesare şi dă indicaţii organului de urmărire penală ca acesta să
le ia pentru buna desfăşurare a urmăririi penale. Pentru a se asigura la îndeplinirea în
bune condiţii a respectivelor măsuri, procurorul trebuie să ia sau să dea indicaţiile
sale în acest sens în scris şi motivate.
Aceasta este urmărirea penală, în literatura de specialitate ea se mai numeşte
cercetare, anchetă preliminară, investigaţie, instrucţie, urmărire, informaţie etc2.
Urmărirea penală constituie activitatea desfăşurată de organele specilizate pentru a
aduna, a confrunta, a verifica probele cu privire la săvîrşirea infracţiunii, pentru a
descoperi făptuitorul, a stabili răspunderea acestuia şi pentru a-l trimite în judecată
dacă este cazul.
În contextul celor spuse, este necesar de menţionat că activitatea de descoperire a
infracţiunilor, de identificare şi prindere a infractorilor, de stabilire prin probe a
1
Tulbure A. Ş., Tatu A.M., Tratat de drept de procedură penală, ALL BECK, Bucureşti 2001, pag. 267
2
Lichii B., Urmărirea penală, Chişinău, 2000, pag. 3
5
vinovăţiei acestora, ca activitate primară în cadrul procesului penal, este necesară
pentru combaterea promptă şi fermă a infracţiunilor.
Rapiditatea şi eficienţa cu care acţionează organele de urmărire penală pentru
combaterea infracţiunilor constituie nu numai o condiţie esenţială pentru sancţionarea
penală a infracţiunilor, dar şi un important factor de prevenire a infracţiunilor, de
apărare a valorilor fundamentale a societăţii, de întărire a încrederii fiecărui cetăţean
în securitatea vieţii, integrităţii şi drepturilor sale.
Urmărirea penală constituie o activitate necesară şi sub aspectul ocrotirii celor
nevinovaţi împotriva unor constrîngeri nejustificate. Aflarea adevărului cu privire la
faptă şi făptuitor, ca sarcină a organului de urmărire penală, împiedică tragerea la
răspundere penală a celor nevinovaţi, asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor
persoanelor.
Astfel putem conchide deosebita importanţă a primei faze a procesului penal –
urmărirea penală, care fiind desfăşurată într-o anumită ordine, conform unor reguli
strict determinate de normele dreptului procesual penal, va asigura protejarea celor
mai importante valori sociale la care tinde societatea modernă şi a căror realizare este
privită drept idealul unei convieţuiri armonioase .
Scopul și obiectivele lucrării
„Procedura şi etapele desfăşurării urmăririi penale” reprezintă tema prezentei
lucrări şi scopul ei este de a stabili întregul spectru al particularităţilor ce ţin de
urmărirea penală, a regulilor, normelor şi tendinţelor de dezvoltare în domeniului dat.
Aceasta constituie o sinteză a prescripţiilor legale şi ideilor luate atît de la autorii
naţionali cît şi de la cei străini.
OBIECTIVELE propuse în prezenta teză sunt de a constata:
- Totalitatea elementelor ce compun noţiunea, obiectul, scopul şi limitele
urmăririi penale
- Activitatea de conducere a urmăririi penale de către procuror
- Sistemul organelor care sunt împuternicite cu efectuarea urmăririi penale
- Specificul exercitării urmăririi penale de către procuror
Structura și conceptele lucrării
6
Astfel prezenta teză este structurată în trei capitole. În primul capitol întitulat
„Consideraţii generale privind urmărirea penală” sunt analizate aşa momente
importante ca: noţiunea, obiectul, limitele şi scopul urmăririi penale, trăsăturile
caracteristice ale urmăririi penale şi dispoziţiile generale privind urmărirea penală,
organele de urmărire penală şi competenţa lor, conducerea urmăririi penale de către
procuror şi controlul judiciar al procedurii prejudiciare.
Într-al doilea capitol sunt reflectate „Aspecte teoretico practice privind efectuarea
urmărirei penale” şi anume: sesizarea organelor de urmărire penală şi procedura
începerii urmăririi penale, procedura de desfăşurare a urmăririi, Particularități
procedurale ale finisării urmăririi penale și terminarea urmăririi penale cu transiterea
cauzei penale în judecată ,iar al treilea capitol ce ţine de Rolul procurorului la
efectuarea urmăririi penale.
Cu privire la etapele urmăririi penale este de menţionat faptul că acesta reprezintă
un concept teoretic ce nu este prevăzut expres în legislaţie. Astfel structurarea de mai
sus are la bază etapele expuse în lucrarea autorilor români Adrian-Ştefan Tulbure şi
Angela Maria Tatu „ Tratat de drept procesual penal „3.
În literatura de specialitate se întîlnesc şi alte opinii referitor la divizarea urmăririi
penale în etape.
De exemplu, autorul autohton Boris Lichii, analizînd procesul penal din România,
afirmă că urmărirea penală cunoaşte două etape procesuale: cercetarea penală şi
rezolvarea cauzei de către procuror. Aceste etape pot fi compartimentate în stadii.
Etapa de cercetare penală cuprinde stadiile: începerea urmăririi penale, punerea în
mişcare a acţiunii penale, prezentarea materialului de urmărire penală şi terminarea
cercetării penale; rezolvarea cauzei de către procuror cunoaşte stadiile: verificările
făcute de către procuror şi rezolvarea cauzei de către acesta, inclusiv trimiterea în
judecată4.
Autorii moldoveni Tudor Osoianu, Anatol Andronache şi Victor Orîndaş în
lucrarea „Umărirea Penală” Chişinău 2005 indică următoarele etape: sesizarea
organelor de urmărire penală, începerea urmăririi penale, efectuarea acţiunilor de
3
Tulbure A. Ş., Tatu A.M., Tratat de drept de procedură penală, ALL BECK, Bucureşti 2001, pag. 5
4
Lichii B., Urmărirea penală, Chişinău, 2000, pag. 11
7
urmărire penală, punerea sub învinuire, prezentarea materialului de urmărire penală,
terminarea urmăririi penale şi trimiterea în judecată sau altă soluţie ce rezultă din
administrarea probelor în cauză5.
Activitatea procurorului în conducerea urmăririi penale se realizează prin
exercitarea următoarelor atribuţii : procurorul porneşte urmărirea penal şi ordonă
efectuarea ei, fixează termenul rezonabil de urmărire penală pentru fiecare cauză,
retrage motivat şi transmite după competenţă dosarul penal de la un organ de
urmărire penal la altul şi de la o persoană care efectuează urmărirea penală la alta în
scopul de a asigura înfăptuirea urmăririi penale în mod obiectiv şi complet, ordonă
efectuarea urmăririi penale de un grup de ofiţeri de urmărire penală sau de mai multe
organe de urmărire penală, desemnând persoanele care vor efectua urmărirea penală,
decide aplicarea măsurii preventive, modificarea şi revocarea ei, dă indicaţii în scris
cu privire la efectuarea acţiunilor de urmărire penală şi a măsurilor operative de
investigaţie în vederea căutării persoanelor care au săvârşit infracţiuni, emite
ordonanţe privind reţinerea persoanei, aducerea forţată a persoanei, ridicarea de
obiecte şi documente, privind alte acţiuni de urmărire penală, adresează în instanţa de
judecată demersuri pentru obţinerea autorizării acţiunilor pentru care se cere
autorizarea judecătorului de instrucţie, efectuează personal oricare acţiune de
urmărire penală, poate solicita participarea judecătorului de instrucţie la efectuarea
unor acţiuni de urmărire penală, restituie dosarele penale organului de urmărire
penală cu indicaţiile sale în scris, înaintează organului respective sesizări cu privire la
ridicarea imunităţii unor persoane şi tragerea lor la răspundere penală, încetează
procesul penal, dispune scoaterea persoanei de sub urmărire penalăsau clasează cauza
penală în cazurile prevăzute de lege, pune sub învinuire şi ascultă învinuitul,
efectuează personal oricare acţiune de urmărire penală, întocmeşte rechizitoriul,
trimite cauza în judecată, are şi alte alte atribuţii prevăzute de lege.
Prezenta lucrare se constituie din totalitatea de metode teoretice și științifice de
cercetare a literaturii de specialitate , a normelor jutidice și a fenomenelor sociale în
domeniul asigurării ordinii de drept
5
T. Osoianu, A. Andronache, V. Orîndaş, „Urmărirea penală”, Chişinău 2005, pag. 38
8
Această teză se bazează în special, pe lucrările autorilor autohtoni, şi acelor editate în
România şi Rusia care oferă o analiză detaliată a problemelor ce constituie obiectul
prezentei lucrări, dar totodată este utilizată şi legislaţia în vigoare, care de altfel
reprezintă principala sursă de reglementare a urmăririi penale. În caitate de suport au
fost folosite lucrările următorilor autori : Apetrei M. , Boroi A. , Ungureanu Ș. , Dolia
I , . Vîzdoagă T. , Rotaru V. , Ursu S. , Cerbu A. , Andranoche A. , Osoianu T. ,
Orîndaș V. , Pintea A. , Volonciu N. , ș.a.
La fel menționăm și următoarele izvoare normative : Constituția RM, Codul
procesual penal al RM , codul procesual penal al României , Legea cu privirea la
procuraturaă , legea privind activitaea speciala de invistigatii , legea privind statutul
ofițerului de urmărire penale etc.
9
CAPITOLUL I : CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND
URMĂRIREA PENALĂ
§ 1 Noţiunea, obiectul, limitele şi scopul urmăririi penale

Procesul penal cuprinde în desfăşurarea sa o succesiune de acte şi măsuri care se
înlănţuiesc, de regulă, într-o ordine prestabilită. Diversele acte şi măsuri, concretizate
şi materializate în anumite activităţi reglementate de lege, constituie momente, stadii
şi etape în desfăşurarea procesului penal. Aceste momente, stadii şi etape, uneori clar
delimitate, alteori condiţionîndu-se şi suprapunîndu-se procesual, constituie cele trei
faze ale procesului penal: urmărirea penală, judecata, executarea hotărîrii6.
Urmărirea penală este prima fază a procesului penal, prevăzută în Partea specială,
Titlul I din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, care constă în
activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală, în limitele căreia sunt
administrate şi verificate probele necesare privind existenţa infracţiunii, identificarea
făptuitorilor, stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu
cazul a se dispune trimiterea acestora în judecată7.
Urmărirea penală este considerată ca fiind „sufletul procesului penal”. Importanţa
şi necesitatea urmăririi penale rezultă tocmai din faptul, că organele de urmărire
penală trebuie să constate la timp şi în mod complet faptele comise, să identifice pe
făptuitori şi să pună la dispoziţia instanţei de judecată materialul probator necesar
pentru stabilirea vinovăţiei făptuitorilor în vederea sancţionării lor conform legii.
Între fazele procesului penal, urmărirea penală ocupă un loc deosebit ca activitate
prealabilă judecării, strict necesară sub aspectul ocrotirii celor nevinovaţi împotriva
unor constrîngeri nejustificate8.
Potrivit art. 252 din Codul de Procedură Penală (în continuare CPP) al Republicii
Moldova: „urmărirea penală are ca obiect colectarea probelor necesare cu privire la
existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului, pentru a se constata dacă este sau
nu cazul să se transmită cauza penală în judecată în condiţiile legii şi pentru a se
stabili răspunderea acestuia”.
6
Carmen Silvia Paraschiv, Drept procesual penal, Lumina Lex, Bucureşti 2002, pag. 345
7
T. Osoianu, A. Andronache, V. Orîndaş, Urmărirea penală, Chişinău 2005, pag. 7
8
Alexandru Boroi, Ştefania-Georgeta Ungureanu, Nicu Jidovu, Drept procesual penal, Ediţia a II-a, Editura ALL
BECK, 2002, pag. 239
10
În mod similar este definit obiectul urmăririi penale şi în art. 200 CPP al
României, unde se prevede că „urmărirea penală are ca obiect strîngerea probelor
necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la
stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se
dispună trimiterea în judecată”.9
În literatura de specialitate definiţiile cu privire la obiectul urmăririi penale, sunt
apropiate după sens şi conţinut de formularea cuprinsă în Codul de Procedură Penală.
Astfel potrivit opiniei autorului Teodoru Gr. „Urmărirea penală are ca obiect
strîngerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identitatea
făptuitorului şi la stabilirea răspunderii penale şi civile a acestora, precum şi
inculparea celor vinovaţi şi trimiterea lor în judecată penală”. 10
Autorul Ion Neagu consideră că urmărirea penală are ca obiect strîngerea probelor
necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la
stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să dispună
trimiterea în judecată11
Obiectul urmăririi penale, în modul în care el este definit în articolul indicat în
legea procesual penală, stabileşte deosebita importanţă pe care o desfăşoară organele
de urmărire penală cu privire la: existenţa sau inexistenţa infracţiunilor, identificarea
făptuitorului sau făptuitorilor şi stabilirea răspunderii acestora pe măsura vinovăţiei
fiecăruia.
Existenţa unui cadru legal ne pune doar în situaţia de a explica sensul unor
termeni.
Activitatea de colectare a probelor necesare, se referă la operaţiile de
descoperire, fixare, verificare şi apreciere a probelor prin procedeele probatorii
prevăzute de partea generală, titlul IV, capitolul III secţiunea a 5-a al CPP, precum şi
prin măsurile operative de investigaţii prevăzute la art. 6 al Legii privind activitatea
specială de investigaţii12, pentru a se constata că sunt suficiente pentru a se putea
9
Codul de Procedură Penală a României adoptat la 30.04.1997
10
Gr. Gr. Theodoru. Consideraţii asupra urmăririi penale şi a perfecţionării regulamentuluiei, Anualul Centrului de
stiinţe sociale din Iaşi, vol. II, 1985, p. 240-241
11
Neagu I., Tratat de procedură penală, Editura PRO, Bucureşti 1997, pag. 398
12
MO nr.113-118 din 08.06.2012
11
dispune trimiterea sau netrimiterea în judecată, astfel încît cauza să poată fi
soluţionată în cadrul procesului penal.
Prin existenţa infracţiunii, legea are în vedere existenţa materială a unei fapte,
dacă acea faptă este prevăzută de legea penală şi constituie o tentativă pedepsibilă sau
o faptă consumată13.
Prin identificarea făptuitorului se realizeză sarcina organelor de urmărire penală
de a realiza, pe baza cunoaşterii probelor adunate, o cunoaştere temeinică a
făptuitorilor, care pot avea calitatea de autori, organizatori, instigatori sau complici,
pentru atragerea lor în calitate de învinuiţi conform art. 280-282 CPP.
Prin expresia stabilirea răspunderii făptuitorului legiuitorul a dorit să sublinieze
că prin probele adunate în cursul urmăririi penale trebuie să se elucideze şi aspectele
legate de vinovăţia făptuitorului, dacă acesta poate sau nu să fie subiect al răspunderii
penale14.
În obiectul urmăririi penale, pe lîngă cele menţionate expres, se înscrie şi
stabilirea altor îmrejurări ale cauzei penale pentru aflarea adevărului, potrivit alin. (3)
al art. 19; art. 254 din CPP15.
În literatura de specialitate este atrasă atenţia şi la importanţa stabilirii victimei, ca
aspect necesar şi evident ce rezultă din însăşi obiectul urmăririi penale. Astfel, este
menţionat că prima sarcină ce rezultă din activitatea organelor de urmărire penală, şi
anume cea de strîngere a probelor necesare, este un lucru care presupune în mod
obligatoriu şi identificarea victimei sau a victimelor, întinderea prejudiciului material
provocat prin infracţiune etc. Mai ales că nu de puţine ori în procesul penal, alături de
partea penală, se exercită şi acţiunea civilă, care nu ar putea fi soluţionată fără
identificarea persoanei vătămate material prin infracţiune şi fără existenţa probelor
prezentate de partea civilă.16 De asemenea pentru a realiza sarcinile impuse de
obiectul urmăririi penale, alături de administrarea probelor, organul de urmărire
penală aplică în condiţiile legii, ori de cîte ori este necesar, diferite măsuri cum ar fi,
13
M. Apetrei, Dreptul procesual penal, Bucureşti, 2001
14
Neagu I., Crişu A., Ciobanu A., Zarafiu A., Drept procesual penal. Curs selective pentru licenţă, ALL BECK,
Bucureşti 2003
15
Dolea I., Roman D., Sedleţchi Iu., Vîzdoagă T., Rotaru V., Cerbu A., Ursu S., Drept procesual penal, partea specială,
vol. II , Chişinău 2006, pag. 3
16
Pintea A., Dreptul procesual penal, Lumina Lex, Bucureşti 2002, pag. 310
12
măsuri asiguratorii privind indisponibilitatea bunurilor învinuitului, ori ale părţii
civilmente responsabile.
Urmărirea penală, ca fază a procesului penal, are o determinare clară, ce poate fi
privită din două puncte de vedere: atît din punct de vedere al desfăşurării în timp, cît
şi din punct de vedere al activităţilor desfăşurate pe parcursul ei.
În timp, urmărirea penală îşi are limitele fixate între momentul începerii (limita
iniţială) şi momentul emiterii soluţiei de către procuror (limita finală). Începutul
urmăririi penale este marcat prin ordonanţa organului de urmărire penală, în cazul în
care din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare, rezultă o bănuială
rezonabilă că a fost săvîrşită o infracţiune şi nu există vreuna din circumstanţele care
exclud urmărirea penală (sesizare externă), În cazul în care organul de urmărire
penală se autosesizează în privinţa începerii urmăririi penale, el întocmeşte un
proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor la infracţiunea depistată,
apoi, prin ordonanţă, dispune începerea urmăririi penale (sesizare din oficiu). Anume
începerea urmăririi penale constituie cadrul legal în interiorul căruia organele de
urmărire penală pot desfăşura totalitatea activităţilor ce se înscriu în obiectul urmăririi
penale. Momentul final al urmăririi penale, (limita finală) este stabilit prin soluţia
dată de procuror, care poate fi trimiterea în judecată a cauzei, scoaterea de sub
urmărire penală, încetarea urmăririi penale ori clasarea cauzei penale17.
În conformitate cu prevederile art. 291 din CPP, în cazul în care procurorul a
constatat că din materialele cauzei rezultă că fapta există, că a fost constatat
făptuitorul şi acesta poartă răspundere penală, îl pune sub învinuire şi întocmeşte un
rechizitoriu prin care dispune trimiterea cauzei în judecată.
În cazul în care se constată că fapta nu a fost săvîrşită de către bănuit sau de către
învinuit, sau în cazul în care se constată alte temeiuri de reabilitare, procurorul
dispune prin ordonanţă motivată scoaterea persoanei de sub urmărire penală (art.
284 din CPP).
În cazul constatării unor temeiuri cum ar fi inexistenţa faptului infracţiunii;
neprevederea de legea penală a faptei ca infracţiune, neîntrunirea de către faptă a
elementelor infracţiunii ( cu excepţia cazurilor cind infracţiunea a fost săvîrşită de o
17
Neagu I., Drept procesual penal, Partea specială, vol. I, Bucureşti, Oscar Print, 1994, pag. 30
13
persoană juridică); intervenirea termenului de prescripţie sau a amnistiei; decesul
făptuitorului (cu excepţia cazurilor de reabilitare); lipsa plîngerii victimei (în cazul
în care urmărirea penală începe, conform art. 276 CPP, numai în baza plîngerii
acesteia ); existenţa unei hotărîri judecătoreşti definitive, în privinţa unei persoane în
legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constat imposibilitatea urmăririi penale
pe aceleaşi temeiuri; existenţa unei hotărîri neanulate de neîncepere a urmăririi
penale sau de încetare a urmăririi penale în privinţa unei persoane; existenţa altor
circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după caz, exclud
urmărirea penală; sau dacă plîngerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată
sau părţile s-au împăcat ( în cazurile în care urmărirea penală poate fi pornită numai
în baza plîngerii prealabile sau legea penală permite împăcarea); sau există cel puţin
una din cauzele, prevăzute în art. 35 din Codul penal, care înlătură caracterul penal al
faptei; dacă persoana nu a atins vîrsta la care poate fi trasă la răspundere penală; în
cazul în care persoana a săvîrşit o faptă prejudiciabilă fiind în stare de
iresponsabilitate şi nu este necesară aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter
medical; există o hotărîre definitivă a organului de urmărire penală sau a instanţei în
legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi
penale pe aceleaşi temeiuri, în cazurile în care fapta bănuitului, învinuitului constituie
o contravenţie administrativă - procurorul dispune prin ordonanţă încetarea urmăririi
penale, dacă există bănuit sau învinuit în cauză.
Clasarea cauzei penale este actul de finalizare a oricăror acţiuni procesuale într-o
cauză penală sau pe marginea unei sesizări cu privire la infracţiuni. Clasarea
procesului penal se dispune printr-o ordonanţă motivată a procurorului, din oficiu
sau la propunerea organului abilitat fie concomitent cu încetarea urmăririi penale sau
scoaterea integrală de sub urmărire penală fie cînd nu există bănuit sau învinuit şi
există circumstanţe prevăzute de art. 275 pct. 1)-3) Cod de Procedură Penală.
În raport cu faptele penale şi cu persoanele care le-au săvîrşit, urmărirea penală se
efectuează în privinţa infracţiunii (infracţiunilor) depistate şi a tuturor făptuitorilor în
acelaşi timp într-o cauză unică, dacă se constată una din împrejurările prevăzute de
14
alin. (3) al art. 42 din CPP ce denotă conexitate, fie în cadrul mai multor cauze, dacă
în timpul urmăririi penale sunt stabilite noi infracţiuni săvîrşite de alte persoane18.
Astfel, după începerea urmăririi penale pentru o singură faptă penală are loc
extinderea procesului penal privind efectuarea urmăririi penale faţă de alte fapte
(episoade) sau alte infracţiuni săvîrşite de bănuit, învinuit sau alte infracţiuni săvîrşite
de alte persoane19.
După cum ştim, procesul penal este format din trei mari faze. Prima dintre aceste
trei faze este urmărirea penală. Dacă tratăm procesul penal din această perspectivă
constatăm că scopul urmăririi penale face parte integrantă din scopul procesului
penal.
Potrivit art. 1 alin. (2) procesul penal are ca scop protejarea persoanei, a societăţii
şi statului de infracţiuni, precum şi protejarea persoanei şi a societăţii de faptele
ilegale ale persoanelor cu funcţie de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea
infracţiunilor presupuse sau săvîrşite, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu
fie trasă la răspundere penală şi condamnată.
Dacă scopul procesului penal constă în aceea ca orice persoană care a săvîrşit o
infracţiune să fie trasă la răspundere penală potrivit vinovăţiei sale, iar acest lucru nu
se poate face decît pe bază de probe, rezultă ca la rîndul ei urmărirea penală are ca
scop constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunilor, identificarea făptuitorilor,
stabilirea răspunderii acestora pentru a se vedea dacă este sau nu cazul să se dispună
trimiterea în judecată.
Nu în ultimul rînd trebuie de menţionat faptul că în Codul de procedură penală
din 1961 prima fază a procesului penal cuprindea cercetarea penală şi ancheta
preliminară. Noul Cod de procedură penală din 2003, a introdus noţiunea de
urmărire penală , care de fapt înglobează cercetarea penală şi ancheta preliminară,
precum şi o serie de măsuri operative de investigaţie (care în Codul precedent nu erau
prevăzute), fapt ce duce la îmbunătăţirea calităţii legislaţiei procesual-penale şi la
corespunderea acesteia întocmai necesităţilor moderne ale societăţii. Însă noile
18
19
Dolea I., Roman D., Pornirea şi extinderea procesului penal, Chişinău, USM, 2000, pag. 16-18
15
Coduri de procedură penală a unor state – foste republici sovietice includ, ca şi altă
dată, instituţiile cercetării penale şi anchetei penale. Spre exemplu, în Codul de
procedură penală al Federaţiei Ruse, aceste forme de urmărire penală sînt prevăzute
în art. 150-152, 156, 15820.
§ 2 Trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale şi dispoziţii generale
privind urmărirea penală

Avînd în vedere obiectul, scopul şi sarcinile urmăririi penale ca fază a procesului
penal, putem aprecia că desfăşurarea întregului lanţ de activităţi pe care le presupune
efectuarea urmăririi penale are la bază principiile fundamentale ale procesului penal.
Însă, în afara regulilor fundamentale ale procesului, urmărirea penală se
desfăşoară pe baza anumitor principii proprii, determinate de necesitatea realizării
obiectivelor sale şi care se manifestă ca trăsături caracteristice ale fazei respective21.
Legea nu prevede expres principiile potrivit cărora se desfăşoară urmărirea
penală, sarcina stabilirii lor revenind literaturii de specialitate. În literatura de
specialitate principiile urmăririi penale sunt tratate diferit , în diferite perioade de
timp.
De exemplu, în lucrările autorilor din perioada sovietică erau prevăzute
următoarele principii ale urmăririi penale (de fapt a anchetei preliminare): principiul
legalităţii; principiul participării active, în urmărirea penală a societăţii şi a victimei
infracţiunii; caracterul multilateral, unitar şi obiectiv al urmăririi penale; publicitatea
urmăririi penale; planificarea efectuării urmăririi penale; operativitatea urmăririi
penale; lipsa de colegialitate a organului de urmărire penală; individualizarea
urmăririi penale; interzicerea comunicării datelor aflate în cadrul efectuării urmăririi
penale; garantarea dreptului la apărare a învinuitului şi participării apărătorului la
urmărirea penală22.
20
Уголовно процессуальный кодекс Российской Федерации, принятый Государственной Думой 22.11.2001,
вошедший в силу 18.12.2001
21
Volonciu N., Tratat de procedură penală. Partea specială, Bucureşti, Paideia, vol. II, 1996, pag. 11
22
Жогин Н. В., Фаткулин Ф.Н. Предварительное следствие, Москва 1965, с. 71-97
16
În literatura română de specialitate sunt menţionate ca trăsături caracteristice ale
urmăririi penale (principii): lipsa de colegialitate a organului de urmărire penală,
subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală, caracterul nepublic al
urmăririi penale, caracterul necontradictoriu expres al procesului penal în această
fază, forma preponderent scrisă a urmăririi penale. Alţi autori apreciază că numai
ultimele patru trăsături pot fi considerate specifice fazei de urmărire penală, deoarece
lipsa de colegialitate a organelor judiciare poate fi întîlnită şi în faza de judecată sau
în faza punerii în executare a hotărîrilor penale rămase definitive. În schimb, sunt şi
păreri care susţin că aceste calificări sunt inexacte, arătînd că urmărirea penală este
lipsită de publicitatea specifică judecăţii, nu este scrisă şi nu este necontradictorie,
sau urmărirea penală nu este secretă, nu este scrisă şi nu este lipsită de
contradictorialitate.
În fine, sunt autori care susţin că urmărirea penală prezintă următoarele caractere:
nepublic, necontradictoriu şi preponderent scris sau urmărirea penală se
caracterizează prin lipsa de publicitate, prin lipsa de contradictorialitate şi se
desfăşoară preponderent scris.
Se mai întîlneşte şi opinia, la care ne alăturăm şi noi, conform căreia s-a conservat
principiul „secretul face succesul”. În reglementarea dată de Codul de procedură
penală Român din 1968 s-a apreciat că „urmărirea penală „ nu este secretă, ci fără
publicitatea specifică judecăţii, nu este scrisă pentru că a se consemna actele
procesuale în scris este o exigenţă comună tuturor fazelor procesuale, şi nu este
necontradictorie funcţionînd contradictorialitatea tacită. În final se neagă existenţa
unor reguli specifice urmăririi penale23.
Autorii autohtoni, la a căror părere ne alăturăm, consideră ca cele mai esenţiale
trăsături (principii) caracterisitice ce subliniază specificul urmăririi penale sunt: 1)
divizarea atribuţiilor procesuale la efectuarea urmăririi penale între procuror şi
ofiţerul de urmărire penală; 2) îmbinarea regulii independenţei procurorului şi
ofiţerului de urmărire penală cu regulile subordonării ierarhice; 3) caracterul
23
Dongoroz V., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1976,
pag. 24
17
semicontradictoriu al activităţilor în faza urmăririi penale; 4) lipsa de publicitate a
urmăririi penale; 5) caracterul preponderent al formei scrise24.
Divizarea atribuţiilor procesuale la efectuarea urmăririi penale între procuror şi
ofiţerul de urmărire penală. Principiul divizării atribuţiilor procesuale în faza de
urmărire penală între mai mulţi subiecţi a fost cunoscut şi în reglementările
precedente25, însă, în conformitate cu art. 52 din CPP, în care sunt stabilite atribuţiile
procurorului la efectuarea urmăririi penale şi art. 57 din CPP, în care sunt stabilite
atribuţiile ofiţerului de urmărire penală, constatăm că noile prevederi stabilesc o
competenţă funcţională divizată între doi subiecţi oficiali responsabili de această fază.
În aşa mod, procurorul, în cadrul exercitării funcţiei de conducere a urmăririi
penale, are puterea de a confirma sau a adopta hotărîrile procesuale specifice acestei
faze, pe cînd rolul ofiţerului de urmărire penală constă în strîngerea probelor necesare
în vederea descoperirii infracţiunii şi identificării făptuitorului.
Prin urmare, spre deosebire de faza judecării sau cea a punerii în executare a
hotărîrilor penale, urmăririi penale îi este specifică separarea competenţelor
funcţionale şi conlucrarea între mai multe organe.
Îmbinarea regulii independenţei procurorului şi ofiţerului de urmărire penală cu
regulile subordonării ierarhice. În conformitate cu alin. (3) al art. 51 din CPP, la
exercitarea atribuţiilor sale în procesul penal, procurorul este independent şi se
supune numai legii.
În conformitate cu alin. (3) al art. 253 din CPP, ofiţerii de urmărire penală sunt
independenţi, se supun legii şi indicaţiilor scrise ale conducătorului organului de
urmărire penală şi ale procurorului. Independenţa procurorului şi ofiţerului de
urmărire penală se manifestă prin posibilitatea exercitării tuturor atribuţiilor ce le
revin în baza legii după propria convingere, cu excepţia cazurilor cînd conform legii
se cere acordul procurorului ierarhic superior (un exemplu ar fi, în cazul reluării
urmăririi penale, art. 287 din CPP; suspendării condiţionate a urmăririi penale, art.
511 din CPP).
24
vol. II , Chişinău 2006, pag.5-6
25
Legislaţia procesuală penală sovietică a prevăzut divizarea atribuţiilor în faza urmăririi penale între: 1) organele de
cercetare penală (care efectuau primele cercetări); 2) anchetatorul penal (care efectua atît acte probatorii, precum şi
adoptarea hotărîrilor procesuale); 3) procuror (care supraveghea efectuarea cercetării penale şi anchetei preliminare).
18
Caracterul semicontradictoriu al activităţilor în faza urmăririi penale. În
literatura de specialitate26 s-a menţionat caracterul necontradictoriu al urmăririi
penale, acest fapt se întemeiază de la atribuţia organului de urmărire penală de a
administra probe fără a le supune discuţiei părţilor existente în cauză.
În dreptul procesual penal autohton, odată cu introducerea controlului
judecătoresc în faza urmăririi penale, această fază capătă un caracter
semicontradictoriu. În aşa mod, activitatea de administrare a probelor pînă la
terminarea urmăririi penale este lipsită de contradictorialitate, însă sub aspectul
aplicării măsurilor procesuale de constrîngere, atacării acţiunilor şi hotărîrilor
ofiţerului de urmărire penală şi procurorului, prevăzute de art. 298, 313 din CPP,
examinarea de către judecătorul de instrucţie se face cu participarea părţilor interesate
în condiţii de contradictorialitate.
Lipsa de publicitate a urmăririi penale. În baza art. 212 din CPP se stabileşte
regula conform căreia este asigurată confidenţialitatea urmăririi penale. Aceasta este
aplicată pentru a exclude zădărnicirea aflării adevărului din partea învinuitului şi a
altor persoane pînă cînd nu sunt suficiente probe pentru trimiterea cauzei în judecată.
Caracterul preponderent al formei scrise. Trăsătura dată este conferită urmăririi
penale, pe de o parte, de faptul că au relevanţă juridică în faţa instanţei numai actele
cuprinse în dosar sub formă scrisă27, iar pe de alta parte, pe parcursul urmăririi
penale părţile pot acţiona, de regulă, în scris, prin cereri şi demersuri28.
Urmărirea penală, ca prima fază a procesului penal se supune aceloraşi reguli de
bază ce guvernează desfăşurarea procesului penal în ansamblul său. Dispoziţiile din
partea specială a Codului de procedură penală imprimă urmăririi penale un conţinut
specific, o desfăşurare riguroasă şi limitată la obiectul şi scopul său.
În art. 253-261 din CPP sunt prevăzute anumite dispoziţii generale (în unele surse
ele sunt denumite condiţii generale)29 aplicabile la efectuarea urmăririi care se referă
la: rolul activ al organului de urmărire penală; ordonanţele organului de urmărire
26
Volonciu N., op. cit.., vol. II, pag. 14-15
27
Neagu I., op. cit., pag. 35
28
vol. II , Chişinău 2006, pag. 6-7
29
19
penală; efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală;
locul efectuării urmăririi penale; extinderea competenţei teritoriale şi delegaţiile
organului de urmărire penală; termenele urmăririi penale; procesul-verbal privind
acţiunea de urmărire penală;
Rolul activ al organului de urmărire penală. În conformitate cu alin. (1) al
art. 254 din CPP, organul de urmărire penală este obligat să ia toate măsurile
prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a
circumstanţelor cauzei pentru stabilirea adevărului. Organul de urmărire penală este
obligat să adune probe atît în defavoarea, cît şi în favoarea bănuitului, învinuitului,
această obligaţie menţinîndu-se chiar dacă bănuitul sau învinuitul îşi recunoaşte fapta
(alin. (2) al art. 253 din CPP).
În aşa mod, în procesul probatoriului, organul de urmărire penală trebuie să aibă
un rol activ stabilind circumstanţele prevăzute de art. 96 din CPP, la examinarea
plîngerilor şi denunţurilor referitoare la infracţiuni conform art. 265 din CPP, la
explicarea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la urmărirea penală conform art.
277 din CPP, la examinarea cererilor şi demersurilor participanţilor la proces şi ale
altor persoane interesate conform art. 278 din CPP, la asigurarea securităţii
participanţilor la proces şi a altor persoane conform art. 215 din CPP.
Ordonanţele organului de urmărire penală. În desfăşurarea urmăririi penale,
organul de urmărire penală, dispune asupra acţiunilor sau măsurilor procesuale prin
ordonanţă, în condiţiile Codului de procedură penală. Astfel în conformitate cu alin.
(1) al art. 255 din CPP, ordonanţa trebuie să fie motivată şi să cuprindă: data şi locul
întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care o întocmeşte, cauza la care
se referă, obiectul acţiunii sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi
semnătura celui care a întocmit-o. Ordonanţa nesemnată de persoana care a întocmit-
o nu are putere juridică şi se consideră nulă. Dacă organul de urmărire penală
consideră că este cazul să fie luate măsuri, face propuneri motivate în ordonanţă.
Prin ordonanţă organul de urmărire penală dispune efectuarea diferitelor acţiuni
procesuale ( de exemplu, recunoaşterea ca parte vătămată (alin. (2) al art. 59 din
CPP); cercetarea la faţa locului la domiciliu, (alin. (2) al art. 157 din CPP); nimicirea
20
corpurilor delicte, (alin. (2) al art. 159 din CPP), precum şi aplicarea diferitelor
măsuri procesuale (de exemplu aducerea silită, (alin. (3) al art. 199 din CPP);
scoaterea bunurilor de sub sechestru, (alin. (2) al art. 210 din CPP); măsurile de
protecţie, (alin. (2) al art. 215 din CPP)).
În efectuarea atribuţiilor sale, organul de urmărire penală poate adopta ordonanţe
şi în alte cazuri în care legea nu prevede expres ce act procedural urmează a fi
întocmit (de exemplu, la dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau medico-
legale, art. 140 din CPP; la efectuarea unei acţiuni de urmărire penală prin delegaţie,
alin. (1) al art. 258 din CPP)30.
În conformitate cu alin. (4) al art. 255 din CPP, dacă legea prevede că o acţiune
sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviinţată, autorizată sau confirmată de
procuror, ori, după caz, de judecătorul de instrucţie, un exemplar al ordonanţei sau al
actului procedural rămîne la procuror ori la judecătorul de instrucţie.
Efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală. În
conformitate cu alin. (1) al art. 256 din CPP, în cazul unor cauze complicate sau de
mari proporţii, conducătorul organului de urmărire penală, cu încuviinţarea
procurorului, dispune efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de
urmărire penală.
Acest fapt ajută la desoperirea rapidă, deplină şi eficientă a tutorur
circumstanţelor cauzei cercetate.
În cazuri complicate procurorul poate dispune efectuarea urmăririi penale de către
mai mulţi ofiţeri din diferite organe de urmărire penală, în conformitate cu alin. (2) al
art. 256 din CPP, acest fapt se dispune prin ordonanţă, în care totodată este indicat
cine va conduce acţiunile celorlalţi ofiţeri. Ordonanţa se aduce la cunoştinţa
bănuitului, învinuitului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi
reprezentanţilor lor, explicîndu-li-se dreptul de a face recuzare oricărui dintre ofiţeri.
Conducătorul grupului de urmărire penală organizează activitatea celorlalţi ofiţeri
de urmărire penală, el face propunerile necesare în cazurile prevăzute de lege (de
exemplu, privind punerea sub învinuire, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea
30
21
urmăririi penale, clasarea cauzei penale şi terminarea urmăririi penale) în numele lui
personal pentru infracţiunile cercetate în cauza dată.
Demersurile cu privire la autorizarea măsurilor procesuale de constrîngere sau a
unor procedee probatorii pot fi făcute şi de alţi membri din grup.
În cauzele complicate unde unele episoade sunt de competenţa exclusivă a
procurorului, în conformitate cu art. 270 din CPP, de către procurorul ierarhic
superior se poate dispune efectuarea urmăririi penale de un grup mixt de procurori şi
ofiţeri de urmărire penală, unde un procuror este numit conducător al grupului de
urmărire penală.
Locul efectuării urmăririi penale. În conformitate cu alin. (1) al art. 257 din CPP,
urmărirea penală se efectuează în sectorul unde a fost săvîrşită infracţiunea sau, la
decizia procurorului, în sectorul unde a fost descoperită infracţiunea ori unde se află
bănuitul, învinuitul sau majoritatea martorilor.
Potrivit competenţei teritoriale, fiecărui organ de urmărire penală îi revine o anumită
rază teritorială, în raport cu organizarea administrativ-teritorială a ţării.
Competenţa teritorială pentru infracţiunile comise este determinată de:
- locul unde a fost săvîrşită infracţiunea
- locul unde a fost prins făptuitorul
- locul unde locuieşte făptuitorul
- locul unde locuieşte partea vătămată31
Dacă constată că cauza nu este de competenţa sa, ofiţerul de urmărire penală,
efectuează acţiunile ce nu suferă amînare şi apoi înaintează cauza procurorului pentru
ca acesta să decidă trimiterea ei la organul competent.
Dacă locul săvîrşirii infracţiunii nu este cunoscut, urmărirea penală se
efectuează de organul de urmărire penală în a cărui rază de activitate a fost
descoperită infracţiunea sau se află domiciliul bănuitului, învinuitului.
Procurorul ierarhic superior procurorului care participă la urmărirea penală în
cauza respectivă poate dispune, motivat, transmiterea cauzei la un alt sector, în
limitele circumscripţiei în care activează.
31
22
În anumite cazuri (cînd competenţa materială şi teritorială aparţine mai multor
organe de urmărire penală), Procurorul General şi adjuncţii lui, pot dispune, motivat,
transmiterea cauzei de la un organ de urmărire penală la altul, pentru efectuarea mai
amplă, obiectivă şi completă a urmăririi penale. Asemenea cazuri sunt determinate de
Procurorul General şi adjuncţii lui în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei.
Extinderea competenţei teritoriale şi delegaţiile organului de urmărire penală.
Exercitarea atribuţiilor organului de urmărire penală are loc în limitele competenţei
teritoriale în circumscripţia determinată în statutul organului de urmărire penală.
În cazul cînd anumite acţiuni de urmărire penală trebuie să fie efectuate în afara
teritoriului de desfăşurare a urmăririi penale, organul de urmărire penală, poate să le
efectueze singur sau să delege altui organ respectiv desfăşurarea acestor acţiuni.
Acest fapt poate fi dispus prin delegaţie sau comisie rogatorie, în funcţie de faptul
dacă este egal în grad sau nu cu organul solicitat. Nu se admite la delegare, efectuarea
unor acţiuni procesuale ce presupun adoptarea unor hotărîri (de exemplu punerea sub
învinuire, înaintarea acuzării învinuitului).
De asemenea şi însăşi organul de urmărire penală poate efectua diferite acţiuni de
urmărire penală în afara circumscripţiei teritoriale, dar cu înştiinţarea pealabilă sau
dipă caz, cu solicitarea ajutorului necesar din partea organului de urmărire penală
local.
Termenele urmăririi penale. Urmărirea penală se efectuează în termen rezonabil32,
acesta se apreciază în funcţie de complexitatea cazului, comportamentul părţilor la
proces, conduita organului de urmărire penală.
Termenul este fixat de către procuror şi poate fi prelungit de el la nevoie33.
Procesul-verbal privind acţiunea de urmărire penală. Cu ocazia efectuării
urmăririi penale se întocmesc diverse procese-verbale. Conţinutul acestuia este
stabilit de alin. (2) al art. 260 din CPP: locul şi data efectuării, funcţia, numele şi
prenumele persoanei care întocmeşte procesul-verbal, numele, prenumele şi calitatea
persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală, iar dacă este
necesar, şi adresele lor, obiecţiile şi explicaţiile acestora, data şi ora începerii şi
32
art. 259 din CPP al RM
33
art. 259 alin. (2) - (4) din CPP al RM
23
terminării acţiunii de urmărire penală, descrierea amănunţită a faptelor constatate,
precum şi a măsurilor luate în cadrul efectuării acţiunii de urmărire penală, menţiunea
privind efectuarea, în cadrul realizării acţiunii de urmărire penală, a fotografierii,
filmării, înregistrării audio, interceptării convorbilrilor telefonice şi a altor convorbiri
sau executarea mulajelor şi tiparelor de urme, privind mijloacele tehnice utilizate la
efectuarea acţiunii respective de urmărire penală, condiţiile şi modul de aplicare a
acestora, rezultatele obţinute, precum şi menţiunea că, înainte de a se utiliza
mijloacele tehnice, persoanele care participă la efectuarea efectuarea acţiunii de
urmărire penală au fost înştiinţate despre aceasta.
Dacă în cadrul efectuării acţiunii de urmărire penală au fost ridicate obiecte
(corpuri delicte), ele se descriu detaliat şi se anexează la dosar cu menţiunea despre
aceasta în procesul-verbal, de asemenea se anexează şi schiţele, fotografiile, casetele
audio şi video, mulajele şi tiparele de urme executate în cursul efectuării acţiunilor de
urmărire penală.
Daca persoana care a participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală refuză să
semneze, explicaţiile ei vor fi consemnate în procesul-verbal (alin. (1) şi (2) al art.
261 din CPP). Dacă ea nu poate semna din cauza unui defect fizic, procesul-verbal va
fi semnat de o persoană străină, chemată de cel care întocmeşte procesul-verbal cu
acordul celui incapabil de a semna.
Este lesne de remarcat că în privinţa condiţiilor generale de desfăşurare a
urmăririi penale legislaţia noastră se aseamănă mult cu legislaţia României, şi anume
în ceea ce priveşte: organele de urmărire penală (art. 201 CPP al României); rolul
activ al oganului de urmărire penală (art. 202 CPP al României); ordonanţele
oganului de urmărire penală (art. 203 CPP al României);
§ 3 Organele de urmărire penală şi competenţa lor

Organele de urmărirea penală. În conformitate cu art. 253 din CPP, urmărirea
penală se efectuează de către procururor şi de către organele constituite conform legii
în cadrul:
1) Ministerului Afacerilor Interne
2) Serviciului Vamal
3) Centrului Naţional Anticorupţie
24
Dispoziţiile legii menţionate stabilesc noţiunea în sens larg de organ de urmărire
penală, unde se include şi procurorul. Funcţia principală a procurorului (procuraturii)
în sistemul organelor de urmărire penală constă în conducerea urmăririi penale
efectuate de organele de urmărire penală propriu-zise. În legislaţie, în art. 270 din
CPP, sunt stabilite cazurile cînd procurorul (procuratura) exercită nemijlocit
urmărirea în sens restrîns. Prin urmare, potrivit dispoziţiilor Constituţiei (art. 124), ale
Legii cu privire la Procuratură (art. 8, 9) şi ale Codului de procedură penală (art. 52,
253, 270), procurorul (procuratura) este un organ de urmărire penală cu atribuţii de
conducere sau, după caz, de exercitare nemijlocită a urmăririi penale.
În cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului Vamal şi al Centrului
Naţional Anticorupţie sunt formate subdiviziuni (departamente, direcţii, secţii) pentru
efectuarea urmăririi penale. Subdiviziunile de urmărire penală din cadrul acestor
organe sunt conduse de ofiţeri de urmărire penală cu atribuţii prevăzute de art. 56 din
CPP, şi art. art. 5, 6 ale legii privind statutul ofiţerului de urmărire penală 34, aceste
subdiviziuni reprezentînd organele de urmărire penală în sens îngust35.
De asemenea odată cu adoptarea noului Cod de procedură penală, în Republica
Moldova s-a instituit o modalitate unică de înfăptuire a urmăririi penale. Acest fapt
reprezintă o îmbunătăţire calitativă a legislaţiei procesuale naţionale faţă de
modalitatea anterioară de desfăşurare a urmăririi penale, care era constituită din
cercetarea penală şi ancheta penală şi, care în practică aducea complicaţii
neîndreptăţite atît procesului cît şi procedurii urmăririi penale. Drept exemplu pot
servi situaţiile cînd organele de cercetare penală (poliţia, comandanţii unităţilor,
organele securităţii ş.a.) în practică nu efectuau o cercetare penală, ci nişte acte de
constatare, după care transmiteau dosarul organelor de anchetare penală. Efectuarea
anchetei ca urmare a cercetării, de fapt consta în îndeplinirea repetată a unor acte
procesuale, ce nu erau rentabile pentru urmărirea penală şi subestimau acţiunea
principiului operativităţii procesuale36.
34
Monitorul Oficial nr 195 din: 22.12.2006
35
36
Lichii B.,Urmărirea penală, Chişinău, 2000, pag. 31
25
În ce priveşte activitatea de urmărire penală, legiutorul a prevăzut repartizarea
legală a cauzelor penale în competenţa diferitelor organe de urmărire, care, prin actele
efectuate, să-i asigure acesteia o bună desfăşurare. Astfel organul de urmărire penală
trebuie să fie competent a efectua acte de urmărire penală în fiecare cauză concretă.
Conceptual, competenţa a fost definită în mod diferit în doctrina de specialitate.
Astfel, competenţa reprezintă aptitudinea recunoscută de lege unui organ de a
îndeplini anumite atribuţii în cadrul procesului penal37.
Competenţa reprezintă capacitatea pe care o are organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată de a soluţiona o cauză penală38.
Noţiunea de competenţă a fost definită nu numai din punctul de vedere al
organului de urmărire penală, ci şi din perspectiva cauzei penale, ca fiind însuşirea pe
care o are o anumită cauză penală de a fi soluţionată de un organ de urmărire penală39.
Repartizarea cauzelor penale şi a activităţilor procesuale între organele de
urmărire penală impune folosirea conceptului de formă sau modalitate a competenţei.
Formele competenţei reprezintă criteriul în funcţie de care se diferenţiază capacitatea
organelor de urmărire penală de a urmări diverse cauze penale 40. Competenţa penală
îmbracă mai multe forme şi anume: competenţa funcţională, competenţa
materială, competenţa personală şi competenţa teritorială41.
Competenţa funcţională este acea formă de competenţă prin care se determină
categoriile de activităţi pe care le desfăşoară fiecare organ de urmărire penală.
Acestea sunt prevăzute în dispoziţiile art. 55-57 din partea generală a Codului de
procedură penală, în care se conţine totalitatea atribuţiilor ce-i revine fiecărui organ
de urmărire penală în faza urmăririi penale în raport cu atribuţiile procurorului şi cu
atribuţiile judecătorului de instrucţie42.
Competenţa materială este forma de competenţă prin care se stabileşte
capacitatea unui organ de urmărire penală de a instrumenta anumite cauze penale. Ea
este prevăzută în dispoziţiile art. 266-2691 din partea specială a Codului de procedură
37
Carmen Silvia Paraschiv, Drept procesual penal, Lumina Lex, Bucureşti 2002, pag. 152-153
38
39
Carmen Silvia Paraschiv, Drept procesual penal, Lumina Lex, Bucureşti 2002, pag. 152-153
40
Volonciu N., Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Bucureşti, 1996, pag. 275
41
Competenţa teritorială a organelor de urmărire penală este examinată în pargraful precedent ( a se vedea cap. I, § 2,
pag. 15) privind locul efectuării urmăririi penale
42
Carmen Silvia Paraschiv, Drept procesual penal, Lumina Lex, Bucureşti 2002, pag. 163
26
penală, şi este determinată de obiectul cauzei penale, sau mai bine spus de faptul
juridic care a produs conflictul de drept penal.
Competenţa personală este prevăzută de art. 270 din CPP pentru procuror ca
organ de urmărire penală şi care a fost stabilită, cu unele excepţii 43, în dependenţă de
calitatea făptuitorului, a victimei sau unor categorii de infracţiuni ce atentează la cele
mai importante valori sociale.
Competenţa materială a organului de urmărire penală al Ministerului

Afacerilor Interne. În conformitate cu art. 266 din CPP, organul de urmărire penală
al Ministerului Afacerilor Interne efectuează urmărirea penală pentru oricare
infracţiune care nu este dată prin lege în competenţa altor organe de urmărire penală
sau este dată în competenţa lui prin ordonanţa procurorului.
Spre deosebire de celelalte organe de urmărire penală menţionate la pct.2)-4) din
alin. (1) al art. 253 din CPP, care au competenţă materială specială, organul de
urmărire penală al Ministerului Afacerilor Interne are competenţă materială generală.
Însă, prin ordonanţa procurorului, organul de urmărire penală al Ministerului
Afacerilor Interne poate fi învestit cu efectuarea urmăririi penale în cauze conexe sau
indivizibile unde unele episoade sunt de competenţa altor organe de urmărire penală.
Astfel, în cazul unui concurs de competenţă, procurorul care conduce urmărirea
penală extinde competenţa materială a organului de urmărire penală din cadrul
Ministerului Afacerilor Interne şi în privinţa altor infracţiuni date în competenţa
organelor menţionate la art. 267-269 din CPP. Excepţie este situaţia prevăzută la alin.
(5) al art. 257 din CPP, unde Procurorul General şi adjuncţii lui pot dispune trimiterea
cauzei altui organ de urmărire penală decît celui din cadrul Ministerului Afacerilor
Interne[25, p.27].44.
Sub aspect comparativ cu legislaţia României, este de menţionat faptul că
conform art. 207 din CPP al României, organele de cercetare ale poliţiei efectuează
cercetarea pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa
altor organe de cercetare. Aceasta presupune că organele de cercetare penală ale
43
Organul de urmărire penală al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei va efectua, sub
controlul procurorului, urmărirea penală în privinţa infracţiunilor date în competenţa sa, indiferent de calitatea
subiectului acestora, cu excepţia infracţiunilor şi persoanelor prevăzute la art. 270 alin. (1) pct. 1) lit. a),f) şi h)şi pct. 2)
şi 3)
44
27
poliţiei, la fel ca şi organele de urmărire penală din cadrul Ministerului Afacerilor
Interne în Republica Moldova, au o competenţă generală.
Competenţa materială a organului de urmărire penală al Serviciului Vamal.
În conformitate cu art. 268 din CPP, organul de urmărire penală al Serviciului Vamal
efectuează urmărirea penală în privinţa infracţiunilor de contrabandă (art. 248 din
CP) şi eschivarea de la achitarea plăţilor vamale (art. 249 din CP)
Competenţa materială a organului de urmărire penală al Centrului Naţional
Anticorupţie. În conformitate cu art. 269 din CPP, organul de urmărire penală al
Centrului Naţional Anticorupţie efectuează urmărirea penală în privinţa infracţiunilor
prevăzute de art. 243, 279 şi 324-335.
Sub aspect comparativ este necesar de menţionat faptul că în România există şi
organe de cercetare penală speciale: potrivit art. 208 din CPP al României, cercetarea
penală se efectuează şi de următoarele organe speciale: ofiţeri anume desemnaţi de
către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare (pentru militarii în
subordine, precum şi pentru infracţiunile săvîrşite în legătură cu serviciul de angajaţii
civili ai acestor unităţi); ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de
garnizoană (pentru infracţiunile săvîrşite de militari în afara unităţilor militare);
ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare (pentru infracţiunile
de competenţa instanţelor militare, săvîrşite de persoanele civile în legătură cu
obligaţiile lor militare); ofiţerii de grăniceri, precum şi ofiţerii anume desemnaţi din
Ministerul de Interne, (pentru infracţiunile de frontieră); căpitanii porturilor (pentru
infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord,
precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în
Codul Penal Român, săvîrşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a
pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei)45.
În Republica Moldova unele organe asemănătoare celor menţionate mai sus, de
exemplu comandanţii unităţilor şi formaţiunilor militare şi şefii instituţiilor militare,
de asemenea au dreptul de a efectua unele acţiuni procesuale. Însă acestea sunt
limitate de lege şi organele menţionate reprezită nişte organe de constatare care-şi
desfăşoară activitatea pînă la începerea urmăririi penale, despre care amănunţit vom
vorbi mai jos.
45
Pintea A., Dreptul procesual penal, Lumina Lex, Bucureşti 2002, pag. 321
28
§ 4 Conducerea urmăririi penale de către procuror. Controlul judiciar al
procedurii prejudiciare.
Înscrisă în Constituţia Republicii Moldova în cadrul autorităţii judecătoreşti,
Procuratura, alături de instanţele judecătoreşti, contribuie la desfăşurarea procesului
penal.
În art.124 alin.1 (modificat la 5 iulie 2000) din Constituţie este stipulat că
procuratura „conduce şi exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele
judecătoreşti în condiţiile legii”.
Această dispoziţie constituţională ulterior a fost preluată de Legea cu privire la
Procuratură (nr. 294 XVI din 25.12.2008 în vigoare din 17.03.2009) şi de noul Cod
de procedură penală (adoptat la 14 martie 2003). În articolele 51 şi 52 din Codul de
procedură penală se arată că procurorul în cadrul urmăririi penale exercită în numele
statului urmărirea penală şi conduce personal urmărirea penală şi controlează
legalitatea acţiunilor procesuale efectuate de organul de urmărire penală.
Atribuţia procurorului de conducere a urmăririi penale efectuate de organele de
urmărire penală nu are semnificaţia nici conţinutul conducerii administrative a
acestora, ele rămînînd în structura autorităţilor publice din care fac parte şi în
sistemul de relaţii ierarhice, stabilite în organizarea şi funcţionarea acestor autorităţi.
Conducerea urmăririi penale are un sens strict funcţional, limitat la îndeplinirea
de către aceste organe a atribuţiilor lor prevăzute de lege privind descoperirea
infracţiunilor,identificarea infractorilor şi cerecetatrea faptelor comise de aceştia46.
Astfel, procurorul veghează ca orice înfracţiune să fie descoperită, orice infractor
să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită fără să existe
indici temeinici că a săvîrşit o infracţiune.
Conducerea urmăririi penale şi controlul legalităţii acţiunilor procesuale presupun
o activitate permanentă şi completă a procurorului de cunoaştere a tuturor cauzelor
aflate pe rolul organelor de urmărire penală şi implicarea în soluţionarea acestora
legal şi temeinic.
Conducerea şi controlul procurorului asupra activităţii de urmărire penală se
realizează prin:
46
Cochinescu N., Totul despre Ministerul Public, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2000, pag.229
29
- controlul permanent a executării procedurii de primire şi înregistrare a sesizărilor
privind infracţiunile;
- dreptul procurorului de a da indicaţii organelor de urmărire penală cu privire la
efectuarea acţiunilor de urmărire penală, de a asista la efectuarea lor personal;
- soluţionarea conflictelor de competenţă între organelor de urmărire penală;
- verificarea dosarelor penale în orice stadiu s-ar afla;
- anularea ordonanţelor ilegale şi neîntemeiate ale organului de urmărire penală;
- restituirea dosarelor pentru completarea urmăririi penale sau eliminării încălcărilor
comise;
- dispunerea soluţiilor de scoatere de sub urmăririi penală, încetare a urmăririi,
clasare a cauzei penale, întocmirea rechizitoriului.
Conducerea activităţii de urmărire penală, exercitată de procuror, în afară de cele
menţionate mai sus, anterior pînă la 27 noiembrie 2012 se realiza şi prin confirmarea
de către procuror a ordonanţelor de începere a urmăririi penale emise de ofiţerii de
urmărire penală, iar acum a rămas doar anularea anumitor acte procedurale; fixarea
termenului de urmărire penală şi prelungirea acestuia; dispunerea soluţiilor de
disjungere şi conexare a cauzelor penale, de suspendare a urmăririi penale,
dispunerea investigaţiilor în vederea căutării învinuitului; precum şi prin funcţia de
regulator de competenţa pe care procurorul o exercită asupra organelor de urmărire
penală, de asemenea şi prin soluţionarea plîngerilor împotriva acţiunilor organului de
urmărire penală şi ale organului care exercită activitatea operativă de investigaţii.
Spre deosebire de Codul precedent, noul Cod de procedura penală îi atribuie
procurorului un rol cu mult mai sporit în faza de urmărire penală. În această fază
procurorul este figura principală, deoarece numai el este în drept să decidă efectuarea
activităţilor procesuale de bază ( autorizează conform prevederilor art. 132 1 anumite
măsuri speciale de investigaţii, alegerea măsurilor preventive, dispunerea conexării
sau, după caz, disjungerii cauzelor penale, punerea sub învinuire a persoanelor,
dispunerea soluţiilor respective la terminarea urmăririi penale etc). În literatura de
specialitate s-a subliniat pe bună dreptate, că procurorul este „stăpînul” acestei faze
de urmărire penală.
30
De asemenea nu trebuie trecut cu vederea rolul procurorului ierarhic superior
în cadrul activităţii de conducere a urmăririi penale. Astfel în alineatul (2) al
articolului 52 din CPP se menţionează că doar procurorul teritorial pe lîngă atribuţiile
prevăzute la alin.(1), în cadrul urmăririi penale exercită următoarele atribuţii cu titlu
de control ierarhic:
1) poate cere de la procurorii ierarhic inferiori, pentru control, dosarele penale,
documentele, actele procedurale, materiale şi alte date cu privire la infracţiunile
săvîrşite şi la persoanele identificate în cauzele penale pe care exercită controlul.
11)retrage prin ordonanţă, în cazurile prevăzute la alin. (21), materialele şi cauzele
penale repartizate şi le transmite altui procuror pentru examinare.
12)decide, în termen de cel mult 15 zile, prin ordonanţă motivată asupra contestaţiei
depuse de către ofiţerul de urmărire penală împotriva indicaţiilor procurorului sau ale
conducătorului organului de urmărire penală.
2) anulează total ori parţial, modifică sau completează, în condiţiile prezentului cod,
actele procurorilor ierarhic inferiori.
3) soluţionează abţinerile şi recuzările procurorilor ierarhic inferiori.
31) examinează plîngerile depuse împotriva actelor şi acţiunilor procurorilor ierarhic
inferiori.
32) repartizează procurorilor, prin rezoluţie, sesizările pentru examinare sau cauzele
penale pentru exercitare ori, după caz, pentru conducerea urmăririi penale.
33) este în drept să-şi reţină materialele, cauzele penale, pentru exercitarea urmăririi
penale persoanal, adoptînd o ordonanţă de primire a cauzei.
4) retrage motivat şi transmite, conform competenţei, cauze penale de la un organ de
urmărire penală la altul.
6) restituie dosarele penale procurorilor ierarhic inferiori, cu indicaţiile lor scrise.
Conform alineatului (3), procurorul municipiului Chişinău şi cel al Găgăuziei,
precum şi adjuncţii lor, în cadrul urmăririi penale exercită atribuţiile prevăzute la alin.
(1) şi (2), precum şi alte atribuţii ce rezultă din activitatea de control ierarhic,
prevăzute de prezentul cod.
31
Procurorul General şi adjuncţii lui, în cadrul urmăririi penale, exercită atribuţiile
prevăzute la alin.(1), (2) şi (3), precum şi alte atribuţii ce rezultă din activitatea de
control ierarhic, prevăzute de prezentul cod.
Atribuţiile de control a urmăririi penale de către procuror sunt prevăzute şi în art.
9 al Legii cu privire la procuratura din 25.12.2008 care pevede că: În scopul
asigurării aplicării legii penale de către organele de urmărire penală, procurorul
conduce şi exercită urmărirea penală, controlează corespunderea acţiunilor
procesuale, efectuate de către aceste organe, legii de procedură penală, altor acte
normative, precum şi actelor internaţionale.
În cadrul realizării acestei funcţii procurorul este împuternicit să întreprindă
următoarele acţiuni: să exercite împuternicirile prevăzute de Codul de procedură
penală; să emită instrucţiuni executorii pentru organele de urmărire penală în
problemele privind eficienţa activităţii de combatere şi de prevenire a criminalităţii,
aplicarea legislaţiei de procedură penală, precum şi privind alte aspecte ale activităţii
acestor organe; să ia măsuri, prevăzute de legislaţie, pentru repunerea persoanelor în
drepturile lezate prin acţiunile ilegale ale organelor de
urmărire penală; să ceară organelor de urmărire penală luarea de măsuri pentru
protejarea vieţii şi pentru siguranţa părţilor vătămate, martorilor şi
membrilor familiilor lor sau să se asigure că aceste măsuri au fost deja
luate.
În orice stat de drept, precum este şi Republica Moldova, demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane reprezintă
valori supreme şi sunt garantate. Astfel, respectarea şi ocrotirea vieţii intime,
familiale şi private este asigurată de autorităţile publice, şi, respectiv, persoana
vătămată într-un drept al său de o autoritate publică este îndreptăţită să obţină
recunoaşterea dreptului lezat.
Astfel, conform alin. (1) al art. 298 din CPP, împotriva acţiunilor şi inacţiunilor
organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de
investigaţii poate înainta plîngere bănuitul, învinuitul, reprezentantul lor legal,
apărătorul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi
32
reprezentanţii acestora, precum şi alte persoane drepturile şi interesele legitime ale
cărora au fost lezate de către aceste organe.
Plîngerile împotriva acţiunilor şi inacţiunilor organului de urmărire penală şi
ale organului care exercită activitatea specială de investigaţii se adresează
procurorului care conduce urmărirea penală. În cazul în care plîngerea se referă la
procurorul care conduce urmărirea penală sau exercită nemijlocit urmărirea penală în
cauza respectivă, acesta este obligat să înainteze plîngerea depusă, însoţită de
explicaţiile lui, în termen de pînă la 48 de ore, procurorului ierarhic superior, (alin.
(2) al art. 298 din CPP).
În continuare conform alin. (1) al art. 299 din CPP, procurorul, în termen de
pînă la 15 zile de la primirea plîngerii, este obligat să o examineze şi să comunice
decizia sa persoanei care a depus plîngerea.
În cazul în care plîngerea se respinge, procurorul, prin ordonanţă, urmează să
expună motivele pentru care o consideră neîntemeiată, explicînd, totodată,
modalitatea contestării hotărîrii sale la judecătorul de instrucţie, (alin. (2) al art. 299
din CPP).
Conform art. 299 1 din CPP, în cazul în care urmărirea penală se efectuează de
către procuror, persoanele menţionate la art.298 alin.(1) pot înainta, împotriva
acţiunilor acestuia, plîngeri procurorului ierarhic superior. Procedura de examinare a
plîngerilor este identică cu cea prevăzută în art. 299 din CPP.
Totodată art. 313 din CPP stabileşte posibilitatea bănuitului, învinuitului,
reprezentantului lor legal, apărătorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente
responsabile şi reprezentanţilor acestora, precum şi altor persoane drepturile şi
interesele legitime ale cărora au fost lezate, de a adresa judecătorului de instrucţie
plîngeri împotriva acţiunilor şi inacţiunilor organului de urmărire penală şi ale
organului care exercită activitatea operativă de investigaţii dacă persoana nu este de
acord cu rezultatul examinării plîngerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns
la plîngerea sa de la procuror în termenul prevăzut de lege. De asemenea pot fi
depuse plîngerile împotriva acţiunilor ilegale ale procurorului care nemijlocit exercită
acţiuni de urmărire penală dacă persoana nu este de acord cu rezultatul examinării
33
plîngerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns la plîngerea sa de la procuror
în termenul prevăzut de lege.
Prin vătămarea ”intereselor legitime” ale persoanei care depune plîngerea
înţelegem atingerea în mod injust a situaţiei sale personale sau materiale prin
încălcarea dispoziţiilor legale47. În cadrul acestei definiţii se cere a fi interpretată
sintagma „dispoziţii legale” în sensul legislaţiei din Republica Moldova.
Astfel, am putea diviza legile care reglementează drepturile şi libertăţile în care poate
fi lezată persoana în cadrul procesului penal în trei nivele, după cum urmeză: primul
nivel este cel organic - Codul de procedură penală – care stabileşte o serie de drepturi
şi libertăţi ce pot fi apărate prin contestarea acţiunilor şi actelor organelor de
urmărire penală prin care sunt lezate.
Al doilea nivel este cel constituţional – Constituţia – care stabileşte în Capitolul II
drepturile şi libertăţile omului recunoscute ca fundamentale.
Al treilea nivel de reglementare a drepturilor în care poate fi lezată persoana în
cadrul procesului penal este cel internaţional – Convenţia europeană pentru drepturile
omului şi libertăţilor fundamentale şi alte acte internaţionale la care Republica
Moldova este parte şi care conţin reglementări în acest domeniu.
Aceste drepturi dacă sunt încălcate în cadrul procesului penal, pot fi apărate prin
contestaţii înaintate judecătorului de instrucţie.
Judecătorul de instrucţie în procedura penală a Republicii Moldova nu trebuie
confundat cu judecătorul de instrucţie din sistemul procesual-penal francez. În Franţa
acest judecător are atribuţii de instrucţie, adică strînge probe şi se pronunţă dacă sunt
indici de culpabilitate48. Conform atribuţiilor judecătorului de instrucţie din procedura
penală a Republicii Moldova, acesta înfăptuieşte controlul judiciar al procedurii
prejudiciare.
Controlul judecătoresc al procedurii prejudiciare este desfăşurat în anumite limite
stabilite de Codul de procedură penală. Acest control se realizează în două moduri:
47
Gh. Nistoreanu, Procesul penal. Partea specială, Continent, Bucureşti, 1995, pag. 54
48
П. Х. Якупов, Уголовный процесс, Москва, 2001, с. 399
34
Controlul prealabil al legalităţii şi temeiniciei actelor şi acţiunilor pe care trebuie
să le înfăptuiască organul de urmărire penală cu autorizarea judecătorului de
instrucţie.
Aceste acţiuni sunt următoarele:
În alin. (1) al art. 301 din CPP este prevăzut că judecătorul de instrucţie
autorizează acţiunile de urmărire penală care limitează inviolabilitatea persoanei,
domiciliului, secretului corespondenţei, convorbirilor telefonice, comunicărilor
telegrafice şi a altor comunicări, precum şi alte acţiuni prevăzute de lege.
Însă aceste prevederi nu sunt absolut rigide, fapt ce ar putea afecta operativitatea
investigaţiilor pe marginea cauzei, ele avînd şi derogări. De exemplu conform alin.
(2) al art. 301 din CPP, acţiunile de urmărire penală sub formă de percheziţie,
cercetare la faţa locului în domiciliu şi punerea bunurilor sub sechestru în urma
percheziţiei pot fi efectuate, ca excepţie, fără autorizarea judecătorului de instrucţie,
în baza ordonanţei motivate a procurorului, în cazurile infracţiunilor flagrante,
precum şi în cazurile ce nu permit amînare. Judecătorul de instrucţie trebuie să fie
informat despre efectuarea acestor acţiuni de urmărire penală în termen de 24 de ore,
iar în scop de control, i se prezintă materialele cauzei penale în care sînt argumentate
acţiunile de urmărire penală efectuate. În cazul în care sînt temeiuri suficiente,
judecătorul de instrucţie, prin încheiere motivată, declară acţiunea de urmărire penală
legală sau, după caz, ilegală.
Aici se cere a fi făcută o remarcă deoarece întocmirea ordonanţei de către
procuror în situaţia descrisă mai sus, după părerea noastră nu este cea mai bună cale
deoarece ar putea pune în pericol efectuarea acţiunilor sus-menţionate dintr-un simplu
motiv, că procuratura s-ar putea afla prea departe de la locul săvîrşirii infracţiunii
flagrante, astfel încît ar fi imposibil de efectuat la timp careva acţiuni necesare
descoperirii infracţiunii. În aşa mod considerăm oportun de a modifica alin. (2) al art.
301 din CPP în partea în care întocmirea ordonanţei să fie în competenţa ofiţerului de
urmărire penală care întotdeauna nemijlocit se află la locul faptei.
În caz de neîndeplinire a cerinţelor legitime ale organului de urmărire penală,
efectuarea silită a examinării corporale, internarea persoanei într-o instituţie medicală
35
pentru efectuarea expertizei, luarea de probe pentru cercetare comparativă se face cu
autorizarea judecătorului de instrucţie.
În Codul de procedură penală cu titlu de control prealabil mai sunt prevăzute un
şir de măsuri de constrîngere:
a- amînarea înştiinţării rudelor despre reţinerea persoanei pînă la 12 ore
b - aplicarea amenzii judiciare
c - punerea bunurilor sub sechestru precum şi
d - alte măsuri prevăzute de Codul de procedură penală
În legislaţie este stabilită şi posibilitatea legală de a contesta hotărîrea
judecătorului de instrucţie în instanţa de judecată, prin recursul depus în termen de 3
zile, dacă procurorul, organul de urmărire penală sau o parte interesată nu este de
acord cu hotărîrea judecătorului de instrucţie.
În conformitate cu art. 303 din CPP judecătorul de instrucţie autorizează acţiunile
organelor operative de investigaţii care vizează limitarea inviolabilităţii vieţii private
a persoanei, pătrunderea în încăpere contrar voinţei persoanelor care locuiesc în ea.
Aceste acţiuni sunt:
1) cercetarea domiciliului şi instalarea în el a aparatelor audio şi video, de
fotografiat, de filmat etc.;
2) supravegherea domiciliului prin utilizarea mijloacelor tehnice
3) interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri
4) controlul comunicărilor telegrafice şi a altor convorbiri
5) culegerea informaţiei de la instituţiile de telecomunicaţii
2) Controlul ulterior al legalităţii desfăşurării actelor, chiar şi a celor efectuate cu
autorizaţia judecătorului de instrucţie:
a – refuzul organului de urmărire penală de a primi plîngerea sau denunţul privind
pregătirea sau săvîrşirea infracţiunii, de a satisface demersurile în cazurile prevăzute
de lege, de a începe urmărirea penală;
b – ordonanţele privind încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau
scoaterea persoanei de sub urmărire penală;
c – alte acţiuni care afectează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei.
36
CAPITOLUL II : ASPECTE TEORETICO – PRACTICE PRIVIND EFECTUAREA
URMARIRII PENALE
§ 1 Sesizarea organelor de urmărire penală şi procedura începerii urmăririi penale
După cîte am menţionat deja în introducere, urmărirea penală se compune din mai
multe etape. Prima dintre acestea este sesizarea organelor de urmărire penală. Pentru
a desfăşura activitatea de combatere şi de prevenire a infracţiunilor, organele de
urmărire penală trebuie să fie în cunoştinţă de cauză despre pregătirea şi săvîrşirea
unei infracţiuni. Cu cît este mai bine organizată activitatea de cunoaştere a
infracţiunilor săvîrşite, cu atît şi criminalitatea va fi mai apropiată de criminalitatea
reală49 .
Respectiv, începutul urmăririi penale este marcat prin intervenţia unui act care
determină declanşarea sa. Acest act dinamizator este sesizarea, care constituie primul
moment în desfăşurarea activităţii de urmărire50.
Sesizarea reprezintă mijlocul prin care organul de urmărire penală ia cunoştinţă,
în condiţiile legii, despre săvîrşirea unei infracţiuni, determinînd obligaţia acestuia de
a se pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale referitoare la acea infracţiune51.
Modurile de sesizare a organului de urmărire penală sunt variate, clasificarea lor
făcîndu-se în raport de anumite criterii:
a) în funcţie de sursa de informare există:
- moduri de sesizare internă (depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii
organului de urmărire penală)
- moduri de sesizare externă (plîngere, denunţul, autodenunţul, actele de constatare).
b) în raport cu modul de sesizare a organului de urmărire penală există:
- moduri de sesizare primară (în situaţia în care aducerea la cunoştinţă despre
comiterea unei infracţiuni a ajuns pentru prima dată în faţa organului de urmărire
penală).
49
Lichii B.,Urmărirea penală, Chişinău, 2000, pag. 65
50
51
Theodoru III, pag. 82
37
- moduri de sesizare complementară ( în situaţia în care cauza penală a trecut anterior
pe la un alt organ de urmărire penală – cînd un organ îşi declină competenţaîn
favoarea altui organ).
c) în raport cu efectele pe care le produce, şi din conţinutul art. 262 din CPP rezultă
că acestea pot fi împărţite în două mari categorii:
- moduri generale de sesizare (plîngerea, denunţul, autodenunţul).
- moduri speciale de sesizare ( plîngerea prealabilă, actele de constatare)52
În conformitate cu alin. (1) al art. 262 din CPP, organul de urmărire penală poate
fi sesizat despre săvîrşirea sau pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute
de Codul penal prin: plîngere; denunţ; autodenunţ; sau depistarea infracţiunii
nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire penală.
În afară de modurile obişnuite de sesizare mai există şi o modalitate specifică a
acesteia, care reiese din coraborarea art. 273 din CPP şi alin. (1) al art. 274 din CPP şi
constă în sesizarea prin intermediul actelor de constatare.
De asemenea conform prevederilor alin. (2) al art. 262 din CPP, dacă, potrivit
legii, pornirea urmăririi penale se poate face numai la plîngerea prealabilă 53 ori cu
acordul organului prevăzut de lege54, urmărirea penală nu poate începe în lipsa
acestora.
În concluzie, putem stabili că legiutorul a prevăzut 5 moduri obişnuite de
sesizare a organului de urmărire penală, care, indiferent de caracterul infracţiunii
săvîrşite, pot fi realizate în ordine generală. Şi doar ca excepţie sunt prevăzute moduri
speciale de sesizare (plîngerea prealabilă şi acordul unui organ prevăzut de lege), care
trebuie să fie realizate obligatoriu pentru începerea urmăririi penale.
În continuare vor fi analizate modurile de sesizare.
Plîngerea. În conformitate cu alin. (1) al art. 263 din CPP, plîngerea este
înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică căreia i s-a cauzat
52
53
Alin. (1) al art. 276 din CPP prevede cazurile pornirii urmăririi penale numai în baza plîngerii prealabile.
54
Astfel de cazuri, de regulă, sunt prevăzute de legi speciale (de exemplu alin. (3) al art 81 din Constituţie; art. 10 al
Legii despre statutul deputatului în Parlament;art. 16 al Legii cu privire la Curtea Constituţională) fie şi de Codul de
procedură penală – alin. (7) al art. 270 din CPP – privind urmărirea penală a infracţiunilor săvîrşite de procurorul
general.
38
un prejudiciu prin infracţiune. Astfel plîngerea reprezintă sesizarea făcută de către
victimă personal sau prin reprezentant împuternicit în condiţiile legii.
Ca regulă generală plîngerea trebuie făcută în scris şi trebuie să cuprindă: numele,
prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează
obiectul plîngerii sau denunţului, indicarea făptuitorului, dacă acesta este cunoscut, şi
a mijloacelor de probă.
În cazul cînd plîngerea este făcută oral, atunci ea se consemnează într-un proces-
verbal semnat de persoana care o declară şi de persoana oficială a organului de
urmărire penală ( alin. (5) al art. 263 din CPP ). Potrivit alin. (6) al art. 263 din CPP,
plîngerea poate fi făcută şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către
copilul major pentru părinţi. Victima poate să declare că nu însuşeşte o asemenea
plîngere.
Persoanei care face plîngere i se explică răspunderea pentru denunţare
calomnioasă, fapt care se consemnează în procesul-verbal sau, după caz, în conţinutul
plîngerii şi se confirmă prin semnătura persoanei care a făcut plîngerea (alin. (7) al
art. 263 din CPP).
Este important de menţionat faptul inexistenţei vreunei deosebiri după conţinut şi
subiectul care le depune, între plîngerea prevăzută în art. 263 din CPP şi plîngerea
prealabilă, prevăzută în art. 276 din CPP. Această deosebire constă în caracterul
faptelor relatate, şi anume: prin plîngere se poate sesiza organul de urmărire penală
privind săvîrşirea oricărei infracţiuni, fiind posibilă şi admisă oricare altă modalitate
de sesizare, pe cînd plîngerea prealabilă este unica modalitate de sesizare în cazurile
prevăzute de alin. (1) al art. 276 din CPP, care constituie faptul juridic necesar pentru
începerea urmăririi penale55.
Denunţul. În conformitate cu alin. (2) al art.263 din CPP, denunţul este
înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică despre săvîrşirea
unei infracţiuni.
Denunţul poate fi depus de către orice persoană, spre deosebire de plîngere care
trebuie să fie făcută numai de victimă. În cazul prevăzut de alin. (6) al art. 263 din
55
39
CPP, cînd victima nu-şi însuşeşte plîngerea depusă de soţ sau de copilul major,
asemenea plîgere va putea fi considerată, cînd este cazul, ca un denunţ56.
În denunţ trebuie să fie cuprinse aceleaşi date ca şi în plîngere, aplicîndu-se
respectiv dispoziţiile din art. 263 din CPP.
Persoanei care face denunţul i se explică răspunderea pentru denunţare
calomnioasă, fapt care se consemnează în procesul-verbal sau, după caz, în conţinutul
plîngerii şi se confirmă prin semnătura persoanei care a făcut plîngerea (alin. (7) al
art. 263 din CPP).
În situaţia în care persoana care depune denunţul sau plîngerea, renunţă să le
semneze, ori nu-şi descoperă identitatea, acestea nu mai au caracterulunei sesizări,
dar se prezintă ca o simplă informare, fiind denumite denunţuri anonime, care,
potrivit alin. (8) al art. 263 din CPP, nu pot servi temei pentru pornirea urmăririi
penale, însă, în urma controlului efectuat în temeiul acestor plîngeri sau denunţuri,
organul de urmărire penală se poate autosesiza în vederea urmăririi penale.
Autodenunţarea. În conformitate cu alin. (1) al art.264 din CPP, autodenunţarea
este înştiinţarea benevolă făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică
despre săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni în cazul în care organele de urmărire
penală nu sînt la curent cu această faptă.
Declaraţia de autodenunţare poate fi făcută în scris sau oral. În al doilea caz,
aceasta se consemnează într-un proces-verbal, în condiţiile alin. (5) al art. 263 din
CPP, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de autodenunţare, în conformitate
cu alin. (2) al art.264 din CPP.
Potrivit alin. (3) al art. 264 din CPP, persoanei care face declaraţie de
autodenunţare, înainte de a o face, i se explică dreptul de a nu spune nimic şi de a nu
se autoincrimina, precum şi că în caz de autocalomnie, care împiedică constatarea
adevărului, ea nu va avea dreptul la repararea prejudiciului în condiţiile legii, şi
despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal privind autodenunţarea sau în
conţinutul declaraţiei de autodenunţare.
56
Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. VI, Bucureşti,
2003, pag. 38
40
Depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire
penală. Acest mod de sesizare dă dreptul organelor de urmărire penală de a lua
cunoştinţă despre săvîrşirea unei infracţiuni şi pe altă cale decît plîngerea, denunţul,
autodenunţul sau prin actele de constatare.
Este de menţionat faptul că modalităţile de sesizare sunt multiple: astfel organul
de urmărire penală poate lua cunoştinţă despre săvîrşirea unei infracţiuni prin
intermediul presei, radioului, televiziunii, care dau publicităţii unele aspecte negative
din activitatea unor unităţi economice sau persoane, prin denunţuri anonime, pe baza
constatărilor personale în cazul infracţiunilor flagrante, fie în urma efectuării
urmăririi penale privind alte infracţiuni, sau în urma măsurilor speciale de
investigaţii, zvonuri publice etc.
În conformitate cu alin. (3) al art. 262 din CPP, în cazul depistării infracţiunii
nemijlocit de către lucrătorul organului de urmărire penală, acesta întocmeşte un
raport în care expune circumstanţele depistate şi dispune înregistrarea infracţiunii.
Raportul privind depistarea unei infracţiuni se înregistrează în Registrul nr. 1 de
evidenţă a sesizărilor cu privire la infracţiuni, pentru examinare în modul stabilit de
lege.
De asemenea, în privinţa sesizărilor este important de menţionat faptul că
conform alin. (1) al art. 265 din CPP, organul de urmărire penală este obligat să
primească plîngerile sau denunţurile referitoare la infracţiunile săvîrşite, pregătite sau
în curs de pregătire chiar şi în cazul în care cauza nu este de competenţa lui.
Persoanei care a depus plîngerea sau denunţul i se eliberează imediat un certificat
despre acest fapt, indicîndu-se persoana care a primit plîngerea sau denunţul şi timpul
cînd acestea au fost înregistrate.
Dacă organul de urmărire penală refuză să primească plîngerea sau denunţul,
acest fapt poate fi contestat la judecătorul de instrucţie în termen de 5 zile din
momentul refuzului (alin. (2) al art. 265 din CPP).
Potrivit art. 274 alin. (4) CPP, dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă
vreunul din cazurile care împiedică pornirea urmăririi penale, organul de urmărire
penală înaintează procurorului actele întocmite cu propunerea de a nu porni urmărirea
41
penală. Dacă procurorul consideră că nu sînt circumstanţe care împiedică urmărirea
penală, el restituie actele cu ordonanţa sa organului menţionat pentru începerea
urmăririi penale. În practică însă procurorii deseori întocmesc ordonanţele de
neacceptare a propunerilor refuzului pornirii urmăririi penale şi de pornire a urmăririi
penale. Spre exemplu, în Procuratura raionului Criuleni procurorul Ivan Rapeşco
examinînd materialul înregistrat în R1 de evidenţă a in formaţiei despre infracţiuni al
CPr. Criuleni cu nr. din , n-a acceptat propunerea ofiţerului de urmărire penală
Colesnic Eugenia de a refuza începerea urmăririi penale în cazul plîngerii P., pe faptul
pretinsei sustrageri a bunurilor din gospodărie.
Considerînd că din cuprinsul plîngerii cet. P. rezultă o bănuială rezonabilă că a
fost săvîrşită infracţiunea de furt cu cauzarea de daune considerabile, procurorul a
dispus începerea urmăririi penale conform semnelor infracţiunii prevăzute de art. 186
alin. (2), lit. b),c), d) din Codul penal 57. Anume în asemenea cazuri este important
rolul procurorului de reacţionare promtă la sesizările cetăţenilor.
Începerea urmăririi penale. Pentru existenţa procesului penal, pentru posibilitatea
dispunerii începerii urmăririi penale, este nevoie ca organul de urmărire penală să ia
cunoştinţă despre faptul că legea penală a fost încălcată, ceea ce se realizează prin
intermediul sesizărilor prevăzute de art. 262 şi 273 din CPP. Începerea urmăririi
penale implică drepturi şi obligaţii specifice atît pentru organele urmărire penală, cît
şi pentru ceilalţi participanţi la proces58.
Începerea urmăririi penale constituie etapa iniţială a activităţii care face obiectul
fazei de urmărire penală, dar concomitent şi a procesului penal 59. Aceasta este
alcătuită din totalitatea normelor procesuale care reglementează temeiurile şi ordinea
de activitate a organelor competente, în legătură cu sesizările despre săvîrşirea
infracţiunilor60.
Anume începerea urmăririi penale reprezintă temeiul juridic care justifică
efectuarea acţiunilor procesuale şi aplicarea măsurilor procesuale ce limitează
drepturile şi libertăţile persoanei.
57
Arhiva procuraturii raionului Criuleni , dosarul de control la cauza penală nr. 2006018631
58
Neagu I., Drept procesual penal. Partea specială, vol. I, Bucureşti, 1994, pag. 64
59
Apetrei Mihai, Dreptul procesual penal, OSCAR PRINT, Bucureşti, 1999, pag. 62
60
Уголовный процесс, Учебник, под редакцией профессора В.Н. Григорьева и профессора Г.П. Химичевой,
Москва, 2001, с. 216
42
De asemenea este de menţionat faptul că pentru a începe urmărirea penală trebuie
întrunite anumite condiţii prevăzute la art. 274 din CPP:
- sesizarea trebuie să cuprindă în conţinutul său date din care să rezulte o bănuială
rezonabilă cu privire la existenţa elementelor infracţiunii, nefiind necesară existenţa
tuturor elementelor ci numai a obiectului şi a laturii obiective. Astfel urmărirea penală
începe în privinţa faptei săvîrşite (in rem)61, nefiind necesară cunoaşterea persoanei
făptuitorului. Dacă făptuitorul şi identitatea acestuia se cunoaşte cu precizie, o dată cu
fapta, urmărirea penală începe şi în privinţa unei persoane concrete (in personam), de
exemplu în cazul infracţiunilor contra justiţiei prevăzute de art. 306-317, 319-321 din
Codul penal, în cazul infracţiunilor săvîrşite de persoane cu funcţii de răspundere
prevăzute de art. 324-331 din CP, precum şi în cazul prinderii făptuitorului în flagrant
delict pentru oricare infracţiune.
- să nu existe vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală, prevăzute la
art. 275 din CPP (nu există faptul infracţiunii; fapta nu este prevăzută de legea penală
ca infracţiune; fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd
infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană juridică; a intervenit termenul de prescripţie
sau amnistia; a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare;
lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe, conform art.
276, numai în baza plîngerii acesteia; în privinţa persoanei există o hotărîre
judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat
imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri; în privinţa unei persoane există
o hotărîre neanulată de neîcepere a urmăririi penale sau de încetare a urmăririi penale
pe aceleaşi acuzaţii; există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează
excluderea, sau, după caz, exclud urmărirea penală). Dacă din cuprinsul actului de
sesizare rezultă vreunul din cazurile care împiedică pornirea urmăririi penale, organul
de urmărire penală înaintează procurorului actele întocmite cu propunerea de a nu
porni urmărirea penală. Dacă procurorul consideră că nu sînt circumstanţe care
împiedică urmărirea penală, el restituie actele, cu ordonanţa sa, organului menţionat
pentru începerea urmăririi penale alin. (4) al art. 274 din CPP.
61
Уголовный процесс, Учебник для вузов под общей редакцией П. А. Лупинской, Москва, Юристъ, 1995, с. 225
43
Începerea urmăririi penale, în cazul sesizărilor externe (plîngerea, denunţul,
autodenunţul, actele de constatare), se dispune prin ordonanţa organului de urmărire
penală, alin. (1) al art. 274 din CPP.
În cazul în care organul de urmărire penală se autosesizează în privinţa începerii
urmăririi penale, atunci acesta întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele
constatate privitor la infracţiunea depistată, apoi, prin ordonanţă, dispune începerea
urmăririi penale, (alin. (2) al art. 274 din CPP).
În conformitate cu alin. (3) al art. 274 din CPP, ordonanţa de începere a urmăririi
penale, emisă de organul de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la data
începerii urmăririi penale, se aduce la cunoştinţă în scris procurorul care efectuează
conducerea activităţii de urmărire penală, prezentîndu-i-se totodată şi dosarul
respectiv. La momentul cînd a luat cunoştinţă cu ordonanţa de începere a urmăririi
penale, procurorul fixează termenul de urmărire în cauza respectivă.
Mai trebuie de menţionat faptul că începerea urmăririi penale poate avea loc şi în
baza plîngerii prealabile a victimei, fapt prevăzut de art. 276 din CPP. Respectiv,
urmărirea penală se porneşte numai în baza plîngerii prealabile a victimei în cazul
săvîrşirii infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei prevăzute în art. 152 alin.
(1), 153, 155, 157, 161 din CP, infracţiunilor contra drepturilor politice, de muncă şi
altor drepturi constituţionale ale cetăţenilor prevăzute la art. 177, 179 alin.(1) şi (2),
1852 din CP, infracţiunilor contra patrimoniului prevăzute la art. 193, 194, 197 alin.
(1), 198 alin.(1), 200 din CP, infracţiunilor contra familiei prevăzute la art. 202, 203,
204 alin.(1) din CP, infracţiunilor economice prevăzute la art. 246 1 din CP şi
infracţiunilor în domeniul transporturilor prevăzute la art. 274 din CP, precum şi al
furtului avutului proprietarului săvîrşit de minor, de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori
de persoana care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta. Însă la
împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate
mai sus, urmărirea penală încetează.
În cazul în care, în urma infracţiunii, au pătimit mai multe persoane, pornirea
urmăririi penale se face chiar dacă plîngerea prealabilă se înaintează doar de către una
din victime (alin. (2) al art. 276 din CPP).
44
Dacă la comiterea unei infracţiuni au participat mai mulţi făptuitori, chiar dacă
plîngerea prealabilă a fost depusă numai în privinţa unuia din făptuitori, urmărirea
penală se efectuează în privinţa tuturor făptuitorilor (alin. (3) al art. 276 din CPP).
Astfel plîngerea prealabilă produce efectul in rem. Din acesta se desprinde concluzia
că în cazul existenţei mai multor victime, retragerea plîngerii sau împăcarea de către
unele victime nu constituie temei de încetare a urmăririi penale, dacă cel puţin o
victimă îşi menţine plîngerea sau nu acceptă împăcarea.
Dacă victima care figurează într-un proces privitor la o infracţiune prevăzută în
alin.(1), din cauza incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitate, a stării de
neputinţă sau a dependenţei faţă de bănuit sau din alte motive nu este în stare să-şi
apere drepturile şi interesele legitime, procurorul porneşte urmărirea penală chiar
dacă victima nu a depus plîngere (alin. (4) al art. 276 din CPP), în acest caz se omite
posibilitatea aplicării principiului disponibilităţii realizării unui drept personal
deoarece victima este incapabilă să-şi manifeste liber voinţa.
Însă după cîte am menţionat mai sus şi conform alin. (5) al art. 276 din CPP, la
împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate în
alin.(1), urmărirea penală încetează. Împăcarea este personală şi produce efecte doar
dacă intervine pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti.
De asemenea şi în cazul persoanelor incapabile, conform alin. (6) al art. 276 din
CPP, pentru persoanele incapabile, împăcarea se poate face numai de reprezentanţii
lor legali. Persoanele cu capacitate de exerciţiu limitată se pot împăca cu
încuviinţarea reprezentanţilor lor legali. împăcarea poate avea loc şi în cazul în care
urmărirea penală a fost pornită de către procuror din oficiu.
Şi nu ultimul rînd, în alin. (6) al art. 276 din CPP se stabileşte că împăcarea
părţilor poate avea loc şi prin aplicarea medierii. Aplicarea medierii este reglementată
de Legea privind medierea62.
§ 2 Procedura de desfăşurare a urmăririi penale
Desfăşurarea urmăririi penale constituie următoarea etapă după începerea urmăririi

penale şi cuprinde în sine cea mai mare parte de activităţi din cadrul acestei faze,
constituind partea centrală a acesteia. În cadrul desfăşurării urmăririi penale
62
MO nr. 188-191/730 din 07.12.07
45
majoritatea activităţilor se realizează în privinţa strîngerii şi administrării probelor
referitoare la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea
răspunderii acestuia, astfel realizîndu-se obiectul urmăririi penale.
Astfel în Codul de procedură penală, în capitolul V, ce prevede desfăşurarea
urmăririi penale, sunt prevăzute activităţile concrete întreprinse de organul de
urmărire penală şi procuror, acestea sunt: efectuarea acţiunilor de urmărire penală;
conexarea şi disjungerea cauzelor penale; punerea sub învinuire, înaintarea acuzării
şi modificarea acesteia; efectuarea investigaţiilor în vederea căutării învinuitului ce
se ascunde de organul de urmărire penală.
Efectuarea acţiunilor de urmărire penală. Art. 279 din CPP stabileşte cadrul
normativ care reglementează efectuarea acţiunilor de urmărire penală la nivel general.
În particular aceste acţiuni sunt descrise în titlul IV, capitolul III al Codului de
procedură penală, sub denumirea de „Mijloacele de probă şi procedeele probatorii”.
În aşa mod, în conformitate cu alin. (1) al art. 279 din CPP, organul de urmărire
penală efectuează acţiunile de urmărire penală în strictă conformitate cu prevederile
Codului de procedură penală şi numai după pornirea urmăririi penale, cu excepţia
acţiunilor prevăzute în art.118 (cercetare la faţa locului) şi în art.130 (percheziţia
corporală sau ridicarea), care pot fi efectuate şi pînă la pornirea urmăririi.
Cercetarea, percheziţia, ridicarea de obiecte şi alte acţiuni procesuale la
domiciliu pot fi efectuate doar cu consimţămîntul persoanei domiciliate la adresa
respectivă sau cu autorizaţia respectivă a judecătorului de instrucţie (alin. (3) al art.
279 din CPP). În cazul infracţiunilor flagrante, consimţămîntul sau autorizaţia nu sînt
necesare, însă despre efectuarea acţiunilor respective este informat imediat, dar nu
mai tîrziu de 24 de ore, procurorul sau, după caz, judecătorul de instrucţie care urma
să dea autorizaţia respectivă (alin. (4) al art. 279 din CPP).
Din studiul comun al dispoziţiilor legale şi opiniilor doctrinale 63, pot fi delimitate
următoarele condiţii ale efectuării actelor de urmărire penală: existenţa unui proces
penal declanşat, existenţa unor temeiuri faptice şi juridice privind efectuarea unei
acţiuni de urmărire, acţiunea de urmărire penală se efectuează de persoana în
procedura căruia se află dosarul (ofiţerul de urmărire penală),sau prin comisie
63
А. П. Рыжаков, Cледственные действия и иные способы собирания доказательств, Москва, 1997, с. 10
46
rogatorie sau delegare dispusă, iar în caz de necesitate de către procuror, rezultatul
oricărei acţiuni de urmărire penală se consemnează obligatoriu într-un proces-
verbal.
În legislaţia procesual-penală sunt prevăzute şi anumite particularităţi (condiţii
speciale) cu privire la efectuarea anumitor acţiuni de urmărire penală. Astfel,
acţiunile de urmărire penală la sediile reprezentanţelor diplomatice şi instituţiilor
asimilate acestora, precum şi în clădirile în care locuiesc membrii acestor
reprezentanţe şi instituţii asimilate lor şi familiile lor, se pot efectua numai de către
procuror şi numai la cererea sau cu consimţămîntul statului străin, exprimate de şeful
reprezentanţei diplomatice ori de conducătorul instituţiei asimilate reprezentanţei
diplomatice şi în prezenţa acestora. Consimţămîntul pentru efectuarea acţiunilor de
urmărire penală în condiţiile prezentului alineat se cere prin intermediul Ministerului
Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova şi aceste acţiuni se
efectuează în prezenţa unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe şi
Integrării Europene al Republicii Moldova.
Conexarea şi disjungerea cauzelor penale. Conexare (lat. connexus, din
connectere „a lega”) – legătura existentă între două sau mai multe infracţiuni şi
pentru a căror soluţionare mai bună se impune reunirea lor într-un singur proces 64.
Potrivit alin. (3) al art. 42 din CPP, constituie conexitate a cauzelor penale cazurile:
1) cînd două sau mai multe infracţiuni sînt săvîrşite prin fapte diferite de una sau mai
multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;
2) cînd două sau mai multe infracţiuni sînt săvîrşite de aceeaşi persoană în timp
diferit ori în loc diferit;
3) cînd o infracţiune este săvîrşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea
altei infracţiuni ori este săvîrşită pentru a înlesni sau a asigura absolvirea de
răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni;
4) cînd între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi conexarea cauzelor se
impune pentru buna înfăptuire a justiţiei.
Disjungerea (lat. disjungere, „a separa”) – separarea uneia sau, mai multor cauze
care au fost reunite, astfel ca, în interesul unei bune soluţionări, judecarea unora
64
Dicţionar de termeni juridici, Emil Derşidan, PROTEUS, Bucureşti 2005, pag. 155
47
dintre infractori să se facă separat65. Disjungerea unei cauze privitoare la participanţii
la una sau la mai multe infracţiuni se admite în cazul în care împrejurările cauzei o
cer şi această disjungere nu se va răsfrînge negativ asupra efectuării depline şi
obiective a urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti (alin. (2) al art. 2791 din CPP).
Potrivit prevederilor legale din alin. (2) al art. 2791 din CPP, la dispunerea
conexării sau disjungerii cauzelor penale, procurorul, la propunerea organului de
urmărire penală sau din oficiu, emite ordonanţa respectivă.
Punerea sub învinuire, înaintarea acuzării şi modificarea acesteia. Atragerea unei
persoane în calitate de învinuit presupune parcurgerea mai multor stadii succesive, şi
anume: propunerea de punere sub învinuire, punerea sub învinuire, înaintarea acuzării
şi, după caz, schimbarea şi completarea acuzării.
În cazul cînd ofiţerul de urmărire penală stabileşte că făptuitorul este identificat, adică
că sunt date cu privire la vinovăţia unei anumite persoane, că există probe suficiente
ce justifică oportunitatea atragerii la răspundere penală a persoanei, adică sunt
stabilite toate circumstanţele laturii obiective a unei componenţe de infracţiune şi nu
s-a constatat nici un caz care ar exclude urmărirea penală, prevăzut de art. 275 din
CPP, atunci acesta face propunere de punere sub învinuire potrivit art. 280 din CPP.
Raportul cu materialele cauzei se înaintează procurorului.
În cazul în care făptuitorul este identificat însă nu este recunoscut în calitate de
bănuit, atunci propunerea de punere sub învinuire se face în cadrul termenului de
prescripţie şi termenului urmăririi penale, stabilite şi prelungite de procuror. În
situaţia în care persoana este recunoscută în calitate de bănuit, atunci propunerea de
punere sub învinuire se face înătrunul termenului de 3 luni, prevăzut de pct. 3) din
alin. (2) al art. 63 din CPP. În cazul dat propunerea de punere sub învinuire va fi
înaintată cu cel puţin 2 zile înainte de expirarea termenului de 3 sau 6 luni66.
Primind raportul cu materialele cauzei, procurorul este în drept să întreprindă
următoarele soluţii: să pună persoana sub învinuire, conform art. 281 282 din CPP,
dacă este de acord cu propunerea făcută; să pună persoana sub învinuire, conform art.
281 282 din CPP, însă stabilind o nouă calificare a infracţiunii, dacă din materialele
65
Dicţionar de termeni juridici, Emil Derşidan, PROTEUS, Bucureşti 2005, pag. 237
66
Cu acordul Procurorului General sau adjuncţilor săi termenul menţinerii persoanei în calitate de bănuit poate fi
prelungit pînă la 6 luni.
48
cauzei rezultă aşa soluţie; să restituie materialele cauzei cu ordonanţa de a continua
urmărirea penală, în cazul cînd nu sunt probe suficiente pentru a pune persoana sub
învinuire; să înceteze urmărirea penală sau scoate persoana de sub urmărire penală,
dacă există unul din cazurile prevăzute de art. 275 din CPP.
De asemenea, în conformitate cu prevederile alin. (2) al art. 280 din CPP, în cazul
în care organul de urmărire penală consideră că sînt întrunite condiţiile prevăzute de
lege pentru luarea măsurii preventive, el înaintează propuneri şi în această privinţă.
Dacă, după examinarea raportului organului de urmărire penală şi a materialelor
cauzei, procurorul consideră că probele acumulate sînt concludente şi suficiente, el
emite o ordonanţă de punere sub învinuire a persoanei (alin. (1) al art. 281 din CPP).
Ordonanţa de punere sub învinuire cuprinde următoarele date: data şi locul
întocmirii; de către cine a fost întocmită; numele, prenumele, ziua, luna, anul şi locul
naşterii persoanei puse sub învinuire, precum şi alte date despre persoană care au
importanţă juridică în cauză; formularea învinuirii cu indicarea datei, locului,
mijloacelor şi modului de săvîrşire a infracţiunii şi consecinţele ei, caracterului vinei,
motivelor şi semnelor calificative pentru încadrarea juridică a faptei, circumstanţelor
în virtutea cărora infracţiunea nu a fost consumată în cazul pregătirii sau tentativei de
infracţiune, menţiunea despre punerea persoanei respective sub învinuire în calitate
de învinuit în această cauză conform articolului, alineatului şi literei articolului din
Codul penal care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă (alin. (2) al art. 281
din CPP). La fel, procurorul se pronunţă şi asupra măsurilor preventive sau, după caz
face propunerile respective judecătorului de instrucţie.
În cazul în care învinuitul este tras la răspundere pentru săvîrşirea mai multor
infracţiuni care urmează a fi încadrate juridic în baza diferitelor articole, alineate sau
litere ale articolului din Codul penal, în ordonanţă se arată care anume infracţiuni au
fost săvîrşite şi articolele, alineatele sau literele articolelor care prevăd răspunderea
pentru aceste infracţiuni (alin. (3) al art. 281 din CPP).
Procurorul poate dispune prin ordonanţă punerea persoanei sub învinuire şi din
oficiu, în cazul cînd examinează materialele cauzei cu ocazia expirării termenelor
49
prevăzute de alin. (2) al art. 63 din CPP sau cu ocazia prelungirii termenului urmăririi
penale.
Adoptarea ordonanţei de punere sub învinuire a persoanei reprezintă momentul
din care aceasta se consideră învinuit şi este un act de acuzare strict personal.
Respectiv, în cazul cînd există mai multe persoane care au săvîrşit o infracţiune prin
coparticipare, atunci pentru fiecare persoană va fi întocmită cîte o ordonanţă de
punere sub învinuire în parte.
Înaintarea acuzării învinuitului se va face de către procuror în prezenţa avocatului
în decurs de 48 de ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, dar
nu mai tîrziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit (alin.
(1) al art. 282 din CPP).
Procurorul, după stabilirea identităţii învinuitului, îi aduce la cunoştinţă ordonanţa
de punere sub învinuire şi îi explică conţinutul ei. Aceste acţiuni se atestă cu
semnăturile procurorului, învinuitului, avocatului şi ale altor persoane care participă
la această acţiune procesuală, aplicate pe ordonanţa de punere sub învinuire,
indicîndu-se data şi ora punerii sub învinuire (alin. (2) al art. 282 din CPP).
După înaintarea acuzării, procurorul îi va explica învinuitului drepturile şi
obligaţiile acestuia prevăzute în art.66 din CPP. Învinuitului i se înmînează copia de
pe ordonanţa de punere sub învinuire şi informaţia în scris privind drepturile şi
obligaţiile lui. Acţiunile nominalizate, de asemenea, se consemnează în ordonanţa de
punere sub învinuire în modul prevăzut în alin.(2) (alin. (3) al art. 282 din CPP).
Învinuitul este audiat în aceeaşi zi în condiţiile prevăzute în art.104.
Reieşind din prevederile legale cu privire la faptul obligativităţii înaintării
acuzării în prezenţa avocatului, este de obligaţia procurorului să înştiinţeze în timp
util învinuitul pentru ca acesta să-şi invite avocatul sau să-i ofere un apărător din
oficiu. Lipsa apărătorului la înaintarea acuzării duce la nulitatea acestui act.
Dacă se iveşte situaţia în care învinuitul nu cunoaşte limba în care se desfăşoară
procesul, atunci procurorul pregăteşte un exemplar al ordonanţei de punere sub
învinuire şi în limba pe care o cunoaşte învinuitul, semnată de traducător şi, de
50
asemenea invită acest traducător pentru participarea în calitate de interpret la
înaintarea acuzării.
Dacă se învinuieşte un minor, atunci obligatoriu se invită şi un pedagog sau
psiholog.
Pînă la aducerea la cunoştinţă a ordonanţei de punere sub învinuire, procurorul
stabileşte identitatea învinuitului, verificînd datele consemnate cu cele din buletinul
de identitate al acestuia, precum şi împuternicirile celorlalţi participanţi (avocat,
reprezentant legal) prin verificarea documentelor prezentate67.
Se pot întîmpla cazuri cînd învinuitul refuză să semneze ordonanţa de punere sub
învinuire pe motivul nerecunoaşterii vinovăţiei sale. În aşa cazuri procurorul trebuie
să-i lămurească că prin semnătură doar se atestă faptul aducerii la cunoştinţă a
învinuirii şi nu a recunoaşterii vinovăţiei acestuia. Dacă nici după aceasta persoana nu
semnează, acest fapt se indică în ordonanţa de punere sub învinuire şi avocatul, prin
semnătura sa confirmă refuzul persoanei de a depune semnătura pe ordonanţa de
punere sub învinuire.
Ca regulă generală acuzarea rămîne neschimbată şi îşi menţine forţa juridică pe
tot parcursul urmăririi penale, însă de la acest caz sunt şi excepţii, de exemplu, în
cazul schimbării sau completării acuzării, sau în cazul scoaterii persoanei de sub
urmărire penală sau încetării acesteia.
În cazul reluării urmării penale după încetarea urmăririi penale sau după scoaterea
persoanei de sub urmărire penală conform art. 287 din CPP, acuzarea înaintată
anterior rămîne valabilă.
Dacă, în cursul urmăririi penale, apar temeiuri pentru schimbarea sau completarea
acuzării înaintate învinuitului, procurorul este obligat să înainteze învinuitului o nouă
acuzare sau să o completeze pe cea anterioară în conformitate cu prevederile art. 281,
282 din CPP.
Dacă, în cursul urmăririi penale, învinuirea înaintată nu s-a confirmat într-o
anumită parte a ei, procurorul dispune scoaterea persoanei de sub urmărirea penală în
privinţa acestui capăt de învinuire (alin. (6) al art. 284 din CPP).
67
51
Dacă acuzarea este schimbată în legătură cu recalificarea faptei, atunci se emite o
nouă ordonanţă de punere sub învinuire în baza regulilor prevăzute de art. 282 din
CPP. Astfel ordonanţa anterioară îşi pierde forţa juridică din momentul emiterii unei
noi ordonanţe, însă ea se păstrează la dosar pentru posibilitatea stabilirii faptului din
ce moment persoana este atrasă în calitate de învinuit.
În situaţia în care învinuirea nu s-a confirmat în întregime, însă a fost stabilit
faptul că învinuitul a săvîrşit o altă infracţiune pentru care nu a fost pus sub învinuire,
atunci va fi emisă o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală pentru acuzarea
neconfirmată şi o ordonanţă de punere sub învinuire pentru noua acuzare.
Dacă se stabileşte că învinuitul a mai săvîrşit o nouă infracţiune identică care nu
i-a fost imputată anterior, atunci se emite o ordonanţă privind completarea acuzării.
La fel se procedează şi în cazul unui concurs ideal de infracţiuni, dacă iniţial acuzarea
nu a fost înaintată pentru toate infracţiunile.
§ 3 Particularități procedurale ale finisării urmăririi penale

Efectuarea acţiunilor de urmărire penală are un rol deosebit de important în
realizarea scopului procesului penal stabilit în art. 1 al CPP.
Atingerea acestui scop nu se realizează întotdeauna prin trimiterea persoanei în
judecată. Organul de urmărire penală, pe baza probatoriului, poate ajunge şi la alte
concluzii, care demonstrează fie lipsa de vinovăţie a celui în cauză, fie existenţa unor
împrejurări de natură a împiedica tragerea lui la răspundere penală, situaţii în care
stingerea procesului penal are loc în faza de urmărire penală.
Codul de procedură penală stabileşte trei modalităţi în care procesul penal se
stinge în faza de urmărire penală: scoaterea persoanei de sub urmărirea penală,
încetarea urmăririi penale şi clasarea cauzei penale.
Totuşi trebuie menţionat faptul că aceste soluţii poartă un caracter relativ
deoarece dispoziţiile Codului de procedură penală stabilesc posibilitatea reluării
urmăririi penale după încetarea urmăririi penale, după clasarea cauzei penale sau
după scoaterea persoanei de sub urmărire, art. 287 din CPP.
52
Scoaterea persoanei de sub urmărire penală. Soluţia scoaterii persoanei de sub
urmărire penală reprezintă o hotărîre prin care se reabilitează această persoană, în
situaţiile cînd soluţia se referă la toate capetele de acuzare. Această soluţie poate fi
luată numai în faza urmăririi penale, fiindcă în faza judecării cauzei pentru asemenea
temeiuri se dispune achitarea persoanei.
În cazul reabilitării persoanei prin actul de scoatere de sub urmărirea penală,
aceasta are dreptul de a înainta o acţiune privind repararea prejudiciului moral şi
material în conformitate cu art. 524, 525 din CPP şi în condiţiile prevăzute de Legea
privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de
urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti din 25 februarie
199868.
În conformitate cu prevederile alin. (2) al art. 284 din CPP, persoana poate fi
scoasă de sub urmărirea penală integral sau numai cu privire la un capăt de învinuire.
În alin. (1) al art. 284 din CPP sunt stabilite următoarele temeiuri de scoatere a
persoanei de sub urmărire penală:
a) fapta nu a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit;
b) nu există faptul infracţiunii;
c) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
d) fapta nu întruneşte elementele infracţiunii;
e) fapta este săvîrşită în condiţiile legitimei apărări conform art. 36 din CP;
f) fapta este săvîrşită în scopul reţinerii infractorului conform art. 37 din CP;
g) fapta este săvîrşită în condiţii de extremă necesitate conform art. 38 din CP;
h) fapta este săvîrşită în urma constrîngerii fizice sau psihice conform art. 39 din
CP;
i) fapta constituie risc întemeiat conform art. 40 din CP;
Se consideră că fapta n-a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit cînd se stabileşte că
infracţiunea este săvîrşită de o altă persoană şi se exclude faptul participării
bănuitului sau învinuitului la această infracţiune, sau atunci cînd nu sunt probe
suficiente pentru a pune persoana bănuită sub învinuire şi au expirat toate termenele
prevăzute la alin. (2) al art. 63 din CPP sau în privinţa învinuitului nu sunt suficiente
68
Monitorul Oficial nr. 050 din 04.06.98 articolul 359
53
probe ca să se întocmească rechizitoriu şi a expirat termenul de prescripţie prevăzut
de art. 60 din CP69.
Nu există faptul infracţiunii în situaţiile în care evenimentul (de exemplu decesul
persoanei) există, dar nu este rezultatul unei fapte umane, ci al unor factori naturali
sau al acţiunilor persoanelor decedate (de exemplu sinucidere). Acest temei include şi
situaţiile cînd din eroare se sesizează faptul săvîrşirii unei infracţiuni (de exemplu
omor, răpire de persoane sau furt), constatîndu-se ulterior că persoana presupusă este
în viaţă, se află în condiţii legale în alt loc sau obiectul presupus ca sustras este găsit
şi nu există în general fapta unei persoane70.
Dacă la momentul săvîrşirii fapta era prevăzută de legea penală ca infracţiune, dar
în cursul urmăririi penale intervin modificări în legea penală care înlătură caracterul
infracţional al faptei săvîrşite prin metoda decriminalizării, se va ordona scoaterea
persoanei de sub urmărire penală, dacă fapta nu este o contravenţie administrativă.
Fapta nu întruneşte elementele infracţiunii în cazurile cînd în urma administrării
probelor se constată că faptei concrete îi lipsesc anumite elemente sau semne ale
elementelor prevăzute de partea generală şi de partea specială a Codului penal, care
ar permite calificarea acestora drept o infracţiune şi nu este posibilă schimbarea
încadrării juridice într-o altă infracţiune.
Temeiurile stabilite la lit. e)-i) se stabilesc în baza articolelor respective din Codul
penal.
Dacă scoaterea de sub urmărire penală se dispune integral, asupra întregii acuzări
atunci calitatea de bănuit sau învinuit încetează. Dacă însă scoaterea de sub urmărire
penală se face parţial, numai la un anumit cap de acuzare, atunci are loc o schimbare
a învinuirii conform alin. (2) al art. 283 din CPP.
Dacă din probele acumulate rezultă că persoana trebuie să fie scoasă de sub
urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală este obligat să facă propunerea respectivă
procurorului. Acesta (procurorul), printr-o ordonanţă motivată va dispune scoaterea
persoanei de sub urmărire penală. În ordonanţă pe lîngă datele obligatorii care trebuie
să fie cuprinse, conform art. 255 din CPP, vor mai fi indicate şi datele privind
69
Dolea I., Roman D., Sedleţchi Iu., ş. a. Drept procesual pena Chişinău, Cartier juridc, 2005, pag. 563-564
70
Dolea I., Roman D., Sedleţchi Iu., Vîzdoagă T., Rotaru V., Cerbu A., Ursu S. Drept procesual penal, partea specială,
vol. II , Chişinău 2006, pag. 27-28
54
persoana şi fapta la care se referă scoaterea persoanei de sub urmărire şi temeiurile de
fapt şi de drept pe baza cărora se dispune aceasta.
Scoaterea de sub urmărire penală este o soluţie ce se referă la o anumită persoană
(bănuit sau învinuit) şi la anumite fapte penale (capete de acuzare) care, în funcţie de
caz, influenţează asupra cauzei penale fie prin încetarea urmăririi penale, fie prin
continuarea urmăririi penale. Astfel, pentru temeiurile indicate la pct. 1)-3) din alin.
(1) al art. 275 din CPP şi art. 35 din CP se dispune scoaterea de sub urmărire penală şi
încetarea urmăririi penale, dacă soluţia reabilitării se referă la toate persoanele
învinuite (bănuite) în cauza dată. Aceste două soluţii se adoptă printr-o ordonanţă
unică, unde prima este soluţia ce constată faptul reabilitării persoanei, iar a doua
menţionează faptul încetării oricăror activităţi procesuale71.
Dacă scoaterea de sub urmărire penală este dispusă numai pentru un învinuit sau
bănuit, sau numai pentru un cap de acuzare sau pentru temeiul „fapta n-a fost
săvîrşită de acest bănuit sau învinuit”, urmărirea penală continuă fie pentru alte
persoane, fie pentru alte fapte penale, fie pentru fapta respectivă, dar în privinţa altei
persoane. În astfel de cazuri se adoptă prin ordonanţă numai soluţia scoaterii de sub
urmărire penală.
Scoaterea persoanei de sub urmărirea penală se face conform prevederilor din art.
285 din CPP, care reglementează încetarea urmăririi penale, ce se aplică în mod
corespunzător.
Încetarea urmăririi penale. Potrivit prevederilor alin. (1) al art 285 din CPP,
încetarea urmăririi penale are loc în cazurile prevăzute în art.275, precum şi în cazul
în care se constată că:
1) plîngerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată sau părţile s-au împăcat
- în cazurile în care urmărirea penală poate fi pornită numai în baza plîngerii
prealabile sau legea penală permite împăcarea;
2) există cel puţin una dintre cauzele sau unul dintre cazurile prevăzute la art.35 şi 53
din Codul penal;
3) persoana nu a atins vîrsta la care poate fi trasă la răspundere penală;
71
55
4) persoana a săvîrşit o faptă prejudiciabilă fiind în stare de iresponsabilitate şi nu
este necesară aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical;
5) există o hotărîre definitivă a organului de urmărire penală sau a instanţei în
legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi
penale pe aceleaşi temeiuri.
În cazurile în care fapta bănuitului, învinuitului constituie o contravenţie
administrativă, urmărirea penală încetează, dar cauza se trimite la organul competent
pentru a examina contravenţia, potrivit prevederilor alin. (2) al art. 285 din CPP.
Încetarea urmăririi penale are loc în orice moment al urmăririi penale, dacă se
constată existenţa temeiurilor prevăzute şi poate fi aplicată numai în privinţa unei
persoane sau în privinţa unei din fapte, potrivit prevederilor alin. (3) al art. 285 din
CPP.
Potrivit prevederilor alin. (4) al art 285 din CPP, încetarea urmăririi penale se
dispune de către procuror prin ordonanţă din oficiu sau la propunerea organului de
urmărire penală. În cazul în care fapta constituie o contravenţie administrativă sau în
cazul liberării de răspundere penală a persoanei, cu tragerea la răspundere
administrativă, procurorul aplică sancţiunea contravenţională, cu excepţia arestului
contravenţional. Dacă aplicarea sancţiunii contravenţionale nu este de competenţa
procurorului, cauza se trimite spre examinare judecătorului de instrucţie.
Ordonanţa de încetare a urmăririi penale trebuie să cuprindă, pe lîngă elementele
prevăzute în art.255, date privind persoana şi fapta la care se referă încetarea, precum
şi temeiurile de fapt şi de drept pe baza cărora se dispune încetarea, alin. (5) al art 285
din CPP.
La încetarea urmăririi penale, procurorul, dacă este cazul, ia totodată măsurile
necesare pentru:
1) revocarea măsurii preventive şi a altor măsuri procesuale în modul prevăzut de
lege;
2) restituirea cauţiunii în cazurile şi în modul prevăzute de lege;
3) aplicarea măsurilor de siguranţă;
4) încasarea cheltuielilor judiciare.
56
Încetarea urmăririi penale şi liberarea persoanei de răspundere penală nu pot avea
loc contrar voinţei acesteia.
Copia de pe ordonanţa de încetare a urmăririi penale se înmînează persoanelor
interesate, explicîndu-li-se modul şi termenul de atac.
Procurorul, dacă constată că nu este cazul să dispună încetarea urmăririi sau dacă
a dispus încetarea parţial, restituie dosarul organului de urmărire penală, cu indicaţia
de a continua urmărirea şi cu indicarea termenului pentru efectuarea acesteia potrivit
prevederilor alin. (8) al art. 285 din CPP.
La fel ca şi scoaterea persoanei de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale
are loc doar cu privire la o anumită persoană certă, determinată cu precizie.
Temeiurile de încetare a urmăririi penale, după natura lor juridică pot fi expuse în
două categorii: temeiuri reabilitoare, care impun obligaţia de a emite soluţia scoaterii
de sub urmărire penală cu încetarea urmăririi penale ( cazurile pevăzute la pct. 1)-3)
ale art. 275 din CPP şi cazurile prevăzute în pct. 2), alin (1) al art. 285 din CPP);
temeiuri nereabilitoare, care absolvă persoana învinuită (bănuită) de la răspundere
penală, şi, respectiv, impun adoptarea soluţiei încetării urmăririi penale fără scoaterea
persoanei de sub urmărire penală (toate celelalte cazuri prevăzute la art. 275, 285 din
CPP).
Dacă încetarea urmăririi penale a fost condiţionată de o cauză de nereabilitare
(absolvire a răspunderii penale), atunci bănuitul şi învinuitul nu au dreptul la
repararea prejudiciului în conformitate cu art. 524 din CPP.
Clasarea cauzei penale. Clasarea constituie o modalitate de stingere a urmăririi
penale care are loc cînd sunt întrunite următoarele condiţii:
1) intervine unul din următoarele cazuri - nu există faptul infracţiunii, fapta nu este
prevăzută de legea penală ca infracţiune, fapta nu întruneşte elementele infracţiunii.
2) nu există învinuit sau bănuit în cauză – rezultă că în cursul urmăririi penale nu a
fost determinată ca făptuitor al infracţiunii nici o persoană fizică.
Din al doilea temei de clasare rezultă că aceasta este o modalitate de încetare a
urmării penale in rem, adică în privinţa unei fapte.
57
Din punct de vedere practic împrejurările concrete în care nu există bănuit sau
învinuit în cauză se polarizează în jurul a două situaţii. Prima, mai frecventă, este
împrejurarea în care autorii rămîn nedescoperiţi; cînd rezultatele produse nu pot fi
imputate unei persoane şi deci o urmărire penală desfăşurată in personam nu devine
posibilă (de exemplu stabilirea că distrugerea de bunuri este urmarea unor calamităţi
naturale)72.
Clasarea se dispune de către procuror, din oficiu sau la propunerea organului de
urmărire penală, prin ordonanţă motivată, potrivit prevederilor alin. (1) al art. 286 din
CPP.
Potrivit prevederilor alin. (2) al art. 286 din CPP, copia de pe ordonanţa de clasare
a cauzei penale se înmînează persoanelor interesate, explicîndu-li-se modul şi
termenul de atac.
Reluarea urmăririi penale. În conformitate cu prevederile art. 287 din CPP,
Reluarea urmăririi penale după încetarea urmăririi penale, după clasarea cauzei
penale sau după scoaterea persoanei de sub urmărire se dispune de către procurorul
ierarhic superior prin ordonanţă dacă, ulterior, se constată că nu a existat în fapt cauza
care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut circumstanţa pe care se
întemeia încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de
sub urmărire.
Reluarea urmăririi penale poate fi dispusă şi de către judecătorul de instrucţie în
cazul admiterii plîngerii depuse împotriva ordonanţei procurorului de încetare a
urmăririi penale ori de clasare a cauzei penale sau de scoatere a persoanei de sub
urmărire (alin. (2) al art.287 din CPP ).
În cazul reluării urmăririi penale în condiţiile prezentului articol, dacă, pe baza
datelor din dosar, procurorul consideră necesar luarea unei măsuri preventive sau unei
măsuri asiguratorii, el dispune luarea măsurii necesare sau, după caz, face propunerile
respective judecătorului de instrucţie (alin. (3) al art.287 din CPP ).
În cazurile în care ordonanţele de încetare a urmăririi penale, clasare a cauzei
penale sau de scoatere a persoanei de sub urmărire au fost adoptate legal, reluarea
urmăririi penale poate avea loc numai dacă apar fapte noi sau recent descoperite ori
72
Lichii B., Urmărirea penală, Chişinău, 2000, pag. 138-139
58
un viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente au afectat hotărîrea respectivă. În
cazul descoperirii unui viciu fundamental, urmărirea penală poate fi reluată nu mai
tîrziu de un an de la intrarea în vigoare a ordonanţei de încetare a urmăririi penale,
clasare a cauzei sau scoatere a persoanei de sub urmărire (alin. (3) al art.287din CPP).
§ 4 Terminarea urmăririi penale cu transmiterea cauzei penale în judecată
Soluţia cea mai des întîlnită în practica de urmărire penală este trimiterea în
judecată a învinuitului. Frecvenţa acestei soluţii se datorează activităţii de calitate a
organelor de urmărire penală, deoarece dacă urmărirea a fost pornită şi desfăşurată
legal şi temeinic faţă de infracţiunea real săvîrşită şi faţă de un învinuit real vinovat,
răspunzînd penal, singura soluţie pe care o poate da procurorul este aceea de trimitere
în judecată a învinuitului pentru a i se aplica sancţiunea prevăzută de legea penală. De
altfel, judecata, ca fază principală a procesului penal, nu s-ar putea desfăşura fără
trimiterea în judecată a învinuitului73.
În conformitate cu prevederile art. 289 din CPP, dacă organul de urmărire penală
constată că probele administrate sunt suficiente pentru a termina urmărirea penală, el
înaintează procurorului care conduce urmărirea penală dosarul, însoţit de un raport,
în care se consemnează rezultatele urmăririi, cu propunerea de a dispune una din
soluţiile prevăzute în art. 291 din CPP, inclusiv şi cea de trimitere în judecată.
Dacă urmărirea penală s-a efectuat în acelaşi dosar în privinţa mai multor fapte şi
mai multor persoane, raportul trebuie să cuprindă menţiunile indicate în privinţa
tuturor faptelor şi tuturor persoanelor. Mai trebuie să se arate în privinţa căror fapte
sau persoane s-a încetat urmărirea, s-a dispus scoaterea de sub urmărire, dacă aceasta
s-a făcut anterior.
În afara menţiunilor comune prezentate mai sus, raportul va trebui să cuprindă şi
date suplimentare referitoare: corpurile delicte şi măsurile luate în privinţa lor,
73
Lichii B., op. cit., pag. 150
59
precum şi locul unde se află ele; măsurile asiguratorii luate în cursul urmăririi;
cheltuielile judiciare; măsurile preventive aplicate.
Dacă persoana nu a fost pusă sub învinuire, atunci în raport se va face şi
propunerea de punere sub învinuire fără să se întocmească un raport distinct conform
dispoziţiilor art. 280 din CPP.
În conformitate cu prevederile alin. (2) al art. 289 din CPP, raportul trebuie să
cuprindă fapta care a servit temei pentru pornirea urmăririi penale, informaţii cu
privire la persoana învinuitului, încadrarea juridică a faptei şi probele administrate.
Informaţia cu privire la învinuit cuprinde: a) numele, prenumele şi prenumele
tatălui; b) data şi locul naşterii; c) domiciliul; d) cetăţenia; e) studiile; f) starea
familială; g) ocupaţia; h) date privind serviciul militar; i) date privind antecedentele
penale; j) alte date ( necunoaşterea limbii în care se desfăşoară procesul, relaţia de
rudenie cu partea vătămată sau cu alţi participanţi la proces).
Încadrarea juridică a faptei cuprinde menţiuni privind articolul, alineatul şi
punctul din Codul penal care prevede răspunderea pentru infracţiunea comisă.
Datele privind probele administrate se menţionează pentru fiecare faptă şi fiecare
învinuit separat, enumerîndu-se mijloacele de probă aflate în dosar, fără descrierea
conţinutului acestora.
Procurorul primind dosarul împreună cu raportul ofiţerului de urmărire penală, în
termen de cel mult 15 zile, va proceda la verificarea materialelor cauzei şi acţiunilor
procesuale efectuate, pronunţîndu-se asupra acestora.
Astfel, în termenul de 15 zile procurorul verifică legalitatea strîngerii probelor,
precum şi a admisibilităţii acestora. De asemenea se verifică şi faptul stabilirii tuturor
circumstanţelor care urmează a fi dovedite în procesul penal conform art. 96 din CPP,
precum şi respectarea legii procesual-penale cu ocazia efectuării de către organul de
urmărire penală a diferitor acţiuni procesuale.
În cazul în care procurorul va constata că anumite probe sunt obţinute cu
încălcarea prevederilor Codului de procedură penală sau a drepturilor bănuitului,
învinuitului, atunci va dispune prin ordonanţă motivată, excluderea acestora din
materialele dosarului, însă le va păstra în condiţiile art. 211 alin. (2) din CPP.
60
Cauzele în care sunt persoane arestate sau minori se soluţionează de urgenţă şi cu
prioritate.
Procurorul nu este ţinut de propunerile organului de urmărire penală, acestea
neavînd valoarea unei soluţii procesuale. El va soluţiona cauza în raport cu
convingerea ce şi-o formează din studiul lucrărilor dosarului, din probele
administrate.
Astfel, potrivit art. 291 din CPP, dacă procurorul constată că au fost respectate
dispoziţiile prezentului cod privind urmărirea penală, că urmărirea penală este
completă, că există probe suficiente şi legal administrate, el dispune una din
următoarele soluţii:
1) atunci cînd din materialele cauzei rezultă că fapta există, că a fost constatat
făptuitorul şi că acesta poartă răspundere penală:
a) pune sub învinuire făptuitorul conform prevederilor art.281 şi 282 din CPP, dacă
acesta nu a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, apoi întocmeşte
rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată;
b) dacă făptuitorul a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, întocmeşte
rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată;
2) prin ordonanţă motivată, dispune încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale
sau scoaterea persoanei de sub urmărire.
Prin urmare, înainte de întocmirea rechizitoriului procurorul este obligat să
verifice chestiunea punerii sub învinuire prin ordonanţă pentru fiecare cap de acuzare.
Includerea în rechizitoriu a unei acuzări mai grave decît cea pentru care a fost pusă
sub învinuire persoana sau a unui cap de acuzare, care n-a fost pus sub învinuire în
conformitate cu art. 281, 282 din CPP constituie o încălcare a dreptului la apărare.
Cînd procurorul, cu ocazia verificării materialelor dosarului, constată că
urmărirea penală nu este completă sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale la
desfăşurarea urmăririi (care garantează aflarea adevărului), el restituie cauza
organului care a efectuat urmărirea penală sau o trimite altui organ similar sau
competent (dacă s-a constatat încălcarea competenţei) pentru completarea urmăririi,
sau după caz, eliminarea încălcărilor comise ale dispoziţiilor legale.
61
Spre exemplu, procurorul din procuratura raionului Criuleni Ivan Rapeşco a
restituit cauza penaă privind învinuirea lui Vasilache Ilie şi Vasilache Gheorghe, în
comiterea infracţiunii prevăzute de art. 152 alin. (2) lit. e) din Codul penal, care a fost
prezentată cu propunerea de întocmire a rechizitoriului şi trimiterea cauzei în
judecată. În ordonanţa de restituire a cauzei penale, procurorul a indicat că urmărirea
penală nu este completă şi a cerut completarea urmăririi (efectuarea confruntării
învinuiţilor cu partea vătămată, audierea în calitate de martori a poliţiştilor care au
sosit la locul incidentului, ridicarea fişei medicale, audierea expertului medico legist
pentru a înlătura unele neclarităţi în raportul de expertiză ş.a.)74
Cînd într-un dosar urmărirea penală a fost efectuată în privinţa mai multor fapte şi
mai multor persoane şi se impune completarea sau refacerea urmăririi numai cu
privire la unele fapte sau la unii învinuiţi, şi este posibilă disjungerea, pentru a nu
întîrzia procesul penal, procurorul va disjunge cauza, reţinînd pentru soluţionare
partea în care urmărirea penală este completă şi legală. Cauza disjunsă se restituie sau
se trimite organului competent pentru completarea urmăririi sau eliminarea
încălcărilor comise.
Dacă disjungerea nu este posibilă, procurorul va dispune restituirea sau trimiterea
întregii cauze.
Restituirea sau trimiterea cauzei la organul competent se dispune, potrivit art. 292
din CPP, prin ordonanţă. În ordonanţă se indică acţiunile procesuale ce trebuie
efectuate sau refăcute, faptele şi circumstanţele ce urmează a fi constatate, mijloacele
de probă ce urmează a fi utilizate. Se dispune termenul pentru urmărire.
În cauzele în care s-au luat măsuri preventive şi alte măsuri procesuale de
constrîngere, procurorul se va pronunţa asupra menţinerii sau revocării acestora.
Dacă este cazul să ia aceste măsuri, procurorul va trebui să le dispună.
Prezentarea materialelor de urmărire penală. După adoptarea soluţiei de
trimitere în judecată sau de încetare a urmăririi, scoaterii de sub urmărire penală sau
clasare a cauzei, procurorul aduce la cunoştinţa învinuitului, reprezentantului lui
legal, apărătorului, părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile şi
74
Arhiva procuraturii raionului Criuleni. Dosarul de control nr. 201221001
62
reprezentanţilor lor despre terminarea urmăririi, locul şi termenul în care ei pot lua
cunoştinţă de materialele urmăririi penale.
Materialele urmăririi penale se prezintă spre încunoştinţare cusute în dosar,
numerotate şi înscrise în borderou. La cererea părţilor se prezintă şi corpurile delicte,
se reproduc înregistrările audio şi video, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 110
din CPP. Dacă dosarul penal are mai multe volume, acestea se prezintă concomitent
pentru a se lua cunoştinţă de materialele respective ca persoana care ia cunoştinţă de
ele să poată reveni la oricare din aceste volume de mai multe ori. Pentru a se lua
cunoştinţă de dosarele voluminoase, procurorul, printr-o ordonanţă, poate întocmi un
grafic, coordonat cu apărătorul, prin care stabileşte data şi numărul volumelor pentru
studiere.
Termenul pentru a se lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale nu poate fi
limitat, însă în cazul în care persoana care ia cunoştinţă de materiale abuzează de
situaţia sa, procurorul fixează modul şi termenul acestei acţiuni, reieşind din volumul
dosarului. În scopul asigurării păstrării secretului de stat, comercial sau a unui alt
secret ocrotit de lege, precum şi în scopul asigurării protecţiei vieţii, integrităţii
corporale şi libertăţii martorului şi a altor persoane, judecătorul de instrucţie, conform
demersului procurorului, poate limita dreptul persoanelor menţionate la alin.(1) de a
lua cunoştinţă de materialele sau datele privind identitatea acestora. Demersul se
examinează în condiţii de confidenţialitate, conform art.305 din CPP.
Părţii civile, părţii civilmente responsabile, reprezentanţilor lor li se aduc la
cunoştinţă doar materialele referitoare la acţiunea civilă la care sunt parte.
Materialele urmăririi penale se aduc la cunoştinţa învinuitului arestat în prezenţa
apărătorului lui, iar la cererea învinuitului - fiecăruia dintre ei, în mod separat.
Prezentarea materialelor de urmărire penală trebuie să se realizeze în condiţii de
maximă siguranţă. Pentru realizarea acestui deziderat, prezentarea materialelor de
urmărire penală se face numai în prezenţa organului de urmărire penală. În felul
acesta se evită riscul ca învinuitul să sustragă sau să distrugă unele piese din dosar
sau să recurgă la modificarea ori înlocuirea unor acte75.
75
Bercheşan V. Cercetare penală. Îndrumar complet de cercetare penală. Ed. ICAR, Bucureşti 2002, pag. 388
63
La terminarea prezentării materialelor de urmărire penală se întocmeşte un
proces-verbal, în care se indică numărul de volume, numărul de file în fiecare volum
şi corpurile delicte prezentate, înregistrările audio şi video reproduse, data, ora şi
minutele începerii şi terminării încunoştinţării pentru fiecare zi.
În procesul-verbal, de asemenea, se consemnează cererile şi declaraţiile înaintate
de părţi, iar cererile scrise se anexează la procesul-verbal.
Despre informarea fiecărei persoane menţionate în art. 293 alin. (1) se întocmeşte
proces-verbal separat. În cazul în care învinuitul ia cunoştinţă de materialele cauzei în
prezenţa apărătorului său, se întocmeşte un proces-verbal unic.
Cererile înaintate de părţi sunt examinate de către procuror imediat. Prin
ordonanţă el dispune admiterea sau respingerea lor. Decizia luată se aduce la
cunoştinţa persoanelor care le-au înaintat în termen de 24 de ore. În cadrul
soluţionării cererilor, procurorul se ghidează de dispoziţiile alin. (3) al art. 19 din CPP
şi de regula prevăzută de alin. (1) al art. 244 din CPP privind constatarea
circumstanţelor ce au importanţă pentru cauză, precum şi asigurarea drepturilor şi
intereselor legitime ale persoanei.
În cazul în care procurorul admite cererea, în cazurile necesare, el dispune
completarea urmăririi, indicînd acţiunile suplimentare care urmează a fi efectuate, şi
trimite dosarul organului de urmărire penală pentru executare. Totodată, stabileşte
termenul executării.
După completarea urmăririi penale, materialele suplimentare de urmărire penală
se prezintă în modul prevăzut în art.293 din CPP.
În cazul respingerii cererilor sau demersurilor, persoana care le-a înaintat, are
dreptul să se adreseze cu acestea ulterior în instanţa de judecată.
Rechizitoriul76 este actul procedural prin care se sesizează instanţa de judecată şi
în baza căruia aceasta se pronunţă prin sentinţă. Acest act reprezintă o hotărîre a
procurorului privind terminarea urmăririi penale şi constituie o totalizare a tuturor
materialelor urmăririi penale privind toate faptele şi episoadele infracţionale săvîrşite
de către toţi învinuiţii cercetaţi într-o cauză penală, cu dispoziţia de trimitere în
judecată. Rechizitoriul se întocmeşte de către procuror într-un termen de 3 zile după
76
Termenul de „rechizitoriu” îşi are originea în latinescul requisitus – cercetat, cerut solicitat.
64
încunoştinţarea părţilor cu materialele dosarului, iar în cauzele complicate şi
voluminoase – într-un termen ce nu va depăşi 10 zile.
Rechizitoriul este format din două părţi:
- expunerea, care trebuie să cuprindă: informaţii despre fapta şi persoana în privinţa
căreia s-a efectuat urmărirea penală, analiza probelor care confirmă fapta şi vinovăţia
învinuitului, circumstanţele care atenuează sau agravează răspunderea învinuitului,
precum şi temeiurile pentru liberarea de răspundere penală conform prevederilor art.
53 din Codul penal, dacă se constată asemenea temeiuri.
- dispozitivul, care cuprinde date cu privire la persoana învinuitului şi formularea
învinuirii care i se incriminează cu încadrarea juridică a acţiunilor lui şi menţiunea
despre trimiterea dosarului în instanţa judecătorească competentă.
Formularea învinuirii în dispozitivul rechizitoriului constă în descrierea succintă a
faptei penale, cu dispoziţia de învinuire a făptuitorului în comiterea infracţiunii
(infracţiunilor) prevăzute de articolul, alineatul şi punctul articolului din Partea
specială a Codului penal.
În dispoziţia despre trimiterea dosarului în judecată se conţine menţiunea privind
instanţa judecătorească competentă teritorială potrivit dispoziţiilor art. 36-40 din CPP
şi 42 din CPP.
Trimiterea cauzei în judecată. După întocmirea rechizitoriului de către
procurorul copia se înmînează sub recipisă învinuitului şi reprezentantului lui legal.
Despre aceasta se face o menţiune în informaţia anexată la rechizitoriu conform alin.
(5) al art. 296 din CPP. Astfel procurorul pregăteşte pentru fiecare învinuit şi, după
caz, pentru fiecare reprezentant legal cîte o copie de pe rechizitoriu.
Învinuitul poate prezenta în scris referinţă la rechizitoriu, care se anexează la dosar.
Prin aceasta el îşi va expune dezacordul în privinţa temeiniciei învinuirii aduse şi
ilegalităţii probelor administrate.
După înmînarea copiei de pe rechizitoriu, procurorul trimite cauza în judecată.
În cazul în care învinuitul s-a abţinut de a se prezenta pentru a lua cunoştinţă de
materialele cauzei şi de a primi copia de pe rechizitoriu, cauza se trimite în judecată
fără efectuarea acestor acţiuni procesuale. Însă la dosar trebuie să fie anexate probele,
65
care confirmă abţinerea învinuitului, iar în cazul sustragerii – şi informaţia despre
măsurile luate pentru căutarea acestuia, dacă judecarea cauzei este posibilă în lipsa
învinuitului. Într-o astfel de situaţie copia de pe rechizitoriu se înmînează apărătorului
învinuitului sau reprezentantului lui legal, cărora li se prezintă şi materialele cauzei
pentru a lua cunoştinţă de ele.
Toate cererile, plîngerile şi demersurile înaintate după trimiterea cauzei în
judecată se soluţionează de către instanţa care judecă cauza.
În cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau arest la domiciliu,
procurorul va trimite cauza în judecată cu cel puţin 10 zile pînă la expirarea
termenului de arest stabilit.
Actul de trimitere a cauzei în judecată – rechizitoriul – marchează momentul
terminării fazei de urmărire penală şi al trecerii într-o altă fază a procesului penal,
judecata. Trimiţînd cauza în judecată procurorul se desesizează şi pierde rolul de
conducător al procesului penal, rol pe care îl preia instanţa învestită cu judecarea
cauzei.
Trimiterea în judecată nu înseamnă abilitarea vinovăţiei învinuitului, ci doar că
procurorul care a dispus trimiterea în judecată este convins de vinovăţia acestuia,
urmînd ca instanţa de fond să-şi formeze, pe baza probelor administrate, percepute
nemijlocit, convingerea de vinovăţie sau nevinovăţie.
Complexul acţiunilor şi măsurilor organizatorice de exercitare a urmăririi penale
urmează să fie determinant, clar, concret şi detaliat. Exercitarea urmăririi penale
presupune utilizarea şi a regulilor organizării ştiinţifice a lucrului, ţinîndu-se cont de
existenţa şi altor cauze penale pe care procurorul exercită nemijlocit urmărirea penală
sau conduce cu urmărirea penală. În acest context este necesar de menţionat că după
intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală doar procurorii secţiei nr.18 din
cadrul Direcţiei exercitare a urmăririi penale a Procuraturii Generale, unii procurorii
din cadrul Procuraturilor municipale, Procuratura Anticorupţie şi procuraturile
militare doar exercită nemijlocit urmărirea penală, iar în procuraturile teritoriale şi
specializate unii procurori exercită nemijlocit urmărirea penală concomitent
conducînd cu urmărirea penală într-un număr impunător de cauze penale. Considerăm
66
că în aceste cazuri eficienţa exercitării de către procuror a urmăririi penale scade
simţitor. Astfel, se recomandă procurorilor teritoriali şi specializaţi repartizarea unor
procurori care doar vor exercita nemijlocit urmărirea penală, fiind eliberaţi de
conducerea cu urmărirea penală exercitată de către ofiţerii de urmărire penală.
Organizarea exercitării urmăriri penale de către procuror are caracteristici
individuale, ce depind de aptitudinile profesionale ale procurorului, precum şi de
unele trăsături ale caracterului său. Astfel, este evident faptul că, o persoană
neglijentă şi neorganizată în viaţa cotidiană va manifesta aceeaşi atitudine şi în
activitatea sa profesională şi invers,o persoană organizată, calculată şi disciplinată, nu
doar îşi va organiza activitatea de exercitare a urmăririi penale, dar şi va realiza
sarcinile trasate, obţinînd rezultate pozitive. Desigur, după cum a fost menţionat mai
sus procurorul, organizînd procesul de exercitare a urmăririi penale trebuie să ţină
cont şi de celelalte cauze penale aflate în gestiunea sa. Specialiştii în domeniu scot în
prim plan necesitatea planificării activităţii de urmărire penală, ce constituie un
element de bază al organizării exercitării urmăriri penale. Planificarea exercitării
urmăririi penale constituie o parte componentă a planificării descoperirii şi cercetării
infracţiunii, care la rîndul său este una din metodele criminalistice generale.
67
CAPITOLUL III ROLUL PROCURORULUI LA EFECTUAREA URMARIRII
PENALE
§ 1. Consideraţiuni generale privind exercitarea urmăririi penale de către procuror
Codul de procedură penală expres stabileşte ca scop al procesului penal

ocrotirea persoanei, societăţii şi a statului de infracţiuni, precum şi protejarea
persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţie de răspundere în
activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvîrşite, astfel ca
orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi
nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.
Astfel, priorităţile de bază sunt descoperirea rapidă a infracţiunii şi atragerea
persoanei vinovate la răspundere penală. Activitatea de exercitare a urmăririi penale
este un proces complicat. Ea nu are sens fără organizare şi planificare, deoarece
exercitarea „haotică” a urmăririi penale constituie o pierdere nejustificată de timp şi
resurse umane, iar în majoritatea cazurilor şi o activitate marcată de un final negativ.
Organizarea exercitării urmăririi penale constituie un principiu de bază al
metodicii cercetării infracţiunilor. Este necesar de menţionat organizarea exercitării
urmăririi penale este o noţiune mai largă, decît planificarea. A organiza o anumită
activitate înseamnă a o ordona, a o pregăti, a o orienta şi planifica.
Planificarea exercitării urmăririi penale nu se reduce doar la întocmirea
planului în scris, planul scris fiind expresia exterioară a acestui proces. Conţinutul
planificării este mult mai larg şi constituie latura organizatorică şi creativă a activităţii
complexe mintale a procurorului, care se desfăşoară începînd cu primul moment al
cercetării infracţiunii şi se finalizează o dată cu finisarea urmăririi penale. Totuşi, este
necesar de menţionat că această activitate, dar deja într-o altă formă, continuă şi în
celelalte faze ale procesului penal. Cu cît cauza penală este mai complicată, cu atît
mai complicat este şi procesul organizării şi planificării exercitării urmăririi penale.
68
Planificării exercitării urmăriri penale îi sunt caracteristice următoarele principii:
- Principiul individualizării planificării;
- Principiul dinamismului planificării;
- Principiul realismului planificării;
- Principiul planificării concrete.
Individualizarea planificării reiese din specificul irepetabil, caracterul individual al
fiecărei cauze penale. În pofida asemănărilor după obiect, existenţa poziţiilor
generale în metodica cercetării anumitor categorii de infracţiuni, procedeele tipice de
tactică şi metodele unice tehnico-ştiinţifice, cercetarea fiecărei infracţiuni are
specificul său şi propriile metode de exercitare a urmăririi penale.
La fel cum este unică, în virtutea particularităţilor sale specifice, fiecare infracţiune,
aşa este diferită, specifică şi cercetarea ei, respectiv este irepetabilă, individuală şi
planificarea exercitării urmăririi penale. Din aceste considerente tentativa de aplicare
a unor şabloane în procesul de planificare are consecinţe negative. Dinamismul
planificării este o expresie logică a procesului de verificare a versiunilor înaintate.
Astfel, verificînd versiunile formulate devin cunoscute noi circumstanţe şi fapte, sunt
acumulate diverse probe. În rezultat, unele versiuni decad, apar altele şi acest proces
continuă pînă la descoperirea infracţiunii comise.
Această legitate a dinamicii cercetării determină şi dinamismul planificării,
permanenta corectare a pianului în dependentă de informaţia nou - primită. În această
ordine de idei cel mai bun, mai complet şi bine gîndit plan nu este static şi, în mod
inevitabil, va fi supus completărilor şi corectărilor. Această regulă nu presupune o
atitudine uşuratică a procurorului faţă de întocmirea planului, bazîndu-se pe faptul că
planul nu este stabil şi că va fi ulterior modificat şi corectat. Principiul dinamismului
planificării presupune existenţa unui plan detaliat, bine chibzuit, pe care procurorul
urmează să-l corecteze în dependenţă de circumstanţele noi stabilite.
Organizînd procesul de exercitare a urmăririi penale, planificînd această
activitate, este necesar de menţionat faptul că acest proces nu are doar un caracter
postinfracţional, cu alte cuvinte nu derulează doar după comiterea infracţiunii, fiindu-
69
i caracteristice şi elementele de profilaxie şi curmare a activităţii infracţionale. În
acelaşi context este necesar de menţionat că, există mai multe forme de organizare şi
planificare, şi anume:
- Organizarea şi planificarea activităţii subdiviziunilor organelor procuraturii ce
exercită urmărirea penală;
- Organizarea şi planificarea activităţii unui grup de urmărire penală;
- Organizarea şi planificarea activităţii procurorului ce nemijlocit exercită
urmărirea penală;
- Organizarea şi planificarea desfăşurării acţiunilor procesuale concrete.
Cel mai important element al planificării exercitării urmăririi penale, ce constituie şi
un component de bază al organizării exercitării urmăririi penale este întocmirea
planului. După formă planul poate fi verbal sau scris. În practică, în majoritatea
cazurilor, este utilizat planul scris, deoarece este mai eficient şi nu necesită
memorizarea de către procuror a conţinutului planului, circumstanţelor ce urmează a
fi stabilite, termenul şi continuitatea executării acţiunilor de urmărire penală şi a
măsurilor speciale de investigaţii. Planul verbal (imaginar) este întocmit de către
procuror la faza iniţială a urmăririi penală, în timpul înfăptuirii acţiunilor de urmărire
penală urgente, inexistînd posibilitatea întocmirii planului scris. După efectuarea
acţiunilor de urmărire penală urgente procurorul urmează să întocmească în scris
planul, în care urmează să fie reflectate şi rezultatele deja obţinute.
În cazul în care urmărirea penală este exercitată de un grup, procurorul-conducător al
grupului, cu participarea membrilor, întocmeşte un plan comun, iar paralel cu acest
plan, fiecare procuror, membru al grupului îşi întocmeşte şi planul său individual.
Conţinutul planurilor individuale depinde de segmentul de lucru ce îi revine
membrului grupului, de sarcinile care sunt puse în faţa sa şi de obligaţiunile ce îi sunt
repartizate de conducătorul grupului. În practică repartizarea obligaţiunilor între
membrii grupului depinde de volumul de lucru, de numărul versiunilor înaintate,
componenţa grupului de urmărire penală, numărul episoadelor, experienţa membrilor
grupului. În unele cazuri ca punct de plecare se iau versiunile formulate şi fiecare
membru al grupului de urmărire penală verifică cîte o versiune. În alte cazuri se
70
lucrează după episoade, adică fiecare membru al grupului cercetează unul sau mai
multe episoade distincte. În cazurile în care infracţiunile sunt comise în diferite
localităţi este utilă repartizarea şi deplasarea membrilor grupei de urmărire penală în
aceste localităţi.Unii procurori practică încredinţarea unor membri ai grupului de
urmărire penală să efectueze doar anumite acţiuni de urmărire penală sau măsuri
speciale de investigaţii. De exemplu: efectuarea tuturor percheziţiilor, ridicărilor de
obiecte şi documente sau dispunerea expertizelor. Pe cauzele penale unde sunt atrase
la răspundere penală mai multe persoane este utilă repartizarea fiecărui procuror -
membru al grupului de urmărire penală a cîte un învinuit, procurorul în cauză
cercetînd fiecare caz de comitere a infracţiunilor de persoana întărită după el.
Desigur, structura şi conţinutul planurilor în cazurile menţionate vor fi diferite.Pe
cauzele penale cu multe persoane sau cu multe episoade de rînd cu planurile generale
şi individuale, urmează să fie întocmite şi scheme auxiliare printre care menţionăm:
- schemele structurii grupării criminale, a legăturilor infracţionale dintre membrii ei;
- mişcarea bunurilor materiale, mişcarea documentelor şi locul lor de aflare;
- etapele activităţii infracţionale şi a comiterii infracţiunilor cercetate, cu evidenţierea
rolului figuranţilor în fiecare verigă a schemei;
- fişele personale ale infractorilor în care se includ datele de anchetă;
- circumstanţele infracţiunii săvîrşite, motivul şi scopul comiterii infracţiunii, probele
acumulate, caracteristica calităţilor etice, morale, profesionale, etc.
§ 2. Competenţa procurorului la exercitarea urmăririi penale.

Este de menţionat faptul că denumirea art. 270 din CPP a fost modificată din
competenţa exclusivă a procurorului la exercitarea urmăririi penale, în doar
competenţa procurorului la exercitarea urmăririi penale. Aceasta se datorează
faptului că totuşi există excepţii de la situaţiile prevăzute de lege, cînd procurorul
exercită nemijlocit urmărirea penală şi despre care s-a menţionat anterior în această
lucrare.
71
În conformitate cu alin. (1) al art. 270 din CPP, procurorul este organ de
urmărire penală de competenţă personală, unde exercită urmărirea penală în cazul
infracţiunilor săvîrşite de:
a) Preşedintele ţării;
b) deputaţi;
c) membri ai Guvernului;
d) judecători;
e) procurori;
e1) executori judecătoreşti
g) ofiţeri de urmărire penală;
h) minori;
2) atentatelor la viaţa colaboratorilor de poliţie, ofiţerilor de urmărire penală,
ofiţerilor de informaţii şi securitate, procurorilor, judecătorilor, executorilor
judecătoreşti sau a membrilor familiilor lacestora, dacă atentatul este legat de
activitatea acestora.
3) infracţiunilor săvîrşite de Procurorul General.
4) infracţiuni săvîrşite de directorul, adjuncţii şi angajaţii Centrului Naţional
Anticorupţie.
(2) Procurorul exercită urmărirea penal în privinţa infracţiunilor contra păcii şi
securităţii omenirii, prevăzute de art. 135-144 din Codul Penal, şi infracţiunilor
contra securităţii statului, prevăzute de art. 337-347 din Codul Penal.
În alin. (4) al art. 270 din CPP se indică că este competent să exercite urmărirea
penală în cazurile prevăzute de alin. (1) al acestui articol şi să efectueze conducerea
activităţii de urmărire penală procurorul de la procuratura de acelaşi nivel cu instanţa
căreia, potrivit legii, îi revine judecarea cauzei în primă instanţă. Procurorul
procuraturii ierarhic superioare poate să exercite urmărirea penală şi să efectueze
conducerea acţiunilor de urmărire penală în aceste cazuri, dacă aceasta este necesar în
interesul urmăririi penale (alin. (4) al art. 270 din CPP).
Cu sintagma „ procuratura de acelaşi nivel cu instanţa căreia, potrivit legii îi
revine judecarea cauzei în primă instanţă „ din alin. (4) al art. 270 din CPP nu putem
fi de-acord, deoarece în art. 38 din CPP sunt prevăzute cauzele penale care sunt
soluţionate în primă instanţă de către Curtea de Apel, însă procuraturi de nivelul
acesteia nu există cu asemenea atribuţii.
72
Procurorul ierarhic superior poate să dispună, prin ordonanţă motivată,
exercitarea urmăririi penale, în cazurile prevăzute în alin.(1), de către procurorul din
altă procuratură de acelaşi nivel (alin. (5) al art. 270 din CPP).
Procurorul General poate să dispună, prin ordonanţă motivată, exercitarea
urmăririi penale, în cazurile menţionate la alin.(1), de către un procuror de la
Procuratura Generală (alin. (6) al art. 270 din CPP).
Pe lîngă cauzele penale în care procurorul este obligat să exercite urmărirea penală
el mai are şi anumite cauze care de-şi nu este prevăzut expres acest lucru el exercită
urmărirea penală ca exemplu art. 309/1 şi 328 alin. (2) lit. a) Cod Penal, infracţiuni
comise de colaboratori de poliţie.
Odată cu adoptarea Codului de Procedură Penală la 07.06.2003 art. 270 este
completat treptat cu mai multe aliniate şi competenţa procurorului se extinde, dar
numărul de personal al angajaţilor procuraturii rămîne acelaş sau chiar este mai mic.
În cazul infracţiunii săvîrşite de Procurorul General, urmărirea penală este
exercitată de procurorul ori grupul de procurori numiţi de Parlament, la propunerea
preşedintelui acestuia, conform alin. (7) al art. 270 din CPP. În cazurile unor cauze
complicate şi de mari proporţii, procurorul ierarhic superior celui de competenţa
căruia este urmărirea penală poate dispune, prin ordonanţă motivată, urmărirea penală
de un grup de procurori şi ofiţeri de urmărire penală, indicînd procurorul care va
conduce acţiunile de urmărire penală (alin. (8) al art. 270 din CPP).
Procurorul efectuiază nemijlocit urmărirea penală în formele şi prin mijloacele
procedurale, prevăzute de lege fără să i se impună, de regulă, avizarea, autorizarea
sau confirmarea actelor sale de către procurorul ierarhic superior. Spre deosebire de
ofiţerii de urmărire penală, care propun procurorului, după caz, înaintarea în instanţa
de judecată a unor demersuri în vederea obţinerii autorizaţiei pentru efectuarea unor
anumite acţiuni, neînceperea urmăririi penale, punerea sub învinuire a persoanei,
încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală etc., în cazurile în care
efectuiază nemijlocit urmărirea penală, procurorul realizează el însuşi aceste acţiuni
de urmărire penală.
Totuşi, unele acte procedurale ale procurorului, ca şi în cazurile în care el conduce
urmărirea efectuată de ofiţerii de urmărire penală, sînt supuse confirmării de către
73
procurorul ierarhic superior. Astfel la momentul dat se confirmă doar ordonanţa de
suspendare condiţionată a urmăririi penale.
ÎNCHEIERE
Între fazele procesului penal, urmărirea penală, datorită finalităţii şi funcţiilor sale
proprii, ocupă un loc deosebit. Ea se distinge mai ales prin faptul că este acea prima
74
parte a procesului penal în care se adună materialul probator, material care va sta la
baza soluţionării cauzei în faza de judecată.
Ca activitate reglementată , desfăşurată succesiv şi coordonat, urmărirea penală
înglobează în conţinutul său o serie întreagă de acţiuni procesuale, necesare pentru
atingerea scopului procesului penal cum sînt: constatarea la timp şi în mod complet a
infracţiunilor, identificarea făptuitorilor, strîngerea şi administrarea probelor,
dispunerea unor măsuri procesuale şi în final constatarea dacă este sau nu cazul să se
transmită cauza penală în judecată, astfel încît prin aceasta să se asigure ordinea de
drept, precum şi apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor.
Însă urmărirea penală, nu este chemată numai să pună la dispoziţia instanţelor
judecătoreşti materialul probator necesar pentru stabilirea vinovăţiei infractorilor şi
tragerea acestora la răspundere penală pe măsura vinovăţiei fiecăruia, ci are şi un rol
preventiv-educativ.
Astfel, operativitatea şi promptitudinea în activitatea de constatare a
infracţiunilor, precum şi identificarea în timpul cel mai scurt al infractorilor sînt
aspecte importante de natură să dea satisfacţie opiniei publice care este indignată de
comiterea infracţiunilor respective. Pe de altă parte acţiunile organului de urmărire
penală întăresc sentimentul de încredere a populaţiei în inevitabilitatea actului de
justiţie şi au un puternic rol preventiv cu privire la persoanele care sînt tentate să
comită infracţiuni77.
Importanţa urmăririi penale ca fază prealabilă judecăţii rezidă şi în faptul că
activităţile de strîngere şi administrare a probelor au menirea de a evita învinuirea şi
trimiterea în judecată respectiv în faţa unor proceduri judiciare publice a acelor
persoane împotriva cărora nu există probe temeinice în acuzare. În felul acesta este
înlăturată posibilitatea de a se aduce atingere demnităţii persoanelor respective.
Un alt aspect care merită a fi reţinut este acela cu privire la asigurarea
obiectivităţii în soluţionarea cauzei. Temeinicia unei hotărîri ar fi pusă sub semnul
îndoielii dacă atît urmărirea penală cît şi judecata ar fi efectuate de acelaşi organ, sau
altfel spus, cine judecă nu poate urmări, iar cine realizează activităţi de urmărire
penală nu poate judeca.
77
Theodoru Gr., Moldovanu L., Drept procesual penal. Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 1979, pag. 194
75
În cadrul efectuării acestei lucrări au fost analizate în detaliu elementele ce
compun noţiunea, obiectul, scopul şi limitele urmăririi penale, regulile de desfăşurare
a urmăririi penale, sistemul organelor care sunt împuternicite cu efectuarea urmăririi
penale şi soluţiile ce pot fi luate în cadrul efectuării acestor activităţi, astfel fiind
realizate obiectivele care au fost propuse iniţial.
Însă subiectul de bază al tezei îl constituie aspectele ce ţin de divizarea urmăririi
penale în etape. Astfel, cu privire la etapele urmăririi penale este de menţionat faptul
că acesta reprezintă un concept teoretic ce nu este prevăzut expres în legislaţie.
Structurarea etapelor expusă în prezenta lucrare are la bază conceptul expus în
lucrarea autorilor români Adrian-Ştefan Tulbure şi Angela Maria Tatu „ Tratat de
drept procesual penal „. Astfel, etapele urmăririi penale sînt: sesizarea organelor de
urmărire penală şi procedura începerii urmăririi penale; desfăşurarea urmăririi penale;
suspendarea urmăririi penale şi reularea ei; terminarea urmăririi penale cu soluţii de
netrimitere a cauzei în instanţa de judecată; terminarea urmăririi penale prin
transmiterea în judecată a cauzei penale.
Studierea literaturii de specialitate şi a legislaţiei procesual-penale ne permite să
facem următoarele propuneri de modificare şi schimbare a unor articole din Codul de
procedură penală:
1. Este necesar să fie întroduse modificări în Codul de Procedură Penală ca pe unele
categorii de infracţiuni să fie înaintată învinuirea şi expediată cauza penală în
judecată de către ofiţerul de urmărire penală, iar procurorul doar să verifice
legalitatea întocmirii acestor acte procesuale. Ca exempu (art. 201/1, 264/1 din
Codul Penal.)
2. Potrivit art. 251 alin. (2) din CPP, încălcarea prevederilor legale referitoare la
competenţa după materie (materială) sau după calitatea persoanei (persoanlă) atrage
nulitatea actului procedural. Se propune excluderea din textul acestui alineat al
cuvintelor „după materie sau„. Nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa
materială a organului de urmărire penală, în opinia noastră, nu ar trebui considerată
ca un caz de nulitate a acţiunilor procesuale efectuate, fiindcă nu pot fi pierdute
probele adunate de organul de urmărire penală pentru descoperirea infracţiunii şi
76
identificarea făptuitorului în cazul desconsiderării unei reguli formale privind
competenţa organului de urmărire penală.
3. În urma unor modificări operate recent în art. 273 din Codul de procedură penală,
au fost excluse din lista organelor de constatare organele de stat, abilitate cu funcţii
de control. Considerăm că nu s-a procedat just, aceste organe şi în special Curtea de
Conturi, care este organul de control principal, ar putea contribui esenţial la
descoperirea şi contracararea infracţiunilor ce constituie încălcări ale activităţii pe
care o controlează. Propunem reintroducerea acestor organe în cadrul organelor de
constatare pentru o mai bună supraveghere şi rapidă intervenţie din partea statului în
cazul săvîrşirii unor infracţiuni.
4. Conform alin. (2) al art. 301 din CPP, acţiunile de urmărire penală sub formă de
percheziţie, cercetare la faţa locului în domiciliu şi punerea bunurilor sub sechestru în
urma percheziţiei pot fi efectuate, ca excepţie, fără autorizarea judecătorului de
instrucţie, în baza ordonanţei motivate a procurorului, în cazurile infracţiunilor
flagrante, precum şi în cazurile ce nu permit amînare. Judecătorul de instrucţie
trebuie să fie informat despre efectuarea acestor acţiuni de urmărire penală în termen
de 24 de ore, iar în scop de control, i se prezintă materialele cauzei penale în care sînt
argumentate acţiunile de urmărire penală efectuate. Opinăm că punerea în sarcina
procurorului a emiterii unei asemenea ordonanţe nu este logică. În pratică deseori pot
apărea situaţii, cînd ofiţerul de urmărire penală se află într-o localitate la distanţa de
60-80 km de centrul raional, unde este necesară efectuarea percheziţiei ce nu suferă
amînare. Însă el ar fi nevoit să se deplaseze în centrul raional la procuror, să obţină
ordonanţa de percheziţionare şi să se întoarcă înapoi după 3-4 ore. În acest timp
lucrurile, obiectele căutate ar putea să dispară sau să fie nimicite. De aceea propunem
înlocuirea în textul alin. (2) al art. 301 a sintagmei „ordonanţei motivate a
procurorului” cu sintagma „ordonanţei motivate a ofiţerului de urmărire penală sau a
procurorului”.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
77
1.Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
2. Codul procesual penal al R. M. nr. 122– XV din 14 martie 2003, publicat în MO nr.
104 – 110/447 din 07 iunie 2003.
3. Codul procesual penal al României adoptat la 30.04.1997.
4. Legea cu privire la Procuratură nr. 294-XVI din 25.12.2008 Monitorul Oficial

nr.55-56/155 din 17.03.2009.
5. Legea cu privire la mediere, MO nr. 183-191/730 din 07.12.07.
6. Legea privind activitatea specială de investigaţii, Nr. 59 din 29.03.2012.
7. Legea cu privire la Curtea Constituţională nr. 317-XIII din 13.12.1994 MO nr.
8/86 din 07.02.1995.
8. Legea despre statutul deputatului nr. 39-XIII din 07.04.1994 MO nr. 059 din
15.04.2005.
9. Legea privind statutul ofiţerului de urmărire penală nr. 333 din 10.11.2006 MO
nr. 195 din 22.12.2006
10. Уголовно-процесcуальный кодекс Российской Федерации принятый
Государственной Думой 22.11.2001, вошедший в силу 18.12.2001.
11. Convenţia Naţiunilor Unite împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu
cruzime,
inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluţia
39 (46) din
10 decembrie 1984, întrată în vigoare la 26.06.1987. New York 10 decembrie
1984, în
vigoare pentru Republica Moldova din 28.12.1995. În: ediţia oficială ,,Tratate
internaţionale” 1998, volumul1, p. 331-332.
12. Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
78
Adoptată la Roma la 4 martie 1950. A intrat în vigoare la 3.09.1959. În vigoare
pentru
Republica Moldova din 1.02.1998. În: ediţia oficială ,,Tratate internaţionale”,
1998, volumul 1, p. 341. http://legislatie.resurse-pentru-
democratie.org/drepturi_ce.php
Monografii, articole de specialitate

13. Apetrei M. Dreptul procesual penal , Bucureşti 2001
14. Boroi A., Ungureanu Ş.G., Jidovu N. Dreptul procesula penal, Ediţia-II-a, Ed.
ALL BECK, Bucureşti 2002.
15. Bercheşan V. Cercetare penală. Îndrumar complet de cercetare penală. Ed.
ICAR, Bucureşti 2002.
16. Cochinescu N., Totul despre Minsterul Public, Ed. Lumina Lex, Bucureşti
2000.
17. Derdişan E., Dicţionar de termeni juridici, PROTEUS, Bucureşti 2005.
18. Dolea I., Roman D., Pornirea şi extinderea procesului penal, USM, Chişinău
2000.
19. Dolea I., Roman D., Sedleţchi Iu., Vîzdoagă T., Rotaru V., Cerbu A., Ursu
S., Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, Chişinău 2005.
20. Dolea I., Roman D., Sedleţchi Iu. ş.a. Drept procesual penal. Chişinău. Cartier
juridic, 2006.
21. Dongoroz V. Explicaţii teoretice ale Codului procesual penal Român, Ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti 1976.
22. Lichii B., Urmărirea penală, Chişinău 2000.
23. Neagu I., Tratat de procedură penală, Editura PRO, Bucureşti 1997.
24. Neagu I., Dreptul procesual penal, Partea special, vol. I, OSCAR PRINT,
Bucureşti 1994.
25. Neagu I., Paraschiv C.S., Damaschin M., Dreptul procesual penal. Curs
selectiv pentru licenţă, Lumina Lex, Bucureşti 2003.
79
26. Nistoreanu G., Proces penal. Partea specială, Continent, Bucureşti 1995.
27. Osoianu T., Andronache A., Orîndaş V.,”Urmărirea penală” Chişinău 2005.
28. Paraschiv C.S., Dreptul procesual penal, Lumina Lex, Bucureşti 2002.
29. Pintea A., Dreptul procesual penal, Lumina Lex, Bucureşti 2002.
30. Theodoru Gr., Moldovanu L., Drept procesual penal. Ed. Did. şi Ped.,
Bucureşti, 1979.
31. Volonciu N. Tratat de procedură penală, Partea special, Paideia, vol. II,
Bucureşti 1996.
32. Жогин Н.В., Фаткулин Ф.Н. Предварительное следствие, Москва 1965.
33. Кисеев Н.М. Уголовный процесс, Издательство MONOGRAF, Кишинэу
2006.
34. Рыжаков П.А. Следственные действия и иные способы собрания
доказательств, Москва 1997.
35. Питерцев С.К. Составление обвинительнлого заключения (учебное
пособие), Ленинград 1998.
36. Уголовный процесс, Учебник для вузов, под общей редакцией Лупинской
А., Юристь, Москва 1995.
37. Якубович Н.Я., Громов С.М., Обвинительное заключение, Москва,
1987.
38. Якупов П.Х. „Уголовный процесс”, Москва 2001.
III. Ediţii periodice:
39. Amarie I., Verificările efectuate de procuror după terminarea cercetării penale
// Buletin documentar al Parchetului Naţional Anticorupţie nr. 2/2003
40. Gr. Gr. Theodoru “Consideraţii asupra urmăririi penale şi a perfectării
regulamentului ei”, Anualul Centrului de Ştiinţe Sociale din Iaşi, vol. II, 1985.
80

Urmarirea Penala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Urmarirea Penala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE al REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA “ȘTEFAN CEL MARE “ AL REPUBLICA MOLDOVA

Catedra “Procedură penală și criminalistica “

Tema : URMĂRIREA PENALĂ , FAZA A PRCESULUI PENAL

Data susținerii prealabile A elaborat :

Proces verbal al ședinței Coordonator științific

CAPITOLUL I : CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND URMĂIREA PENALĂ..................10

§ 1 Noţiunea, obiectul, limitele şi scopul urmăririi penale..................................10

§ 2 Trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale şi dispoziţii generale

privind urmărirea penală......................................................................................16

§ 3 Organele de urmărire penală şi competenţa lor..............................................25

§ 4 Conducerea urmăririi penale de către procuror. Controlul judiciar al

CAPITOLUL II : ASPECTE TEORETICO – PRACTICE PRIVIND EFECTUAREA URMARIRII

§ 1 Sesizarea organelor de urmărire penală şi procedura începerii urmăririi penale

§ 2Procedura de desfăşurare a urmăririi penale..................................................48

§ 3Particularități procedurale ale finisării urmăririi penale ...............................54

§ 4 Terminarea urmăririi penale cu transmiterea cauzei penale în judecată......60

CAPITOLUL III ROLUL PROCURORULUI LA EFECTUAREA URMARIRII

§ 1. Consideraţiuni generale privind exercitarea urmăririi penale de către

§ 2. Competenţa procurorului la exercitarea urmăririi penale.............................73

§ 1 Noţiunea, obiectul, limitele şi scopul urmăririi penale

§ 2 Trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale şi dispoziţii generale

privind urmărirea penală

§ 3 Organele de urmărire penală şi competenţa lor

Competenţa materială a organului de urmărire penală al Ministerului

Desfăşurarea urmăririi penale constituie următoarea etapă după începerea urmăririi

§ 3 Particularități procedurale ale finisării urmăririi penale

§ 4 Terminarea urmăririi penale cu transmiterea cauzei penale în judecată

§ 1. Consideraţiuni generale privind exercitarea urmăririi penale de către procuror

Codul de procedură penală expres stabileşte ca scop al procesului penal

§ 2. Competenţa procurorului la exercitarea urmăririi penale.

3. Codul procesual penal al României adoptat la 30.04.1997.

4. Legea cu privire la Procuratură nr. 294-XVI din 25.12.2008 Monitorul Oficial

Monografii, articole de specialitate

III. Ediţii periodice:

S-ar putea să vă placă și