Sunteți pe pagina 1din 49

CURS DE DREPT PROCESUAL PENAL

Adi Oroveanu-Hanţiu

I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PROCESUAL PENAL

Dreptul procesual penal constă în totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea
organelor judiciare şi a părţilor, precum şi raporturile dintre acestea, în vederea constatării tuturor faptelor ce
constituie infracţiuni şi pentru aplicarea măsurilor prevăzute de legea penală.
Obiectul de reglementare al dreptului procesual penal este procesul penal.
Dreptul procesual penal nu trebuie confundat cu procesul penal, deoarece, în timp ce procesul penal
este o activitate concretă, dreptul procesual penal este îndrumătorul legal al acestei activităţi.
Cele mai multe norme juridice procesuale penale sunt concentrate în Codul de procedură penală.
Actualul cod este în vigoare de la 1 ianuarie 1969 şi este împărţit într-o parte generală şi una specială.
Partea generală cuprinde titlurile:
1. regulile de bază şi acţiunile în procesul penal;
2. competenţa;
3. probele şi mijloacele de probă;
4. măsurile preventive şi alte măsuri procesuale.
Partea specială cuprinde titlurile:
1. urmărirea penală;
2. judecata;
3. executarea hotărârii penale;
4. proceduri speciale.

Sarcinile dreptului procesual penal

Dreptului procesual penal îi revin următoarele sarcini:


1. stabilirea organelor competente să participe în procesul penal şi sfera atribuţiilor acestor organe;
2. stabilirea persoanelor participante şi drepturile şi obligaţiile acestora;
3. reglementarea efectuării probaţiunii în procesul penal;
4. stabilirea măsurilor procesuale şi efectuarea oricăror acte de procedură;
5. reglementarea desfăşurării procesului penal în fazele sale: urmărirea penală, judecata şi executarea
hotărârilor judecătoreşti.

Noţiuni generale privind procesul penal

Procesul penal este activitatea reglementată prin lege şi desfăşurată de organele competente, cu
participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie
infracţiuni şi al justei pedepsiri a infracţiunilor, astfel încât orice persoană care a comis o infracţiune să fie
pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, urmărindu-
se prin acestea apărarea ordinii de drept, a persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, prevenirea comiterii
infracţiunilor şi educarea cetăţenilor în spiritul respectării legii.
Trăsăturile procesului penal sunt:
1. însuşi termenul „proces” (cf. lat. processus=înaintare, progres) indică o activitate, mişcare, acţiune, în cazul
de faţă, desfăşurată pentru aplicarea dreptului penal; fiecare act (activitate) are menirea să propage procesul
penal pentru atingerea scopului său; în limbaj curent, „proces” are şi semnificaţia de „cauză penală (sau civilă)”;
2. procesul penal este o activitate reglementată de lege; mai mult decât în alte ramuri de activitate judiciară, în
procesul penal legiuitorul precizează în detaliu procedura penală şi această reglementare amănunţită se impune
datorită existenţei unor instituţii procesuale cu caracter de constrângere (măsuri de prevenţie, asigurare etc.),
care, folosite în afara legii, ar vătăma drepturile şi libertăţile persoanei; în cazul încălcării legii, în procesul penal
se pot aplica subiecţilor sancţiuni materiale, administrative, penale; actele procesuale neconforme legii sunt
invalidate prin sancţiuni procedurale (v. nulitatea);
3. procesul penal se desfăşoară de către organele competente, cu participarea părţilor şi a altor persoane;
organele competente sunt cele judiciare – organe de stat care, prin prepuşii lor, acţionează ca subiecţi oficiali în
anumite faze ale procesului penal; aceste organe sunt: organele de cercetare penală, procurorii şi instanţele
judecătoreşti (organele de cercetare penală şi procurorii îşi desfăşoară activitatea în faza de urmărire penală,
procurorii având rolul de a supraveghea întreaga activitate de urmărire penală şi competenţa exclusivă de a
dispune o soluţie prevăzută de lege la terminarea urmăririi penale; instanţele judecătoreşti îşi desfăşoară
activitatea în faza judecăţii în prezenţa procurorului; părţile participante la procesul penal sunt persoane fizice
sau juridice ce au drepturi şi obligaţii penale sau civile, care se nasc în activitatea procesuală penală – sunt
părţi: inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente –, alte persoane participante la
procesul penal sunt: martorii, experţii, interpreţii, grefierii;
4. procesul penal are un scop specific, imediat, şi un scop general, mediat; scopul imediat este constatarea la
timp şi în mod complet a faptelor şi justa pedepsire a infracţiunilor (justa pedepsire a infractorilor trebuie făcută
astfel încât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie trasă la răspundere penală şi nici o persoană
nevinovată să nu fie pedepsită); scopul general al procesului penal este acela de a contribui la apărarea

1
persoanelor, a drepturilor şi libertăţilor sale, la prevenirea infracţiunilor şi la educarea cetăţenilor în spiritul
respectării legii.

Fazele procesului penal

Procesul penal este divizat în faze în care activează anumite categorii de organe specifice procesului
penal – spre deosebire de procesul civil, care are un caracter unitar, pentru că de la început şi până la sfârşit
acesta se desfăşoară în faţa instanţei de judecată.
În procesul penal se disting trei faze:
1. urmărirea penală – activitatea de identificare a autorului unei infracţiuni, prinderea acestuia şi administrarea
probelor pentru stabilirea faptei şi a vinovatului;
2. judecata – începe cu sesizarea instanţei prin rechizitoriul procurorului şi înaintarea întregului dosar cu probele
administrate şi care continuă cu soluţionarea cauzei penale în condiţii de publicitate şi contradictorialitate, astfel
încât hotărârea instanţei să exprime adevărul privind fapta şi vinovăţia autorului;
3. punerea în executare a hotărârii judecătoreşti – scopul acesteia este aplicarea hotârârii penale, realizarea
practică a scopului legii penale şi procesuale penale.
În prima fază îşi desfăşoară activitatea organele de cercetare penală şi procurorii (şi, excepţional,
instanţa). În a doua fază îşi desfăşoară activitatea instanţa, cu participarea procurorului. În cea de-a treia fază
activează instanţa, procurorii, organele ministerului de interne şi cele ale ministerului justiţiei.
Trecerea procesului penal prin cele trei faze este schema tipică, însă e posibil ca procesul penal să nu
parcurgă aceste faze, încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală putând întrerupe
continuarea celorlalte faze. De asemenea, pronunţarea unei achitări de către instanţă înlătură faza de punere în
executare a hotărârii. În unele cazuri, procesul penal poate începe direct cu judecata – cazul procedurii plângerii
prealabile –, când plângerea părţii vătămate se adresează direct instanţei.

II. FAPTELE ŞI RAPORTURILE PROCESUALE PENALE

Noţiunea şi clasificarea faptelor juridice procesuale penale

Între subiecţii care participă la realizarea procesului penal se nasc raporturi sociale care devin
raporturi juridice, în măsura în care sunt reglementate de norme juridice.
Raporturile procesuale penale sunt determinate de preexistenţa unor fapte procesuale care se definesc
ca fiind împrejurări de fapt care, potrivit legii, dau naştere, modifică, sting raporturi procesuale penale sau
împiedică naşterea acestor raporturi.
Prin raportare la voinţa oamenilor, faptele procesuale se clasifică în: acţiuni şi evenimente. Acţiunile
sunt fapte dependente de voinţa oamenilor (şi majoritatea faptelor procesuale sunt acţiuni licite sau ilicite, cum
ar fi constituirea ca parte civilă sau săvârşirea unei infracţiuni. Evenimentele sunt fapte independente de voinţa
oamenilor, cum ar fi decesul făptuitorului, care duce la stingerea raportului procesual penal, sau boala gravă a
inculpatului, constatată prin expertiză medico-legală, care duce la suspendarea urmăririi penale sau a judecăţii.
În raport cu efectele pe care le produc, faptele procesuale penale pot fi: constitutive, modificatoare,
extinctive sau impeditive. Faptele constitutive sunt acele împrejurări care dau naştere unor raporturi procesuale
penale (ex. săvârşirea unei infracţiuni, adresarea plângerii prealabile organului competent, constituirea ca parte
civilă etc.). Faptele modificatoare sunt cele care duc la modificări în conţinutul raportului procesual penal (ex. în
timpul procesului penal inculpatul minor devine major astfel că organele judiciare nu mai au obligaţia să cheme
pentru ascultare părinţii.). Faptele extinctive sunt împrejurări care duc la stingerea raporturilor procesuale
penale (ex. împăcarea părţilor, retragerea plângerii prealabile, decesul făptuitorului etc.). Faptele impeditive
intervin înainte de declanşarea procesului penal şi împiedică naşterea raporturilor procesuale (ex. amnistia). Un
fapt extinctiv poate fi şi impeditiv, dacă intervine înaintea declanşării procesului penal.

Noţiunea, elementele şi trăsăturile raporturilor procesuale penale

Raporturile procesuale penale sunt acele raporturi juridice care apar în cadrul procesului penal şi sunt
reglementate de norme procesuale penale.
Raporturile procesuale penale au trei elemente: subiecţi, obiect şi conţinut.
Subiecţii sunt participanţii la activitatea procesuală, adică statul, prin organele competente, părţile şi
alte persoane.
Conţinutul constă în drepturile şi obligaţiile pe care le au în baza legii subiecţii procesului penal.
Obiectul stabileşte existenţa sau inexistenţa raportului juridic penal.
Trăsăturile raporturilor procesuale penale sunt:
a) sunt raporturi de putere sau de autoritate, tragerea la răspundere penală reprezentând o manifestare a
puterii, autoritatea pe care statul o are în acest domeniu;
b) raporturile procesuale penale iau naştere de regulă în afara acordului de voinţă al părţilor; în majoritatea
cazurilor manifestarea de voinţă este unilaterală şi vine din iniţiativa organelor competente să realizeze
procedura penală; în unele situaţii raporturile procesual penale iau naştere cu acordul de voinţă al subiecţilor –
în cazul procedurii plângerii prealabile;
c) în majoritatea raporturilor procesual penale unul dintre subiecţi este organ al statului;

2
d) drepturile organelor judiciare au valoare de obligaţii pentru aceste organisme; astfel, drepturile organelor
judiciare de a porni procesul penal sau de a lua anumite măsuri apar ca obligaţii ale acestora.
Teoria generală a dreptului împarte izvoarele în: izvoare materiale şi izvoare formale.
Izvorul material reprezintă condiţiile materiale de existenţă a societaţii, baza sa determinând
conţinutul voinţei populare, voinţă care se exprimă, prin intermediul Parlamentului, în norme juridice.
Formele specifice ale normelor procesuale penale constituie izvoare formale ale dreptului; normele
procesuale penale sunt edictate prin lege (rezultă că pentru dreptul procesual penal legea este singurul izvor de
drept).
Constituţia este izvor al dreptului procesual penal pentru că stabileşte numeroase reguli cu caracter
general şi care îşi găsesc aplicarea directă în procesul penal, astfel: art. 16 din Constituţie precizează că
cetăţenii sunt egali în faţa legii fără privilegii şi discriminări; art. 23 din Constituţie menţionează că libertatea
individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile (cuprinde reglementări amănunţite privind reţinerea,
arestarea, ca măsuri procesuale; art. 27 din Constituţie consacră inviolabilitatea domiciliului, nimeni nu poate
pătrunde în locuinţa unei persoane fără învoirea acesteia, afară doar când se poate deroga de la această
dispoziţie.
Codul de procedură penală este principalul izvor al dreptului procesual penal. Primul cod modern a
intrat în vigoare în decembrie 1864 şi s-a aplicat în Principatele Unite până în martie 1936 când a intrat în
vigoare un nou cod aplicat pe întreg teritoriul României. Acest cod a suferit modificări (între 1949 şi 1960), iar în
ianuarie 1969 a intrat în vigoare actualul Cod de procedură penală.
Codul penal este izvor al dreptului procesual penal pentru că numeroase dispoziţii din acest cod fac
referire directă la desfăşurarea procesului penal (ex. dispoziţiile art. 304 CP arată ce mijloace de probă pot fi
folosite în cazul adulterului; dispoziţiile din Codul penal se referă la stingerea acţiunii penale).
Codul de procedură civilă este izvor al dreptului procesual penal prin normele ce reglementează ce
bunuri nu pot fi sechestrate şi prin normele din materia punerii în executare a dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre
penală.
Codul civil conţine numeroase dispoziţii cu aplicare în rezolvarea cauzelor penale. Astfel, potrivit art.
14 CPP, repararea pagubei în cazul exercitării acţiunii civile în procesul penal se face potrivit legii civile.
Legile de organizare a organelor judiciare sunt, de asemenea, izvoare ale dreptului procesual penal.
Tratatele şi convenţiile internaţionale conţin norme de drept procesual penal prin care statele îşi
acordă asistenţă juridică. Pentru ca dispoziţiile din tratate sau convenţii să devină obligatorii este nevoie ca
acestea să fie ratificate de Parlament, din momentul ratificării ele căpătând putere de lege.
Dreptul român nu recunoaşte ca izvor de drept practica judiciară pentru că nu se poate invoca într-o
cauză ca fiind obligatoriu modul în care s-a procedat într-o cauză similară.
În dreptul procesual penal cutuma nu constituie izvor de drept, activitatea organizatorică şi realizarea
procesului penal nu poate fi lăsată la latitudinea unor reguli de conduită, altele decât cele prescrise de lege.

Interpretarea normelor dreptului procesual penal

În interpretarea normelor dreptului procesual penal se aplică toate regulile generale şi se pot folosi
toate metodele recunoscute de teoria generală a dreptului. Prin interpretarea legii procesuale penale întelegem
lămurirea exactă a ideilor pe care legiuitorul a voit să le exprime în conţinutul normei juridice.
Felurile interpretării.
a) După subiectul care face interpretarea, aceasta poate fi: legală, judiciară sau doctrinară;
Interpretarea legală este aceea făcută chiar de organele ce au edictat legea; poate fi concomitentă şi
contextuală, făcută în corpul legii interpretate sau posterioară; este obligatorie şi normele juridice de
interpretare au aceeaşi forţă obligatorie ca şi norma interpretată. Aplicarea normelor de interpretare se face
retroactiv din momentul apariţiei normei interpretate.
Interpretarea judiciară (cauzală) este aceea facută de organele judiciare chemate să aplice legea; nu
are un caracter general şi obligatoriu pentru că organele judiciare au obligaţia să aplice legea şi nu s-o
eleboreze. Potrivit art. 414 (2) CPP, astfel cum a fost modificat prin Legea 281/2003, deciziile Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie date în rezolvarea recursului în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţele de judecată.
Interpretarea doctrinară (ştiinţifică) este aceea făcută de cercetători, manuale, cursuri, tratate; nu
este obligatorie, dar se poate impune prin forţa argumentelor ştiinţifice şi poate influenţa atât practica cât şi
reglementările legale.
b) După metodele folosite, interpretarea este: gramaticală, sistematică sau logică.
Interpretarea gramaticală constă în lămurirea conţinutului normei prin cercetarea înţelesului
termenilor folosiţi, a regulilor gramaticale, a elementelor de morfologie, ortografie, topică etc. Când cuvintele au
un sens comun şi unul ştiinţific trebuie reţinut cel ştiintific.
Interpretarea sistematică constă în lămurirea înţelesului unei norme prin corelarea ei cu alte dispoziţii
din aceeaşi ramură de drept sau din alte ramuri ale dreptului. Astfel, în art. 146 CPP sunt prevăzute condiţiile
necesare pentru arestarea învinuitului, printre condiţii nu este prevăzută şi aceea că în prealabil să fie începută
urmărirea penală, dar necesitatea acestei condiţii rezultă din corelarea art. 146 cu art. 229 CPP în care se arată
că învinuitul este persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală.
Interpretarea logică constă în lămurirea înţelesului unor norme cu ajutorul raţionamentelor logice:
potrivit argumentului a fortiori, unde legea permite mai mult, permite şi mai puţin; potrivit dispoziţiilor Codului
de procedură penală, procurorul poate dispune măsura obligării de a nu părăsi localitatea, deşi nici o dispoziţie
nu prevede că procurorul poate dispune reţinerea.

3
Potrivit argumentului per a contrario o dispoziţie cu aplicare limitată nu se poate extinde la cazurile
neprevăzute de lege. Astfel, art. 313 CPP obligă instanţa să trimită inculpatului copia rechizitoriului, iar potrivit
raţionamentului per a contrario rezultă că dacă inculpatul nu este arestat instanţa nu mai are această obligaţie.

III. APLICAREA LEGII PROCESUALE PENALE ÎN SPAŢIU ŞI ÎN TIMP

Prin aplicarera legii procesuale penale se înţelege îndeplinirea, executarea dispoziţiilor legii. Aplicarea
legii procesuale penale se raportează la două elemente principale: spaţiul şi timpul.
În spaţiu, legea procesuală penală se aplică pe întreg teritoriul ţării noastre; ea nu se aplică pe un
teritoriu străin, după cum nici o lege străină nu se aplică în România. Aplicarea legii procesuale penale este
guvernată de principiul teritorialităţii:
a) normele de drept procesual penal românesc se aplică numai activităţilor procesuale desfăşurate pe teritoriul
statului român şi nu are aplicare în afară, chiar dacă activitatea procesuală se răsfrânge asupra unui cetăţean
român;
b) activitatea judecătorească desfăşurată pe teritoriul statului român este valabilă doar dacă se efectuează în
temeiul normelor procesuale române, iar normele străine nu se aplică pe teritoriul român chiar dacă activitatea
procesuală se răsfrânge asupra unui străin.
Noţiunea de teritoriu nu trebuie înţeleasă geografic, ci juridic (art. 142 CP), teritoriu însemnând
întinderea de pământ şi ape cu subsolul şi spaţiul aerian şi marea teritorială cu solul şi subsolul ei. Se are în
vedere şi completarea făcută în art. 143 CP, unde în noţiunea de teritoriu sunt introduse şi navele şi aeronavele
sub pavilion românesc.
Nu se pune problema personalităţii şi universalităţii legii procesuale penale.
În timp ce la aplicarea în spaţiu a legii penale se are în vedere locul săvârşirii infracţiunii, la aplicarea
legii procesuale penale se are în vedere locul unde se desfăşoară activitatea procesuală.
De la principiul teritorialităţii există următoarele excepţii:
a) recunoaşterea hotărârii penale pronunţate în străinătate de către organele judiciare străine conform unor
norme străine şi pe un teritoriu străin şi care-şi produc efectele pe teritoriul român; pentru a fi recunoscute
aceste hotărâri trebuie întrunite următoarele condiţii: să fie pronunţate de organele competente, să aibă
caracter definitiv, să nu contravină ordinii noastre de drept;
b) în cazul imunităţii de jurisdicţie a reprezentanţilor diplomatici, când legea procesuală penală română nu se
aplică persoanelor ce săvârşesc infracţiuni în statul de reşedinţă.
În timp, aplicarea legii procesuale penale este cuprinsă între două momente: intrarea în vigoare a
legii şi ieşirea din vigoare a legii, operând principiul activităţii legii procesuale penale (sau al imediatei aplicări).
Potrivit sistemului constituţional românesc, momentul intrării în vigoare este la trei zile de la publicarea în
Monitorul Oficial, legile de mare întindere sau care aduc modificări numeroase intrând în vigoare ulterior, la un
moment stabilit în textul legii.
Legea procesuală penală iese din vigoare în aceleaşi condiţii ca şi celelalte legi: prin abrogarea parţială
sau totală ori prin ajungerea la termen.
Spre deosebire de legea penală, legea procesuală penală nu poate fi retroactivă şi nici ultraactivă,
adică o anumită procedură reglementată de legea în vigoare nu se aplică actelor procedurale anterior îndeplinite
şi nici situaţia inversă, ca o lege ieşită din vigoare să-şi producă efectele în continuare.
La aplicarea în timp a normei procesuale penale nu se ia în consideraţie data săvârşirii infracţiunii, ci
data la care se efectuează un anumit act sau lucrare procesuală. În unele cazuri, prin excepţie, legea procesuală
penală poate fi retroactivă, iar în altele, ultraactivă.
Norma procesuală penală retroactivează când nu mai conţine condiţiile de formalitate prevăzute de
legea veche şi nerespectate cu ocazia efectuării unui act procedural; astfel, deşi actul era nul sub legea veche, el
devine valabil sub legea nouă care, aplicată unui act deja efectuat, retroactivează.
Legea procesuală penală are caracter retroactiv şi în cazul unei legi de intrepretare, dar în acest caz
retroactivitatea nu decurge din caracterul legii de procedură, ci din faptul că orice lege de interpretare se
consideră corp comun cu legea interpretată şi se aplică din momentul intrării în vigoare a legii interpretate.
Legea procesuală penală ultraactivează în trei cazuri:
1. când se referă la căi de atac şi termen;
2. când s-a dat o hotărâre de către instanţa competentă să judece în primă instanţă şi apoi intervine, până la
judecarea apelului, o nouă normă ce prevede o altă instanţă să judece în primă instanţă, noua normă nu se
aplică în cauză şi astfel competenţa se va determina după vechea lege scoasă din vigoare şi care ultractivează;
3. hotărârile sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării lor şi astfel se aplică
norma abrogată care ultractivează, cu precizarea că legea veche ultraactivează doar pentru a asigura dreptul la
calea de atac când noua lege îl desfiinţează sau îl restrânge şi nu ultraactivează în privinţa condiţiilor de
desfăşurare a judecăţii şi de soluţionare a cauzei.
Pentru aceleaşi motive, termenele sunt cele hotărâte de legea în vigoare la data când au început să
curgă. Nu au caracter retroactiv şi nici ultraactiv legile întâlnite doar în situaţii tranzitorii (acele momente când
se trece de la aplicarea unei legi la aplicarea altei legi şi când pe rolul organelor judiciare se găsesc spre
soluţionare numeroase cauze).
În materie procesuală penală nu se pune problema aplicării legii penale mai favorabile, totuşi
implicaţiile procesuale pot duce într-o cauză penală la aplicarea legii penale mai favorabile.

4
Un caz deosebit privind aplicarea în timp a legii se întâlneşte în situaţia concursului de legi procesuale,
ce intervin când raporturile procesuale cad sub incidenţa simultană a unei legi generale şi a unei legi speciale.
Pentru a rezolva problema privind aplicarea uneia sau alteia dintre legi se aplică următoarele reguli:
1. legea specială derogă de la legea generală şi se aplică cu prioritate;
2. legea specială se completează cu legea generală în toate cazurile pe care nu le reglementează.

IV. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL ROMÂN

Prin principiu fundamental înţelegem regula cu caracter general în temeiul căreia este reglementată
întreaga desfăşurare a procesului penal. Noţiunea de „principiu fundamental” se reţine numai în sensul de regulă
ce stă la baza întregii activităţi procesuale şi de aceea nu putem considera principii acele reguli ce privesc numai
una din fazele procesului penal.
Codul de procedură penală prevede un capitol special consacrat regulilor de bază, în primul capitol –
„Scopul şi regulile de bază ale procesului penal” –, sunt definite următoarele principii:
1. principiul legalităţii procesului penal;
2. principiul oficialităţii procesului penal;
3. principiul aflării adevărului;
4. principiul rolului activ al organelor judiciare;
5. principiul garantării libertăţii persoanei în procesul penal;
6. principiul respectării demnităţii umane;
7. principiul prezumţiei de nevinovăţie;
8. principiul garantării dreptului la apărare;
9. principiul limbii în care se desfăşoară procesul penal.
În Constituţie sunt prevăzute şi alte principii:
1. principiul egalităţii persoanelor în procesul penal;
2. principiul operativităţii.

Enumerarea şi descrierea principiilor

1. Principiul legalităţii este o transpunere pe plan practic a principiului general al legalităţii înscris în
art. 1 al Constituţiei revizuite, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie.
Acest principiu este consacrat în Codul de procedură penală în art. 2, unde se arată că procesul penal
se desfăşoară, atât în cursul urmării penale, cât şi al judecăţii, potrivit dispoziţiilor legii. Acest principiu exprimă
următoarele cerinţe:
a) activitatea procesuală penală nu se poate fi desfăşurată decât de organele judiciare prevăzute de lege, în
compunerea şi limitele indicate de lege; normele care reglementează organizarea, funcţionarea organelor
judecătoreşti, precum şi competenţa lor, sunt norme imperative şi nu se poate îngădui nici o abatere de ele;
b) procedura de urmărire şi judecată trebuie să se desfăşoare numai în condiţiile şi formele prevăzute de lege;
c) organele judecătoreşti trebuie să respecte drepturile procesuale ale părţilor şi să le asigure exercitarea lor.
Pentru a se asigura legalitatea procesului penal, Codul de procedură penală a instuit anumite garanţii
juridice. De exemplu, ori de câte ori legea nu a fost respectată când s-a dispus un act procesual sau procedural,
există posibilitatea anulării acelui act. Persoanele care au încălcat legea cu ocazia activităţii procesuale pot fi
sancţionate administrativ, civil sau penal.
Instituirea unor sancţiuni nu este o garanţie suficientă pentru legalitatea procesului. De aceea, Codul
de procedură penală a organizat un control între organele judecătoreşti care să asigure înlăturarea oricăror
ilegalităţi. Astfel, a fost organizată supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror, a
acestuia de către prima instanţă şi a instanţei de către instanţa de control judiciar.

2. Principiul oficialităţii procesului penal este consacrat în art. 2 CPP în care se arată că actele
necesare desfăşurării activităţii procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se
dispune altfel.
Principiul oficialităţii a determinat dispoziţiile ce prevăd obligarea organelor de cercetare penală de a
se sesiza din oficiu privind săvârşirea unei infracţiuni, obligaţia organelor judiciare de a începe urmărirea penală
şi de a efectua cercetările penale, obligaţia procurorului de a dispune trimiterea în judecată, dacă se îndeplinesc
condiţiile legii, obligaţia instanţei de a soluţiona cauza şi obligaţia executării din oficiu a hotărârii penale
definitive. Garanţia juridică a respectării acestui principiu o constituie instituirea unor sancţiuni disciplinare
penale faţă de cei care nu-şi îndeplinesc obligaţia legală de a desfăşura procesul penal.
Înscriind acest principiu, Codul de procedură penală face şi o rezervă, arătând că actele necesare
procesului penal se îndeplinesc din oficiu, dacă prin lege nu se dispune altfel, adică în anumite cazuri legea
împiedică organelor judecătoreşti să acţioneze din oficiu şi supune activităţii organelor judiciare iniţiativa
peroanelor prevăzute de lege, iar această persoană capătă un drept de a dispune asupra începerii şi desfăşurării
procesului penal.
Pentru infracţiuni cum ar fi violarea de domiciliu, violul, lovirea, vătămarea, acţiunea penală nu poate
fi pusă în mişcare decât la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; fără o asemenea plâgere nu poate începe
urmărirea penală. În aceeaşi situaţie se află organul de urmărire penală, dacă pentru unele infracţiuni contra

5
siguranţei circulaţiei pe cale ferată şi contra capacităţii de apărare a ţării nu a fost sesizat de organul competent
al căilor ferate, respectiv, de organul militar.
Pe baza aceleiaşi derogări de la oficialitate, urmărirea sau judecata nu mai pot continua când persoana
vătămată îşi retrage plâgerea prealabilă sau se împacă cu inculpatul, dacă legea permite. În unele situaţii,
procesul penal se porneşte din oficiu, dar desfăşurarea sa ulterioară este lăsată la dispoziţia persoanei
vătămate, în sensul că aceasta şi făptuitorul se pot împăca (ex. la infracţiuni de lovire, vătămare corporală,
seducţie).

3. Principiul aflării adevărului. Art. 3 CPP prevede că: „desfăşurarea procesului penal trebuie să
asigure aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului”.
Aplicarea acestui principiu duce la realizarea obiectului procesului penal, acela ca orice persoană
vinovată de comiterea unei infracţiuni să fie pedepsită conform cu vinovăţia sa şi nici o persoană nevinovată să
nu fie trasă la răspunderea penală.
În procesul penal trebuie constatat adevărul obiectiv, pentru că există riscul de a se stabili de către
organele judiciare un adevăr judiciar, care să nu fie conform cu realitatea din cauza unor probe insuficiente.
Adevărul judiciar este o aparenţă de adevăr, el concurând cu faptele rezultate din probe, dar nu întotdeuna cu
realitatea obiectivă.
Aflarea adevărului cu privire la faptele şi la împrejurările cauzei înseamnă constatarea existenţei sau a
inexistenţei faptei, iar aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului înseamnă deplina certitudine asupra
vinovăţiei sau a nevinovăţiei inculpatului. Ca o garanţie a aplicării acestui principiu, legea prevede obligarea
fiecărui organ judiciar în faţa căruia se desfăşoară cauza, de a verifica concordanţa cu realitatea a concluziilor
emise de organele judiciare ce au instrumentat anterior cauza, după care trebuie să formuleze concluziile
proprii.

4. Principiul rolului activ al organelor judiciare penale. Art. 4 CPP prevede că: „organele
judiciare ce participă la desfăşurarea procesului penal trebuie să desfăşoare rolul activ atât în iniţierea
procesului penal, cât şi în realizarea activităţii de judecată şi a punerii în executare a hotărârii penale”.
Principiul rolului activ impune următoarele obligaţii organelor judiciare:
1) de a explica învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte părţi în proces, drepturile lor procesuale şi să le
ajute în cursul judecăţii pentru a lămuri cauza sub toate aspectele;
2) de a pune în discuţia părţilor, din oficiu, orice chestiuni de a căror lămurire depinde corecta rezolvare a
cauzei, cerându-le să-şi exprime punctul de vedere asupra acesteia;
3) de a dispune din oficiu administrarea probelor necesare lămuririi cauzei;
4) de a examina cauza sub toate aspectele, independent de poziţia pe care o au părţile în proces.
Garanţia respectării acestui principiu constă în obligarea organelor judiciare ce exercită controlul de a
sancţiona lipsa de rol activ prin retrimiterea cauzei la organul judecătoresc ce nu şi-a manifestat rolul activ.

5. Principiul garantării libertăţii persoanei în procesul penal. Inviolabilitatea persoanei este


consacrată ca principiu fundamental şi constă în dreptul fiecărui om de a fi şi de a se comporta liber, iar
atingerea adusă acestor atribute poate fi făcută doar în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
În art. 23 din Constituţie s-a consacrat libertatea individului arătându-se că libertatea individului şi
siguranţa persoanei sunt inviolabile. Codul de procedură penală înscrie acest principiu în art. 5 modificat prin
legea 281/2003 cu următorul conţinut:
„1) În tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei.
2) Nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de libertate în alt mod şi nici nu poate fi supusă
vreunei forme de restrâgere a libertăţii decât în cazurile şi condiţile prevăzute de lege.
3) Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau s-a dispus internarea sau o măsură de
restrângere a a libertăţii consideră că aceasta este ilegală are dreptul, în tot cursul procesului penal, să se
adreseze instanţei competente, potrivit legii.
4) Orice persoană care a fost în cursul procesului penal privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea,
ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege.
5) În tot cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul aflat în stare de arestare preventivă poate cere
punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.”.
Garanţiile privind liberatea persoanei se regăsesc în reglementările ce privesc cazurile în care se pot
dispune măsurile de prevenţie, organele competente să dispună aceste măsuri, durata lor şi verificarea legalităţii
acestor măsuri.

6. Principiul respectării demnităţii umane a fost introdus în Codul de procedură penală prin legea
32/1990 în art. 51, cu următorul conţinut: „Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de
judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu
cruzime, inumane ori degradante, este pedepsită de lege”.
Adoptarea acestui principiu este urmarea aderării României la Convenţia împotriva torturii şi a altor
pedepse ori tratamente inumane sau degradante, adoptată la New York în 1984, la care România a aderat în
octombrie 1990. Ca urmare a acestei aderări, prin legea 20/1990 s-a introdus în Codul penal art. 2671, care
sancţionează infracţiunile de tortură ca o infracţiune împotriva înfăptuirii justiţiei.
Garanţiile se regăsesc în dispoziţii ale Codul de procedură penală, dar şi în dispoziţii ale Codului penal.
Astfel, în art. 68 CPP se arată că este interzis a se întrebuinţa violenţe sau alte mijloace de constrângere,

6
promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obţine probe; de asemenea, art. 229-231 CPP reglementează
suspendarea urmăririi penale în caz de boală gravă a inculpatului, iar art. 453 CPP, amânarea executării
pedepsei sau întreruperea executării, pe motive de sănătate. În Codul penal sunt prevăzute infracţiuni împotriva
înfăptuirii justiţiei (cercetarea abuzivă, tortura), ce urmăresc sancţionarea subiecţilor oficiali care desfăşoară
procesul penal, în cazul în care încalcă acest principiu.

7. Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Art. 52 CPP, astfel cum a fost modificat prin legea
281/2003, are următorul conţinut: „Orice persoană este considerată nevinovată până când vinovăţia sa este
stabilită printr-o hotărâre penală definitivă”. Prezumţia de nevinovăţie a fost proclamată de Revoluţia Franceză,
ca un principu al drepturilor omului şi ca o reacţie la procesul inchiziţional (simpla învinuire echivala cu o
vinovăţie şi îl obliga pe învinuit să-şi dovedească nevinovăţia). Prezumţia de nevinovăţie a fost consacrată şi de
art. 11 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de O.N.U. în decembrie 1948, potrivit căreia orice
persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atât timp cât vinovăţia sa nu a fost
stabilită într-un proces public cu asigurarea garanţiilor apărării.
În Codul de procedură penală prezumţia de nevinovăţie este reglementată amănunţit în capitolul al
III-lea, capitol privitor la probă şi la mijloacele de probă. Potrivit dispoziţiior art.66 CPP, învinuitul sau inculpatul
nu este obligat să probeze nevinovăţia sa, aceasta fiind prezumată. Prezumţia de nevinovăţie poate fi răsturnată
prin dovedirea vinovăţiei şi ca urmare, pentru a-l trimite în judecată pe inculpat, organul de urmărire penală
trebuie să dovedească că infracţiunea există şi a fost săvârşită de acesta, iar, pentru a-l condamna, instanţa
trebuie să fie în posesia probelor din care reiese vinovăţia.
Învinuitul sau inculpatul profitând de prezumţia de nevinovăţie nu e obligat să producă nici o probă de
nevinovăţie, însă atunci când organul judiciar a strâns probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să
probeze lipsa lor de temeinicie pentru că, înlăturând probele de vinovăţie, operează din nou prezumţia de
nevinovăţie.
Aceasta nu poate fi răsturnată decât prin probe certe de vinovăţie pentru că, atunci când din probele
administrate se ajunge la îndoială împotriva nevinovăţiei prezumate, nu e înlăturată regula, îndoiala profitând
inculpatului.

8. Principiul garantării dreptului la apărare. Codul de procedură penală înscrie printre regulile de
bază ale procesului penal garantarea dreptului la apărare şi, în acest sens, în art. 6, astfel cum a fost modificat
prin legea 281/2003, prevede că:
„1) Dreptul la apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlate părţi în tot cursul procesului penal.
2) În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor
procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare.
3) Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştiinţeze de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe
inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea
pregătirii şi exercitării apărării.
4) Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal.
5) Organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima
declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător consemnându-se aceasta în procesul verbal de
ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru
asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau a inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.”
Garanţiile respectării acestui principiu sunt:
1) însăşi instituţia asistenţei juridice, reglementată prin legea 51/1995 (exercitarea profesiei de avocat);
2) prezentarea materialului de urmărire penală, prin intermediul căreia inculpatul are dreptul să ia la cunoştiinţă
de acesta pentru a-şi organiza mai bine apărarea;
3) ascultarea învinuitului sau a inculpatului în diferite etape ale procesului penal; în unele situaţii, ascultarea
inculpatului este obligatorie cum ar fi cazul arestării, al prelungirii arestării preventive sau în momentul încheierii
dezbaterii judiciare când inculpatului i se acordă ultimul cuvânt;
4) când apărarea este obligatorie potrivit legii, încălcarea dispoziţiilor legale şi efectuarea unei acţiuni în lipsa
apărătorului este sancţionată cu nulitatea absolută a actului conform dispoziţiilor art. 207 (2) CPP).

9. Principiul limbii în care se desfăşoară procesul penal. Codul de procedură penală prevede, în
art. 7, că: „1) În procesul penal, procedura judiciară se desfăşoară în limba română.
2) În faţa organelor judiciare se asigură părţilor şi altor persoane chemate în proces folosirea limbii materne,
actele procedurale întocmindu-se în limba română”.
În art. 8 CPP, astfel cum a fost modificat prin legea 281/2003, se arată că: „Părţilor care nu vorbesc
sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştiinţă
de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum şi dreptul de a pune concluzii în instanţă, prin interpret”.

10. Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal. Art. 16 din Constituţie prevede că:
„1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
2) Nimeni nu este mai presus de lege”. De asemenea, potrivit art. 21 din Constituţie – Accesul liber la justiţie -,
„Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime şi
nici o lege nu poate îngrădi exercitarea liberă a acestui drept”.
Deşi nu are o consacrare expresă ca principiu fundamental al procedurii penale, egalitatea persoanelor
în procesul penal se manifestă în mod real prin felul cum este reglementată administrarea justiţiei în ţara

7
noastră şi anume: tuturor persoanelor le sunt aplicate aceleaşi reguli procesuale, aceleaşi organe judiciare
desfăşoară procesul penal fără ca anumite persoane să fie privilegiate şi fără discriminări.
Garantarea acestui principiu este asigurată şi prin dispoziţii ale Codului penal, care incriminează
faptele prin care este încălcat acest principiu (art. 247 CP arată că îngrădirea de către un funcţionar a folosinţei
sau exerciţiului dreptului vreunui cetăţean ori crearea pentru acesta a unor situaţii de inferioritate pe temei de
naţionalitate, rasă, sex sau religie se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani).

11. Principiul operativităţii (celerităţii) în procesul penal presupune rezolvarea rapidă a cauzelor
penale precum şi simplificarea pe cât posibil a activităţii procesului penal. Acest principiu nu are o reglementare
expresă în actuala legislaţie, dar se impune înscrierea sa principiu fundamental pentru a se asigura scopul
procesului penal, acela de constatare la timp şi în mod concret a faptelor ce constituie infracţiuni.
Prin operativitate se asigură şi calitatea probelor, întrucât odată cu trecerea timpului se şterg urme,
dispar oameni şi obiecte şi astfel calitatea probelor scade.
Prin înscrierea acestui principiu ca principiu fundamental s-ar crea şi garanţia că termenele prevăzute
de lege pentru efectuarea anumitor activităţi ar fi respectate de organele judiciare.
Operativitatea procesului penal este impusă prin numeroase dispoziţii ale Codului de procedură penală
(ex. art. 185-188 CPP reglementează termenele în procesul penal, art. 347 prevede disjungerea acţinii civile şi
amânarea judecării ei într-o altă şedinţă, când rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea acţiunii
penale).

V. ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

Acţiunea în justiţie

Orice încălcare a normei juridice prin comiterea unui fapt ilicit produce un conflict de drepturi, iar
rezolvarea conflictului de drepturi nu se face de cel al cărui inters a fost lezat, ci de organele competente să
aplice legea.
Pentru a aduce conflictul de drept înaintea justiţiei trebuie să existe un mijloc legal care să fie
exercitat conform legii. Un asemenea mijloc este acţiunea în justiţie – instrumentul juridic prin care o persoană
este trasă la răspundere în faţa instanţei de judecată pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat
corespunzătoare normei încălcate. După felul răspunderii penale, civile, administrative şi acţiunea în justiţie
poartă denumirea de acţiune penală, civilă sau contravenţională.
În societatea modernă statul este singurul distribuitor al justiţiei, iar acţiunea în justiţie este mijlocul
prin care se cere să se facă justiţie. Prin urmare, pentru înfăptuirea justiţiei trebuie să existe un subiect care să
sesizeze şi un mijloc prin care să se definească scopul acţiunii. În principiu, instanţa având cunoştinţă despre
comiterea unei infracţiuni nu-l poate judeca pe făptuitor pentru infracţiune fără o sesizare de judecare a cauzei.
Codul de procedură penală dă în competenţa instanţei numai constatarea infracţiunilor de audienţă,
dar şi în acest caz, procesul-verbal de constatare este trimis procurorului care, pe baza cercetărilor, porneşte
acţiunea şi sesizează instanţa.
Exercitarea acţiunii penale de către instanţă se admite în mod excepţional în cazul în care potrivit art.
335 instanţa poate extinde acţiunea penală pornită anterior de procuror, când în cursul judecăţii se descoperă în
sarcina inculpatului alte acte materiale ce intră în cuprinsul infracţiunii pentru care s-a făcut trimiterea în
judecată.
Elementele acţiunii în justiţie sunt: temeiul, obiectul şi subiecţii acţiunii.
Temeiul de fapt al acţiunii îl constituie fapta ilicită, iar temeiul de drept îl constituie norma juridică ce
conţine o anumită prevedere, în cazul în care este încălcată. De aceea promovarea acţiunii penale sau civile în
cazul unei persoane este posibilă când s-a comis o infracţiune sau s-a provocat o pagubă.
Obiectul acţiunii îl constituie tragerea la răspundere a persoanei ce a săvârşit fapta ilicită. Prin urmare
există obiect atâta timp cât există răspundere. Când răspunderea este înlăturată printr-o cauză legală acţiunea
rămâne fără obiect (ex: amnistie, împăcarea părţilor – acţiunea se stinge). Acţiunea civilă se poate stinge prin
repararea voluntară a pagubei.
Subiecţii acţiunii sunt subiecţii raportului juridic de conflict şi primesc în procedura judecăţii calităţile
judecătoreşti ce le conferă drepturile şi obligaţiile în raport de care subiecţii pot fi activi sau pasivi.
Subiecţii activi ai acţiunii sunt subiecţii care pot exercita acţiunea în justiţie. Astfel Codul de procedură
penală prevede că acţiunea penală se promovează şi se susţine de către procuror şi, în cazuri restrânse, de
partea vătămată.
Subiecţii pasivi sunt persoanele împotriva cărora se exercită acţiunea în justiţie şi care răspund pentru
faptele ilicite comise.

Acţiunea penală

Acţiunea penală este mijlocul procesual prin care infractorul este adus în faţa instanţei pentru a fi
pedepsit conform legilor penale.
Privind natura juridică a acţiunii penale, în doctrină există păreri distincte: dreptul la acţiune este un
drept inerent şi încorporat în dreptul substanţial pe care îl realizează; dreptul la acţiune este un drept autonom.
Practica a admis cea de-a doua părere – acţiunea penală nu se naşte din săvârşirea infracţiunii, ci din norma

8
juridică prin care o anumită faptă este considerată infracţiune. Acţiunea penală este o acţiune autonomă,
distinctă de dreptul invocat şi ocrotit.
Obiectul acţiunii penale îl constituie tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit
infracţiuni. Obiectul acţiunii penale nu trebuie confundat cu scopul acţiunii penale (aplicarea unei sancţiuni
penale).
Subiecţii acţiunii penale sunt subiecţi activi şi pasivi. Titular al acţiunilor penale este statul, care
exercită acţiunile prin intermediul procurorilor. În cazurile limitativ prevăzute de lege, titular al acţiunilor penale
poate fi şi partea vătămată. Subiecţii pasivi sunt persoanele împotriva cărora se exercită acţiunea penală:
învinuitul, inculpatul, partea responsabilă civilmente.
Trăsăturile acţiunii penale sunt:
a) acţiunea penală aparţine statului, acesta fiind singurul care, prin organele sale specializate, are dreptul să
tragă la răspundere pe acele persoane ce au comis infracţiuni; statul determină care din organele sale pot
exercita acţiunea penală şi deleagă acest drept şi părţii vătămate;
b) acţiunea penală este obligatorie, ea trebuie pusă în mişcare ori de câte ori s-a produs o infracţiune; de la
caracterul obligatoriu al acţiunii penale fac excepţie cazurile în care declanşarea procesului penal se face la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
c) acţiunea penală este indisponibilă; odată pusă în mişcare nu mai poate fi retrasă, trebuind a fi continuată
până la epuizarea ei, care înseamnă rămânerea definitivă a soluţiei; odată declanşată, acţiunea penală nu se
poate stinge decât în cazurile prevăzute de lege; disponibilitatea acţiunii penale este o excepţie şi se manifestă
doar când se permite părţii vătămate să-şi retragă plângerea prealabilă sau să se împace cu făptuitorul; statul,
ca subiect activ al acţiunii penale, poate oricând să dispună prin lege asupra exercitării acţiunii penale,
manifestând dreptul său de clemenţă prin amnistie;
d) acţiunea penală este indivizibilă; exercitarea acţiunii penale nu se poate restrânge numai asupra unora dintre
participanţii la infracţiune, ci ea se extinde asupra tuturor celor ce au participat la săvârşirea ei, chiar dacă unii
sunt descoperiţi mai târziu; în cazul participaţiei penale nu vom avea atâtea acţiuni câţi infractori sunt, ci o
singură acţiune îndreptată împotriva tuturor infractorilor;
e) acţiunea penală este individuală; ea nu se poate exercita decât împotriva persoanei vinovate de săvârşirea
unei infacţiuni; prin urmare, nimeni nu poate să ceară să fie subiect pasiv alături de inculpat sau în locul
acestuia; caracterul individual al acţiunii penale are o serie de consecinţe:
1) succesorii inculpatului nu pot fi subiecţii pasivi ai acţiunii penale în locul celui decedat;
2) dacă inculpatul este un incapabil, nu este necesar pentru exercitarea acţiunii penale ca reprezentantul său
legal să participe alături de acesta;
3) nimeni nu poate pretinde să intervină în cauză alături de inculpat pentru a-i asigura apărarea sau pentru a fi
judecat în locul lui.

Momentele acţiunii penale

Pentru realizarea obiectivelor acţiunii penale se desfăşoară o multiudine de activităţi procesuale ce


gravitează în jurul a trei momente principale: punerea în mişcare, exercitarea şi stingerea acţiunii penale.
Punerea în mişcare a acţiunii penale înseamnă a efectua actul procesual prevăzut de lege prin
care se formulează învinuirea împotriva unei persoane determinate şi se desfăşoară astfel activitatea de tragere
la răspunderea penală. Punerea în mişcare a acţiunilor penale se face, potrivit art. 9 CPP, prin actul de inculpare.
Pot pune în mişcare acţiunea penală: procurorul, partea vătămată (în cazuri restrânse) şi instanţa (în cazuri
excepţionale).
a) Procurorul, ca principal titular al acţiunii penale, are dreptul să pună în mişcare acţiunea penală în
toate cazurile când o persoană a comis o infracţiune, cu excepţia acelora prevăzute de art. 279 lit. a. CPP.
În faza de urmărire penală, procurorul poate pune în mişcare acţiunea penală prin două modalităţi:
1) ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, când în cursul urmăririi penale se stabileşte că învinuitul a
comis infacţiunea pentru care este cercetat;
2) rechizitoriul, când o asemenea concluzie rezultă la terminarea urmăririi penale.
În cursul judecăţii, procurorul poate pune în mişcare acţiunea penală numai în cazul în care se
descoperă în sarcina inculpatului şi alte infracţiuni decât cele cuprinse în rechizitoriu sau se descoperă şi
participarea altor persoane la comiterea infracţiunilor ori se descoperă săvârşirea de alte persoane a unei
infracţiuni în legătură cu infracţiunea care se judecă. În aceste cazuri, acţiunea penală se pune în mişcare printr-
o acţiune orală făcută de procuror în şedinţa de judecată.
b) Partea vătămată poate pune în mişcare acţiunea penală numai în cazurile prevăzute de art. 279 lit.
a CPP, prin introducerea plângerii prealabile la instanţa de judecată.
c) Instanţa de judecată are dreptul să pună în mişcare acţiunea penală în cazul în care, în cursul
judecăţii, se descoperă şi alte fapte comise de inculpat, în legătură cu fapta judecată, dacă procurorul nu
participă la judecată. Actul prin care instanţa pune în mişcare acţiunea penală este încheierea de extindere a
procesului penal.
Momentul punerii în mişcare al acţiunii nu trebuie confundat cu momentul începerii urmăririi penale,
între aceste două momente existând deosebiri esenţiale:
1) începerea urmăririi penale se face in rem ori de câte ori organele competente au date în legătură cu
săvârşirea unei infracţiuni; punerea în mişcare a acţiunii penale se face in personam, fiind necesar să se
cunoască persoana ce urmează a fi trasă la răspundere penală;

9
2) începutul urmăririi penale poate avea loc în momentul în care există date că s-a comis o infracţiune; pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale trebuie să existe probe temeinice a celui suspectat de comiterea
infracţiunii; în unele situaţii este posibil ca datorită probelor existente, punerea în mişcare a acţiunii penale să
aibă loc în aceelaşi moment cu începutul urmăririi penale.
Exercitarea acţiunii penale presupune susţinerea ei în vederea realizării tragerii la răspundere a
inculpatului. Sarcina exercitării acţiunii penale revine, în principiu, subiecţilor activi care pot să administreze
probe, pot formula cereri instanţei, pot susţine învinuirea şi pot pune concluzii, cerând condamnarea
inculpatului, pot folosi căile de atac.
În cursul urmăririi penale, procurorul exercită acţiunea penală prin trimiterea în judecată a
inculpatului, sesizând instanţa cu judecarea acestuia.
În cursul judecăţii, procurorul exercită acţiunea penală prin susţinerea învinuirii, dovedirea vinovăţiei
inculpatului, cererea de condamnare şi folosirea căilor de atac.
Subiecţii îndreptăţiţi să exercite acţiunea pot, în unele situaţii, să renunţe la acest drept:
- procurorul poate pune concluziile de achitare când constată că învinuirea nu este confirmată);
- partea vătămată, în situaţia în care are drept să dispună de acţiunea penală, poate să şi renunţe la exercitare
prin retragerea plângerii prealabile sau prin împăcarea cu făptuitorul.
Stingerea acţiunii penale nu se realizează prin simpla ei neexercitare, ci este nevoie de o
manifestare formală şi expresă de voinţă, care să ducă la încetarea ei. Asupra stingerii acţiunii penale trebuie să
se pronunţe organul judecătoresc ce conduce procesul în faza respectivă:
- în faza de urmărire penală, procurorul poate dispune încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire
penală;
- în faza de judecată, instanţa e obligată să judece şi să soluţioneze cauza, iar acţiunea se stinge numai prin
pronunţarea unei hotărâri definitive.
Când legea permite, partea vătămată poate stinge acţiunea prin retragerea plângerii prealabile sau
prin împăcarea părţilor, iar organul judiciar trebuie să ia cunostinţă de această manifestare de voinţă şi să
dispună soluţia în cauză.

Cauzele care înlătură punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale

Acţiunea penală se exercită în tot cursul procesului penal. Pot apărea, însă, situaţii când promovarea
acţiunii penale este împiedicată. Dacă aceste impedimente apar înainte de declanşarea acţiunii, ele au ca efect
împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale, iar dacă apar în cursul exercitării acţiunii, duc la stingerea
acesteia. Aceste cauze sunt prevăzute în art. 10 din CPP:
a) fapta nu există – infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale, iar existenţa infracţiunii implică
săvârşirea unei fapte şi, prin urmare, inexistenţa faptei presupune inexistenţa infractorului şi astfel apare
imposibilitatea tragerii la răspundere penală; fapta nu există atunci când nu exista în materialitatea sa, adică nu
s-a săvârşit nici o faptă care să fi produs modificări în lumea înconjurătoare; constatarea existenţei faptei
produce efecte şi asupra posibilităţilor de exercitare a acţiunii civile, pentru că fapta inexistentă nu poate fi izvor
de prejudiciere a unei persoane şi, prin urmare, când inculpatul este achitat pentru inexistenţa faptei, instanţa
trebuie să respingă şi cererea pentru despăgubirile cerute;
b) fapta nu este prevazută de legea penală – în acest caz, fapta există în mod obiectiv, însă nu este
prevazută între faptele incriminate de legea penală; dacă fapta nu este prevazută de legea penală, nu este nici
infracţiune şi prin urmare nu există temeiul tragerii la răspundere penală, astfel că nu poate fi exercitată
acţiunea penală; faptele neprevăzute de legea penală sau care au fost dezincriminate pot fi considerate fapte de
natură disciplinară, de natură civilă, de natură contravenţională;
b1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni – o faptă este infracţiune numai dacă este
prevazută de legea penală, este comisă cu vinovăţie şi prezintă pericol social; dacă se constată că fapta comisă
aduce o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de legea penală şi, prin urmare, nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni, atunci ea nu va atrage aplicarea unei sancţiuni penale, lipsindu-i o trăsătură esenţială:
pericolul social; concluzia în legatură cu existenţa sau inexistenţa pericolului poate fi trasă de procuror sau
instanţă, după analiza tuturor împrejurărilor cauzei;
c) fapta nu a fost săvârşită de invinuit sau inculpat – în această situaţie, fapta există, este prevazută de
legea penală, prezintă pericol social, însă nu a fost săvârşită de persoana împotriva căreia se îndreaptă acţiunea
penală; răspunderea penală fiind personală, acţiunea penală nu se poate exercita decât împotriva persoanei
aceluia care a comis infracţiunea;
[Aceste cauze împiedică exercitarea acţiunii penale faţă de o anumită persoană, faţă de adevăratul autor al
infracţiunii, dacă este descoperit, şi faţă de celelalte persoane care au participat la comiterea faptei.]
d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii – o faptă este infracţiune numai în
cazul în care este săvârşită în împrejurări expres prevăzute de lege şi care formează elementele ei constituive;
absenţa oricărui element constitutiv al infracţiunii atrage împiedicarea exercitării acţiunii penale, astfel: în lipsa
intenţiei, în cazul unei infracţiuni ce se poate comite doar intenţionat, nu poate fi pusă în mişcare acţiunea
penală, de asemenea când lipseşte caracterul repetat al faptei, dacă repetarea este elementul constitutiv al
infracţiunii, nu poate fi pusă în mişcare acţiunea penală;
e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei – în art. 44-51 CP sunt prevăzute
cauzele generale care înlătură caracterul penal al faptei: legitima aparare, starea de necesitate, constrângerea
fizică sau morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, minoritatea, beţia şi eroarea de fapt; în toate aceste cazuri
lipseşte vinovăţia, fără de care nu poate exista infracţiune, ceea ce împiedică exercitarea acţiunii penale; în

10
afara cauzelor generale ce înlătură caracterul penal al faptei sunt şi cazuri speciale cu aceleaşi efecte, cum ar fi
efectuarea probei verităţii, în caz de insultă şi calomnie, când mituitorul a fost constrâns să dea mită de cel care
a luat mita sau când adulterul este comis după îndemnul sau încurajarea celuilalt soţ;
f) lipseşte plângerea prealabilă a părţii vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori
altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale – acest caz
cuprinde mai multe situaţii cu reglementări diferite, însă cu efect comun: de a se paraliza punerea în mişcare a
acţiunii penale; lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate constituie, potrivit art. 131 CP, o cauză care
înlătură răspunderea penală, atunci când legea prevede expres aceasta; se asimilează cu lipsa plângerii
prealabile şi introducerea ei de o alta persoană decât persoana vătămată, precum şi introducerea ei peste
termenul prevăzut de lege; atunci când legea cere, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, autorizarea
organelor competente, punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii este împiedicată dacă nu există o asemenea
autorizare; acelaşi efect îl are şi lipsa sesizării organelor competente, cum ar fi lipsa sesizării comandantului, în
cazul infracţiunii militare, sau lipsa sesizării organului competent al căilor ferate, în cazul infracţiunilor contra
siguranţei circulaţiei pe calea ferată;
g) a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului – amnistia este prevăzută în art. 119 CP şi
este o cauză care înlătură răspunderea penală şi, prin urmare, lipseşte de obiect acţiunea penală, care nu mai
poate fi pusă în mişcare sau exercitată; amnistia nu produce efecte asupra acţiunii civile şi nici asupra
cheltuielilor judiciare; prescripţia este o altă cauză de înlăturare a răspunderii penale, care operează în privinţa
tuturor infracţiunilor, cu excepţia infracţiunilor contra păcii şi omenirii, care sunt imprescriptibile; decesul
făptuitorului atrage, de regulă, împiedicarea punerii în mişcare sau exercitării acţiunii penale, o situaţie de
excepţie fiind cazul infracţiunii de adulter, când acţiunea penală se stinge în caz de moarte a soţului care a facut
plângerea prealabilă;
h) a fost retrasă plângerea prealabilă sau părţile s-au împăcat – retragerea plângerii prealabile operează
doar la infracţiunile pentru care legea penală a prevăzut expres necesitatea plângerii prealabile; în partea
specială a Codului penal nu se prevede, în nici un caz, că retragerea plângerii prealabile are ca efect înlăturarea
răspunderii penale, şi aceasta pentru că, potrivit dispoziţiilor generale din art. 131, retragerea este posibilă în
toate cazurile când s-a introdus plângerea prealabilă; pentru a fi de natură să împiedice punerea în mişcare a
acţiunii penale, retragerea plângerii prealabile trebuie să se refere la toţi participanţii la infracţiune sau să
provină de la toate persoanele vătămate; împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală în cazurile prevăzute
expres de lege şi numai cu privire la acel inculpat cu care partea vătămată s-a împăcat; atât retragerea plângerii
prealabile, cât şi împăcarea, pentru a fi cauze ce înlătură răspunderea penală, trebuie să fie totale şi
necondiţionate; împăcarea trebuie să aibă loc în faţa organului judiciar, întrucât nu poate lua act de declaraţia
unilaterală a părţii vătămate că s-a împăcat cu inculpatul, dacă aceasta nu este confirmată; împăcarea produce
efect numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii şi poate să intervină în orice fază a
procesului penal;
i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale – instituţia înlocuirii răspunderii penale este reglementată de
dispoziţiile art. 90 şi urm. din CP şi constituie o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale, întrucât, fiind înlocuită răspunderea penală, nu mai există temei pentru declanşarea sau continuarea
acţiunii penale; înlocuirea răspunderii penale se face cu răspunderea administrativă şi se poate dispune numai
de către instanţă în faza de judecată;
i1) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege – acest caz a fost introdus în art. 10 prin legea 281/
2003; sunt cazuri în care Codul penal prevede nepedepsirea sau apărarea de pedeapsă a făptuitorului:
desistarea sau împiedicarea rezultatului în caz de tentativă, împiedicarea consumării infracţiunii în caz de
complicitate, denunţarea faptei mai înainte de a fi descoperită, retragerea în termen util a mărturiei mincinoase,
tăinuirea, favorizarea comise de soţ sau rude apropiate, precum şi anularea uneia dintre căsătorii, în caz de
bigamie;
[Toate acestea sunt cauze speciale de înlăturare a răspunderii penale pentru fapte care există şi care au fost
comise.]
j) există autoritate de lucru judecat – hotărârile judecătoreşti rămase definitive capătă autoritatea lucrului
judecat şi, prin urmare, acţiunea penală nu mai poate fi exercitată împotriva aceleiaşi persoane şi cu privire la
aceeaşi faptă, chiar sub o încadrare juridică diferită; în materie penală, pentru a exista autoritate de lucru
judecat, se cere să existe două elemente identice între cauze şi anume: identitatea de persoane şi identitatea de
obiect; în materie civilă, se cere o triplă identitate: de persoane, de obiect şi de cauză.
Cazurile de la art. 10 pot fi împărţite în două mari categorii:
1) cazuri în care acţiunea penală este lipsită de temei, ca urmare a inexistenţei faptei (art. 10, a-e);
2) cazuri în care nu poate fi exercitată acţiunea penală pentru că este înlăturată răspunderea penală (art.10, f-
j).
Cazurile prevăzute la art. 10 CPP, de la lit. a la j, au în vedere situaţii legate fie de faptă, fie de autor,
astfel: operează in rem cazurile de la lit. a, b, d, e, f, g, j şi in personam, cazurile de la lit. b1, c, h, i, i1.

Soluţiile procesuale când acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau exercitată (art. 11 CPP)

Cazurile prevăzute în art. 10 CPP atrag soluţii procesuale diferite, în raport de momentul în care se
face constatarea unora din aceste cazuri (înainte de începerea urmăririi penale, în cursul urmăririi penale, în
cursul judecăţii).
A) Soluţia procesuală în situaţia în care se constată un caz de la art. 10, înainte de începerea
urmăririi penale, este de a se dispune neînceperea urmăririi penale. Fac excepţie cazurile prevăzute în art. 10

11
lit. b1 şi i pentru că în aceste cazuri organul de urmărire penală este obligat să înceapă urmărirea penală şi apoi
să dea soluţia corespunzătoare.
B) În cazul în care constatarea impedimentului de punere în mişcare a acţiunii penale are loc în
cursul urmăririi penale în art. 11 (3) se prevăd următoarele soluţii: clasarea, scoaterea de sub urmărire
penală sau încetarea urmăririi penale.
1) Clasarea se dispune de către procuror când există un caz prevăzut de art. 10 şi nu există învinuit în
cauză:
- urmarea rezultată nu este imputabilă vreunei persoane (ex: moartea naturală );
- nu se cunoaşte făptuitorul, cauza rămânând cu autor necunoscut; dacă se cunoaşte făptuitorul ca persoană
fizică, dar nu se cunoaşte identitatea sa va exista învinuit şi nu operează clasarea.
2) Scoaterea de sub urmărire penală se dispune de procuror când există învinuit şi se constată existenţa
unui caz de la art. 10 lit. a-e. Prin această soluţie se constată nevinovăţia inculpatului sau a învinuitului.
3) Încetarea urmăririi penale se dispune de procuror când există învinuit sau inculpat şi se constată
existenţa unui caz prevăzut de art. 10 lit. f-j. Prin adoptarea acestei soluţii se constată că începerea urmăririi
penale era justificată, dar continuarea ei nu mai are temei pentru că a fost înlăturată răspunderea penală.
C) Soluţiile procesuale în cazul constatării unui impediment prevăzut de art. 10 în cursul judecăţii
sunt: achitarea şi încetarea procesului penal.
1) Achitarea se pronunţă de către instanţă, când se constată că există unul din cazurile din art. 10 lit. a-e.
2) Încetarea procesului penal se pronunţă de către instanţă, când se constată existenţa unui caz din art.10
lit. f-j.
Soluţiile adoptate de instanţă corespund soluţiilor date de procuror, cu excepţia clasării, pentru că în
timpul judecăţii există inculpat, şi cu excepţia neînceperii urmăririi penale, pentru că în faţa instanţei ajung
cauzele în care a început urmărirea penală.
Atunci când procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar instanţa dispune achitarea
pentru un caz de la art. 10 pentru lit. b sau i trebuie aplicată şi sancţiunea cu caracter administrativ, pentru că
fapta, chiar dacă nu constituie infracţiune, este ilicită şi trebuie sancţionată.
În cazurile prevăzute în art. 10 lit. b, d, e, procurorul care pronunţă scoaterea de sub urmărire penală
sau instanţa ce pronunţă achitarea pot să sesizeze organul competent, dacă fapta ar atrage alte sancţiuni decât
cele prevăzute de legea penală.
Atunci când într-o cauză se constată existenţa mai multor cazuri prevăzute de art. 10, operează mai
întâi cazurile de la lit. a-e, în ordinea prevăzută de lege, şi apoi cele de la lit. f-j, în ordinea cronologică în care
s-au ivit – odată stinsă acţiunea printr-o cauză legală, celelalte cauze ulterioare nu mai pot opera.

Continuarea procesului penal în caz de amnistie, prescripţie, retragere a plângerii prealabile,


existenţă a unei cauze de nepedepsire (art. 13 CPP)

Scoaterea de sub urmărire penală şi achitarea sunt soluţiile prin care se recunoaşte nevinovăţia
inculpatului. În cazurile în care a intervenit amnistia, prescripţia, retragerea plângerii prealabile sau o cauză de
nepedepsire, procurorul sau instanţa pronunţă încetarea urmăririi penale (a procesului penal), soluţii prin care
se constată înlăturarea răspunderii penale nu şi nevinovăţia.
În aceste situaţii, învinuitul sau inculpatul poate fi interesat să se continue procesul penal pentru a se
stabili nevinovăţia sa.
Prin art. 13, legea permite învinuitului sau inculpatului (nu şi părţii vătămate) să ceară continuarea
urmăririi penale sau a judecăţii pentru a se constata un caz de la art. 10 ce conduce la recunoaşterea
nevinovăţiei.
La o asemenea solicitare, procurorul sau instanţa desfăşoară în continuare activitatea procesuală şi,
dacă se constată că există un caz de la art. 10 lit. a-e, se v-a dispune de către procuror încetarea urmăririi
penale, cu excepţia cazurilor de la lit. i-i 1 şi încetarea procesului penal de către instanţă pentru amnistie,
prescripţie, retragere a plângerii prealabile sau pentru existenţa unui caz de nepedepsire.

Acţiunea civilă în procesul penal

Repararea pagubei produsă printr-o faptă ilicită civilă se obţine printr-o acţiune în faţa instanţei civile.
Paguba poate fi produsă şi printr-o infracţiune, fiind posibil ca săvârşirea unei infracţiuni să producă şi un
prejudiciu material sau moral, în dauna unei persoane fizice sau juridice şi în acest caz infracţiunea este şi sursa
unor obligaţii civile.
Mijlocul legal prin care o persoană păgubită cere să-i fie reparat prejudiciul este acţiunea civilă, care
este o instituţie a dreptului civil, ea devenind instituţie a dreptului procesual penal dacă persoana prejudiciată o
pune în mişcare şi o exercită în faţa organelor penale.
Acţiunea civilă în procesul penal are acelaşi izvor ca şi acţiunea penală – infracţiunea – şi, prin urmare,
nu poate avea ca obiectiv decât repararea unui prejudiciu cauzat prin infracţiune.
În procesul penal acţiunea civilă are un caracter accesoriu acţiunii penale şi se desfăşoară potrivit
normelor procesuale penale, păstrându-şi propiile trăsături (este divizibilă şi disponibilă). Ea poate fi exercitată
în cadrul procesului penal numai în măsura în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală şi se poate exercita
doar împotriva învinuitului sau inculpatului, părţii responsabile civilmente şi faţă de succesorii acestora.

12
Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal

Pentru a putea fi exercitată acţiunea civilă în cadrul procesului penal se cer îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
1) infracţiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau o daună morală – face ca nu în toate procesele
penale să poată fi exercitată acţiunea civilă pentru că unele infracţiuni, prin natura lor, nu pot genera prejudicii
(ex: infracţiunile de pericol ce nu pot genera direct prejudicii morale sau materiale; în cazul conducerii unui
autoturism pe drumurile publice fără permis de conducere nu e permisă acţiunea civilă şi eventualele prejudicii
se pot recupera pe calea unei acţiuni civile la instanţa civilă);
2) între infracţiunea comisă şi prejudiciul ce se cere a fi acoperit trebuie să existe legătură de cauzalitate –
instanţa nu poate obliga la despăgubiri civile decât dacă se constată săvârşirea unui prejudiciu comis de acea
persoană;
3) prejudiciul să fie cert – această condiţie impune ca exercitarea acţiunii civile să se facă pentru recuperarea
unui prejudiciu sigur, atât sub aspectul existenţei, cât şi al posibilităţilor de evaluare; prejudiciul este cert când
este constatat şi este actual; poate fi cert şi un prejudiciu viitor, când este susceptibil de evaluare (ex. când
partea civilă a suferit o vătămare corporală cu pierderea capacităţii de muncă până la o anumită dată; când
cererea de despăgubire se întemeiază pe un fapt viitor şi nesigur acţiunea civilă trebuie respinsă);
4) prejudiciul să nu fi fost reparat – există posibilitatea ca, înainte de exercitarea acţiunii civile, prejudiciul să fi
fost acoperit total sau parţial de către alte persoane decât inculpatul; repararea prejudiciului cauzat prin
infracţiune nu exclude posibilitatea exercitării acţiunii civile, ci trebuie avut în vedere dacă a fost acoperit
integral sau parţial şi cu ce titlu (ex. în cazul în care terţe persoane au contribuit la acoperirea prejudiciului, din
dorinţa de a ajuta victima infracţiunii şi nu pentru a-l degreva pe inculpat, partea civilă poate intenta acţiune
civilă în procesul penal şi poate cere obligarea pârâtului la despăgubiri; când terţii au acoperit prejudiciul produs
prin infracţiune din dorinţa de a-l ajuta pe inculpat, atunci acţiunea civilă nu mai poate fi exercitată decât pentru
partea din prejudiciu neacoperită);
5) să existe o manifestare de voinţă din partea persoanei cu capacitate deplină de exerciţiu de a fi despăgubită
– această condiţie se realizează prin constituirea de parte civilă.

Elementele acţiunii civile

Obiectul acţiunii civile. Sub aspect substanţial, obiectul acţiunii civile constă în exercitarea dreptului
de a reclama prin intermediul organelor judiciare. Sub aspect procesual, potrivit art. 14 CPP, acţiunea civilă are
drept obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente, pentru obligarea lor la
repararea integrală, justă a pagubei. În art. 14 (3) se arată că repararea prejudiciului se face, potrivit legii
civile, în natură şi prin despăgubiri băneşti.
În natură repararea se obţine prin:
1) restituirea lucrurilor;
2) desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris;
3) restabilirea situaţiei anterioare comiterii infracţiunii;
4) prin orice alt mod de reparare în natură.
1) Restituirea lucrurilor se face prin ridicarea de la învinuit sau de la inculpat sau de la o altă persoană
a bunurilor ce aparţin părţii civile şi restituirea lor către aceasta. Restituirea lucrurilor poate fi dispusă atât de
organe de urmărire penală, prin ordonanţa procurorului cu ocazia scoaterii de sub urmărire penală sau a
încetării urmăririi penale, situaţie în care restituirea are caracter definitiv, cât şi de instanţă, prin hotărârea
pronunţată. Dacă lucrurile aparţinând părţii civile nu au fost ridicate, atunci instanţa obligă la restituirea lor, iar
dacă nu se mai găsesc, obligă la repararea pagubei prin echivalent. Dacă restituirea nu acoperă integral paguba,
inculpatul va fi obligat la plata unor despăgubiri băneşti, care să asigure o reparaţie integrală a pagubei.
Sunt cazuri în care comiterea infracţiunii atrage o schimbare a situaţiei autorului, schimbare de natură
să producă un prejudiciu părţii civile. Pentru această situaţie repararea pagubei se face în natură, prin
restabilirea situaţiei anterioare comiterii infracţiunii. Organul de urmărire penală ia această măsură cu caracter
provizoriu, iar instanţa o definitivează prin hotărârea sa (ex. în cazul condamnării inculpatului pentru
infracţiunea de nerespectare a hotărârii judecătoreşti, constând în împiedicarea unei persoane de a folosi o
locuinţă deţinută în baza unei hotărârii juecătoreşti, în rezolvarea acţiunii civile, instanţa trebuie să restabilească
situaţia anterioară prin evacuarea inculpatului din imobilul ocupat abuziv).
2) Sunt cazuri când repararea pagubei se obţine doar prin desfiinţarea totală sau parţială a unui
înscris. Doar instanţa, prin hotărârea sa, poate să desfiinţeze înscrisul falsificat (ex. în cazul falsificării unui
testament, moştenitorul poate fi repus în drepturile din care a fost decăzut ca urmare a falsului, prin
desfiinţarea testamentului falsificat).
Repararea în natură a pagubei are prioritate faţă de repararea prin despăgubiri băneşti. Prin daună
produsă prin infracţiune se înţelege atât paguba reală suferită de partea civilă, cât şi folosul sau câştigul de care
a fost lipsită partea civilă prin infracţiune (ex. în cazul sustrageii unei sume de bani, făptuitorul va fi obligat să
acopere atât prejudiciul cauzat, cât şi dobânda aferentă plătibilă pe toată durata de timp de la data săvârşirii
infracţiunii până la achitarea sumei datorate). Câştigul nerealizat trebuie să fie urmarea directă a comiterii
infracţiunii şi să nu se datoreze unor cauze neimputabile inculpatului.
Despăgubirea constă într-o sumă de ani care reprezintă valoarea pagubei cauzate, adică atât a
pierderii, cât şi a folosului de care a fost lipsită partea civilă.

13
Despăgubirea bănească poate să fie stabilită într-o sumă globală sau în sume plătibile periodic. La
calcularea despăgubirii se ţine seama în cauză de culpa comună a autorului şi a victimei, de gravitatea celor
două culpe. De asemenea, despăgubirea bănească trebuie calculată în raport de valoarea integrală a pagubei şi
nu pot fi luate în considerare criterii subiective cum ar fi: situaţia materială a inculpatului sau a victimei. În cazul
pagubelor aduse avutului particular, valoarea pagubei trebuie dovedită şi, în acest sens, partea vătămată poate
să folosescă orice mijloc de probă. În cazul avutului public, evaluarea pagubelor se face potrivit actelor
normative.
Autorii, instigatorii şi complicii răspund solidar pentru paguba comisă prin fapta lor. Tăinuitorul
răspunde solidar doar până la valoarea bunurilor pe care le-a tăinuit, iar favorizatorul va răspunde solidar cu
autorul numai în cazul în care a dat ajutor pentru asigurarea folosului infracţiunii. De asemenea, răspunde
solidar cu infractorul pentru întraga pagubă cauzată şi partea responsabilă civilmente.

Subiecţii acţiunii civile sunt făptuitorul, în calitate de învinuit sau de inculpat, şi partea responsabilă
civilmente, ca subiecţi pasivi ai acţiunii civile, şi persoana vătămată ca subiect activ al acţiunii civile, categorie în
care e denumită parte civilă.
Atât persoana păgubită, cât şi făptuitorul sunt subiecţi primari ai acţiunii civile. În caz de deces al
oricăruia dintre ei devin subiecţi ai acţiunii civile moştenitorii respectivi. După decesul părţii civile, acţiunea civilă
rămâne mai departe alăturată celei penale şi sunt introduşi în cauză moştenitorii. Dacă partea civilă este o
persoană juridică în privinţa căreia a intervenit o reorganizare, se introduce în cauză persoana juridică
succesoare în drepturi, iar în caz de desfiinţare, sau dizolvare se introduc în cauză lichidatorii.
Atunci când victima unei infracţiuni a decedat din cauza săvârşirii infracţiunii, moştenitorii care au
suferit o pagubă vor fi subiecţi primari ai acţiunii civile şi vor cerceta acţinea în nume propriu, iar când moartea
părţii civile s-a datorat altor cauze decât infracţiunea, moştenitorii vor exercita acţiunea civilă ca subiecţi, prin
succesiune.
În cazul persoanelor juridice şi a persoanelor fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă
apar ca subiecţi procesuali reprezentanţii legali care sunt subiecţi ai acţiunii civile doar sub aspect procesual,
adică al exercitării acţiunii civile în interesul persoanelor pe care le reprezintă şi, în consecinţă, aceşti
reprezentanţi nu capătă calitatea de parte civilă. Ca şi succesorii părţii civile, cei ai învinuitului sau ai inculpatului
pot să apară ca subiecţi în latura civilă a procesului penal.
Moştenitorii unei persoane învinuite de comiterea unei infracţiuni pot să fie subiecţi pasivi ai acţiunii
civile din procesul penal doar în cazul în care decesul s-a produs după sesizarea instanţei ce judecă acţiunea
penală. Dacă persoana învinuită a decedat înainte ca instanţa să fi fost sesizată, atunci introducerea în cauză a
moştenitorilor nu mai este posibilă.

Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile

Persoana vătămată prin comiterea infracţiunii are dreptul de a alege, pentru valorificarea pretenţiilor
civile, fie calea penală, fie calea civilă. Pentru ca persoana vătămată să poată să-şi exercite dreptul la acţiune
este necesar să fie deschise în acelaşi timp ambele căi; prin urmare, trebuie să existe atât un proces penal
declanşat, cât şi să existe posiblitatea exercitării acţiuni civile la instanţa civilă. Cât timp acţiunea penală nu a
fost pusă în mişcare, nu se poate discuta despre exercitarea acţiunii civile la instanţa penală. Chiar în situaţia în
care sunt deschise ambele căi, dreptul de opţiune are unele îngrădiri. Astfel, când paguba este produsă unei
persoane fără capacitate de exerciţiu, dreptul de acţiune este îngrădit pentru că acţiunea civilă se exercită din
oficiu în procesul penal.
Dreptul de opţiune este irevocabil, adică persoana vătămată prejudiciată material sau moral, odată ce
a exercitat dreptul de opţiune şi a ales una dintre căi nu mai poate părăsi calea aleasă spre a se îndrepta spre
cealaltă. Consecinţele sunt foarte importante pentru că partea civilă care renunţă la acţiunea civilă pe care o
exercită la instanţa penală pierde dreptul de a se adresa instanţei civile, adică pierde dreptul de a-şi valorifica
pretenţiile pe cale judiciară.
Irevocabilitatea dreptului de opţiune are şi unele excepţii ce sunt determinate fie de ivirea unor piedici
în continuarea valorificării unei căi, fie de înlăturarea unor astfel de piedici pe parcurs. Partea civilă poate părăsi
calea penală şi se poate adresa instanţei civile în următoarele cazuri:
1) când urmărirea sau judecata penală a fost supendată (ex. pentru boala gravă a celui acuzat) exercitarea
acţiunii civile ar fi ţinută în loc şi, în aceste cazuri, partea civilă nu poate fi obligată să aştepte reluarea
procesului penal, ea putând să se adreseze instanţei civile;
2) când s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale – prin adoptarea acestor
soluţii, acţiunea penală se stinge şi cauza penală nu mai poate fi promovată în faţa instanţei şi pentru că
instanţa este singurul organ judiciar ce poate să acorde despăgubiri civile, partea civilă se va adresa instanţei
civile;
3) când instanţa penală lasă nerezolvată acţiunea civilă – potrivit art. 346 CPP, instanţa penală nu rezolvă
acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru cazul de la art. 10 lit. b şi când pronunţă încetarea procesului
penal (art. 10 lit. f, j); în situaţiile în care acţiunea civilă exercitată în procesul penal cuprinde mai multe capete
de cerere şi dacă unele au fost rezolvate de instanţa penală, acţiunea civilă exercitată ulterior în faţa instanţei
civile va avea drept obiect numai pretenţiile nerezolvate de instanţa penală;
4) când, după pronunţarea hotărârii definitive de către instanţa penală asupra acţiunii civile, s-au produs ori au
fost descoperite alte pagube pricinuite prin acea faptă penală; în acest caz, partea civilă se poate adresa
instanţei civile pentru a obţine reparaţii suplimentare.

14
Persoana vătămată ce a pornit o acţiune în faţa instanţei civile poate să părăsească această instanţă şi
se poate adresa organelor judiciare penale în următoarele cazuri:
1) când punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc după ce fusese pornită acţiunea civilă;
2) când procesul penal a fost reluat după suspendare, scoatere de sub urmărire penală sau încetare a urmăririi
penale părăsirea instanţei civile nu poate avea loc, chiar dacă instanţa civilă a pronunţat o hotărâre chiar
nedefinitivă; revenirea persoanei vătămate la instanţa penală nu este obligatorie, persoana vătămată putând
exercita acţiunea civilă în faţa instanţei civile, cu precizarea că aceasta se suspendă până la rezolvarea cauzei
penale.

Punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii civile în procesul penal

Potrivit art. 15 CPP, acţiunea civilă se pune în mişcare în procesul penal de către persoanele vătămate
prin constituirea de parte civilă în contra învinuitului sau a inculpatului şi a părţii resposabile civilmente.
Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul procesului penal fie în faţa organelor de urmărire
penală, fie în faţa instanţei de judecată, dar până la citirea actului de sesizare la prima instanţă.
Constituirea de parte civilă se face printr-o declaraţie scrisă sau orală, în declaraţia de constituire
nefiind necesar să se precizeze şi cunatumul pretenţiilor, acestea putând fi precizate şi mai târziu, dar înainte de
începerea judecării la prima instanţă.
Constituirea ca parte civilă în faţa instanţei penale nu poate fi primită în următoarele cazuri:
1) când paguba a cărei reparare se cere nu fost cauzată prin infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată
inculpatul;
2) când acţiunea civilă se îndreaptă împotriva unei persoane ce nu fost trimisă în judecată; persoana faţă de
care procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală nu poate fi obligată la despăgubiri în cadrul
procesului penal, ci doar pe calea unei acţiuni civile la instanţa civilă;
3) când acţiunea civilă este stinsă printr-o cauză legală (ex. tranzacţia între părţi are puterea unei hotărâri
definitive şi instanţa e obligată să ţină seama de tranzacţia intervenită).
După punerea în mişcare a acţiunii civile, partea civilă o exercită în faţa organelor judecătoreşti prin
dovedirea pagubelor suferite şi a despăgubirilor cerute, precum şi prin cererea de a fi obligat inculpatul şi partea
reponsabilă civilmente la repararea pagubelor.
O bună înfaptuire a justiţiei impune exercitarea concomitentă a celor două acţiuni, iar organele
judiciare au obligaţia să administreze probele necesare în acelaşi timp.

Exercitarea acţiunii civile din oficiu

Există cazuri când, potrivit legii, acţiunea civilă se exercită din oficiu alături de acţiunea penală,
situaţie în care nu mai funcţionează dreptul de opţiune. Potrivit art. 17 CPP, acţiunea civilă se porneşte şi se
exercită din oficiu când persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitate restrânsă.
În acest caz, instanţa sau organul de urmărire penală va cere persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său
legal, să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubelor materiale şi a daunelor morale şi a altor date
privitoare la felul în care acestea au fost pricinuite. Instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra
reparării pagubelor, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită ca parte civilă.
Acţiunea civilă se exercită din oficiu şi în situaţia prevăzută de art. 348 CPP – când acţiunea civilă are
drept obiect restituirea lucrurilor, desfiinţarea parţială sau totală a unui înscris sau restabilirea situaţiei
anterioare comiterii infracţiunii.
Acţiunea civilă fiind doar alăturată acţiunii penale, în situaţia în care rezolvarea pretenţiilor civile ar
provoca întârzierea acţiunii penale, instanţa poate disjunge cele două cele două acţiuni. În această situaţie,
acţiunea civilă urmează a fi judecată după soluţionarea acţiunii penale, dar tot în cadrul procesului penal şi după
regulile Codului de procedură penală.

Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă

Cât timp nu a început urmărirea penală şi partea vătămată a introdus acţiunea civilă la instanţa civilă
procesul civil se desfăşoară după normele Codului de procedură civilă. Din momentul în care există şi proces
penal cu privire la aceeaşi faptă, judecarea acţiunii civile în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea
definitivă a acţiunii penale. Raţiunea acestei reguli – „penalul ţine în loc civilul” – se explică prin necesitatea de a
lua în prealabil o hotărâre în penal căreia să i se confomeze şi hotărârea instanţei civile.
Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, dar legea
limitează autoritatea de lucru judecat numai cu privire la trei aspecte: existenţa faptei, persoana ce a săvârşit
fapta şi vinovăţia acesteia. Prin urmare, nu se admite autoritatea hotărârii penale cu privire la orice împrejurare
stabilită de instanţa penală, instanţa civilă urmând să se ocupe de existenţa pagubei, de întinderea acesteia şi
de modalităţile de despăgubire. Dacă instanţa penală a hotărât că fapta nu există sau nu a fost comisă de
inculpat, instanţa civilă nu poate admite acţiunea civilă.
Hotărârea definitivă a instanţei civile, prin care s-a soluţionat acţiunea civilă, nu are autoritate de lucru
judecat în faţa organului judiciar penal cu privire la cele trei aspecte, dar respectiva hotărâre poate să aibă
autoritate de lucru judecat cu privire la cuantumul pagubei. Dacă, însă, aplicarea pedepsei este în funcţie de
întinderea prejudiciului, atunci hotărârea instanţei penale are autoritate de lucru judecat şi cu privire la
întinderea daunei.

15
Soluţionarea acţiunii civile în procesul penal

Acţiunea civilă se rezolvă în procesul penal potrivit art. 346 CPP prin patru posibilităţi şi anume:
1) instanţa admite acţiunea civilă total sau parţial;
2) instanţa respinge acţiunea civilă;
3) instanţa nu acordă despăgubiri civile;
4) instanţa nu soluţionează acţiunea civilă.
Soluţionarea acţiunii civile este influenţată de modul în care a fost soluţionată acţiunea penală, astfel
că acţiunea civilă este admisă în toate cazurile în care se pronunţă condamnarea inculpatului şi se constată că
infractorul a comis un prejudiciu.
Dacă în acţiunea penală s-a pronunţat achitarea, pe temei că fapta nu există sau nu a fost comisă de
inculpat, atunci instanţa penală respinge acţiunea civilă, pentru că fără faptă şi vinovăţie este exclusă
răspunderea civilă. În cazul în care pronunţă achitarea în baza art. 10 lit. b 1, d, e şi dacă infracţiunea a produs
prejudicii instanţa va admite acţiunea civilă şi va acorda despăgubiri.
În cazul în care se pronunţă încetarea procesului penal, conform art. 10 lit. g, dacă infractorul
cauzează un prejudiciu, instanţa admite acţiunea şi acordă despăgubiri, amnistia înlătură doar răspunderea
penală, dar îl obligă pe inculpat să repare paguba. În cazul amnistiei acţiunea nu se prescrie şi ea urmează
regulile Codului de procedură civilă. În cazul în care se dispune încetarea procesului penal prin împăcarea
părţilor sau prin retragerea plângerii prealabile, instanţa nu acordă despăgubiri pentru că atât retragerea
plângerii prealabile, cât şi împăcarea sting total procesul, sub aspect penal şi civil.
Atunci când în acţiunea penală se prevede achitarea, conform art. 10 lit. b, ori încetarea pentru
temeiul prevăzut la art. 10 lit. f, j, acţiunea civilă este lăsată nerezolvată de instanţa penală, pentru că, în primul
caz, prejudiciul nu este urmarea unei fapte prevăzute de legea penală, iar în celelalte cazuri acţiunea penală a
fost nelegal exercitată. Pronunţând aceste soluţii, instanţa penală se dezînvesteşte, urmând ca instanţa civilă să
fie sesizată şi să procedeze la judecarea acţiunii civile.

VI. PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

Activitatea procesuală penală este complexă, având loc prin intervenţia unor organe şi persoane ce
sunt interesate să asigure desfăşurarea acestei activităţi. Participanţii (subiecţii procesului penal) se
caracterizează prin faptul că au capacitatea juridică de a acţiona pentru realizarea scopului procesului penal. La
activitatea procesuală participă ca organe de stat instanţele şi procurorii şi organele de cercetare ale poliţiei
judiciare. La ea iau parte şi anumite persoane care fie răspund pentru faptele lor, fie urmăresc realizarea unor
interese născute din comiterea infracţiunii. Aceste persoane, părţile din proces ce îşi exercită drepturile
procesuale fie pesonal, fie prin substituenţi procesuali. Iau parte şi alte persoane ce sunt interesate în cauză şi
duc o activitate ce duce la înfăptuirea justiţiei: martori, experţi, interpreţi etc. Apărătorul are o situaţie aparte
pentru că acţionează de pe poziţia părţii căreia îi oferă asistenţă juridică.
Noţiunea de participant în dreptul procesual penal este diferită de cea de participant din dreptul penal.
În dreptul penal, această noţiune îi denumeşte pe cei ce au conlucrat la comiterea infracţiunii, pe când, în
dreptul procesual penal, pe cei ce îşi desfăşoară activitatea împreună pentru realizarea procesului penal.

Părţile în procesul penal

Conform art. 23-24 CPP, sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi
partea responsabilă civilmente.
Inculpatul şi partea vătămată sunt implicaţi în latura penală, în latura civilă fiind implicaţi: inculpatul,
partea civilă, partea responsabilă civilmente.
Inculpatul este figura centrală, subiectul indispensabil al procesului penal, întreaga activitate
procesuală desfăşurându-se în jurul faptei produse de această persoană.
Potrivit art. 23, se numeşte inculpat persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală.
Rezultă că persoana faţă de care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală nu are calitatea de inculpat şi această
interpretare este întărită de art. 29 CPP, potrivit căruia persoana faţă de care nu se efectuează urmărirea penală
se numeşte învinuit, cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa. Învinuitul nu este parte în
proces, ci subiect procesual (subiect de drepturi şi obligaţii procesuale). Înainte de începerea urmăririi penale,
cel ce a comis infracţiunea are calitatea de făptuitor.
Inculpatul păstrează calitatea de parte în proces până la pronunţarea hotărârii definitive, moment
când devine condamnat (nu mai este parte în proces, ci subiect al executării).
Dacă este rejudecată cauza, ca urmare a exercitării unei căi extraordinare de atac, atunci
redobândeşte calitatea de inculpat pentru a-şi asigura apărarea intereselor. Momentul în care este pusă în
mişcare acţiunea penală şi învinuitul devine inculpat este ales de către organul de urmărire penală şi coincide cu
existenţa unor probe temeinice de vinovăţie. Actele procesuale prin care se conferă unei persoane calitatea de
inculpat sunt: ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, rechizitoriul, declaraţia orală a procurorului,
încheierea instanţei, plângerea prealabilă a persoanei vătămate, adresată direct instanţei, în condiţiile legii.
Inculpatul are drepturi şi obligaţii atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza de judecată.

16
În cursul urmăririi penale, inculpatul:
- poate formula cereri pentru administrarea de probe sau revocarea unor măsuri procedurale îndreptate
împotriva sa.;
- poate prezenta memorii prin care să-şi explice acţiunile făcute;
- poate să participe la unele acte de urmărire penală;
- poate să atace orice act sau măsură netemeinice, cerând desfiinţarea lor.
În faza de judecată, inculpatul are dreptul:
- să ia la cunoştiinţă dosarul cauzei;
- să i se comunice copia rechizitoriului, dacă este deţinut;
- să pună întrebări coinculpaţilor, martorilor sau experţilor;
- să propună probe noi;
- să formuleze cereri;
- să ridice excepţii;
- să pună concluzii;
- să i se acorde ultimul cuvânt;
- să iniţieze căile de atac.
Inculpatul îşi poate exercita drepturile personal sau printr-un apărător. Nesocotirea drepturilor
inculpatului poate atrage nulitatea , în condiţiile legii.
Obligaţii inculpatului sunt:
- să se prezinte personal în faţa organelor de urmărire penală la toate chemările;
- să suporte măsurile de constrângere procedurale dispuse contra sa;
- să se prezinte la termenele fixate de instanţă;
- să respecte ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată.
În general, inculpatul sau învinuitul trebuie să fie prezent la desfăşurarea procesului penal, iar în unele
situaţii prezenţa este obligatorie. Dacă inculpatul se sustrage, iar procedura e completă, atunci judecata poate
avea loc în contumacie.
Partea vătămată este persoana care suportă direct o vătămare prin infracţiunea comisă. Noţiunea
parte vătămată este diferită de noţiunea victimă, pentru că parte vătămată poate fi orice persoană fizică sau
juridică, ca subiect pasiv al infracţiunii, în timp ce victima infracţiunii poate fi doar o persoană fizică ce a suferit
o vătămare de natură fizică.
Potrivit art. 24 CPP, persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală, materială,
dacă participă la procesul penal, se numeşte parte vătămată. Pentru a dobândi această calitate, nu are relevanţă
felul vătămării suferite, ci este suficient să se constate o vătămare cauzată de infracţiune şi persoana vătămată
să-şi manifeste voinţa de a participa în procesul penal.
Declaraţia de participare în proces ca parte vătămată se face scris sau oral, în tot cursul urmăririi
penale, iar în faţa instanţei, până la citirea actului de sesizare pentru a-i lăsa timp inculpatului să-şi pregătească
apărarea. După acest moment constituirea de parte vătămată poate avea loc numai dacă inculpatul acceptă.
Potrivit art. 76 CPP, organele judiciare sunt obligate să întrebe persoana vătămată dacă se constituie
parte vătămată, iar încălcarea acestei obligaţii echivalează cu lipsa de rol activ a organelor judiciare şi poate
duce la casarea hotărârii pronunţate în aceste condiţii. Partea vătămată îşi desfăşoară activitatea în legătură cu
latura penală; ea nu poate ridica pretenţii materiale. Partea vătămată are dreptul de a fi ascultată, de a i se da
cuvântul în cadrul dezbaterilor şi poate folosi căile de atac, dar numai când punerea în mişcare a acţiunii se face
la plângerea prealabilă şi numai privind latura penală a cauzei.
În caz de deces, partea vătămată nu poate fi înlocuită, pentru că exercită unui drept personal, dar nu
înseamnă că ar fi împiedicată exercitarea în continuare a acţiunii penale, ci aceasta va fi exercitată de către
organele judiciare.
Partea civilă. În art. 24 (2) se arată că persoana vătămată ce exercită acţiunea civilă în procesul
penal se numeşte parte civilă. Constituirea de parte civilă se face numai în cazul în care partea vătămată –
persoană fizică sau juridică – cere acoperirea unui prejudiciu material sau moral care a rezultat din săvârşirea
infracţiunii. Pentru dobândirea calităţii de parte civilă se cere, sub aspect formal, ca persoana vătămată să
declare că pune în mişcare acţiunea civilă pe care o alătură acţiunii penale, iar sub aspect substanţial, calitatea
de parte civilă se justifică printr-o pagubă produsă prin infracţiune (ex. cheltuielile ocazionate cu tratamentul).
Pot fi părţi civile şi alte persoane ce au suferit un prejudiciu prin infracţiunea comisă împotriva victimei (ex.
persoanele din întreţinerea victimei, persoanele ce au suportat cheltuielile de înmormântare etc.).
Constituirea de parte civilă se face oricând, în cursul urmăririi penale, iar în faţa instanţei de judecată,
numai până la citirea actului de sesizare în primă instanţă, iar după acest moment, numai dacă inculpatul
acceptă. Partea civilă poate renunţa oricând la acţiunea civilă, fără a pierde calitatea de parte vătămată.
Renunţarea la procesul civil se face prin împăcare cu inculpatul, dacă legea permite, sau printr-o declaraţie
expresă şi neechivocă de renunţare, ce se poate face personal sau printr-o procură specială la organul judiciar în
faţa căruia se află cauza, în condiţiile legii civile .
Partea resposabilă civilmente. În art. 24 se arată că persoana chemată în procesul penal să
răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numeşte
parte responsabilă civilmente.
Potrivit Codului civil, răspund pentru pagbele cauzate prin infracţiunile comise de alţii: părinţii pentru
copii lor minori, institutorii pentru elevii din supraveghere şi comitenţii pentru prepuşii lor, dacă fapta a fost
comisă în exercitarea funcţiei încredinţate.

17
Partea responsabilă civilmente poate răspunde pentru inculpat când acesta nu este solvabil (ex. copilul
minor) sau poate răspunde alături de acesta, când este parţial solvabil. Partea responsabilă civilmente devine
parte în proces prin două căi: fie prin introducerea sa în cauză, la cererea celor interesaţi sau din oficiu
(organele judecătoreşti au obligaţia să introducă din oficiu partea resposabilă civilmente pentru a asigura
despăgubirea unei persoane fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă), fie din proprie
iniţiativă.
Partea civilă este interesată de introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente pentru a-şi
asigura posibilitatea de a-şi repara prejudiciul, mai ales în situaţia în care persoana responsabilă civilmente
prezintă o solvabilitate mai mare decât învinuitul sau inculpatul. Numai partea civilă poate cere introducerea în
cauză a părţii responsabile civilmente, nu şi inculpatul. Introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente
este limitată în timp, ea putându-se face oricând, în cursul urmăririi penale, iar în faza de judecată, numai în
primă instanţă şi numai până la citirea actului de sesizare.
În schimb, dacă partea responsabilă civilmente intervine din proprie iniţiativă în proces ea poate face
această intervenţie până la terminarea cercetării judiciare în primă instanţă.
Partea responsabilă civilmente se bucură de toate drepturile pe care le au părţile în procesul penal:
poate face cereri sau memorii, poate solicita şi participa la administrarea probelor, poate pune concluzii sau
folosi căile de atac. Între partea responsabilă civilmente şi învinuit sau inculpat se creează o solidaritate
procesuală, în sensul că actele procesuale favorabile sau defavorabile le sunt deopotrivă opozabile. Totuşi,
partea responsabilă civilmente poate avea şi apărări proprii: lipsa de răspundere civilă pentru paguba produsă
prin fapta inculpatului etc.

VII. TEORIA GENERALĂ A PROBELOR ŞI A MIJLOACELOR DE PROBĂ

Noţiunea, importanţa şi aprecierea probelor în procesul penal

Procesul penal constă într-un proces de cunoaştere, în care organele judiciare trebuie să ajungă la
aflarea adevărului şi în acest scop desfăşoară activitatea de probaţiune, în vederea constatării existenţei
infracţiunilor, servindu-se de probele obţinute prin mijloacele de probă. Conform dispoziţiilor art. 62 CPP,
organele de urmărire penală şi instanţele sunt obligate, în vederea aflării adevărului, să lămurească sub toate
aspectele cauza pe bază de probe.
Definiţia probei este cuprinsă în art. 64 CPP, unde se arată că reprezintă probă orice element de fapt
care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei fapte, la identificarea persoanei care a săvâşit-o şi
la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Probele ajung la cunoştiinţa organelor de probă prin anumite mijloace numite mijloace de probă, care
sunt precizate expres şi limitativ de legea penală şi prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca
probe. Între probe şi mijloacele de probă există o legatură foarte strânsă, proba judiciară putând fi obţinută
numai prin mijloacele de probă prevăzute de lege.
Sub aspect funcţional, proba are un dublu aspect:
1) este un instrument de cunoaştere prin care organele judecătoreşti află adevărul;
2) este un instrument de dovedire, acest caracter manifestându-se pregnant prin condiţia contradictorialităţii
procesului penal, când părţile folosesc şi administrează probele în vederea dovedirii argumentelor formulate.
Importanţa probelor în procesul penal constă în faptul că înfăptuirea justiţiei depinde de sistemul
probelor, deoarece din momentul în care a fost declanşat procesul penal şi până la soluţionarea lui definitivă
problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor. Astfel, legea de procedură penală nu admite
trimiterea în judecată sau condamnarea unei persoane pe baza cunoştiinţelor personale ale organelor de
urmărire penală sau ale instanţei de judecată, în hotărârile lor, organele de judecată trebuind să se întemeieze
pe probele obţinute prin mijloacele de probă prevăzute de lege.
Legea de procedură penală prevede în art. 200 că urmărirea penală are ca obiect străngerea de probe
necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii acestuia fără
de care procurorul nu poate dispune trimiterea în judecată, prima instanţă îşi formează convingerea pe baza
probelor administrate în cauză şi nu poate condamna pe inculpat dacă nu există probe suficiente din care să
rezulte vinovăţia sa. Instanţa de control judiciar (de apel sau de recurs) are obligaţia de a examina dacă în
cauză au fost administrate probele necesare aflării adevărului şi dacă faptele corespund probelor administrate şi
respectă adevărul.
Aprecierea probelor este elementul esenţial al întregii activităţi probatorii, deoarece întregul volum de
muncă depus de organele de urmărire penală, de instanţa de judecată şi de părţile din proces se concretizează
în soluţia finală, care are la bază aprecierea corespunzătoare a probelor administrate în cauză. În procesul penal
modern, în general, legea nu tarifează probele, nu le dă o anumită putere probatorie sau grad de credibilitate in
abstracto, aşa cum era tipic sistemului inchizitorial, prin teoria probelor formale. Dreptul modern a introdus
teoria liberei aprecieri a probelor.
În dreptul nostru nu se admite sub nici o formă aprecierea prealabilă de către lege a unei probe, Codul
de procedură penală consacrând expres acest principiu în art. 63 (2), unde se prevede că probele nu au o
valoare mai dinainte stabilită, aşadar, în sistemul nostru de drept funcţionează principiul liberei aprecieri a
probelor, principiu reflectat şi în dispoziţiile art. 63 (2), unde se arată că aprecierea fiecărei probe se face de
organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată. În conformitate cu principiul liberei aprecieri a probelor,
orice infracţiune poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, dacă organele judiciare şi-au format convingerea
că au aflat adevărul în cauza respectivă.

18
Clasificarea probelor. Probele în procesul penal se clasifică după trei criterii:
1) după caracterul sau natura lor, există: probe în acuzare sau probe în apărare; probele în acuzare sunt cele
care servesc la dovedirea vinovăţiei inculpatului şi la stabilirea circumstanţelor agravante; probele în apărare
sunt cele care au ca obiect înlăturarea învinuirii, dovedirea nevinovăţiei inculpatului şi stabilirea circumstanţelor
atenuante;
2) după sursă, există: probe imediate sau probe mediate; probele imediate sunt cele care provin din sursa lor
originală, adică acelea care au ajuns la cunoştiinţa organelor judecătoreşti printr-un izvor direct cum ar fi, de
exemplu, conţinutul declaraţiei unui martor ocular sau conţinutul unui înscris original; probele mediate sunt cele
obţinute dintr-o altă sursă decât cea originală, cum ar fi conţinutul declaraţiei unui martor care relatează ce a
auzit de la un martor ocular sau conţinutul unei copii a înscrisului original; în cazul probelor mediate, este posibil
să se strecoare greşeli sau neconcordanţe, de aceea probele mediate trebuie verificate cu mai multă atenţie şi
pot fi acceptate numai în absenţa probelor imediate sau alături de acestea;
3) după legătura lor cu obiectul probaţiunii, există: probe directe sau probe indirecte; probele directe sunt cele
care dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, ele conţinând informaţii care, fără
ajutorul altor probe, conduc la rezolvarea problemelor existente într-o cauză penală, cum ar fi prinderea
făptuitorului în flagrant sau conţinutul declaraţiei învinuitului sau inculpatului care recunoaşte fapta; probele
indirecte nu pot furniza informaţii care să dovedească în mod direct vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului,
aceste probe pot conduce la anumite concluzii în cauza penală numai în măsura în care se coroborează cu alte
probe directe sau indirecte; sunt probe indirecte: găsirea unui obiect asupra unei persoane, imposibilitatea
acestuia de a dovedi provenienţa sau prezenţa sa în apropierea locului de unde s-a furat obiectul etc.;
probaţiunea cu probe indirecte este mai complexă, deoarece o singură probă indirectă nu este suficientă pentru
dovedirea vinovăţiei sau a nevinovăţiei inculpatului, în probaţiunea indirectă fiind necesară strângerea unui
ansamblu de probe indirecte legate între ele, astfel încât versiunea pe care o confirmă să excludă orice altă
versiune cu privire la faptă.
Obiectul probaţiunii constă în ansamblul faptelor şi împrejurărilor de fapt care trebuie dovedite într-o
cauză penală pentru a fi soluţionată. În obiectul probaţiunii intră numai faptele şi împrejurările de fapt;
dispoziţile legii române nu trebuie dovedite, prezumându-se a fi cunoscute; dispoziţiile legii străine, atunci când
sunt necesare, devin o chestiune de fapt şi trebuie dovedite.
Faptele şi împrejurările de fapt care interesează într-o cauză penală sunt: existenţa sau inexistenţa
infracţiunii, identitatea persoanei care a comis-o şi împrejurările care dovedesc răspunderea acesteia.
Teoria procesuală distinge, în cadrul obiectului probaţiunii, două categorii de fapte şi împrejurări de
fapt:
1) fapte şi împrejurări de fapt care se referă la fondul cauzei, adică cele cu ajutorul cărora se soluţionează
fondul cauzei şi care se referă la infracţiune, la făptuitor sau la răspunderea acestuia;
2) fapte şi împrejurări de fapt care privesc normala desfăşurare a procesului penal şi care nu au influenţă asupra
fondului cauzei, dar este necesară dovedirea lor pentru a constata dacă sunt sau nu incidente anumite dispoziţii
privind cursul procesului penal (ex. starea de sănătate în care se află bolnavul care cere suspendarea procesului
penal).
Cele mai importante pentru probaţiune sunt faptele şi împrejurările care se referă la fondul cauzei, iar
în cadrul acestora distingem: faptul principal al probaţiunii şi faptele probatorii.
Faptul principal al probaţiunii este chiar obiectul procesului penal; faptele probatorii sunt acelea care,
prin existenţa sau prin inexistenţa lor, asigură constatarea existenţei sau a inexistenţei faptului principal. Dacă
nu se poate dovedi faptul principal, cum ar fi sustragerea la o anumită dată şi de o anumită persoană a unor
bunuri dintr-o locuinţă, atunci se vor putea dovedi doar faptele probatorii precum lipsa acelor bunuri, vânzarea
la terţi de o persoană care nu le poate justifica, prezenţa acelei persoane în locuinţa păgubitului, cu o anumită
ocazie etc.
Faptele probatorii se mai numesc şi indicii, adică fapte şi împrejurări care permit formularea unor
deducţii logice privind aspecte ale cauzei. Atât faptul principal, cât şi faptele probatorii se pot prezenta sub
forma existenţei sau a inexistenţei lor (ex. alibiul înseamnă absenţa unei persoane de la locul faptei, în
momentul comiterii ei, prin dovedirea prezenţei acelei persoane, în acel moment, în alt loc).

Fapte şi împrejurări care trebuie dovedite într-o cauză penală

Obiectul probaţiunii în latura penală. Din momentul în care s-a formulat o învinuire împotriva unei
persoane, trebuie dovedite toate faptele şi împrejurările de fapt care o confirmă şi elementele constitutive ale
infracţiunii, intrând aici faptele şi împrejurările de fapt care alcătuiesc latura obiectivă a infracţiunii (acţiunea sau
inacţiunea făptuitorului), urmările socialmente periculoase şi legăturile de cauzalitate dintre faptă şi urmare; de
asemenea, trebuie dovedite împrejurările de loc, de timp, de mod, de mjloace în care a fost săvârşită fapta,
aceasta având implicaţii în cea ce priveşte încadrarea juridică a faptei. Mai trebuie dovedită identitatea autorului
faptei şi a tuturor persoanelor care au participat la săvârşirea ei, precum şi forma de vinovăţie cu care a fost
comisă fapta, scopul sau mobilul urmărit de făptuitor.
Învinuirea formulată împotriva unei persoane poate fi neîntemeiată şi atunci, la cererea învinuitului
sau a inculpatului ori din oficiu, trebuie dovedite faptele care duc la constatarea existenţei unei cauze prevăzute
de art. 10 lit. a-e CPP, care constatând inexistenţa infracţiunii, infirmă învinuirea; când a intervenit un caz de la
art. 10 lit. f-g, acestea trebuie dovedite pentru că ele înlătură răspunderea penală. Dacă învinuirea este
întemeiată, este necesar a fi dovedite împrejurările care asigură o justă individualizare a faptei penale: starea
de recidivă, circumstanţele atenuante sau agravante etc.

19
Întotdeauna trebuie dovedite împrejurările care ţin de persoana făptuitorului, împrejurări de care
depinde caracterul penal al faptei. Trebuie dovedite şi împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat
săvârşirea infracţiunii.
Obiectul probaţiunii în latura civilă a cauzei penale. Pentru dovedirea pretenţiilor civile este necesar să
se stabilească împrejurările din care rezultă că paguba a fost produsă prin infracţiunea pentru care este judecat
inculpatul, natura şi întinderea pagubei, valoarea sa, precum şi modalitaţile adecvate de reparare. În cazul în
care repararea pagubei se poate face în natură, trebuie dovedit care dintre lucrurile găsite la inculpat aparţin
persoanei vătămate pentru a i se restitui sau care a fost situaţia de fapt anterioară comiterii infracţiunii pentru a
fi restabilită. De asemenea, trebuie dovedite şi cheltuielile judiciare efectuate.

Faptele şi împrejurările auxiliare, similare sau negative

Acestea sunt categorii de fapte care, deşi nu sunt legate în mod direct de faptul principal, pot să
furnizeze informaţii care să ajute la aflarea adevărului într-o cauză penală.
Faptele auxiliare sunt cele care pot furniza informaţii privind rezolvarea cauzei (ex. afirmaţia unui
martor cu privire la sinceritatea altui martor audiat în cauză).
Faptele similare sunt cele care se aseamănă cu faptul principal, fără a se afla în legătură de
cauzalitate cu acesta (ex. împrejurarea că infracţiunea a fost comisă după acelaşi modus operandi în care
presupusul făptuitor a comis anterior o infracţiune identică).
Atât faptele auxiliare, cât şi cele similare pot să intre în conţinutul obiectului probaţiunii, în măsura în
care aduc informaţii lămuritoare asupra cauzei.
Faptele negative nu intră, de regulă, în obiectul probaţiunii, pentru că nu se pot proba. Astfel, este
imposibil de dovedit că o persoană nu a fost niciodată într-o anumită localitate sau că nu a condus niciodată un
autovehicul. Faptele negative se pot proba prin fapte pozitive, dacă sunt limitate şi determinate (ex. se poate
dovedi că o persoană nu a fost într-o anumită zi şi la o anumită oră într-o localitate, dacă se face dovada că la
acea oră şi în acea zi se afla într-o altă localitate).

Faptele şi împrejurările care nu pot forma obiectul probaţiunii

În materie penală este consacrată regula admisibilităţii dovedirii oricăror împrejurări necesare lămuriri
cauzei. Sunt, însă, şi fapte inadmisibil de dovedit, dacă ele contrazic dispoziţiile legii sau dacă sunt contrare
concepţiei noastre despre lume sau societate:
1) când legea prevede o prezumţie absolută, este interzis a se dovedi faptul contrar (ex. existenţa
discernământului unui minor de 13 ani, pe care legea îl prezumă inexistent);
2) nu pot intra în obiectul probaţiunii faptele contrare concepţiei noastre despre lume sau societate (ex. nu se
poate admite să se facă dovada că moartea unei persoane a fost provocată de fantome ori farmece, pentru că
un asemenea fapt nu poate fi conceput ca real).

Fapte şi împrejurări care nu trebuie dovedite

În procesul penal putem întâlni împrejurări a căror dovedire nu mai e necesară pentru că legea sau
cunoştiinţele noastre despre lume sau societate le consideră existente sau inexistente:
1) în cazul prezumţiilor legale relative, când cel care invocă prezumţia nu are obligaţia să dovedească faptul
prezumat, însă partea adversă are dreptul să facă această dovadă (este cazul prezumţiilor relative privind
discernământul minorului între 14-16 ani);
2) faptele evidente şi cele notorii nu mai trebuie dovedite, existând dispensă de probă; faptele evidente sunt
cunoştiinţe despre lumea înconjurătoare, sunt dobândite prin experienţa vieţii şi nu trebuie dovedite; faptele
notorii sunt cele cunoscute de un cerc larg de persoane şi, fiind de notorietate publică, nu mai trebuie dovedite;
notorietatea poate fi generală sau locală, de aceea gradul de notorietate şi, prin urmare, dispensa de probă se
apreciează de la caz la caz, în mod concret, de organul de judecată care soluţionează cauza;
3) faptele necontestate; este posibil ca părţile în cauză să accepte existenţa unor fapte sau împrejurări de care
depinde rezolvarea cauzei şi atunci, de regulă, nu mai trebuie dovedite; totuşi, în cazul faptelor sau
împrejurărilor necontestate care sunt esenţiale în rezolvarea cauzei, organele de judecată trebuie să facă
dovada lor. S-a pus problema dacă împrejurările pe care le-a cunoscut în mod direct organul de judecată mai
trebuie dovedite: răspunsul este afirmativ, pentru că altfel s-ar ajunge la arbitrariu; de aceea, judecătorul care a
cunoscut în afara dezbaterilor anumite fapte va fi ascultat în calitate de martor şi se va abţine de la judecarea
acelei cauze.

Pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor

În raport de contribuţia pe care o are la rezolvarea justă a cauzei penale, proba poate fi pertinentă,
concludentă sau utilă.
Sunt probe pertinente toate probele care au legătură cu faptele sau împrejurările ce trebuie dovedite
într-o cauză penală, iar cele ce nu se află într-o astfel de legătură sunt probe nepertinente.
Pentru soluţionarea cauzei nu e suficient ca proba să fie pertinentă, ci ea trebuie să fie edificatoare,
adică să fie concludentă.

20
Prin urmare, probele concludente sunt cele care, fiind esenţiale în cauză, au influenţă asupra rezolvării
cauzei penale. Probele care nu sunt edificatoare sunt neconcludente. Orice probă concludentă este şi pertinentă,
pentru că o probă n-ar putea fi esenţială în rezolvarea cauzei dacă n-ar avea legătură cu ea, însă nu orice probă
pertinentă este şi concludentă (ex. relaţiile dintre autor şi victimă sunt o probă pertinentă, dar nu şi o probă
concludentă, pentru că nu aduce informaţii edificatoare în rezolvarea cauzei).
Nu orice probă concludentă este şi utilă.
Proba utilă este proba care nu a fost administrată încă, în aşa fel încât să formeze o convingere
organului judiciar. Poate să devină inutilă o probă care, deşi concludentă, a fost deja administrată (este cazul
unei infracţiuni flagrante constatate de un număr foarte mare de martori oculari şi în care cele declarate de
ultimii martori care s-ar audia, deşi au toată concludenţa, devin inutile).
Pentru activitatea procesuală prezintă o deosebită importanţă dispoziţiile art. 67 şi 68 CPP. Potrivit art.
67, părţile pot propune probe şi pot să ceară administrarea lor, iar aceste cereri nu pot fi respinse, dacă probele
sunt concludente şi utile. Administrarea sau respingerea unei asemenea cereri se face doar motivat. În scopul
obţinerii de probe, legea, prin art. 68, interzice întrebuinţarea violenţei, a ameninţării sau a altor mijloace de
constrângere, precum şi folosirea promisiunilor sau a îndemnurilor. De asemenea, este interzis a determina o
persoană să comită sau să continue comiterea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe. Dacă o probă
este obţinută legal, însă a fost administrată cu încălcarea dispoziţiilor art. 68, atunci o asemenea probă nu mai
poate fi valorificată în procesul penal.
Dacă instanţa nu a admis o probă, însă ulterior constată că este utilă, acea probă nu trebuie respinsă,
ci trebuie admisă chiar din oficiu.
În dreptul nostru procesual nu sunt admise mijloace de obţinere a probelor cum ar fi hipnoza, narcoza
etc., pentru că se încadrează între alte mijloace de constrângere, pe care legea le interzice.

Sarcina probaţiunii

Obligaţia administrării probelor în procesul penal român revine, conform Codului de procedură penală,
organelor judiciare, adică organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. Această sarcină nu este, de
fapt, o obligaţie, pentru că organele judiciare sunt obligate, conform art. 62, 202 şi 287 CPP, să strângă probele
necesare aflării adevărului în cauză. Organele judiciare adună probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea
învinuitului sau a inculpatului. Codul de procedură penală prevede sancţiuni pentru neîndeplinirea sarcinilor
probaţiunii de către organele de judecată, una dintre sancţiuni constând în reluarea cauzei din acea etapă
procesuală în care nu s-au descoperit sau administrat probele necesare.
În realizarea acestei sarcini, organele judiciare trebuie să fie ajutate de cei care cunosc probe sau
deţin mijloace de probă. În acest sens, art. 65 CPP prevede că, la cererea organelor de urmărire penală sau a
instanţei, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la
cunoştiinţă sau să le înfăţişeze. Părţile din proces, inclusiv inclupatul, nu au obligaţia de a proba faptele pe care
le invocă, prin urmare părţile nu au obligaţia de a administra probele, ci ele au dreptul de a propune probe şi de
a cere administrarea lor de către organele judiciare.
În favoarea învinuitului sau a inculpatului operează prezumţia de nevinovăţie şi, prin urmare, nu este
obligat să probeze nevinovăţia sa, aceasta fiind prezumată.
În privinţa modului de administrare a probelor trebuie făcută diferenţa între faza de urmărire penală şi
faza de judecată. În faza de urmărire penală, organele judiciare trebuie să lămurească prin probe cauza, sub
toate aspectele ei. Caracteristica acestei faze a procesului este absenţa, cu unele excepţii, a părţilor în
administrarea probelor. În cursul judecăţii, administrarea probelor se face de către instanţă, în prezenţa
procurorului, a părţilor şi a apărătorilor părţilor.
Potrivit regulii generale că, în justiţie, obligaţia de a dovedi împrejurările care probează obiectul
acţiunii revine celui care susţine o cerere sau un punct de vedere, în procesul penal obligaţia de a dovedi
vinovăţia revine acuzării, adică procurorului, respectiv părţii vătămate. Pentru instanţa de judecată, probele care
se administrează în prima etapă sunt cunoscute, li se verifică doar exactitatea lor. Pentru probele noi, legea
prevede că ele sunt propuse de procuror, de părţi, iar dacă instanţa le consideră concludente şi utile, trece la
administrarea lor. Instanţa este obligată să dispună administrarea de probe şi din oficiu, atunci când din lucrările
dosarului rezultă necesitatea lor. Probaţiunea se consideră încheiată în momentul în care organul judecătoresc şi
părţile socotesc că nu mai au de administrat alte probe.

Mijloacele de probă în procesul penal

În literatura de specialitate, mijloacele de probă sunt definite ca fiind căile legale prin care se
administrază probele. Art. 64 CPP prevede că mijloacele de probă sunt acele mijloace prin care se constată
elementele de fapt ce pot servi ca probe. Importanţa mijloacelor de probă rezidă în rolul pe care îl au în aflarea
adevărului şi, în final, în soluţionarea cauzei.
Mijloacele de probă admise în legislaţia procesuală penală română (art. 64 CPP) sunt:
1. declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului;
2. declaraţiile părţii vătamate;
3. declaraţiile părţii civile;
4. declaraţiile părţii responsabile civilmente;
5. declaraţiile martorilor;
6. înregistrările audio-video;

21
7. fotografiile;
8. înscrisurile;
9. mijoacele materiale de probă;
10. constatările tehnico-ştiinţifice;
11. constatările medico-legale;
12. expertizele.
Enumerarea mijloacelor de probă este limitativă şi de aceea este exclusă reţinerea altor mijloace de
probă. Fiecare mijloc de probă, în funcţie de specificul lui, îşi are propriul procedeu de administrare, iar
respectarea legii cu ocazia administrării probelor se asigură prin garanţii procesuale, care sunt instituţii cu
caracter de constrângere aplicabile celor ce încalcă legea în admnistrarea probelor.

Clasificarea mijloacelor de probă

În doctrină, nu s-a manifestat o preocupare deosebită pentru clasificarea mijloacelor de probă,


cercetările având ca obiect clasificarea probelor, mijloacele de probă fiind analizate în ordinea reglementării lor
în legea procesuală penală. Totuşi, potrivit formei de expresie, mijloacele de probă pot fi clasificate astfel:
- mijloace de probă orale (declaraţiile părţilor şi ale martorilor); deşi legea prevede obligaţia consemnării lor în
scris pentru a putea fi folosite în procesul penal, ele rămân mijloace de probă orale, întrucât ajung la cunoştinţa
organului judiciar pe cale verbală;
- mijloace de probă scrise (înscrisurile);
- mijloace materiale de probă;
- mijloace tehnice de probă (constatările tehnico-ştiinţifice şi cele medico-legale, expertizele, înregistrările
audio-video, fotografiile).
În literatura de specialitate se face deosebire între mijloacele de probă şi procedeele probatorii.
Noţiunile nu trebuie confundate, deoarece procedeele probatorii nu intră în categoria mijloace de probă, ci sunt
moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de probă. Aşadar, procedurile probatorii sunt moduri de a evidenţia
probele conţinute de mijloacele de probă.
Procedeele probatorii sunt multiple şi variate, fiind reglementate fie de aceleaşi dispoziţii legale care
reglementează mijloacele de probă (ex. procedeul probator al ascultării învinuitului sau a inculpatului,
reglementat de aceleaşi dispoziţii legale ce privesc şi declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului), fie sunt
reglementate distinct, în cadrul unor dispoziţii autonome (ex. dispoziţiile privind reconstituirea cercetarea la faţa
locului, percheziţia etc.).
Spre deosebire de sistemul nostru de drept, care a adoptat enumerarea strictă a mijloacelor de probă,
în alte sisteme de drept s-a adoptat enunţarea exemplificativă a mijloacelor de probă, care presupune că
normele care reglementează mijloacele de probă au un caracter enunţiativ, organele judiciare putând adăuga
mijloacelor de probă prevăzute de lege şi altele neprevăzute expres. Considerăm că enunţarea limitativă a
mijloacelor de probă este cea mai indicată, deoarece, în materie penală, trebuie adoptat un sistem riguros,
având în vedere importanţa mijloacelor de probă prin care se obţin probele, de a căror corectitudine şi valoare
depinde temeinicia soluţiilor pronunţate de organele judiciare. A lăsa organele judiciare libere să aprecieze, în
ceea ce priveşte şi folosirea unor alte mijloace de probă decât necesare prezintă riscul de a permite greşeli sau
chiar abuzuri ce pot fi motivate formal, prin aceea că organele judiciare au găsit necesară folosirea respectivelor
mijloace de probă.

1. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului (art. 69-74 CPP)

Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului sunt un mijloc de probă dintre cele mai importante pentru
că învinuitul sau inculpatul cunoaşte cel mai bine împrejurările faptei. Acest mijloc are o dublă funcţionalitate:
pe de-o parte, de a furniza informaţiile necesare aflării adevărului, iar pe de altă parte, este prima modalitate
prin intermediul căreia cel ce urmează a fi tras la răspunderea penală îşi exercită dreptul la apărare. Cu toată
această importanţă, mărturisirea nu mai constituie „regina probelor”, ci o simplă recunoaştere, care nu este un
temei suficient pentru condamnare.
Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să dea declaraţie, pentru că este un drept al său, nu o
obligaţie.
Declaraţiile învinuitului pot fi judiciare sau extrajudiciare.
Declaraţiile sunt judiciare când sunt date în faţa organelor judiciare în cursul procesului penal, potrivit
procedurii legale.
Declaraţiile sunt extrajudiciare când au fost date în afara procesului penal şi conţinutul lor ajunge la
cunoştinţa organului judiciar prin alte mijloace (declaraţiile unui martor, scrisorile).
Codul de procedură penală instituie, pentru organele judiciare, obligaţia de a obţine declaraţiile de la
învinuit sau de la inculpat, această obligaţie încetând când învinuitul sau inculpatul este dispărut, se sustrage de
la cercetări sau se prezintă la proces, deşi a fost legal citat, nu locuieşte în ţară etc.
Încălcările dispoziţiilor legale privind ascultarea învinuitului sau a inculpatului atrag sancţiunea
nulităţii, pentru că prin acestea este violat dreptul său la apărare.
Procedura de ascultare a învinuitului sau a inculpatului (art. 70-74 CPP) se desfăşoară, de
regulă, la sediul organului judiciar. La început, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la locul de muncă,
ocupaţie, adresă, antecedente penale, studii, stare civilă, situaţie materială şi la alte date necesare pentru a
stabili situaţia sa personală.

22
Învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoştiinţă fapta ce formează obiectul cauzei, dreptul de a
avea un apărător şi, potrivit art. 70 (2) modificat prin legea 281/2003, i se aduce la cunoştiinţă că are dreptul
de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că acea declaraţie ar putea fi folosită împotriva sa.
Învinuitului sau inculpatului i se atrage atenţia să declare tot ceea ce ştie cu privire la faptă.
Învinuitul sau inculpatul nu poate fi supus jurământului şi nici nu poate fi obligat să spună adevărul.
Trecând la ascultarea propiu-zisă, organul de urmărire penală îi cere învinuitului sau inculpatului să
dea o declaraţie scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce. Dacă învinuitul sau inculpatul refuză să
scrie personal o declaraţie sau nu poate, se va întocmi un proces verbal în care se va consemna motivul pentru
care nu scris declaraţia personal.
Învinuitul sau inculpatul este lăsat să expună liber tot ceea ce ştie în cauză şi este interzis ca în timpul
ascultării să prezinte o declaraţie scrisă mai înainte (dar se poate folosi de însemnări). După ce face expunerea
liberă, i se pot pune întrebări (de precizare, de control, de completare, ajutătoare) pentru a se obţine completări
sau pentru a se verifica exactitatea relatării. Fiind şi un mijloc de apărare, cu ocazia ascultării învinuitului sau a
inculpatului, acesta este întrebat şi asupra probelor pe care înţelege să le propună.
Ca reguli specifice, învinuitul sau inculpatul este ascultat de organele de urmărire penală sau de
procuror fără a fi de faţă ceilalţi învinuiţi sau inculpaţi din aceeaşi cauză. Instanţa de judecată îi ascultă pe
inculpaţi în prezenţa celorlalţi şi doar prin excepţie în lipsa lor.
Spre deosebire de urmărirea penală, unde numai organul de urmărire pune întrebări, la judecată
întrebările se pot pune, prin intermediul preşedintelui completului, de oricare judecător, de procuror, de părţi, de
ceilalţi inculpaţi şi de apărători.
Pentru a putea fi folosite în procesul penal, legea prevede în art. 73 CPP obligativitatea consemnării în
scris a acestor declaraţii în mod complet şi exact. În fiecare declaraţie se va consemna ora începerii şi ora
ascultării, iar declaraţia scrisă se citeşte învinuitului sau inculpatului şi, dacă el cere, i se dă să o citească. Când
e de acord cu conţinutul ei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Când nu poate sau refuză să o semneze,
se va face o menţiune scrisă, în acest sens, în declaraţie. Când învinuitul sau inculpatul revine asupra uneia
dintre declaraţiile sale sau doreşte să facă completări, acestea se vor semna ca şi declaraţia dată iniţial.
Pentru a i se oferi caracter oficial declaraţia învinuitului sau a inculpatului se semnează atât de cel care
a dat-o, cât şi de organul de urmărire penală în faţa căruia a fost ascultat. Declaraţiile date la instanţă se
semnează de către preşedintele completului şi de grefier, iar dacă declaraţia a fost dată prin interpret, acesta o
va semna şi el la rândul său.
Ori de câte ori învinuitul sau inculpatul se găseşte în imposibilitatea de a se prezenta spre a fi ascultat,
organul de urmărire penală sau instanţa procedează la ascultarea acestuia în locul unde se află, cu excepţia
cazurilor când legea prevede altfel.
Valoarea probantă a declaraţiei. Potrivit art. 69 CPP, declaraţiile învinuitului ale inculpatului, făcute
în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, când sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce
rezultă din ansamblul probelor. De aici se trage concluzia că legea nu acordă o forţă probantă deosebită acestui
mijloc de probă şi că organul judiciar are obligaţia să admită probe care susţin învinuirea chiar dacă învinuitul
sau inculpatul recunoaşte fapta. Luată izolat, declaraţia învinuitului sau a inculpatului nu are forţă probantă. În
acelaşi fel se apreciează declaraţia învinuitului sau a inculpatului care tăgăduieşte comiterea faptei. Declaraţiile
învinuitului sau ale inculpatului sunt divizibile, în sensul că faptele relatate pot fi acceptate total sau parţial,
după cum pot fi confirmate sau nu. Astfel, organul judiciar poate considera acea parte din declaraţie prin care se
recunoaşte fapta şi poate să înlăture ca necorespunzătoare din declaraţie partea ce se referă la legitima apărare
şi care nu a fost confirmată de celelalte probe.
În cazul în care învinuitul sau inculpatul, după ce a făcut o declaraţie într-un anumit sens, o
retractează şi face relatări contrare, se pune problema care din aceste relatări este adevărată. Legea nu prevede
nici o ordine în privinţa declaraţiilor. Organul judiciar poate să pună temei pe oricare dintre declaraţii, cu condiţia
de a arăta motivat faptele ce rezultă din ansamblul probelor şi care o confirmă. În aceelaşi mod se apreciează
declaraţia unui învinuit sau a unui inculpat ce relatează fapte de natură a-l învinui pe altul, fiind necesară,
pentru a se ajunge la condamnarea inculpatului, să fie confirmată coînvinuirea de ansamblul probelor
administrate.

2. Declaraţia părţii vătămate, a părţii civile, a părţii responsabile civilmente (art. 75-77 CPP)

Legea, prin art. 76, obligă organul de urmărire penală şi instanţa să cheme în faţa lor pentru a fi
ascultate partea vătămată, care poate deveni parte civilă, precum şi partea responsabilă civilmente.
Înainte de ascultare, persoanei vătămate i se pune în vedere că poate participa ca parte vătămată, iar
dacă a suferit o daună materială sau morală, i se atrage atenţia că declaraţia de participare în proces ca parte
vătămată sau declaraţiile de constituire ca parte civilă se pot face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa
instanţei, până la citirea actului de sesizare.
Ascultarea părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se desfăşoară
după procedura de ascultare a învinuitului sau a inculpatului şi se referă la identitatea lor, la faptele cauzei, la
vătămarea sau la paguba suferită, la persoana făptuitorului şi la legătura cu făptuitorul.
Valoarea probantă. Pentru că partea civilă şi partea responsabilă civilmente sunt interesate direct în
rezolvarea cauzei legea prevede, în art. 35 CPP, că declaraţiile celeilalte părţi pot servi la aflarea adevărului,
când se coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate.

23
3. Declaraţiile martorilor (art. 78-86 CPP)

Calitatea de martor. Declaraţiile martorilor sunt unul din mijloacele de probă dintre cele mai vechi şi
mai frecvente. Frecvenţa acestor mijloace de probă nu e dată de încrederea deosebită acordată martorilor, ci
datorită faptului că prin declaraţiile martorilor se pot acoperi în întregime cele mai diverse fapte sau împrejurări
care formează obiectul probaţiunii.
Proba cu martori este regula în procesul penal şi excepţia în procesul civil.
În art. 78 CPP se defineşte martorul ca fiind persoana ce are cunoştiinţă despre vreo faptă sau
împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului. Pentru a deveni martor este necesar ca acea persoană
să fie chemată, în calitate de martor, de un organ judiciar penal.
Prezentarea în faţa organelor judiciare a persoanelor chemate în calitate de martori este o datorie
civică de a ajuta justiţia, dar şi o obligaţie legală a cărei neîndeplinire atrage o constrângere juridică.
Îndatorirea de a fi martor are un caracter general, în sensul că orice persoană, indiferent de vârstă,
sex, religie etc., poate fi chemată ca martor în procesul penal. Poate fi ascultată ca martor şi persoana care, din
cauza stării fizice sau psihice, nu poate să perceapă fenomenele prin anumite simţuri, organele judiciare
trebuind să aprecieze de la caz la caz dacă ascultarea acestor persoane serveşte la aflarea adevărului.
Pot fi audiaţi şi minorii, iar dacă nu au împlinit 14 ani, ascultarea lor se face în prezenţa părintelui sau
a tutorelui.
Obligaţiile şi drepturile procesuale ale martorilor
Obligaţiile procesuale ale martorului sunt:
1) obligaţia de a se înfăţişa la locul şi data îndicată în chemare; lipsa sa nejustificată se sancţionează cu amendă
judiciară potrivit art. 198 CPP, iar în caz de repetare a neprezentării va fi constrâns prin aducere silită;
2) obligaţia să facă declaraţie şi să răspundă la întrebările care i se pun; dacă refuză să facă declaraţiile, sub
motiv că nu ştie nimic, deşi în realitate cunoaşte împrejurări esenţiale, va comite infracţiunea de mărturie
mincinoasă; când martorul refuză să facă declaraţii pur şi simplu, deşi are cunoştinţe în cauză, va comite
infracţiunea de omisiune de a încunoştiinţa organele judiciare, fie infracţiunea de favorizare a infractorului;
3) obligaţia să declare tot ce ştie şi numai adevărul, sub sancţiunea condamnării pentru mărturie mincinoasă.
Drepturile procesuale ale martorului sunt:
1) dreptul la protecţie contra violenţei care s-ar putea exercita asupra sa, în vederea obţinerii de declaraţii;
2) dreptul de a refuza să răspundă la întrebările ce nu au legătură cu cauza;
3) dreptul de a cere să se consemneze declaraţia în modul în care consideră că e reală;
4) dreptul de a i se restitui cheltuielile efectuate pe durata ascultării sale şi dreptul la venitul de care a fost lipsit
din cauza îndeplinirii obligaţiei de martor.
Persoanele ce nu pot fi ascultate ca martor. Există două categorii de persoane care, în anumite
cauze penale concrete, nu pot fi chemate ca martor:
1) potrivit art. 79 CPP, persoanele ce sunt obligate să păstreze secretul profesional cu privire la faptele de care
au luat cunoştiinţă în exercitarea profesiei (medicul, personalul auxiliar, farmacistul, notarul, preotul, avocatul),
profesii pentru care legile lor organice prevăd obligarea păstrării secretului profesional; aceste interdicţii
încetează în două situaţii:
a) când însăşi legea obligă la informare (medicul pentru boala contagioasă, avocatul pentru date privind
pregătirea, comiterea unei infracţiuni contra statului);
b) când însăşi persoana fizică sau juridică faţă de care există obligaţia păstrării secretului profesional a dat
încuviinţarea divulgării lui;
2) nu pot fi ascultate ca martori: persoana vătămată, partea civilă, pentru că părţile din proces sunt interesate
în cauză şi nu pot cumula şi calitatea de martor; această interdicţie încetează când partea renunţă sau pierde
calitatea de parte în procesul penal.
Persoane care nu sunt obligate să depună mărturie ca martori. Există o categorie de persoane
ce pot fi ascultate ca martori numai dacă ele consimt aceasta. În art. 80 CPP se prevede că soţul şi rudele
apropiate ale învinuitului sau ale inculpatului pot accepta să depună mărturie, dar pot şi refuza. Când au
acceptat, au obligaţia să spună adevărul, pentru că altfel comit infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Procedura de ascultare. Ascultarea martorului se desfăşoară în două etape:
1) organul judiciar stabileşte identitatea martorului, întrebând despre nume, prenume, adresă, ocupaţie;
martorul este întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată şi, în caz afirmativ, i se pune în vedere că nu este
obligat să depună mărturie; este întrebat dacă se află în relaţii de duşmănie cu inculpatul şi aceste aspecte se
au în vedere la aprecierea declaraţiei; martorul este supus jurământului (art. 85 CPP): „Jur că voi spune
adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”; în timpul depunerii jurământului,
martorul ţine mâna pe cruce sau pe Biblie; referirea la divinitate se schimbă potrivit credinţei religioase a
martorului; martorul fără confesiune depune următorul jurământ: „Jur pe onoare şi pe conştiinţă!”; de
asemenea, martorul care, din motive de conştiinţă sau de confesiune, nu depune jurământ, rosteşte următoarea
formulă: „Mă oblig că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu!”; după depunerea
jurământului martorului i se atrage atenţia că dacă nu spune adevărul comite infracţiunea de mărturie
mincinoasă; minorul nu depune jurământ şi este ascultat în prezenţa unuia dintre părinţi sau a tutorelui;
2) a doua etapă constă în ascultarea martorului asupra faptelor pe care le cunoaşte în legătură cu cauza; i se
aduce la cunoştiinţă obiectul cauzei şi i se arată care sunt împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca
martor; martorul este lăsat să declare tot ceea ce ştie cu privire la faptă şi la făptuitor; după ce a terminat
relatarea, martorului i se pun întrebări de clarificare sau de verificare a sincerităţii declaraţiei.

24
Martorului nu i se pot pune întrebări tendenţios sugestive şi nici întrebări ce se referă la fapte a căror
dovedire este interzisă de lege sau care ar vătăma onoarea martorului sau a altei persoane. Fiecare martor se
ascultă separat fără a fi de faţă ceilalţi martori care nu au fost încă ascultaţi. Această regulă se aplică atât la
urmărirea penală, cât şi la judecată. Ascultarea martorilor nu poate începe cu citirea sau cu reamintirea
declaraţiilor pe care aceştia le-au dat anterior în aceeaşi cauză.
Martorului nu i se permite să prezinte o declaraţie scrisă mai înainte, dar se poate folosi de însemnări
asupra unor elemente mai greu de reţinut.
Dispoziţiile privind consemnarea declaraţiilor învinuitului ale inculpatului se aplică şi în procedura de
ascultare a martorilor. Când martorul se află în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi audiat, organul de
urmărire penală sau instanţa procedează la ascultarea sa în locul unde se află.
Valoarea probantă. Codul de procedură penală acordă declaraţiior martorilor o valoarea probantă
egală cu a celorlalte mijloace de probă.
Aprecierea declaraţiior martorilor se face în funcţie de numeroase elemente: împrejurări referitoare la
persoana martorului, starea sa psihico-fizică, starea morală, sursa din care provine mărturia, modul în care a
avut loc perceperea faptelor etc.
Prin legea 281/2003 au fost introduse în Codul de procedură penală art. 861-865. Prin dispoziţiile
acestor articole se reglementează protecţia unor date de identificare a martorilor şi modalităţi specifice de
ascultare a martorilor. Astfel, potrivit art. 86 1, dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea
identităţii reale a martorului sau a localităţii de domiciliu sau de reşedinţă s-ar pune în pericol viaţa, integritatea
corporală a lui sau a altei persoane, martorului i se poate încuviinţa să nu i se atribuie aceste date şi i se
atribuie o altă identitate sub care urmează să apară în faţa organelor judiciare. Aceasta se dispune de procuror
sau de judecător. Datele privind identitatea reală se consemnează într-un proces-verbal ce se păstrează la sediul
instanţei sau la sediul parchetului într-un plic sigilat şi în condiţii de maximă siguranţă. Documentele care
privesc identitata reală a martorului se prezintă procurorului sau completului de judecată, în condiţii de strictă
confidenţialitate.
Documentele privind identitatea reală a martorului se vor introduce în dosarul în cauză după ce
procurorul, prin ordonanţă, sau instanţa constată că au dispărut împrejurările ce au necesitat luarea măsurii.
Dacă există mijloace tehnice corespunzătoare, procurorul sau instanţa pot admite ca martorul să fie
ascultat fără a fi prezent la locul unde se află organul judiciar, prin intermediul mijloacelor tehnice. Martorul
poate fi ascultat prin intermediul unei reţele TV, imaginea şi sunetul fiind distorsionate, astfel încât să nu poată fi
recunoscute. Declaraţiile martorilor astfel obţinute se înregistrează prin mijloace audio-video şi se redau integral
în formă scrisă.
Casetele video şi audio se păstrează în original, sigilate cu sigiliul parchetului sau al instanţei, în
condiţii de maximă siguranţă. Instanţa poate să admită fie la cererea procurorului sau a părţilor, fie din oficiu,
efectuarea unei expertize tehnice cu privire la mijloacele prin care au fost audiaţi martorii.
Potrivit art. 864, în cauzele privind infracţiunile de violenţă între membrii aceleiaşi familii instanţa
poate să dispună ca martorul sub 16 ani să nu fie audiat şi i se permite prezentarea unei audieri realizată în
prealabil prin mijloace audio-video.
Procurorul sau instanţa pot dispune ca organele de poliţie să supravegheze reşedinţa martorului sau
să-i asigure o reşedinţă temporară, precum şi să-l însoţească la sediul parchetului şi apoi la domiciliu. Aceste
măsuri vor fi ridicate de procuror sau instanţă când se constată că a dispărut pericolul ce a determinat luarea
măsurii.

Procedee specifice de obţinere a declaraţiilor părţilor şi ale martorilor

Confruntarea (art. 87-88 CPP). După ascultarea părţilor şi a martorilor se poate determina existenţa
unor neconcordanţe între declaraţiile părţilor, între declaraţiile martorilor; în acest caz, se procedează la
confruntare pentru a se lămuri contradicţiile. Potrivit art. 87, confruntarea se face între persoanele ale căror
declaraţii se contrazic şi numai dacă este necesară pentru lămurirea cauzei. Nu automat existenţa unor
contradicţii duce la efectuarea confruntării, ci organele judiciare pot recurge şi la alte probe. Nu trebuie abuzat
de procedura confruntării, pentru că prezintă şi dezavantaje, întrucât cei confruntaţi pot specula contradicţiile,
punctele slabe ale probatoriului şi pot să se pună de acord cu ce vor declara în etapele următoare.
Procedura confruntării este menţionată de art. 88, ce prevede că persoanele confruntate vor răspunde
la întrebările adresate de organele judiciare, iar organele judiciare pot încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi
pună reciproc întrebări pe care să le adreseze prin intermediul organului judiciar ce conduce confruntarea.
Întrebările formulate se consemnează într-un proces-verbal de confruntare semnat de persoanele
confruntate şi de organul judiciar ce a efectuat confruntarea, iar la instanţă procesul-verbal va fi semnat şi de
grefier.

Folosirea interpreţilor (art. 128 CPP). Când una dintre părţi sau o altă persoană ce urmează a fi
ascultată nu cunoaşte limba română sau nu se poate exprima, organul de urmărire penală sau instanţa îi
asigură, în mod gratuit, folosirea unui interpret. Interpretul autorizat, potrivit legii, poate fi desemnat de
instanţă sau poate fi ales de părţi. Interpreţii pot fi folosiţi şi în cazul în care unele înscrisuri anexate la dosar
sunt într-o altă limbă. Interpretului i se aplică dispoziţiile referitoare la martor şi la jurământ, iar declaraţiile sale
se consemnează în scris în limba română. Prin semnătura sa interpretul garantează exactitatea traducerii.

25
4. Înscrisurile (art. 89-91 CPP)

Unele acte scrise relatează fapte sau împrejurări ce confirmă sau infirmă învinuirea stabilind
circumstanţele agravante sau atenuante ori caracterul persoanei parte în proces. Faptele sau împrejurările
cuprinse în actele scrise sunt mijloace de probă. Spre deosebire de procesul civil, unde înscrisurile sunt uneori
singurul mijloc de probă admis de lege, în procesul penal, ele constituie un mijloc de probă obişnuit, pentru că
este permisă înlocuirea lor.
Potrivit art. 89 CPP, înscrisurile pot servi ca mijloc de probă, dacă în conţinut se arată fapte de natură
să contribuie la aflarea adevărului. Înscrisurile pot să conţină probe privind fapte anterioare, concomitente sau
ulterioare. Înscrisurile pot să provină de la părţi (scrisori, acte juridice) ori pot proveni de la organele şi
instituţiile de stat (acte de stare civilă, diplome, hotărâri judecătoreşti).
Unele înscrisuri se pot folosi în original, altele în copii. Înscrisurile necesare cauzei pot fi prezentate de
părţi sau pot fi descoperite şi ridicate prin percheziţii sau cercetări la faţa locului.
Organele judiciare pot cere de la orice organ sau instituţie înscrisurile necesare rezolvării cauzei.
Potrivit art. 891, introdus în Codul de procedură penală prin legea 281/2003, formularele în care se
consemnează orice declaraţie vor fi în prealabil înregistrate şi înseriate ca formulare cu regim special.
O reglementare aparte în cadrul înscrisurilor o au procesele-verbale. În general, prin proces-verbal se
înţelege acel însris în care organele prevăzute de lege consemnează constatările pe care le-au făcut personal.
Spre deosebire de celelalte înscrisuri, care sunt de regulă extrajudiciare, procesele-verbale se încheie în cadrul
procesului penal cu scopul de a consemna probe.
Pocesele-verbale se pot împărţi în două categorii:
a) procese-verbale cu funcţie probatorie pe fondul cauzei (de constatare a infracţiunii);
b) procese-verbale prin care se dovedeşte efectuarea unor acte procedurale (de percheziţie, de reconstituire
etc.).
Pot să încheie procese-verbale privind faptele ce constituie infracţiuni: organele de cercetare penală,
procurorul, instanţa de judecată, lucrătorii operativi din Ministerul de Interne anume desemnaţi şi organele de
constatare prevăzute de art. 214-215 CPP.
În procesle-verbale pot fi consemnate, pe lângă consemnările făcute de organele judiciare, şi
declaraţiile sau observaţiile unor persoane, făcute cu ocazia constatării.
Art. 190 CPP reglementează condiţiile de fond şi de formă pe care trebuie să le îndeplinească
procesele-verbale. Astfel, procesele-verbale trebuie să cuprindă data, locul încheierii, numele şi prenumele celui
care-l încheie, numele, prenumele şi adresa martorilor asistenţi, descrierea amănunţită a celor constatate şi a
măsurilor luate, identitatea persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile acestora şi alte menţiuni pe
care legea le prevede pentru cazuri speciale. Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel
care îl încheie şi de persoanele care au luat parte la constatare. În lipsa semnăturii, procesul-verbal poate fi
declarat nul, ca mijloc de probă, dar cele consemnate pot fi dovedite prin alte mijloace de probă.
Procesul-verbal este oficial şi orice consemnare inexactă constituie fals în înscrisuri oficiale.
Valoarea probantă. Înscrisurile nu au o valoare probantă deosebită de celelalte mijloace de probă,
cele consemnate în procesul-verbal putând fi înlăturate prin alte mijloace de probă. Organul judiciar poate
acorda încredere conţinutului înscrisului, dacă se coroborează cu alte mijloace de probă.

5. Mijloacele materiale de probă (art. 94-95 CPP)

Orice obiecte care servesc la aflarea adevărului şi la soluţionarea cauzei poartă denumirea de mijloace
materiale de probă. Importanţa mijloacelor materiale de probă rezidă şi în faptul că pot să dea informaţii mai
exacte, mai complete decât martorii şi, de regulă, nu ridică suspiciunea relei credinţe. Din cuprinsul art. 94-95
CPP rezultă următoarele grupe principale de obiecte ce pot fi folosite ca mijloace de probă:
a) obiecte care conţin o urmă a infracţiunii (ex. cadavrul sau corpul persoanei, având rănile provenite din lovire,
actele care au fost falsificate etc.);
b) obiecte care poartă o urmă a infracţiunii (ex. obiecte pe care au rămas imprimate urme de mâini, de picioare,
de instrumente de spargere, pete de sânge etc.);
c) obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să fie folosite la săvârşire unei infracţiuni (ex. arme de foc,
instrumente de tăiere, lovire, chei false, obiecte sau sume de bani date drept mită);
d) obiecte care sunt produsul infracţiunii atât ca rezultat material al faptei (ex. acte falsificate, alimente
denaturate), cât şi ca beneficiu al infracţiunii (ex. sume de bani sustrase, obiecte a căror deţinere e interzisă);
e) orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului (ex. fotografiile din care rezultă că victima şi infractorul
se cunoşteau, cărţi cu dedicaţie etc.).
Art. 95 CPP denumeşte obiectele din categoriile c) şi d) „corpuri delicte”, datorită legăturii strânse pe
care o au aceste obiecte cu săvârşirea infracţiunii. Corpurile delicte sunt foarte importante pentru că prin ele se
dovedeşte uneori, în mod direct, comiterea infracţiunii. Obiectele care pot constitui mijloace materiale de probă
sunt căutate de organele judiciare şi, în cazul în care sunt dovedite, sunt ridicate, sunt conservate şi sunt fixate
din punct de vedere procesual. Căutarea mijloacelor materiale de probă se efectuează, de regulă, prin
cercetarea la faţa locului sau prin percheziţie. După găsirea lor, se fixează procesual, prin încheierea unui
proces-verbal în care sunt descrise amănunţit cu indicarea locului, datei şi a împrejurărilor în care au fost găsite
şi se întocmesc fotografii, mulaje etc.
După fixarea procesuală, mijloacele materiale de probă sunt conservate de organul judecătoresc care
instrumentează cauza şi care le poate prezenta experţilor sau martorilor, spre recunoaştere, sau le poate

26
examina, ori le supune unei constatări tehnico-ştiinţifice ori unei expertize criminalistice. Unele obiecte, cum ar
fi lucrurile sustrase sau valorile deţinute ilegal, nu sunt păstrate la organele judiciare, ci fie sunt restituite
persoanei vătămate, fie sunt depozitate la organele în drept.
Valoarea probantă a mijloacelor materiale de probă este egală cu a celorlalte mijloace de probă şi
organele judiciare pot să le accepte sau pot să le înlăture, după cum formează sau nu convingerea că exprimă
adevărul.
O atenţie deosebită este dată încercărilor de inducere în eroare a organelor judiciare, atunci când
făptuitorul lasă la locul faptei obiecte care aparţin altor persoane sau contraface urmele.

Procedee de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor sau a mijlocelor materiale de probă

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri (art. 96-99 CPP). Când se cunoaşte locul unde se găsesc
obiectele necesare rezolvării cauzei, organele de urmărire penală sau instanţa au obligaţia de a le ridica,
dispunând această măsură prin rezoluţie (procurorul) sau prin încheiere (instanţa), după caz. Obligaţiei
organelor judiciare de a ridica obiecte şi înscrisuri îi corespunde obligaţia persoanei ce le deţine de a le înfăţişa,
potrivit art. 96 CPP. Orice persoană fizică sau juridică în posesia căreia se află un obiect sau un înscris ce poate
servi ca mijloc de probă este obligată să-l prezinte sau să-l predea sub luare de dovadă organului judiciar care îl
cere. Dacă se refuză predarea legea, în art. 99, prevede posibilitatea de a se dispune ridicarea silită. Potrivit art.
97 CPP, cu ocazia ridicării înscrisurilor, organele judiciare trebuie să asigure păstrarea secretului actului ce are
un asemenea caracter (secret sau confidenţial).
O ridicare specială de obiecte şi de înscrisuri se referă la cele ce se află la unităţile poştale sau de
transport. În această situaţie, secretul corespondenţei, pe care îl garantează Constituţia, poate fi restrâns în
ceea ce-l priveşte pe învinuit sau inculpat, în cursul procesului penal. Astfel, potrivit art. 98 CPP, aşa cum a fost
modificat prin legea 281/2003, instanţa de judecată, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale, sau
din oficiu, în cursul judecăţii, poate să dispună ca orice unitate poştală sau de transport să reţină şi să predea
scrisorile, telegramele şi orice altă corespondenţă sau obiectele trimise de învinuit sau inculpat ori adresate
acestuia direct sau individual. Corespondenţa sau obiectele ridicate şi care nu au legătură cu cauza se restituie
destinatarului.

Percheziţia (art. 100-106 CPP). Constituţia consacră inviolabilitatea domiciliului, dar prevede şi
excepţiile de la acest principiu, printre care şi percheziţa oficială, în condiţiile legii. Percheziţa este procedeul
prin care se caută, în anumite locuri, obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă şi care, în caz de
descoperire, se ridică, potrivit art. 100 modificat prin O.U.G. 109/2003.
Atunci când persoana căreia i s-a cerut să predea un obiect sau un înscris tăgăduieşte existenţa
acestuia sau deţinerea, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este
necesară, descoperirea şi strângerea probelor poate fi dispusă de organele de cercetare penală, de procuror sau
de judecător. Ea constă în căutarea unor obiecte, înscrisuri care se presupune a fi ascunse în îmbrăcămintea sau
asupra corpului unei persoane, inclusiv în bagajele acesteia sau în autovehiculul ei.
Se procedează la percheziţionarea corpului atunci când o persoană este prinsă în momentul săvârşirii
infracţiunii sau imediat după acest moment, pentru a se găsi asupra sa corpul delict. Percheziţia corporală se
efectuează numai de persoane de aceelaşi sex cu cel percheziţionat. Îînainte de a efectua percheziţia corporală,
organele judiciare trebuie să se legitimeze. Pot să procedeze la percheziţia corporală şi unele organe de
constatare: organul vamal, căpitanul de navă sau de aeronavă şi subofiţerii din trupele de grăniceri.
Percheziţia domiciliară se efectuează acolo unde locuiesc persoanele pecheziţionate, atunci când se
consideră că acolo pot fi găsite obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă. Percheziţia domiciliară se
poate dispune numai de către judecător prin încheiere motivată în cursul urmăririi penale, la cererea
procurorului, sau în cursul judecăţii, din oficiu.
Pecheziţia domiciliară se dispune în cursul urmăririi penale în camera de consiliu fără citarea părţilor
dar cu prezenţa obligatorie a procurorului. Percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă inainte de începerea
urmăririi penale.
Procedura de efectuare a percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri
În art. 103 CPP se prevede că percheziţia se poate efectua numai între orele 6-20, în afară de
următoarele cazuri, când se poate efectua şi noaptea:
1) în caz de infracţinue flagrantă;
2) când percheziţia se efectuează într-un local public;
3) când percheziţia a început înainte de ora 20 şi e necesară continuarea ei după această oră.
Organul judiciar care urmează să efectueze percheziţia e obligat, în prealabil, să se legitimeze şi să
prezinte autorizaţia dată de judecător. Actul percheziţional şi ridicarea de obiecte sau de înscrisuri se desfăşoară,
de regulă, în prezenţa persoanelor percheziţionate şi a martorilor asistenţi. Dacă persoana percheziţionată este
arestată sau reţinută, va fi adusă la percheziţie. În cazul în care nu poate fi adusă la percheziţie sau nu se află la
domiciliu, percheziţia se poate face şi în prezenţa unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unui vecin.
La efectuarea acestui act procedural, cel percheziţionat poate să fie asistat sau reprezentat de un apărător.
Organul judiciar trebuie să se limiteze numai la ridicarea acelor obiecte şi înscrisuri ce au legătură cu
cauza, însă potrivit art. 105, se ridică întotdeauna şi obiectele şi înscrisurile a căror deţinere este interzisă. De
asemenea, organul judiciar are obligaţia de a nu face publice faptele sau împrejurările din viaţa personală a celui
percheziţionat.

27
Obiectele şi înscrisurile care urmează a fi ridicate se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi celor
care asistă pentru a fi recunoscute şi pentru a fi însemnate de acea persoană spre neschimbare, după care se
etichetează şi se sigilează. Dacă sunt obiecte care nu se pot ridica, se sechestrează şi se lasă în păstrare celui la
care se află ori unui custode. Potrivit art. 107 CPP, probele pentru analiză se iau cel puţin în dublu şi se sigilează,
iar una dintre probe se lasă aceluia de la care se ridică.
Despre efectuarea percheziţiei şi ridicarea obiectelor şi a înscrisurilor se întocmeşte un proces-verbal
care trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute de art. 90-91 CPP, şi menţiuni speciale: locul, timpul,
condiţiile în care obiectele înscrisurile au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită.
Copia procesului-verbal de percheziţie se lasă persoanei la care s-a efectuat percheziţia ori reprezentantului
acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, unui vecin sau custodelui.

Cercetarea la faţa locului (art. 129 CPP) este un procedeu probatoriu care constă în deplasarea
organelor judiciare la locul unde s-a săvârşit infracţiunea, la locul unde s-a produs rezultatul sau în orice alt loc
legat de infracţiune.
Prin cercetarea la faţa locului se urmăreşte a se face constatări privind situaţia locului săvârşirii
infracţiunii, pentru a se descoperi şi fixa urmele infracţiunii, pentru a se stabili împrejurările în care infracţiunea
a fost comisă. Organele de cercetare penală efectează personal cercetarea la faţa locului, în prezenţa martorilor
asistenţi, afară de cazul în care aceasta nu e posibilă.
Atunci când învinuitul sau inculpatul este reţinut sau arestat şi nu poate fi adus la cercetarea la faţa
locului organul judiciar îi pune în vedere faptul că are drept să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere,
reprezentarea. Instanţa de judecată efectuează cercetarea la faţa locului cu citarea părţilor şi în prezenţa
procurorului şi a apărătorului când prezenţa acestuia este obligatorie. Cu ocazia cercetării la faţa locului se pot
efectua şi alte acte procedurale, cum ar fi: ascultarea părţilor, a unor martori, un experiment judiciar, o
constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală. Pentru efectuarea în bune condiţi a cercetării la faţa locului,
legea autorizează organul judiciar să interzică persoanelor care se află sau vin cercetarea la faţa locului să
comunice între ele sau să plece înainte de încheirea cercetării.
Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului se face într-un proces-verbal la care se pot anexa schiţe,
desene sau fotografii. Procesul-verbal de cercetare la faţa locului trebuie să conţină, în afara menţiunilor din art.
90-91, şi descrierea amănunţită a situaţiei locului a urmelor găsite şi a obiectelor ridicate.

Reconstituirea (art. 130 CPP). Dacă este necesară verificarea şi prezentarea unor date de la locul
faptei se poate proceda la reconstituirea (reproducerea în întregime sau în parte a modului sau a condiţiilor în
care s-a produs fapta). Se poate verifica veridicitatea declaraţiilor inculpatului privind modul de acţiune la
comiterea faptei sau posibilitatea de a se fi procedat într-un anumit fel, într-o anumită durată de timp.
Reconstituirea se face în aceleaşi condiţii de timp şi de loc. Trebuie evitată orice acţiune ce ar constitui
infracţiune sau ce ar vătăma interesele legitime ale părţilor, având în vedere că se imită modul de săvârşire al
acţiunii, nu se poate reconstitui dacă s-ar aduce atingere moralităţii publice sau dacă s-ar crea o stare de pericol
pentru persoane sau pentru bunuri.
Prin reconstituire este posibilă obţinerea de probe noi. Reconstituirea se poate face atât în faza de
urmărire penală, cât şi în faza de judecată. Spre deosebire de reconstituirea la faţa locului, reconstituirea se
face doar în prezenţa învinuitului sau a inculpatului, iar absenţa sa este de neconceput, el fiind cel pus să repete
modul de acţiune.
La reconstituire trebuie să fie prezenţi martori asistenţi, afară de cazul când nu e posibil. Pot participa
şi părţile, dar neprezentarea lor, deşi au fost înştiinţate, nu împiedică efectuarea acesteia.
Despre efectele şi rezultatele reconstituirii se întocmeşte un proces-verbal care trebuie să cuprindă
aceleaşi date ca procesul-verbal de la faţa locului şi descrierea amănunţită a desfăşurării reconstituirii (se fac
schiţe, desene, fotografii).
Reconstituirea nu trebuie confundată cu experimentul judiciar – metodă ştiinţifică de cercetare folosită
atât în cadrul reconstituirii, cât şi în alte domenii.

Martorii asistenţi (art. 92-93 CPP). Efectuarea anumitor activităţi procesuale trebuie făcută potrivit
legii în prezenţa unor persoane care să ateste constatările făcute şi modul în care s-a desfăşurat activitatea
respectivă. Aceste persoane au calitate de martori asistenţi şi, de regulă, ei nu au cunoştiinţă de împrejurările
cauzei (garanţii ce atestă că rezultatul ori modul de desfăşurare a activităţii sunt cele din actele întocmite).
Numărul martorilor asistenţi este de cel puţin doi; nu pot fi martori asistenţi: minorii sub 14 ani, cei
interesaţi în cauză şi cei ce fac parte din aceeaşi organizaţie judiciară ce efectuează actul procedural.

6. Constatările tehnico-ştiinţifice (art. 112-113 CPP)

Codul de procedură penală instituie regula potrivit căreia atunci când sunt necesare cunoştinţe tehnice
pentru lămurirea faptelor sau a împrejurărilor cauzei organul judiciar recurge la efectuarea unei expertize.
În situaţiile de urgenţă, când sunt necesare asemenea cunoştinţe, se poate recurge la serviciile unui
specialist şi se efectuează în cauză, în loc de expertiză, o constatare tehnico-ştiinţifică.
Cazurile în care se poate recurge la efectuarea unei constatări sunt delimitate de lege printr-o formulă
largă – când există pericolul dispariţiei unor mijloace de probă (situaţie de fapt).
Constatările tehnico-ştiinţifice pot fi întâlnite mai frecvent în cazul accidentelor de circulaţie (pentru a
se stabili poziţia autovehiculului, aderenţa părţii carosabile, condiţiile de vizibilitate) sau al accidentelor de

28
muncă. Ca urmare a cazului de urgenţă care determină constatarea, aceasta se poate dispune şi efectua doar în
cursul urmăririi penale şi după o procedură mult simplificată faţă de expertiză. În faza de judecată se poate
dispune constatarea printr-o rezoluţie ce stabileşte obiectul acesteia (împrejurările acesteia), întrebările la care
trebuie să răspundă specialistul şi termenul de efectuare.
După ce s-a dispus efectuarea constatării de organul de urmărire penală, acesta trebuie să pună la
dispoziţia specialistului materialele şi datele necesare pentru efectuarea constatării.
Specialistul nu-şi poate însuşi atribuţii de organ de urmărire penală sau de organ de control şi nu
poate efectua acte de urmărire penală (precum cercetarea la faţa locului, ascultarea unor persoane etc.), ci
trebuie să se limiteze la a rezolva, prin cunoştiinţele sale de specialitate, chestiunea care a fost propusă spre
cercetare.

7. Constatările medico-legale (art. 114 CPP)

În cazuri urgente, când este necesară lămurirea unor probleme care cer cunoştinţe medicale, organul
de urmărire penală recurge la efectuarea unor constatări medico-legale.
Constatările tehnico-ştiinţifice sunt întotdeauna faculative, iar constatările medico-legale sunt, de
regulă, facultative, fiind obligatorii în următoarele situaţii: în caz de moarte violentă, în caz de moarte a cărei
cauză nu se cunoaşte, când e necesară o examinare corporală asupra învinuitului sau a părţii vătămate pentru a
se constata pe corpul acestora urmele infracţiunii.
Pentru efectuarea constatării medico-legale organul judiciar se adresează organului medico-legal
competent, potrivit normelor de organizare a instituţiilor şi serviciilor medico-legale.
Dispoziţiile de efectuare a constatării medico-legale se execută după aceleaşi reguli ca şi constatările
tehnico-ştiinţifice.
Exhumarea în vederea constatării cauzelor morţii se face doar cu încuviinţarea procurorului. Despre
operaţiunile efectuate şi concluziile rezultate în urma constatării se întocmeşte un raport scris care constituie
mijloc de probă, iar concluziile specialistului, cuprinse în raport, sunt probe.
Valoarea probantă. Legislaţia noastră nu acordă o valoare probantă deosebită acestui mijloc de
probă, ce face dovada în măsura coroborării cu ansamblul probelor.
Când apreciază că nu a primit un răspuns complet, organul judiciar dispune refacerea constatării de
către acelaşi specialist sau de altul. Când are îndoieli asupra exactităţii concluziilor, organul de urmărire penală
sau instanţa dispun efectuarea în cauză a unei expertize.

8. Expertiza (art. 116-127 CPP)

Potrivit art. 116 CPP, în cazurile în care, pentru lămurirea unei împrejurări, sunt necesare concluziile
unui expert, organul de urmărire penală sau instanţa pot dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei
expertize.
Expertul este o persoană fizică ce are cunoştiinţe de specialitate într-un anumit domeniu şi care este
abilitat oficial în calitatea de expert.
Asemănarea dintre constatare şi expertiză constă în faptul că ambele sunt efectuate de specialişti,
obiectul lor e fixat de organul judiciar, iar concluziile specialiştilor sunt cuprinse într-un raport.
Deosebirile dintre cele două mijloace de probă sunt:
a) constatarea se face de urgenţă într-un moment foarte apropiat de momentul comiterii faptei, cerinţă pe care
nu o mai întâlnim la expertiză;
b) constatările pot fi dispuse numai în faza de urmărire penală, pe când expertizele se pot face şi în faza de
judcată;
c) în cazul constatărilor, specialiştii se rezumă la o cercetare mai puţin aprofundată a situaţiei de lămurit, pe
când în cazul expertizelor are loc o investigare în cele mai mici detalii a elementelor ce fac obiectul expertizei.
Clasificarea expertizelor. În raport de natura problemelor, organele judiciare pot dispune efectuarea
următoarelor expertize:
1) expertiza criminalistică, care poate fi dactiloscopică, traseologică, balistică, grafică sau biocriminalistică;
2) expertiza medico-legală, ce se foloseşte pentru lămurirea problemelor privind moartea suspectă, violul,
examinarea leziunilor şi stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare;
3) expertiza psihiatrică, prin care se pot lămuri problemele privind tulburările psihice, discernământul etc.;
4) expertiza contabilă, care lămureşte aspecte privind controlul şi revizia contabilă;
5) expertiza tehnică, utilizată în cazul accidentelor de circulaţie şi a infracţiunilor referitoare la protecţia muncii.
Expertizele pot fi facultative sau obligatorii. Expertizele facultative sunt cele mai frecvente şi sunt
dispuse la cererea părţilor sau din oficiu, când organul judiciar apreciază că sunt necesare cunoştinţele unui
expert, pentru a lămuri aspecte ale cauzei.
Potrivit art. 117 CPP, expertizele sunt obligatorii în următoarele cazuri:
1) în cazul omorului deosebit de grav şi a tentativei la această infracţiune este obligatorie examinarea psihiatrică
a incupatului;
2) în cazul în care organul de urmărire penală sau instanţa au îndoieli asupra stării psihice a inculpatului este
obligatorie examinarea psihiatrică, cu condiţia să existe elemente care să determine această îndoială;
3) pentru stabilirea cauzelor morţii, dacă nu s-a întocmit un raport de constatare medico-legală;
4) în cazul suspendării procesului penal, al întreruperii, al amânării executării pedepsei.
După criteriul modului de desfăşurare expertizele se clasifică în:

29
1) expertiza simplă (oficială), în care organul judiciar îl numeşte pe expert şi controlează activitatea de expertiză
a acestuia;
2) expertiza contradictorie, în care experţii sunt numiţi de organul judiciar şi de părţi;
3) expertiza supravegheată, în care părţile pot desemna un specialist cu atribuţii de control asupra modului de
desfăşurarea a expertizei.
După modul de organizare expertizele pot fi:
1) expertiza simplă, efectuată de un specialist într-un anumit domeniu;
2) expertiza complexă (mixă), în care sunt necesare cunoştinţe din mai multe ramuri ale tehnicii.
Procedura expertizei. Experţii sunt numiţi de organele de urmărire penală sau de instanţă. În
situaţia în care expertiza urmează a fi efectuată de un serviciu medico-legal ori de un laborator de expertiză
criminalistică sau de orice institut de specialitate, organul judiciar trebuie să se adreseze serviciului de
specialitate care desemnează expertul.
Experţii sunt numiţi de organul judiciar prin rezoluţie, încheiere sau ordonanţă.
Atât experţilor, cât şi părţilor li se aduc la cunoştinţă întrebările la care trebuie să răspundă şi li se
pune în vedere că au dreptul să facă observaţii privind aceste întrebări şi pot cere modificarea sau completarea
lor.
Concluziile în urma efectuării expertizei sunt expuse într-un raport scris. Când sunt mai multe
expertize, se întocmeşte un singur raport, iar dacă sunt opinii diferite, opiniile separate se consemnează în
raport sau într-o anexă. Raportul se depune la organul judiciar ce a dispus expertiza şi trebuie să cuprindă:
1) o parte introductivă, care cuprinde date privind organul judiciar ce a dispus expertiza, data, locul efectuării
expertizei şi întrebările la care trebuie să se răspundă;
2) o parte cuprinzând descrierea amănunţită a operaţiilor de efectuare a expertizei
3) o parte finală, cuprinzând concluziile expertizei care conţine şi răspunsurile la întrebările formulate.
Dacă organul judiciar constată că expertiza nu e completă, legea dă posibilitatea efectuării unui
supliment de expertiză, de acelaşi expert sau de altul. Când organul judiciar are îndoieli asupra exactităţii
concluziilor, dispune efectuarea unei noi expertize, care se efectuează de o comisie de experţi, alţii decât cei ce
au efectuat expertiza iniţială şi care sunt desemnaţi ca şi primii.
Valoarea probantă. Ca mijloc de probă, expertiza, deşi conţine opiniile unor specialişti, nu are o
forţă probantă deosebită, iar aprecierea expertizei se face prin prisma examinării şi aprecierii tuturor probelor.
Dacă s-au efectuat mai multe expertize, cu concluzii diferite, organele judecătoreşti trebuie să se oprească
asupra aceleia care se coroborează cu probele din dosar.

Prezentarea scriptelor în comparaţie

În cazul infracţiunilor de fals, în art. 127 CPP se arată că organul de urmărire penală sau instanţa pot
ordona să fie prezentate scripte de comparaţie pentru efectuarea expertizei criminalistice a scrisului. Organul de
urmărire penală şi instanţa pot ordona prezentarea scriptelor aflate în depozite publice şi organele în drept sunt
obligate să le prezinte. Când scriptele se găsesc la un particular ce nu e soţ sau rudă apropiată cu inculpatul,
organul judiciar îi pune în vedere să le prezinte. Organul de urmărire penală sau instanţa pot dispune ca
inculpatul să prezinte o piesă scrisă cu mâna sa sau să scrie după dictarea care i se face, iar dacă refuză se face
menţiune în procesul-verbal.

9. Înregistrările şi interceptările audio-video (art. 911-916 CPP)

Condiţiile şi cazurile de interceptare. Potrivit art. 911 CPP, înregistrările pe bandă magnetică sau
pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri se efectuează doar cu autorizarea motivată a instanţei la cererea
procurorului, în cazurile şi în condiţiile legii, dacă sunt date că se pregăteşte sau s-a comis o infracţiune pentru
care urmărirea penală se face din oficiu, iar înregistrarea se impune pentru aflarea adevărului în cauză.
Autorizarea se dă de către preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece în primă
instanţă.
Înregistrarea convorbirilor se poate autoriza în cazul infracţiunilor contra siguranţei statului, prevăzute
în Codul penal şi în alte legii speciale, şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, de persoane, acte de
terorism, spălare de bani, falsificare de monedă şi de alte valori, precum şi în cazul infracţiunilor pe care le
prevede legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie ori în cazul altor
infracţiuni grave ce nu pot fi descoperite sau al căror făptuitor nu poate fi identificat prin alte mijloace de probă.
Autorizarea se dă pe durata necesară înregistrării, dar nu mai mult de 30 de zile. Pentru motive
temeinic justificate, aceasta poate fi prelungită, dar fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile. Durata
maximă a înregistrărilor autorizate este de 4 luni.
Înregistrările pot fi făcute şi la cererea motivată a persoanelor vătămate privind comunicările ce sunt
adresate cu autorizarea instanţei.
Autorizarea înregistrărilor se face prin încheiere motivată, încheiere ce cuprinde indiciile concrete şi
faptice care justifică măsura, motivele pentru care măsura e necesară aflării adevărului, persoana, mijlocul de
comunicare sau locul supus supravegherii şi perioada pentru care este autorizată înregistrarea.
Organele ce efectuează înregistrarea sau interceptarea. Procurorul poate proceda personal la
înregistrare sau poate să dispună ca aceasta să fie efectuată de organele de cercetare penală. Persoanele ce
sunt chemate să dea concurs tehnic la înregistrare sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii, iar încălcarea
acestei obligaţii este pedepsită conform Codului penal.

30
În caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizaţiei ar aduce grave prejudicii activităţii de
urmărire penală, procurorul poate dispune cu titlu provizoriu prin ordonanţă înregistrarea sau intercepterea
convorbirilor sau a comunicărilor, având obligaţia să comunice aceasta imediat instanţei, dar nu mai târziu de 24
de ore. Asupra ordonanţei procurorului instanţa trebuie să se pronunţe în cel mult 24 de ore şi dacă o va admite
sau confirma, va dispune autorizarea în continuare a înregistrării. Dacă instanţa nu confirmă autorizaţia
procurorului, atunci ea trebuie să dispună încetarea de îndată a înregistrărilor şi distrugerea lor.
Certificarea înregistrării. Despre efectuarea înregistrării procurorul sau organul de cercetare penală
întocmeşte un proces-verbal în care menţionează autorizaţia dată de instanţă, numărul sau numerele posturilor
telefonice între care s-a purtat convorbirea, numele persoanelor care au purtat-o, data şi locul fiecărei convorbiri
în parte şi numărul de ordine al benzii magnetice pe care se face imprimarea.
Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă, se ataşează la procesul-verbal cu
certificarea lor dată de organele de cercetare penală, verificarea şi contrasemnarea de procurorul ce procedează
la efectuarea sau supravegherea urmăririi penale.
Dacă procurorul e cel care procedează la înregistrare, atunci certificarea se va face de el, iar
verificarea şi contrasemnarea de către procurorul ierarhic superior.
Corespondenţa în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română prin intermediul unui
interpret. Instanţa poate să aprobe, la cererea inculpatului, a părţii civile sau a avocatului acestuia, consultarea
acelor părţi din înregistrare depuse la instanţă şi care nu sunt consemnate în procesul-verbal. Este vorba de
convorbirile care conţin secrete de stat sau profesionale şi care nu sunt menţionate în procesul-verbal.
Înregistrările ce nu au fost folosite ca mijloace de probă în cauză se distrug, iar instanţa dispune prin
încheiere. Înregistrările dintre avocat şi justiţiabil nu pot fi folosite ca mijloc de probă. Aceleaşi dispoziţii se
aplică şi în cazul înregistrărilor de convorbiri efectuate prin alte mijloace de telecomunicaţie, precum şi în cazul
înregistrărilor de imagini.
Aceste mijloace de probă pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor sau din
oficiu.

Administrarea probelor prin comisie rogatorie şi prin delegare (art. 132-135 CPP)

Când un organ judiciar nu are posibilitatea să efecteze în act procedural de competenţa sa, se poate
adresa unui alt organ judiciar care are această posibilitate. În acest caz, se procedează la efectuarea actului prin
comisie rogatorie sau delegare. Se pot efectua numai acte procedurale precum: ascultarea unui martor,
cercetarea la faţa locului, percheziţia. Nu pot face obiectul comisiei rogatorii actele procesuale precum: punerea
în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor de prevenţie ş.a.
Comisia rogatorie şi delegarea se dispun prin rezoluţie sau prin încheiere. Comisia rogatorie este actul
procedural prin care organul judiciar competent cere unui organ judiciar corespunzător şi egal în grad efectuarea
unui act procedural necesar cauzei. Prin urmare, prin comisia rogatorie se face o transmisiune a dreptului de a
efectua un act procedural unui organ cu aceeaşi competenţă materială şi personală, dar cu o altă competenţă
teritorială.
Delegarea, spre deosebire de comisia rogatorie, constă în transmiterea dreptului de a efectua un act
procedural unui organ ierarhic inferior, chiar dacă nu este corespunzător ca funcţie procesuală. Astfel, Parchetul
General poate delega unui organ de urmărire să efectueze un act procedural. Prin urmare, în cazul delegării se
transmite dreptul de a efectua un act procedural unui organ competent teritorial, dar necompetent funcţional.

VIII. MĂSURILE PREVENTIVE ŞI ALTE MĂSURI PROCESUALE

Noţiunea şi clasificarea măsurilor procesuale penale

Măsurile procesuale sunt mijloace de privaţiune ori de constrângere pe care legea le pune la dispoziţia
organelor judiciare şi prin care se asigură normala desfăşurare a procesului penal. Măsurile procesuale au
caracter de activităţi adiacente faţă de activităţile principale şi de aceea aceste măsuri apar ca posibile, aplicarea
lor este eventuală şi nu sunt caracteristice oricărei cauze penale, organele judiciare dispunând luarea acestor
măsuri în raport de condiţiile sau împrejurările concrete ale fiecărei cauze.
Măsurile procesuale au un caracter provizoriu, adică pot fi revocate când au dispărut împrejurările ce
au determinat luarea acestora.
Regimul juridic al măsurilor procesuale este reglementat amănunţit în dispoziţiile titlului IV din partea
generală a Codului de procedură penală, unde sunt prevăzute trei categorii de măsuri procesuale: de prevenţie,
de ocrotire şi de siguranţă sau asiguratorii.
În raport de valoarea socială contra căreia se îndreaptă constrângerea, măsurile procesuale pot fi
personale sau reale. Măsurile procesuale personale sunt acelea care duc la limitarea, privarea de libertate a
învinuitului sau a inculpatului, cum ar fi reţinerea, arestarea preventivă, internarea medicală, obligarea de a nu
părăsi localitatea sau ţara. Măsurile procesuale reale atrag restrângerea dreptului învinuitului sau al inculpatului
de a dispune de bunurile sale, cum ar fi sechestrul sau poprirea.
În raport de faza procesuală, măsurile procesuale se clasifică în:
- măsuri procesuale ce pot fi luate numai în cursul urmăriri penale (reţinerea preventivă);
- măsuri procesuale ce pot fi luate doar în cursul judecăţii (îndepărtarea unor persoane din sala de şedinţă);
- măsuri procesuale ce pot fi luate în tot cursul procesului penal (arestarea, sechestrul, internarea medicală).

31
Măsurile preventive

Scopul şi natura măsurilor preventive

Măsurile preventive sunt o categorie a măsurilor procesuale care au atât caracter de constrângere, cât
şi preventiv, ele urmează să prevină orice încercare a învinuitului sau a inculpatului de a împiedica desfăşurarea
firească a procesului penal. În art. 136 CPP se arată că măsurile preventive se iau pentru a asigura buna
defăşurare a procesului penal sau pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau a inculpatului de la urmărirea
penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Codul de procedură penală prevede cinci măsuri de prevenţie, dintre care două privative de libertate şi
trei neprivative de libertate.
Măsurile privative de libertate sunt reţinerea preventivă şi arestarea preventivă, iar cele neprivative de
libertate, dar restricţionatoare de libertate sunt: obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara şi liberarea
provizorie.
Măsurile preventive au o natură procesuală şi se deosebesc de pedeapsa privativă de libertate, care
foloseşte această constrângere în scopul prevenirii comiterii de noi infracţiuni, deosebirile constând în faptul că
măsurile preventive se iau doar în cursul procesului penal, au caracter facultativ, se dispun pe o perioadă scurtă
de timp şi există posibilitatea revocării lor oricând.

Luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor de prevenţie

O condiţie generală pentru luarea oricărei măsuri de prevenţie este ca infracţiunea ce costituie obiectul
procesului penal să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii. Se cere să existe probe sau indicii temeinice
că învinuitul a comis o faptă prevăzută de legea penală. Termenul „probă” are înţelesul prevăzut de art. 63 CPP.
Prin existenţa unor „indicii temeinice” se înţelege existenţa unor date din care rezultă presupunerea că persoana
faţă de care se efectuează urmărirea penală a comis fapta. De asemenea, pentru luarea măsurii reţinerii sau a
arestării preventive, se mai cere să existe unul dintre cazurile prevăzute de art. 148 CPP, aşa cum a fost
modificat de legea 281/2003:
a) când învinuitului sau inculpatului nu i se poate stabili identitatea sau domiciliul din lipsa datelor necesare;
b) când infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii, prevăzută de lege, este mai mare de un an;
c) când învinuitul sau inculpatul a fugit sau s-a ascuns, cu scopul de a se sustrage de la urmărire, judecată sau
de la executarea pedepsei sau a făcut pregătiri pentru asemenea acte;
d) când există date suficiente că învinuitul sau inculpatul a încercat să împiedice aflarea adevărului prin
influenţarea unor martori, experţi etc., prin distrugerea de mijloace de probă sau prin alte asemenea fapte;
e) când învinuitul sau inculpatul a comis din nou o infracţiune sau există date care justifică temeinic că va
comite o altă infracţiune;
f) când învinuitul sau inculpatul este recidivist;
h) când lăsarea în libertate a învinuitului sau a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, iar
pentru infracţiunea comisă, legea prevede pedeapsa detenţiei pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii mai
mare de 4 ani;
i) când există date sau indicii temeinice care justifică temerea că învinuitul sau inculpatul a exercitat presiuni
asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere frauduloasă cu aceasta.
În cazurile prevăzute la literele c)-f) şi i), măsura preventivă a arestării se poate lua numai dacă
pedeapsa închisorii, prevăzută de lege, este detenţia pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.
În art. 136 se prevede şi criteriul după care trebuie aleasă măsura de prevenţie cea mai potrivită:
scopul urmărit, prin care se înţelege pericolul care trebuie prevenit sau înlăturat, gradul de pericol social al
infracţiunii, privit prin prisma unor circumstanţe concrete ale cauzei, situaţia personală a a învinuitului sau a
inculpatului, starea sa de sănătate, vârsta, antecedentele etc.

Organele judiciare care pot lua măsuri de prevenţie

În scopul garantării libertăţii persoanei, legea penală prevede că măsurile de prevenţie se iau, de
regulă, de procuror sau de instanţă şi singura măsură pe care o poate lua organul de cercetare penală este
reţinerea de cel mult 24 de ore. Măsurile de prevenţie se pot lua prin ordonanţă, de organul de cercetare
penală, prin ordonanţă sau rechizitoriu, de procuror, şi prin hotărârea instanţei, de judecător.
Indiferent de măsura preventivă luată şi indiferent de organul care ia măsura, potrivit art. 137 CPP,
actul prin care se ia măsura preventivă trebuie să arate fapta care face obiectul învinuirii sau al inculpării, textul
de lege în care aceasta se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi temeiurile
concrete care au determinat luarea măsurii preventive.

Înlocuirea şi revocarea măsurii preventive

În situaţia în care temeiul ce a impus luarea măsurii de prevenţie se schimbă, măsura poate fi
înlocuită cu o altă măsură de prevenţie mai mai uşoară sau mai gravă, dacă înlocuirea este necesară şi posibilă.
Dacă nu mai există nici o justificare pentru menţinerea sau înlocuirea măsurii, atunci aceasta trebuie revocată
fie din oficiu, fie la cerere.

32
Încetarea de drept a măsurii de prevenţie (art. 140 CPP). Dacă înlocuirea de drept a măsurii de
prevenţie este obligatorie, organul judiciar trebuie să se conformeze şi să pună imediat în libertate persoana
împotriva căreia s-a luat măsura de prevenţie.
Măsura de prevenţie încetează de drept în următoarele cazuri:
a) la expirarea termenului prevăzut de lege sau stabilit de organul judiciar;
b) atunci când instanţa pronunţă o pedeapsă egală cu durata arestării preventive sau când inculpatul este
condamnat la o pedeapsă cu suspendarea executării sau cu obligarea la muncă ori la o perioadă în întregime
graţiată;
c) înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării preventive a atins
jumătatea maximului pedepsei pe care legea o prevede pentru infracţiunea ce face obiectul cauzei, dar nu mai
mult de 180 de zile;
d) măsura de prevenţie încetează şi atunci când a fost dată o soluţie care absolvă de răspundere pe învinuit sau
pe inculpat, adică o soluţie de scoatere de sub urmărirea penală, de încetare a urmăririi penale, de achitare sau
de încetare a procesului penal.
Atunci când măsura preventivă încetează de drept procurorul sau instanţa au obligaţia să ia măsuri
pentru punerea de îndată în libertate a persoanei arestate şi, în acest scop, să trimită la administraţia locului de
deţinere o copie a ordonanţei, a dispozitivului hotărârii de punere în libertate care trebuie să conţină
următoarele menţiuni: date pentru indentificarea învinuitului sau a inculpatului, numărul mandatului de arestare
şi temeiul legal al liberării.

1. Reţinerea (art. 143 CPP)

Reţinerea este cea mai uşoară măsură de prevenţie privativă de libertate, datorită duratei mai scurte.
Această măsură se dispune în faza iniţială a procesului penal, se utilizează numai în faza de urmărire penală şi
numai faţă de învinuit. Ea constă în restricţia persoanei reţinute de a pleca din locul unde are loc cercetarea;
măsura nu trebuie confundată cu prinderea infractorului, cu reţinerea în sala de şedinţă a martorului ori cu
reţinerea persoanei de către organul de poliţie pentru verificarea identităţii.
Reţinerea poate fi dispusă numai în cazurile anume prevăzute de lege, când există probe sau indicii
temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, pentru fapta comisă legea prevăzând
pedeapsa închisorii, şi există unul dintre cazurile prevăzute la art. 148 lit. a-i. Luarea măsurii este facultativă şi
devine obligatorie în cazul infracţiunilor flagrante, supuse măsurilor procedurale speciale.
Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală şi faţă de învinuit, organul de cercetare
fiind obligat să încunoştiinţeze pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii. Organul de cercetare penală
trebuie să aducă la cunoştinţa învinuitului că are dreptul la un apărător şi dreptul de a nu face nici o declaraţie
(ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa).
Măsura reţinerii poate fi dispusă şi de procuror, care este obligat să încunoştiinţeze conducerea
parchetului despre luarea măsurii reţinerii.
Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore; din durată se reduce timpul cât persoana a fost privată
de libertate, ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei (art. 131 din legea 218/2002
privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române).
Când organul de cercetare penală consideră că e necesar să se ia măsura reţinerii preventive, trebuie
să înainteze procurorului în primele două ore un referat motivat, iar procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite
condiţiile legale pentru luarea măsurii reţinerii preventive, la rândul său, formulează o cerere instanţei.
Când organul de cercetare penală dispune măsura reţinerii, trebuie să încunoştiinţeze de îndată un
membru al familiei învinuitului sau una din persoanele indicate de el.

2. Obligarea de a nu părăsi localitatea (art. 145 CPP)

Această măsură nu este privativă de libertate, ci restrictivă de libertate şi constă în îndatorirea impusă
învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea organului ce a dispus
această măsură.
Măsura poate fi dispusă de procuror sau de instanţă. În cursul urmăririi penale, procurorul poate
dispune fie din oficiu, fie la propunerea motivată a organului de cercetare penală, în acest ultim caz procurorul
pronunţându-se în 24 de ore.
În cursul urmăririi penale, durata măsurii nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul în care este
prelungită, în condiţiile legii.
Măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, în caz de
necesitate şi motivat. Prelungirea măsurii se dispune de instanţa căreia i-ar reveni obligaţia să judece cauza în
fond, iar fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile. Durata maximă a măsurii în cursul urmării penale este de
un an. În mod excepţional, când pedeapsa pe care o prevede legea este de detenţie pe viaţă sau de închisoare
de 10 ani sau mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani.

3. Obligarea de a nu părăsi ţara (art. 1451 CPP)

Măsura constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror, în cursul urmăririi
penale, sau de instanţă, în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara, fără încuviinţarea organului ce a luat această
măsură.

33
Dispoziţiile privitoare la măsura obligaţiei de a nu părăsi localitatea se aplică în mod corespuzător şi în
cazul măsurii obligării de a nu părăsi ţara.
Copia ordonanţei procurorului sau a încheierii instanţei trebuie comunicată învinuitului sau inculpatului
şi secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte acesta, precum şi organelor competente să elibereze
paşaportul şi organelor de frontieră. Organele în drept trebuie să refuze eliberarea paşaportului sau să ridice
paşaportul provizoriu pe durata măsurii preventive.

4. Arestarea preventivă (art. 146-160d CPP)

Este o măsură preventivă privativă de libertate ce constă în reţinerea persoanei în anumite locuri
destinate special persoanelor private de libertate în procesul penal (arestul poliţiei judeţene şi penitenciarul).
Arestarea preventivă prezintă două modalităţi, în funcţie de poziţia pe care o are făptuitorul în cursul procesului:
arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului. Cele două modalităţi au un tratament juridic diferit.
Arestarea învinuitului. Art. 146 CPP prevede că dacă sunt întrunite condiţiile legii pentru luarea
măsurii, adică există date sau indicii temeinice că învinuitul a comis o faptă prevăzută de legea penală,
pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea şi există unul din cazurile prevăzute de art. 148 lit. a-i, atunci
procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că, în interesul procesului,
este necesară arestarea învinuitului şi numai după ascultarea lui în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cu
propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de
acesta.
Dosarul se prezintă preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau
preşedintelui instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie. Preşedintele sau judecătorul delegat
fixează locul şi ora de soluţionare a hotărârii până la expirarea a 24 de ore de reţinere, dacă învinuitul este
reţinut. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului, cât şi procurorului, care este obligat să asigure prezenţa în
faţa judecătorului a învinuitului reţinut.
Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător,
indiferent de natura infracţiunii. Participarea procurorului este obligatorie. După ascultarea învinuitului,
judecătorul admite sau respinge imediat propunerea. Dacă o admite, trebuie să arate în încheiere temeiurile
concrete ce justifică luarea măsurii şi trebuie să fixeze durata ei, ce nu poate depăşi 10 de zile.
Judecătorul emite de urgenţă mandat de arestare a învinuitului, mandat ce trebuie să conţină
menţiunile prevăzute la art. 151.
Împotriva încheierii prin care se dispune arestarea preventivă se poate face recurs în 24 de ore de la
pronunţare, pentru cei pezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.
Arestarea inculpatului. Potrivit art. 149 CPP, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de
cercetare penală, când consideră că în interesul procesului este necesară arestarea inculpatului, prezintă dosarul
cauzei, cu propunerea motivată preşedintelui instanţei sau judecătorului desemnat de acesta. Preşedintele
fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii până la expirarea mandatului de arestare preventivă a inculpatului
sau până la expirarea a 24 de ore de la reţinere. Ziua şi ora se comunică neapărat şi procurorului, care trebuie
să asigure prezenţa inculpatului arestat sau reţinut în faţa judecătorului. Dacă inculpatul reţinut sau arestat, din
cauza stării de sănătate sau din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate, nu poate fi adus în faţa
judecătorului, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa lui, dar în prezenţa obligatorie a apărătorului.
Propunerea se soluţionează în camera de consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului.
Judecătorul admite sau respinge propunerea prin închiere motivată. Dacă o admite, trebuie să fixeze durata, ce
nu poate depăşi 30 de zile.
Arestarea inculpatului nu se poate dispune decât pentru zilele ce au rămas după scăderea din 30 de
zile a perioadei în care a fost anterior reţinut sau arestat. Arestarea inculpatului se dispune înainte de a expira
durata arestării învinuitului.
Termenul de arestare preventivă a inculpatului curge de la data emiterii mandatului, când arestarea s-
a dispus după ascultarea inculpatului, iar când arestarea s-a dispus în lipsa inculpatului termenul curge de la
data punerii în executare a mandatului de arestare.
Împotriva închierii prin care s-a dispus arestarea se poate face recurs în 24 de ore de la pronunţare,
pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Mandatul de arestare a învinuitului încetează la data
emiterii mandatului de arestare a inculpatului.
După întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, judecătorul emite imediat
mandat de arestare. Dacă prin aceeaşi hotărâre s-a dispus arestarea mai multor inculpaţi, se va emite mandat
de arestare separat, pentru fiecare dintre ei.
Potrivit art. 151 CPP, în mandatul de arestare trebuie să se arate:
a) instanţa care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului;
b) data şi locul emiterii;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul;
d) date cu privire la persoana inculpatului prevăzute de art. 70 CPP;
e) fapta ce formează obiectul şi denumirea infracţiunii;
f) încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege;
g) temeiurile concrete ce au determinat arestarea;
h) ordinul de arestare a inculpatului;
i) indicarea locului unde urmează să fie deţinut cel arestat;
j) semnătura judecătorului;

34
Executarea mandatului

Când mandatul se emite după ascultarea inculpatului, judecătorul înmânează un exemplar persoanei
arestate şi trimite un alt exemplar organului de poliţie, pentru a fi predat la locul de reţinere odată cu arestatul.
Când măsura se dispune în lipsă, mandatul se înaintează în dublu exemplar organului de poliţie.
Acesta procedează la arestarea persoanei arătată în mandat, îi predă acesteia un exemplar al mandatului şi
conduce persoana la judecătoria ce a emis mandatul.
Judecătorul procedează la ascultarea inculpatului, iar dacă acesta ridică obiecţii ce necesită o rezolvare
urgentă, fixează imediat termenele de judecată. Dacă cel arestat ridică obiecţii împotriva mandatului numai cu
privire la identitatea sa, va fi condus la instanţa locului unde a fost găsit. Dacă instanţa constată că persoana
adusă nu e cea arătată în mandat, o pune imediat în libertate, iar dacă se constată că obiecţiile sunt nefondate
dispune executarea mandatului.

Prelungirea arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale

Arestarea preventivă în cursul urmăririi penale poate fi prelungită motivat în caz de necesitate şi
numai dacă intervin elemente noi, care să justifice privarea de libertate sau dacă elementele existente ce au
determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate. Prelungirea se dispune pe baza
propunerii motivate a organului ce efectuează urmărirea penală. Propunerea organului de cercetare penală este
avizată de procuror şi trebuie să fie înaintată de organul de cercetare instanţei competente, cu cel puţin 5 zile
înainte de expirarea arestării. Propunerea de arestare se anexează la adresa iniţială de sesizare a instanţei.
Când într-o cauză se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care durata expiră la date diferite, procurorul ce
sesizează instanţa pentru unul dintre inculpaţi, o va sesiza şi cu privire la ceilalţi inculpaţi.
Dosarul cauzei trebuie depus de procuror odată cu sesizarea instanţei, cu minim 5 zile înainte de
expirarea arestării preventive, pentru a putea fi consultat de apărător. Propunerea de prelungire a arestării
preventive se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător indiferent de natura infracţiunii.
Inculpatul trebuie să fie adus în faţa instanţei, asistat de apărător, iar prezenţa procurorului este
obligatorie.
În cazul în care judecătorul va prelungi arestarea, aceasta nu va putea depăşi 30 de zile. Instanţa
trebuie să soluţioneze propunerea de prelungire în 24 de ore de la primirea dosarului. Împotriva încheierii prin
care care judecătorul a prelungit arestarea se poate face recurs în 24 de ore, iar acesta se soluţionează înainte
de a expira durata arestării preventive. Recursul nu suspendă executarea mandatului de arest. Judecătorul
poate acorda şi alte prelungiri ale arestării, însă fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile. Durata totală a
arestării preventive, în cursul urmăririi penale, nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu mai mult de 180 de
zile.

Arestarea inculpatului în cursul judecăţii

Potrivit art. 160 CPP, arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în cursul judecăţii prin
încheiere motivată, dacă sunt întrunite condiţiile legii pentru luarea măsurii.
Încheierea prin care s-a dispus măsura poate fi atacată cu recurs în 24 de ore, iar recursul se va
judeca în 3 zile.
Faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat în această cauză în cursul urmăririi penale sau al
judecăţii, se poate dispune din nou aceeaşi măsură, dacă au intervenit elemente noi ce fac necesară privarea de
libertate.
În cursul judecăţii instanţa trebuie să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi
temeinicia arestării preventive. Dacă instanţa constată că motivele ce au determinat arestarea au încetat, va
dispune prin încheiere revocarea măsurii arestării preventive şi punerea în libertate a inculpatului. Dacă, însă,
instanţa constată că temeiurile arestării impun în continuare privarea de libertate, dispune prin închiere
menţinerea arestării preventive.

Dispoziţii speciale privind reţinerea şi arestarea minorilor

Potrivit art. 160f CPP, minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv au asigurate, pe lângă drepturile prevăzute
de lege pentru deţinuţii majori, şi drepturi proprii: un regim special de detenţie preventivă, în raport cu
particularităţile vârstei, în aşa fel încât măsurile luate să nu le prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau
morală.
Învinuiţilor sau inculpaţilor minori reţinuţi sau arestaţi preventiv li se asigură în toate cazurile asistenţă
juridică obligatorie.
Când se dispune reţinerea sau arestarea preventivă a unui învinuit sau a unui inculpat minor, trebuie
să fie încunoştinţate imediat, în cazul reţinerii, şi în 24 de ore, în cazul arestării preventive, părinţii, tutorele,
persoanele în îngrijirea cărora se află minorul sau alte persoane desemnate de minor.
În cazul arestării preventive, trebuie încunoştinţat şi serviciul se reintegrare socială a infractorilor de
pe lângă instituţia căreia i-a revenit competenţa să judece cauza în primă instanţă.
În timpul reţinerii sau al arestării preventive minorii se ţin separat de majori, în locurile anume
destinate lor.

35
În mod excepţional, minorul între 14 şi 16 ani, care răspunde penal, poate fi reţinut la dispoziţia
procurorului sau a organului de cercetare penală pentru o durată ce nu poate depăşi 10 ore, dacă există date
concrete că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu detenţie pe viaţă sau cu închisoare de 10 ani sau
mai mult.
Reţinerea poate fi prelungită numai dacă se impune prin ordonanţa motivată a procurorului, pentru cel
mult 10 ore. Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv, decât dacă pedeapsa prevăzută de lege
pentru fapta comisă e detenţia pe viaţă sau închisoarea de 10 ani sau mai mult şi dacă o altă măsură preventivă
nu e suficientă.
Durata arestării preventive a învinuitului minor este de cel mult trei zile. Durata arestării inculpatului
minor între 14 şi 16 ani e, în cursul urmăririi penale, de cel mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei se
efectuează, în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile.
Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi penale poate fi dispusă numai în mod excepţional. În
total, arestarea peventivă a minorului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu mai
mult de 60 de zile, iar fiecare prelungire nu poate depăşi mai mult de 15 zile.
Când pedeapsa prevăzută de lege e detenţia pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai mult,
arestarea inculpatului minor între 14 şi 16 ani, în cursul urmăririi penale, poate fi prelungită până la 180 de zile.
Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat, în cursul urmăririi penale, pentru cel mult 20 de
zile. Durata măsurii poate fi prelungită de fiecare dată cu câte 20 de zile. Arestarea preventivă a inculpatului
minor mai mare de 16 ani în cursul urmăririi penale, nu poate depăşi în total un termen rezonabil şi nu mai mult
de 90 de zile. Dacă pedeapsa e detenţia pe viaţă sau închisoarea de 10 ani sau mai mult, arestarea inculpatului
minor mai mare de 16 ani, în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile.
Verificarea legalităţii şi a temeiniciei măsurii arestării inculpatului minor mai mare de 16 ani, în cursul
judecăţii, trebuie efectuată periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile.

5. Liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune

Aceste măsuri preventive au fost introduse în Codul de procedură penală prin legea 32/1990,
modificată prin legea 281/2003. Sunt măsuri de prevenţie neprivative de libertate ce pot fi luate faţă de învinuit
sau de inculpat atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza de judecată, cu aprecierea condiţiilor legii faţă de
gravitatea faptei şi de comportarea învinuitului sau a inculpatului, dacă lăsarea sa în libertate nu prezintă pericol
pentru ordinea publică.
Potrivit art. 1601 CPP, în tot cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul poate cere punerea în
libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Libertatea provizorie sub control judiciar se poate dispune dacă se întrunesc condiţiile ce rezultă din
art. 1601 şi 1602 CPP:
a) infracţiunea să fi fost comisă din culpă, iar în cazul infracţiunii intenţionate pedeapsa închisorii prevăzută de
lege să nu fie mai mare de 12 ani;
b) învinuitul sau inculpatul să nu fie recidivist sau să nu existe date care justifică temerea că va mai săvârşi o
altă infracţiune ori că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, alterarea mijloacelor de probă etc.
Liberarea provizorie se dispune atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza de judecată, de instanţă.
Pe perioada liberării provizorii instanţa impune învinuitului sau inculpatului să respecte una sau mai
multe dintre următoarele obligaţii:
a) să nu depăşească limita teritorială fixată, decât în condiţiile stabilite de instanţă;
b) să comunice organelor judiciare orice schimbare de domiciliu;
c) să nu meargă în locuri anume stabilite;
d) să se prezinte la organul de urmărire sau la instanţă ori de câte ori este chemat;
e) să nu intre în legătură cu anumite persoane determinate;
f) să nu conducă nici un autovehicul sau anumite autovehicule;
g) să nu exercite acea profesie de natura căreia s-a folosit la săvârşirea faptei.
Conform art. 1603, controlul judiciar dispus de instanţă poate fi modificat oricând în total sau în parte,
pentru motive temeinice.
Liberarea provizorie pe cauţiune, potrivit art. 1604, se poate acorda de instanţă atât în cursul urmăririi
penale, cât şi în faza de judecată, atunci când s-a depus cauţiunea şi sunt îndeplinite condiţiile liberării sub
control judiciar.
Cauţiunea este suma de bani depusă de învinuit sau de inculpat, cu scopul de a garanta respectarea
obligaţiilor ce-i revin în timpul liberării provizorii. Cuantumul cauţiunii este de cel puţin 10 milioane de lei. Suma
reprezentând cauţiunea se consemnează pe numele învinuitului sau al inculpatului şi la dispoziţia organului ce a
stabilit-o.
Cauţiunea se restituie în următoarele situaţii:
a) când se revocă libertatea provizorie pentru că se descoperă fapte ce nu au fost cunoscute la data admiterii
cererii şi care justifică arestarea învinuitului sau a inculpatului;
b) când se constată de instanţă, prin încheiere, că nu mai există temeiurile ce au justificat măsura arestării
preventive;
c) când se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea
procesului penal;
d) când se pronunţă pedeapsa amenzii sau a închisorii cu suspendare condiţionată a executării, cu suspendarea
executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă;

36
e) când se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii;
f) când se constată de instanţă, prin încheiere, că cererea de liberare provizorie a fost respinsă ca neîntemeiată
sau când cererea a fost făcută de o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau de inculpat.
Cauţiunea nu se restituie în cazul condamnării inculpatului la pedeapsa închisorii, atunci când
libertatea provizorie s-a revocat pentru că învinuitul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit, cu rea-credinţă, obligaţiile
ce-i reveneau, a încercat să zădărnicească aflarea adevărului ori a comis din nou o infracţiune. În acest caz,
cauţiunea se face venit la bugetul statului din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Procedura de liberare provizorie pe cauţiune

Cererea de liberare provizorie poate fi făcută atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza de judecată,
de inculpat, de soţul acestuia sau de rudele apropiate ale acestuia.
Cererea trebuie să cuprindă numele, prenumele, domiciliul, calitatea persoanei ce o face, menţiunea
cunoaşterii legii cu privire la cazurile de revocare a eliberării provizorii şi a cazurilor când nu se restituie
cauţiunea.
Rezolvarea cererii, în cursul urmăririi penale, revine instanţei competente să judece în fond cauza, iar
în cursul judecăţii, soluţionarea revine instanţei sesizate cu rezolvarea cauzei. Dacă cererea e depusă la organul
de cercetare penală, la procuror sau la administraţia locului de deţinere, ea trebuie înaintată în 24 de ore
instanţei competente. Instanţa verifică dacă ea cuprinde toate menţiunile din lege şi, dacă e cazul, ia măsuri
pentru completarea acesteia.
Când cererea este făcută de o persoană diferită de învinuit sau de inculpat, atunci instanţa îl întreabă
dacă îşi însuşeşte cererea, iar cele declarate de acesta se consemnează pe cerere.
Instanţa examinează de urgenţă cererea, verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile legii pentru admiterea
cererii, soluţionarea cererii făcându-se după ascultarea învinuitului sau a inculpatului şi a concluziilor
apărătorului şi ale procurorului.
Dacă sunt întrunite condiţiile legii şi cererea este întemeiată, instanţa va admite cererea şi va dispune
punerea în libertate provizorie a învinuitului sau a inculpatului. În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile legii
(cererea nu este întemeiată sau nu este însuşită de învinuit sau de inculpat), instanţa va respinge cererea.
Împotriva încheierii prin care instanţa a admis sau a respins cererea se poate face recurs de învinuit
sau de inculpat ori de procuror. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei
prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se judecă în două zile şi se soluţionează în sala de
consiliu. Instanţa trebuie să pronunţe în aceeaşi zi admiterea sau respingerea recursului.
Liberarea provizorie poate fi revocată în următoarele cazuri:
a) se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data liberării provizorii şi care justifică
arestarea;
b) învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte, cu rea-credinţă, obligaţiile ce-i revin, zădărniceşte aflarea adevărului
sau comite cu intenţie o infracţiune;
În caz de revocare a liberării, instanţa dispune arestarea preventivă a învinuitului sau a inculpatului şi
emite un nou mandat de arestare.
Împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea liberării provizorii se poate face recurs în 24 de ore
de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se judecă în camera de
consiliu, în termen de două zile, cu participarea învinuitului sau a inculpatului şi a procurorului. Acest recurs nu
este suspensiv de executare. Dosarul se restituie în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului.

Alte măsuri procesuale

1. Măsurile de ocrotire (art. 161 CPP)

Luarea măsurilor de ocrotire urmăreşte să apere persoanele ce ar avea de suferit în urma luării unor
măsuri de prevenţie privative de libertate sau a unor măsuri de siguranţă sau de restrângere a libertăţilor
persoanei. Astfel, potrivit art. 161, când reţinerea sau arestarea preventivă a fost luată faţă de învinuitul sau de
inculpatul în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană asupra căreia s-a
instituit curatela sau care, din cauza vârstei sau a bolii, are nevoie să încunoştinţeze autoritatea competentă
pentru a lua măsurile de ocrotire necesare, măsuri constând în desemnarea unui tutore, încredinţarea celui
bolnav unei persoane, internarea în cămin etc.
Se cer următoarele condiţii:
a) în grija învinuitului sau a inculpatului să se afle persoanele ce au nevoie de ocrotire;
b) în lipsa învinuitului sau a inculpatului privat de libertate aceste persoane să rămână fără nici o ocrotire.

2. Măsurile de siguranţă (art. 162 CPP)

Luarea măsurii obligării la tratament medical şi a internării într-un institut de specialitate. Dacă
procurorul, în cursul urmăririi penale, constată că învinuitul sau inculpatul se află în vreuna din situaţiile de la
art. 113-114 CP, sesizează instanţa, iar instanţa, dacă e cazul, dispune luarea în mod provizoriu a măsurilor de
siguranţă corespunzătoare. În cursul judecăţii, măsura de siguranţă este dispusă tot în mod provizoriu de
instanţă.

37
Situaţiile prevăzute de 113-114 CP sunt acelea în care făptuiorul din cauza unei boli, a unei intoxicaţii
cronice cu alcool sau cu stupefiante, prezintă pericol pentru societate şi dacă făptuitorul este bolnav mintal,
toxicoman şi se află într-o stare ce prezintă pericol pentru societate.
Pentru luarea măsurilor de siguranţă se cere îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- starea de boală;
- existenţa pericolului pentru societate.
Măsurile de siguranţă nu pot fi luate dacă s-a dispus neînceperea urmăririi penale, pentru că, potrivit
art. 162 CPP, aceste măsuri se pot lua numai în cursul procesului penal, după începerea urmăririi penale. De
asemenea, măsura internării nu se aplică minorilor, pentru că faţă de făptuitorul minor care, din cauza stării
fizico-psihice, are nevoie de tratament medical, trebuie luată măsura preventivă de la art. 101 (d) CP –
internarea într-un institut medical educativ.
Instanţa ia măsuri pentru a duce la îndeplinire internarea medicală şi sesizează comisia medicală
competentă pentru a viza internarea bolnavilor mintal şi a toxicomanilor periculoşi.

3. Măsurile asigurătorii (art. 162-168 CPP)

Acestea sunt măsuri procesuale cu caracter real şi care constau în indisponibilizările bunurilor mobile
sau imobile ale învinuitului sau ale inculpatului ori ale părţii responsabile civilmente, prin instituirea unui
sechestru cu scopul de asigura repararea pagubei produse sau pentru a garanta executarea pedepsei amenzii.
Bunurile supuse măsurilor asigurătorii nu pot fi înstrăinate sau grevate cu sarcini, iar Codul penal
incriminează faptele de sustragere de sub sechestru sau de rupere de sigilii. Măsurile asigurătorii au
funcţionalitate numai asiguratorie nu şi reparatorie, ele nu reprezintă acoperirea pagubei, iar instanţa trebuie să
oblige prin hotărârea sa pe inculpat sau pe partea responsabilă civilmente să acopere prejudiciul produs prin
infracţiune.
Măsurile asigurătorii se iau numai asupra bunurilor învinuitului sau ale inculpatului, pentru că
răspunderea penală este personală; în vederea executării pedepsei amenzii nu pot fi indisponibilizate decât
bunurile celui ce urmează a fi tras la răspundere penală. În cazul în care măsurile asigurătorii se dispun pentru
garantarea recuperării pagubei, o asemenea măsură se poate lua şi asupra bunurilor părţii responsabile
civilmente.
Luarea măsurilor asigurătorii este facultativă şi devine obligatorie când persoana vătămată este o
persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă.
Măsurile asigurătorii se dispun prin ordonanţă, de organul de urmărire penală, şi prin încheiere, de
instanţă. Art. 165-167 CPP prevede măsuri distincte pentru sechestrul propiu-zis, proprire, inscripţie ipotecară.
Poprirea şi inscripţia ipotecară sunt forme speciale ale sechestrului.
Sechestrul penal este măsura asigurătorie cea mai frecvent întâlnită. Organul judiciar ce aplică
această măsură trebuie să efectueze trei operaţii asupra bunurilor sechestrate: identificarea bunurilor, evaluarea
lor, declararea ca sechestrate a bunurilor.
De regulă, bunurile sechestrate se lasă în posesia celui căruia îi aparţin, iar dacă există pericolul
înstrăinării, sunt sigilate sau sunt ridicate şi încredinţate unui custode. Anumite categorii de bunuri, dacă sunt
sechestrate, trebuie ridicate (art. 185 – ex. bunurile perisabile, obiectele din metal preţios, pietrele preţioase,
mijloacele de plată străine, titlurile de valoare, obiectele de artă, precum şi sumele de bani ce fac obiectul
sechestrului se ridică în mod obligatoriu). Bunurile perisabile se predau societăţilor comerciale cu capital
majoritar de stat ce sunt obligate să le primească şi să le valorifice. Metalele sau pietrele preţioase se depun la
cea mai apropiată unitate bancară competentă. Obiectele de artă de colecţie se predau spre păstrare instituţiilor
de specialitate. Obiectele se predau în termen de maxim 48 de ore de la ridicare. Sumele de bani se
comsemnează pe numele învinuitului sau al inculpatului şi la dispoziţia organului judiciar ce a instituit
sechestrul.
Organul judiciar ce aplică sechestrul încheie un proces-verbal în care trebuie să descrie amănunţit
bunurile, cu indicarea valorii acestora.
Poprirea este o formă specială de indisponibilizare ce se aplică asupra sumelor de bani datorate
persoanei contra căreia s-a luat măsura sechestrului. Potrivit art. 167, sumele de bani datorate sub orice titlu
învinuitului sau inculpatului ori părţii responsabile civilmente de o a treia persoană sau de persoana păgubită
sunt poprite în mâinile acestora.
Inscripţia ipotecară este o formă a sechestrului ce se aplică în cazul bunurilor imobile şi care are ca
efect indisponibilizarea bunurilor imobile cu privire la care s-a luat măsura.
Contestarea măsurii asigurătorii. Persoanele ale căror bunuri au fost indisponibilizate prin luarea
unei măsuri asigurătorii, precum şi alte persoane interesate, pot face contestaţie împotriva acestor măsuri.
Hotărârea instanţei, prin care se soluţionează plângerea împotriva măsurilor asigurătorii, poate fi
atacată cu recurs. După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângere împotriva măsurii
asigurătorii se face contestaţie pe calea unei acţiuni civile împotriva modului de ducere la îndeplinire a măsurii.
Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare sunt măsuri de reparaţie imediată în
natură a pagubei produse părţii vătămate. Restituirea lucrurilor are prioritate faţă de celelalte modalităţi de
reparare a pagubelor. Pentru a proceda la restituirea lucrurilor trebuie realizate două condiţii:
1) obiectele ridicate de la învinuit sau de la inculpat ori de la orice persoană care le-a primit pentru a le păstra
să fie proprietatea părţii vătămate;
2) restituirea să fie necesară şi posibilă şi să nu stânjeneasă aflarea adevărului şi justa rezolvare a cauzei.
Restituirea lucrurilor se dispune prin rezoluţiune, de procuror, şi prin încheiere, de instanţă.

38
În ce priveşte restabilirea situaţiei anterioare, art. 160 CPP prevede că procurorul sau instanţa pot lua
aceleaşi măsuri, când schimbarea situaţiei a rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii şi restituirea este
posibilă.

IX. ACTE PROCESUALE ŞI PROCEDURALE COMUNE

Actele procesuale sau procedurale sunt mijloace juridice prin care se realizează activitatea procesuală
penală. Codul de procedură penală nu le defineşte, dar foloseşte frecvent aceste noţiuni în numeroase texte.
În literatura de specialitate, actele procesuale sunt definite ca fiind manifestări de voinţă ale
participanţilor la proces, prin care se exercită drepturile şi obligaţiile şi se îndeplinesc dispoziţiile legii. Sunt acte
procesuale: punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, trimiterea în judecată, hotărârile
prin care instanţa soluţionează cauza, hotărârile instanţei de recurs etc.
Actele procedurale sunt mijloace prin intermediul cărora se aduc la îndeplinire actele şi mijloacele
procesuale. În procesul penal, fiecărui act procesual îi corespunde un act procedural (ex. actul prin care se
dispune arestarea este pus în executare prin actul procedural numit mandat de arestare).
Dispunerea actelor procesuale şi efectuarea actelor procedurale se consemnează prin anumite acte
scrise, acte de documentare procedurală (rezoluţia, ordonanţa, rechizitoriul, procesul-verbal).

Actele procedurale comune

Cererea este actul prin care orice persoană interesată poate să solicite sprijin organelor judiciare,
pentru recunoaşterea unor drepturi, pentru satisfacerea unor pretenţii sau pentru intervenţia organului judiciar
(ex. în cursul procesului penal, părţile pot cere administrarea de probe, aplicarea de măsuri asigurătorii,
recuzarea unei personae incompatibile etc.).
Legea nu prevede dispoziţii referitoare la conţinutul şi la forma unei cereri în general, dar
reglementează amănunţit cuprinsul anumitor cereri în situaţii speciale, cum ar fi cererea în cadrul procedurii
plângerii prealabile sau cererea de revizuire a liberării provizorii. Cuprinsul unei cereri trebuie să aibă
următoarele menţiuni: numele, prenumele şi adresa petiţionarului, identificarea organului ce a solicitat detenţia,
motivele pe care se întemeiază cererea, semnătura şi data.

Citarea (art. 175-181 CPP) este actul procedural prin care o persoană este chemată să se prezinte în
faţa organului judiciar la o anumită dată şi oră, cu indicarea calităţii sale procesuale şi a sancţiunii în caz de
neprezentare. Dispoziţiile de citare se consemnează într-un act scris (citaţie).
Pentru valabilitatea citării, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: procesul penal să fi început,
chemarea să fie obligatorie şi dispoziţia de chemare să fie luată prin rezoluţie, în cursul urmăririi penale, şi prin
încheiere, în cursul judecăţii.
Potrivit art. 176, citaţia trebuie să cuprindă: denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei
ce emite citaţia, sediul acestora, data emiterii, numărul dosarului, numele şi prenumele celui citat, calitatea
acestuia, indicarea obiectului cauzei, adresa celui citat (localitatea, strada, numărul, ori, după caz, în comune,
judeţul, comuna, satul), ora, ziua, locul şi anul, arătarea consecinţelor neprezentării.
Locul de citare este reglementat de art. 176, în raport de diferitele situaţii posibile. De regulă,
învinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa
locului de muncă prin oficiul de personal al unităţii. Dacă nu se cunoaşte adresa unde locuieşte şi nici locul de
muncă, atunci citaţia se afişează la consiliul local în a cărui rază teritorială s-a comis infracţiunea. Dacă
infracţiunea s-a comis în mai multe locuri, atunci se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială
se află organul ce desfăşoară urmărirea penală. Nu este legală citarea prin afişarea la sediul unităţii unde
lucrează persoana citată. Citarea nu se face la domiciliul legal, nici la adresa indicată de partea vătămată, ci
unde cel citat locuieşte efectiv.
Dacă învinuitul sau inculpatul locuieşte în străinătate şi nu se cunoaşte adresa, va fi citat cu scrisoare
recomandată, cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel, iar avizul de primire a scrisorii, semnat de
destinatar, va servi de dovadă că procedura de citare a fost legal întocmită. Dacă scrisoarea recomandată nu
poate fi înmânată din cauza refuzului de primire sau din orice alt motiv ori în cazul în care statul destinatar nu
permite citarea prin poştă a cetăţenilor săi, citarea se va afişa la sediul parchetului.
Bolnavii internaţi se citează prin administraţia instituţiei de internare; deţinuţii se citează la locul de
deţinere prin administraţia acestuia; militarii încazarmaţi se citează la unitatea militară; unităţile economice de
stat (art. 145) se citează la sediul acestora, iar dacă sediul nu se cunoaşte, citaţia se afişează la sediul
consiliului local în a cărei rază teritorială s-a comis infracţiunea.
Procedura de înmânare a citaţiei (art. 178-179 CPP). Înmânarea citaţiei se face, de regulă, persoanei
citate, care trebuie să semneze la primire. Dacă nu vrea să primească citaţia sau nu poate să semneze dovada,
atunci agentul însărcinat cu înmânarea citaţiei trebuie să realizeze un proces-verbal şi să afişeze citaţia pe uşa
locuinţei. În lipsa celui citat, ea poate fi înmânată soţului, rudelor apropiate, persoanelor de locuiesc cu el.
Citaţia nu poate fi înmânată minorilor sub 14 ani şi nici persoanelor puse sub interdicţie.
Dovada de primire a citaţiei se depune la organul judiciar ce a dispus citarea şi va face proba că
citarea s-a îndeplinit în condiţiile legii.

39
Mandatul de aducere (art. 133-134 CPP). Dacă persoana invitată prin citaţie nu s-a prezentat în faţa
organelor judiciare şi dacă este necesară prezenţa ei, se poate recurge la aducerea cu mandat a persoanei
anterior citate.
Aducerea cu mandat este o măsură de constrângere care constă în obligarea persoanei de a se lăsa
condusă în faţa organului judiciar care a emis mandatul de către persoana care a emis ordinul de executare a
mandatului. Dispoziţia de aducere cu mandat este un act procedural care poate fi efectuat în tot cursul
procesului penal. Mandatul de aducere se execută prin organul de poliţie sau prin comandantul unităţii militare,
atunci când mandatul îi priveşte pe militari. Pot să fie aduşi cu mandat de aducere învinuitul sau inculpatul şi
martorii.
Condiţiile necesare emiterii unui mandat sunt:
1) neprezentarea nejustificată a persoanei la chemarea prin citaţie;
2) prezenţa persoanei chemate să fie necesară;
O excepţie de la condiţia citării anterioare o constituie cazul infracţiunii flagrante, precum şi situaţia
când invinutul sau inculpatul poate să fie adus cu mandat înainte de a fi citat, dacă aducerea silită este în
interesul cauzei. Persoanele aduse cu mandat nu pot rămâne la dispoziţia organelor judiciare decât timpul strict
necesar pentru audiere, în care se dispune reţinerea sau arestarea preventivă. Dacă persoana arătată în
mandatul de arestare nu poate fi adusă din motive de boală, atunci cel însărcinat cu executarea mandatului
constată aceste împrejurări într-un proces-verbal pe care îl înaintează organului judiciar care a emis mandatul.
Dacă învinuitul sau inculpatul refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă, va fi constrâns la aducerea
silită.

Termenele (art. 185-188 CPP)

O condiţie de valabilitate a actelor procedurale şi procesuale priveşte timpul în care trebuie efectuat
actul.
Termenele sunt intervalele de timp înăuntrul cărora sau după epuizarea cărora se pot efectua acte şi
măsuri pentru folosirea căilor de atac, pentru îndeplinirea procedurii de citare, pentru luarea măsurilor
preventive etc.
Fixarea unor termene în cadrul procesului penal are ca scop, pe de-o parte, să limiteze în timp
măsurile preventive, iar pe de altă parte, să împiedice tergiversarea procesului penal. În unele cazuri, deşi legea
nu prevede o unitate de timp, impune totuşi o obligaţie care se referă la timp, atunci când utilizează expresiile
„de îndată” sau „de urgenţă”. Dacă în privinţa unor acte legea nu prevede nici un termen, aceste acte se pot
efectua oricând.
Clasificarea termenelor.
1. În raport de natura drepturilor şi intereselor pe care le ocrotesc, termenele pot fi:
a) termene procedurale – intervale de timp fixate pentru a ocroti drepturi şi interese conferite persoanelor în
cadrul procesului penal (ex. termenul de apel, de recurs, de rezolvare a plângerilor formulate împotriva actelor
de urmărire penală etc.);
b) termene substanţiale – intervale de timp determinate de lege pentru ocrotirea unor drepturi, interese
extraprocesuale (ex. cele ce privesc durata măsurilor de prevenţie, cele aplicabile în domeniul liberării
condiţionate, cele de prescripţie a răspunderii penale etc.);
2. În raport de organele care le stabilesc, termenele pot fi:
a) termene legale – cele prevăzute de lege (ex. de apel, de recurs);
b) termene judiciare – fixate de organul judiciar în faţa căruia se află cauza.
Termenele legale nu se pot modifica, spre deosebire de cele judiciare, care se pot modifica, fără însă a
aduce atingere intereselor părţilor.
3. În raport de efectele pe care le produc, termenele pot fi:
a) termene dilatorii (prohibitive) – nu permit efectuarea unor acte decât după ce a expirat durata termenului,
sancţiunea în cazul nerespectării termenului fiind nulitatea actului (ex. intervalul de timp care desparte
momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de momentul rămânerii definitive a hotărârii, numai după trecerea
acestui termen hotărârea poate fi pusă în executare);
b) termene peremtorii (imperative) – termenele înăuntrul cărora trebuie îndeplinit un act, cum ar fi termenul de
declarare a unei căi de atac; nerespectarea unui termen imperativ atrage sancţiunea decăderii din exercitarea
dreptului procesual şi nulitatea actului tardiv;
c) termene orânduitoare (de recomandare) – cele ce prevăd o durată de timp în interiorul căreia este
recomandabil să fie îndeplinit actul procedural sau procesual; nerespectarea acestui termen nu atrage sancţiuni
procedurale.
4. În raport de factorul timp, termenele pot fi:
a) termene fixe – când prevăd o durată de timp invariabilă pentru efectuarea actului;
b) termene maxime – termenul de apel este maxim atunci când indică durata maximă de timp în care trebuie
efectuat actul;
c) termene minime – când au o durată determinată minimă care, după ce a fost atinsă permite efectuarea
valabilă a actului.
5. În funcţie de modul de calcul, termenele pot fi:
a) termene de succesiune – se calculează în sensul curgerii normale a timpului;
b) termene de regresiune – se calculează în sensul invers curgerii timpului, de la un anumit moment înapoi.
6. În raport de durata lor, termenele pot fi:

40
a) pe ore – ex. 24 de ore pentru reţinere;
b) pe zile – ex. 10 zile de declararea apelului;
c) pe luni – ex. 2 luni pentru intentarea plângerii prealabile;
d) pe ani – ex. termenul pentru introducerea recursului în anulare în defavoarea condamnatului.
Modul de calcul este diferit după cum termenele sunt substanţiale sau procedurale.
Calculul termenelor substanţiale pe ore sau pe zile se face, potrivit art. 138 CPP, pe unităţi pline de
timp, în sensul că ora şi ziua la care începe şi se sfârşeşte termenul intră în durata termenului. Acest mod de
calcul se utilizează în cazul măsurilor preventive (ex. în cazul reţinerii, termenul de 24 de ore ce a început pe 27
aprilie, la ora 8, va expira pe 28 aprilie, la ora 7; de asemenea, un termen de 10 zile pentru arestarea
învinuitului, care începe pe 27 aprilie, va expira pe 5 mai.
În ce priveşte modul de calcul al temenelor substanţiale pe luni sau pe ani, termenele se calculează
potrivit art. 154 CPP, şi anume, luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înaintea zilei corespunzătoare datei la
care au început să curgă (ex. un termen ce va începe pe 27 aprilie 2004 expiră pe 26 mai 2005).
Calculul termenelor procedurale pe ore sau pe zile se face, potrivit art. 186 CPP, pe unităţi libere de
timp, în sensul că ora şi ziua la care începe să curgă termenul şi ora şi ziua când se împlinesc nu intră în durata
termenului (ex. un termen de apel de 3 zile, care începe să curgă luni, expiră vineri).
În cazul termenelor procedurale pe ore sau pe zile, durata timpului material este cu două unităţi mai
mare decât termenul procedural în sine. Astfel, un termen procedural ce începe pe 27 aprilie, la ora 11, va
expira pe 28 aprilie, la ora 13. Termenele pe luni sau pe ani se calculează calendarisitic şi, conform art. 186,
expiră la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni sau la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimului an. Prin
urmare, în durata termenelor pe luni sau pe ani intră ziua când durata începe să curgă, dar nu şi ziua când se
împlineşte. Astfel, un termen de o lună expiră ca în exemplul: 27 aprilie – 27 mai.
În cazul termenelor socotite pe luni sau pe ani, dacă ultima zi cade într-o dată pe care nu o are luna
respectivă, atunci termenul va expira în ultima zi a acelei luni (ex. 31 martie – 30 aprilie).
Potrivit art. 186, în cazul în care ultima zi a unui termen procedural cade într-o zi nelucrătoare,
termenul va expira la începutul primelor zile lucrătoare. Aceasta vizează calculul termenelor pe luni sau pe ani
astfel: un termen de apel de 3 zile, ce începe să curgă miercuri, va expira luni.
Orice act depus la organul judiciar la sfârşitul zilei în care expiră termenul prevăzut de lege este
considerat ca fiind în termen. Legea a prevăzut şi reguli speciale ce se aplică în caz de împiedicare obiectivă.
Astfel, este considerat ca depus în termen actul depus la unitatea locului de deţinere, la unitatea militară, la
oficiul poştal prin scrisoare recomandată, chiar dacă a ajuns la organul judiciar după expirarea termenului.
Dovada că actul a fost depus în termen rezultă din înregistrarea făcută la locul de deţinere, la unitatea militară
sau la oficiul poştal.
Actele făcute de procuror se consideră făcute în termen, dacă data trecută în registrul parchetului este
cuprinsă înăuntrul termenului prevăzut de lege. O excepţie o constituie folosirea căilor de atac ce trebuie
introduse în termen la organul competent.
În dreptul procesual nu există împrejurări care să atragă suspendarea sau întreruperea termenului.
Totuşi, în cazul unor evenimente excepţionale (război, calamitate, stare de asediu) se poate dispune
suspendarea termenelor procedurale.

Sancţiunile procedurale (art. 197 CPP)

Principiul legalităţii impune ca atât actele procesuale, cât şi cele procedurale să se îndeplinească cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Persoanele ce nesocotesc legalitatea în cursul procesului penal pot fi
trase la răspundere administrativă, civilă sau penală. În privinţa actelor viciate, o garanţie a respectării legalităţii
o reprezintă sancţiunile procedurale (mijloace prin intermediul cărora actele devin lipsite de valabilitate). Orice
act viciat va fi lovit de nulitate – sancţiunea procedurală cu caracter general. Legea prevede şi alte sancţiuni:
decăderea, inadmisibilitatea, iar doctrina recunoaşte ca sancţiune şi inexistenţa.
Decăderea este sancţiunea specifică ce constă în pierderea exerciţiului unui drept subiectiv, ca urmare
a nerespectării termenelor imperative; în acest caz, actul efectuat peste termen este nul. Decăderea operează
când persoana prejudiciată prin infracţiune nu s-a constituit ca parte civilă până la citirea actului de sesizare în
primă instanţă, astfel că partea vătămată pierde dreptul de a deveni parte civilă. Prin urmare, decăderea, spre
deosebire de nulitate, se referă la drepturile procedurale şi are în vedere un act ce nu poate lua fiinţă pentru că
nu a fost efectuat în termenul legal.
Inadmisibilitatea, spre deosebire de decădere, atrage nulitatea actului efectuat cu încălcarea legii.
Dacă actul a fost declarat inadmisibil, nu mai poate fi refăcut. Astfel, este lovit de inadmisibilitate apelul pe care
îl declară partea civilă privind latura penală a cauzei.
Inexistenţa se referă la faptul că actul inexistent, spre deosebire de actul nul, ce este o realitate
juridică, este o realitate de fapt şi priveşte acele acte ce au doar aparenţa existenţei juridice. Astfel, este
considerată ca inexistentă o hotărâre judecătorească întocmită de un procuror sau de un student în practică.
Nulităţile sunt considerate cele mai importante sancţiuni, prin nulitate fiind desfiinţate actele încheiate
cu nesocotirea legii, iar anularea are drept urmare considerarea actului fără valoare juridică. Potrivit art. 197
CPP, încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului,
numai când s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestui act. Prin urmare, nu
orice încălcare formală a legii conduce la nulitatea actului. Astfel, nu e lovită de nulitate citaţia unde nu s-a scris
numărul casei, dacă agentul procedural a identificat casa şi a realizat procedura de citare.

41
Nulitatea, ca sancţiune procedurală, poate fi îndreptată atât împotriva actelor procesuale, cât şi a celor
procedurale. Din dispoziţiile art. 197 rezultă următoarele condiţii necesare pentru anularea unui act procesual
sau procedural:
a) să se constate o încălcare a legii, încălcare ce poate consta fie în întocmirea unui act contrar legii, fie în
omisiunea de a întocmi actul în condiţiile legii;
b) prin încălcare să se producă vătămare care să fie de natură procesuală; vătămarea trebuie să constea într-o
încălcare a drepturilor părţilor sau a modului de administrare a justiţiei penale;
c) vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului făcut cu încălcarea legii.
Clasificarea nulităţior.
1. După modul de reprezentare, nulităţile pot fi:
a) nulităţi exprese – prevăzute de lege, în art. 197 (2);
b) nulităţi virtuale – prevăzute de lege, în art. 192 şi art 197 (1), (4).
2. În funcţie de întinderea lor, nulităţile pot fi:
a) nulităţi totale – atrag nulitatea întregului act viciat;
b) nulităţi parţiale – se aplică numai la o parte a actului viciat.
3. În funcţie de felul în care legea permite acoperirea lor prin voinţa părţilor sau prin trecerea unui
anumit timp, nulităţile pot fi:
a) nulităţi acoperibile – îşi pierd efectul prin voinţa părţilor sau trecerea unui anumit interval de timp;
b) nulităţi neacoperibile – pot fi invocate oricând.
4. În raport de natura sau de modul de aplicare sau de efectele pe care le produc, nulităţile pot fi:
a) nulităţi absolute – prevăzute expres de lege şi pot fi invocate oricând;
b) nulităţi relative – sunt virtuale şi pot fi acoperite.
Nulităţile relative (art. 192 şi art. 197 (1), (4) CPP). Pe lângă condiţiile generale comune nulităţilor,
în cazul nulităţilor relative există şi condiţii speciale:
a) nulităţile relative pot fi acoperite prin voinţa părţilor, ceea ce atrage valabilitatea actului făcut cu încălcarea
legii; este cazul situaţiei când inculpatului nu i se acordă ultimul cuvânt şi el acceptă această omisiune;
b) nulităţile relative trebuie invocate pentru că nu operează din oficiu decât în mod excepţional, iar invocarea se
face de partea interesată, cu condiţia să nu fi provocat chiar ea nulitatea; cel e invocă nulitatea este obligat să
dovedească existenţa vătămării (atingerea unui drept sau a unui interes personal, vătămări de ordin material);
c) nulităţile relative trebuie invocate într-un anumit timp (în timpul efectuării actului, dacă cel vătămat e
prezent, sau până la primul termen de judecată cu procedură completă, dacă cel interesat a lipsit la efectuarea
actului; în asemenea caz, nulitatea se consideră acoperită şi nu mai poate fi invocată într-o altă etapă a
procesului);
d) invocarea din oficiu a nulităţii relative este posibilă doar în mod excepţional, dacă se ajunge la constatarea că
anularea actului făcut cu încălcarea legii este necesară pentru aflarea adevărului sau pentru soluţionarea justă a
cauzei.
Nulităţile absolute (art. 197 (2), (3) CPP) intervin în cazul celor mai importante dispoziţii şi se
caracterizează prin trăsături opuse nulităţilor relative:
a) în cazul nulităţilor absolute, vătămarea produsă prin încălcarea legii se prezumă de lege, fără să poată fi
contradovedită, iar cel ce o invocă nu trebuie să facă dovada vătămării suferite;
b) nulităţile absolute nu pot fi înlăturate în nici un mod şi pot fi invocate în orice fază a procesului penal, chiar şi
prin folosirea căilor extraordinare de atac;
c) nulităţile absolute pot fi invocate de oricare dintre părţi ori de procuror şi se iau în considerare şi din oficiu.
Cazurile de nulitate absolută sunt expres prevăzute în art. 197 (2):
a) încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie şi după calitatea persoanelor atât a instanţei, cât şi a
organelor de urmărire penală; nulitatea absolută nu operează în cazul încălcării dispoziţiilor care relementează
competenţa teritorială; o excepţie de la regula privind nulitatea absolută în materie de competenţă materială
este constatarea încălcării normelor de competenţă materială de instanţă, după începerea dezbaterilor judiciare,
precum şi situaţia în care instanţa, după efectuarea cercetării judecătoreşti schimbă încadrarea juridică a faptei
într-o altă infracţiune pentru care competenţa materială a organului de urmărire penală ar reveni altui organ;
b) încălcarea dispoziţiilor referitoare la sesizarea instanţei;
c) încălcarea dispoziţiilor privind compunerea completului de judecată (v. legea 92/1992);
d) încălcarea dispoziţiilor privind publicitatea şedinţei de judecată;
e) încălcarea dispoziţiilor referitoare la prezenţa procurorului, când participarea e obligatorie, precum şi la
prezenţa inculpatului şi la asistarea acestuia de apărător, când sunt obligatorii potrivit legii;
f) încălcarea dispoziţiior privind desfăşurarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori.
Declararea nulităţii. Efectele ei. Nulitatea se invocă pe cale de excepţie de nulitate. Efectul direct al
nulităţii este ineficienţa actului, lipsirea lui de valoare juridică din momentul efectuării lui şi nu din momentul
constatării nulităţii. Acest efect se produce atât în cazul nulităţii absolute, cât şi în cazul nulităţii relative.
Nulitatea produce şi un efect indirect: anularea actelor anterioare, concomitente sau posterioare, care
se află în legătură cu actul anulat. Organul judiciar ce constată nulitatea trebuie să dispună refacerea actului,
dacă este posibilă şi necesară. Refacerea actului se face de acelaşi organ judiciar ce a întocmit actul cu
încălcarea legii. În unele situaţii, actul nul nu mai trebuie refăcut.

42
Asistenţa judiciară (art. 171-173 CPP şi legea 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat)

Asistenţa judiciară constă în acordarea de consultaţii şi întocmirea de alte acte cu caracter juridic,
apărarea persoanei fizice sau juridice în toate fazele procesului penal, precum şi în susţinerea cu mijloace
juridice a drepturilor şi a intereselor legitime alte acestora, în raporturile lor cu organele puterii, ale
administraţiei de stat sau cu alte persoane române sau străine.
Apărătorul în procesul penal nu este parte, însă, datorită contribuţiei pe care o are la aflarea
adevărului şi datorită funcţiei procesuale pe care o exercită, se înscrie printre principalii participanţi la rezolvarea
cauzei penale.
În principiu, asistenţa juridică a părţilor din proces este facultativă, adică cei interesaţi sunt lăsaţi să
decidă dacă îşi aleg sau nu un avocat care să le asigure asistenţa juridică. De la acestă regulă există derogări,
existând unele situaţii (reglementate expres) când asistenţa juridică este obligatorie. Asistenţa juridică
facultativă este regula în materia asistenţei juridice. Legea a prevăzut expres şi în mod amănunţit aspecte
privind acordarea asistenţei juridice învinuitului sau inculpatului.
În art. 171 CPP se arată că învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul
urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept.
Anumite categorii de persoane beneficiază în mod gratuit de asistenţă juridică:
a) la aprecierea decanului baroului, cei care nu au posibilităţi materiale să plătească onorariul;
b) militarii în termen;
c) persoanele care solicită consultaţii referitoare la drepturile sau la interesele lor, vătămate în timpul
evenimentelr din Decembrie 1989.
Asistenţa juridică obligatorie. În anumite situaţii, legea impune asistenţa juridică şi aceasta este o
consecinţă a faptului că apărarea este o instituţie de interes social, care funcţionează nu doar în interesul
învinuitului sau al inculpatului, ci şi în interesul unei bune desfăşurări a procesului penal.
Asistenţa obligatorie este reglementată în art. 172 CPP astfel: „asistenţa este obligatorie când
învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau
mobilizat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut
medical educativ, când este arestat chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanţa
apreciază că învinuitul sau inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de
lege.
În privinţa asistenţei învinuitului sau a inculpatului minor, aceasta este obligatorie în cursul urmăririi
penale, cât timp învinuitul sau inculpatul nu a devenit major, iar în cursul judecăţii, dacă învinuitul sau inculpatul
este minor în momentul sesizării instanţei, asistenţa rămâne obligatorie, chiar dacă, în cursul judecăţii, acesta
devine major. În privinţa asistenţei obligatorii a învinuitului sau a inculpatului arestat, aceasta se referă numai la
cel arestat şi nu se extinde şi la cel reţinut preventiv. Această obligaţie există numai în intervalul de timp cât
durează arestarea, iar dacă învinuitul sau inculpatul este pus în libertate, nu mai există obligaţia asistării.
La situaţiile de asistenţă obligatorie prevăzute pentru tot cursul procesului penal se mai adaugă,
pentru faza de judecată, cazul când legea prevede pentru infracţiunea comisă pedeapsa detenţiei pe viaţă sau
pedeapsa închisorii mai mari de 5 ani.
Asistenţa juridică obligatorie priveşte pe învinuit sau pe inculpat, dar, în mod excepţional, legea
prevede asistenţa obligatorie şi a celorlate părţi. Astfel, în art. 173 CPP se arată că, în situaţia în care instanţa
apreciază că din anumite motive partea nu şi-ar putea face singură apărarea, va dispune asistarea de un
apărător din oficiu.
Atât în cazul asistenţei facultative, cât şi în cazul celei obligatorii, legea a lăsat posibilitatea celor
interesaţi să aleagă apărătorul pe care-l preferă. Când asistenţa este obligatorie şi învinuitul sau inculpatul nu
şi-a ales apărător, se desemnează unul din oficiu.
Posibilitatea alegerii apărătorului primează faţă de numirea din oficiu şi, de aceea, delegarea
apărătorului din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales.
În cazul în care inculpatul are apărător ales şi dacă acesta lipseşte de la judecarea cauzei, acesta nu
poate fi înlocuit cu unul din oficiu, iar instanţa trebuie să dispună amânarea cauzei. Apărătorul ales poate fi
înlocuit cu unul din oficiu, atunci când apărătorul ales lipseşte nejustificat la două termene consecutive cu scopul
de a îngreuna rezolvarea cauzei.
Drepturile apărătorului. În art. 172 CPP sunt reglementate următoarele:
- dreptul apărătorului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală; lipsa acestuia nu împiedică
efectuarea oricărui act de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi de
ora efectuării actului;
- când asistenţa juridică este obligatorie, organul de urmărire penală trebuie să asigure prezenţa apărătorului la
ascultarea inculpatului;
- când apărătorul este prezent la efectuarea unui act, se va face menţiunea despre acest fapt şi actul va fi
semnat şi de apărător;
- în cursul urmăririi penale, apărătorul poate să ia contact cu învinuitul sau inculpatul arestat sau reţinut şi va fi
asigurată confidenţialitatea convorbirilor.
- în cazurile în care consideră că cererile pe care le-a făcut organului de urmărire penală au fost respinse
nemotivat, apărătorul poate formula plângere (art. 275 CPP);
- în faza de judecată, apărătorul are dreptul să-l asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale
acestuia, să ia la cunoştinţă de dosarul cauzei, să formuleze cereri, să ridice excepţii, să pună concluzii, să
utilizeze căile de atac.

43
Apărătorii părţii vătămate, ai părţii civile şi ai părţii responsabile civilmente au aceleaşi drepturi ca şi
apărătorul învinuitului sau ai inculpatului.

Reprezentarea (art. 174 CPP)

Legislaţia noastră permite alături de asistenţa juridică şi reprezentarea, ce constă în împuterniciera


dată unei persoane (reprezentant) de a îndeplini, pe seama unei părţii care nu se poate prezenta sau nu doreşte
să se prezinte, acte procesuale în faţa organului judiciar.
Ceea ce deosebeşte reprezentarea de asistenţa juridice este faptul că, în cazul asistenţei juridice,
apărătorul pune concluzii în prezenţa părţii, iar în cazul reprezentării, persoana reprezentată este înlocuită de
reprezentant.
Tipul obişnuit de reprezentare este reprezentarea convenţională, care se întemeiază pe existenţa unui
contract de mandat, ce intervine între reprezentat şi reprezentant. În cursul urmăririi penale, legea permite
reprezentarea, spre exemplu, în cazul unei percheziţii, al cercetării la faţa locului etc.
Reprezentarea învinuitului sau a inculpatului nu poate avea loc în cazul actelor cu caracter personal
(ex. ascultarea).
În faza de judecată există obligaţia inculpatului de a fi reprezentat la judecată în primă instanţă.
Potrivit art. 174 CPP, în cursul judecăţii atât învinuitul sau inculpatul, cât şi celelalte părţii pot fi reprezentate, cu
excepţia cazurilor când prezenţa învinuitului sau a inculpatului este obligatorie.
Reprezentarea poate fi şi legală, pentru ocrotirea persoanelor fără capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate restrânsă. Acest tip de reprezentare este specific procesului civil, în procesul penal nepunându-se
problema reprezentării legale.

X. COMPETENŢA ÎN MATERIE PENALĂ

Noţiune şi forme

Cauzele penale nu pot fi urmărite şi judecate de oricare organ de urmărire penală sau instanţă, ele
fiind variate prin natura lor, prin gravitatea lor, prin locul comiterii faptelor şi prin calitatea făptuitorilor.
Legea procesuală penală prevede atât norme generale, cât şi norme speciale de competenţă.
Competenţa este sfera atribuţiilor pe care le au de îndeplinit, conform legii, organele judiciare, în
cadrul procesului penal.
Potrivit criteriilor de diferenţiere arătate, există câteva forme fundamentale de competenţă:
competenţa materială, competenţa personală şi competenţa teritorială. De asemenea, mai există şi două forme
subsidiare de competenţă: competenţa specială şi competenţa extraordinară.

Competenţa materială se stabileşte între organe judiciare de grade diferite. Prin competenţa
materială se stabileşte sfera atribuţiilor unui organ, în raport cu organele superioare sau inferioare în grad.
Competenţa materială este determinată de natura şi gravitatea faptelor comise. Enumerarea tuturor
infracţiunilor care sunt în competenţa materială a fiecărui organ judiciar nu este o soluţie practică, datorită
numărului mare de infracţiuni prevăzute de legea penală. Pentru a simplifica reglementarea competenţei
materiale se folosesc două sisteme de determinare: determinarea abstractă şi determinarea concretă.
Prin determinarea abstractă se stabilesc ce categorii de infracţiuni sunt în competenţa de soluţionare a
unui organ judiciar. Astfel, organele de cercetare penală ale poliţiei au o competenţă generală; judecătoriile au,
de asemenea, o competenţă generală, fiind în măsură să soluţioneze cauzele penale care le revin potrivit
competenţei teritoriale, neintrând în competenţa judecătoriilor cauzele date în competenţa altor instituţii.
Prin determinarea concretă se stabilesc infracţiunile ce fac obiectul cauzelor penale, pentru fiecare
organ judiciar în parte (ex. art. 209 (3) CPP enumeră infracţiunile pentru care urmărirea penală se efectuează
obligatoriu de procuror).
Normele competenţei materiale sunt imperative şi nu pot fi schimbate prin voinţa sau prin înţelegerea
părţilor, iar în cazul în care sunt încălcate, actele încheiate sunt nule absolut.

Competenţa personală este determinată de calitatea pe care o are făptuitorul, în momentul


săvârşirii infracţiunii, şi constituie o derogare de la competenţa materială. În principiu, competenţa personală
interesează numai calitatea făptuitorului, iar calitatea celorlalte părţi nu are nici o relevanţă pe acest plan.
Legea dă în competenţa instanţelor militare infracţiunile comise de militari, iar gradul ierarhic al
inculpatului militar determină şi competenţa instanţelor militare pe verticală. În unele situaţii, calitatea
făptuitorului atrage trecerea cauzei în competenţa unei instituţii superioare celei ordinare (ex. dacă fapta a fost
comisă de un procuror sau de un judecător, acesta va fi judecat de instanţa superioară celei din care fac parte
aceste persoane).
Nu orice calitate pe care o are subiectul activ al infracţiunii atrage competenţa personală. Uneori,
calitatea de subiect activ poate determina doar încadrarea juridică a faptei, nu şi rezolvarea cauzei respective de
un anume organ judiciar (ex. calitatea de funcţionar este o condiţie pentru a se reţine o anumită infracţiune
legată de serviciu, însă nu este atrasă competenţa personală a unui anume organ judiciar).
Conform art. 28-29 CPP, atrage competenţa personală a organelor judiciare numai calitatea de militar,
procuror, judecător, lucrător în cadrul parchetului, Preşedinte al României, senator, deputat, membru al
Guvernului, precum şi calitatea de judecător sau de magistrat asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la

44
Curtea Constituţională, general, mareşal, amiral sau chestor ori de şef al unui cult religios sau de membru al
Înaltului Cler.
Potrivit art. 40 CPP, când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa
rămâne competentă să judece, chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are această calitate, în
următoarele cazuri:
a) când fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului;
b) când s-a dat o hotărâre în primă instanţă.

Competenţa teritorială diferenţiază din punct de vedere teritorial organel judiciare cu o egală
competenţă materială. Pentru unele organe, raza teritorială corespunde întregului teritoriu al ţării (ex. organele
centrale pot efectua urmărirea penală în orice cauză penală, indiferent unde a fost săvârşită infracţiunea sau
unde a fost prins făptuitorul – cazul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Pentru infracţiunile comise în ţară, competenţa teritorială se determină, conform art. 30 CPP, după
următoarele criterii:
a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea;
b) locul unde a fost prins făptuitorul;
c) locul unde locuieşte făptuitorul;
d) locul unde locuieşte persoana vătămată.
Pentru a preîntâmpina conflictele de competenţă între organele judiciare, legea a stabilit anumite
reguli. Art. 45 CPP precizează că regulile de competenţă teritorială se aplică în acelaşi fel şi în cursul urmăririi
penale şi în cursul judecăţii, stabilind şi modul cum operează criteriile de la art. 30:
1) în cazul în care a fost sesizat un singur organ judiciar din cele prevăzute la art. 30, acesta va fi competent să
rezolve cauza;
2) dacă au fost sesizate cel puţin două organe judiciare dintre cele menţionate la art. 30, competenţa se
stabileşte astfel:
a) în caz de sesizare simultană, prioritatea se stabileşte în ordinea enumerării de la art. 30 şi operează
„preferinţa legală”;
b) dacă organele judiciare prevăzute la art. 30 au fost sesizate în momente diferite, competenţa revine
organului mai întâi sesizat şi va opera o „preferinţă cronologică”; potrivit art. 30 (2), judecarea cauzei revine
aceleia dintre instanţe competentă conform art. 30 (1), în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală;
3) dacă nici unul dintre locurile prevăzute de art. 30 nu este cunoscut, competenţa revine instanţei în a cărei
rază teritorială s-a efectuat mai întâi sesizarea (ex. poate fi competent teritorial organul judiciar la care s-a
depus plângerea, deşi este posibil ca acest organ să nu facă parte din organele arătate expres la art. 30).
Infracţiunile săvârşite în afara ţării se judecă potrivit art. 31 CPP, după caz, de instanţa civilă sau
militară în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul. Dacă făptuitorul nu are domiciliul sau
nu locuieşte în România, iar fapta este de competenţa judecătoriei, cauza se va judeca la Judecătoria Sectorului
2 din Bucureşti, cu excepţia cazurilor când legea stabileşte altfel.
Infracţiunile comise pe o navă sunt de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul
port românesc în care ancorează nava.
Infracţiunile comise pe o aeronavă sunt de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul
loc de aterizare pe teritoriul României.
Dacă nava nu ancorează sau nu aterizează pe teritoriul românesc, atunci competenţa revine instanţei
în a cărei rază teritorială locuieşte făptuitorul, iar dacă nu locuieşte sau nu-şi are domiciliul în ţară, competenţa
revine Judecătoriei Sectorului 2 din Bucureşti.

Competenţa specială este competenţa materială dată exclusiv în sarcina unui anumit organ judiciar.
Au competenţă specială unele organe speciale de urmărire penală (v. art. 208 CPP):
- ofiţerii de grăniceri;
- ofiţerii anume desemnaţi de Ministerul de Interne pentru cercetarea infracţiunilor la frontieră;
- căpitanii porturilor;
- comandanţii aeroporturilor.

Competenţa extraordinară poate fi determinată de unele împrejurări excepţionale: starea de


asediu, de război etc., împrejurări care impun luarea unor cauze din competenţa ordinară a unui organ judiciar
şi trecerea acestora, pe perioada stării excepţionale, altui organ judiciar.
Conform art. 125 din Constituţia României, este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.

Competenţa în caz de indivizibilitate şi de conexitate

Extinderea competenţei unei instanţe judecătoreşti asupra altor infracţiuni cu aspecte complexe se
numeşte prorogare de competenţă. Prin aceasta se înţelege împuternicirea dată de lege unei instanţe pentru a
judeca o cauză, prin extinderea competenţei sale normale.
În procesul penal se admite numai prorogarea legală, exdinderea competenţei având loc numai în
baza legii.
Prorogarea se justifică prin aceea că între două sau mai multe infracţiuni sau aspecte ale unei cauze
pot apărea unele legături substanţiale, astfel încât aflarea adevărului şi corecta rezolvare a cauzei nu sunt
posibile fără reunirea cauzelor într-una singură, în faţa aceluiaşi organ judiciar.

45
Prorogarea este posibilă numai când faptele între care există legături pot fi reunite în faţa aceleiaşi
instanţe. Aceasta presupune că faptele au fost cunoscute şi s-a pus în mişcare acţiunea penală în acest timp.

Competenţa în caz de indivizibilitate (art. 33 CPP). Indivizibilitatea este o situaţie juridică ce


impune reunirea într-o cauză a unor aspecte diferite, între care există legătură strânsă şi sunt caracterizate prin
existenţa unei singure fapte penale.
Cazurile de indivizibilitate sunt expres şi limitativ prevăzute de lege:
a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane (coautori, instigatori, complici); toţi
participanţii trebuie judecaţi împreună pentru corecta individualizare a pedepselor;
b) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act (ex. încălcarea normelor de circulaţie pe
drumurile publice poate atrage distrugerea, degradarea autovehiculului aparţinând avutului public, precum şi o
vătămare corporală din culpă sau o ucidere din culpă);
c) în cazul infracţiunilor continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o
singură infracţiune (ex. infracţiunea complexă, de obicei).

Cazurile de conexitate (art. 34 CPP) sunt:


a) când două sau mai multe infracţiuni sunt comise prin acte diferite de mai multe persoane împreună, în acelaşi
timp şi în acelaşi loc: cazul infracţiunilor simultane (ex. părţile se reclamă reciproc pentru infracţiunea de
vătămare ori de insultă, comise cu aceeaşi ocazie); condiţia pentru existenţa conexităţii în acest caz este să
existe fapte penale intenţionate şi distincte, care să fie comise în acelaşi loc şi în acelaşi timp;
b) când două sau mai multe infracţiuni sunt comise în loc sau în timp diferit, după o prealabilă înţelegere între
infractori; legătura constă în înţelegerea prealabilă a făptuitorilor şi nu interesează dacă infracţiunile comise sunt
de acelaşi fel sau sunt diferite şi nici intervalul de timp care le desparte;
c) când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea unei alte infracţiuni sau
este săvârşită pentru a asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni (ex.
infracţiunea de delapidare comisă prin fals sau infracţiunea de înşelătorie comisă prin fals ori cazul când autorul,
pentru a sustrage pe altul de la răspunderea penală, comite o tăinuire sau o favorizare a infractorului);
d) când între două sau mai multe infracţiuni există legături care impun reunirea lor într-o singură cauză, pentru
o bună înfăptuire a justiţiei; o apropiere întâmplătoare care are faptic o anume relevanţă procesuală (ex. cazul
concursului de infracţiuni).

Prorogarea competenţei în caz de indivizibilitate şi de conexitate (art. 35 CPP). Determinarea


instanţei competente să judece cauzele reunite în urma prorogării competenţei se face în funcţie de gradul
instituţiei şi de natura instituţiei în faţa căreia se află cauzele penale:
a) dacă competenţa, în raport de diferitele fapte sau de diferiţii făptuitori, revine, conform legii, la două sau mai
multe instanţe de grad egal şi de aceeaşi categorie (ex. două judecătorii), atunci prorogarea competenţei se
face în favoarea instanţei mai întâi sesizate;
b) dacă competenţa după natura faptelor şi dipă calitatea făptuitorilor revine unor instanţe de grad diferit (ex. o
judecătorie şi un tribunal, atunci prorogarea are loc în favoarea instanţei superioare în grad);
c) dacă dintre instanţele la care se găsesc cauzele, una este militară, iar alta civilă, prorogarea se face în
favoarea instanţei militare.
În caz de indivizibilitate sau de conexitate, reunirea poate fi cerută de părţi sau poate fi propusă de
procuror înaintea instanţei la care ar urma să fie reunite cauzele. Reunirea poate fi iniţiată şi de instanţă, din
oficiu.
În situaţia în care cauzele nu se află în aceeaşi fază de judecată, reunirea lor nu poate avea loc.
Excepţia este dată de infracţiunea continuată şi de cazul în care două sau mai multe acte alcătuiesc o singură
infracţiune.

Disjungerea (art. 38 CPP). Considerentele care impun în anumite situaţii reunirea cauzelor, pot
justifica alteori efectuarea operaţiei inverse: separarea cauzelor aflate la aceeaşi instanţă, în interesul unei bune
judecăţi.
Disjungerea are un caracter facultativ şi se dispune la cerere sau din oficiu de instanţa învestită cu
judecarea unei cauze indivizibile sau conexe (ex. în situaţia în care într-o cauză sunt mai multe persoane care
au participat la săvârşirea unei infracţiuni se poate dispune disjungerea pentru motiv de boală gravă a unui
participant, astfel că judecarea cauzei se suspendă numai pentru acel participant urmând să fie reluată după
trecerea stării de boală).
Disjungerea este admisibilă în cazul indivizibilităţii numai pentru cazul prevăzut la art. 33 lit. a CPP, iar,
în caz de conexitate, în toate situaţiile.

Declinarea de competenţă (art. 42 CPP). Instanţa învestită cu judecarea unei cauze, dacă ulterior
constată că nu este competentă, trebuie să-şi decline competenţa pentru a asigura respectarea legalităţii în
privinţa competenţei.
Înainte de a-şi declina competenţa, instanţa trebuie să pună în discuţia părţilor problemele referitoare
la competenţă şi apoi să se pronunţe prin hotărâre. În aceasta trebuie să se indice motivul declinării de
competenţă şi instanţa căreia îi revine competenţa de soluţionare a cauzei respective. Hotărârea de declarare nu
este supusă apelului sau recursului, iar partea nemulţumită de declinarea de competenţă poate să ridice
excepţia de necompetenţă la instanţa sesizată prin hotărârea instanţei iniţiale.

46
Instanţa căreia i s-a trimis cauza după declinarea competenţei îşi verifică propria competenţă şi, dacă
observă că este competentă după materie sau după calitatea persoanei, poate folosi actele deja îndeplinite şi
poate să menţină măsurile deja dispuse. În cazul declinării de competenţă pentru necompetenţa teritorială,
rămân vaşabile toate actele efectuate şi toate măsurile dispuse de instanţa care şi-a declinat competenţa.

Conflictul de competenţă (art. 43 CPP) este situaţia în care minim două instanţe se consideră
competente să judece aceeaşi cauză sau se recunosc necompetente şi îşi declină reciproc competenţa.
Conflictele de competenţă sunt, aşadar, de două tipuri: conflicte pozitive şi conflicte negative.
Nu poate avea loc un conflict de competenţă între un organ de urmărire penală şi o instanţă de
judecată. Soluţionarea conflictelor de competenţă se face de organul ierarhic superior şi comun instanţelor aflate
în conflict de competenţă, printr-un regulator de competenţă (ex. un conflict de competenţă între două
judecătorii, aflate în raza aceluiaşi tribunal, va fi soluţionat de acel tribunal).
Când conflictul apare între două instanţe egale în grad, dar care nu sunt pe raza teritorială a aceleiaşi
instanţe superioare sau când conflictul apare între două instanţe de grade diferite ori între o instanţă civilă şi
una militară, soluţia va fi dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În caz de conflict pozitiv de competenţă, instanţa competentă să-l rezolve va fi sesizată de instanţa
care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, sesizarea va fi făcută de instanţa care
şi-a declinat cea din urmă competenţa.
Instanţa care trebuie să rezolve conflictul citează părţile şi, după ascultarea procurorului şi a părţilor,
dă o hotărâre prin care dispune trimiterea cauzei la una dintre instanţele aflate în conflict şi considerată ca fiind
cea competentă.

Competenţa în caz de schimbare a calităţii făptuitorului, a încadrării juridice a faptei sau a calificării
faptei

După sesizarea instanţei pentru judecarea cauzei penale pot apărea modificări privind calitatea
făptuitorului, în sensul că acesta pierde sau dobândeşte respectiva calitate.
Pierderea calităţii iniţiale, după comiterea infracţiunii, nu influenţează competenţa, dacă fapta comisă
are legătură cu serviciul sau dacă s-a dat o hotărâre în primă instanţă.
În caz de dobândire a calităţii determinante pentru stabilirea competenţei personale, nu este implicată
schimbarea competenţei. Instanţa sesizată cu judecarea cauzei rămâne competentă, chiar dacă, după
efectuarea cercetării judecătoreşti, constată că infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare.
Competenţa instanţei se păstrează şi în cazul în care, în cursul judecăţii, printr-o lege nouă se schimbă
calificarea faptei, cu excepţia cazului când chiar legea nouă prevede altfel.

Competenţa organelor de urmărire penală (art. 45 CPP)

Dispoziţiile Codului de procedură penală privitoare la competenţa teritorială, cea în caz de


indivizibilitate, conexitate, disjungere sau privitoare la declinarea de competenţă se aplică, în mod
corespunzător, şi în cursul urmăririi penale.
Conflictul de competenţă care apare între doi procurori se rezolvă de procurorul ierarhic superior, iar
conflictul de competenţă apărut între două organe de cercetare penală se rezolvă de procurorul ce
supraveghează activitatea de cercetare penală.

Strămutarea judecării cauzei penale (art. 55-61 CPP)

Strămutarea judecării cauzei penale este un remediu procesual prin care se urmăreşte evitarea
situaţiilor care pot împiedica normala desfăşurare a procesului penal la locul unde trebuia soluţionat, datorită
unui climat nefavorabil judecăţii.
Strămutarea implică o deplasare a competenţei teritoriale între instanţe egale în grad, adică o
prorogare de competenţă; se aplică numai în faza judecăţii şi se apreciază dacă sunt motive temeinice că
desfăşurarea procesului penal impune o asemenea măsură. Cererea se adresează instanţei supreme de
procuror, de partea interesată sau de ministrul justiţiei.
Părţile pot cere suspendarea judecăţii cauzei până la rezolvarea cererii. Dacă cererea este introdusă de
procurorul general al Parchetului General sau de ministrul justiţiei, atunci suspendarea cauzei se face de drept,
din oficiu.
Rezolvarea cererii este precedată de obţinerea de informaţii de la preşedintele instanţei ierarhic
superioare celei la care se află cauza.
Instanţa supremă examinează cererea în şedinţă secretă, pe baza materialelor din dosar, şi se
pronunţă printr-o încheiere ce nu trebuie motivată. Dacă se admite cererea, trebuie să se indice instanţa căreia
trebuie să i se trimită cauza pentru rezolvare şi în ce măsură actele efectuate se menţin. În caz de respingere a
cererii, o nouă cerere se poate introduce numai dacă se bazează pe împrejurări necunoscute instanţei supreme
la examinarea cererii anterioare.

47
Incompatibilitatea (art. 46-54 CPP)

Incompatibilitatea este o instituţie procesuală prin care o persoană ce face parte dintr-un organ
judiciar este oprită să ia parte la activitatea procesuală într-o cauză concretă, care intră în competenţa organului
judiciar din care face parte acea persoană.
Mijloacele de rezolvare a incompatibilităţii sunt: abţinerea şi recuzarea.
Sunt incompatibili judecătorii care se află în următoarele situaţii prevăzute expres de art. 46-47 CPP:
a) nu pot face parte din acelaşi complet de judecată soţii sau rudele apropiate;
b) judecătorii care au luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai pot participa la soluţionarea aceleiaşi cauze
într-o instanţă superioară; acest caz nu este aplicabil căilor extraordinare de atac;
c) nu pot participa la judecarea unei cauze judecătorii care şi-au exprimat anterior părerea cu privire la soluţia
ce urmează a fi dată în cauză, exprimarea părerii putând avea loc fie în afara procesului penal, fie în cadrul
procesului penal, până la pronunţarea hotărârii;
d) este incompatibil judecătorul care, fiind anterior procuror, în cursul urmăririi penale a pus în mişcare acţiunea
penală în cauza respectivă, a dispus trimiterea în judecată sau a pus concluzii la instanţă, ca procuror de
şedinţă;
e) este incompatibil judecătorul care, anterior, a fost apărătorul uneia dintre părţi sau a efectuat o expertiză în
cauză sau a fost ascultat ca martor;
f) dacă există împrejurări din care rezultă că este interesat în rezolvarea cauzei, sub orice formă, el, soţul său
sau o rudă apropiată; interesul poate fi material sau moral, iar cel care l-a invocat trebuie să-l dovedească prin
orice mijloc de probă.
În art. 48 CPP este reglementată incompatibilitatea procurorului, a organelor de cercetare penală, a
magistraţilor asistenţi şi a grefierului, prevăzându-se că dispoziţiile privind incompatibilitatea judecătorilor se
aplică, în mod corespunzător, şi acestora.
Abţinerea constă în comunicare pe care o face persoana aflată într-un caz de incompatibilitate că se
abţine să ia parte la judecarea cauzei, indicând şi cazul de incompatibilitate în baza căruia se abţine.
Recuzarea este un mod subsidiar de invocare a excepţiei de incompatibilitate şi se utilizează dacă nu a
fost cerută anterior abţinerea de persoana incompatibilă.
Cererea de recuzare poate fi făcută de oricare dintre părţi sau de procuror, atât în timpul urmăririi
penale, cât şi la judecată. Cererea poate fi făcută oral sau scris. În cursul urmăririi penale, cererea se adresează
procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior. În faza de judecată,
cererea se adresează şi se rezolvă de instanţa în faţa căreia se află cauza, care se constituie într-un alt complet,
în şedinţă secretă, fără participarea persoanelor la care se referă cazul de incompatibilitate.
Abţinerea sau recuzarea ce privesc întreaga instanţă trebuie să cuprindă indicarea concretă a cazului
de incompatibilitate în care se află fiecare judecător, iar o atare cerere se soluţionează de instanţa ierarhic
superioară.
Instanţa ce rezolvă cererea, dacă o consideră întemeiată, desemnează pentru judecarea cauzei o
instanţă egală în grad cu instanţa recuzată. Dacă admite cererea, instanţa dispune care dintre persoanele
incompatibile nu poate lua parte la judecarea cauzei. Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată
numai cu recurs, în 48 de ore de la pronunţare, iar recursul se va judeca în termen de 48 de ore de la primirea
dosarului.

Cheltuielile judiciare (189-193 CPP)

Cheltuielile judiciare sunt alcătuite din toate cheltuielile prilejuite de desfăşurarea procesului penal şi
efectuate fie de organele judiciare, fie de părţi, fie de alte persoane participante la procesul penal.
Cheltuielile efectuate de stat se fac pentru îndeplinirea actelor dispuse de organele judiciare (ex.
cheltuielile necesare administrării probelor, efectuării reconstituirii sau a cercetării la faţa locului, înmânării
citaţiilor, conservării obiectelor ridicate etc.).
Cheltuielile făcute de părţi pot privi angajarea unui apărător, deplasarea în timpul procesului,
întocmirea de cereri, de memorii etc.
Legea instituie regula conform căreia obligaţia de plată a cheltuielilor revine părţii în defavoarea căreia
a fost rezolvată cauza. De aceea, suportarea cheltuielilor este reglementată de diferit, în raport de soluţia dată
în cauză.
a) Inculpatul, în caz de condamnare, e obligat să restituie integral cheltuielile efectuate din momentul
începerii urmăririi penale şi până în momentul punerii în executare a hotărârii de condamnare; temeiul juridic al
acestei obligaţii este culpa infractorului.
Dacă inculpatul sau o altă parte în proces formulează recurs, apel sau orice altă cerere care provoacă
cheltuieli, va suporta cheltuielile judiciare, în temeiul culpei procesuale, dacă recursul sau apelul au fost respinse
sau retrase.
Dacă în cauză sunt mai mulţi inculpaţi, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare care îi revine
fiecărui inculpat, având în vedere măsura în care fiecare a provocat cheltuielile. La stabilirea obligaţiei de plată
nu are nici o relevanţă starea materială a inculpatului.
În caz de achitare, inculpatul va plăti cheltuielile judiciare, dacă a fost obligat la repararea pagubei
(art. 10 b1, d, e CPP). Inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare şi în caz de încetare a procesului
penal pe temeiul împăcării părţilor (art. 10 h CPP).

48
b) Partea responsabilă civilmente suportă cheltuielile judiciare în măsura în care este obligată solidar
cu inculpatul la repararea prejudiciului; temeiul juridic este culpa procesuală, pentru că aceste cheltuieli puteau
fi evitate dacă prejudiciul era reparat de bună voie, fără intervenţia organelor judiciare.
c) Partea vătămată suportă cheltuielile judiciare în caz de achitare a inculpatului şi dacă aceste
cheltuieli au fost determinate de ea; obligaţia de plată apare şi în cazul încetării procesului penal prin retragerea
plângerii prealabile sau prin împăcarea cu inculpatul (art. 10 h CPP).
d) Partea civilă suportă cheltuielile judiciare dacă i-au fost respinse total pretenţiile civile şi dacă acele
cheltuieli au fost determinate de ea.
e) În toate situaţiile în care plata cheltuielilor judiciare nu se poate reţine în sarcina unei părţi din
proces, cheltuielile vor fi suportate de stat, în cadrul cheltuielilor de administrare a justiţiei (ex. cazul achitării
inculpatului într-o cauză unde nu există parte civilă sau în cazul încetării procesului penal prin amnistie,
prescripţie sau decesul făptuitorului).

Amenda judiciară (art. 198-199 CPP)

Amenda judiciară este o instituţie procesuală care constă într-o sancţiune pecuniară care se aplică
organului judiciar sau părţilor din proces care nu şi-au îndeplinit obligaţiile procesuale, astfel:
a) neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procesuale;
b) lipsa nejustificată a apărătorului ales sau din oficiu, când asistenţa judiciară este obligatorie;
c) lipsa nejustificată a martorilor, a experţilor sau a interpreţilor legal citaţi;
d) tergiversarea de expert sau de interpret a însărcinărilor primite;
e) neîndeplinirea obligaţiei de a prezenta obiecta sau înscrisuri la cererea organelor judiciare;
f) neîndeplinirea nejustificată a dispoziţiilor procurorului de organele de cercetare penală;
g) nerespectarea de părţi a măsurilor luate de preşedintele completului de judecată.
Aplicarea amenzii judiciare se poate cumula cu o sancţiune disciplinară şi nu exclude răspunderea
penală, dacă fapta este infracţiune.
Persoana amendată poate cere scutirea de amendă sau reducerea amendei, în termen de 10 zile de la
comunicarea dispoziţiei de amendă. Asupra acestei cereri se pronunţă tot organul care a aplicat amenda
judiciară, admiţând-o sau respingând-o.

49