Drept Procesual Penal-Partea Speciala

DREPT PROCESUAL PENAL
II. PARTEA SPECIALA

1. URMARIREA PENALA
DECLANSARE
Sesizarea organelor de urmarire penala
In literatura de specialitate, urmaririi penale i s-au dat numeroase definitii, apropiate ca

sens si continut, din care se deduce ca aceasta consta in activitatea desfasurata de
organele de urmarire penala in care se strang si verifica probele cu privire la savarsirea
infractiunii, se descopera faptuitorul stabilindu-se raspunderea acestuia in vederea
trimiterii in judecata si se iau masurile menite sa asigure buna desfasurare a procesului
penal.
In conformitate cu art. 200 C. pr. pen., urmarirea are ca obiect strangerea probelor
necesare cu privire la existenta infractiunilor, la identificarea faptuitorilor si la stabilirea
raspunderii acestora, pentru a se constata daca este sau nu cazul sa se dispuna trimiterea
in judecata.
Asa cum rezulta din continutul reglementarii, urmarirea penala are ca si obiect
„strangerea probelor necesare". Aceasta inseamna atat operatia de adunare a probelor, cat
si cea de examinare si evaluare a lor, pentru a se constata daca sunt sau nu motive
suficiente in vederea luarii hotararii privind trimiterea in judecata^1).
Expresia "existentei infractiunilor" are in vedere faptele penale indiferent de faza sau
modalitatea lor de savarsire (tentativa, infractiune consumata, infractiune continuata etc.),
iar prin expresia "identificarea faptuitorului", se intelege aflarea datelor necesare
cunoasterii faptuitorilor, atat ca persoane fizice cat si ca identitate^2).
Activitatea de urmarire penala se poate declansa numai daca organul de urmarire penala a
fost incunostintat de comiterea unei infractiuni. Fara aceasta incunostintare nu se pot
initia activitatile de descoperire si identificare a faptuitorului, de strangere a probelor
pentru stabilirea raspunderii acestuia, nu se pot lua masuri preventive si nu se poate
dispune trimiterea in judecata^3).
Mijlocul prin intermediul caruia este informat organul judiciar despre savarsirea unei
infractiuni poarta denumirea de act de sesizare. Pentru declansarea mecanismului
procesual se impune ca actul de sesizare sa fie intocmit potrivit legii.
Sesizarea nu trebuie conceputa restrictiv, numai ca o modalitate de informare a organului
de urmarire penala, intrucat ea contine si acea abilitate legala in virtutea careia se
desfasoara activitatea in continuare.
Abilitatea organului de urmarire penala numai prin anumite modalitati nu are forma
stricta a circumstantelor de investire ale instantei de judecata. Dupa cum se stie art. 197
alin. 2 C. pr. pen. prevede ca atrage nulitatea absoluta doar nerespectarea dispozitiilor
referitoare la sesizarea instantei de judecata si nu cele referitoare la sesizarea organului de
urmarire penala. intre sesizarea organelor de urmarire penala si sesizarea instantelor de
judecata exista numeroase diferente dintre care mentionam:
a) sfera diferita a subiectilor care pot face sesizarea,
b) diferentele de principiu in ceea ce priveste posibilitatea autosesizarii organelor
respective,
c) drepturi diferite in procedura de urmat ulterior sesizarii (instanta investita este obligata
sa fixeze termen si sa treaca la judecarea cauzei pe cand organul de urmarire penala
sesizat poate dispune neinceperea).
Reglementarea sesizarii organelor de urmarire penala are o mai mare elasticitate pentru
asigurarea unei interventii mai prompte si eficace in cazul savarsirii de infractiuni.
Legiuitorul a cautat sa nu stavileasca mobilitatea de actiune a organelor de urmarire
penala prin forme sau reglementari riguroase ale sesizarii^4).
In raport de persoanele sau organele care fac sesizarea, modurile de sesizare pot fi^5):
- externe, atunci cand sesizarea provine de la persoane fizice sau juridice din afara
organelor de urmarire penala (plangere, denunt, sesizarea sau autorizarea organului
prevazut de lege, plangerea prealabila etc.),
- interne, atunci cand organul de urmarire penala se sesizeaza in baza propriilor sale
investigatii ori a celor efectuate de catre organele operative ale Ministerului de Interne
(sesizarea din oficiu).
Distinctia dintre cele doua categorii prezinta nu numai interes teoretic, ci si practic,
deoarece inceperea urmaririi penale se dispune in mod diferit, dupa cum sesizarea este
interna sau externa.
Sesizarea externa se face prin plangere sau denunt, mentionate in literatura de specialitate
ca moduri obisnuite de sesizare, precum si prin unele moduri speciale de sesizare intalnite
in situatiile in care numite persoane au obligatia sa informeze despre savarsirea unei
infractiuni, aceste moduri fiind denumite si referinte obligatorii.
Sub acest aspect, sesizarea poate fi primara si complementara^6).
Sesizarea este primara in ipoteza in care incunostintarea despre savarsire unei infractiuni
a ajuns pentru prima oara in fata unui organ de urmarire penala. Sunt sesizari primare
plangerea, denuntul, modurile speciale de sesizare si sesizarea din oficiu.
Sesizarea este complementara in ipoteza in care cauza a trecut anterior prin fata altui
organ de urmarire penala.
Sub aspectul valorii informatiilor primite despre savarsirea unei infractiuni, legea nu face
nici o deosebire intre modurile de sesizare mentionate mai sus.
Este posibil ca, uneori, organele de urmarire penala sa fie sesizate atat prin mijloace
proprii, cat si din afara, in asemenea situatii vor fi exploatate ambele surse
informative^7).
Sesizarea constituie astfel:
- o conditie indispensabila pentru efectuarea urmaririi penale. Acesta nu trebuie
confundata cu munca de culegere de informatii pentru descoperirea unei infractiuni care
poate fi sursa sesizarii,
- este temeiul si punctul de plecare al desfasurarii procesului penal,
- este un act dinamizator care poate determina declansarea urmaririi penale,
- este temeiul legal al activitatilor procesule si procedurale specifice a organului judiciar.
Sesizarea constituie incunostintarea despre comiterea unei infractiuni, care este temeiul
legal si punctul de plecare, ce abiliteaza organele de urmarire penala la efectuarea
activitatilor prevazute de lege pentru realizarea obiectului urmaririi penale^8).
---------------
^1) V. Dongoroz s. a., Noul cod de proceduri penala si codul de procedura penala
anterior, prezentare comparativa. Bucuresti, Editura Politica, 1969, pag. 140.
^2) V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, V.
Rosca, Explicatii teoretice ale Codului penal roman. Parte generala, vol. II, Ed.
Academiei, Bucuresti, 1970, pag. 2
^3) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu,
2005, pag. 271
^4) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 5
^5) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997,
pag.
^6) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex,
Bucuresti, 2004, pag. 51
2005, pag. 271
Competenta organelor de urmarire penala
Coordonate
Potrivit art. 201 C. pr. pen. urmarirea penala se efectueaza de catre procurori si de catre
organele de cercetare penala. Organele de cercetare penala sunt:
a) organe de cercetare penala ale politiei:
b) organe de cercetare penala speciale.
Intre organele de cercetare penala, organele de cercetare ale Politiei ocupa un loc
deosebit, deoarece ele au o competenta foarte larga, putand sa efectueze cercetarea pentru
orice infractiune care nu este data in mod obligatoriu in competenta altor organe de
cercetare.
Facand parte din cadrul Ministerului de Interne, organelor de cercetare penala le revin
sarcini importante in legatura cu asigurarea respectarii legilor, a ordinii si linistii publice,
sarcini cuprinse in art. 17 pct. 1 lit. g din Legea nr. 40 din 1990 privind organizarea si
functionarea Ministerului de Interne. Ca urmare a modificarilor intervenite in materie,
aceste sarcini sunt cuprinse in art. 26 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea si
functionarea Politiei Romane.
Organele de cercetare penala sunt: organele de cercetare ale Politiei judiciare si organele
de cercetare speciale.
Potrivit art. 201 alin. 2, ca organe de cercetare ale politiei judiciare functioneaza lucratori
specializati din Ministerul Administratiei si Internelor, desemnati nominal de ministrul
administratiei si internelor, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe
langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, si isi desfasoara activitatea sub autoritatea
procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Retragerea avizului conform al procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta
Curte de Casatie si Justitie conduce la incetarea calitatii de lucrator in cadrul politiei
judiciare.
In anumite cazuri, data fiind natura infractiunilor savarsite, precum si un avand in vedere
calitatea faptuitorului, legiuitorul a prevazut expres ca urmarirea penala se efectueaza de
catre organele de cercetare penala speciale, potrivit art. 208 C. proc. pen.
Ca urmare a modificarilor aduse prin Legea nr. 281/2003 dispozitiile care ofereau
competenta acestor organe speciale si in cauzele privind infractiunile savarsite, in
legatura cu serviciul, in unitatea militara sau in afara ei, de catre angajatii civili ai acestor
unitati au fost abrogate^1).
Organele de cercetare speciale sunt, potrivit art. 208 din Codul de procedura penala,
urmatoarele:
- ofiterii anume desemnati de catre comandantii unitatilor militare corp aparte si similare,
- ofiterii anume desemnati de catre sefii comenduirilor de garnizoana,
- ofiterii anume desemnati de catre comandantii centrelor militare,
- ofiterii politiei de frontiera pentru infractiunile de frontiera
capitanii porturilor.
Art. 201 alin. 3 C. pr. pen. precizeaza ca organ de cercetare penala nu este politia in
ansamblul sau si nici toti lucratorii din cadrul acestui organism. Legea prevede ca in
aparatul politienesc functioneaza ca organe de cercetare numai acei lucratori operativi din
Ministerul de Interne care sunt anume desemnati in acest sens. Abilitarea lucratorului din
Ministerul de Interne in sensul obtinerii calitatii de organ de cercetare este o conditie
necesara pentru a se demarca net deosebirea intre aparatul politienesc care in marea sa
majoritate are atributiuni administrative si cel cu sarcini si functionalitate judiciara. De
cate ori codul foloseste termenul "politie" nu are in vedere numai lucratorii operativi
avand calitatea de organe de cercetare, ci orice lucrator din aparatul politienesc (de
exemplu, art. 152 C. pr. pen. prevede ca mandatul de arestare preventiva se executa prin
organele de politie, art. 457 alin. 1 c. pr. pen. obliga instanta care acorda intreruperea
executarii pedepsei cu inchisoare sa comunice aceasta de indata organului de politie
etc.)^2)
Intreaga activitate a organelor de cercetare penala este supravegheata de procuror, acesta
avand ultimul cuvant in privinta aspectelor de care depinde buna rezolvare a cauzelor
penale. In atributiile organelor de cercetare penala se inscrie efectuarea tuturor actelor de
cercetare penala, cu exceptia celor date de lege in competenta exclusiva a
procurorului^3).
---------------
^2) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed. Paidea, 1996, pag. 170.
Actele incheiate de organele de urmarire penala
In cursul urmaririi penale se intocmesc de organele de urmarire penala o serie de acte

incepand cu „procesul-verbal" de consemnare a plangerii penale sau a denuntului verbal,
procesele verbale de cercetare a locului faptei si terminand cu procesul-verbal de
prezentare a materialului de urmarire penala. In aceste acte se consemneaza o constatare
sau se materializeaza un act de urmarire penala.
In cursul urmaririi penale organul de urmarire penala dispune asupra actelor sau
masurilor procesuale. Actele de dispozitie sunt date dupa regula: acolo unde legea
prevede se va dispune prin ordonanta si in celelalte cazuri prin rezolutie. Exista unele
situatii in care legea prevede expres rezolutie, cum sunt confirmarea propunerii organului
de cercetare penala de a nu se dispune inceperea urmaririi penale (art. 228 alin. 6 C pr.
pen.) ori inceperea urmaririi penale in cazul in care sesizarea se face prin plangere sau
denunt (art. 228 alin. 1 C. pr. pen.)^1).
Pentru a se evita luarea unor masuri abuzive, atat ordonantele cat si rezolutiile trebuie
motivate.
a) Legea prevede ca ordonanta, pe langa motivare, trebuie sa cuprinda totdeauna: data si
locul intocmirii, numele, prenumele si calitatea celui care o intocmeste, cauza la care se
refera, obiectul actul si sau al masurii procesuale, temeiul legal al acesteia si semnatura
celui care a intocmit-o, intru cat domeniul de dispozitie prin ordonante este variat aceasta
va cuprinde, de asemenea, mentiunile speciale prevazute de lege pentru asemenea acte
sau masuri.
Astfel, ordonanta de punere in miscare a actiunii penale este prevazuta de art. 235 C.
proc. pen..
b) Codul de procedura penala nu fixeaza continutul rezolutiei stabilind ca aceasta trebuie
sa fie motivata. Avand in vedere ca rezolutia este o forma simplificata a unui act de
dispozitie, pe langa motivare, ramane la latitudinea organului de urmarire penala sa
includa unele date, din continutul ordonantei, pe care le considera necesare pentru a se
evita eventualele confuzii cu privire la masura dispusa, temeiul acesteia sau persoana la
care se refera^2).
In cazurile in care organele de cercetare penala nu pot dispune asupra unor masuri, avand
numai initiativa propunerii lor procurorului, vor inainta acestuia „propuneri" motivate.
Intrucat legea se refera la organul de urmarire penala, inseamna ca are in vedere
deopotriva atat procurorul cat si organul de cercetare penala. Deci, ordonanta si rezolutia
sunt acte procedurale comune ambelor categorii de organe de urmarire penala. Desi art.
203 C. pr. pen. nu se mai refera si la alte acte comune, organul de urmarire penala mai
poate dispune asupra actelor sau masurilor procesuale si prin proces-verbal, la cazurile si
conditiile prevazute de lege (de pilda, in cazul inceperii urmaririi penale daca sesizarea s-
a facut din oficiu). De asemenea, organele de urmarire penala au obligatia sa consemneze
ta procesele-verbale actele de urmarire penala pe care le efectueaza si rezultatele lor (de
pilda, la procedee probatorii, cum sunt: perchezitia, ridicarea de obiecte sau inscrisuri,
cercetarea la fata locului sau reconstituirea)^3).
---------------
pag. 11
2005, pag. 256-257
pag. 11
Modalitati de sesizare
Prezentare generala
In art. 221 C. proc. pen. sunt prevazute principalele modalitati de sesizare: plangerea,
denuntul si sesizarea din oficiu. In aceasta categorie se includ si sesizarile facute de
persoane cu functii de conducere sau cu atributii de control si de catre functionari sau alti
salariati.
Sesizarea nu trebuie conceputa restrictiv, numai ca o modalitate de informare a organului
de urmarire penala, intrucat ea contine si acea abilitate legala in virtutea careia se
desfasoara activitatea in continuare.
Abilitatea organului de urmarire penala numai prin anumite modalitati nu are forma
stricta a circumstantelor de investire ale instantei de judecata. Dupa cum se stie art. 197
alin. 2 C. pr. pen. prevede ca atrage nulitatea absoluta doar nerespectarea dispozitiilor
referitoare la sesizarea instantei de judecata si nu cele referitoare la sesizarea organului de
urmarire penala. intre sesizarea organelor de urmarire penala si sesizarea instantelor de
judecata exista numeroase diferente dintre care mentionam^1):
a) sfera diferita a subiectilor care pot face sesizarea,
b) diferentele de principiu in ceea ce priveste posibilitatea autosesizarii organelor
respective,
c) drepturi diferite in procedura de urmat ulterior sesizarii (instanta investita este obligata
sa fixeze termen si sa treaca la judecarea cauzei pe cand organul de urmarire penala
sesizat poate dispune neinceperea).
---------------
^1) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed. Paidea, 1996, pag. 54
Plangerea
Potrivit art. 222 alin.1, plangerea este incunostintarea facuta de catre o persoana fizica
sau juridica careia i s-a cauzat o vatamare prin infractiune.
Plangerea, ca mod de sesizare a organelor de urmarire penala, nu poate fi confundata cu
plangerea prealabila, aceasta din urma fiind, in acelasi timp, o conditie de pedepsibilitate
si procesibilitate.
Plangerea se deosebeste de plangerea prealabila si prin faptul ca, in timp ce plangerea
poate fi suplinita printr-un denunt sau o sesizare din oficiu, plangerea prealabila nu poate
fi inlocuita cu nici o alta modalitate de sesizare^1). Daca plangerea cuprinde si
formularea unor pretentii de despagubire in privinta daunelor provocate prin infractiune
ea reprezinta concomitent si o constituire de parte civila^2).
Ca mod de sesizare a organelor judiciare, plangerea prealabila se deosebeste de plangerea
penala in sensul art. 222 C. pr. pen., sub urmatoarele aspecte^3):
- plangerea prealabila este si o conditie de pedepsibilitate si de punere in miscare si de
exercitare a actiunii penale, pe cand plangerea este un simplu act de sesizare,
- plangerea prealabila reprezinta unicul mod de sesizare pentru infractiunile cu privire la
care legea prevede expres ca este necesara plangerea prealabila in vederea punerii in
miscare a actiunii penale, in timp ce plangerea ca act de sesizare a organelor de urmarire
penala poate fi suplinita prin oricare din celelalte moduri de sesizare (de pilda, prin
denunt sau sesizare din oficiu),
- in cazul plangerii penale, principiul oficialitatii functioneaza in deplinatatea lui, in timp
ce in cazul plangerii prealabile el este limitat prin posibilitatea care i se confera persoanei
vatamate de a-si retrage plangerea prealabila, ori de a se impaca cu invinuitul sau
inculpatul atunci cand legea prevede expres ca impacarea partilor inlatura raspunderea
penala.
Pentru ca plangerea sa fie considerata un mijloc legal de sesizare a organelor de urmarire
penala, ea trebuie sa cuprinda: numele, prenumele, calitatea si domiciliul petitionarului,
descrierea faptei care formeaza obiectul plangerii, indicarea faptuitorului, daca este
cunoscut, si a mijloacelor de proba.
Persoanele care pot formula plangerea:
- Plangerea se face de persoana care a suferit o vatamare in urma infractiuni. Legea
permite ca plangerea sa se faca prin mandat special, urmand ca procura sa fie atasata
plangerii. Prin mandat trebuie sa se arate in mod expres ca imputernicirea este pentru
formularea si depunerea plangerii.
- Plangerea se poate face si de catre unul din soti pentru celalalt sot sau de catre copilul
major pentru parinti. Totusi, cel in beneficiul caruia actioneaza substituitul procesual
poate sa nu fie de acord cu actul procesual realizat de acesta. Astfel, in cazul in care
plangerea sau de catre copilul major pentru parinte, persoana vatamata poate declara ca
nu-si insuseste plangerea (art. 222 alin. 5 ). De asemenea, in cazul cererii de liberare
provizorie, potrivit art. 160^7 alin. 2 , cand cererea este facuta de catre o alta persoana
decat inculpatul, organul competent sa o rezolve intreaba pe inculpat daca isi insuseste
cererea^4).
- Pentru persoana lipsita de capacitatea de exercitiu, plangerea se poate face de
reprezentantul sau legal. Persoana cu capacitate de exercitiu restransa poate face plangere
cu incuviintarea persoanelor prevazute de legea civila.
Plangerea, o data intocmita, se poate adresa organului de urmarire penala fie direct, fie
indirect (de pilda, expediata prin posta), in situatia in care organul caruia ii este adresata
plangerea constata ca aceasta este incompleta, necuprinzand toate datele necesare, va
chema in fata sa pe petitionar si il va pune sa completeze plangerea^5).
Continutul plangerii:
- Datele pentru identificarea petitionarului, si anume: numele, prenumele, calitatea si
domiciliul acestuia sau resedinta. Daca autorul nu este cunoscut se vor trece datele ce pot
ajuta la identificare (porecla, semne particulare etc),
- Descrierea faptei care formeaza obiectul plangerii. Daca persoana pagubita printr-o
infractiune este una din unitatile la care se refera art. 145 C. penal, unitatea pagubita este
obligata sa sesizeze de indata organul de urmarire penala, sa prezinte situatii explicative
cu privire la intinderea pagubei, date cu privire la faptele prin care paguba a fost
pricinuita si sa se constituie parte civila. Legea nu obliga petitionarul sa dea si incadrarea
juridica a faptei. In functie de fapta descrisa se va da de organul judiciar incadrarea si se
va stabili competenta,
- Indicarea faptuitorului daca este cunoscut. Cu aceasta ocazie este bine ca petitionarul sa
indice toate datele pe care le cunoaste pentru identificarea faptuitorului,
- Descrierea mijloacelor de proba ce trebuie administrate sau a probelor anexate.
Plangerea se poate face in scris sau oral in fata organului care o primeste. Plangerea orala
se consemneaza de acest organ intr-un proces-verbal. Se semneaza de petent, pentru ca
marturia mincinoasa produce consecinte. Daca dintr-un motiv oarecare petentul nu poate
semna plangerea, organul care intocmeste procesul-verbal va trebui sa faca o mentiune
despre aceasta imprejurare in finalul acestuia^6).
Se subliniaza faptul ca plangerea trebuie sa fie bazata pe fapte reale, deoarece invinuirea
mincinoasa facuta prin plangere, cu privire la savarsirea unei infractiuni, este considerata
infractiune de denuntare calomnioasa (art. 259 din Codul penal).
---------------
pag. 34, in acelasi sens N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed.
Paidea, 1996, pag. 11
Bucuresti, 2004, pag. 113-11
pag. 10.
2005, pag. 27
Denuntul
Potrivit art. 223, denuntul este incunostintarea facuta de catre o persoana fizica sau
juridica despre savarsirea unei infractiuni.
Denuntul, ca si plangerea, este un act de sesizare facultativ, putand fi facut de catre orice
persoana fizica sau orice unitate vatamata prin infractiune si fara ca acestea sa aiba vreo
obligatie legala in acest sens. Spre deosebire de plangere care poate fi facuta numai de
persoana vatamata denuntul se introduce de orice persoana care isi asuma rolul si
raspunderea denuntatorului^1), cu alte cuvinte de orice persoana care a luat cunostinta de
savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. Cu toate acestea, el trebuie sa contina
aceleasi date ca si plangerea^2).
In situatiile in care legea prevede obligatia unor persoane de a sesiza organele judiciare
despre savarsirea unei infractiuni, informarea pe care o fac persoanele respective nu are
valoarea unui denunt, ci este socotita modalitate speciala de sesizare.
In anumite cazuri, denuntul devine o obligatie a acelora care au luat cunostinta despre
savarsirea unor infractiuni. Astfel, potrivit art. 262 din Codul penal, se pedepseste
omisiunea de a denunta de indata savarsirea vreuneia dintre infractiunile prevazute in art.
174 , 175 , 176 , 211 , 212 , 215^1 , 217 alin. 2-4 , art. 218 alin. 1 si art. 276 alin. 3 din
Codul penal^3).
In practica judiciara se intalnesc situatii cand denuntatorul nu-si descopera identitatea.
Este cazul denunturilor anonime (denuntatorul nu-si arata identitatea sau pseudodenuntul
(se indica o identitate falsa). Ca modalitate de sesizare acestea nu pot fi considerate ca un
denunt si nu urmeaza a li se aplica regimul juridic prevazut de art. 223 C. pr. pen.
Denuntul anonim sau pseudodenuntul reprezinta in fapt o anumita forma de realizare a
sesizarii din oficiu. Organul de urmarire trebuie sa aiba o circumspecta fata de asemenea
informari dispunand inceperea urmaririi penale numai in masura in care se confirma cele
semnalate^4).
Spre deosebire de plangere, care nu poate fi facuta decat de catre o persoana care are
capacitate deplina de exercitiu, in cazul denuntului legea nu mai cuprinde o astfel de
limitare, fiind vorba de un interes general, acela de a fi aduse la cunostinta organelor de
urmarire penala faptele antisociale. La primirea denuntului, insa, organele de urmarire
penala vor avea in vedere capacitatea celui care l-a facut si seriozitatea lui, fiind obligate
ca, in toate cazurile, sa verifice exactitatea datelor cuprinse in denunt^5).
In anumite cazuri, legea prevede ca denuntul poate fi facut de insusi cel care a savarsit
infractiunea asemenea denunturi duc fie la inlaturarea raspunderi penale, fie la atenuarea
acestei raspunderi. In acest sens, in dispozitiile art. 255 din Codul penal se arata ca
mituitorul nu se pedepseste daca denunta autoritati fapta mai inainte ca organul de
urmarire penala sa fi fost sesizat pentru infractiunea de dare de mita.
In alte situatii, Codul nostru penal da autodenuntului valoarea unei circumstante
atenuante. Astfel, potrivit art. 259 din Codul penal, in cazul denuntarii calomnioase daca
cel care a savarsit fapta declara mai inainte de punerea in miscare a actiuni penale fata de
persoana in contra careia s-a facut denuntul sau plangerea, ori impotriva careia s-au
produs pagubele, ca denuntul, plangerea sau probele sunt mincinoase, pedeapsa se reduce
in conformitate cu dispozitiile art.76 din Codul penal^6).
Spre deosebire de plangerea prealabila, care poate fi retrasa, denuntul este irevocabil^7)
Potrivit art.223 alin.2, denuntul trebuie sa contina aceleasi date ca si plangerea, date
prevazute de art. 222 alin. 2 . In lipsa acestora ele nu au caracterul corespunzator, iar
organul de penala fie ca nu se va considera sesizat si nu va incepe urmarirea decat dupa
completarea datelor cerute de lege, fie ca va considera ca detine unele informatii in baza
carora se poate sesiza din oficiu^8). Denuntul scris trebuie sa fie semnat de denuntator,
iar in cazul denuntului oral acesta se consemneaza intr-un proces-verbal de catre organul
in fata caruia a fost facut.
---------------
Academiei, Bucuresti, 1970, pag. 247.
pag. 1
^4) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 57.
pag. 1
^8) S. Kahane, Actele de sesizare care conditioneaza inceperea urmaririi penale, Revista
Romana de Drept 1973, pag. 117-119.
Sesizarea din oficiu
Organele de urmarire penala pot lua cunostinta de savarsirea unei infractiuni si pe alta
cale decat prin denunt sau plangere.
Modalitatile concrete in care se realizeaza sesizarea din oficiu sunt multiple. Astfel,
organul de urmarire poate afla ca s-a comis o infractiune pe baza constatarii personale a
unei infractiuni flagrante sau prin primirea unui denunt anonim. Este posibil ca la
cunoasterea unor fapte penale sa se ajunga prin intermediul mijloacelor de informare in
masa, care dau publicitatii aspecte din activitatea anumitor unitati economice sau
persoane. De asemenea, zvonul public este de natura sa atraga atentia adeseori organelor
de urmarire penala asupra imprejurarii ca in spatele unor manifestari dubioase se ascund
infractiuni. Tot din oficiu se sesizeaza organele de urmarire cand, desfasurand o cercetare
in legatura cu o cauza, descopera fapte sau aspecte noi, cu totul straine de ceea ce se
cerceteaza^1). De asemenea, incunostintarea facuta de catre o persoana in alte conditii
decat cele cerute de lege pentru a fi considerata o plangere (de pilda, o plangere
nesemnata) va putea fi luata in considerare ca o sesizare din oficiu. La fel se va proceda si
in cazul unui denunt anonim^2).
Organele de urmarire penala se sesizeaza din oficiu si in cazurile in care descopera fapte
noi, ce constituie infractiuni, cu ocazia desfasurarii organele de urmarire penala se pot
sesiza din oficiu cand, desi au luat cunostinta despre savarsirea unei infractiuni prin
mijloace proprii de informare, este necesara totusi plangerea prealabila a persoanei
vatamate sau o alta sesizare speciala prevazuta anume de lege. In acest sens, bunaoara, in
dispozitiile Codului de procedura penala (art. 280 ) se arata ca in cazul infractiunilor
flagrante, cand infractiunea face parte dintre cele pentru care este necesara plangerea
prealabila, organul de urmarire penala cheama persoana vatamata si o intreaba daca face
plangerea prealabila^3).
Intr-o incercare de sinteza, este de aratat ca sesizarea din oficiu se realizeaza, de regula,
in urmatoarele situatii^4):
a) infractiunile flagrante. Este vorba de acele infractiuni descoperite in momentul
savarsirii sau imediat dupa savarsire, precum si de acele infractiuni a caror faptuitori,
imediat dupa savarsire, sunt urmariti de persoana vatamata, de martorii oculari sau de
strigatul public ori sunt surprinsi aproape de locul savarsirii infractiunii cu arme,
instrumente sau orice alte obiecte de natura a-i presupune participanti la infractiune.
Savarsirea infractiunii flagrante se constata de catre organul de urmarire penala care va
incheia un proces-verbal de constatare. Incheierea procesului-verbal de constatare este
obligatorie, indiferent daca actiunea penala se pune in miscare din oficiu sau la plangerea
prealabila a persoanei vatamate. Procesul-verbal va trebui sa cuprinda tot ceea ce organul
de urmarire penala a constatat cu privire la fapta savarsita. De asemenea, in el se
consemneaza si declaratiile invinuitului si a celorlalte persoane care au fost audiate cu
aceasta ocazie. Daca apreciaza ca necesar, organul de urmarire penala poate strange si
alte probe.
Dupa redactarea procesului-verbal, organul de urmarire penala are obligatia sa-l citeasca
invinuitului si celorlalte persoane care au dat declaratii, prilej cu care li se va atrage
atentia cu privire la dreptul pe care il au de a completa declaratiile facute sau chiar de a
face obiectii. Dupa citire si completare, procesul-verbal se va semna de organul de
urmarire penala, de catre invinuit si de catre celelalte persoane ascultate. incheiat in
aceste conditii, procesul-verbal de constatare a infractiunii flagrante reprezinta mijloc de
proba,
b) mijloacele de informare in masa. Sesizarea din oficiu se poate realiza si prin
intermediul presei scrise, radioului sau televiziunii, ori prin orice alt mijloc de
comunicare in masa,
c) zvonul public. Prin zvon public se intelege informatia care circula in anumite locuri,
medii ori grupari de oameni in legatura cu o anumita fapta (de pilda, intr-o anumita
localitate poate sa se raspandeasca zvonul ca mai multe persoane se ocupa de traficul de
droguri ori ca un judecator este necinstit, etc.),
d) cercetarea altor fapte. Cu prilejul cercetarii unei anumite cauze pot fi reliefate aspecte
care prin continutul lor sa intruneasca elementele unei alte infractiuni ori sa priveasca alte
persoane decat cele cercetate,
e) constatarea unor infractiuni de catre alte organe decat cele de urmarire penala. in afara
organelor de urmarire penala au dreptul si obligatia sa incheie unele acte de constatare a
infractiunilor si urmatoarele categorii de organe de stat, care nu fac parte din aparatul
judiciar:
- organele de constatare reglementate de art. 214 C. pr. pen.
- alte organe de stat, reglementate de art. 215 C. proc. pen.
- ale organe speciale, reglementate in legi speciale (politia comunitara, jandarmi, SRI etc.
---------------
^2) N. Ionescu, D. Ciuncan, Sesizarea organelor judiciare penale, Editura stiintifica si
enciclopedica, Bucuresti, 1985, pag. 30.
pag. 13 si urmatoarele.
Sesizarea in cazuri speciale
Legea stabileste mai multe situatii in care organul de urmarire nu poate incepe urmarirea
penala in lipsa plangerii prealabile ori a sesizarii sau a autorizarii organului prevazut de
lege ori fara exprimarea dorintei guvernului strain in cazul infractiunii prevazute in art.
171 C. pen., coroborat cu art. 221 alin. (3) C. proc. pen. Aceste dispozitii nu exclud
prevederile art. 213 C. proc. pen., care arata ca, in cazuri urgente, organul de cercetare
este obligat sa efectueze actele de cercetare ce nu sufera amanare, chiar daca acestea
privesc o cauza care nu este de competenta lor. In aceste cazuri, daca sunt competente sa
efectueze cercetarea vor solicita de la cei in drept actul de sesizare prevazut de lege, iar in
caz de refuz sau in lipsa plangerii prealabile, dupa doua luni de la data cunoasterii
infractorului de catre partea vatamata, vor inainta cauza procurorului cu propunerea de a
nu se incepe urmarirea penala in cauza. Daca organul de cercetare penala nu este
competent, lucrarile efectuate in astfel de cazuri se trimit, de indata, prin procurorul care
exercita supravegherea activitatii organului care le-a efectuat, procurorului competent,
care va proceda personal sau prin organul de cercetare la obtinerea sesizarii prevazute de
art. 221 alin. (2) si (3) C proc. pen^1).
Cazurile de sesizare speciala sunt:
a) Plangerea prealabila. Pentru cazurile prevazute de lege in care punerea in miscare a
actiunii penale, este conditionata de introducerea unei plangeri prealabile de catre
persoana vatamata, nici urmarirea penala nu poate fi inceputa.
penala.
b) Sesizarea la cererea organului competent. Urmarirea penala nu poate incepe in anumite
infractiuni legate de serviciu sau de o anumita calitate a persoanei care a savarsit
inactiunea fara sesizarea organului competent. Astfel, potrivit art. 109 alin. (2) din
Constitutie, numai Camera Deputatilor, Senatul si Presedintele Romaniei au dreptul sa
ceara urmarirea penala a membrilor Guvernului pentru fapte savarsite in exercitiul
functiei lor.
In ipoteza in care in cursul cercetarilor se constata ca fapta urmeaza sa primeasca o alta
incadrare juridica in raport cu care ar fi necesara o asemenea sesizare, organul de
urmarire penala va incunostinta de indata organul competent. Daca acesta din urma nu
intelege sa faca sesizarea, urmarirea penala nu poate fi inceputa, iar daca a inceput va fi
incetata conform legii^3). Exista si opinia potrivit cu care in acest caz se va instiinta
procurorul care exercita supravegherea urmaririi penale, urmand ca acesta sa
incunostinteze, la randul sau, organul competent^4).
c) Autorizarea organului prevazut de lege. Autorizarea prealabila pentru efectuarea
urmaririi penale poate imbraca mai multe forme: incuviintarea pe care o da, in cazul
deputatilor sau senatorilor (art. 72 alin. 2 din Constitutie) Camera din care face parte
acesta, avize, in cazul magistratilor, pe care le da ministrul justitiei potrivit Legii de
organizare judecatoreasca, autorizare ca in cazul magistratilor Inaltei Curti de Casatie si
Justitie pe care o da Presedintele Romaniei, ori autorizarea procurorului general in cazul
aplicarii legii penale infractiunilor savarsite in afara teritoriului tarii (art. 5 C. penal) etc.
d) Exprimarea vointei guvernului strain. Aceasta este o conditie pentru inceperea
urmaririi penale in cazul savarsirii infractiunii prevazute de art. 171 C. penal.
e) Sesizarea in cazul unor infractiuni savarsite de militari. In art. 226 C. proc. pen. se
prevede ca pentru infractiunile prevazute in art. 331-334, 348, 353 si 354 C. pen.,
urmarirea penala poate incepe numai la sesizarea comandantului. In cazul celorlalte
infractiuni savarsite de militari, nu se cere aceasta conditie, organul de urmarire penala
procedand potrivit regulilor generale, avand obligatia de a informa pe comandant de
indata ce a inceput urmarirea penala.
---------------
2005, pag. 27
pag. 3
pag. 27.
^4) N. Ionescu, D. Ciuncan, Sesizarea organelor judiciare penale, Editura Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1985, pag. 39.
ACTE PREMERGATOARE
Generalitati
In conformitate cu prevederile art. 210 C. pr. pen., organul de urmarire penala sesizat in
modalitatile aratate anterior (printr-unul din modurile generale sau speciale prevazute de
lege) este dator sa-si verifice competenta, pentru ca asa cum am aratat anterior, sesizarea
nu trebuie confundata cu investirea, care reprezinta actul intern al organului de urmarire
penala, continand vointa acestuia de a retine cauza spre instrumentare.
In ipoteza in care in urma verificarii, organul de cercetare penala constata ca nu este
competent sa efectueze cercetarea, trimite de indata cauza procurorului care exercita
supravegherea, in vederea sesizarii organului competent. Daca procurorul sesizat,
examinand propunerea organului de cercetare penala si continutul sesizarii, ajunge la
concluzia ca nu este competent sa efectueze el insusi urmarirea penala, nefiind prezent
nici unul din cazurile de efectuare a urmaririi penale proprii prevazute de lege, isi va
declina competenta in favoarea procurorului competent, potrivit legii, in conditiile art. 45
si 42 C. pr. pen. sau va dispune trimiterea cauzei la organul de cercetare penala
competent, conform art. 268 C. pr. pen. Daca, dimpotriva, procurorul constata ca ii
apartine lui insusi competenta de instrumentare a cauzei, fiind prezenta una din situatiile
in care procurorul efectueaza in mod obligatoriu urmarirea penala, ori desi nu este
prezenta vreuna din aceste situatii intentioneaza sa preia el insusi cauza in virtutea
prevederilor art. 209 alin. 2 C. pr. pen., retine cauza in vederea urmaririi penale
proprii^1).
Dupa sesizare, gradul de informare al organului de urmarire penala poate fi extrem de
diferentiat. Uneori, organul este de la inceput in posesia altor date care nu lasa indoiala cu
privire la existenta faptei penale, alteori exista un grad de certitudine in informatiile
detinute sau acestea au un caracter foarte trunchiat. Cunostintele organului fiind
incomplete, nesigure sau neverificate, nu permit trecerea de indata la inceperea urmaririi
penale. Necesitatile practice, precum si nevoia intaririi legalitatii in domeniul activitatilor
investigative au dus la includerea in lege a reglementarii actelor premergatoare (art. 224
C. pr. pen.)^2). Potrivit acestui articol, in vederea inceperii urmaririi penale, organul de
urmarire penala poate efectua acte premergatoare. De asemenea, in vederea strangerii
datelor necesare organelor de urmarire pentru inceperea urmaririi penale, pot efectua acte
premergatoare si lucratorii operativi din Ministerul de Interne, anume desemnati in acest
scop. Procesul-verbal prin care se constata efectuarea unor acte premergatoare poate
constitui mijloc de proba^3).
Prin Legea nr. 141/1996 a fost completat art. 224 C. proc. pen. prevazandu-se in alin. (2)
ca, pe langa organele de urmarire penala si lucratorii operativi din Ministerul de Interne,
anume desemnati in acest scop, pot efectua acte premergatoare si lucratorii operativi din
celelalte organe de stat cu atributii in domeniul sigurantei nationale, anume desemnati in
acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, amenintari la adresa sigurantei
nationale^4).
Actele premergatoare urmaririi penale au facut obiectul a numeroase studii publicate in
literatura de specialitate, unii autori oprindu-se asupra naturii juridice a acestora, iar altii
asupra continutului si functionalitatii lor^5). Toti cei care au analizat actele
premergatoare urmaririi penale le-au caracterizat ca fiind acte procedurale cu natura si
functionalitate specifica, plasate in afara procesului penal.
Actele premergatoare, denumite in literatura de specialitate investigatii prealabile, au
menirea fie de a completa informatiile pe care organele de urmarire le au cu privire la
savarsirea unei infractiuni, fie numai sa verifice aceste informatii spre a se putea
desprinde concluziile corespunzatoare in legatura cu inceperea urmaririi penale.
---------------
^1) Sinteza preluata din Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed.
Lumina Lex, 1997, pag. 65-6
2005, pag. 275
^5) I.Gorganeanu, Consideratii privind actele premergatoare efectuate de organele de
urmarire penala, in Revista Romana de Drept, nr.1/1974, pag. 31-38, I. Neagu, Reflectii
pe marginea dispozitiilor legale privind actele premergatoare urmaririi penale, in Studii si
Cercetari Juridice, nr.2, 1976, pag. 151-15
Scopul si limitele actelor premergatoare
Actele premergatoare au o importanta deosebita deoarece cuprind o activitate, uneori, de

o amploare mai mare decat activitatea de cercetare propriu-zisa sau demonstreaza
inutilitatea efectuarii urmaririi penale.
In privinta limitelor in care pot fi efectuate actele premergatoare, nu exista un punct de
vedere unitar in literatura de specialitate si in jurisprudenta.
Intr-o opinie^1) s-a subliniat ca actele premergatoare se limiteaza la actele strict necesare
pentru inceperea urmaririi penale, urmand ca strangerea probelor pentru lamurirea cauzei
sub toate aspectele sa se efectueze in cadrul urmaririi penale.
Intr-o alta opinie^2), actele premergatoare se intind pana la lamurirea aspectelor
principale ale cauzei, constand in ascultari de martor, constatari tehnico-stiintifice si chiar
expertize. in aceasta conceptie, ramane ca dupa inceperea urmaririi penale sa se efectueze
doar ascultarea invinuitului si lamurirea imprejurarilor privind individualizarea judiciara
a pedepsei.
In prima opinie se pune accentul pe legalitatea procesului penal, iar in cea de-a doua
opinie, pe temeinicia actului de incepere a urmaririi penale.
In literatura de specialitate a fost exprimat si un punct de vedere intermediar^3),
mentionandu-se ca se pot efectua acele acte de investigatie sau de cercetare, fara de care
nu poate fi luata o hotarare temeinica cu privire la dispozitia de incepere sau de
neincepere a urmaririi penale.
Pentru aceste considerente sunt necesare unele precizari cu privire la scopul si continutul
acestor acte premergatoare, masurile procesuale ce se pot lua, probele ce pot fi
administrate precum si mediul in care se exercita si ar trebui exercitat controlul asupra
acestora de catre procuror pentru a nu se incalca drepturile si inviolabilitatile persoanei cu
prilejul efectuarii lor.
Desi actele premergatoare sunt efectuate si de alte organe decat cele de urmarire penala,
continutul acestora nu poate excede scopului stabilit de lege „in vederea inceperii
urmaririi penale". Scopul acestor acte premergatore nu poate fi altul decat numai
clarificarea datelor care confirma sau infirma existenta infractiunii si identificarea
persoanelor fata de care exista presupunerea ca au savarsit o infractiune si nu culegerea
unor date materiale probatorii care sa dovedeasca vinovatiei sau nevinovatia unei
persoane fata de care exista banuiala ca ar fi savarsit o anumita fapta penala^4).
S-a considerat astfel, pornind de la prevederile art. 224 C. pr. pen, ca actele
premergatoare se limiteaza numai la actele necesare inceperii urmaririi penale. Aceasta
inseamna ca, sub nici o forma nu se pot efectua in cadrul lor si acte specifice fazei de
urmarire penala, ca faza procesuala distincta a procesului penal, ori acte care nu sunt
necesare inceperii urmaririi penale. De asemenea, actele premergatoare trebuie sa se
limiteze la persoanele si faptele mentionate in actul de sesizare, indiferent de natura
acestuia, plangere, denunt sau sesizare din oficiu^5).
---------------
^1) N. Volonciu, Tratat de procedura penala, parte speciala, vol. II, Editura Paidea,
^2) E. Ionaseanu, Procedura urmaririi penale, Ed. Militara, Bucuresti, 1979, pag. 185 - 30
^3) Gr. Theodoru, T. Plaesu, Drept procesual penal, partea speciala, Universitatea „Al. I.
Cuza" Iasi, Facultatea de Drept, 1987, pag. 4
2005, pag. 275
pag. 71-7
Organele care pot efectua acte premergatoare
Potrivit art. 224 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmarire penala poate efectua acte
premergatoare. In alin. (2) se prevede ca pot efectua acte premergatoare lucratorii
operativi din Ministerul de Interne precum si din celelalte organe de stat cu atributii in
domeniul sigurantei nationale
Procurorul, intrucat face parte din organele de urmarire penala poate face acte
premergatoare. Desi legi a nu reglementeaza activitatea procurorului in acest domeniu,
nimeni nu-l impiedica in cazurile de competenta sa de urmarire sau de supraveghere a
cercetarilor sa efectueze acte premergatoare. Datorita numarului mai mic de cauze de
competenta exclusiva a procurorului, acesta va efectua acte premergatoare in mai putine
cazuri decat organele de cercetare penala. In cauzele de competenta de urmarire a sa,
poate sa ceara sprijinul si sa participe alaturi de organele de cercetare la efectuarea unor
acte premergatoare (de ex., organizarea prinderii in flagrant pentru verificarea unui
denunt de luare de mita)^1).
In practica, insa, procurorul efectueaza, de regula, mai putine acte premergatoare decat
organul de cercetare penala, datorita specificului activitatii acestuia din urma. Cu toate
acestea, in actuala reglementare, procurorul, atat ca organ de supraveghere cat si ca organ
de urmarire penala proprie, atunci cand efectueaza personal urmarirea penala are aceleasi
drepturi si obligatii procesuale ca oricare organ de cercetare penala, fara a se transforma,
prin aceasta, in organ de cercetare penala^2).
Prin o serie de legi anterioare completarii Codului de procedura penala cu institutia
„efectuarii actelor premergatoare de investigatorii sub acoperire" prin Legea nr.
281/2003, din care sunt amintite: Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului si
consumului ilicit de droguri, OUG nr. 43/2002 privind Parchetul National Anticoruptie,
Legea nr. 678/2001 pentru prevenirea si combaterea traficului de persoane, Legea nr.
39/2003 privind prevenirea si combaterea criminalitatii organizate, s-a consacrat institutia
investigatorului sub acoperire.
Investigatorul sub acoperire culege date si informatii in baza autorizatiei emise potrivit
dispozitiilor legale, pe care le pune, in totalitate, la dispozitia organului de urmarire
penala^3).
Pot fi investigatori sub acoperire:
- lucratori operativi din Ministerul de Interne, precum si,
- lucratori din organele de stat care desfasoara, potrivit legii, activitati de informatii
pentru realizarea sigurantei nationale, anume desemnati in acest scop.
Investigatorii pot fi folositi numai pe o perioada determinata, in conditiile prevazute in
art. 224^2 si 224^3 din Codul de procedura penala.
Textul art. 224 alin. 2 C. pr. pen. atribuie si altor lucratori din Ministerul de Interne decat
cei cu atributii de cercetare penala (lucratori operativi) dreptul si obligatia de a efectua
acte premergatoare, deoarece, de regula, acestia sunt primii care iau contact cu
infractiunile si cu infractorii, avand ca sarcini specifice descoperirea infractiunilor si
identificarea infractorilor. Pentru aceasta, ei culeg date sau informatii, intreprind unele
investigatii si pot lua masuri operative specifice muncii lor.
Nu toti lucratorii operativi sunt, insa, investiti cu dreptul de a efectua acte premergatoare,
ci numai cei anume desemnati din Ministerul de Interne, adica cei numiti in acest scop de
catre sefii lor^4).
Persoanele prevazute in art. 224^1 pot efectua investigatii numai cu autorizarea motivata
a procurorului in baza autorizatiei emise potrivit dispozitiilor prevazute in art. 224^2 din
Codul de proc. pen.
---------------
2005, pag. 276
^2) in sens contrar. E. Ionaseanu, Procedura urmaririi penale, Ed. Militara, Bucuresti,
1979, pag. 200.
pag. 7
Continutul actelor premergatoare
In art. 224 C. proc. pen. care consacra ca o modalitate de sesizare a organelor de urmarire
penala efectuarea de acte premergatoare in vederea strangerii datelor necesare pentru
inceperea urmaririi penale, nu se stabileste continutul acestora. Se precizeaza doar ca
procesul - verbal prin care se constata efectuarea unor acte premergatoare poate constitui
mijloc de proba.
Textul art. 224 C. pr. pen. care reglementeaza institutia actelor premergatoare, nu
cuprinde nici o prevedere referitoare la continutul acestora. El precizeaza doar scopul
efectuarii actelor premergatoare, organele ce le pot efectua si faptul ca procesul verbal de
consemnare poate constitui mijloc de proba.
Literatura de specialitate a suplinit, insa, aceasta lacuna legislativa, statuandu-se ca intra
in continutul actelor premergatoare activitati care nu au nimic comun cu formele de
realizare a actelor juridice propriu-zise^1), cum sunt, de pilda asa numitele investigatii
(filajul unei persoane suspecte, organizarea unui filtru sau efectuarea de razii, legitimarea
si identificarea unei persoane necunoscute, panda operativa, fotografia operativa, filme,
verificarea unor acte si inscrisuri de care s-a folosit faptuitorul, supravegherea activitatii
si relatiilor acestuia etc.), activitati care sunt asemanatoare cu unele acte procedurale, dar
care nu imbraca haina juridica a acestora cum sunt discutiile cu persoanele care au
cunostinta de savarsirea faptei penale ori relatiile verbale sau chiar scrise de la persoanele
ale caror relatari au unele trasaturi comune cu declaratiile invinuitului sau ale
inculpatului, ale celorlalte parti ori ale martorilor, precum si activitati ce au o consacrare
procedurala si care nu pot avea loc decat in cazurile si conditiile prevazute de lege^2),
cum sunt cercetarea la fata locului, ridicari de obiecte sau inscrisuri, perchezitii corporale
sau domiciliare, constatari tehnico-stiintifice ori inregistrari audio sau video etc^3).
Din reglementarea multor institutii procesuale rezulta implicit ca ele nu se pot realiza in
cadrul actelor premergatoare. De pilda, nu exista dubiu ca punerea in miscare a actiunii
penale, luarea masurilor de preventie, aplicarea masurilor asiguratorii ori de siguranta,
constituirea de parte civila, ascultarea inculpatului si alte acte care presupun calitatea de
parte in proces sau existenti certa a unei urmariri incepute nu se pot intreprinde cu ocazia
actelor premergatoare^4).
Dupa inceperea urmaririi penale organele de urmarire penala nu pot intreprinde activitati
care sa aiba natura sau regimul juridic al actelor premergatoare. Totusi, in literatura de
specialitate^5) s-a invederat ca este posibila efectuarea de acte premergatoare in legatura
cu informatiile incomplete rezultate din urmarirea unei cauze, informatii care se refera la
alte fapte, eventual alte persoane decat cele circumscrise in urmarirea anterioara si care sa
fie verificate si completate pentru a se putea decide in legatura cu necesitatea inceperii
unei noi urmariri.
Deducem ca actele premergatoare, denumite in literatura de specialitate investigatii
prealabile^6), au menirea fie de a completa informatiile pe care organele de urmarire le
au cu privire la savarsirea unei infractiuni, fie numai sa verifice aceste informatii spre a se
putea desprinde concluziile corespunzatoare in legatura cu inceperea urmaririi penale.
Asadar, in cadrul actelor premergatoare urmaririi penale se poate desfasura un fascicul de
activitati care, prin functionalitatea si finalitatea lor, urmaresc realizare unor obiective
bine precizate in dispozitiile legale. Pot fi efectuate in aceasta faza numite verificari, pot
fi ascultate anumite persoane, pot fi facute cercetari la fata locului sau investigatii, iar in
trecut puteau fi facute chiar perchezitii^7).
Actele premergatoare cuprind in sfera lor si activitatile prevazute expres de Legea nr.
51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei (art. 13), Legea nr. 14/1992 privind
organizarea si functionarea Serviciului Roman de Informatii (art. 9) si anume:
- interceptarea comunicatiilor, cautarea unor informatii, documente sau inscrisuri pentru a
caror obtinere este necesar accesul intr-un loc, a unui obiect sau deschidere a unui obiect,
- ridicarea si repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea
informatiilor pe care acestea le contin, cat si inregistrarea, copierea sau obtinerea de
extrase prin orice procedee
Asa cum corect s-a subliniat in literatura de specialitate^8) si aceste activitati reprezinta
acte premergatoare in intelesul art. 224 C. pr. pen. atunci cand, fiind efectuate cu
autorizarea procurorului, sunt destinate culegerii de informatii in vederea descoperirii
infractiunilor si identificarii faptuitorilor. Ele sunt urmatoarele:
- interceptarea comunicatiilor,
- cautarea unor informatii, documente sau inscrisuri pentru a caror obtinere este necesar
accesul intr-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect,
ridicarea si depunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, culegerea
informatiilor pe care acestea le contin, cat si inregistrarea, copierea sau obtinerea de
extrase prin orice procedee,
- instalarea de obiecte si ridicarea acestora din locurile in care au fost depuse,
- fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice
- constatari personale, inclusiv prin operatiuni tehnice^9).
Este de remarcat ca instalarea de obiecte, intretinerea si ridicarea acestora din locurile in
care au fost depuse se vor face cu respectarea Codului de procedura penala. Mai mult,
prin OUG nr. 109/2003 s-a prevazut ca "ori de cate ori, legile speciale cu dispozitii de
procedura penala se refera la perchezitia domiciliara si la arestarea preventiva dispuse de
catre procuror, trebuie inteles ca aceste legi speciale se refera la perchezitia domiciliara si
arestarea preventiva dispuse de catre judecator".
Sigur ca nu se poate face o lista cu toate actele ce pot fi efectuate in cursul actelor
premergatoare. Este de subliniat faptul ca acestea nu trebuie sa exceada scopului actelor
premergatoare, sa nu lezeze drepturile si libertatile persoanei punand persoana banuitului
in situatia invinuitului sau a inculpatului si sa fie respectat cadrul legal care le
reglementeaza^10).
---------------
^1) E. Ionaseanu, Procedura urmaririi penale, Ed. Militara, Bucuresti, 1979, pag. 183 -18
^2) Gr. Theodoru, Tudor Plaesu, Drept procesual penal, partea generala, Universitatea
„Al. I. Cuza", Iasi, 1986, pag. 40.
pag. 79.
^5) I. Gorganeanu, Actiunea penala, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1977,
pag. 37.
^6) S.Kahane, Dreptul procesual penal in Romania, Bucuresti, Editura Didactica si
Pedagogica, 1963, p.209.
^8) I.D. Cristescu, Discutii in legatura cu continutul actelor premergatoare, in Dreptul nr.
3/1995, pag. 6
^9) A se vedea si Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed.
Lumina Lex, 1997, pag. 79-80.
2005, pag. 280
DESFASURARE
Inceperea urmaririi penale
Inceperea urmaririi penale este un moment procesual cu semnificatii deosebite. Pe de o

parte, inceperea urmaririi penale marcheaza si declansarea procesului penal, iar pe de alta
parte, ea implica drepturi si obligatii specifice atat pentru organele de urmarire penala, cat
si pentru ceilalti participanti la proces.
Avand in vedere consideratiile mentionate mai sus, se impune ca inceperea urmaririi
penale sa fie legata de existenta unor date suficiente ca s-a savarsit o infractiune^1).
Pentru inceperea urmaririi penale sunt necesare doua conditii^2):
- Conditia pozitiva, neexprimata expres de art. 228 c. proc. pen. dar decurgand
reglementarea adiacenta, consta din existenta acelui minim de date care nit organului de
urmarire sa considere ca s-a savarsit in mod cert o infractiune. Organul de urmarire
penala poate detine informatiile fie direct din i facuta, fie din actele premergatoare
desfasurate ulterior sesizarii.
- Conditia negativa necesara inceperii urmaririi penale este inscrisa in art. 228 alin. 1 si
consta in inexistenta cazurilor de impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale
prevazute in art. 10, cu exceptia celui prevazut la lit. b^1 . Interventia oricarui caz dintre
cele aratate mai sus, rezultand fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmarire,
fie din actele premergatoare efectuate in urma sesizarii, pot determina ca in locul
inceperii urmaririi penale sa functioneze institutia neinceperii urmaririi penale.
In partea finala a alin. 1 al art. 228 se arata ca, in toate cazurile in care, din cuprinsul
actului de sesizare sau al actelor premergatoare, rezulta ca fapta nu prezinta gradul de
pericol social al unei infractiuni, organul de urmarire penala incepe urmarirea penala
inaintand apoi dosarul procurorului cu propunerea de a dispune scoaterea de sub urmarire
penala (art. 228 alin. 2 ).
Potrivit art. 228 C. proc. pen., inceperea urmaririi penale se dispune prin:
- rezolutie cand sesizarea s-a facut prin denunt sau plangere sau cand acestea au fost
completate cu acte premergatoare si,
- proces-verbal in cazul sesizarii din oficiu de catre organul de urmarire penala. Actul de
constatare ii infractiunii constituie actul de incepere a urmaririi penale^3).
Inceperea urmaririi penale poate avea loc in doua modalitati:
- cand organele de urmarire penala detin date despre comiterea unei infractiuni, dar nu se
cunoaste autorul, urmarirea penala se incepe in rem,
- cand organele de urmarire penala au date si despre persoana faptuitorul, fiind posibila
identificari a acestuia, urmarirea penala se va incepe in rem si in personam.
Inceperea urmaririi penale are loc indiferent daca in actul de sesizare se indica sau nu
cine este faptuitorul si indiferent daca acesta este sau nu cunoscut, in cazul necunoasterii
faptuitorului trebuie deosebite doua situatii diferite. Exista cazuri cand legea foloseste
expresia "nu exista invinuit in cauza", intelegand prin aceasta "ca persoana fizica a
faptuitorului nu este descoperita" cu toate cercetarile facute, fapta ramanand cu autor
necunoscut. in alte situatii, "identitatea invinuitului nu poate fi stabilita", faptuitorul fiind
cunoscut ca persoana fizica, dar fara a i se determina identitatea^4).
In cazul in care sunt aplicabile dispozitiile art. 10 lit. b^1 C. proc. pen., chiar daca fapta
nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni si aceasta imprejurare rezulta din
cuprinsul actelor premergatoare, se va incepe urmarirea penala. S-a adoptat aceasta
solutie legislativa deoarece trebuie ca faptuitorul sa fie audiat ca invinuit pentru a-si
exercita, in cadrul procesului penal, dreptul la aparare, uneori trebuie administrate probe
pentru stabilirea faptei si a imprejurarilor comiterii acesteia, sanctiunea ce se va aplica
invinuitului sau inculpatului face parte din sanctiunile prevazute de dispozitiile Codului
de procedura penala ce pot fi adoptate in cursul procesului penal^5).
---------------
^3)Procesul-verbal de incepere a urmaririi penale constituind actul prin care se porneste
urmarirea penala, toate lucrarile efectuate anterior si depuse la dosarul cauzei sunt lovite
de nulitate. T. Sibiu, decizia penala nr. 108/1993, Dreptul, nr. 8/198 pag. 10
2005, pag. 293
Efectuarea urmaririi penale
Fiecare cauza penala prin specificul ei, impune efectuarea unei anumite game de acte de
urmarire penala. De aceea, se poate spune ca paleta de activitati pe care le realizeaza, pe
parcursul urmariri penale, organele de urmarire depinde de particularitatile fiecarei cauze
penale.
Avand in vedere varietatea activitatilor de urmarire penala ce pot fi intreprinse pe
parcursul primei faze a procesului penal, precum si faptul ca organele de urmarire pot
dispune luarea unor masuri prin care sunt restranse unele drepturi fundamentale ale
persoanelor, se impune respectarea stricta a legii de catre toti subiectii oficiali. In aceasta
idee, se apreciaza ca, in actuala legislatie procesual penala, au sporit garantiile procesuale
ce insotesc exercitarea drepturilor celor implicati in cauzele penale^1).
Odata stabilita existenta unei infractiunii, temeiul nasterii raportului de drept procesual
penal, se vor efectua diferite activitati procesuale, in special de strangere si administrare a
probelor necesare pentru identificarea faptuitorilor si stabilirea raspunderii acestora,
elemente necesare pentru a putea decide daca este cazul sau nu sa se dispuna trimiterea in
judecata. Concomitent cu activitatea de probatiune, se vor lua, daca este cazul, masurile
preventive, asiguratorii si de siguranta.
Pana la adoptarea Legii nr.104/1992, luarea masurilor de preventie, in cazul infractiunilor
savarsite de militari, se facea conform unor reglementari derogatorii de la procedura de
drept comun^2).
In cazul in care a fost pusa in miscare actiunea penala si daca se constata ca sunt intrunite
conditiile prevazute de lege pentru luarea masurii arestarii preventive a inculpatului,
procurorul procedeaza potrivit art. 149^1 .
Organul de cercetare penala isi desfasoara activitatile specifice in infractiunile pentru
care cercetarea penala se efectueaza potrivit legii de catre organele de cercetare penala
(organele de cercetare penala ale politiei in orice infractiune, iar cele speciale in
infractiunile aratate expres in art. 208 C. pr. pen.) si in raza teritoriala in care se
efectueaza cercetarea, dupa normele de competenta teritoriala prevazute de lege^3).
Competenta teritoriala diferentiaza, din punct de vedere teritorial, organele judiciare cu o
egala competenta materiala. Sunt situatii cand, pentru anumite organe judiciare, raza
teritoriala corespunde teritoriului tarii (de exemplu, organele centrale pot efectua
urmarirea penala in orice cauza penala, indiferent de locul unde a fost savarsita
infractiunea sau unde a fost prins faptuitorul)^4).
Nerespectarea dispozitiilor legale privind competenta materiala a organului de cercetare
penala atrage dupa sine sanctiunea nulitatii absolute in conditiile art. 197 alin. 2 C. pr.
pen.
In privinta organului judiciar care urmeaza sa procedeze la refacerea actului nul exista
doua posibilitati: refacerea sa se efectueze de organul care a realizat actul viciat, refacerea
sa se realizeze de alte organe, respectiv de catre acelea care constata ulterior in cadrul
procesului penal nulitatea actului^5).
Constatarea acestei nulitati trebuie sa se faca, insa, inainte de terminarea cercetarii
judecatoresti, pentru ca numai pana in acest moment potrivit art. 332 alin. 1 C. pr. pen.,
instanta se desesizeaza si restituie cauza procurorului care procedeaza la trimiterea cauzei
la organul competent sa efectueze urmarirea penala conform art. 268 alin. 1 C. pr.
pen.^6).
In functie de faptul ca in cauza a fost sau nu pusa in miscare actiunea penala, urmarirea
penala cunoaste doua modalitati:
- urmarirea penala fara punerea in miscare a actiunii penale,
- urmarirea penala cu actiunea penala pusa in miscare.
Majoritatea masurilor si actelor procesuale sunt comune insa cele doua modalitati se
despart pentru ca unele masuri si acte procesuale difera.
Punerea in miscare actiunii penale este un moment important in cursul urmaririi penale
deoarece marcheaza momentul declansarii actiunii penale. Din acest motiv legea
conditioneaza acest act de existenta unor temeiuri, care duc la convingerea ca inculpatul a
savarsit o infractiune. De obicei luarea acestei masuri este motivata de necesitatea luarii
masurii arestarii preventive a inculpatului insa poate fi luata si din alte considerente (in
scopul obtinerii unor date ce privesc unele operatiuni bancare ce nu pot fi comunicate de
organele bancare daca nu este pusa in miscare actiunea penala) ^7).
Primind propunerea, procurorul va proceda potrivit dispozitiilor art. 235 si 236 C. proc.
pen., respectiv va examina dosarul cauzei dupa care se va pronunta dispunand punerea in
miscare a actiunii penale fie va respinge propunerea. Punerea in miscare a actiunii penale
se va dispune prin ordonanta [art. 235 alin. (2) C. proc. pen.].
Ordonanta de punere in miscare a actiunii penale va cuprinde mentiunile prevazute in art.
203 C. proc. pen., in plus va trebui sa cuprinda date cu privire la persoana inculpatului,
fapta pentru care este invinuit si incadrarea juridica a acesteia [art. 235 alin. (3) C. proc.
pen.].
In faza de urmarire penala, in principiu, toate partile pot fi reprezentate. Cu privire la
reprezentarea invinuitului sau inculpatului se impun anumite precizari^8):
- potrivit dispozitiilor legale in vigoare, invinuitul poate fi reprezentat la ridicarea de
obiecte sau inscrisuri, daca acestea se ridica de la invinuit sau inculpat (art. 104 alin. 2 si
4 ), la perchezitia domiciliara, daca aceasta se efectueaza la domiciliul invinuitului sau
inculpatului etc.,
- in anumite cazuri, invinuitul sau inculpatul poate fi reprezentat numai pe baza unui
mandat special, bunaoara, in situatia in care legea prevede ca retragerea plangerii
prealabile inlatura raspunderea penala, aceasta poate fi facuta prin reprezentant, daca
acesta din urma are mandat special in vederea retragerii.
- reprezentarea invinuitului sau inculpatului nu poate avea loc in cazul actelor cu caracter
personal, cum este ascultarea acestuia sau confruntarea.
Intrucat inculpatul dobandeste prin ordonanta de punere in miscare a actiunii penale
calitatea de parte in proces, organul de cercetare este obligat sa il cheme pe inculpat, sa ii
comunice fapta pentru care este invinuit si sa ii dea explicatii cu privire la drepturile si
obligatiile pe care le are. De asemenea, organul de cercetare trebuie sa-i puna in vedere
inculpatului aflat in stare de libertate, ca are obligatia sa se prezinte la toate chemarile ce i
se vor face in cursul procesului penal si ca trebuie sa comunice orice schimbare de
adresa^9).
Regula este ca la punerea in miscare a actiunii penale inculpatul este ascultat. Organul de
urmarire penala va continua urmarirea penala, dupa punerea in miscare a actiunii penale,
fara a-l asculta pe inculpat cand acesta este disparut, se sustrage de la cercetare sau nu
locuieste in tara. Nerespectarea obligatiei constituie un motiv de nulitate a hotararii
deoarece prin aceasta inculpatul a fost lipsit de posibilitatea de a exercita dreptul de
aparare^10).
Invinuitul sau inculpatul nu este insa obligat sa relateze faptele pentru ca darea declaratiei
este un drept al sau si nu o obligatie (nemo tenetur edere contra se).
Procedura de ascultare este prevazuta in art. 70-74 c. pr. pen. La inceput, invinuitul sau
inculpatul este intrebat cu privire la datele de identitate, la locul de munca, ocupatie,
antecedente penale si orice alte date necesare pentru stabilirea situatiei sale
personale^11). Invinuitul sau inculpatul este informat despre fapta care formeaza obiectul
cauzei si i se pune in vedere sa declare tot ce cunoaste in legatura cu aceasta^12). El nu
este obligat sa relateze tot ceea ce stie sau sa nu denatureze adevarul, pentru ca invinuitul
are dreptul si nu obligatia de a da declaratii^13).
Atat in cursul urmaririi penale cat si in faza de judecata, ascultarea cuprinde doua etape:
- prima etapa cuprinde intrebari privind numele, prenumele, porecla, data si locul nasterii,
numele si prenumele parintilor, cetatenia, studii, situatia militara, loc de munca, ocupatie,
antecedente penale si alte date pentru stabilirea situatiei sale personale. Dreptul de tacere
nu se refera la datele strict personale, iar prezentarea sub identitate falsa poate fi
sanctionata penal, deoarece in fata unei autoritati judiciare trebuie sa-ti declini identitatea
corecta,
- a doua a parte cuprinde dispozitiile art. 6 si ale art. 70 alin. 2 din Codul de procedura
penala.
Este posibil ca, in cursul urmaririi penale, organul de cercetare penala sa constate fapte
noi in sarcina inculpatului, ori imprejurari noi care pot duce la schimbarea incadrarii
juridice a faptei pentru care s-a pus in miscare actiunea penala sau date cu privire la
participarea si a unei alte persoane la savarsirea acelei fapte. In asemenea imprejurari,
potrivit art.238, organul de cercetare penala face propuneri in acest sens pe care le
inainteaza procurorului, pentru ca acesta sa decida in privinta extinderii cercetarii penale
sau schimbarii incadrarii juridice.
Aceste propuneri se inainteaza in cel mult 3 zile, iar procurorul va decide prin ordonanta
in cel mult 5 zile.
Fata de situatia descoperirii de fapte noi, este de precizat ca dreptul organului judiciar de
a-l audia pe invinuit sau inculpat nu este nelimitat. Astfel, pentru a se evita autoacuzarea,
invinuitului sau inculpatului i se aduce la cunostinta fapta ce formeaza obiectul cauzei.
Invinuitul sau inculpatul trebuie sa fie incunostintat inainte de a i se lua prima declaratie,
si despre dreptul de a fi asistat de un aparator. Acesta ii poate explica limitele in care i se
poate lua o declaratie^14).
Din continutul prevederilor art. 238 rezulta ca organele de cercetare penala propun
procurorului extinderea cercetarilor in acelasi dosar penal pe care il instrumenteaza. In
practica judiciara s-a pus problema de a sti daca dispozitiile art. 238 sunt aplicabile in
orice urmarire penala sau reglementarea vizeaza exclusiv cauzele in care urmarirea este
efectuata de catre organul de cercetare penala^15).
---------------
^1) Avem in vedere modificarea Codului de procedura penala prin Legea nr.45/199
^2) Aceste dispozitii erau prevazute in art.226 alin.3, abrogat prin art.II pct.7 din Legea
nr.104/199
pag. 120.
^5) Doru Pavel, Efectele nulitatii in procesul penal, Revista Romana de Drept, nr. 9/1972,
pag. 43-5
^6) A se vedea, C. D. Lascu, I. Lascu, Cateva probleme in legatura cu cercetarea penala
efectuata de un organ necompetent fi consecintele sale, in Dreptul nr. 8/1996, pag. 11
2005, pag. 284-285
^8) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex,
2005, pag. 284-28
^10) Trib. Jud. Timis, dec. pen. nr. 399/1978, Revista Romana de Drept nr. 1/1979, pag.
57.
^11) Vezi, Eugen Lazar, Importanta cunoasterii datelor care caracterizeaza persoana
infractorului, Revista Romana de Drept, nr. 11/1969, pag. 71-78.
^12) Plenul Trib. Suprem, dec. de indrum, nr. 19/1966 Revista Romana de Drept nr.
1/1967, pag. 11
^14) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag 17
STINGERE / TERMINARE
Procedura prezentarii materialului de urmarire penala
Privire generala
Prezentarea materialului de urmarire penala este o institutie care marcheaza, pe de o

parte, ca organul de urmarire penala a efectuat toate actele de urmarire penala care i-au
format convingerea ca inculpatul trebuie trimis in judecata si, pe de alta parte, constituie
o garantie pentru exercitarea dreptului de aparare al inculpatului la terminarea cercetarii
penale. Prezentarea materialului de urmarire penala nu are semnificatia actului final al
urmaririi penale, deoarece prin acest act organele de u marire penale nu dau o solutie
cauzei, nu se desesizeaza. Acest act face parte dintr-o grupa de acte ce au menirea sa
termine urmarirea penala dupa audierea inculpatului care a luat cunostinta de materialul
probator existent si are posibilitatea sa se apere cunoscand materialul ce-l incrimineaza.
In art. 250 - 257 este reglementata institutia prezentarii materialului de urmarire
penala^1).
In principiu, prezentarea materialului de urmarire penala este obligatorie, in cazurile in
care urmarirea penala s-a desfasurat fara ca actiunea penala sa fie pusa in miscare in
cursul ei (prin ordonanta data de procuror). Astfel, potrivit art. 257 C. pr. pen., in cazul
urmaririi penale fara punerea in miscare a actiunii penale, „procurorul primind dosarul,
cheama pe invinuit si ii prezinta materialul de urmarire penala...".
In lumina actualelor dispozitii ale art. 257 , procurorul, primind dosarul de urmarire
penala de la organul de cercetare penala, in cazul in care urmarirea s-a desfasurat fara
punerea in miscare a actiunii penale, prezinta obligatoriu materialul de urmarire penala
invinuitului^2). Conditiile care trebuie indeplinite pentru a fi obligatorie prezentarea
materialului de urmarire penala sunt asadar prezentate in art. 250 C. proc. pen.
In cazul in care nu a fost prezentat materialul de urmarire penala, desi prezentarea era
obligatorie potrivit legii, se apreciaza ca sanctiunea este nulitatea relativa daca s-a cauzat
invinuitului o vatamare procesuala care nu poate fi inlaturata decat prin efectuarea
actului^3). Acest caz opereaza doar in situatia in care, din cererile inculpatului, ar rezulta
niste aspecte care nu ar putea fi lamurite decat dupa administrarea unui probatoriu care ar
intarzia cercetarea judecatoreasca sau ar scoate in evidenta existenta unor acte si masuri
procesuale, care sunt lovite de nulitate si ar trebui refacute. Pentru alte motive, restituirea
cauzei la procuror ar fi formala si ar duce la tergiversarea judecarii cauzei^4).
Prezentarea materialului de urmarire penala se realizeaza cu asigurarea deplinei securitati
a dosarului. De aceea, activitatea se desfasoara in prezenta organului de urmarire, care
trebuie sa vegheze ca inculpatul sa nu intervina prin sustragerea sau distrugerea unor
piese, modificarea sau inlocuirea unor acte etc.
Dupa luarea la cunostinta a dosarului, organul intreaba pe inculpat daca are de facut
cereri noi sau declaratii suplimentare. Dreptul de a formula cereri revine si
aparatorului^5).
Aducerea la indeplinire a prezentarii materialului de urmarire se consemneaza intr-un
proces-verbal, in care se specifica si declaratiile, cererile si raspunsurile inculpatului.
Nespecificarea in procesul verbal a unor amanunte cum ar fi denumirea expresa a uneia
dintre infractiunile cu privire la care s-a facut prezentarea materialelor de urmarire penala
nu poate fi considerata ca o incalcare a dispozitiilor din art. 250 c. pr. pen^6).
La prezentarea materialului de urmarire penala poate participa si aparatorul invinuitului
sau inculpatului. Pentru acesta, organul de urmarire penala este obligat sa-l instiinteze pe
aparator despre data si locul efectuarii. Daca aparatorul considera ca nu este cazul sa-l
asiste pe invinuit sau inculpat la prezentarea materialului, organul de urmarire penala
poate efectua prezentarea si in absenta sa, cu exceptia cazurilor in care asistenta juridica
este obligatorie potrivit legii (de pilda, invinuitul sau inculpatul este minor, militar in
termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei unitati militare de
invatamant, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical-educativ ori
arestat, chiar in alta cauza, conform art. 171 alin. 2 C. pr. pen.). In ipoteza in care
participa si aparatorul invinuitului sau inculpatului, acesta are dreptul sa studieze intregul
dosar de urmarire penala in prezenta persoanei pe care o asista si sa formuleze, in
interesul acesteia, cereri noi (de, pilda, de schimbare a incadrarii juridice, de administrare
a unor probe noi, etc.)^7).
---------------
2005, pag. 29
^3) A se vedea, C.A.B., s. a II-a pen., dec. nr. 133/A/1995, Culegere de practica judiciara
a Curtii de Apel Bucuresti pe anul 1995, Ed. Continent, Bucuresti, 1996, pag. 240
2005, pag. 293
^6) Trib. Jud. Mehedinti, dec. pen. nr. 443/1981, Revista Romana de Drept nr. 12/1981,
pag.110.
pag. 18
Prezentarea materialului de urmarire penala de catre procuror
Potrivit art. 250 , prezentarea materialului de urmarire penala se face numai dupa punerea
in miscare a actiunii penale. Cu alte cuvinte, aceasta activitate procedurala are loc numai
fata de inculpat.
In lumina actualelor dispozitii ale art. 257 , procurorul, primind dosarul de urmarire
penala de la organul de cercetare penala, in cazul in care urmarirea s-a desfasurat fara
punerea in miscare a actiunii penale, prezinta obligatoriu materialul de urmarire penala
invinuitului^1).
Daca invinuitul sau inculpatul a formulat cereri noi in legatura cu o urmarire penala,
organul de cercetare penala sau procurorul, dupa caz, le examineaza de indata si dispune
prin ordonanta admiterea sau respingerea lor (art. 252 alin. 1 C. pr. pen.). In ipoteza in
care organul de urmarire penala a admis cererile invinuitului sau inculpatului, facute, fie
personal, fie prin aparator, este obligat sa administreze probele noi solicitate ori sa
schimbe incadrarea juridica, dupa care va proceda la o noua prezentare a materialului de
urmarire penala (art. 253 C. pr. pen.). S-a decis astfel ca neprezentarea din nou a
materialului de urmarire penala dupa schimbarea incadrarii juridice a faptei si trimiterea
in judecata pentru o alta infractiune decat pentru cea cu privire la care s-a pus in miscare
actiunea penala si s-a efectuat urmarirea penala, echivaleaza cu neprezentarea
materialului de urmarire penala^2). Intr-un alt caz, solutionat corect, organul de urmarire
penala, dupa prezentarea materialului de urmarire penala a administrat noi probe: au fost
depuse la dosar actele medicale ale victimei venite de la avizare de la laborator, s-a
obtinut adresa prin care erau precizate cheltuielile de spitalizare, s-a audiat un martor, s-a
efectuat ancheta sociala etc^3).
---------------
^2) A se vedea, Curtea de Apel Timisoara, decizia penala nr. 154/A/7.11995, in Dreptul
nr. 9/1996, pag. 138 - 139.
^3) Tribunalul jud. Sibiu, sentinta penala nr. 11/1991 in Dreptul nr. 2/1995, pag. 76-77.
Terminarea urmaririi penale (art. 242-248)
Consideratii privind terminarea urmaririi penale
Urmarirea penala este cuprinsa intre doua momente, cel al inceperii urmaririi penale si
momentul in care procurorul da o solutie prin trimiterea in judecata sau o solutie de
neurmarire. Dupa ce au fost administrate toate probele si organul de cercetare penala a
ajuns la concluzia ca este necesar sa propuna trimiterea in judecata a invinuitului sau
inculpatului, cercetarea penala este terminata. Prin inaintarea cauzei procurorului, cu
propunerea de a se dispune trimiterea in judecata, organul de cercetare renala se
desesizeaza^1).
Terminologia folosita de legiuitor pentru desemnarea acestei institutii este improprie,
deoarece ea nu semnifica finalizarea urmaririi penale ca faza procesuala distincta, ci doar
terminarea cercetarilor penale (a activitatilor de urmarire penala desfasurate de catre
organul de cercetare penala)^2).
Epuizarea fazei de urmarire penala are loc prin trimiterea in judecata efectuata de
procuror, de asemenea, urmarirea penala se poate stinge prin scoaterea de sub urmarire
sau incetarea urmaririi in cauza. Terminarea urmaririi, in sensul folosit la denumirea
institutiei nu are in vedere aceste situatii. Prin terminarea urmaririi penale legea s-a referit
la momentul, cand organul judiciar a indeplinit toate activitatile de cercetare si a
administrat probele din care si-a format concluzia trimiterii in judecata a invinuitului sau
inculpatului, urmand sa inainteze dosarul procurorului pentru a se pronunta asupra acestei
ultime chestiuni^3).
Procurorul, in cazul in care efectueaza personal urmarirea penala, nu mai intocmeste
referat de terminare a urmaririi penale. Va proceda la ascultarea invinuitului sau la
prezentarea materialului de urmarire penala si, daca este cazul, va dispune trimiterea in
judecata intocmind rechizitoriul. Acesta este unul din actele care marcheaza terminarea
urmaririi penale. Se observa ca dispozitiile art. 255-260 C. proc. pen. nu se refera la
activitatea proprie procurorului, regulile stabilite fiind aplicabile activitatii procesuale a
organului de cercetare penala^4).
Urmarirea penala se poate desfasura in doua modalitati: fara punerea in miscare a actiunii
penale si cu punerea in miscare a actiunii penale. Fiecare din aceste modalitati au
proceduri specifice de terminare a urmaririi penale. In functie de aceste situatii,
terminarea urmaririi penale este reglementata diferentiat.
---------------
2005, pag. 296
pag. 190.
2005, pag. 296
Terminarea urmaririi penale fara punerea in miscare a actiunii penale
Daca urmarirea penala a fost efectuata fara punerea in miscare a actiunii penale,
terminarea urmaririi penale este marcata prin doua momente obligatorii. Astfel, organul
de cercetare penala va trebui sa procedeze la o noua ascultare a invinuitului inainte de
terminarea cercetarii penale, apoi sa inainteze dosarul procurorului cu referat iar
procurorul va proceda la prezentarea materialului de urmarire penala invinuitului.
Terminarea urmaririi penale cuprinde intr-o asemenea ipoteza urmatoarele operatiuni:
a) ascultarea invinuitului,
b) intocmirea referatului general de terminare a cererii,
c) inaintarea dosarului la procuror.
La aceste activitati se mai adauga uneori si prezentarea materialului de urmarire penala
de catre procuror^1).
a) Dupa efectuarea actelor de cercetare penala, organul de cercetare procedeaza la o noua
ascultare a invinuitului daca: exista invinuit in cauza, se constata ca impotriva acestuia
sunt suficiente probe (art. 255 Cod proc. pen.). Prin existenta invinuitului in cauza se
intelege ca acesta a fost identificat. Subzista posibilitatea luarii contactului cu el. Daca
invinuitul este disparut, ori se sustrage de la urmarirea penala sau exista alta impiedicare
de a se lua contactul, dosarul se inainteaza la procuror fara o prealabila ascultare. Probele
adunate la dosar trebuie sa fie complete, lamurind cauza sub toate aspectele, iar concluzia
desprinsa de organul de cercetare penala este in sensul existentei starii de vinovatie a
invinuitului, implicand trimiterea in judecata. Ascultarea invinuitului la terminarea
urmaririi penale prezinta un moment de contact obligatoriu intre acesta si organul de
urmarire. Obligatia este inlaturata in cazul existentei unor cauze obiective de impiedicare
a luarii contactului.
Cu ocazia ascultarii, organul de cercetare penala trebuie sa aduca la cunostinta
invinuitului din nou invinuirea si sa intrebe pe acesta daca are mijloace noi de aparare. De
asemenea, invinuitul are dreptul sa faca propuneri de completare a cercetarilor. Daca
invinuitul nu a propus noi probe sau propunerea sa nu a fost gasita temeinica ori daca
cercetarea a fost completata potrivit propunerilor facute, cercetarea penala se considera
terminata (art. 255 C. pr. pen).
Pentru realizarea ascultarii invinuitului cu ocazia terminarii urmaririi penale fara punerea
in miscare a actiunii penale se cer a fi indeplinite cumulativ conditiile:
1) sa existe invinuit in cauza, in ipoteza in care nu exista invinuit in cauza, cercetarea
penala nu poate fi considerata terminata, fiindca, desi s-au efectuat actele de cercetare
penala necesare in cauza, totusi dosarul ramane la organul de cercetare penala pana la
interventia unei cauze de stingere a actiunii penale, cand dosarul va fi trimis procurorului
cu propunerea de clasare^2).
2) impotriva invinuitului sa existe suficiente probe care sa formeze convingerea ca
trebuie trimis in judecata. In cazul in care organul de cercetare nu are aceasta convingere,
daca se mai pot administra probe care sa inlature toate indoielile acestea vor trebui
administrate si cercetarea penala nu poate fi considerata incheiata, fie in cazul in care nu
se mai intrevede posibilitatea administrarii de noi probe se va propune scoaterea de sub
urmarire penala.
Aceasta noua ascultare a invinuitului, in aceasta situatie, difera de cea din cursul
cercetarii penale. Ea consta in aducerea la cunostinta a invinuirii care se retine la
terminarea cercetarii si in intrebarea daca invinuitul are noi mijloace de aparare^3).
Participarea la efectuarea actelor de urmarire penala a invinuitului sau inculpatului este
facultativa, avand dreptul sa participe la efectuarea celor ce il privesc nemijlocit, cum ar
fi: perchezitia (art. 104 C. proc. pen.), cercetarea la fata locului (art. 129 C. proc. pen.),
reconstituirea [art. 130 alin. (2) C. proc. pen.]. In ceea ce priveste expertizele, se prevede,
in art. 120 alin. (4) C. proc. pen., ca partile pot participa la efectuarea acestora, cu
exceptia situatiilor prevazute de art. 119 alin (2) C. proc. pen. (cand expertiza urmeaza sa
fie efectuata de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiza criminalistica sau
orice institut de specialitate). Apreciem ca, in aceste cazuri, desi invinuitul nu este parte
in proces, poate participa la efectuarea expertizei, asa cum trebuie sa i se aduca la
cunostinta si obiectivele unei expertize pentru a face observatii cu privire la intrebari, sa
ceara modificarea sau completarea lor [art. 120 alin. (2) C. proc. pen.].
Organul de cercetare nu poate interzice participarea la aceste acte, dar daca nu se prezinta
la locul si data pentru care au fost incunostintati, actele pot fi efectuate si in lipsa
acestora. La cele alte acte de urmarire penala participarea invinuitului sau inculpatului
este posibila numai cu aprobarea organului de urmarire penala^4).
Cum am aratat, in Codul de procedura penala (art. 229 ) se arata ca persoana fata de care
se efectueaza urmarirea penala se numeste „invinuit" cat timp nu a fost pusa in miscare
actiunea penala impotriva sa.
Deosebirea cea mai importanta intre inculpat si invinuit consta in aceea ca primul are
calitatea de parte, pe cand celalalt nu are o asemenea pozitie. De aici rezulta ca inculpatul
ca subiect tras la raspundere penala poate fi supus la indatoriri mai mari decat invinuitul,
avand corespunzator si drepturi mai largi.
De exemplu^5), invinuitul nu este privat de libertate timp mai indelungat, purtand fi
numai retinut 24 de ore sau arestat 5 zile. Dimpotriva, arestarea inculpatului poate dura
initial 30 de zile cu posibilitati de prelungire potrivit legii. Inculpatul are conform art. 250
C. pr. pen. dreptul sa ia cunostinta de toate materialele de urmarire penala in cadrul
prezentarii acestora de catre organul de cercetare penala, dupa efectuarea actelor de
cercetare (art. 257 )
Cu toate acestea, invinuitul si inculpatul au multe drepturi comune:
- intrucat urmarirea penala se desfasoara in secret, necontradictoriu si preponderent prin
acte scrise, participarea invinuitului si inculpatului se rezuma la cateva mijloace
procesuale si anume: cereri, memorii, participarea uneori la efectuarea unor acte de
urmarire penala si cand se considera nedreptatit, la formularea de plangeri impotriva unor
acte de urmarire penala.
- Invinuitul sau inculpatul poate solicita administrarea unor probe sau ca acestea sa aiba
in vedere anumite situatii (confruntari pentru a stabili un anumit aspect contradictoriu,
obiective de expertize) sau sa se efectueze anumite aspecte procesuale ori sa se revoce,
inlocuiasca sau inceteze unele masuri procesuale ori rezolvarea intr-un mod al cauzei.
- Prin memorii se explica apararile facute argumentand nevinovatia sau masura in care
este vine vata, forma de vinovatie, participatia, circumstantele in care s-a comis fapta si
orice alte imprejurari care justifica adoptarea unei anumite solutii. Prezentarea de cereri si
memorii nu este conditionata de un termen in cursul urmaririi penale.
- Participarea la efectuarea actelor de urmarire penala a invinuitului sau inculpatului este
facultativa, avand dreptul sa participe la efectuarea celor ce il privesc nemijlocit, cum ar
fi: perchezitia (art. 104 C. proc. pen.), cercetarea la fata locului (art. 129 C. proc. pen.),
reconstituirea [art. 130 alin. (2) C. proc. pen.]. in ceea ce priveste expertizele, se prevede,
in art. 120 alin. (4) C. proc. pen., ca partile pot participa la efectuarea acestora, cu
exceptia situatiilor prevazute de art. 119 alin (2) C. proc. pen. (cand expertiza urmeaza sa
fie efectuata de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiza criminalistica sau
orice institut de specialitate). Apreciem ca, in aceste cazuri, desi invinuitul nu este parte
in proces, poate participa la efectuarea expertizei, asa cum trebuie sa i se aduca la
cunostinta si obiectivele unei expertize pentru a face observatii cu privire la intrebari, sa
ceara modificarea sau completarea lor [art. 120 alin. (2) C. proc. pen.].
- Organul de cercetare nu poate interzice participarea la aceste acte, dar daca nu se
prezinta la locul si data pentru care au fost incunostintati, actele pot fi efectuate si in lipsa
acestora. La cele alte acte de urmarire penala participarea invinuitului sau inculpatului
este posibila numai cu aprobarea organului de urmarire penala.
- Invinuitul sau inculpatul are dreptul sa fie asistat de aparator in tot cursul urmaririi
penale si al judecatii, iar organele judiciare sunt obligate sa-i aduca la cunostinta acest
drept.
- Plangerea impotriva actelor de urmarire penala constituie un mijloc important pe care
invinuitul sau inculpatul il are la indemana, pentru a le ataca cand le apreciaza nelegale si
netemeinice. Astfel, invinuitul si inculpatul pot folosi procedura prevazuta de art. 140^1 ,
140^2 , 140^3 impotriva masurilor preventive luate de procuror sau judecator (art. 275,
278 C. proc. pen.), impotriva celorlalte masuri sau acte de urmarire penala ori cea
prevazuta de art. 249^1 C. proc. pen.
- Invinuitul sau inculpatul poate recuza procurorul sau lucratorul de cercetare penala care
se afla intr-un caz de incompatibilitate.
b) De indata ce s-a incheiat cercetarea, organul intocmeste referatul de terminare a
urmaririi penale prin care concluzioneaza asupra rezultatelor acesteia. Referatul are
cuprinsul mentionat anterior, art. 259-260 c. pr. pen. aplicandu-se corespunzator.
c) Dupa intocmirea referatului, dosarul cu toate lucrarile se inainteaza procurorului,
potrivit art. 256 C. pr. pen., pentru ca acesta sa decida asupra lui in conformitate cu art.
262 C. pr. pen.
---------------
^1) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 97-
98.
2005, pag. 297
^4) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 8
^5) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed. Paidea, 1996, pag. 180-
18
Inaintarea dosarului privind pe invinuit
De indata ce cercetarea penala este terminata, organul de cercetare penala trebuie sa

intocmeasca un referat in care consemneaza rezultatul cercetarii si trimite dosarul
procurorului.
Referatul va cuprinde in mod corespunzator mentiunile prevazute in art. 259-260 C. proc.
pen., in care vor fi analizate toate probele administrate, atat in defavoarea inculpatului cat
si cele in favoarea acestuia precum si actele privind masurile procesuale luate.
Inaintarea dosarului la procuror are drept scop verificarea intregii urmariri penale
desfasurate. In urma verificarii dosarului se pot ivi doua ipoteze:
A) procurorul constata ca au fost respectate dispozitiile legale care garanteaza aflarea
adevarului si ca urmarirea penala este completa, existand in cauza probele necesare si
legal administrate,
B) se constata ca urmarirea penala nu este completa sau nu au fost respectate toate
dispozitiile legale care asigura stabilirea adevarului. In functie de aceste ipoteze,
procurorul procedeaza in mod diferentiat dand solutii diferite.
Aceste ipoteze au fost sintetizate astfel, pornind de la practica in domeniu^1):
A. Urmarirea penala trebuie sa se desfasoare cu respectarea tuturor dispozitiilor legale si
indeosebi a celor care asigura aflarea adevarului, adevarul trebuie aflat efectiv prin
administrarea si corecta apreciere a probelor necesare stabilirii imprejurarilor legate de
justa solutionare a cauzei. Cand urmarirea penala s-a efectuat cu respectarea cerintelor de
mai sus, procurorul poate dispune:
a) trimiterea in judecata a inculpatului,
b) oprirea desfasurarii in continuare a procesului penal prin una din solutiile de
neurmarire,
c) suspendarea urmaririi penale.
a) Daca din materialul de urmarire penala rezulta ca fapta exista, ca a fost savarsita de
invinuit sau inculpat si ca se poate angaja raspunderea penala a acestuia, procurorul
dispune trimiterea in judecata prin rechizitoriu. Cand urmarirea penala s-a desfasurat fara
actiune penala pusa in miscare, procurorul prin acelasi rechizitoriu, pune in miscare si
actiunea penala.
b) Daca procurorul nu este de acord cu aprecierea organului de cercetare ca fel in cauza
trebuie trimis in judecata, constatand vreuna din situatiile prevazute in art. 10 C. pr. pen.,
dispune prin ordonanta, dupa caz, incetarea urmaririi penale, scoaterea de sub urmarire
sau clasarea cauzei.
Daca procurorul dispune scoaterea de sub urmarire penala in temeiul art. 10 lit. b^1,
aplica una din sanctiunile cu caracter administrativ prevazut de art. 91 c. penal.
c) Daca procurorul constata ca in momentul verificarii sunt intrunite conditiile legale
prevazute de art. 239 c. pr. pen. dispune suspendarea urmaririi penale.
B) Activitatea organului de cercetare penala poate prezenta lipsuri fie in sensul

nerespectarii dispozitiilor legale care asigura aflarea adevarului, fie in legatura cu
caracterul complet al urmaririi. In acest caz, procurorul ia masuri in vederea completarii
sau refacerii urmaririi penale prin restituirea cauzei la organul care a efectuat cercetarea
sau trimite cauza, potrivit dispozitiilor art. 217 c. pr. pen., la un alt organ de urmarire
penala (art. 265 c. pr. pen.).
Potrivit art. 266 C. pr. pen., restituirea sau trimiterea cauzei in vederea refacerii sau
completarii cercetarii penale se dispune de catre procuror numai prin ordonanta, atunci
cand sesizarea acestuia s-a facut in vederea trimiterii in judecata, prin referatul organului
de cercetare penala.
Ordonanta de restituire sau trimitere cuprinde pe langa mentiunile comune, aratate in art.
203 C. pr. pen. (data si locul intocmirii, numele, prenumele si calitatea celui care o
intocmeste, cauza la care se refera, obiectul actului procesual, temeiul legal al acestuia si
semnatura celui care a intocmit-o) si mentiunile speciale, constand in indicarea actelor de
cercetare penala ce trebuie efectuate ori refacute, a faptelor sau a imprejurarilor ce
urmeaza a fi constatate si a mijloacelor de proba ce urmeaza a fi folosite.
Totodata, prin ordonanta de restituire sau de trimitere, procurorul este obligat, in toate
cazurile, sa se pronunte asupra mentinerii sau revocarii masurilor preventive, de siguranta
ori asiguratorii, luate in cursul urmaririi penale sau, daca este cazul, sa ia asemenea
masuri (art. 267 C. pr. pen.)^2).
Dosarul de urmarire penala, in cazul in care cercetarile au fost terminate fara punerea in
miscare a actiunii penale, contine acte si masuri ce pot fi dispuse fata de invinuit. Va
exista un proces-verbal de prezentare a materialului de urmarire penala deoarece aceasta
activitate se realizeaza fata de invinuit doar de catre procuror.
Odata considerata terminata cercetarea penala de catre organul de cercetare penala, acesta
se va desesiza inaintand dosarul procurorului cu referat de terminarea cercetarii penale. In
referat, potrivit art. 256 C. proc. pen., se va consemna rezultatul cercetarii.
---------------
10
pag. 200-20
Terminarea urmaririi penale cu actiunea penala pusa in miscare
Daca in cauza s-a pus in miscare actiunea penala, cand organul de cercetare penala
considera ca cercetarea penala este completa si dupa indeplinirea, a dispozitiilor
privitoare la prezentarea materialului de urmarire penala, cercetarea penala se considera
terminata (art. 258). Desesizarea organului de cercetare penala in favoarea procurorului
se va face prin inaintarea procurorului a dosarului cauzei insotit de un referat de
terminarea cercetarii penale.
Cercetarea penala se considera terminata potrivit art. 258 c. pr. pen., daca este completa
si a avut loc, cand este cazul, prezentarea materialului de urmarire penala. in aceasta
situatie, organul de cercetare nemaiavand de indeplinit activitati legate de probatiune sau
alte acte de urmarire penala inainteaza dosarul la procuror, insotit de un referat, denumit
impropriu „referat de terminare a urmaririi penale"1.
Referatul de terminare a cercetarii are o intreita delimitare privitor la: fapte, persoane si
incadrare juridica^2).
a) Sub aspectul faptelor, referatul urmeaza a se limita la ceea ce a format obiectul punerii
in miscare a actiunii penale. Nu pot fi incluse in referat faptele noi, descoperite dupa
punerea in miscare a actiunii penale, pentru care actiunea nu a fost pornita. Pentru
cuprinderea acestor fapte si trimiterea in judecata a inculpatului in raport de toate
infractiunile savarsite, organul de cercetare procedeaza potrivit art. 238 c. pr. pen.
propunand procurorului extinderea cercetarii penale.
b) Sub aspectul persoanelor, referatul le include numai pe acelea care au fost inculpate.
Limitarea este asemanatoare cu cea privitoare la fapte. Daca in cauza sunt implicate noi
persoane, necesitatea cuprinderii acestora in referat atrage punerea in miscare a actiunii
penale si impotriva lor, procedandu-se in acest caz la extinderea cercetarii penale potrivit
art. 238 c. pr. pen.
c) Ultima incadrare juridica data faptei constituie limita referatului sub aspectul
incadrarii. Aceasta incadrare se comuni a inculpatului cu ocazia prezentarii materialului
de urmarire penala. Orice alta incadrare juridica ar urma sa se dea in referat, implica
obligatia prealabila a organului de cercetare sa procedeze la o noua prezentare a
materialului de urmarire penala (art. 253 c. pr. pen.).
---------------
pag. 19
Inaintarea dosarului de urmarire penala privind pe inculpat
In dispozitiile art. 258 se arata ca, in cauzele in care actiunea penala a fost pusa in
miscare dupa ce organele de cercetare penala apreciaza cercetarea ca fiind completa si
dupa indeplinirea, daca este cazul, a dispozitiilor privitoare la prezentarea materialului de
urmarire penala, cercetarea penala se considera terminata. Organul de cercetare penala
inainteaza de indata procurorului dosarul cauzei insotit de un referat. Organul de
cercetare poate trimite dosarul procurorului numai daca cercetarea penala este completa
si daca a fost prezentat materialul de urmarire penala inculpatului.
Prezentarea materialului de urmarire penala constituie o conditie pentru terminarea
activitatii organelor de cercetare penala, in cazul urmaririi penale cu actiunea penala pusa
in miscare numai in situatiile in care aceasta este posibila.
Daca urmarirea penala s-a desfasurat cu actiunea penala pusa in miscare si prezentarea
materialului de urmarire penala nu s-a putut face deoarece inculpatul este disparut sau s-a
sustras la chemarea inaintea organului de cercetare penala , cercetarea penala se
considera terminata in momentul in care au fost efectuate toate actele de cercetare impuse
de rezolvarea cauzei^1).
---------------
Bucuresti, 200
Referatul de terminare a urmaririi penale
Referatul intocmit de organul de cercetare penala trebuie sa se limiteze, in cazul urmaririi

penale fara punerea in miscare a actiunii penale, la faptele, la persoana si incadrarea
juridica pentru care s-a inceput urmarirea penala si s-au efectuat cercetari penale
(conform rezolutiei sau procesului-verbal de incepere a urmaririi penale), iar in cazul
urmaririi penale cu actiunea penala pusa in miscare, la fapta care a format obiectul
punerii in miscare a actiunii penale, la persoana inculpatului si la ultima incadrare
juridica data faptei. Nerespectarea acestor limite atrage dupa sine nulitatea relativa in
conditiile art. 197 alin. 1 C. pr. pen. (daca s-a produs o vatamare procesuala care nu poate
fi inlaturata altfel)1.
Referatul va contine:
- numele inculpatului, fapta retinuta in sarcina acestuia si incadrarea juridica. Referatul
trebuie sa se limiteze la fapta care a format obiectul punerii in miscare a actiunii penale,
la persoana inculpatului si la ultima incadrare juridica data faptei. Se va urmari
respectarea dispozitiilor art. 238 C. proc. pen., privind extinderea cercetarii penale si a
dispozitiilor art. 253 C. proc. pen. privind prezentarea din nou a materialului de urmarire
penala daca s-au efectuat noi acte de cercetare penala sau s-a schimbat incadrarea juridica
a faptei,
- probele administrate care duc la retinerea starii de fapt si la incadrarea juridica a faptei,
- dale suplimentare privitoare la:
a) mijloacele materiale de proba si masurile luate referitor la ele in cursul cercetarii
penale, precum si locul unde se afla.
b) masurile asiguratorii privind reparatiile civile sau executarea pedepsei amenzii, luate in
cursul urmaririi penale, conform art. 163-170 C. proc. pen.,
c) cheltuielile judiciare. In referat se vor detalia toate cheltuielile judiciare efectuate in
cauza si se vor anexa in dosar actele doveditoare^2).
---------------
^1) In acest sens, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 2999/1975, in Culegere de
decizii pe anul 1975, pag. 22
2005, pag. 297-298
TRIMITERE IN JUDECATA
Generalitati
In reglementarea urmaririi penale se face deosebire intre termenul urmaririi penale si

trimiterea in judecata.
Prin terminarea urmaririi penale se intelege terminarea activitatii organelor de cercetare
penala, in acest moment procesual fiind concretizata aprecierea organului de cercetare
penala asupra actelor si lucrarilor realizate in cursul urmaririi penale^1).
Prin actul trimiterii in judecata, procurorul ca titular al actiunii penale, constata ca sunt
indeplinite toate conditiile, pentru ca persoana fata de care s-a desfasurat urmarirea
penala sa fie trasa la raspundere pentru faptele sale. Actul de trimitere in judecata -
rechizitoriul - marcheaza momentul terminarii urmaririi penale si al trecerii intr-o alta
faza a procesului penal, judecata. Rechizitoriul este actul prin care procurorul trimitand
pe inculpat in judecata, se desesizeaza si pierde rolul de conducator al procesului penal,
rol pe care il preia instanta investita cu judecarea cauzei^2).
In acest moment se apreciaza ca urmarirea penala este relativ terminata, procurorul fiind
organul care se pronunta asupra solutiilor ce pot fi date in urma epuizarii intregii faze a
urmaririi penale. in acest sens, se cuvine subliniat faptul ca organele de cercetare penala
nu intra niciodata in raporturi directe cu instantele de judecata, ci numai prin intermediul
procurorului. Asa stau lucrurile si in cazul trimiterii in judecata, procurorul fiind singurul
organ abilitat de lege sa aprecieze daca un dosar penal va fi sau nu promovat in fata
instantei^3).
Prin inaintarea dosarului la instanta este investit acest organ si incepe faza judecatii.
Singurul indreptatit sa trimita in judecata este procurorul, nici un alt organ neavand
posibilitatea sesizarii instantei in vederea judecarii cauzei penale. Aceasta decurge din
imprejurarea ca titularul actiunii penale este procurorul, organele de cercetare neputand
pune in miscare si exercita actiunea penala. Organele de cercetare nu intra in raporturi
niciodata direct cu instanta, ci numai prin intermediul procurorului si cu atat mai putin au
posibilitatea trimiterii in judecata. Precizarea se refera exclusiv la cauzele penale si nu
trebuie confundate cu unele proceduri contraventionale^4).
Trimiterea in judecata nu inseamna stabilirea vinovatiei inculpatului ci, doar ca
procurorul care a dispus trimiterea in judecata este convins de vinovatia acestuia, urmand
ca instanta de fond sa-si formeze, pe baza probelor administrate percepute nemijlocit,
convingerea de vinovatie sau de nevinovatie^5). Ca o consecinta, potrivit art. 66 Cod
procedura penala, invinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa. in
cazul in care exista probe de vinovatie, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa probeze
lipsa lor de temeinicie. Legea presupune ca cel in cauza este nevinovat cat timp nu a fost
facuta dovada vinovatiei sale^6). Recunoscuta ca principiu constitutional in art. 23 pct.
11 din Constitutie, in actualul Cod de procedura penala, prezumtia de nevinovatie a fost
inscrisa ca regula de baza in urma completarii acestuia prin Legea nr. 281/2003. In art. 66
din Codul de procedura penala, articol intitulat „Dreptul de a proba lipsa de temeinicie a
probelor" se stabileste ca "invinuitul sau inculpatul beneficiaza de prezumtia de
nevinovatie si nu este obligat sa-si dovedeasca nevinovatia".
Aceasta teza este absoluta si trebuie interpretata in sensul ca invinuitul nu are niciodata
obligatia dovedirii nevinovatiei sale, nici chiar atunci cand dovada vinovatiei s-a facut de
catre cel care acuza^7). Totusi atunci cand autoritatile judiciare au formulat invinuirea si
desfasoara o intensa activitate in dovedirea ei, invinuitul sau inculpatul nu are interesul de
a sta impasibil si a astepta rezultatul urmaririi si al judecatii, ci este interesat ca
nevinovatia sa sa fie stabilita cat mai repede. Daca probele de vinovatie sunt nesigure si
contradictorii, existand indoiala, aceasta profita inculpatului^8).
---------------
2005, pag. 297-298
Bucuresti, 2004, pag. 99.
2005, pag. 297-298
^6) V. Pavaleanu, Drept procesual penal, partea generala, Editura Lumina Lex, Bucuresti
2001, pag. 35
^8) V. Pavaleanu, Drept procesual penal, partea generala, Editura Lumina Lex, Bucuresti
2001, pag. 284-285
Verificarea lucrarilor urmaririi penale
Atat in situatia in care urmarirea penala se desfasoara cu actiunea penala pusa in miscare,
cat si in cazul in care actiunea penala nu a fost pusa in miscare in timpul urmaririi penale,
organele de cercetare penala, terminand activitatea in cauza penala, trimit dosarul
procurorului care supravegheaza urmarirea penala.
Potrivit art. 261, procurorul este obligat ca, in termen de cei mult 15 zile de la primirea
dosarului trimis de organul de cercetare penala, sa procedeze la verificarea lucrarilor
urmaririi penale si sa se pronunte asupra acestora. Termenul de 15 zile stabilit de lege
pentru solutionarea cauzei, se poate scurta, prin dispozitie scrisa, de procurorul ierarhic
superior, dispozitia fiind obligatorie pentru procurorul care solutioneaza cauza.
Inaintarea dosarului la procuror are drept scop verificarea intregii urmariri penale
desfasurate. In cadrul verificarii lucrarilor de urmarire penala, procurorul trebuie sa
constate daca urmarirea penala a fost efectuata de organul competent si daca au fost
respectate dispozitiile legale privind aflare a adevarului. De asemenea, procurorul trebuie
sa verifice daca urmarirea penala este completa si daca probele necesare in cauza au fost
legal administrate^1).
Verificarea lucrarilor cauzei de catre procuror va viza urmatoarele aspecte:
- respectarea dispozitiilor legii de procedura penala, si anume: daca s-au respectat
dispozitiile privind competenta organului de cercetare, daca au fost efectuate actele de
urmarire penala constituite, privind: inceperea urmaririi penale, punerea in miscare a
actiunii penale, prezentarea materialului de urmarire penala, daca s-au respectat garantiile
procesuale privind drepturile invinuitului si inculpatului prevazute de art. 5^1 si 6 C.
proc. pen., daca nu s-au comis alte incalcari prevazute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
sau de alte dispozitii. Procurorul, dupa caz, va infirma actele nelegale si va dispune
refacerea acestora sau a intregii cercetari sau le va reface personal,
- se va verifica daca s-au strans toate probele necesare aflarii adevarului in cauza, cu
respectarea dispozitiilor legale. Procurorul poate completa singur urmarirea penala sau
poate restitui cauza organului de cercetare penala pentru a administra probele necesare
aflarii adevarului^2).
In urma verificarii dosarului se pot ivi doua ipoteze:
A) procurorul constata ca au fost respectate dispozitiile legale care garanteaza aflarea
adevarului si ca urmarirea penala este completa, existand in cauza probele necesare si
legal administrate,
B) se constata ca urmarirea penala nu este completa sau nu au fost respectate toate
dispozitiile legale care asigura stabilirea adevarului. In functie de aceste ipoteze,
procurorul procedeaza in mod diferentiat dand solutii diferite.
Aceste ipoteze au fost sintetizate astfel, pornind de la practica in domeniu^3):
A. Urmarirea penala trebuie sa se desfasoare cu respectarea tuturor dispozitiilor legale si
indeosebi a celor care asigura aflarea adevarului, adevarul trebuie aflat efectiv prin
administrarea si corecta apreciere a probelor necesare stabilirii imprejurarilor legate de
justa solutionare a cauzei. Cand urmarirea penala s-a efectuat cu respectarea cerintelor de
mai sus, procurorul poate dispune:
a) trimiterea in judecata a inculpatului,
b) oprirea desfasurarii in continuare a procesului penal prin una din solutiile de
neurmarire,
c) suspendarea urmaririi penale.
a) Daca din materialul de urmarire penala rezulta ca fapta exista, ca a fost savarsita de
invinuit sau inculpat si ca se poate angaja raspunderea penala a acestuia, procurorul
dispune trimiterea in judecata prin rechizitoriu. Cand urmarirea penala s-a desfasurat fara
actiune penala pusa in miscare, procurorul prin acelasi rechizitoriu, pune in miscare si
actiunea penala.
b) Daca procurorul nu este de acord cu aprecierea organului de cercetare ca fel in cauza
trebuie trimis in judecata, constatand vreuna din situatiile prevazute in art. 10 c. pr. pen.,
dispune prin ordonanta, dupa caz, incetarea urmaririi penale, scoaterea de sub urmarire
sau clasarea cauzei.
Daca procurorul dispune scoaterea de sub urmarire penala in temeiul art. 10 lit. b^1 ,
aplica una din sanctiunile cu caracter administrativ prevazut de art. 91 c. pen.
c) Daca procurorul constata ca in momentul verificarii sunt intrunite conditiile legale
prevazute de art. 239 c. pr. pen. dispune suspendarea urmaririi penale.
B) Activitatea organului de cercetare penala poate prezenta lipsuri fie in sensul
nerespectarii dispozitiilor legale care asigura aflarea adevarului, fie in legatura cu
caracterul complet al urmaririi. In acest caz, procurorul ia masuri in vederea completarii
sau refacerii urmaririi penale prin restituirea cauzei la organul care a efectuat cercetarea
sau trimite cauza, potrivit dispozitiilor art. 217 c. pr. pen., la un alt organ de urmarire
penala (art. 265 c. pr. pen.).
Cand nu s-a prezentat materialul de terminarea urmaririi penale deoarece inculpatul a fost
disparut, s-a sustras de la chemarea inaintea organului de cercetare penala sau nu
locuieste in tara [art. 254 alin. (1) C. proc. pen.], daca inculpatul se prezinta, este prins
sau adus, dupa inaintarea dosarului a parchet, procurorul procedeaza la prezentarea
materialului.
---------------
2005, pag. 298
10
pag. 200-20
Rezolvarea cauzelor de catre procuror
Privire generala
In urma verificarii lucrarilor de urmarire penala de catre procuror, acesta poate da una din
urmatoarele solutii:
- trimiterea in judecata
- netrimiterea in judecata prin scoaterea de sub urmarire penala
- incetarea urmaririi penale
- clasarea
- suspendarea urmaririi penale
- restituirea cauzei in vederea completarii sau refacerii urmaririi penale
trimiterea cauzei la organul competent sa efectueze urmarirea.
Procurorul nu este tinut de propunerile organului de cercetare penala, acestea neavand
valoarea unei solutii procesuale. El va solutiona cauza in raport de convingerea ce si-o
formeaza din studiul lucrarilor dosarului, din probele administrate personal.
Procurorul este obligat ca in termen de 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul
de cercetare la terminarea urmaririi penale, sa procedeze la verificarea lucrarilor de
urmarire si sa se pronunte asupra acestora (art. 261 c. pr. pen.).
Termenul de 15 zile este un termen de recomandare, insa in spiritul legii este de dorit ca
el sa nu fie depasit decat in cazuri extreme^1). In cauzele cu arestati activitatea de
verificare a procurorului se face de urgenta si cu precadere. Legea nu a prevazut un
termen deoarece cauzele cu arestati sunt in genere mai complicate si prezinta o dificultate
sporita in verificarea dosarului. In lipsa unei durate determinate nu inlatura termenul
general de 15 zile, ci impune necesitatea restrangerii lui pe cat posibil. Prevederea ca
rezolvarea cauzei sa se faca de urgenta si cu precadere presupune o activitate neintarziata
si intaietate fata de cauzele fara arestati^2).
Pentru ca procurorul sa poata dispune trimiterea in judecata trebuie sa fie realizate
conditiile prevazute de art. 262 . Daca acesta constata ca au fost respectate dispozitiile
legale care garanteaza aflarea adevarului, fiind administrate atat probele in invinuire cat
si cele in aparare cu indeplinirea cerintelor legale, ca urmarirea penala este completa,
existand probele necesare pentru a se trage o concluzia certa asupra faptelor principale
cat si a circumstantelor cu relevanta penala, va da, dupa caz, solutie de trimitere in
judecata, de netrimitere in judecata sau mixta^3). (Aici reamintim ca, in cadrul urmaririi
penale si a procesului penal, locul central il ocupa principiul aflarii adevarului: fiecare
principiu in parte, cat si ansamblul acestora, concura la stabilirea faptelor, nici unul
nefiind strain de principiul adevarului. Principiul rolului activ al organelor judiciare,
garantarea dreptului la aparare, principiul folosirii limbii materne, oficialitatea etc. au
stransa legatura cu aflarea adevarului^4).
Daca urmarirea penala este incompleta sau nu au fost respectate dispozitiile legale care
garanteaza aflarea adevarului, procurorul va restitui sau trimite cauza pentru completarea
sau refacerea urmaririi penale organului de cercetare penala ori va completa sau reface
personal urmarirea. in raport de convingerea formata procurorul va preceda astfel^5):
Cand in urma evaluarii materialului de urmarire penala rezulta ca fapta exista, ca a fost
savarsita de invinuit sau inculpat si ca acesta raspunde penal:
a) Daca actiunea penala nu a fost pusa in miscare in cursul urmaririi penale, da
rechizitoriul prin care pune in miscare actiunea penala si dispune trimiterea in judecata.
Prin punerea in miscare a actiunii penale se valideaza calitatea procesuala de parte in
proces nu numai a celor invinuiti de comiterea unei fapte penale, care devin inculpati, ci,
si a partii vatamate si se declanseaza actiunea civila validandu-se calitatea celor ce s-au
constituit parte civila sau care urmeaza sa raspunda civil, alaturi de inculpat, partea
responsabila civilmente. In aceasta situatie, rechizitoriul are dubla functionalitate fiind, in
acelasi timp, act de inculpare si act de sesizare a instantei.
b) daca actiunea penala a fost pusa in miscare in cursul urmaririi penale, procurorul da
rechizitoriu prin care dispune trimiterea in judecata.
Cand din materialul probator, indiferent de propunerea organului de cercetare penala,
rezulta existenta unui caz de impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale sau de
exercitare a acesteia, procurorul da ordonanta prin care:
a) claseaza, scoate de sub urmarire penala sau inceteaza urmarirea penala potrivit
dispozitiilor art. 1 C. proc. pen. Solutia de clasare se va adopta cand in cauza s-au facut
cercetari pentru mai multe infractiuni si unele din acestea sunt fara invinuit.
Daca procurorul apreciaza ca fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni,
va dispui e scoaterea de sub urmarire penala in temeiul art. 10 lit. b^1) C. proc. pen.,
facand aplicarea art. 18^1 C. pen.
b) daca procurorul constata existenta unei cauze de suspendare a urmaririi, va suspenda
urmarirea penala. Ca si restituirea sau trimiterea cauzei organului de cercetare penala
competent, aceste nu sunt solutii de terminare a urmaririi penale.
---------------
anterior, prezentare comparativa. Bucuresti, Editura Politica, 1969, pag. 19
2005, pag. 299
^4) G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia, Dictionar de procedura penala, Ed. Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1988, pag. 1

Netrimiterea in judecata prin scoaterea de sub urmarire penala, incetarea urmaririi penale
sau clasarea
La terminarea urmaririi penale, procurorul, primind lucrarile de urmarire penala si

constatand ca nu sunt indeplinite conditiile pentru trimiterea in judecata, da ordonanta
prin care, dupa caz, dispune scoaterea de sub urmarire penala, incetarea urmaririi penale
sau clasarea.
Pe parcursul desfasurarii urmaririi penale sau la terminarea acesteia se poate constata
existenta unuia din cazurile prevazute in art. 10, situatii in care procurorul organului de
cercetare penala sau din oficiu, dispune, dupa scoaterea de sub urmarire penala, incetarea
urmaririi sau clasarea cauzei penale, denumite in doctrina „solutii de neurmarire
penala"^1), care nu trebuie confundate cu rezolvarea propriu-zisa a cauzei penale in
adevaratul inteles, fata de care se deosebesc prin numeroase trasaturi, dintre care
amintim:
a) Solutiile de neurmarire sunt aplicabile numai in faza de urmarire penala si pun capat
procesului penal doar in aceasta faza. Adevarata rezolvare a cauzei are loc in urma
judecatii si determina parcurgerea tuturor fazelor procesului penal. Solutionarea cauzei
este un atribut exclusiv al instantei de judecata. Pentru necesitatile stingerii procesului
penal in faza de urmarire penala legea a institutionalizat mijloace specifice puse la
indemana organelor de urmarire penala si a procurorului.
b) Solutiile de neurmarire pot da cauzei o rezolvare numai in sens negativ. Adevarata
solutionare a unui proces trebuie sa ofere posibilitatea unei rezolvari multilaterale,
corespunzatoare situatiei reale din cauza. Aceasta presupune existenta atat a unor solutii
care sa permita realizarea tragerii la raspundere penala a inculpatului si sanctionarea lui
potrivit legii, cat si de absolvire a acestuia in cazul cand actiunea penala nu este
exercitabila.
Cand urmarirea penala stabileste vinovatia celui in cauza si necesitatea tragerii lui la
raspundere penala, procurorul trimite in judecata pe inculpat inaintand dosarul instantei.
In cadrul urmaririi penale nu exista posibilitatea realizarii tragerii la raspundere penala
pana la ultimele sale consecinte, respectiv stabilirea sanctiunilor penale corespunzatoare.
c) Solutiile de neurmarire nu produc efectele autoritatii de lucru judecat. Dimpotriva,
solutionarea cauzei printr-o hotarare judecatoreasca, inerent ca inculpatul a fost
condamnat sau ca s-a pronuntat o achitare sau a procesului penal, este definitiva si
reluarea ei nu se permite decat in jitiile exercitarii unei cai extraordinare de atac.
Daca dispune scoaterea de sub urmarire penala in temeiul art. 10 lit. b^1 procurorul
aplica in mod obligatoriu una din sanctiunile administrative prevazute in art. 91 din
Codul penal^2).
---------------
Incetarea urmaririi penale (art.242-248)
Solutia incetarii urmaririi penale poate fi data cand intervine vreuna din cauzele
prevazute de art.10 lit. f-h, i^1 si j si exista invinuit sau inculpat in cauza.
Avand in vedere natura unora dintre cauzele prevazute in art. 10 lit. f-h, i^1 si j,
consideram ca incetarea urmaririi penale poate avea, uneori, un caracter definitiv. Astfel,
in situatia in care a intervenit decesul faptuitorului, reluarea urmaririi penale nu mai poate
avea loc^1).
Incetarea urmaririi penale poate fi totala sau partiala. Incetarea este totala cand
imprejurarile determina o stingere in intregime a cauzei penale (de exemplu, existand o
singura fapta, in legatura cu aceasta intervine un motiv impiedicare a exercitarii actiunii
penale, sau desi sunt mai multe fapte fine moartea unicului invinuit sau inculpat).
Incetarea urmaririi penale poate fi partiala in raport cu faptele sau persoanele din cauza.
Daca in cauza sunt mai multi invinuiti sau inculpati, ori daca mai multe fapte fac obiectul
aceleiasi cauze, incetarea urmaririi poate opera numai cu privire la persoanele sau la
faptele pentru care exista cazul de incetare (art. 242 alin. 2 c. pr. pen.)^2).
In jurisprudenta s-a pus problema de a sti daca este legala solutia scoaterii de sub
urmarire penala pe temeiul lipsei de pericol social a faptei savarsite, cata vreme s-a
dovedit ca partile s-au impacat, ceea ce ar fi putut conduce la incetarea urmaririi penale.
Intr-o opinie, s-a considerat ca in cazul in care partile s-au impacat, nu mai este posibil sa
se treaca peste efectele acestei impacari si sa se examineze, pe fond, daca fapta prezinta
sau nu pericolul social al unei infractiuni^3).
Intr-o alta opinie^4), s-a sustinut ca scoaterea de sub urmarire penala este prioritara,
procurorul fiind obligat sa verifice daca faptele aratate in plangerea prealabila intrunesc
trasaturile infractiunii si abia dupa aceea sa examineze si celelalte aspecte legate de
raspunderea penala.
In alta opinie s-a aratat ca, in aceasta situatie, nu se poate pune problema inlaturarii
raspundem penale prin impacarea partilor, din moment ce lipseste temeiul legal al unei
asemenea raspunderi, astfel incat se va dispune scoaterea de sub urmarire penala in
temeiul art. 10 lit. b^1) C. pr. pen. De altfel, insasi legea prevede expres ca nu se poate
dispune incetarea urmaririi penale decat daca nu se constata, in prealabil, vreunul din
cazurile prevazute in art. 10 lit. a) - e) C. pr. pen. (art. 13 alin. final C. pr. pen.)^5).
Este posibil ca, in timpul desfasurarii urmaririi, sa se constate existenta concomitenta a
doua cauze dintre cele prevazute in art. 10 lit. f-h , i^1 si j , punandu-se astfel problema
temeiului juridic in baza caruia inceteaza urmarirea penala. Daca, de exemplu, inculpatul
a decedat pe parcursul desfasurarii penale si, anterior, decesului, fapta inculpatului a fost
amnistiata. incetarea urmaririi penale trebuie sa se faca in baza art.10 lit. g combinat cu
art.11 pct.1 lit. c^6).
Incetarea partiala a urmaririi penale a ridicat in practica judiciara numeroase probleme.
Astfel, s-a decis ca persoana vatamata printr-o infractiune amnistiata pentru care s-a
dispus incetarea urmaririi penale nu poate exercita actiunea civila, in procesul penal
desfasurat in legatura cu infractiunile conexe neamnistiate pentru care cauza penala
continua^7). De asemenea, incetarea urmaririi pentru unul din inculpati exclude
posibilitatea exercitarii actiunii civile impotriva acestuia, daca ceilalti inculpati sunt
trimisi in judecata si deci cauza penala continua^8).
Procurorul se pronunta asupra incetarii urmaririi penale prin ordonanta, in cazul in care
actiunea penala a fost pusa in miscare, si prin rezolutie motivata, cand actiunea penala nu
a fost pusa in miscare.
Ordonanta de incetare a urmaririi penale trebuie sa cuprinda, pe langa mentiunile
obisnuite, si datele privind persoana si fapta la care se refera incetarea, precum si
indicarea temeiului de fapt si de drept pe baza carora se dispune incetarea urmaririi
penale.
Prin ordonanta de incetare a urmaririi penale se dispune, potrivit art. 245 C. proc. pen.,
asupra mai multor aspecte.
---------------
^2) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 83-8
^3) Procuratura locala Roman, Ordonanta nr. 15 l/c din 15 decembrie 1975 in Revista
Romana de Drept nr. 2/1977, pag. 58.
Scoaterea de sub urmarire penala (art. 249-249^1)
Cand, pe parcursul desfasurarii urmaririi penale, se constata existenta vreunuia dintre

cazurile prevazute in art. 10 lit. a-e si exista invinuit sau inculpat in cauza, procurorul
dispune scoaterea de sub urmarire penala.
Codul de procedura penala in vigoare distinge, pe buna dreptate, consecintele pe planul
solutiilor ce pot fi date in situatia cand intervin categoriile de cauze prevazute in art.10 lit.
a-e si, respectiv, f, g si j.
Referitor la diferentierea solutiilor ce pot fi date in faza de urmarire penala, in acord cu
opinia exprimata in literatura de specialitate, credem ca nu este acelasi lucru daca se
constata ca cineva este nevinovat de savarsirea unei infractiuni sau daca persoana a comis
infractiunea dar nu poate fi trasa la raspundere penala datorita interventiei unui act de
clementa^1).
In legatura cu aplicarea corespunzatoare a art. 248 c. pr. pen. se impune o precizare. Daca
procurorul apreciaza ca propunerea organului de cercetare, facuta in vederea scoaterii de
sub urmarire, nu se justifica, nu restituie totdeauna dosarul in vederea continuarii
cercetarii. Cand procurorul constata ca s-a retinut in mod gresit drept cauza de inlaturare
a caracterului penal al faptei o imprejurare care nu intruneste asemenea calitate (de
exemplu, retragerea unei plangeri prealabile s-a considerat drept cauza de inlaturare a
caracterului penal al faptei) dispune incetarea urmaririi si nu scoaterea de sub
urmarire^2).
Intrucat scoaterea de sub urmarire nu produce efectele autoritatii de lucru judecat, in
practica s-a decis ca extinderea procesului penal in cursul judecatii poate avea loc oricand
impotriva unei persoane fata de care s-a dispus in timpul cercetarilor scoaterea de sub
urmarire, nemaifiind necesara emiterea prealabila a unei ordonante de redeschidere a
urmaririi penale^3)
In literatura juridica s-au ridicat numeroase chestiuni in legatura cu aplicarea corecta a
reglementarilor legate de scoaterea de sub urmarire penala. S-a aratat astfel^4):
- daca procurorul nu este de acord cu propunerea organului de cercetare penala de
scoatere de sub urmarire penala nu restituie intotdeauna dosarul in vederea continuarii
cercetarilor penale. Astfel, daca se apreciaza ca in mod gresit s-a retinut drept cauza de
impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale sau a exercitarii actiunii penale care
atrage scoaterea de sub urmarire penala in locul alteia de natura sa determine o solutie de
incetare a urmaririi penale, va dispune, contrar propunerii organului de cercetare penala,
incetarea urmaririi si nu scoaterea de sub urmarire penala.
- nu exista nici un impediment ca atunci cand procurorul constata ca nu este prezent nici
unul din cazurile de impiedicare a punerii in miscare sau a exercitiului actiunii penale
(prev. de art. 10 C. pr. pen.) sau de nepedepsire si ca exista probe suficiente de vinovatie,
fiind indeplinite conditiile trimiterii in judecata, sa procedeze el insusi la prezentarea
materialului de urmarire penala si, considerandu-se sesizat prin referatul organului de
cercetare penala, contrar propunerii facute, sa emita rechizitoriu si sa sesizeze instanta in
vederea judecarii fondului cauzei.
Se apreciaza ca scoaterea de sub urmarirea penala poate fi pronuntata numai dupa ce in
cauza penala au fost administrate probe care sa dovedeasca existenta unuia din cazurile
prevazute in art.10 lit. a-e . Credem ca solutia scoaterii de sub urmarire penala este
plasata intotdeauna catre terminarea urmaririi penale, deoarece, in cauza penala trebuie sa
se fi administrat, in orice caz, mai multe probe decat in situatia in care s-ar pronunta
solutia incetarii urmaririi penale pentru oricare dintre cazurile prevazute in art.10 lit. f-h,
i^1 si j ^5).
Si in practica judiciara s-au ridicat numeroase chestiuni in legatura cu aplicarea corecta a
reglementarilor legate de scoaterea de sub urmarire penala. Astfel, in anumite situatii,
cazurile de incetare a urmaririi penale au venit in concurs cu ipoteza prevazuta de art. 10
lit. b^1 . De exemplu, in cazul unei actiuni la care impacarea partilor stinge actiunea
penala s-a dispus scoaterea de sub urmarire penala, fapta neprezentand gradul de pericol
social al unei infractiuni, iar prin ordonanta respectiva invinuitul a fost sanctionat cu
amenda administrativa. Ulterior, s-a decis in cauza ca este intemeiata plangerea facuta de
invinuit impotriva ordonantei de scoatere de sub urmarire penala, cata vreme este dovedit
ca partile s-au impacat (imprejurare care in raport de fapta cercetata duce la incetarea
urmaririi penale), chiar daca impacarea a avut loc dupa intocmirea ordonantei, dar in
intervalul in care se putea face plangere impotriva ei^6).
Ca si incetarea urmaririi penale, scoaterea de sub urmarire penala poate fi totala sau
partiala. in acest sens, daca in aceeasi cauza sunt mai multi invinuiti^7).
---------------
Academiei, Bucuresti, 1970, pag. 5
^3) Trib. Jud. Botosani, dec. pen. nr. 453/1981, Revista Romana de Drept nr. 9/1982,
pag. 62-6
Academiei, Bucuresti, 1970, pag. 5Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala,
vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 178.
^6) Procuratura locala Roman, ordonanta procurorului sef nr. 151/C/1975, Revista
Romana de Drept nr. 2/1977, pag. 58-6
Clasarea cauzelor penale (art. 11 pct. 1 lit. a)
Clasarea este o solutie ce se da de procuror doar in cursul urmaririi penale cand sunt
intrunite urmatoarele conditii:
- se constata existenta unei cauze de impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale
prevazute de art. 10 C. proc. pen.,
- nu exista invinuit in cauza.
Daca scoaterea de sub urmarire penala si incetarea urmaririi penale se realizeaza
intotdeauna intuitu personae, inexistenta invinuitului in cauza da specificul acestei
institutii care nu-si are corespondent in instanta de judecata unde sesizarea se face fata de
persoana si fapta.
Prin expresia „nu exista invinuit in cauza" din art. 11 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. se inteleg
doua situatii si anume:
- cand autorii raman nedescoperiti1. Daca faptuitorul este cunoscut ca persoana fizica dar
nu i se poete stabili identitatea, sau este cunoscut sub o identitate falsa exista invinuit in
cauza. In aceste situatii constatandu-se o cauza de impiedicare a punerii in miscare a
actiunii penale (alta decat necunoasterea faptuitorului) se va da o solutie de incetarea
urmaririi penale sau de scoatere de sub urmarirea penala,
- cand fapta este imputabila unei cauze naturale^2) (calamitate, fenomen natural etc.)^3).
Intr-o alta opinie, clasarea se poate dispune numai atunci cand daca inceperea urmaririi
penale s-a facut in rem, nefiind posibila daca inceperea urmaririi penale s-a facut si in
personam. Acesta este motivul pentru care, referitor la cea de-a doua conditie, privind
existenta vreunuia din cazurile aratate in art. 10 C. pr. pen., clasarea nu poate fi
pronuntata, desi legea nu distinge, decat in situatiile care opereaza in rem (de pilda, nu se
poate dispune in cazul in care fapta nu a fost savarsita de invinuit sau inculpat „ori in care
a intervenit decesul faptuitorului" )^4).
Datorita imprejurarii ca pentru a se da o solutie de clasare se cere sa nu existe invinuit in
cauza, nu se pot retine ca temeiuri ale clasarii acele cauze care se refera strict la persoana,
cum ar fi: iresponsabilitatea, minoritatea, impacarea partilor, decesul faptuitorului,
autoritatea de lucru judecat etc.^5)
Cu privire la momentul pronuntarii, s-a aratat^6) ca trebuie facuta distinctie intre situatia
in care se constata ca urmarea nu se datoreaza faptei unei persoane si situatia in care
faptuitorul nu este cunoscut. In primul caz solutia clasarii se poate pronunta imediat, tund
prezenta ipoteza prevazuta in art. 10 lit. a) C. pr. pen. ( „fapta nu exista" ), iar in cel de-al
doilea caz, numai in momentul in care se constata interventia celorlalte situatii (de pilda,
la implinirea termenului de prescriptie a raspunderii penale)^7).
Intrucat legea nu prevede procedura ce trebuie urmata, din prevederile art. 11 pct. 1 lit. a)
C. proc. pen, vom deduce ca dispozitia de clasare o poate da numai procurorul. Actul in
care se materializeaza este rezolutia. Se va putea dispune clasarea prin ordonanta, in mod
exceptional, in cazul infractiunilor conexe, cand fata de unele persoane si fapte se da o
solutie de scoatere de sub urmarire penala sau incetarea urmaririi penale si legea prevede
obligativitatea ordonantei, pentru ca se intocmeste un singur act de finalizare a urmaririi
penale^8).
---------------
Rosca, Explicatii teoretice ale Codului penal roman. Parte generala, vol. I, Ed.
^2) Gr. Theodoru, Tudor Plaesu, Drept procesual penal, partea generala, Universitatea
„Al. I. Cuza", Iasi, 1986, pag. 61
2005, pag. 292-293
pag. 18
2005, pag. 292-293
^6) T. Antoniu, Solutionarea cauzei penale prin clasare, in Revista Romana de Drept nr.
7/1972, pag. 97.
^7) in acest sens, a se vedea, N. Volonciu, Tratat de procedura penala, Partea speciala,
vol. III, Editura Paidea, Bucuresti, 1994, pag. 93, F Roman, Modalitatea procedurala de
stingere a urmaririi penale ca urmare a prescriptiei in cauzele cu autori necunoscuti, in
Dreptul nr. 3/1996, pag. 67 - 68.
2005, pag. 292-293
Suspendarea urmaririi penale
Daca pe parcursul cercetarilor penale nu a fost dispusa suspendarea urmaririi penale, la

terminarea urmaririi penale ca faza a procesului penal, procurorul, constatand ca
invinuitul sau inculpatul sufera de o boala grava, dispune suspendarea urmaririi penale.
Potrivit art. 239 c. pr. pen. urmarirea se suspenda cand invinuitul sau inculpatul sufera de
o boala grava, care il impiedica sa ia parte la procesul penal. In legatura cu aceasta
situatie sunt de facut urmatoarele observatii1:
a) boala invinuitului sau inculpatului urmeaza a se stabili pe cale de expertiza medicala,
nefiind suficiente in aceasta privinta constatarile organului de urmarire sau diversele
adeverinte medicale invocate de cel in cauza.
Boala poate fi temporara, de lunga durata sau permanenta, curabila sau incurabila. Ceea
ce este esential este ca, prin gravitatea ei, sa impiedice invinuitul sau inculpatul sa ia
parte la urmarirea penala (de pilda, nu este caz de suspendare daca invinuitul, suferind de
tuberculoza, frecventeaza in mod obisnuit localurile publice2). In cazul in care boala
grava de care sufera invinuitul sau inculpatul ii atrage iresponsabilitatea si ea a existat si
in momentul savarsirii infractiunii, nu se va dispune suspendarea, ci scoaterea de sub
urmarire penala in temeiul art. 10 lit. d) C. pr. pen^3).
Simpla afirmatie sau invocare a apararii ca ar fi necesara o expertiza psihiatrica, intrucat
exista indoieli cu privire la starea psihica a inculpatului nu este suficienta pentru a deveni
aplicabile dispozitiile art. 117 c. pr. pen. referitoare la obligativitatea expertizei^4).
Indoielile trebuie sa fie determinate de situatia din dosar^5) ori sa aiba sorgintea in
probele administrate in cauza^6). Daca apararea, solicitand expertiza psihiatrica, a
prezentat in cauza acte medicale din care rezulta ca inculpatul atat anterior procesului cat
si in cursul acestuia sufera de maladii psihice grave, care pot pune in discutie existenta
discernamantului, dispunerea expertizei este obligatorie^7).
Practica judiciara a insistat asupra respectarii conditiilor in care expertiza obligatorie
urmeaza a se efectua^8) (realizarea unor observatii prin internarea expertizatului si
supunerea lui la investigatiile clinice si de laborator necesare, examinarea psihica imediat
dupa identificarea inculpatului, consultarea dosarului cu privire la antecedentele medicale
ale expertizatului etc)^9).
b) boala trebuie sa fie grava, avand in vedere numarul mare si foarte diferentiat al
maladiilor si al gradului lor de gravitate, in lege s-a facut o determinare numai generica,
prin precizarea ca boala trebuie sa fie de asa natura incat sa impiedice participarea celui
in cauza la procesul penal. Deducem ca pentru a se dispune suspendarea, nu este suficient
un certificat medical, ci este necesar sa se efectueze o expertiza medico-legala prin care
sa se ateste (in concluzii) ca datorita bolii de care sufera, invinuitul sau inculpatul este
impiedicat sa participe la procesul penal^10).
Impiedicarea urmeaza a se intelege in sens larg, atat sub aspectul starii de sanatate al
invinuitului sau inculpatului, cat si al implicatiilor asupra celorlalti participanti in proces.
Astfel, in cazul unei boli molipsitoare, dincolo de starea sanatatii celui in cauza, se vor
avea in vedere si conditiile de carantina necesare pentru a nu pune in pericol alte
persoane.
Gravitatea bolii nu depinde de posibilitatile ulterioare de insanatosire, fiindca stiintific
diferenta dintre boli curabile si incurabile este astazi relativa, iar practic s-a dovedit ca
boli diagnosticate incurabile, au putut fi vindecate^11).
c) in cazul bolilor psihice urmeaza a se constata eventuala stare de iresponsabilitate a
faptuitorului. Daca aceasta stare s-a manifestat si in momentul savarsirii faptei, urmarirea
nu se suspenda, dispunandu-se scoaterea de sub urmarire penala pentru cazul prevazut in
art. 10 lit. e c. pr. pen.
Iresponsabilitatea reprezinta incapacitatea unei persoane de a intelege natura si rezultatul
faptelor sale, de a-si dirija in mod normal vointa. O asemenea persoana nu poseda insusiri
mintale (discernamant, inteligenta, ratiune) necesare pentru a intelege care anume fapte
prezinta pericol social fiind interzise prin lege si care nu. Iresponsabilitatea poate fi de
ordin intelectiv (atunci cand faptuitorul nu isi da seama de ceea ce face), ceea ce
echivaleaza cu inconstienta sau cu lipsa de discernamant, sau de ordin volitiv (faptuitorul
nu este in stare sa se stapaneasca, sa se conduca in actiunile sau inactiunile sale)^12).
Cauzele incapacitatii psihice pot consta in anomalii care nu permit dezvoltarea
facultatilor psihice (idiotenie, cretinism, infantilism etc.), maladii ale sistemului nervos
(dezechilibru mental, dezechilibru nervos etc.), tulburari provocate prin intoxicare cu
alcool, stupefiante, narcotice, fenomene fiziologice (somn hipnotic, recelular) etc.^13)
d) Cand dintre mai multi invinuiti sau inculpati numai unul sufera de o boala grava, iar
disjungerea cauzei este posibila, suspendarea in raport de toti impricinatii este gresita,
chiar daca exista vreunul din cazurile de conexitate sau indivizibilitate^14).
---------------
77.
^2) A se vedea. Tribunalul Suprem, colegiul penal, decizia nr. 1031/1957 in Legalitatea
populara nr. 5/ 1958, pag. 7
pag. 167.
^4) Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr. 2198/1973, Revista Romana de Drept, nr. 10/1974,
pag. 7
^5) Trib. Suprem, seci. pen., dec. nr. 1920/1980, Revista Romana de Drept nr. 6/1981,
pag. 87.
pag. 70.
^7) Trib. Mun. Bucuresti, sect. II pen., dec. nr. 1694/1981, Revista Romana de Drept nr.
6/1982, pag. 94-9
^8) Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr. 1419/1979, Revista Romana de Drept nr. 1/1980,
pag. 67.
pag. 167.
^12) Ion Oancea, Tratat de Drept penal, Editura All, Bucuresti, 1994, pag. 187.
^13) G. Danescu, E. Tomorung, Probleme juridice in psihiatrie, Editura Medicala, 1973,
pag. 19
^14) Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr. 432/1977, Repertoriu alfabetic de practica judiciara
in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 37
Restituirea cauzei in vederea completarii sau refacerii urmaririi penale
Potrivit art. 265, cand procurorul, cu ocazia verificarilor lucrarilor de urmarire penala,
constata ca urmarirea penala nu este completa sau ca nu au fost respectate dispozitiile
legale care garanteaza aflarea adevarului, restituie cauza organului care a efectuat
urmarirea penala sau altui organ de urmarire in vederea completarii sau refacerii urmaririi
penale. Cand completarea sau refacerea urmaririi penale este necesara cu privire numai la
unele fapte sau la unii invinuiti sau inculpati, iar disjungerea nu este posibila, procurorul
dispune restituirea sau trimiterea intregii cauze. Ordonanta de restituire sau de trimitere
cuprinde, pe langa mentiunile obisnuite, indicarea actelor de cercetare penala care trebuie
efectuate sau refacute, a faptelor sau imprejurarilor care urmeaza a fi constatate si a
mijloacelor de proba care urmeaza a fi folosite.
In lumina dispozitiilor legale in vigoare, procurorul poate restitui cauza fie in vederea
completarii urmaririi penale, fie in vederea refacerii urmaririi penale.
Trimiterea cauzei la organul competent sa efectueze urmarirea penala
Pentru realizarea obiectului urmaririi penale, legea a prevazut care sunt organele de
urmarire penala si care este competenta acestora privind efectuarea urmaririi penale. in
acest sens, pentru anumite infractiuni competenta revine organelor de cercetare speciale,
iar uneori numai procurorul poate efectua urmarirea penala.
In cazul in care, cu ocazia verificarii lucrarilor de urmarire penala, procurorul constata ca
urmarirea s-a facut de un alt organ decat cel competent, ia masuri ca urmarirea sa fie
facuta de organul competent. (art. 268 alin. 1).
Reamintim in acest sens ca exista unanimitate de vederi in a considera competenta
materiala si teritoriala ca forme fundamentale, unii autori marginindu-se numai la ele si
apreciind ca celelalte forme constituie in realitate aspecte deosebite sau particulare ale
acestora^1).
Cert e ca respectarea dispozitiilor referitoare la competenta materiala si personala este
prevazuta sub sanctiunea nulitatii absolute (art. 197 alin.2 C. pr. pen.). Pentru
nerespectarea normelor de competenta teritoriala sanctiunea poate fi o nulitate relativa.
Ceea ce este insa important rezida in faptul ca regulile de competenta trebuie observate si
indeplinite intocmai^2).
Potrivit art. 268 alin. 2, in cazul in care procurorul trimite dosarul la organul competent sa
efectueze urmarirea penala, raman valabile masurile asiguratorii luate, actele sau masurile
procesuale confirmate sau incuviintate de procuror, precum si actele procesuale care nu
pot fi refacute^3).
---------------
^1) S. Kahane, Drept procesual penal, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963, pag.
100, M. M. Basarab, Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Univ. Babes-Bolyai, Cluj
Napoca, 1973, pag. 15
Rechizitoriul
Procedura sesizari instantei de judecata prin rechizitoriu
Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instantei de judecata. Prin acest act procurorul
termina urmarirea penala. Rechizitoriul are efectul unui act de dezinvestire, marcand
trimiterea in judecata a inculpatului.
Rechizitoriul se da de procurorul din cadrul parchetului de pe langa instanta competenta
sa judece cauza in prima instanta, indiferent daca a supravegheat cauza sau a efectuat
urmarirea penala. In cazul in care procurorul a efectuat urmarirea penala, rechizitoriul
trebuie confirmat de procurorul ierarhic superior. Nerespectarea acestei dispozitii atrage
sanctiunea nulitatii absolute, daca rechizitoriul nu va fi confirmat la instanta in conditiile
art. 300 alin. (2) C. proc. pen.^1).
Rechizitoriul se intocmeste in general de procurorul care supravegheaza urmarirea penala
si decizia sa cu privire la trimiterea in judecata a inculpatului produce efecte juridice, fara
ca actul sa fie supus abilitarii de catre un alt organ judiciar^2).
Pentru a nu se tergiversa procesul penal, in art. 264 alin. (4) C. proc. pen. se prevede ca
procurorul care a dat sau a confirmat rechizitoriul, trebuie sa inainteze dosarul instantei
competente, in termen de 24 de ore, impreuna cu numarul necesar de copii de
rechizitoriu, pentru a fi comunicat inculpatilor aflati in stare de detinere. Acesta nu este
un termen de prescriptie si nici de decadere, ci un termen de recomandare^3).
---------------
^1) A. St. Tulbure, Limitele ele delegarii procurorului in cursul urmaririi penale, Dreptul
nr. 9/ 1996, pag. 90
10
^3) C.A.B., s. a II-a pen„ dec. nr. 1145/1998, Revue de Droit Penal et criminologie nr. 4,
1999, pag. 154, C.S.J.. s. pen., dec. nr. 1405/1998, Revue de Droit Penal et criminologie
nr. 1/2001, pag. 149. Conform A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar,
Editura Constant, Sibiu, 200
Cuprinsul rechizitoriului
Avand in vedere importanta pe care o prezinta rechizitoriul ca act de sesizare a instantei,

legea a acordat o atentie deosebita reglementarii si formei acestuia. In acest sens, in art.
263 se arata ca rechizitoriul trebuie sa se limiteze la fapta si persoana pentru care s-a
efectuat urmarirea penala si trebuie sa cuprinda:
mentiunile prevazute in art. 203 ,
- datele privitoare la persoana inculpatului,
- fapta retinuta in sarcina sa,
- incadrarea juridica, probele pe care se intemeiaza invinuirea,
- masura preventiva luata si durata acesteia
- dispozitia de trimitere in judecata^1).
Rechizitoriul fiind actul prin care procurorul dispune trimiterea in judecata, va trebui sa
se limiteze la fapta si persoana fata de care s-a efectuat urmarirea penala. Daca sunt mai
multe fapte si persoane cercetate, rechizitoriul se va limita la ele. Nu este legala sesizarea
instantei cu fapte si persoane pentru care nu s-a efectuat urmarirea penala, incalcarea
fiind sanctionabila cu nulitate absoluta^2).
Rechizitoriul se limiteaza la faptele sau persoanele pentru care s-a efectuat urmarirea
penala si trebuie sa cuprinda, pe langa mentiunile prevazute in art. 203 c. pr. pen., date
privitoare la persoana inculpatului, fapta retinuta in sarcina sa , incadrarea juridica ,
probele pe care se intemeiaza invinuirea, masura preventiva luata si durata acesteia (art.
263 c. pr. pen.). Daca din dosar lipseste referatul de terminare a urmaririi penale, cauza
fiind de competenta obligatorie a procurorului, rechizitoriul va cuprinde si datele
suplimentare prevazute pentru referat de art. 260 c. pr. pen. In rechizitoriu se vor
mentiona persoanele care trebuie citate in instanta, cu indicarea calitatii lor procesuale
(parti, martori etc.) si a locului unde urmeaza a se prezenta^3).
Rechizitoriul este format din trei parti^4):
- parte a introductiva, in care este indicat: parchetul care are dosarul spre solutionare,
numarul dosarului, dala si locul intocmirii, numele, prenumele si calitatea procurorului
care dispune trimiterea in judecata, datele privitoare Ia persoana invinuitului sau
inculpatului (invinuitilor sau inculpatilor) si infractiunea (infractiunile).
- expunerea va trebui sa cuprinda: descrierea faptei retinute in sarcina invinuitului sau
inculpatului (invinuitilor sau inculpatilor), forma de vinovatie, a imprejurarilor cu
relevanta penala (loc, timp mod, mijloace, scop), a probelor administrate pe baza carora
au fost retinute, in raport de starea de fapt retinuta, fiecarei fapte va trebui sa i se arate
incadrarea juridica cu motivarea acestei incadrari, daca este cazul. Fara indoiala ca
expozitivul rechizitoriului prefigureaza dispozitivul acestuia si, in mod firesc, procurorul,
intocmind rechizitoriul, arata in partea expozitiva care sunt probele in invinuire, urmand
ca dispozitivul sa concretizeze manifestarea vointei procurorului de a dispune trimiterea
in judecata. Acest rationament l-au avut in vedere si instantele judecatoresti, care au
aratat, in mod constant, ca, in situatia in care in partea expozitiva a rechizitoriului au fost
precizate faptele cu caracter infractional, dar a fost omisa mentionarea lor in partea
dispozitiva, instanta are obligatia sa se pronunte asupra unor asemenea fapte^5).
- dispozitivul, care contine:
a) dispozitia de punere in miscare a actiunii penale si de trimitere in judecata a
inculpatului (inculpatilor), in cazul in care urmarirea penala s-a efectuat iara punerea in
miscare actiunii penale,
b) dispozitia de trimitere in judecata a inculpatului (inculpatilor), in cazul in care
urmarirea penala s-a facut cu punerea in miscare a actiunii penale.
Dispozitivul va trebui sa cuprinda, in cazul in care urmarirea penala s-a efectuat pentru
mai multe infractiuni, incadrarea juridica a acestora, vezi art. 317 C. proc. pen.
In dispozitiv se va stabili instanta care va fi sesizata. Regularitatea rechizitoriului se
verifica de catre instanta, indiferent cum a avut loc sesizarea organului de judecata (art.
300). Examinarea are in vedere atat respectarea regulilor de competenta cat si cele vizand
conditiile de fond si de forma ale rechizitoriului^6).
Importanta cunoasterii si aplicarii corecte a normelor de competenta reiese din aceea ca,
cursul justitiei este intrerupt in cazurile in care se face o gresita aplicare a dispozitiilor
referitoare la competenta^7).
Procurorul intocmeste un singur rechizitoriu, chiar daca lucrarile urmaririi penale privesc
mai multe fapte ori mai multi invinuiti sau inculpati si chiar daca se dau acestora
rezolvari diferite. Bunaoara, prin acelasi rechizitoriu se poate dispune trimiterea in
judecata a unui inculpat si incetarea urmaririi penale cu privire la un alt inculpat.
Prin acelasi rechizitoriu, procurorul poate dispune trimiterea inculpatului in judecata
pentru anumite fapte, iar pentru alte fapte poate dispune, dupa caz, reinceperea urmaririi
penale, scoaterea de sub urmarire penala sau incetarea urmaririi penale. In cazul in care
prin rechizitoriu s-a dispus neinceperea urmaririi penale pentru o anumita fapta, instanta
nu poate dispune restituirea unor bunuri care provin din savarsirea faptei pentru care s-a
dispus neinceperea urmaririi penale, deoarece fapta din care au provenit bunurile nu a
facut obiectul judecatii^8).
In ce priveste masurile preventive, de siguranta sau asiguratorii, potrivit art. 267, la
finalizarea urmaririi penale, prin rechizitoriu, potrivit art. 262 pct. 1, procurorul daca
considera ca este necesara arestarea inculpatului, fiind intrunite conditiile prevazute de
lege, inainteaza instantei, in termen de 24 de ore, rechizitoriul si propunerea de arestare a
inculpatului. In acelasi mod, procurorul procedeaza in cazul in care este necesara luarea
masurilor de siguranta prevazute in art. 113 si 114 din Codul penal, intrucat masura
arestarii preventive a inculpatului si masurile de siguranta: obligarea la tratament medical
si internarea medicala se pot dispune numai de instanta.
In cazul in care procurorul considera ca se impune luarea masurilor preventive prevazute
in art. 145 si 145^1 (asa cum au fost modificate si completate prin OUG 60/2006),
respectiv obligarea de a nu parasi localitatea sau tara, dispune aceasta prin rechizitoriu.
Pentru a putea fi luata se impun aceleasi conditii atat la masura obligarii de a nu parasi
localitatea cat si la obligarea de a nu parasi tara, respectiv sa existe probe sau indicii
temeinice ca invinuitul sau inculpatul a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, in
procesul penal in Romania, organelor judiciare le revine sarcina administrarii probelor. In
practica instantelor judecatoresti din tara noastra se acorda o atentie deosebita acestui
principiu^9), in ce priveste indiciile, acestea sunt deductii logice bazate pe premise
serioase (ex. surprinderea unei persoane in conditii suspecte de loc si timp, cu obiecte a
caror provenienta nu le poate explica sau cu instrumente folosite in mod obisnuit la
savarsirea de infractiuni)^10).
Prin modificarea suferita de art. 136 prin legea 356/2006 a disparut conditia ca invinuitul
sau inculpatul sa fie cercetat pentru infractiuni pedepsite cu detentiune pe viata sau cu
inchisoare. Ramane de luat in considerare doar criteriul prevazut la art. 136 alin. 8 din
Codul de procedura penala.
Incheierea prin care instanta dispune cu privire la aceste masuri se trimite procurorului,
care face mentiune despre aceasta in ordonanta de scoatere de sub urmarire penala, de
incetare a urmaririi penale, de suspendare a urmaririi penale, de restituire sau de trimitere
la organul competent. Prevederile art. 243 alin. 3 si art. 249 alin. 2 se aplica in mod
corespunzator.
Oricare ar fi solutia data de procuror, acesta va trebui sa dispuna asupra mentinerii sau
revocarii masurilor de siguranta altele decat cele prevazute in art. 113 si 114 din Codul
penal, si asiguratorii, luate in cursul urmaririi penale sau, daca este cazul sa ia asemenea
masuri (art. 267 C. proc. pen. )^11).
---------------
^1) C.A. Ploiesti, decizia penala nr.465 din 14 mai 1998. in Buletinul Jurisprudentei,
semestrul I-1998
2005, pag. 299
10
2005, pag. 299
^5) Tribunalul Suprem, C. 7, dec. pen. nr. 43 din 1976, in Repertoriu alfabetic de practica
judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 270, Tribunalul Suprem, sectia
penala, dec. nr. 511 din 1979, in Culegere de Decizii. 1979, pag. 498, Tribunalul Suprem,
sectia penala, dec. nr. 1676 din 1976, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in
materie penala pe anii 1976-1980, pag. 271, Trib. jud. Timis. s.p.. dec. nr. 283 din 1975,
in Revista Romana de Drept, nr. 2/1976, pag. 70.
^8) Tribunalul Suprem., sectia penala, dec. nr. 2723 din 1984 (nepublicata), Tribunalul
Suprem., sectia penala, dec. nr. 2182 din 1984 (nepublicata). Conform I. Neagu, Drept
procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 200
^9) Tribunalul Suprem., sectia penala, dec. nr. 4249 din 1971, in Revista Romana de
Drept, nr. 4, 1972, pag. 157, Tribunalul Suprem., sectia penala, dec. nr. 2496 din 1975, in
Culegere de decizii 1975, pag. 496,Tribunalul Judetean Timis, dec. pen. 322 din 1978, in
Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag.
152,Tribunalul Suprem sectia penala, decizia nr. 763 din 1982, in Revista Romana de
Drept, nr. 3, 1983, pag. 69, TMB s. II pen., dec. nr. 1402/1992 si TMB s. I pen., d. nr.
953/1992, ambele in V. Papadopol s.a., Codul de procedura penala adnotat, vol. I, partea
generala, Editura Albastra, Bucuresti,1996, pag. 32
^10) Gh. Daringa, Masurile preventive in noul cod de procedura penala, Revista Romana
de Drept, nr. 4/1969, pag. 2
2005, pag. 301
Alte solutii: restituirea si trimiterea cauzei
Daca cu ocazia verificarii lucrarilor penale din dosarul primit de la organul de cercetare
penala cu propunere de trimitere in judecata, procurorul constata ca urmarirea penala nu
este completa, sau ca nu au fost respectate dispozitiile legale care garanteaza aflarea
adevarului ori urmarirea penala s-a facut de un alt organ decat cele prevazute in textele
mentionate poate sa actioneze in urmatoarele modalitati:
- restituie cauza organului care a efectuat urmarirea penala, in vederea completarii
urmaririi penale, si refacerii unor acte efectuate cu incalcarea unor dispozitii legale (de
ex.: prezentarea materialului de urmarire penala fara aparator desi participarea acestuia
era obligatorie potrivit legii),
ori
- trimite cauza la un alt organ de cercetare, potrivit dispozitiilor art. 217 C. proc. pen., sau
face sau reface personal actele lipsa sau imperfecte,
- trimite cauza la organul competent sa efectueze urmarirea penala, daca procurorul
constata ca pentru vreuna din infractiunile sau infractorii aratati in art. 207 , 208 si art.
209 alin. (3) si (4) C. proc. pen. ori legi speciale, urmarirea penala s-a facut de un alt
organ decat cele prevazute in textele mentionate in acest caz, procurorul ia masuri ca
urmarirea sa fie facuta de organul competent [art. 265 alin. (1) si art. 268 alin. (1) ]. Daca
competenta revine unui alt procuror va declina, dupa caz, competenta la parchetul
competent.
Nerespectarea dispozitiilor legale privind competenta materiala a organului de cercetare
penala atrage dupa sine sanctiunea nulitatii absolute in conditiile art. 197 alin. 2 C. pr.
pen.
In privinta organului judiciar care urmeaza sa procedeze la refacerea actului nul exista
doua posibilitati: refacerea sa se efectueze de organul care a realizat actul viciat, refacerea
sa se realizeze de alte organe, respectiv de catre acelea care constata ulterior in cadrul
procesului penal nulitatea actului^1).
Constatarea acestei nulitati trebuie sa se faca, insa, inainte de terminarea cercetarii
judecatoresti, pentru ca numai pana in acest moment potrivit art. 332 alin. 1 C. pr. pen.,
instanta se desesizeaza si restituie cauza procurorului care procedeaza la trimiterea cauzei
la organul competent sa efectueze urmarirea penala conform art. 268 alin. 1 C. pr. pen.
^2), modificat prin Legea 356/200
---------------
^1) Doru Pavel, Efectele nulitatii in procesul penal, Revista Romana de Drept, nr. 9/1972,
pag. 43-5
^2) A se vedea, C. D. Lascu, I. Lascu, Cateva probleme in legatura cu cercetarea penala
efectuata de un organ necompetent fi consecintele sale, in Dreptul nr. 8/1996, pag. 11
pag. 200-20
RELUAREA URMARIRII PENALE
Privire generala
Solutiile ce sunt date la epuizarea fazei de urmarire penala nu au autoritate de lucru

judecat, existand posibilitatea ca urmarirea penala sa fie reluata cu privire la aceleasi
persoane si aceleasi fapte.
Reluarea urmaririi penale poate fi dispusa atat in cazul in care aceasta a fost intrerupta,
cat si in cazul in care cauza penala a fost trimisa instantei de judecata.
In literatura de specialitate, reluarea urmaririi penale este considerata ca fiind o institutie
procesuala complimentara, cu caracter exceptional, care are ca scop aducerea procesului
penal pe linia de desfasurare normala^1).
Pentru a se putea relua urmarirea penala trebuie intrunite cumulativ mai multe
conditii^2):
a) Sa fi intervenit una din ipotezele legale de reluare a urmaririi penale, aceasta
dispunandu-se numai in situatiile limitativ reglementate de cod. Constituie asemenea
ipoteze urmatoarele situatii:
- urmarirea a fost suspendata,
- s-a dispus scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi penale,
- s-a constatat in cursul judecatii ca urmarirea este incompleta sau a fost efectuata de un
organ necompetent,
- s-a dispus in cursul judecatii extinderea actiunii penale sau extinderea procesului penal.
b) Sa se fi depasit intr-un anume sens urmarirea penala ca faza procesuala. Aceasta
presupune o reintoarcere in faza urmaririi penale fie dintr-o faza superioara (de exemplu,
restituirea cauzei de catre instanta la procuror) fie dintr-un cadru extraprocesual (de
exemplu, redeschiderea unei urmariri anterior stinse).
In legatura cu acest aspect este de precizat, ca nu orice reintoarcere a cauzei intr-un stadiu
al urmaririi care a fost depasit echivaleaza cu o reluare, ci numai situatiile anume
prevazute de lege. Astfel, in urma verificarii dosarului in cadrul trimiterii in judecata
procurorul poate restitui cauza pentru completarea urmaririi (art. 265 ) sau trimite dosarul
la organul competent (art. 268 ). In ambele situatii exista o revenire la un stadiu procesual
depasit dar cazurile nu (Constituie ipoteze de reluare a urmaririi penale pentru ca
revenirea are loc din cadrul aceleiasi faze si nu din afara acesteia (dintr-o faza superioara
sau un cadru extraprocesual). In mod similar, daca instanta verificand regularitatea
sesizarii sale, potrivit art. 300 restituie dosarul procurorului in vederea refacerii
rechizitoriului, nu se poate spune ca are loc o reluare a urmaririi penale situatia nefiind
prevazuta printre ipotezele care permit folosirea institutiei.
c) Sa existe un act de dispozitie a reluarii urmaririi penale care sa provina de la organul
competent. Organul de cercetare nu pot dispune, iar partile nu pot initia reluarea
urmaririi. Singurii subiecti care decid reluarea urmaririi penale sunt: procurorul pentru
cazurile cand inceteaza cauza de suspendare sau are loc redeschiderea urmaririi penale si
instanta cand cauza se restituie din faza judecatii.
d) O ultima conditie rezulta din art. 270 alin. 2 , care prevede ca reluarea urmaririi penale
nu poate avea loc daca se constata ca intre timp a intervenit unul din cazurile prevazute
de art. 10 c. pr. pen. Deci reluarea urmaririi penale este posibila in masura in care
actiunea penala mai este exercitabila.
De exemplu, constatarea ca s-a aplicat gresit amnistia si s-a dispus nejustificat incetarea
urmaririi penale intr-o cauza in care nu intervenise in mod real actul de clementa, duce in
principiu la posibilitatea redeschiderii urmaririi penale. Totusi, daca dupa incetarea
urmaririi penale a trecut multa vreme si actiunea penala s-a prescris, reluarea urmaririi
penale nu mai este posibila.
Pornind de la prevederile art. 270 din Codul de procedura penala, in alta opinie conditiile
s-au sintetizat intrucatva diferit^3):
a) sa fie prezenta vreuna din situatiile de reluare a urmaririi penale prevazute in art. 270
C. pr. pen. Potrivit legii, reluarea urmaririi penale este posibila in urmatoarele cazuri:
- in caz de incetare a cauzei de suspendare,
- in caz de restituire a cauzei de catre instanta de judecata in vederea refacerii sau
completarii urmaririi penale, ori ca urmare a extinderii actiunii penale sau a procesului
penal,
- in caz de redeschidere a urmaririi penale.
Pentru a fi in prezenta acestei conditii, in opinia mentionata este necesar ca urmarirea
penala sa fi fost suspendata, stinsa printr-una din solutiile de netrimitere in judecata
(scoaterea de sub urmarire penala sau incetarea urmaririi penale) ori finalizata prin
trimiterea in judecata, daca ulterior in cursul judecatii s-a constatat ca urmarirea penala s-
a efectuat cu incalcarea legii ori este incompleta sau daca s-a dispus in cursul judecatii
extinderea actiunii penale ori extinderea procesului penal.
b) sa nu fi intervenit vreunul din cazurile de impiedicare a punerii in miscare sau a
exercitarii actiunii penale. Este vorba de cazurile prevazute de art. 10 C. pr. pen. sau de
nepedepsire. O asemenea conditie este fireasca deoarece reluarea urmaririi penale nu mai
este eficienta decat daca actiunea penala poate fi pusa in miscare ori poate fi exercitata,
c) sa se fi dispus in mod expres reluarea urmaririi penale de catre organul judiciar penal
competent. Reluarea urmaririi penale se poate dispune de catre procuror in cazurile
prevazute de art. 270 alin. 1 lit. a) si c) C. pr. pen. si de catre instanta de judecata in cazul
prevazut de art. 270 alin. 1 lit. b) C. pr. pen. (restituirea cauzei de catre instanta de
judecata in vederea refacerii sau completarii urmaririi, ori ca urmare a extinderii actiunii
penale sau a procesului penal). Dispozitia de reluare a urmaririi penale este data de
procuror prin ordonanta si de catre instanta de judecata prin sentinta sau decizie, dupa
caz.
Dincolo de aceste nuantari, este cert ca reluarea urmaririi penale are, uneori, caracter
facultativ, organele judiciare avand latitudinea, in functie de specificul cauzei penale, sa
decida daca completarea probelor se face intr-o reluare a urmaririi penale sau in faza
procesuala de judecata in care cauza penala a ajuns. O asemenea situatie o intalnim in
cazul extinderii actiunii penale sau a procesului penala in fata instantei de judecata.
Modul in care este reglementata reluarea urmaririi penale ne duce la concluzia ca aceasta
este posibila atat in situatia in care procesul penal a fost intrerupt in faza de urmarire
penala, cat si in situatia in care faza de urmarire penala a fost depasita, procesul penal
ajungand in faza de judecata^4).
---------------
10
pag. 206-207.
Cazurile de reluare a urmaririi penale
Reluarea urmaririi penale dupa suspendare
Potrivit art. 241 C. proc. pen., in timpul cat s-a dispus suspendarea urmaririi penale,
organul de urmarire penala este obligat sa se intereseze periodic, daca mai subzista cauza
care a determinat suspendarea urmaririi penale.
Daca se constata ca a incetat cauza de suspendare, organul de cercetare penala inainteaza
dosarul pro procurorului pentru a dispune asupra reluarii urmaririi penale.
Suspendarea este o institutie pe care o dispune procurorul prin ordonanta. Organul de
cercetare penala care a constatat ca a incetat cauza de suspendare, inainteaza dosarul
procurorului pentru a dispune asupra reluarii. Procedura de mai sus nu se aplica in
cauzele penale, care potrivit art. 209 c. pr. pen. se urmaresc direct de procuror, intrucat in
asemenea situatie, procurorul care efectueaza urmarirea dispune direct atat asupra
suspendarii cauzei penale, cat si asupra reluarii acesteia^1). Mentionam ca, daca
suspendarea nu poate fi hotarata in lipsa unei expertize medicale care sa ateste boala
grava a invinuitului sau inculpatului, in ceea ce priveste, insa, reluarea urmaririi penale in
caz de incetare a cauzei de suspendare, legea nu cuprinde nici o prevedere in acest sens.
Cu toate acestea s-a exprimat opinia ca nici reluarea urmaririi penale determinata de
incetarea cauzei de suspendare (boala invinuitului sau inculpatului) nu ar putea avea loc
in absenta unui act medical (eventual chiar a unei expertize medicale) eliberat de catre un
organ medical de specialitate^2). Stabilirea printr-o expertiza medico-legala a disparitiei
situatiei de impiedicare de a lua parte la proces nu echivaleaza cu completa insanatosire a
invinuitului sau inculpatului ci doar ca starea actuala a sanatatii ii poate permite sa ia
parte la procesul penal^3).
---------------
pag. 207-208.
2005, pag. 303
Reluarea urmaririi penale in caz de restituire a cauzei de catre instanta de judecata in

vederea refacerii sau completarii urmaririi, ori ca urmare a extinderii actiunii penale sau a
procesului penal (art. 332, 333, 335, 336, 337)
In acest caz, procesul penal a ajuns in faza de judecata si, datorita unor necesitati impuse
de buna rezolvare a cauzei, instanta dispune restituirea dosarului in vederea reluarii
urmaririi penale.
Activitatea procesuala, desi in mod obisnuit progresiva, nu este conceputa ca o activitate
ireversibila, existand posibilitatea reintoarcerii cauzei la etapele prin care a trecut. O
asemenea situatie s-a avut in vedere de lege si cand instanta restituie cauza procurorului
(art. 270 lit. b ).
Intrucat procesul penal se desfasoara in acest caz in sensul invers al evolutiei sale
normale, ipotezele in care instanta are posibilitatea restituirii cauzei la procuror sunt strict
determinate de lege si se reduc la urmatoarele situatii^1):
- restituirea in vederea refacerii urmaririi, care are loc cand prima instanta constata
inainte de terminarea cercetarii judecatoresti, ca cercetarea penala a fost efectuata de
catre un organ necompetent (art. 332 alin. 2 C. pr. pen.).
Importanta cunoasterii si aplicarii corecte a normelor de competenta reiese din aceea ca,
cursul justitiei este intrerupt in cazurile in care se face o gresita aplicare a dispozitiilor
referitoare la competenta^2). Cu toate acestea, in mod corect s-a considerat, atat in
literatura de specialitate^3) cat si in practica judiciara^4) ca restituirea pentru refacerea
urmaririi penale este posibila nu numai in cazul prevazut expres ci si in alte cazuri in care
prima instanta a constatat ca in cursul urmaririi penale au fost incalcate dispozitiile
legale, indiferent de felul nulitatii (absoluta sau relativa). Ea nu se poate dispune, insa,
decat de catre prima instanta in conditiile art. 197 alin. 1 C. pr. pen. (daca s-a produs o
vatamare procesuala care nu poate fi inlaturata altfel)^5).
- restituirea in vedere completarii urmaririi, care se dispune de prima instanta cand
aceasta constata ca urmarirea nu este completa si ca in cursul cercetarii judecatoresti
completarile nu s-ar putea face decat cu mare intarziere (art. 233 ), daca in recurs se
constata ca prima instanta nu a procedat la restituirea in vederea completarii urmaririi
penale, desi era necesar, instanta de recurs poate si ea, casand hotararea, sa restituie cauza
procurorului (art. 380 c. pr. pen.),
- restituirea cauzei la procuror in urma extinderii actiunii penale de catre instanta potrivit
art. 335 c. pr. pen., in vederea completarii urmaririi penale cu privire la actele materiale
noi care intra in continutul infractiunii pentru care a fost trimis in judecata inculpatul,
- restituirea cauzei la procuror in urma extinderii procesului penal de catre instanta
potrivit art. 336-337 (asa cum au fost modificate prin Legea 356/2006) pentru alte fapte
sau persoane noi, in vederea completarii urmaririi penale cu privire si la aceste fapte sau
persoane.
In legatura cu acest caz de reluare a urmaririi penale distingem mai multe aspecte^6):
a) un prim aspect priveste reluarea urmaririi penale pentru completarea acesteia. In
aceasta situatie, instanta constata ca, in timpul urmaririi penale, au fost respectate
dispozitiile legale privind competenta, dar organele de urmarire penala nu au lamurit
toate aspectele impuse de o buna rezolvare a cauzei. Instanta dispune restituirea cauzei in
vederea completarii urmaririi penale daca apreciaza ca aceasta activitate nu poate fi
desfasurata in faza de judecata^7),
b) instanta poate restitui dosarul in vederea refacerii urmaririi penale cand constata ca in
desfasurarea urmaririi penale nu au fost respectate dispozitiile legale privind competenta.
Astfel, potrivit art. 332, cand instanta constata, inainte de terminarea cercetarii
judecatoresti, ca in cauza supusa judecatii s-a efectuat cercetarea penala de un alt organ
decat cel competent, se desesizeaza si restituie cauza procurorului in vederea refacerii
urmaririi penale de catre organul competent^8),
c) restituirea cauzei de catre instanta poate avea loc si in cazul in care a fost extinsa
actiunea penala pentru acte materiale noi ce intra in continutul laturii obiective a
infractiunii ce face obiectul judecatii. In acest caz, instanta, potrivit art. 335, poate restitui
dosarul procurorului in vederea reluarii urmaririi penale pentru a face cercetari si cu
privire la actele materiale noi descoperite in cursul judecatii,
d) reluarea urmaririi penale se poate face si in ipoteza restituirii dosarului de catre
instanta ca urmare a extindem procesului penal. Potrivit art. 336 si 337 , modificate prin
Legea 356/2006, extinderea procesului penal se poate face cu privire la alte fapte sau alte
persoane.
Cu ocazia extinderii procesului penal, dosarul poate fi restituit procurorului in vederea
reluarii urmaririi penale si cu privire la faptele sau persoanele fata de care a fost extins
procesul penal^9).
Cand instanta de judecata a dispus restituirea cauzei in vederea refacerii sau completarii
urmaririi penale, ori in caz de extindere a actiunii penale sau a procesului penal,
urmarirea se reia pe baza hotararii prin care instanta a dispus restituirea^10).
---------------
108.
^3) A se vedea. Gr. Theodoru, Tudor Plaesu, Drept procesual penal, partea generala,
Universitatea „Al. I. Cuza", Iasi, 1986, pag.. 155, Gr. Theodoru, I. Moldovan, Drept
procesual penal, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1979, pag. 257.
^4) Plenul Tribunalului Suprem, decizia de indrumare nr. 3/1972 in Culegere de decizii
pe anul 1972, pag. 27.
^5) in acest sens, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 2999/1975, in Culegere de
^7) Curtea de Apel Ploiesti, d.p. nr. 503/21 aprilie 1999, in Culegere de practica judiciara
1999.
^8) Tribunalul Bucuresti, dec. pen. nr. 30 din 20 ianuarie 1996, in Culegere de practica
judiciara a Tribunalului Bucuresti, 1994-1997.
^9) CA. Ploiesti, dec. penala nr. 868 din 15 septembrie 1998, in Buletinul Jurisprudentei
semestrul II, 1998.
Bucuresti, 2004, pag. 94-95.
Redeschiderea urmaririi penale
Este posibil sa se constate ulterior ca mentinerea solutiei nu se justifica fie pentru ca ea a

fost gresit adoptata initial, fie pentru ca a disparut imprejurarea pe care s-a intemeiat
solutia in momentul in care a fost luata (art. 273 c. pr. pen.)
Institutia redeschiderii indeplineste o functie preventiva fata de incalcarile dispozitiilor
legale in faza urmaririi penale^1).
Astfel, in urma dispunerii incetarii penale pe motiv de prescriptie se poate stabili ulterior
ca socotirea termenului s-a facut eronat netinandu-se seama de o perioada in care cursul
acesteia era suspendat, ceea ce face ca prescriptia sa nu se fi implinit si incetarea
urmaririi sa fie justificata, de asemenea, in urma incetarii urmaririi penale pe motiv de
neintroducere a plangerii prealabile, partea vatamata se poate razgandi si daca mai este in
termen are dreptul sa introduca plangerea. In ambele situatii redeschiderea urmaririi si
reluarea procesului penal sunt necesare^2)
---------------
^1) Tnb. Suprem, sect. pen. dec. nr. 369/1977, Culegere de decizii din 1977, pag. 36..
2. PLANGEREA PREALABILA
Generalitati
Plangerea prealabila este actul procesual prin care persoana vatamata care a suferit o
vatamare fizica, morala sau materiala printr-o infractiune, isi exprima vointa de a fi tras la
raspundere penala faptuitorul in conditiile in care legea conditioneaza raspunderea penala
si punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale, de acest act. Plangerea prealabila
constituie o institutie de drept penal, lipsa ei reprezentand o cauza de inlaturare a
raspunderii penale (art. 131 c. pen.). Institutia are si un reflex procesual, care se
repercuteaza direct asupra posibilitatii exercitarii actiunii penale si deci implicit asupra
tragerii la raspundere penala. Din punctul de vedere al dreptului penal plangerea
prealabila constituie o conditie de pedepsibilitate, iar sub aspectul dreptului procesual o
conditie de procedibilitate^1).
Plangerea prealabila cuprinde o dubla manifestare de vointa a persoanei vatamate. In
primul rand, constituie o incunostintare a organelor judiciare cu privire la savarsirea unei
infractiuni si, in al doilea rand, plangerea prealabila da expresie vointei persoanei
vatamate ca acea infractiune sa fie urmarita sau judecata, ridicand astfel impedimentul ce
s-ar opune activitatii procesual penale. In urma acestei manifestari de vointa, organul de
urmarire penala sau, dupa caz, instanta de judecata poate dispune declansarea procesului
penal si punerea in miscare a actiunii penale.
penala.
Aceasta institutie isi produce efectul:
- in cursul urmaririi penale, in cauzele in care punerea in miscare a actiunii penale sau
exercitarea
- acesteia este conditionata de existenta acestei sesizari. in lipsa plangerii prealabile, in
caz de retragere a acesteia sau de impacare a partilor se dispune incetarea urmaririi
penale,
- in cursul judecatii, in doua cazuri:
- cand punerea in miscare a actiunii penale sau exercitarea ei in cursul urmaririi penale se
face la plangere prealabila, deoarece dupa trimiterea in judecata, lipsa plangerii
prealabile, retragerea ei sau impacarea partilor, duce la incetarea procesului penal,
- cand instanta va judeca fara a se efectua urmarirea penala, in cazurile stabilite de lege,
numai in temi iul sesizarii prin plangere prealabila de catre partea vatamata si daca partea
vatamata isi retrage plangerea sau partile se impaca, instanta va trebui sa inceteze
procesul penal^3)
---------------
^1) Milea T. Popovici, Plangerea prealabila in reglementarea actualului cod de procedura
penala, Revista Romana de Drept nr. 9/1969, pag. 23.
pag. 34, in acelasi sens N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed.
Paidea, 1996, pag. 112.
2005, pag. 311
Caracterele juridice ale plangerii prealabile
Plangerea prealabila prezinta urmatoarele caractere:

a) caracterul obligatoriu
Plangerea prealabila este obligatorie ori de cate ori conditioneaza, potrivit legii, punerea
in miscare si exercitiul actiunii penale. Lipsa sau retragerea ei inlatura raspunderea
penala.
Plecand de la caracterul ei obligatoriu, in practica judiciara s-a statuat, in mod just, ca
plangerea prealabila nu poate fi echivalata pe planul consecintelor cu o constituire de
parte civila sau de parte vatamata in cursul urmaririi penale^1). Intr-adevar, notiunea de
parte vatamata este diferita de aceea de persoana vatamata sau de victima a infractiunii.
a) Persoana vatamata este persoana care a suferit un prejudiciu prin infractiune, fara insa
a participa in procesul penal, iar victima infractiunii este doar o persoana fizica, aflata in
pozitia de subiect pasiv al infractiunii.
b) Devine parte vatamata in procesul penal numai persoana vatamata care isi exprima
vointa in acest sens, sau care efectueaza acte specifice sustinerii laturii penale a
procesului penal . Aceasta inseamna ca persoana vatamata printr-o infractiune nu
dobandeste calitatea de parte vatamata pur si simplu^2). Parte vatamata in procesul penal
devine numai persoana vatamata care isi exprima vointa in acest sens sau care efectueaza
acte specifice sustinerii laturii penale a procesului penal in calitate de parte vatamata^3).
Pentru ca o persoana sa devina parte in proces se cer doua conditii: sa aiba vocatia de a
deveni parte vatamata si sa-si manifeste vointa de a participa in procesul penal.
Pe de alta parte s-a aratat cum ca s-a stabilit fara echivoc in cuprinsul textului art. 346
alin. 4 C. pr. pen. ca simpla constituire ca parte civila in procesul penal nu echivaleaza cu
plangerea prealabila, din moment ce, atunci cand se constata ca lipseste plangerea
prealabila, instanta penala nu solutioneaza actiunea civila alaturata actiunii penale, ci
dispunand incetarea procesului penal, indreapta actiunea civila la instanta civila^4).
Aceasta solutie porneste tot de la ideea ca persoana vatamata prin infractiune nu
dobandeste automat calitatea de parte vatamata, la aceasta ajungandu-se numai in urma
unei manifestari de vointa in acest sens. Nu este necesar ca persoana vatamata sa faca o
declaratie expresa de constituire ca parte vatamata, fiind suficient ca ea sa fi efectuat acte
specifice sustinerii laturii penale a procesului, care releva fara echivoc vointa de a
participa in procesul penal intr-o asemenea calitate^5). Printre altele, poate constitui o
manifestare certa ca persoana vatamata intelege sa participe in procesul penal, formularea
unei plangeri prealabile, in cazul in care legea cere o asemenea manifestare de vointa,
prin care se solicita condamnarea inculpatului pentru infractiunea comisa.
De la caracterul obligatoriu al plangerii prealabile legea prevede o singura exceptie, in
care cel vatamat este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de
exercitiu restransa. in aceasta situatie, actiunea penala poate fi pusa in miscare si din
oficiu .
b) caracterul personal
Potrivit legii dreptul de a face plangere prealabila este un drept personal al persoanei
vatamate, de aceea numai plangerea acesteia constituie in infractiunile prevazute expres
de lege (art. 279 alin. 1 C. pr. pen.) conditia punerii in miscare a actiunii penale.
Exceptiile de la acest caracter sunt prevazute expres de lege. Ele se refera la posibilitatea
introducerii plangerii prealabile si de catre reprezentantii legali in cazul in care persoana
vatamata este lipsita de capacitate de exercitiu (art 284 alin. 2 C. pr. pen.) sau de catre
persoana vatamata prin mandatar (art. 222 alin. 3 C. pr. pen.),
Se poate observa ca toate infractiunile pentru care legea prevede ca actiunea penala se
pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate sunt indreptate impotriva
persoanelor fizice sau a patrimoniului lor^6). Caracterul personal al plangerii iese si mai
mult in evidenta in situatia in care partea vatamata a decedat mai inainte de a fi tacut
plangere prealabila, deoarece mostenitorii nefiind persoane care au suferit prin
infractiune o vatamare fizica, morala sau materiala nu au calitate procesuala penala^7).
Legat de aceasta, intrucat infractiunile pot vatama atat persoane fizice cat si persoane
juridice, s-a pus problema daca plangerea prealabila poate fi facuta de oricare din aceste
categorii de persoane.
Intr-o prima opinie, se admite introducerea plangerii prealabile de orice categorie de
persoane vatamate, mai mult, se precizeaza ca daca vatamata este o organizatie dintre
cele prevazute in art. 145 C. pen., plangerea prealabila se face prin reprezentant^8).
Opus acestei pareri, majoritatea autorilor considera, credem noi in mod just, ca plangerea
prealabila nu poate fi introdusa decat de persoana fizica vatamata^9). Argumentele care
se aduc sunt numeroase si tin de temeiurile social-penale ale plangerii prealabile, de
natura infractiunilor avute in vedere in acest regim juridic, de procedura introducerii si
retragerii plangerii, de legatura cu alte institutii (cum ar fi impacarea partilor) etc.^10)
In aplicarea acestor principii, in practica s-a mai hotarat ca:
- plangerea introdusa de copilul major pentru parinte nu satisface cerintele legii,
dispozitiile articolului 222 alin. 5 nefiind aplicabile in cazul plangerii prealabile^11)
- plangerea prealabila facuta de mama unui minor peste 16 ani si nu de minor cu
incuviintarea mamei sale nu intruneste conditiile pentru punerea in miscare a actiunii
penale^12),
- plangerea prealabila semnata de unul din soti pentru celalalt nu poate fi considerata ca
existenta cata vreme se reclama fapte distincte in raport de cei doi soti^13),
- plangerea prealabila facuta de parinte pentru copilul major apare ca fiind facuta de o
persoana fara calitate^14),
- plangerea prealabila semnata de sotul persoanei vatamate nu emana de la subiectul
pasiv al infractiunii^15).
c) caracterul indivizibil
In ipoteza in care fapta, pentru care s-a facut plangerea prealabila, a cauzat o vatamare
mai multor persoane, inculpatul poate fi tras la raspundere penala, chiar daca plangerea s-
a formulat ori se mentine numai de o parte din victime (indivizibilitate activa). De
asemenea, daca la savarsirea infractiunii pentru care s-a facut plangere prealabila au
participat mai multe persoane, chiar daca plangerea s-a tacut sau se mentine numai cu
privire la unele dintre acestea, se angajeaza raspunderea penala a tuturor inculpatilor
(indivizibilitate pasiva). Ca urmare, plangerea prealabila produce efecte in rem, nu in
personam^16).
Daca infractiunea a vatamat mai multe persoane, este suficienta plangerea uneia, pentru a
subzista raspunderea penala cu privire la integralitatea faptei infractionale (deci si sub
aspectul faptelor prin care s-au adus vatamari celor care nu au introdus plangerea
prealabila). Este asa-numita indivizibilitate activa a raspunderii penale. In acest caz lipsa
plangerii prealabile exista numai daca nici una din persoanele vatamate nu si-ar manifesta
vointa de a pune in miscare actiunea penala.
Daca o infractiune a fost savarsita de mai multi participanti si se face plangere prealabila
numai cu privire la unul din ei, actiunea penala se exercita impotriva tuturor (si contra
acelora pe care plangerea nu ii vizeaza)^17). Este asa-numita indivizibilitate pasiva a
raspunderii penale intemeiate pe unitatea si indivizibilitatea infractiunii, temei unic al
raspunderii tuturor participantilor pentru fapta penala^18).
d) caracterul netransmisibil. Dreptul de a formula plangerea prealabila nu poate fi
transmis unei alte persoane (de pilda, catre mostenitori)^19).
---------------
^1) a se vedea, Tribunalul judetean Braila, decizia penala nr. 17/1990, cu nota de S.
Serban, in Dreptul nr. 9/1991, pag. 82, Tribunalul judetean Sibiu, decizia penala nr.
437/1991 in Dreptul nr. 7/1992, pag. 87
^2) Tribunalul Mun. Bucuresti, dec. pen.. nr. 1463 din 1976, in Revista Romana de Drept
nr. 4, 1977. pag. 63.
^3) Tribunalul Mun. Bucuresti, s. a II-a pen., dec. pen. nr. 1463 din 1976, in Revista
Romana de Drept, nr. 4, 1977, pag. 63.
^4) S. Serban, nota la decizia penala nr. 27.11.1990 a Tribunalului judetean Braila, in
Dreptul nr. 9/1991.
^5) Trib. Mun. Buc. sect. II. dec. nr. 1463/1976, Revista Romana de Drept nr. 4/1977,
pag. 63.
^6) Cu toate aceste argumente, in practica judiciara mai recenta, unele instante s-au
considerat legal sesizate prin plangeri prealabile ale persoanelor juridice: Jud. Sighetul-
Marmatiei, sent. pen. nr.351/19.06.1998, Jud. Baia-Mare, sent. pen. nr.2557/15.12.1998
^7) A se vedea in acest sens, Tribunalul Suprem s. pen., dec. nr. 2158/1983, Repertoriu
alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1981-1985, pag. 227.
^8) Vezi, V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu,
V. Rosca, Explicatii teoretice ale Codului penal roman. Parte generala, vol. II, Ed.
Academiei, Bucuresti, 1970,. 98.
^9) C. Bulai, Drept penal, Partea generala, Universitatea Bucuresti, 1987, pag. 470.
^10) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag.
114.
^11) Trib. Mun. Buc. sect II, pen.dec. nr. 1152/1971, Revista Romana de Drept nr.
8/1972, pag. 150.
^12) Trib. Suprem, dec. nr. 548/1972, Revista Romana de Drept nr. 8/1972, pag. 165.
^13) Trib. Mun. Buc. sect. II, pen. dec. nr. 782/1976, Revista Romana de Drept nr.
1/1977, pag. 61.
^14) Trib. Jud. Suceava, dec. pen. nr. 144/1977, Revista Romana de Drept nr. 9/1978,
pag. 65.
^15) Judec. Urziceni, sent.pen. nr. 206/1981, Revista Romana de Drept, nr. 3/1982, pag.
54.
^16) A se vedea, T. Vasiliu s. a., Codul penal al R. S. R. comentat si adnotat, partea
generala, Bucuresti, Editura Stiintifica. 1972, pag. 651.
^17) Trib. Suprem, sect. pen, dec. nr. 1248/1978, Revista Romana de Drept, nr. 1/1979,
pag. 49.
115.
^19) in acest sens, Tribunalul regional Suceava, decizia penala nr. 71671965 in Justitia
noua nr. 4/1966, pag. 174, Tribunalul regional Ploiesti, decizia penala nr. 481/1964 in
Justitia noua nr. 12/1964, pag. 159.
Titularii plangerii prealabile
Potrivit art. 131 alin.1 Codul penal, plangerea prealabila poate fi introdusa la organul
competent de persoana vatamata (subiectul pasiv al infractiunii). Prin persoana vatamata
se intelege, intr-o opinie, numai persoana fizica ce a suferit o vatamare fizica, morala sau
materiala. Dreptul persoanei vatamate de a face plangere prealabila este un drept cu
caracter personal, indivizibil si netransmisibil^1).
Se poate observa ca toate infractiunile pentru care legea prevede ca actiunea penala se
pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate sunt indreptate impotriva
persoanelor fizice sau a patrimoniului lor^2). Caracterul personal al plangerii iese si mai
mult in evidenta in situatia in care partea vatamata a decedat mai inainte de a fi tacut
plangere prealabila, deoarece mostenitorii nefiind persoane care au suferit prin
infractiune o vatamare fizica, morala sau materiala nu au calitate procesuala penala^3).
Legat de aceasta, intrucat infractiunile pot vatama atat persoane fizice cat si persoane
juridice, s-a pus problema daca plangerea prealabila poate fi facuta de oricare din aceste
categorii de persoane.
Intr-o prima opinie, se admite introducerea plangerii prealabile de orice categorie de
persoane vatamate, mai mult, se precizeaza ca daca vatamata este o organizatie dintre
cele prevazute in art. 145 C. penal, plangerea prealabila se face prin reprezentant^4).
Opus acestei pareri, majoritatea autorilor considera, credem noi in mod just, ca plangerea
prealabila nu poate fi introdusa decat de persoana fizica vatamata^5). Argumentele care
se aduc sunt numeroase si tin de temeiurile social-penale ale plangerii prealabile, de
natura infractiunilor avute in vedere in acest regim juridic, de procedura introducerii si
retragerii plangerii, de legatura cu alte institutii (cum ar fi impacarea partilor) etc.^6). In
fine, intr-o opinie mai recenta se arata ca daca persoana vatamata este o persoana juridica,
plangerea prealabila se face intotdeauna prin reprezentant^7).
In aplicarea acestor principii, in practica s-a mai hotarat ca:
- plangerea introdusa de copilul major pentru parinte nu satisface cerintele legii,
dispozitiile articolului 222 alin. 5 nefiind aplicabile in cazul plangerii prealabile^8)
- plangerea prealabila facuta de mama unui minor peste 16 ani si nu de minor cu
incuviintarea mamei sale nu intruneste conditiile pentru punerea in miscare a actiunii
penale^9),
- plangerea prealabila semnata de unul din soti pentru celalalt nu poate fi considerata ca
existenta cata vreme se reclama fapte distincte in raport de cei doi soti^10),
- plangerea prealabila facuta de parinte pentru copilul major apare ca fiind facuta de o
persoana fara calitate^11),
- plangerea prealabila semnata de sotul persoanei vatamate nu emana de la subiectul
pasiv al infractiunii^12).
In cazul in care prin aceeasi infractiune au fost vatamate mai multe persoane si numai una
dintre acestea a facut plangere prealabila, raspunderea penala se mentine (art. 131 alin. 3
Cod penal, indivizibilitate activa), iar atunci cand sunt mai multi participanti la
infractiune, fapta atrage raspunderea penala a tuturor participantilor, chiar daca plangerea
prealabila s-a facut sau se mentine cu privire numai la unul dintre acestia (art. 131 alin. 4
Cod penal, indivizibilitate pasiva)^13).
Plangerea prealabila poate fi facuta prin mandatar care are un mandat special, procura
atasandu-se plangerii. In lipsa acesteia se ajunge la aceleasi ca mai sus: nu sunt aplicabile
dispozitiile art. 222 alin. (4) C. proc. pen., potrivit carora plangerea se poate face de catre
unul dintre soti pentru celalalt sot sau de catre copilul major pentru parinti^14). In
practica judiciara s-a mai decis ca daca mandatul este general, introducerea plangerii
prealabile de catre mandatar este inadmisibila^15).
Caracterul personal al plangerii prealabile se rasfrange si asupra continuarii procesului in
cazul decesului partii vatamate dupa investirea instantei prin plangere prealabila.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercitiu, potrivit art. 222 alin. (6) C. proc.
pen., aplicabile prin analogie si plangerii prealabile, aceasta se face de reprezentantul lor
legal .
In cazul minorilor cu capacitate de exercitiu restransa, in practica judiciara si in literatura
de specialitate s-a apreciat, in mod corect, ca plangerea prealabila trebuie introdusa de
catre persoana vatamata, minor cu capacitatea de exercitiu restransa, cu incuviintarea
persoanelor prevazute de legea civila. Pe de alta parte, daca un minor a dobandit prin
casatorie capacitatea deplina de exercitiu a drepturilor sale, potrivit reglementarilor in
vigoare, el poate introduce personal plangerea prealabila, fara sa aiba nevoie de
incuviintarea vreunei persoane^16).
Plangerea prealabila produce efecte „in rem" si nu „in personam". Daca infractiunea a
vatamat mai multe persoane, este suficienta plangerea uneia, pentru a subzista
raspunderea penala cu privire la integralitatea faptei infractionale (deci si sub aspectul
faptelor prin care s-au adus vatamari celor care nu au introdus plangerea prealabila). Este
asa-numita indivizibilitate activa a raspunderii penale. In acest caz lipsa plangerii
prealabile exista numai daca nici una din persoanele vatamate nu si-ar manifesta vointa
de a pune in miscare actiunea penala.
Daca o infractiune a fost savarsita de mai multi participanti si se face plangere prealabila
numai cu privire la unul din ei, actiunea penala se exercita impotriva tuturor (si contra
acelora pe care plangerea nu ii vizeaza)^17). Este asa-numita indivizibilitate pasiva a
raspunderii penale intemeiate pe unitatea si indivizibilitatea infractiunii, temei unic al
raspunderii tuturor participantilor pentru fapta penala^18).
Impacarea partilor si retragerea plangerii prealabile, in cazurile in care o astfel de
plangere a fost introdusa de reprezentantul legal al minorului sau, dupa caz, de acesta cu
incuviintarea ocrotitorului sau, se face in conditiile cerute de lege pentru exercitarea
drepturilor persoanelor lipsite de capacitate sau cu capacitate de exercitiu restransa.
---------------
^2) Cu toate aceste argumente, in practica judiciara mai recenta, unele instante s-au
considerat legal sesizate prin plangeri prealabile ale persoanelor juridice: Jud. Sighetul-
Marmatiei, sent. pen. nr.351/19.06.1998, Jud. Baia-Mare, sent. pen. nr.2557/15.12.1998
^3) A se vedea in acest sens, a se vedea, Tribunalul Suprem . s. pen., dec. nr. 2158/1983,
Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1981-1985, pag. 227.
^5) C. Bulai, Drept penal, Partea generala, Universitatea Bucuresti, 1987, pag. 470.
2005.
^8) Trib. Mun. Buc. sect. II, pen.dec. nr. 1152/1971, Revista Romana de Drept nr.
8/1972, pag. 150.
^9) Trib. Suprem, dec. nr. 548/1972, Revista Romana de Drept nr. 8/1972, pag. 165.
^10) Trib. Mun. Buc. sect. II, pen. dec. nr. 782/1976, Revista Romana de Drept nr.
1/1977, pag. 61.
^11) Trib. Jud. Suceava, dec. pen. nr. 144/1977, Revista Romana de Drept nr. 9/1978,
pag. 65.
^12) Judec. Urziceni, sent. pen. nr. 206/1981, Revista Romana de Drept, nr. 3/1982, pag.
54.
^13) O solutie contrara a fost data de Tribunalul Mun. Bucuresti, sect. a II-a pen., sent.
nr.1467/1969, aratandu-se ca in cazurile privitoare la infractiunile pentru care punerea in
miscare a actiunii penale se face la plangerea prealabila a persoanei vatamate, instanta nu
poate extinde procesul penal si asupra altor persoane care au participat la savarsirea
aceleiasi infractiuni, dar cu privire la care persoana vatamata nu a facut plangere
prealabila.
^14) Plangerea prealabila introdusa de copilul major pentru parinte apare ca fiind facuta
de o persoana fara calitate, deoarece dispozitiile art. 222 aii i. (5) C. proc. pen., potrivit
carora plangerea se poate face, printre altii, si de catre copilul major pentru parinti, nu
sunt aplicabile, in cazul plangerii prealabile. In acest sens, Tribunalul Municipiului
Bucuresti, s. a II-a pen., dec. nr. 1152, Revista Romana de Drept, nr. 8, 1972, pag. 150.
Plangerea facuta de parinte pentru copilul sau major apare ca facuta de persoana Iara
calitate. In acest sens, Trib. Jud. Suceava, dec. pen. nr. 144/1978, Revista Romana de
Drept nr. 9, 1978, pag. 65.
^15) a se vedea, Tribunalul jud. Sibiu, decizia nr. 61/1993, in Dreptul nr. 2/1995, pag. 76.
^16) Tribunalul Suprem, dec. pen. nr.6/1973 (pct.1), in Revista Romana de Drept nr.2,
pag. 107, Tribunalul Mun. Bucuresti, s. a II-a pen., dec. nr.782/1976, in Revista Romana
de Drept nr.1/1977, pag. 61, T. jud. Suceava, dec. pen. nr.161/1978, in Repertoriu
alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 318, Trib. jud.
Suceava, dec. pen. nr.369/1969, in Revista Romana de Drept nr.7/1969, pag. 171.
pag. 49.
115.
Organele carora li se adreseaza plangerea
Fiind abrogata Legea nr. 59/1969 a comisiilor de judecata, dupa adoptarea Legii nr.
104/1992, plangerea prealabila, potrivit art. 279 alin. (2) C. proc. pen., se poate adresa
organelor de cercetare penala sau procurorului, potrivit legii.
Pentru a apara mai bine interesele partii vatamate, care nu cunoaste intotdeauna
competenta acestor organe, sau nu incadreaza corect faptele care pretind ca s-au savarsit,
in art. 285 C. proc. pen. s-a prevazut regula potrivit careia plangerea gresit indreptata la
organul de urmarire penala sau la instanta de judecata, se trimite organului competent.
Singura cerinta pentru ca plangerea gresit indreptata sa poata fi considerata valabila este
ca ea sa fie introdusa in termen la organul necompetent.
Plangerea prealabila poate fi retrasa, aceasta constituind o cauza de impiedicare a
exercitarii actiunii penale, intrucat potrivit art. 131 alin. 2 C. pen. ea inlatura raspunderea
penala. Indivizibilitatea activa si pasiva a raspunderii penale produce efecte similare si in
cazul retragerii plangerii. Retragerea plangerii prealabile trebuie sa produca efecte
referitor la toti participantii^1). In consecinta, o retragere partiala a plangerii este lipsita
de eficienta nu numai fata de restul participantilor, dar chiar si in raport cu cel sau cei fata
de care plangerea a fost retrasa^2).
---------------
^1) Trib. Suprem, sect.pen. dec nr. 2144/1984, Culegere de Decizii 1984, pag. 319-320.
^2) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr.602/1977, Revista Romana de Drept, nr. 1/1978, pag.
69.
Continutul plangerii prealabile
Plangerea prealabila facuta de catre titularii mentionati mai sus trebuie sa cuprinda,
potrivit art. 283, descrierea faptei, indicarea autorului, aratarea mijloacelor de proba,
indicarea adresei partilor si a martorilor, precizarea daca persoana vatamata se constituie
parte civila si, atunci cand este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente^1).
Din analiza prin comparatie a dispozitiilor art. 283 si a dispozitiilor art. 222 alin. 2, se
poate observa ca legea a inteles sa faca deosebire intre plangere si plangerea prealabila si
sub aspectul continutului acestora.
In continutul plangerii prealabile trebuie sa fie indicate, in plus fata de continutul
plangerii, adresa partilor si a martorilor si precizarea daca persoana vatamata se constituie
parte civila, precum si, atunci cand este cazul, indicarea persoanei responsabile
civilmente. Precizarea privind constituirea de parte civila se explica prin aceea ca
intotdeauna, in cazul infractiunilor pentru care legea cere plangerea prealabila, vatamata
este numai persoana fizica pentru care, in principiu, functioneaza regula disponibilitatii
actiunii civile. De asemenea, pentru rezolvarea rapida si eficienta a raporturilor juridice
de ordin civil, in plangerea prealabila trebuie indicata, daca este cazul, persoana
responsabila civilmente. Astfel, in cazul in care in plangerea prealabila nu este indicat
numele autorului infractiunii, sesizarea nu poate fi considerata ca fiind legala, deoarece,
in mod practic, organul sesizat nu poate da satisfactie cerintelor legii^2). Pe de alta parte,
in jurisprudenta s-a stabilit ca indicarea gresita in plangere a prenumelui inculpatului nu
poate constitui motiv de nulitate daca adresa la care s-a citarea acelei persoane a fost
corect indicata iar in fata instantei inculpatul citat cu mentionarea corecta a prenumelui,
confirma ca este persoana care se refera plangerea^3).
Potrivit art. 284 C. proc. pen., in cazul infractiunilor pentru care legea prevede ca este
necesara o plangere prealabila, aceasta trebuie sa fie introdusa in termen de doua luni din
ziua in care persoana vatamata a stiut cine este faptuitorul. Interesul de a nu lasa partea
vatamata, ca prin vointa sa sa tina un timp indelungat pe infractor (adevarat sau pretins)
sub amenintarea plangerii prealabile, ceea ce ar putea da loc la santaj ori teroare, pe de
alta parte, prezumtia ca dupa trecerea unui termen mai mare, partea vatamata nu voieste
si nu mai are motiv serios a face plangerea^4).
Data de la care incepe sa curga termenul de introducere a plangerii prealabile este de
doua luni din ziua in care persoana vatamata a stiut cine este faptuitorul. Cand persoana
vatamata este un minor sau un incapabil, termenul de doua luni curge de la data cand
persoana indreptatita a reclama a stiut cine este faptuitorul. In cazul in care faptuitorul nu
a fost cunoscut, si s-a cerut organelor de cercetare penala sa-l identifice, va trebui
dovedita data cand cel indreptatit sa faca plangerea a aflat cine este faptuitorul.
In practica judiciara^5) s-a statuat, in mod corect, ca plangerea prealabila se considera
facuta in termen daca partea vatamata a expediat-o prin posta cu scrisoare recomandata.
In acest caz, implinirea termenului prevazut de lege pentru introducerea ei se socoteste in
raport cu data inscrisa in recipisa postei si imprimata de aplicat pe plicul original. O
asemenea solutie se coreleaza cu prevederile art. 187 alin. 1 C. proc. pen., care admite
doar trei exceptii de la principiul potrivit un act este considerat a fi fost facut in termen
daca s-a inregistrat la organul judiciar inauntrul termenului prevazut de lege, si pentru
actele depuse la administratia locului de detinere, la unitatea militara sau la oficiul postal
prin scrisoare recomandata.
Instanta suprema^6) a adoptat o solutie similara si in legatura cu plangerea prealabila
trimisa prin scrisoare simpla, apreciind ca si in acest caz trebuie sa se ia in considerare
data imprimata pe plic de stampila postei si nu de data inregistrarii plangerii la instanta. O
asemenea solutie, insa, nu poate fi acceptata, deoarece, pe de o parte, o asemenea ipoteza
nu este enumerata printre situatiile de exceptie reglementate de art. 187 alin. 1 C. pr. pen.,
iar, pe de alta parte, in acest caz nu exista o atestare ori o inregistrare oficiala a datei
depunerii actului, astfel incat implinirea termenului va trebui verificata in raport cu data
inregistrarii la instanta de judecata^7).
---------------
^1) Tribunalul Judetean Braila, dec. nr. 417/27.11.1990
^3) a se vedea, Tribunalul Suprem, sectia penala, nr. 1416/1984 in Revista Romana de
Drept nr. 10/1985, pag. 75, Trib. Suprem, sectia penala, decizia nr. 2258/1981 in Revista
Romana de Drept nr. 8 1981, pag. 65, Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr.
1155/1974 in Revista Romana de Drept nr. 4/1097, pag. 59, Trib. jud. Hunedoara, decizia
penala nr. 299/1983 in Revista Romana de Drept nr. 2/1984, pag. 112, Tribunalul jud.
Botosani, decizia penala nr. 1982 in Revista Romana de Drept nr. 8/1983, pag. 66, etc.
^4) Tr. Pop, Dreptul procesual penal, vol. IV, pag. 31-32.
^5) Trib. municipiului Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 12/1991 cu nota de V.
Papadopol in Tribunalul municipiului Bucuresti, Culegere de practica judiciara penala pe
anul 1991, Casa de Editura si Presa Sansa S.R.L., Bucuresti, 1992, pag. 207 - 208.
^6) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 1754/1979, cit. de V. Papadopol in nota
la decizia nr. 12/1991 a Tribunalului municipiului Bucuresti, sectia a II-a penala,
Culegere de practica judiciara penala pe anul 1991, pag. 207, in acelasi sens. Tribunalul
Municipiului Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 17/1993 in Curtea de Apel
Bucuresti si Tribunalul municipiului Bucuresti, Culegere de practica judiciara penala pe
anul 1993, Casa de Editura si Presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 193.
^7) in acest sens, a se vedea, V. Papadopol, note la decizia nr. 12/1991, a Tribunalului
mun. Bucuresti, sectia a II-a penala, in Culegere de practica judiciara penala pe anul
1991, pag. 207 - 208, si la decizia nr. 17/1993 a Tribunalului mun. Bucuresti, Culegere de
practica judiciara penala pe anul 1993, pag. 193 - 194.
3. JUDECATA IN PRIMA INSTANTA
I. GENERALITATI DESPRE JUDECATA
Judecata reprezinta faza procesului penal care se deruleaza in fata instantelor penale din
momentul sesizarii (cu rechizitoriu sau cu plangere directa, dupa caz) si pana la
solutionarea definitiva a cauzei penale. Prin intermediul judecatii este posibila rezolvarea
cu caracter definitiv a cauzei penale, care se identifica, practic, cu insasi scopul
procesului penal. De aceea, pe buna dreptate, s-a sustinut in literatura de specialitate^1)
ca judecata constituie faza centrala si cea mai importanta a procesului penal.
Notiunea de judecata semnifica, in sensul ei restrans, operatiunea de logica practica si
juridica prin care un organ cu competenta jurisdictionala solutioneaza un conflict de drept
cu care a fost investit. Prin Judecata ca faza a procesului penal se intelege acea etapa
procesuala care se desfasoara in fata organelor penale din momentul sesizarii initiale si
pana la solutionarea definitiva a cauzei penale. Uneori, in limbajul comun, termenul de
judecata, in sensul sau larg, este confundat cu termenul de „proces", ceea ce, desigur, nu
corespunde sensurilor tehnice acordate celor doua notiuni in dreptul procesual penal^2).
Judecata, ca principala faza a procesului penal, incepe in momentul sesizarii instantei si
dureaza pana la pronuntarea in cauza a unei hotarari definitive^3).
Urmarirea penala si plangerea prealabila sunt conditii indispensabile pentru a se declansa
activitatea centrala a procesului penal, judecata. Prin activitatea de judecata se realizeaza
scopul procesului penal, ca orice persoana care a savarsit o infractiune sa fie trasa la
raspundere penala si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala.
Judecata face parte din fazele procesului penal si care presupune ca tragerea la
raspundere penala a celor vinovati de comiterea une infractiuni sa se faca numai de
instantele judecatoresti. Numai instantele de judecata sunt abilitate sa judece, pentru ca
numai ele fac parte din puterea judecatoreasca care infaptuieste justitia^4).
Faza de judecata isi justifica importanta acordata si prin faptul ca instanta verifica
intreaga activitate procesuala desfasurata cu toti ceilalti participanti, atat inaintea
judecarii cauzei, cat si pe parcursul judecarii ei. In acest sens, trebuie subliniat faptul ca
instanta are posibilitatea, in cazurile cand constata ca activitatea procesuala nu a fost
desfasurata in mod corespunzator de catre organele de urmarire penala, sa restituie
dosarul in vederea completarii sau refacerii urmaririi penale^5).
---------------
^1) S. Kahane, Dreptul procesual penal, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica,,
Bucuresti 1963, pag. 242.
2005, pag. 319
1. Reguli
Obiectul fazei de judecata
Judecata este faza centrala a procesului, desfasurata de instantele de judecata, dupa

ordinea si competenta prestabilite de lege, cu participarea activa a procurorului si a
partilor, a aparatorilor acestora si a altor subiecti procesuali, avand ca obiect aflarea
adevarului cu privire la fapta si persoana aratate in rechizitoriul procurorului - sau in
plangerea prealabila a partii vatamate - si in raport de cele constatate, solutionarea
temeinica si legala a problemei raspunderii celui acuzat prin: condamnarea lui in caz de
vinovatie si aplicarea unei pedepse proportionale cu gradul de vinovatie, sau prin achitare
ori incetarea procesului penal in cazul existentei unei cauze de excludere a raspunderii
penale sau de inlaturare a acesteia. Judecata, ca faza distincta a procesului penal, are
asadar ca obiect aflarea adevarului cu privire la fapta si persoana cu care a fost sesizata,
precum si solutionarea cu caracter definitiv a cauzei, in raport de starea de fapt retinuta,
pe baza probelor administrate^1).
Obiectivul principal al judecatii, tragerea la raspundere penala a celui vinovat de
comiterea unei infractiuni potrivit vinovatiei sale si evitarea sanctionarii celui nevinovat,
se realizeaza prin trei activitati^2):
a) verificarea temeiniciei si legalitatii actului de acuzare (rechizitoriul intocmit de
procuror sau plangerea prealabila introdusa de partea vatamata),
Aceasta se realizeaza pe tot parcursul judecatii prin administrarea probelor (in cadrul
cercetarii judecatoresti) si prin punerea de concluzii de catre procuror si parti (in cadrul
dezbaterilor judiciare), activitati in urma carora instanta urmeaza sa retina starea de fapt
pe baza careia trece la solutionarea cauzei,
b) elaborarea si emiterea unei hotarari judecatoresti corespunzatoare cu cele constatate si
convingerea formata de instanta de judecata, cu privire la actiunea penala si civila
declansata in urma sesizarii,
c) verificarea, in caile de atac, a legalitatii si temeiniciei hotararilor judecatoresti date de
instantele inferioare, pentru a dobandi calitatea de autoritate de lucru judecat numai
hotararile legale si temeinice. Ca o garantie a legalitatii si temeiniciei solutiilor date, de
catre instanta in cauzele penale, legea ofera posibilitatea verificarii judecatilor si a
hotararilor judecatoresti de catre alte instante judecatoresti, de regula ierarhic superioare,
prin intermediul cailor de atac (ordinare, ori extraordinare).
---------------
^1) in practica judiciara s-a considerat in mod corect ca judecata se margineste la fapta si
persoana aratate in actul de sesizare a instantei (a se vedea, Tribunalul Suprem, sectia
penala, Decizia nr. 2182/1984 in Culegere de decizii pe anul 1994, pag. 338, Tribunalul
Suprem, sectia penala, decizia nr. 966/1983 in Repertoriu alfabetic de practica judiciara
in materie penala pe anii 1980-1985, pag. 199, Curtea Suprema de Justitie, sectia penala,
decizia nr. 8/28.02.1994, in C. Crisu s. a., Repertoriu alfabetic de practica judiciara
penala, pag. 412-413).
2005, pag. 320, Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. II, Ed.
Lumina Lex, 1997, pag. 14-15.
Principiile specifice fazei de judecata
Generalitati
In afara principiilor fundamentale care stau la baza desfasurarii intregului proces penal, in
faza de judecata isi gasesc aplicabilitatea reguli specifice care nu pot fi intalnite in
celelalte faze procesual penale.
In scopul realizarii judecatii in conditii de obiectivitate si impartialitate, legea procesual
penala a instituit anumite garantii care au caracter de principii comune pentru intreaga
faza de judecata. Aceste principii sunt:
- publicitatea
- nemijlocirea
- contradictorialitatea
- oralitatea.
Este de semnalat ca unii autori neaga existenta principiului nemijlocirii in faza de
judecata, pe motivul ca el caracterizeaza in realitate toate fazele procesului penal (deci si
urmarirea penala si executarea), De aceea, o parte a doctrinei considera ca judecata se
particularizeaza fata de celelalte faze ale procesului penal doar prin publicitate,
contradictorialitate si oralitate^1).
---------------
^1) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. II, Ed. Lumina Lex, 1997,
pag. 4.
Publicitatea sedintei de judecata
Acest principiu specific fazei de judecata, care asigura controlul opiniei publice asupra
justitiei si garanteaza aplicarea principiului dreptului la aparare este consacrat in art. 127
din Constitutie, in art. 1 din Legea Nr. 304/2004 privind organizarea judiciara cat si in
art. 290 C. proc. pen.
Publicitatea sedintei de judecata desemneaza posibilitatea pe care o are orice persoana
(interesata sau neinteresata) de a asista la desfasurarea activitatilor procesuale ori
procedurale specifice judecatii^1). Aceasta nu implica prezenta in sala de judecata a altor
persoane decat cele interesate in cauza ci doar asigurarea accesului liber a publicului. Din
motive morale, minorilor sub 16 ani le este interzisa asistenta la sedinta de judecata.
Acordand o importanta deosebita publicitatii sedintelor de judecata, legea a prevazut
sanctiunea nulitatii absolute pentru cazurile in care au fost incalcate dispozitiile legale
privind publicitatea sedintelor de judecata (art.197 alin.2 ).
Pentru a se crea posibilitatea verificarii respectarii dispozitiilor legale privind publicitatea
sedintei de judecata, in dispozitiile art.305 si 355 se arata ca hotararile judecatoresti
trebuie sa cuprinda, intre alte mentiuni, si pe aceea daca sedinta de judecata a fost sau nu
publica. In acest sens, in practica judiciara s-a aratat ca in cazul in care partea
introductiva din hotarare nu cuprinde nici o mentiune cu privire la publicitatea sedintei de
judecata - astfel ca nu se poate cunoaste daca procesul s-a desfasurat sau nu in sedinta
publica - hotararea este nula^2). Nu aceeasi solutie se impune insa in cazul in care
lipseste mentiunea ca hotararea pronuntata s-a facut in sedinta publica. in acest caz, s-a
decis ca nu este atrasa nulitatea absoluta, ci doar nulitatea relativa daca sunt indeplinite
conditiile legale^3).
Publicitatea sedintei de judecata este o regula care trebuie respectata la realizarea oricarei
activitati procesuale. De aceea, incalcarea acestei reguli, de exemplu, la termenele la care
au fost chemate partile sau la efectuarea expertizei, conduce la sanctiunea nulitatii
absolute^4).
Principiul publicitatii se refera numai la sedinta de judecata nu si la alte activitati ale
judecatii din afara sedintei, care sunt secrete sau publice, dupa caz. Astfel, deliberarea
este secreta, fara nici o exceptie, inclusiv in cauzele penale care s-au judecat in sedinta
publica, dimpotriva, pronuntarea hotararii este totdeauna publica, chiar in cauzele in care
sedinta s-a desfasurat in secret in integralitatea sa^5). Este de remarcat ca dispozitiile art.
485 c. pr. pen., care prevad ca in cauzele cu minori sedinta nu este publica, nu se refera la
momentul pronuntarii^6).
Ca exceptie de la principiul publicitatii, insasi Constitutia Romaniei, in articolul 126
admite ca „sedintele de judecata sunt publice, ca exceptia cazurilor prevazute de lege".
Exceptiile de la principiul publicitatii pot privi fie caracterul secret al judecatii, fie
nepublicitatea sedintei de judecata^7) (art. 290 si 485 C. pr. pen.). Astfel^8):
A. Caracterul secret
Caracterul secret al judecatii poate privi:
a) minorii sub 16 ani, care, potrivit art. 290 alin. 1 partea finala C. pr. pen., „nu pot asista
la sedinta de judecata",
b) situatiile in care instanta, la cererea procurorului, a partilor sau din oficiu, poate
declara sedinta secreta pentru tot cursul sau sau pentru o anumita parte a judecarii
cauzei(spre exemplu la ascultarea inculpatului sau a unui martor), daca judecarea in
sedinta publica ar putea aduce atingere:
- unor interese de stat (de pilda, in cazul infractiunilor contra sigurantei stanllui, contra
sigurantei nationale sau contra capacitatii de aparare a patriei),
- moralei (de pilda, in cazul infractiunilor privitor la viata sexuala),
- demnitatii sau vietii intime a unei persoane (de pilda, in cazul infractiunilor contra
demnitatii persoanei).
B. Nepublicitatea
Potrivit art. 485 alin. 2 C. pr. pen., sedinta in care are loc judecarea infractorului minor nu
este publica.
La aceasta sedinta pot asista, in afara de parti, un delegat al autoritatii tutelare, parintii
minorului, iar daca este cazul tutorele, curatorul sau persoana in ingrijirea ori
supravegherea careia se afla minorul, aparatorii partilor, precum si alte persoane cu
incuviintarea instantei, a caror prezenta este considerata necesara.
O asemenea reglementare se explica prin aceea ca datorita varstei inculpatului (minor)
prezenta publicului in sedinta de judecata ar putea influenta negativ relatarile acestuia,
precum.si comportarea lui in cursul judecatii^9). In ipoteza in care sunt trimisi in judecata
un major si un minor, judecata se va face in sedinta publica^10). Astfel, art. 486 C. pr.
pen. prevede expres ca atunci cand „in aceeasi cauza sunt mai multi inculpati, dintre care
unii minori si altii majori si nu este posibila disjungerea, instanta judeca... dupa procedura
obisnuita...".
---------------
^1) Tribunalul jud. Timis, dec. pen. nr.814 din 1969, in Revista Romana de Drept, nr.12,
1969, pag. 180.
^2) a se vedea, Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, decizia nr. 1656/8.06.1995, in
Curtea Suprema de Justitie, Buletinul Jurisprudentei, Culegere de decizii pe anul 1995,
Editura Proema, Baia Mare, 1996, pag. 239 -240.
^3) Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 187 din 1973, in Revista Romana de Drept,
nr. 6, 1973, pag.138, Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 398 din 1974, in Revista
Romana de Drept, nr.9, 1974, pag. 68.
^5) Mihai Popovici, In legatura cu pronuntarea hotararii in sedinta publica, Revista
Romana de Drept, nr. 3/1972, pag. 99-104.
^6) A se vedea, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 1885/1978 in Revista
Romana de Drept nr. 5/1979, pag. 61.
pag. 6-9.
pag. 8.
^9) Tribunalul jud. Bihor, decizia penala nr. 237/1974 in Revista Romana de Drept nr.
1/1975, pag. 66.
Nemijlocirea ca regula a judecatii
Nemijlocirea consta in obligatia instantei de a indeplini in mod direct toate actele

procesuale si procedurale care dau continut sedintei de judecata potrivit art. 289 C. proc.
pen. In literatura de specialitate se subliniaza, in mod just, ca prin nemijlocire instanta
intra in contact direct cu toate probele.
Nemijlocirea procesuala constituie o cerinta complexa a activitatii judiciare care capata
materializari in diverse laturi ale unora dintre principiile procesului penal. In acest sens,
este evidenta interactiunea dintre nemijlocirea procesuala si anumite principii cum sunt:
aflarea adevarului, rolul activ al organelor judiciare, operativitatea, oficialitatea
procesului penal, dreptul de aparare si altele^1).
Pentru a se realiza nemijlocirea in judecarea cauzelor penale, in masura in care este
posibil, instanta readministreaza probele care au fost administrate in faza urmaririi
penale. In practica judiciara s-a aratat, in mod corect, ca neaudierea - de catre prima
instanta - a unui martor care a fost ascultat in cadrul urmaririi penale, fara a se arata
pentru care motiv audierea nu mai este posibila, astfel cum prevede art.327 alin.3 , nu
indreptateste judecarea cauzei pe baza declaratiei date de martor in fata organului de
urmarire penala, deoarece, procedandu-se astfel, este incalcat principiul nemijlocirii^2).
Codul de procedura penala recomanda nemijlocirea totala in art. 292 alin. (2) C. proc.
pen. Cu toate acestea, unii autori neaga existenta acestui principiu in faza de judecata, pe
motivul ca el caracterizeaza in realitate toate fazele procesului penal (deci si urmarirea
penala si executarea). De aceea o parte a doctrinei considera ca judecata se
particularizeaza fata de celelalte faze ale procesului penal doar prin publicitate,
contradictorialitate si oralitate^3).
Cand nemijlocirea totala nu este posibila, completul se poate schimba pana la inceperea
dezbaterilor. De aceea, imprejurarea ca judecatorii care au efectuat cercetarea
judecatoreasca la alte termene au fost schimbati la termenul cand au avut loc dezbaterile
nu constituie o incalcare a dispozitiilor art. 292 alin.2 ^4).
La instantele de control judiciar acest principiu se aplica integral deoarece hotararea
trebuie adoptata de judecatorii care au fost prezenti la dezbateri. Neobservarea
dispozitiilor privitoare la nemijlocire este sanctionata cu nulitatea absoluta atunci cand
acestea privesc schimbarea completului de judecata dupa inceperea dezbaterilor, fiind
incalcate dispozitiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. privind compunerea instantei, si cu
nulitate relativa atunci cand privesc neadministrarea si neperceperea in mod direct a
probelor^5).
---------------
^2) Tribunalul jud. Timis, dec. pen. nr.449 din 1970, in Revista Romana de Drept, nr.8,
1970, pag.171, Tribunalul jud. Dolj, dec. pen. nr.653 din 1970, in Revista Romana de
Drept,nr.2, 1971, pag.172.
pag. 4.
nr.2, 1976, pag.69.
^5) Tribunalul Bucuresti s. II-a pen., dec. nr. 15/1993, in Dreptul nr. 2, 1995, pag. 77.
Contradictorialitatea sedintei de judecata
Principiul contradictorialitatii este un principiu specific judecatii care consta in dreptul pe

care il au partile cu interese contrare si procurorul de a combate, prin mijloacele
prevazute de lege, de pe pozitii egale acuzele si apararile formulate de adversarii de
interese.
Acest principiu presupune urmatoarele^1):
- separarea functiilor procesuale in: functia de invinuire, de aparare si de judecata.
Aceasta presupune ca cel ce a efectuat sau a supravegheat cercetarea penala sa nu poata
aplica sanctiuni, sa existe posibilitatea ca cel acuzat penal sa-si exercite dreptul de
aparare prin aparator din afara sistemului judiciar, judecata sa o infaptuiasca un organ
specializat al statului care este independent si se supune numai legii.
- consacrarea egalitatii partilor si a procurorului prin acordarea acelorasi drepturi si
mijloace de combatere a sustinerii potrivnice.
Contradictorialitatea se manifesta nu numai in raporturile dintre procuror si parti, ci si in
acelea dintre partile care au interese procesuale contrare, ori chiar dintre acestea si
instanta de judecata. In ceea ce priveste raporturile dintre procuror si parti, ori dintre
parti, se poate vorbi chiar de existenta unor grupuri procesuale cu interese contrare^2),
respectiv de grupul invinuirii alcatuit din procuror si partea vatamata si cel al celor care
sustin constituirile de parte civila, format de procuror si partea civila, pe de o parte, si de
grupai apararii, constituit din inculpat si aparator in latura penala, ori inculpat, parte
responsabila civilmente si aparator in latura civila a cauzei, pe de alta parte. Intre cele
doua grupuri se poarta in mod egal si organizat o disputa orala si scrisa, generata de
contradictia de interese dintre ele^3).
Contradictorialitatea presupune ca partile sa cunoasca probele care se administreaza in
defavoarea lor, cu posibilitatea combaterii acestora si sa ia act de toate activitatile
indreptate de adversari contra propriilor interese, de asemenea, ea contine dreptul de a
replica tuturor sustinerilor, argumentelor si punctelor de vedere care s-au manifestat in
conditii de publicitate si oralitate. O trasatura importanta a contradictorialitatii consta in
faptul ca partile sunt prezente la judecata, putand administra probe si combate in mod
liber pe cele ale adversarilor^4) .
Contradictorialitatea pune instanta de judecata in situatia de a percepe probele prin filtrul
punctelor de vedere exprimate oral in sedinta de judecata de catre toate partile cu interese
contrare in rezolvarea cauzei penale. Astfel, probele sunt administrate in prezenta
partilor, sub controlul lor si ca urmare a contributiei lor directe.
Prin efectul contradictorialitatii, martorilor le pot pune intrebari toate partile si nu numai
cele care i-au propus, probele invocate in acuzare pot fi contrazise prin probele
administrate in aparare, cererile si exceptiile ridicate de oricare parte se pot combate de
celelalte, punctele de vedere ale partilor trebuie cunoscute de toti participantii pentru
exprimarea pozitiei proprii in legatura cu chestiunea respectiva s.a.m.d. Spre exemplu, s-a
decis ca schimbarea incadrarii juridice, fara punerea in discutia partilor, trebuie
considerata ca o incalcare a contradictorialitatii^5). Numai acele elemente, probe sau
materiale din proces pot fi luate in considerare la darea hotararii, care au fost invocate,
ridicate si puse in discutie contradictorie in sedinta^6).
Din aceasta disputa instanta extrage apoi, in mod activ, argumentele probatorii necesare
aflarii adevarului si a justei solutionari a cauzei. Asa cum remarca literatura de
specialitate aspectele principale (dar nu exclusive) la care se refera rolul activ se
cantoneaza mai ales in domeniul aflarii adevarului si implicit in materia probatiunii.
Astfel, s-au subliniat implicatii le rolului activ in libera apreciere a probelor , ca si in asa-
zisul "drept la tacere" al inculpatului, s-a scos in evidenta obligatia legala a instantelor de
a avea o atitudine plina de initiativa in administrarea probelor, s-a precizat de asemenea
ca rolul activ manifestat de organele judiciare poate determina o atenuare a anumitor
reguli, uneori mai rigide, legate de sarcina probatiunii^7).Spre exemplu, cu aplicabilitate
mai ales in latura civila a procesului penal, in dreptul modern sarcina probei se imparte
intre reclamant - in cazul nostru parte civila - si parat - inculpat, partea responsabila
civilmente. In legatura cu determinarea concreta a sarcinilor partilor, in doctrina si
jurisprudenta noastra s-au formulat cateva reguli, care reprezinta rezultatul unui efort de
sinteza Astfel, s-a apreciat ca reclamantul - partea civila - este indatorat sa faca dovada
existentei raportului juridic invocat, in timp ce paratul - inculpatul - va trebui sa probeze,
daca este cazul, faptele obstacol care au impiedicat formarea raportului juridic invocat de
reclamant, precum si faptele ulterioare ce au fost de natura sa modifice sau sa stinga
raportul juridic respectiv. Regulile enuntate pot fi uneori insuficiente, astfel cum s-a
remarcat^8), fapt pentru care judecatorul trebuie sa joace un rol activ in cadrul
probatiunii judiciare, rol care atenueaza sarcina probei. Rolul activ al instantei este un
principiu aplicabil si in materia probelor, este regula in conformitate cu care instanta de
judecata chemata sa stabileasca adevaratele raporturi dintre parti, adevarul obiectiv, are
indreptatirea si totodata indatorirea ca, fara a stirbi dreptul partilor de a-si face probele si
sustinerile lor, sa ordone din proprie initiativa administrarea oricaror probe, sa intreprinda
orice demers procesual susceptibil a duce la descoperirea adevarului^9). Intr-adevar,
viata juridica este complexa, caci adeseori partile afirma fapte complexe, unele pozitive,
iar altele negative, alteori dreptul afirmat se bazeaza pe existenta unor varii acte
juridice^10).
Desi rolul activ al organelor penale apare ca un principiu absolut, totusi, legislativ si
practic, el capata un oarecare coeficient de relativitate. Semnificative, in acest sens, sunt
actele procesuale care au caracter strict personal si a caror realizare, desi necesara
procesului penal, depinde de vointa subiectilor procesual interesati sa efectueze acele
acte. Acest inconvenient este inlaturat prin obligatia pe care o au organele judiciare de a
informa subiectii neoficiali in privinta drepturilor pe care le pot exercita in cadrul
procesului penal si asupra termenelor in care pot fi exercitate aceste drepturi. De notat ca,
in cazul in care subiectii neoficiali au o atitudine nepasatoare, organele judiciare pot
dispune efectuarea actelor necesare bunei desfasurari a procesului penal (spre exemplu,
administrarea unor probe, verificarea legalitatii unor acte susceptibile de a cauza vatamari
procesuale, acordarea de termene necesare pregatirii apararii^11). Apoi, organul judiciar,
in virtutea rolului sau activ, trebuie sa stabileasca adevarul si sa-si formeze convingerea
asupra veridicitatii faptelor. Daca organul nu a ajuns la o asemenea convingere este
obligat a stabili faptele pe baza de probe, pentru a evita luarea ca adevarata a unei
imprejurari asupra careia partile eventual au convenit^12).
La granita dintre rolul activ, principiul prezumtiei de nevinovatie si cel al aflarii
adevarului sta urmatorul fapt: in lipsa dovezilor de vinovatie, inculpatul nu este tinut a
proba nevinovatia sa. Daca exista probe de vinovatie inculpatul are dreptul sa probeze
netemeinicia lor. in acest caz, simpla negare a imprejurarilor dovedite de acuzare nu mai
este suficienta, de asemenea, in legatura cu dovedirea oricarei alte imprejurari pe care
inculpatul doreste ca organul judiciar sa o retina ca proba, el poate face cereri sau
propuneri de administrare. A pune altfel problema ar insemna a transforma dreptul
inculpatului de a propune probe sau de a cere administrarea lor intr-o obligatie a acestuia
de a face dovezi.
Daca inculpatul nu doreste sau nu stie sa ceara ori propuna administrarea probelor in
apararea sa si asemenea probe exista, sarcina probatiunii revine organului judiciar^13).
Revenind la principiul contradictorialitatii, este de aratat ca o asemenea disputa judiciara
este posibila numai daca se asigura prezenta partilor la judecata, pentru ca punctele de
vedere exprimate sa fie cunoscute de toti participantii in vederea formularii pozitiei
proprii. In acest sens, s-a considerat ca citarea partilor este o consecinta a
contradictorialitatii^14).
In practica judiciara s-a apreciat, in mod corect, ca a fost incalcat principiul
contradictorialitatii in ipoteza in care, dupa ce a respins cererea cu privire la reaudierea
unor martori care lipseau, dar care fusesera audiati in cursul urmaririi penale, instanta a
retinut si declaratiile acestora atunci cand a decis cu privire la vinovatia inculpatului. in
acest mod a fost incalcat principiul contradictorialitatii, precum si dreptul de aparare al
inculpatului^15).
---------------
2005, Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. II, Ed. Lumina Lex,
1997, pag. 10-11.
^2) in acest sens, Gr. Theodoru, Tudor Plaesu, Drept procesual penal, partea generala,
Universitatea „Al. I. Cuza", Iasi, 1986, pag. 114.
pag. 11.
si autorii acolo citati.
^5) Trib. Suprem, sect.pen. dec. nr. 2573/1975, Culegere de Decizii din 1975, pag. 501.
^6) Tr. Pop, Dreptul procesual penal, vol. IV, Tipografia Nationala, Cluj, pag. 214. .
^7) a se vedea N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed. Paidea,
1996, pag. 98, precum si bibliografia acolo citata.
^8) A. Ionascu, Probele in procesul civil, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1969, pag. 49.
^9) Mircea N. Costin (coord.), Dictionar de Drept procesual civil, Editura Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1983, pag. 371.
^10) Ioan Les, Principii si institutii de drept procesual civil, vol. II, Editura Lumina Lex,
1999, pag. 119-120.
^11) V. Dongoroz s.a., Explicatii teoretice ale codului penal roman. Partea generala, vol
I, Bucuresti, Ed. Academiei, 1975, pag. 47
^12) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed. Paidea, 1996, pag.
349.
351.
^14) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. II, Ed. Lumina Lex,
1997, pag. 12.
^15) Tribunalul jud. Bistrita-Nasaud, dec. pen. nr.233 din 1973, in Revista Romana de
Drept, nr. 5, 1974, pag.78.
Oralitatea ca regula a fazei de judecata
In opozitie cu urmarirea penala care are un caracter preponderent scris, in art. 289 C.
proc. pen. se consacra oralitatea judecatii. Prin oralitatea judecatii se intelege ca
desfasurarea judecatii trebuie sa se faca in toate etapele si stadiile sale in forma orala
(vorbita). Astfel:
- cercetarea judecatoreasca, la prima instanta, va incepe cu citirea actului de sesizare
- inculpatii, martorii se asculta oral
- martorilor care nu pot fi audiati din motive obiective li se da citire declaratiilor luate la
urmarire
- cererile, chiar depuse in scris, se prezinta partilor oral
- concluziile si replicile sunt orale
- ultimul cuvant al inculpatului este oral
- pronuntarea hotararii se face in forma orala.
In aceste conditii, oralitatea este in puternica interdependenta cu principiile nemijlocirii si
contradictorialitatii primul fiind un mijloc de realizare deplina a celorlalte doua^1).
Oralitatea nu trebuie absolutizata. Astfel, pe de o parte, orice activitate procesuala sau
procedurala desfasurata oral se consemneaza in scris, pentru a constitui o dovada la
dosar, fie sub forma dovezilor procedurale, fie sub aceea a materialului probator (de
pilda, desi partile si martorii sunt ascultati oral, declaratiile lor se consemneaza in scris in
cursul efectuarii lor de catre grefierul de sedinta, acesta din urma ia note cu privire la
desfasurarea judecatii, la fiecare termen de judecata, se intocmesc incheieri de sedinta
semnate de presedintele completului de judecata si de grefier, etc.)^2). Oralitatea nu
trebuie inteleasa in sens restrans ca simpla forma exterioara in care se manifesta
fenomenul procesual. A da oralitatii un asemenea continut inseamna a-l reduce la
imprejurarea ca viul grai formeaza modalitatea tipica de comunicare intre cei care
participa la cauza penala, fara a avea in vedere efectele juridice pe care acesta le produce.
Instanta cand solutioneaza cauza trebuie sa tina seama de toate aspectele exprimate in
mod oral in cursul sedintei, indiferent daca acestea sunt sau nu consemnate in scris.
Astfel, se vor avea in vedere concluziile formulate cu ocazia dezbaterilor de catre
procuror si parti (personal sau prin pledoariile aparatorilor), cu toate argumentele de fapt
si de drept expuse, desi s-ar putea ca ele sa nu fi fost consemnate in scris^3).
Oralitatea nu trebuie inteleasa numai ca modalitate in care se desfasoara activitatea
procesuala, deci ea nu trebuie rezumata la viul grai ca mijloc de comunicare intre
participantii la judecata. inteleasa in acest fel, oralitatea ar fi un principiu al intregului
proces penal, intrucat viul grai este mijlocul de comunicare si in faza de urmarire penala,
si in faza punerii in executare a hotararilor judecatoresti penale. Prin natura sa, oralitatea
constituie o garantie a judecatii deoarece creeaza posibilitatea tuturor participantilor la
cauza penala sa formuleze orar cereri si sa ridice exceptiile pe care le justifica pozitia lor
procesuala^4).
Este de aratat ca nerespectarea oralitatii poate determina nulitatea hotararii.
Recunoasterea vinovatiei de catre inculpat nu indreptateste instanta sa nu audieze oral
martorii ascultati in cursul urmaririi pe considerentul ca procurorul si partile declara ca
nu au de solicitat probe^5). Intrucat oralitatea este esenta sedintei de judecata,
nerespectarea acestui principiu este de natura sa atraga nulitatea realativa in conditiile art.
197 alin. 1 si 4 C. pr. pen., presupunand existenta unei vatamari procesuale, care nu poate
fi inlaturata in alt mod decat prin anularea actului^6).
Oralitatea trebuie inteleasa si in functie de efectele juridice pe care aceasta le produce in
faza de judecata. Astfel, in timp ce in faza de urmarire penala poate fi retinut numai ceea
ce s-a consemnat, in faza de judecata, la pronuntarea hotararii, completul de judecata va
tine seama si de ceea ce s-a discutat in faza dezbaterilor.
---------------
2005, pag. 320
pag. 13-14.
^4) V. Dongoroz s.a., Explicatii teoretice ale Codului de procedura penala roman. Partea
speciala, vol. II, Bucuresti, Ed. Acdemiei, 1976, pag.132.
^5) Trib. Jud. Suceava, dec. pen. nr. 511/1969, Revista Romana de Drept, nr. 8/1969,
pag. 1919
^6) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 1136/1975 in Repertoriu alfabetic de
practica judiciara in materie penala pe anii 1976 -1980, pag. 361:
Locul unde se desfasoara judecata
Spre deosebire de activitatea de urmarire penala care se poate desfasura la momentul

potrivit si la locul adecvat fara a fi necesara - cu unele exceptii - chemarea partilor,
judecata se desfasoara la anumite termene facute cunoscute partilor, in sedinta de
judecata intr-un anume loc destinat judecatii. Acest loc, potrivit art. 288 C. proc. pen.,
este sediul instantei. Aceasta nu presupune neaparat o sala de sedinta pregatita in acest
scop, ci stabilirea locului de intrunire a completului de judecata cu toti participantii in
acelasi timp, si acelasi loc^1). Pentru motive temeinice, instanta poate dispune ca
judecata sa se desfasoare si in alt loc decat in sediul ei. In acest sens, in vederea sporirii
rolului educativ al procesului penal, judecata se poate desfasura si la locul unde
savarsirea faptei penale a avut un deosebit rasunet si unde este necesar ca judecata sa
produca cel putin o rezonanta egala^2). Motivele care stau la baza acestei derogari
trebuie cautate, asadar, in necesitatea sporirii rolului educativ al procesului penal si a
realizarii profilaxiei generale^3).
In cazul in care judecata se desfasoara in alt loc decat sediul instantei, pe timpul sedintei
pentru a se asigura solemnitatea judecatii sala trebuie declarata sala de judecata si se vor
lua masuri pentru a se asigura publicitatea sedintei de judecata.
In vederea sporirii rolului educativ al procesului penal ar trebui ca, in anumite cazuri,
judecata sa aiba loc si in cadrul unitatilor aratate in art. 145 din Codul penal, in care sunt
frecvente infractiunile de sustragere de bunuri din avutul public.
---------------
2005, pag. 324.
^2) V. Dongoroz s.a., Explicatii teoretice ale Codului de procedura penala roman. Partea
speciala, vol. II, Bucuresti, Ed. Acdemiei, 1976, pag.130-131
pag. 23.
2. Participantii
Instanta de judecata
In vederea solutionarii cauzelor penale, instanta de judecata judeca in complet de

judecata a carui compunere este cea prevazuta de lege.
Prin instanta de judecata in sens larg se intelege o anumita categorie de organe
judecatoresti (judecatorie, tribunal, curte de apel, Inalta Curte de Casatie si Justitie,
instante militare), cand desemneaza gradul in care se afla judecata cauzei: instanta de
fond sau prima instanta, instanta de apel, instanta de recurs, instanta de revizuire, si in
sens restrans, atunci cand se refera la completul de judecata, compus si constituit potrivit
legii. Judecata se face de completul de judecata.
Compunerea instantei difera chiar daca aceeasi instanta este competenta sa judece unele
cauze in fond, altele in apel si in recurs potrivit art. 57 din Legea nr. 304/2004.
Trebuie mentionat ca, potrivit art. 197 alin. 2 , nerespectarea dispozitiilor referitoare la
compunerea instantei este sanctionata cu nulitatea absoluta.
Prevederile legii in aceasta materie impun alcatuirea completelor de judecata cu numarul
de judecatori precizat pentru fiecare instanta in parte. Formarea completului cu un numar
mai mic sau mai mare de judecatori atrage sanctiunea nulitatii absolute^1), daca la
termenele de judecata la care a participat un asemenea complet s-au solutionat cereri ale
partilor^2), au fost audiati martori^3) sau a fost discutata admisibilitatea unor probe^4).
Va fi lovita de nulitate hotararea adoptata de un numar diferit de judecatori decat cel
prevazut de lege. Este lovita de nulitate absoluta hotararea daca a fost prezent in complet,
chiar la un singur termen de judecata, un judecator care nu a dobandit sau a pierdut
aceasta calitate, din judecatori incompatibili, de asemenea cand la deliberare si la darea
hotararii au participat alti judecatori sau un numar diferit de judecatori de cei care au
participat la dezbaterile judiciare [art. 292 alin. (3) si art. 307 C. proc. pen.].
In acest punct semnalam ca in legatura cu compunerea legala a instantei de judecata in
practica judiciara s-au ridicat multe probleme^5). Astfel, s-a statuat ca nerespectarea
normelor legale de compunere a instantei nu trebuie sa se manifeste pe tot parcursul
judecatii, nulitatea absoluta a hotararii producandu-se chiar daca reaua compunere a
completului a existat numai la unul din termene^6), dar la care s-au audiat martori^7), s-a
discutat admisibilitatea unor probe^8), ori s-au solutionat cereri ale partilor^9).
Dimpotriva, daca la termenul la care compunerea instantei a fost gresita, nu a fost
solutionata cauza, nu au fost administrate probe si nici nu au fost luate masuri procesuale
ce ar fi avut consecinte cu privire la solutionarea cauzei, nu se poate retine o incalcare a
legii care sa atraga sanctiunea nulitatii^10). Identica a fost solutia si cand ulterior
termenelor la care instanta a fost gresit compusa s-au reluat aceleasi acte procesuale de
catre instanta intr-o compunere legala^11).
Daca in cursul judecatii la prima instanta se iveste un dezacord cu privire la o chestiune
incidenta (de exemplu, admiterea unei probe), solutionarea divergentei se va face in
complet de trei judecatori dupa care se va reveni la completul obisnuit^12).
In practica judiciara s-a aratat ca, in ipoteza in care instanta a avut o gresita compunere la
termenele la care nu au fost rezolvate probleme importante, cum sunt administrarea de
probe sau luarea unor masuri procesuale, nu sunt incidente dispozitiile art. 197 alin.
2^13). In schimb, cand o instanta, schimband incadrarea juridica a unei fapte penale
declina competenta in favoarea altei instante, nu trebuie sa fie compusa in completul
prevazut de lege pentru judecarea cauzei la aceasta ultima instanta. In speta, Judecatoria
schimband incadrarea juridica din vatamare corporala grava in tentativa de omor a dispus
corect declinarea de competenta in compunerea avuta initial^14).
In toate cazurile, completul de judecata este condus de un presedinte. Aceasta calitate de
presedinte nu ii da drepturi mai mari in luarea hotararii judecatoresti, limitandu-se numai
la atributia de a conduce si de a lua masuri pentru asigurarea ordinii si solemnitatii
sedintei de judecata. In aceste conditii, partile si procurorul, vor putea interveni pe
parcursul cercetarii judecatoresti si al dezbateri or numai cu incuviintarea presedintelui
instantei. Luarea unor masuri, admiterea unor cereri, hotararea sunt apanajul instantei de
judecata^15).
Art. 287 alin.1 stipuleaza o dispozitie generala ce constituie o transpunere pe planul
judecatii a principiului fundamental al procesului penal privind rolul activ al organelor
judiciare penale.
Cu ocazia solutionarii cauzelor penale, instantele de judecata trebuie sa manifeste un rol
activ cu privire la stabilirea vinovatiei inculpatului, cu privire la intinderea prejudiciului
cauzat prin infractiune si cu privire la cei chemati sa fie trasi la raspundere civila in
cadrul procesului penal, cat si cu privire la orice alte aspecte de care depinde buna
solutionare a cauzei^16). Asa cum remarca literatura de specialitate aspectele principale
(dar nu exclusive) la care se refera rolul activ se cantoneaza mai ales in domeniul aflarii
adevarului si implicit in materia probatiunii. Astfel, s-au subliniat implicatii le rolului
activ in libera apreciere a probelor, ca si in asa-zisul "drept la tacere" al inculpatului, s-a
scos in evidenta obligatia legala a instantelor de a avea o atitudine plina de initiativa in
administrarea probelor, s-a precizat de asemenea ca rolul activ manifestat de organele
judiciare poate determina o atenuare a anumitor reguli, uneori mai rigide, legate de
sarcina probatiunii^17).
---------------
^1) Curtea Suprema de Justitie, sectia penala , dec. nr. 1410/1990, nepublicata.
^2) Tribunalul Suprem, sectia penala , dec. nr. 314/1974, in Revista Romana de Drept, nr.
7/1974, pag. 60-61.
^3) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 3361/1971, in Revista Romana de
Drept, nr. 3/1973, pag. 163
^4) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 3011/1982, in Revista Romana de
Drept, nr. 11/1983, pag. 73-74.
^5) conform N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed. Paidea, 1996,
pag. 156.
^6) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 3011/1983, Revista Romana de Drept ni. 11/1983,
pag. 73-74.
^7) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 3361/1971, Revista Romana de Drept nr. 3/1973,
pag. 163.
pag. 73-74.
^9) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 314/1974, Revista Romana de Drept nr. 7/1974, pag.
60-61.
pag. 72.
^11) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 1151/1981, Revista Romana de Drept, nr. 1/1982,
pag. 61.
^12) Trib. jud. Sibiu. dec. pen. nr. 67/1971, Revista Romana de Drept, nr. 4/1973, pag.
155-159.
^13) Tribunalul Suprem, sectia penala , decizia nr. 148/1974, in Revista Romana de
Drept, nr. 10/1974, pag. 72, Tribunalul Suprem, sectia penala , decizia nr. 1151/1981, in
Revista Romana de Drept, nr. 1/1982, pag. 61.
^14) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 99/1983, Revista Romana de Drept, nr. 3/1984, pag.
74.
2005, pag. 324
^16) Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 163 din 1974, in Revista Romana de
Drept, nr.10, 1974, pag.62, Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 680 din 1969, pag.
424, Tribunalul jud.Covasna, dec. pen. nr.120 din 1969, in Revista Romana de Drept,
nr.12, 1969
^17) a se vedea N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed. Paidea,
1996, pag. 98, precum si bibliografia acolo citata.
Procurorul
In cauzele in care se efectueaza urmarirea penala, dupa intocmirea rechizitoriului, care

constituie actul de dezinvestire al acestuia si actul de sesizare a instantei de judecata,
procurorul participa in continuare la procesul penal, in cursul judecatii, in calitate de
sustinator al functiei de invinuire, conform art. 4 din Legea nr. 304/2004.
Legea de organizare judiciara nr. 304/2004 determina atributiile Ministerului Public dupa
cum urmeaza^1):
a) Efectuarea urmaririi penale si, dupa caz, supravegherea acesteia, in exercitarea acestei
atributii procurori conduc si controleaza activitatea de cercetare penala a politiei si a altor
organe care sunt obligate si aduca la indeplinire dispozitiile procurorului in conditiile
legii.
Aceste dispozitii se coreleaza cu dispozitiile art. 201 C. proc. pen. (modificat prin Legea
356/2006 si OUG 60/2006) care stabilesc organele de urmarire penala, cu dispozitiile art.
209 (modificat prin Legea 356/2006 si OUG 60/2006) C. proc. pen. care stabilesc
competenta procurorului in faza urmaririi penale si art. 216 si 220 (modificat prin Legea
356/2006 si OUG 60/2006) C. proc. pen. care reglementeaza supravegherea exercitata de
procuror in activitatea de urmarire penala.
b) Sesizarea instantelor judecatoresti pentru judecarea cauzelor penale. Aceste dispozitii
se coreleaza cu cele din art. 261 si 269 C. proc. pen.
c) Exercitarea actiunii civile in cazurile prevazute de lege, dispozitii care se refera nu
numai la procesul civil, ci si la exercitarea din oficiu a actiunii civile in procesul penal,
situatii prevazute de art. 17 C. proc. pen.
b) Participarea, in conditiile legii, la judecarea cauzelor de catre instantele judecatoresti.
Procurorul este obligat sa participe la sedintele de judecata ale instantelor pe langa care
functioneaza parchetul din care face parte. El trebuie sa puna concluzii, el este liber sa
puna concluziile pe care le considera intemeiate potrivit legii, tinand seama de probele
administrate [art. 64 din Legea nr. 304/2004, si art. 316 alin. (1) C. proc. pen.].
Concluziile procurorului trebuie sa fie motivate |art. 316 alin. (2) C. proc. pen.].
Daca cercetarea judecatoreasca nu confirma invinuirea sau daca a intervenit vreuna din
cauzele de incetare a procesului penal, prevazute de art. 10 lit. f)-h) si j), procurorul pune,
dupa caz, concluzii de achitare a inculpatului sau de incetare a procesului penal. Din
examinarea art. 316 C. proc. pen. reiese ca procurorul trebuie sa puna concluzii precise
(privind condamnarea sau cele doua moduri prin care ia sfarsit actiunea penala),
neputandu-se referi la aprecierea instantei, adica nu este ingaduita aprecierea comoda:
„dupa aprecierea instantei". In cazul in care participa la judecata unei cauze la care
participarea nu este obligatorie, indiferent de modul de sesizare a instantei (rechizitoriu
sau plangere prealabila), procurorul are aceleasi obligatii enuntate anterior.
e) Exercitarea cailor de atac impotriva hotararilor judecatoresti, in conditiile prevazute de
lege. Dispozitiile Codului de procedura penala intregesc aceasta prevedere. Ceea ce
trebuie remarcat, este ca, desi Ministerul Public are functia de acuzare, aceasta a cunoscut
atenuari si caile de atac pot fi exercitate nu numai in interesul acuzarii, ci si in favoarea
partilor [art. 362 alin. (1) lit. a) modificat prin OUG 60/2006 , art. 369 alin. ultim C. proc.
pen., art. 385^2 C. proc. pen., art. 385^4 C. proc. pen. si art. 396 alin. 2 C. proc. pen.].
Apelul si recursul, o data declarate, pot fi retrase numai de procurorul ierarhic superior
(art. 369 si 385^4 C. proc. pen.).
f) Supravegherea respectarii legii in activitatea de executare a hotararilor judecatoresti si
a altor titluri executorii. Aceasta atributiune are un caracter mixt, administrativ si
judiciar-penal si se refera la faza a treia a procesului penal - executarea hotararilor penale
definitive si a altor titluri executorii procurorul avand dreptul si obligatia de a declansa
diferite proceduri in cazul neexercitarii sau intervenirii unor incidente in cursul executarii
acestora.
Regula este ca instanta se constituie cu procuror. In mod exceptional, in unele cauze care
se judeca in prima instanta de judecatorie participarea lui nu este obligatorie, dar daca
considera necesar, el poate participa (art. 315 alin. 1 C. proc. pen.).
In sedinta de judecata Ministerul Public poate fi reprezentat de un procuror sau de mai
multi procurori, de la parchetul corespunzator instantei investite sa judece cauza sau de la
parchetul ierarhic superior, putandu-se schimba intre ei, indiferent de etapa in care se afla
procesul.
Lipsa procurorului, in cazurile cand participarea este obligatorie, este sanctionata cu
nulitatea absoluta a actelor efectuate sau a hotararii adoptate [art. 197 alin. (2) C. proc.
pen.].
In cursul procesului procurorul are la indemana aceleasi mijloace de a actiona ca si
partile, in sensul ca poate formula cereri, ridica exceptii si pune concluzii^2).
Rolul procurorului in cursul judecatii este de a ajuta instanta in vederea aflarii adevarului
si a respectarii dispozitiilor legale. Intrucat la baza functionarii Ministerului Public stau
principiile: al legalitatii, al impartialitatii si al controlului ierarhic, pentru a se concilia
aceste principii, s-a prevazut art. 64 din Legea nr. 304/2004.
---------------
^1) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 76.
2005, pag. 325
Partile
Generalitati
Judecata este asigurata in conditiile „egalitatii armelor", ceea ce inseamna ca partile sunt
egale intre ele si cu procurorul, sub aspectul mijloacelor procesuale pe care le pot folosi
pentru a-si sustine interesul.
Astfel, partile au dreptul sa participe la judecata, instanta avand obligatia de a le cita.
Participarea lor este facultativa daca au fost legal citate.
Egalitatea de mijloace procesuale se manifesta in faptul ca partile pot formula cereri,
ridica exceptii si pune concluzii. Partile pot sa-si angajeze aparator care sa echilibreze
lupta judiciara, pot sa-si formuleze singure apararile avand dreptul la concluzii asupra
problemelor ridicate si la replica^1).
Prin efectul contradictorialitatii, martorilor le pot pune intrebari toate partile si nu numai
cele care i-au propus, probele invocate in acuzare pot fi contrazise prin probele
administrate in aparare, cererile si exceptiile ridicate de oricare parte se pot combate de
celelalte, punctele de vedere ale partilor trebuie cunoscute de toti participantii pentru
exprimarea pozitiei proprii in legatura cu chestiunea respectiva s.a.m.d. Spre exemplu, s-a
decis ca schimbarea incadrarii juridice, fara punerea in discutia partilor, trebuie
considerata ca o incalcare a contradictorialitatii^2). Numai acele elemente, probe sau
materiale din proces pot fi luate in considerare la darea hotararii, care au fost invocate,
ridicate si puse in discutie contradictorie in sedinta^3).
Din aceasta disputa instanta extrage apoi, in mod activ, argumentele probatorii necesare
aflarii adevarului si a justei solutionari a cauzei.
Daca partile sunt nemultumite de hotararile date pot exercita, in conditiile legii, caile de
atac. In urma exercitarii cailor de atac partile devin, dupa caz, apelant, recurent,
revizuient in cazul in care calea de atac a fost exercitata de o parte cu interese contrare
sau de procuror, partile vor deveni intimati.
In urma judecarii definitive a cauzei, stingandu-se cele doua actiuni, inceteaza si calitatea
de parte procesuala, aceasta putandu-se reactiva numai in urma exercitarii unei cai de atac
extraordinare, a desfiintarii hotararii definitive si a dispunerii rejudecarii cauzei^4).
---------------
2005, pag. 326.
^2) Trib. Suprem, sect.pen. dec. nr. 2573/1975, Culegere de Decizii din 1975, pag. 501.
^3) Tr. Pop, Dreptul procesual penal, vol. IV, Tipografia Nationala, Cluj, 1946, pag.
214. .
2005, pag. 326
Inculpatul
Inculpatul, ca subiect pasiv al actiunii penale, este cea mai importanta parte in proces^1)
si reprezinta figura centrala a procesului penal, intreaga activitate judiciara desfasurandu-
se in legatura cu tragerea sa la raspundere penala si civila. cunoasterea inculpatului ca
parte principala si indispensabila a procesului penal constituie o expresie a umanismului
dreptului procesual penal contemporan, deoarece se da posibilitatea acestuia sa-si aduca o
contributie activa la stabilirea raspunderii penale si a intinderii sale^2).
Inculpatul, ca parte in proces, are anumite obligatii si anumite drepturi.
Intre obligatiile inculpatului amintim:
- suportarea invinuirii ce i se aduce in legatura cu savarsirea infractiunii,
suportarea unor masuri procesuale (retinerea, arestarea),
- obligatia de a se prezenta in fata organelor judiciare ori de cate ori este chemat etc.
Inculpatul are si anumite drepturi, dintre care amintim^3):
- dreptul de aparare,
- dreptul de a cunoaste materialele de urmarire penala, daca procurorul a pus in miscare
actiunea penala, organul de cercetare il cheama pe inculpat, ii comunica fapta pentru care
este invinuit si ii da explicatii cu privire la drepturile si obligatiile pe care le are (art. 237
C. pr. pen.), inculpatului i se prezinta materialele, de urmarire penala potrivit art. 250 si
urm. C. pr. pen., inculpatului arestat i se comunica odata cu citatia pentru primul termen
de judecata si copia actului de sesizare a instantei (art. 313 alin. 3 si 4 C.pr.pen.),
inculpatului i se acorda ultimul cuvant (art. 341 C. pr. pen.) etc^4).
- poate solicita administrarea unor probe sau ca acestea sa aiba in vedere anumite situatii
(confruntari pentru a stabili un anumit aspect contradictoriu, obiective de expertize) sau
sa se efectueze anumite aspecte procesuale ori sa se revoce, inlocuiasca sau inceteze
unele masuri procesuale ori rezolvarea intr-un mod al cauzei^5).
- poate formula cereri, ridica exceptii si pune concluzii,
- inculpatul poate face plangeri impotriva actelor de urmarire penala
ar dreptul de a folosi caile de atac indreptate contra hotararilor judecatoresti
- inculpatului i se recunoaste dreptul de a avea ultimul cuvant in fata instantei de
judecata,
- dreptul de a ataca hotararile pronuntate impotriva sa etc.
In unele cazuri judecata nu se poate desfasura daca inculpatul nu este prezent (daca
inculpatul este detinut chiar in alta cauza sau se afla in executa ca unei pedepse si daca
este minor).Cazurile in care apararea inculpatului este obligatorie sunt mai numeroase
decat ale celorlalte parti.
Dar, pentru a raspunde obligatiilor pe care le are, precum si pentru a-si exercita
drepturile, inculpatul trebuie sa participe efectiv la desfasurarea procesului penal, premisa
fiind citarea la timp si la adresa corecta. Astfel, intr-un caz instanta a decis ca nu se
considera indeplinita procedura de citare cu inculpatul internat in spital daca dosarul s-a
inregistrat la instanta chiar in ziua internarii sale in spital, astfel incat inculpatul nu a avut
cunostinta de judecarea procesului sau^6).
In anumite situatii, activitatea procesuala nu poate avea loc decat in prezenta inculpatului.
Astfel, in cazul in care inculpatul este arestat, judecata nu se desfasoara decat in prezenta
acestuia, organele competente avand obligatia sa-l aduca in fata instantei (art. 314 alin.
2 )^7).
La judecata in prima instanta inculpatul trebuie sa se prezinte personal. In vederea
asigurarii participarii inculpatului la judecata si pentru garantarea dreptului la aparare,
citatia trebuie sa ii fie inmanata inculpatului cu cel putin trei zile inaintea termenului
fixat. In cazul in care inculpatul este arestat, i se comunica si copia actului de sesizare al
instantei (art. 313 alin. 2 din Codul de procedura penala)^8).
Prevederile art. 291 alin. (3) C. proc. pen., potrivit carora partea prezenta la un termen nu
mai este citata pentru termenele ulterioare, chiar daca ar lipsi la vreunul dintre aceste
termene, nu se plica in cazul in care, dupa ce inculpatul a luat termenul in cunostinta,
instanta si-a declinat competenta. Prin urmare, instanta investita dupa declinarea de
competenta are obligatia de a cita pe inculpat, iar in cazul in care inculpatul nu a fost citat
si a fost condamnat in lipsa, daca se cere extradarea sa, acesta poate cere rejudecarea
cauzei in temeiul art. 522^1 C. proc. pen.^9)
In speta in care s-a aratat aceasta, prin sentinta penala nr. 396 din 1 noiembrie 2004,
Tribunalul Mures a respins, ca inadmisibila, cererea condamnatului N.V. privind
rejudecarea cauzei in care fusese condamnat.
Prima instanta, sesizata cu cererea condamnatului, a constatat ca nu se impune
rejudecarea cauzei, intrucat condamnatul avea cunostinta de procesul penal care se
desfasura impotriva sa, luand termen in cunostinta la 29 ianuarie 2001. Ca atare, acesta
isi putea exercita dreptul la aparare si, de altfel, a fost reprezentat in instanta prin
aparatorul desemnat din oficiu.
Curtea de Apel Targu Mures, sectia penala, prin decizia nr. 2 din 7 ianuarie 2005, a
respins ca nefondat apelul declarat de condamnat, retinand ca, in mod corect, prima
instanta a constatat ca nu sunt indeplinite conditiile prevazute in art. 522^1 C. proc. pen.
Recursul declarat de inculpat, prin care s-a cerut casarea hotararilor si trimiterea
dosarului la prima instanta in vederea rejudecarii, intrucat cererea a fost judecata fara ca
acesta sa fie citat, este fondat.
Potrivit art. 522^1 C. proc. pen C. proc. pen., in cazul in care se cere extradarea unei
persoane judecate si condamnate in lipsa, cauza va putea fi rejudecata de catre instanta
care a judecat in prima instanta, la cererea condamnatului.
Din actele dosarului rezulta ca, urmare a modificarii legii procesual penale, judecarea
cauzei a fost declinata de Judecatoria Targu Mures in favoarea Tribunalului Mures,
ulterior datei la care inculpatul a luat termen in cunostinta.
Prin urmare, prevederile art. 291 alin. (3) C. proc. pen., potrivit carora partea prezenta la
un termen nu mai este citata pentru termenele ulterioare, chiar daca ar lipsi la vreunul
dintre aceste termene, nu sunt aplicabile in cauza.
In consecinta, recursul inculpatului a fost admis, hotararile atacate au fost casate si s-a
dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mures.
---------------
^1) Gr. Theodoru, Dreptul procesual penal roman, Partea generala, vol. I, Univ. "Al. I.
Cuza", Iasi, 1971, pag. 135.
^2) V. Pavaleanu, Drept procesual penal, Partea generala, Editura Lumina Lex, Bucuresti
2001, pag. 134.
^6) A se vedea Tribunalul jud Sibiu, decizia penala nr. 159/1991 in Dreptul nr. 10
-11/1994, pag. 105.
Bucuresti, 2004, pag.149
pag. 58.
^9) Inalta Curte de Casatie si Justitie, sectia penala, decizia nr. 2369 din 8 aprilie 2005,
www.scj.ro.
Celelalte parti
Partea vatamata
Persoana care a suferit prin fapta penala o vatamare fizica, morala sau materiala, daca
participa in procesul penal, se numeste parte vatamata (art. 24 alin. 1 Cod procedura
penala).
Partea vatamata, ca subiect activ al exercitiului actiunii penale, contribuie, alaturi de
Ministerul Public, respectiv procuror, la dovedirea invinuirii in cadrul administrarii
probelor, si cere prin concluziile orale pe care le formuleaza, atat in cursul urmaririi
penale cat si al judecatii, condamnarea penala a inculpatului, in cauzele in care actiunea
penala se pune in miscare la plangerea prealabila, partea vatamata are dreptul sa exercite
caile de atac ca act de exercitare a actiunii penale. Atunci cand instanta este sesizata prin
plangerea prealabila a partii vatamate si procurorul nu participa la judecata, aceasta poate
indeplini singura activitatile de exercitare a actiunii penale^1).
---------------
2001, pag. 190
Partea civila
Se numeste parte civila persoana vatamata care exercita actiunea civila in procesul penal
(art. 24 alin. 2 Cod procedura penala).
Parte civila poate fi orice persoana fizica sau juridica care a suferit un prejudiciu material
sau moral prin infractiune si care si-a alaturat actiunea civila la actiunea penala in
procesul penal.
Calitatea de parte civila se determina de legea civila, cu particularitatea ca paguba trebuie
sa fie urmarea directa a infractiunii.
Pentru indeplinirea calitatii de parte civila se cer a fi indeplinite urmatoarele conditii^1):
- sa se fi savarsit o infractiune,
- infractiunea sa fi produs persoanei vatamate un prejudiciu material sau moral,
- persoana vatamata sa ia parte la proces prin punerea in miscare sau concurarea la
exercitarea actiunii penale, de catre procuror,
- persoana vatamata sa decalare ca promoveaza actiunea civila in procesul penal, actiune
pe care o alatura actiunii penale.
La aceste conditii, unii autori mai adauga ca prejudiciul produs prin infractiune trebuie sa
fie actual, personal si direct.
Constituirea de parte civila este posibila in tot cursul urmarii penale, iar in timpul
judecatii doar la prima instanta si numai pana la citirea actului de sesizare (art. 15 alin. 2
C. pr. pen.). Modificarea pretentiilor solicitate de partea civila, se poate face tot pana in
acest moment^2).
S-a considerat ca intrucat curtea actului de sesizare constituie activitatea de debut a
cercetarii judecatoresti prin care se intra in fondul judecarii cauzei, trebuie ca in acest
moment sa se delimiteze cu exactitate atat partile din proces cat si pozitia lor^3).
Constituirea ca parte civila in fata instantei este valabila chiar daca, la momentul la care a
avut loc, procedura de citare a inculpatului la judecata nu era completa, acesta nefiind
prezent in instanta datorita nelegalei sale citari^4).
Persoana care la prima instanta nu s-a constituit parte civila nu mai poate formula
pretentii de dezdaunare in cadrul cailor de atac si nici nu poate critica prima instanta
pentru ca nu a dispus obligarea inculpatului ia despagubiri^5).
In anumite cazuri constituirea de parte civila nu mai este posibila, chiar daca nu s-a
depasit momentul indicat de art. 15 alin. 2 c. pr. pen. Astfel, s-a hotarat ca nu poate fi
admisa cererea de despagubiri civile formulata de persoana care abia la al treilea termen
de judecata a cerut sa se ia act de constituirea sa ca parte civila, dupa ce in cursul
urmaririi penale si la primul termen de judecata a declarat ca renunta la despagubiri^6).
Constituirea de parte civila este posibila ulterior unei declaratii exprese prin care
persoana vatamata renunta la despagubiri, numai in ipoteza in care se stabileste ca aceasta
a fost in eroare sau a fost supusa unui doi ori unei violente care a determinat declaratia^7)
Daca cel vatamat s-a constituit parte civila si a formulat odata cererea de despagubire
instanta este obligata sa se pronunte asupra acesteia, chiar daca ulterior partea nu mai
insista asupra solicitarii^8).
Cu tot caracterul disponibil al actiunii civile, modificarea limitelor pretentiilor formulate
de catre cel vatamat nu este posibila dincolo de momentul limita al constituirii de parte
civila. Cererea partii civile, formulata intr-o cale de atac, de a-l obliga pe inculpat sa
plateasca o despagubire mai mare este inadmisibila^9).
---------------
2001, pag. 145.
^2) I. Tanoviceanu, Tratat de Drept si procedura penala, vol. IV, Tipografia Curierul
Judiciar, Bucuresti, 1924-1927, pag. 322.
^3) Noul cod de proc.pen. - prezentare comparativa, pag. 25
^4Trib. Suprem..sect. pen. dec. nr. 2030/1971, Revista Romana de Drept, nr. 6/1972, pag.
147-148.
64
76.
73
^8) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 376/1981, Culegere de Decizii 1981, pag. 321-322.
Partea responsabila civilmente
Persoana chemata in procesul penal sa raspunda, potrivit legii civile, pentru pagubele
provocate prin fapta invinuitului sau inculpatului se numeste parte responsabila
civilmente. (art. 24 alin. 3 Cod procedura penala)
Calitatea procesuala de parte responsabila civilmente a fost instituita pentru a proteja
persoana care a suferit un prejudiciu, impotriva insolvabilitatii autorului prejudiciului^1).
Aici este bine sa facem o deosebire.
Raspunderea penala este strict personala. Spre deosebire, in dreptul civil este
reglementata si raspunderea pentru fapta altuia. Pe aceasta conceptie este intemeiata
cerinta, ca in procesul penal sa existe o parte care raspunde numai din punct de vedere
civil. Consecvent unui asemenea punct de vedere, reglementarea procesual penala
romana din trecut a prevazut ca poate fi introdusa in cauza partea responsabila
civilmente, care raspunde, potrivit legii civile, pentru inculpat. In aceasta conceptie partea
civilmente responsabila este o persoana a carei raspundere este angajata exclusiv pentru
fapta altuia. Actualele dispozitii se bazeaza pe o viziune mai larga si mai elastica in care
alaturi de reglementarea traditionala din codul civil referitor la raspunderea pentru fapta
altuia (art. 1000 alin. 2-4 ) sa poata fi cuprinse raspunderi derivate si din alte prevederi
legale^2).
Au calitatea de parte responsabila civilmente, atat persoanele prevazute in art. 1000 Cod
civil cat si persoanele chemate sa raspunda civil pentru fapta altuia, prevazute in Legea
nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garantii, si raspunderea in
legatura cu gestionarea bunurilor.
Sunt persoane responsabile civilmente, in sensul dispozitiilor mentionate:
- parintii pentru faptele ilicite savarsite de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil),
- comitentii pentru prejudiciile cauzate de prepusii lor in functiile incredintate (art. 1000
alin. 3 Cod civil),
- institutorii si mestesugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii si ucenicii aflati sub
supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 Cod civil),
- persoanele care indeplinesc functii de conducere precum si orice alte persoane care s-au
facut vinovate de angajarea, trecerea sau mentinerea in functie a unui gestionar fara
respectarea conditiilor legale de varsta, studii si stagiu precum si dispozitiilor referitoare
la antecedentele penale ale acestora (art. 28 si 30 din Legea nr. 22/1969),
- persoanele cu privire la care s-a constat printr-o hotarare judecatoreasca faptul ca au
dobandit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public si ca le-au
dobandit in afara atributiilor de serviciu ale gestionarului stiind ca acesta gestioneaza
astfel de bunuri (art. 34 din Legea nr. 22/1969),
- persoanele care au constituit o garantie pentru gestionari (art. 10 si urm. din Legea nr.
22/1969),
La aceste cazuri, pot fi mentionate si altele:
- locatarul principal fata de proprietar pentru incendiul cauzat de sublocatar (art. 1435
Cod civil),
- sotul, cu partea din bunurile comune, in masura in care acestea au sporit prin insusirea
de catre celalalt si a unor bunuri din proprietatea publica (art. 32 lit. d Codul familiei)^3).
---------------
2001, pag. 139.
^3) V. Pavaleanu, Responsabilitatea penala a persoanelor morale in noul cod penal
francez, Pro Lege nr. 3/1999. pag. 153.
Apararea
Dreptul la aparator este acordat tuturor partilor in procesul penal. Ca o dispozitie generala
privind judecata, legea prevede si obligativitatea asigurarii apararii. Astfel, potrivit art.
294 alin.1, in cauzele in care desemnarea unui aparator din oficiu este obligatorie^1),
presedintele instantei, o data cu fixarea termenului de judecata, ia masuri pentru
desemnarea aparatorului.
In toate cazurile partile pot sa-si angajeze un aparator. In momentul in care acestea isi
angajeaza un aparator inceteaza mandatul aparatorului desemnat din oficiu. De regula
apararea o face un avocat inscris in barou. Inculpatul nu poate fi asistat valabil in fata
instantei de un avocat care nu este inscris intr-un barou din componenta Uniunii
Nationale a Barourilor din Romania, o atare asistenta fiind lovita de nulitate absoluta iar
hotararea judecatoreasca este casabila in temeiul art. 385^9 alin. (1) pct. 6 C. proc.
pen.^2). In speta, situatia s-a prezentat astfel: Tribunalul Bucuresti, sectia I penala, prin
sentinta nr. 877 din 25 iunie 2004, a condamnat pe inculpatii T.N. si T.M. pentru
savarsirea infractiunii de trafic de minori.
Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, prin decizia nr. 686 din 27 septembrie 2004, a
admis apelul inculpatului T.M. , cu privire la incadrarea juridica si a respins apelul
inculpatului T.N.
Recursul declarat de inculpati a fost considerat fondat.
Potrivit Legii nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, este
abilitat sa puna concluzii in instanta numai avocatul inscris in tabloul baroului
component al Uniunii Nationale a Barourilor din Romania.
In fata instantei de apel, inculpatii au fost aparati de avocatul R.C. care nu este inscris in
tabloul vreunui barou din componenta Uniunii Nationale a Barourilor din Romania.
Or, potrivit art. 197 C. proc. pen., dispozitiile privind asistarea inculpatului de catre
aparator, cand asistarea, ca in speta, este obligatorie, sunt prevazute sub sanctiunea
nulitatii absolute.
Fiind aparati de un avocat care nu indeplineste aceasta calitate potrivit legii, inculpatii au
fost lipsiti de aparare, motiv pentru care recursurile au fost admise si s-a casat decizia
atacata cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelurilor.
In principiu, asistenta juridica a partilor in procesul penal este facultativa^3), in sensul ca
cei interesati sunt lasati sa decida daca isi aleg sau nu un avocat care sa le acorde
asistenta juridica
De la regula aratata mai sus exista si derogari, in sensul ca, in lumina reglementarilor in
vigoare, asistenta poate fi obligatorie.
Articolul 171 alin. 2 Cod procedura penala (articol modificat prin Legea 356/2006),
modificat prin Legea 356/2005, prevede cazurile in care asistenta juridica este
obligatorie.
In vederea realizarii unei aparari eficiente, partile si aparatorii lor pot lua cunostinta de
dosar in tot cursul judecatii.
Pentru inculpatul aflat in stare de detinere, legea a fixat obligatia presedintelui instantei
de a lua toate masurile pentru ca acesta sa-si exercite dreptul de aparare si sa poata lua
contact cu aparatorul sau (art. 294 alin. 3 ).
Trebuie subliniat ca aparatorul trebuie sa asigure asistenta clientului sau in tot cursul
judecatii, la toate sedintele de judecata. Aparatorul trebuie sa manifeste un rol activ,
consiliind partea pe care o apara, in fiecare moment al procesului, intervenind in cursul
cercetarii judecatoresti prin intrebari adresate celor audiati, propunand administrarea de
probe, prin concluzii favorabile clientului si, daca este cazul, exercitand caile de atac.
In alta ordine de idei, in procesul penal aparatorul nu este parte, ci un subiect cu o situatie
distincta, apropiindu-se prin unele trasaturi de partile din proces, iar prin altele de
autoritatile judiciare^4) inscriindu-se intre principalii participanti la rezolvarea cauzei
penale. Aparatorul poate fi implicat in exercitarea actiunii penale si a celei civile,
situandu-se pe pozitia procesuala a partii ale carei interese le sustine si le apara. In
exercitarea atributelor ce-i revin, aparatorul trebuie sa fie un colaborator al organelor
judiciare pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei, sa dea dovada de o
temeinica pregatire juridica si o vasta cultura generala, concretizata in stapanirea unor
cunostinte de literatura, politica, stiinta despre stat si societate. Un bun avocat, sustin unii
autori^5) trebuie sa posede o logica stransa, spontaneitate si suplete in discutie,
constiinciozitate in pregatirea pledoariei si talent oratoric^6).
Cu toate acestea, avocatul nu poate exercita drepturile personale ale partilor: nu poate sa
retraga plangerea prealabila, nu se poate impaca cu partea adversa sau sa exercite o cale
de atac daca partea este prezenta s nu o confirma oral sau in scris. Aparatorul poate
renunta la o cale de atac exercitata numai daca are un mandat special in acest sens.
Neacordarea asistentei juridice, cand aceasta este obligatorie, din oficiu, daca inculpatul
nu si-a angajat un aparator, este sanctionata cu nulitatea absoluta a actelor efectuate sau a
judecatii [art. 197 alin. (2) C. proc. pen.]^7).
---------------
^2) I.C.C.J., sectia penala, decizia nr. 3062 din 16 mai 2005, www.scj.ro
^3) Gheorghita Mateut, Aparatorul, subiect al procesului penal, in lumina ultimelor
modificari legislative (II),in Dreptul, nr. 6/1996, pag. 33-34.
^4) Gr. Theodoru, Dreptul procesual penal roman, Partea generala, vol. I, Univ. "Al. I.
Cuza", Iasi, 1971, pag. 169.
^5) Tr. Pop, Dreptul procesual penal, vol. I, Tipografia Nationala, Cluj, 1946, pag. 410.
2001, pag. 159.
2005.
Reprezentantii
In anumite situatii este posibil ca partile sa nu poata fi prezente la desfasurarea procesului

penal. Pentru continuarea activitatii procesuale, in locul partilor, in anumite conditii
prevazute de lege, pot sa apara in scena procesului penal reprezentantii.
Activitatea procesuala presupune prezenta si participarea activa in cauza a partilor, care
in mod obisnuit isi realizeaza drepturile si promoveaza interesele in masura in care sunt
de fata. Pentru a da o continuitate pozitiei partilor, chiar in situatia in care ele lipsesc,
legea permite ca acestea sa fie reprezentate. Reprezentantii sunt deci persoane
imputernicite in cadrul procesului penal sa participe la actele procesuale in numele si in
interesul unei parti din proces^1).
Reprezentarea se face in baza unui mandat, si in limitele acestuia, reprezentantul exercita
drepturile personale ale inculpatului, cu exceptia celor intuitu personae, si poate renunta
la drepturile acestuia numai in baza unui mandat special (retragerea plangerii, impacarea,
retragerea unei cai de atac exercitate se pot face numai in baza unui mandat special).
Cand la o activitate procesuala participa in locul partii reprezentantul acesteia, se aplica
regimul juridic corespunzator situatiei in care ar fi fost de fata insasi persoana
reprezentata. In practica judiciara s-a decis ca pentru partea civila care a lipsit atat la
dezbateri cat si la pronuntare, fiind insa reprezentata de un aparator ales, termenul de
declarare a caii de atac curge de la pronuntarea sentintei - ca si cum partea ar fi fost
prezenta in cursul judecatii - si nu de la data comunicarii hotararii^2).
---------------
^1) V. Ramureanu, Reprezentarea invinuitului si inculpatului in faza urmaririi penale si a
judecatii in prima instanta, Revista Romana de Drept nr. 3/1973, pag. 21-30.
^2) Trib. Suprem. sect. pen., dec. nr. 10/1979, Culegere de Decizii 1979, pag. 507.
3. Procedura premergatoare judecatii
Fixarea termenului de judecata
La primirea dosarului de la procuror sau a plangerii prealabile presedintele instantei sau,

judecatorul de serviciu vor dispune inregistrarea si fixarea termenului de judecata.
Termenele de judecata se dispun in raport de incarcatura de cauze existenta si de urgenta
anumitor cauze cat si potrivit art. 56 din Legea 304/2004.
In anumite cazuri, presedintele sau vicepresedintele este obligat sa dea prioritate anumitor
dosare, fixand in acest scop un termen de judecata prioritar, dupa cum urmeaza^1):
- in cauzele in care sunt inculpati arestati preventiv chiar si in alte cauze, conform art. 293
C. pr. pen., judecata se face de urgenta si cu precadere,
- in cazul judecarii unor infractiuni flagrante, in temeiul art. 472 C. pr. pen., termenul de
judecata se fixeaza In cel mult 5 zile de la primirea dosarului.
---------------
pag. 61.
Mentinerea arestarii inculpatului la primirea dosarului
In cauzele in care inculpatul este trimis in judecata in stare de arest, inainte de expirarea
arestarii, instanta este datoare sa examineze din oficiu, in camera de consiliu, deci fara
publicitate, legalitatea si temeinicia arestarii preventive. La solutionarea problemei se vor
avea in vedere dispozitiile art. 159 alin. 3, 4, 5 , si 301 din Codul de procedura penala.
Citarea partilor si a celorlalti subiecti procesuali implicati in judecata
Pentru asigurarea desfasurarii judecatii, este necesar ca partile sa fie instiintate despre
termenul la care are loc judecata, citarea partilor fiind o conditie pentru a se putea trece la
activitatea judecatoreasca.
In acest sens. in art. 291 alin. 1 este inscrisa regula potrivit careia judecata poate avea loc
numai daca partile sunt legal citate si procedura este indeplinita.
Legea prevede obligatia instantei de a cita partile pentru judecata, dar neprezentarea
acestora nu impiedica judecarea cauzei (art.291 alin. 2 ). Cand instanta considera ca este
necesara prezenta uneia dintre partile lipsa, poate lua masuri pentru prezentarea acesteia,
amanand in acest scop judecata.
Procurorul nu se citeaza, el avand obligatia sa participe la sedinta de judecata in toate
cazurile in care participarea sa este obligatorie, potrivit legii.
In caz de amanare a judecatii, obligatia citarii nu se mentine nici pentru martori, experti si
interpreti, intrucat art. 291 alin. 4 prevede ca acestia iau noul termen de judecata in
cunostinta fiind informati asupra lui cu ocazia amanarii. Totusi, avand in vedere ca
persoanele amintite pot fi salariati care ar avea greutati in parasirea locului de munca,
legea a prevazut pentru acestia dreptul de a cere instantei sa le inmaneze citatii pe loc,
spre a le servi drept act justificativ la serviciu in vederea viitoarei prezentari^1).
Art. 297 alin. 2 reglementeaza si situatia in care se prezinta in instanta o parte care nu a
fost citata sau nu a primit citatie. In art. 291 alin.3 este inscrisa o exceptie de la regula
citarii partilor pentru judecata.
Deosebit de prima ipoteza, in care exista certitudinea ca partea prezenta la fiecare termen
de judecata are in cunostinta termenele urmatoare, legea prevede exceptia de la regula
citarii intemeiate numai pe prezumtia ca partea cunoaste termenul urmator^2) in cazurile
in care - desi prezenta la un termen de judecata, partea absenteaza la termenele urmatoare
(ipoteza a doua din continutul art.291 alin. 3).
Din moment ce o parte a fost prezenta la un termen, nu se va mai cita, chiar daca ar lipsi
ulterior, considerandu-se ca are cunostinta de datele fixate, sarcina de a se informa asupra
termenului revine partii care a fost odata prezenta la judecata.
Exista persoane care trebuie citate pentru fiecare nou termen, indiferent de pozitia lor
procesuala (inculpat, parte civila, martor etc). Dispozitia se aplica militarilor si
detinutilor. Reglementarea se impune pentru ca militarilor nu li se poate da termenul in
cunostinta, deoarece disciplina militara nu permite parasirea unitatii fara o invoire in
acest sens, de asemenea, detinutii nu se pot prezenta in instanta decat in masura in care
administratia locului de detinere cunoaste momentul chemarii si ia masurile necesare de
aducere^3).
---------------
^2) Tribunalul Suprem, dec. pen. nr. IX din 1953, in Culegere de Decizii 1952-1954, vol.
I, pag.35, decizie care are aplicabilitate si sub regimul actualei reglementari in aceasta
materie (vz., in acest sens, G. Antoniu, V. Papadopol, M. Popovici, B.Stefanescu,
Indrumarile date de Plenul Tribunalului Suprem si noua legislatie penala, Bucuresti,
Editura Stiintifica, 1971, pag.289-292).
160, in legatura cu prezenta partilor la judecata mai pe larg vezi Gr. Theodoru,
Garantarea dreptului partilor de a fi prezente la judecarea cauzelor penale, Revista
Romana de Drept nr. 4/1972, pag. 29-43.
Asigurarea apararii
In cursul judecatii presedintele instantei ia masurile necesare si vegheaza ca toate

dispozitiile care garanteaza asigurarea dreptului de aparare sa fie realizate.
Daca asistenta juridica este obligatorie, potrivit art. 171 C. proc. pen., presedintele
instantei, o data cu fixarea termenului de judecata, daca partea nu are avocat ales, va
solicita baroului desemnarea unui avocat din oficiu. De pilda, inculpatul fiind internat
medical in legatura cu starea de iresponsabilitate, este evident ca nu-si poate face singur
apararea si apare cazul de asistenta juridica obligatorie prevazuta de art. 171 alin. 2 , ca
atare, masurile pentru desemnarea aparatorului se impun^1).
Cand inculpatul se afla in stare de detinere, presedintele instantei va lua masuri ca acesta
sa ia cunostinta de dosar si sa ia contact cu aparatorul sau (art. 294 alin. 3 din C. proc.
pen., modificat prin Legea 356/2006). Celelalte parti si aparatorii acestora pot cunoaste
dosarul, inaintea termenului de judecata, consultandu-l la arhiva^2).
---------------
^1) Trib. Suprem, sect.pen.dec.nr. 724/1977, Repertoriu alfabetic de practica judiciara in
materie penala pe anii 1976-1980, pag. 35.
2005, pag. 328.
Cadrul general de desfasurare a sedintei de judecata
Judecata se desfasoara in sedinta publica, oral, nemijlocit si contradictoriu sub

conducerea completului de judecata cu participarea partilor dupa caz, a procurorului, a
aparatorilor partilor, si a altor subiecti procesuali. In acest stadiu al judecatii se aplica
urmatoarele dispozitii:
- Conducerea sedintei de judecata
Completul de judecata este condus de presedinte. In cazul in care cauza se judeca de un
singur judecator acesta este si presedintele completului de judecata. Sarcinile acestuia se
deosebesc de ale celorlalti judecatori din complet.
Potrivit art. 296 C. proc. pen., presedintele conduce sedinta de judecata indeplinind toate
atributiile „pe care le are de la lege". El decide asupra cererilor formulate de parti daca
rezolvarea acestora nu este data in caderea completului.
Pentru a marca rolul preponderent si functia detinuta de presedintele completului, legea a
prevazut ca in cursul judecatii intrebarile se pun prin mijlocirea acestuia. in vederea
sporirii operativitatii sedintei, presedintele poate incuviinta ca intrebari sa fie adresate si
direct, avand chiar dreptul in aceasta situatie la interventie pentru reformularea sau
inlaturarea intrebarii^1). Aceasta inseamna ca, in esenta, toate activitatile procesuale si
procedurale, se desfasoara sub conducerea presedintelui completului de judecata si ca
orice legatura intre instanta, pe de o parte si ceilalti participanti, pe de alta parte, se
realizeaza numai prin intermediul acestuia^2).
- Asigurarea ordinii si solemnitatii sedintei de judecata

In literatura de specialitate, judecarea cauzei penale poate avea un eficient rol educativ
numai daca in salile de sedinta in care se desfasoara activitatea de judecata este o ordine
exemplara, iar cei ce participa la activitatea procesuala au un comportament solemn.
Potrivit art. 298 , presedintele completului de judecata vegheaza asupra mentinerii ordinii
si solemnitatii sedintei, putand lua masurile necesare in acest scop. Problema asistentei
juridice obligatorii si implicatiile sale in procesul penal au fost in situatiile in care
numarul celor care ar dori sa asiste la judecata este mult mai mare decat capacitatea salii
de sedinta, presedintele completului poate limita accesul publicului in sala de judecata.
Cei prezenti in sedinta de judecata sunt obligati sa se comporte disciplinat, pentru a nu
crea dezordine si a nu diminua solemnitatea judecatii^3).
Pentru asigurarea dreptului la aparare, alineatul ultim al art. 298 C. pr. pen., prevede
expres ca atunci cand o parte este indepartata din sala de sedinta, presedintele este obligat
sa o cheme in sala inainte de inceperea dezbaterilor si sa-i aduca la cunostinta actele
esentiale efectuate in lipsa sa, sa-i citeasca declaratiile celor ascultati si sa o intrebe daca
are de facut obiectiuni sau cereri in legatura cu ele. in timpul cat o parte este indepartata
din sedinta, aparatorul ei o poate reprezenta, in cazurile si conditiile prevazute de lege.
- Constatarea infractiunilor de audienta

Infractiunile de audienta sunt cele savarsite in fata completului de judecata, indiferent
daca acesta se afla in sala de sedinta sau la locul unde, potrivit art.288, se desfasoara
judecata ori in timpul unei cercetari la fata locului.
Locul si timpul comiterii infractiunii sunt circumstante esentiale ale infractiunilor de
audienta.
Potrivit art. 299 alin.1, daca in cursul sedintei se savarseste o fapta prevazuta de legea
penala, presedintele completului constata acea fapta si identifica pe faptuitor. in legatura
cu savarsirea infractiunii de audienta, instanta intocmeste un proces-verbal pe care-l
trimite procurorului^4).
In cazul in care se impune, instanta poate dispune arestarea preventiva a invinuitului-
masura de preventie care consta in lipsirea de libertate a unei persoane, cu caracter
provizoriu si in conditiile determinate de lege, inainte de solutionarea definitiva a cauzei
penale pentru a se asigura buna desfasurare a procesului penal ori a se impiedica
sustragerea invinuitului sau inculpatului de la urmarirea penala, de la judecata ori de la
executarea pedepsei^5).
Dispozitia se va da prin incheiere iar presedintele va emite un mandat de arestare.
Persoana invinuita, impotriva careia s-a luai masura arestarii preventive, va fi trimisa de
indata procurorului, impreuna cu procesul-verbal si cu mandatul de arestare^6).
- Deschiderea sedintei de judecata

Pe rolul unei instante sunt, de regula, mai multe cauze. Pentru a intra pe rol o cauza,
presedintele anunta, potrivit ordinii de pe lista de sedinta, cauza a carei judecare este la
rand. Apoi dispune grefierului de sedinta sa faca apelul partilor si a celorlalte persoane
citate. Cu acest prilej se face verificarea daca sunt citate toate partile si celelalte persoane
care participa la proces si daca s-a indeplinit procedura fata de acestea. Presedintele va fi
informat de grefier asupra celor constatate. Daca nu au fost citate toate partile sau acestea
nu au primit citatia, si totusi se prezinta la judecata, presedintele este obligat sa
stabileasca identitatea lor, considerand procedura indeplinita.
In temeiul art. 300, alin. 1 C. pr. pen., instanta este datoare sa verifice din oficiu, la prima
infatisare, regularitatea actului de sesizare.
Procedand la verificarea regularitatii actului de sesizare, instanta daca ajunge la concluzia
ca sesizarea (rechizitoriul, plangerea prealabila directa, cererea de apel, cererea de recurs,
cererea de recurs in anulare, etc.) nu este facuta potrivit legii, dispune inlaturarea
lipsurilor, fie de indata, daca este posibil, fie la un alt termen viitor acordat special in
acest scop. In ipoteza in care se constata ca inlaturarea neregularitatii nu poate fi
inlaturata de indata si nici prin acordarea unui termen in acest scop, se va proceda la
restituirea dosarului organului care a intocmit actul de sesizare (de pilda, procurorului), in
vederea refacerii acestuia. Desi legea nu prevede, s-a emis parerea ca restituirea se va
dispune prin sentinta in cazul primei instante sau prin decizie in cazul instantelor de
control judiciar, nu prin incheiere, fiind vorba de o dezinvestire a instantei^7).
Daca o parte nu se prezinta desi a fost legal citata, neprezentarea nu impiedica judecarea
cauzei. Cand prezenta unei parti lipsa se apreciaza de instanta ca este necesara pentru
judecarea cauzei, poate lua masuri pentru prezentarea acesteia, amanand in acest scop
judecarea cauzei [art. 291 alin. (2) C proc. pen.]. Astfel, intr-un caz instanta a decis ca nu
se considera indeplinita procedura de citare cu inculpatul internat in spital daca dosarul s-
a inregistrat la instanta chiar in ziua internarii sale in spital, astfel incat inculpatul nu a
avut cunostinta de judecarea procesului sau8.
In anumite situatii, activitatea procesuala nu poate avea loc decat in prezenta inculpatului.
Astfel, in cazul in care inculpatul este arestat, judecata nu se desfasoara decat in prezenta
acestuia, organele competente avand obligatia sa-l aduca in fata instantei (art. 314 alin.
2 )^9).
La prima infatisare, instanta este datoare sa verifice doua aspecte:
- regularitatea actului de sesizare (art. 300 ),
- constatand ca este legal sesizata va verifica, in cauzele cu inculpatul arestat,
regularitatea luarii si mentinerii masurii arestarii preventive (art.300^2 ).
- Rezolvarea chestiunilor incidente

In cazul in care partile sau procurorul a formulat cereri sau exceptii, privitoare la latura in
care participa, sau acestea sunt ridicate din oficiu instanta este obligata sa le puna in
discutie si dupa ce acestea au fost dezbatute in contradictoriu, sa se pronunte asupra lor
prin incheiere motivata.
In ipoteza in care instanta le admite se va proceda in consecinta (de pilda, isi va declina
competenta sau va restitui cauza la procuror). Daca dimpotriva, le respinge, va proceda ia
continuarea judecatii cauzei.
Conform art. 302 alin. 2 C. pr. pen., instanta se va pronunta prin incheiere motivata si
asupra tuturor masurilor luate in cursul judecatii (de pilda, asupra masurilor asiguratorii, a
masurilor preventive, etc).
- Suspendarea judecatii
Ca si urmarirea penala, judecata poate fi suspendata cand se constata ca inculpatul sufera
de o boala grava, care il impiedica sa participe la judecata. Intr-o asemenea situatie,
instanta dispune prin incheiere, suspendarea procesului penal pana cand starea sanatatii
inculpatului va permite participarea acestuia la judecata (art.303 alin.1)^10).
Astfel, potrivit textului legal, suspendarea judecatii se poate dispune daca sunt indeplinite
in mod cumulativ urmatoarele conditii^11):
a) inculpatul sa sufere de o boala grava. Boala poate fi si rezultatul activitatii voluntare a
inculpatului, insa nu atrage in mod obligatoriu si revocarea arestarii^12).
b) boala sa fie constatata printr-o expertiza medicala. Desi legea are In vedere o
„expertiza medicala", se considera ca este vorba de o expertiza medico-legala^13).
Simpla afirmatie sau invocare a apararii ca ar fi necesara o expertiza psihiatrica, intrucat
exista indoieli cu privire la starea psihica a inculpatului nu este suficienta pentru a deveni
aplicabile dispozitiile art. 117 C. pr. pen. referitoare la obligativitatea expertizei^14).
Indoielile trebuie sa fie determinate de situatia din dosar^15) ori sa aiba sorgintea in
probele administrate in cauza^16). Daca apararea, solicitand expertiza psihiatrica, a
prezentat in cauza acte medicale din care rezulta ca inculpatul atat anterior procesului cat
si in cursul acestuia sufera de maladii psihice grave, care pot pune in discutie existenta
discernamantului, dispunerea expertizei este obligatorie^17).
c) boala sa-l impiedice efectiv pe inculpat sa participe la judecata
De pilda, s-a decis ca se justifica suspendarea judecatii in cazul in care inculpatul a fost
internat medical pentru „delir cronic sistematizat", boala psihica care conduce la tulburari
de constiinta si discernamant)^18), in schimb, nu este caz de suspendare daca inculpatul,
suferind de tuberculoza, frecventeaza in mod obisnuit localurile publice^19).
Impiedicarea urmeaza a se intelege in sens larg, atat sub aspectul starii de sanatate al
invinuitului sau inculpatului, cat si al implicatiilor asupra celorlalti participanti in proces.
Astfel, in cazul unei boli molipsitoare, dincolo de starea sanatatii celui in cauza, se vor
avea in vedere si conditiile de carantina necesare pentru a nu pune in pericol alte
persoane.
Gravitatea bolii nu depinde de posibilitatile ulterioare de insanatosire, fiindca stiintific
diferenta dintre boli curabile si incurabile este astazi relativa, iar practic s-a dovedit ca
boli diagnosticate incurabile, au putut fi vindecate^20).
d) sa existe o dispozitie a instantei
Instanta dispune suspendarea prin incheiere pana cand starea sanatatii inculpatului va
permite participarea acestuia la judecata.
Daca sunt mai multi inculpati in aceeasi cauza (consortiurn procesual), iar temeiul
suspendarii priveste numai pe unul dintre ei, se va proceda la disjungerea cauzei, urmand
ca judecata sa se desfasoare in continuare numai fata de cei care pot participa la judecata,
iar suspendarea judecatii sa se faca doar fata de cel bolnav la un termen separat. in
subsidiar, daca disjungerea nu este posibila, se va dispune suspendarea judecatii intregii
cauze^21). Cand dintre mai multi inculpati numai unul sufera de o boala grava, iar
disjungerea cauzei este posibila, suspendarea in raport de toti impricinatii este gresita,
chiar daca exista vreunul din cazurile de conexitate sau indivizibilitate^22)
In momentul in care intervine insanatosirea inculpatului, daca se constata (de pilda,
printr-o noua expertiza medico-legala) ca acesta poate participa la judecata, procesul
penal se reia din oficiu. Pentru aceasta, instanta este obligata ca in toata perioada
suspendarii sa se informeze periodic daca mai subzista cauza care a determinat
suspendarea judecatii^23). Este asadar nelegala solutia instantei de suspendare a judecatii
pe o perioada determinata^24).
Al doilea caz de suspendare introdus in urma completarii art. 303 prin Legea nr.
281/2003, este cazul ii care a fost ridicata o exceptie de neconstitutionalitate.
Suspendarea se dispune prin incheiere motivata, pana la solutionarea de catre Curtea
Constitutionala a exceptiei.
Din prevederea, ca suspendarea se dispune, pana la solutionarea de catre Curtea
Constitutionala a exceptiei, rezulta ca instanta va da termene inlauntrul a 30 de zile si
daca va fi necesar, va analiza la fiecare termen prelungirea masurii preventive a arestarii,
pana la solutionarea exceptiei^25).
Daca inculpatul este arestat, se aplica in mod corespunzator prevederile art. 300^2,
respectiv daca instanta constata ca prelungirea arestarii este motivata, odata cu
suspendarea va dispune prelungirea arestarii pe maximum 30 zile.
Daca fata de inculpat s-a dispus masura obligarii de a nu parasi localitatea sau masura
obligarii de a nu parasi tara, se aplica, in mod corespunzator, art. 145 si 145^1 .
Reamintim insa ca luarea masurilor preventive, prelungire sau mentinerea acestora, nu
este obligatorie, sens in care legiuitorul a introdus un element de oportunitate.
Oportunitatea trebuie inteleasa in cel putin in doua sensuri: al asigurarii intereselor
urmaririi penale sau ale judecatii precum si al momentului tactic optim^26). Spre
exemplu, asa cum arata art. 139 alin. 1 C.P.P., modificat prin OUG 60/2006, daca se
schimba temeiurile care au determinat luarea masurii, aceasta se inlocuieste cu alta
masura, iar cand nu mai exista vreun temei care justifica mentinerea ei, trebuie revocata
din oficiu sau la cerere. Inlocuirea masurilor preventive presupune, daca este vorba de o
masura privativa de libertate, aplicarea unei masuri mai grave. Orice masura privativa de
libertate se poate inlocui cu masura restrictiva de libertate a obligarii de a nu parasi
localitatea^27).
Incheierea este supusa recursului in termen de 5 zile de la data pronuntarii. Recursul nu
suspenda, insa, executarea hotararii, ceea ce inseamna, deci, ca aceasta este executorie
din momentul pronuntarii^28).
Practica judiciara a incercat, uneori in conditii discutabile, sa extinda normele de
suspendare a judecatii si la alte ipoteze decat cele cuprinse in art. 303 . De pilda, s-a
hotarat ca daca faptele puse in seama inculpatului trimis in judecata au fost savarsite
impreuna cu un invinuit cu privire la care procurorul a dispus suspendarea urmaririi
penale, instanta constatand ca judecarea faptelor nu poate fi dispusa fara periclitarea
adevarului, poate sa suspende judecarea pentru inculpatul sanatos trimis in judecata^29).
- Incheierea de sedinta
In cursul sedintei de judecata, grefierul consemneaza toate afirmatiile, intrebarile si
sustinerile celor prezenti, inclusiv ale presedintelui completului de judecata in note
privind desfasurarea procesului.
Potrivit art. 305 C. proc. pen., desfasurarea procesului in sedinta de judecata se
consemneaza in incheierea de sedinta. Incheierea de sedinta este un act procedural mixt,
avand, pe de o parte, prin caracterul sau constatator trasaturile unui proces-verbal, iar pe
de alta parte, deoarece cuprinde si masurile ce s-au luat de catre instanta, constituie o
hotarare judecatoreasca [art. 311 alin. (3) C. proc. pen.].
Incheierea de sedinta are structura unei hotarari judecatoresti cuprinzand^30):
- o parte introductiva: ziua, luna, anul si denumirea instantei, mentiunea daca sedinta a
fost sau nu publica, numele si prenumele judecatorilor, procurorului si grefierului,
numele si prenumele partilor, aparatorilor si ale celorlalte persoane care participa la
proces si care au fost prezente la judecata, precum si a celor care au lipsit, cu aratarea
calitatii lor procesuale si cu mentiunea privitoare la indeplinirea procedurii
- o parte descriptiva : anuntarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis in judecata si
textele de lege in care a fost incadrata fapta, inscrisurile care s-au citit in sedinta, cererile
de orice natura formulate de procuror, de parti si de ceilalti participanti la proces,
concluziile procurorului si ale partilor. Nerespectarea acestei dispozitii este sanctionata
cu nulitatea absoluta a hotararii.
- dispozitivul cuprinde: masurile luate in cursul judecatii. Acestea se refera la: urmatorul
termen de judecata, amanarea pronuntarii, probele admise, persoanele ce trebuie citate
pentru urmatorul termen, masurile procesuale luate s.a.
Incheierea se intocmeste de grefier in 24 de ore de la terminarea sedintei si trebuie
semnata de presedintele completului de judecata si de grefier. Nesemnarea minutei de
presedintele completului de judecata sau de grefier este sanctionata cu nulitatea relativa.
Incheierea de sedinta face posibil controlul legalitatii si temeiniciei judecatii.
In practica judiciara s-a aratat^31):
- lipsa incheierii de sedinta este de natura sa atraga sanctiunea nulitatii absolute a intregii
sedinte de judecata, deoarece reprezinta unica modalitate de constatare a publicitatii
sedintei de judecata, a regulatei compuneri a instantei, precum si a prezentei procurorului,
a inculpatului arestat sau minor, ori a aparatorului cand asistenta juridica este obligatorie,
potrivit legii^32).
- lipsa din cuprinsul incheierii de sedinta a mentiunilor cu privire la concluziile si
sustinerile inculpatului la ultimul cuvant, atrage, de asemenea, nulitatea, deoarece
instanta de control judiciar nu poate verifica legalitatea si temeinicia hotararii
pronuntate^33).
- lipsa semnaturii presedintelui completului de judecata, atunci cand acesta a semnat
minuta si sentinta, avand posibilitatea sa semneze si incheierea nu atrage nulitatea^34).
- neconsemnarea tuturor judecatorilor in partea introductiva a incheierii conduce la
nulitatea absoluta a judecatii, intrucat in aceste conditii nu se poate verifica care dintre
judecatori au luat parte efectiv la dezbateri si la deliberare^35).
---------------
pag. 28.
^4) Tribunalul jud. Sibiu, dec. pen. nr.263 din 1976, in Revista Romana de Drept. nr.2,
1997, pag.56
2001, pag.404
2005, pag. 329.
pag. 32
^8) A se vedea Tribunalul jud Sibiu, decizia penala nr. 159/1991 in Dreptul nr. 10-
11/1994, pag. 105.
^10) Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr.64 nr.1975, in Culegere de Decizii 1975,
pag.492.
1997, pag. 34-35.
^12) A se vedea, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 641/1975 in Culegere de
decizii, 1995, pag. 492.
^13) a se vedea Gr. Theodoru, Tudor Plaesu, Drept procesual penal, partea generala,
Universitatea „Al. I. Cuza", Iasi, 1986, pag. 122.
pag. 72.
pag. 87.
pag. 70.
^17) Trib. Mun. Bucuresti, sect. II pen., dec. nr. 1694/1981, Revista Romana de Drept nr.
6/1982, pag. 94-95.
practica judiciara ia materie penala pe anii 1969 -1975, pag. 235.
^19) A se vedea, intr-o speta privind urmarirea penala si care se aplica prin analogie,
Tribunalul Suprem, colegiul penal, decizia nr. 1031/1957 in Legalitatea populara nr. 5/
1958, pag. 72.
1997, pag. 35.
^22) Trib. Suprem, sect.pen., dec. nr. 432/1977, Repertoriu alfabetic de practica judiciara
in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 373.
1997, pag. 35.
^24) A se vedea, Tribunalul Vrancea, incheierea din 11.01.1995 data in dosarul nr.
529/1992, citata de R. Lupascu in Durata suspendarii judecarii, in Dreptul nr. 1/1997,
pag. 67.
^25) A.S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu,
2005, pag. 330-331
^27) Gh. Daringa, Masurile preventive in noul cod de procedura penala, Revista Romana
de Drept, nr. 4/1969, pag. 22.
1997, pag. 35.
^29) Judecatoria Gheorghe-Gheorghiu-Dej, incheierea din 30 iunie 1972, dosar nr.
1343/1972, Revista Romana de Drept, nr. 11/1974, pag. 69-70, cu nota critica de
Augustin Ungureanu (pag.70- 72), pe considerentul ca art. 303 alin. 2 presupune existenta
in cauza a mai multor inculpati trimisi in judecata.
2005.
^31) Conform Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. II, Ed. Lumina
Lex, 1997, pag. 38-39.
^32) in acest sens, a se vedea, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 1055/1979 in
Revista Romana de Drept nr. 1/1980, pag. 69, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia
nr. 139/1981 in Culegere de decizii pe anul 1981, pag. 348, Tribunalul mun. Bucuresti,
sectia I penala, decizia nr. 648/1993 in Tribunalul mun. Bucuresti, Culegere de practica
judiciara penala pe anul 1993, Casa de Editura si Presa „Sansa", Bucuresti, 1994, pag.
126, Curtea Suprema de Justitie, decizia nr. 742/1993 in Dreptul nr. 2/1994, pag.85,
Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 115/A/1994 in Curtea de Apel
Bucuresti, Culegere de practica judiciara penala pe anul 1994, Editura Continent XXI,
Bucuresti, 1995, pag. 97: Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr.
262/1995 cu nota de V. Papadopol, in Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica
judiciara penala pe anul 1995, Editura Continent XXI, 1996, pag. 78 -80
^33) A se vedea Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 270/1983, in Culegere de
decizii pe anul 1993, pag. 300.
^34) A se vedea Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 1954/1976 in Culegere de
^35) Curtea de Apel Timisoara, decizia penala nr. 51/R/1996 in Dreptul nr. 12/1996,p.
111.
4. Felurile hotararilor judecatoresti
Enumerare
Potrivit art. 311, hotararile judecatoresti sunt de trei feluri: sentinte, decizii si incheieri.
In art. 311 alin. 1 se arata ca sentinta, este hotararea prin care cauza este solutionata de
prima instanta de judecata sau prin care acesta se dezinvesteste fara a solutiona cauza.
Potrivit art.345, in rezolvarea cauzei penale, instanta hotaraste prin sentinta, care poate fi,
dupa caz, de condamnare, achitare sau incetare a procesului penal. Sentintele prin care
instanta solutioneaza cauza sunt supuse apelului.
Alineatul 2 al art. 311 C. pr. pen. prevede expres ca hotararea prin care instanta se
pronunta asupra apelului, recursului, recursului in interesul legii, precum si hotararea
pronuntata de instanta de recurs in rejudecarea cauzei dupa casare, se numeste decizie.
In afara acestora, sunt decizii si hotararile pronuntate de instante care judeca o contestatie
in anulare pentru primele trei cazuri prevazute in art. 386 C. pr. pen., deoarece in aceste
ipoteze contestatia in anulare se adreseaza instantei de recurs^1).
Oricare ar fi denumirea, hotararile penale pronuntate de instante trebuie sa intruneasca
mai multe calitati^2):
- sa fie temeinice, stabilind in conformitate cu realitatea toate imprejurarile cauzei,
- sa fie legale, principiul legalitatii mentinandu-se in adoptarea solutiei, aplicarea
dispozitiei si modul de redactare,
- sa fie echitabile, pastrand concordanta cu conceptiile despre justitie si dreptate,
- sa fie convingatoare determinand in opinia publica si paturile largi ale populatiei
aprecierea ca cele hotarate sunt juste.
---------------
pag. 54.
Sentinta
In art. 311 alin. 1 se arata ca sentinta este hotararea prin care cauza este solutionata de
prima instanta de judecata sau prin care acesta se dezinvesteste fara a solutiona cauza.
Potrivit art. 345, in rezolvarea cauzei penale, instanta hotaraste prin sentinta, care poate
fi, dupa caz, de condamnare, achitare sau incetare a procesului penal. Sentintele prin care
instanta solutioneaza cauza sunt supuse apelului.
De asemenea:
- instanta hotaraste prin sentinta si in cazul in care solutioneaza o problema cu natura
contencioasa care nu vizeaza fondul cauzei. De exemplu, potrivit 278^1 alin.8 lit. a si b ,
instanta se pronunta prin sentinta asupra plangerii formulate de cel nemultumit de
rezolutiile si ordonantele procurorului de netrimitere in judecata.
- instanta pronunta o sentinta in care se dezinvesteste. Sunt astfel de hotarari cele prin
care instanta isi declina competenta (art.42) sau prin care instanta restituie cauza
Parchetului in vederea refacerii sau completarii urmaririi penale (art. 332 si 333).
Sentintele prin care instanta se dezinvesteste nu sunt supuse intotdeauna apelului sau
recursului.
- instanta de judecata poate pronunta o sentinta in cazul in care se dezinvesteste in cadrul
cailor extraordinare de atac. Astfel, potrivit art. 403 alin 3 cu ocazia judecarii in principiu
a cererii de revizuire, instanta dispune prin incheiere admiterea in principiu a cererii de
revizuire sau, prin sentinta, respingerea acesteia^1).
---------------
Minuta
La sfarsitul deliberarii, rezultatul acesteia se consemneaza intr-un act scris purtand

denumirea de minuta, care trebuie sa aiba continutul prevazut pentru dispozitivul
hotararii (art. 309 alin. 1). Minuta este deci actul in care se consemneaza solutia adoptata
de instanta si pe care presedintele urmeaza sa o pronunte in sedinta publica la terminarea
judecatii^1).
Din momentul semnarii, minuta nu mai poate fi modificata. In practica judiciara, s-a
decis, in mod corect, ca este lipsita de valabilitate o mentiune trecuta in dispozitivul
hotararii, daca nu figureaza si in minuta^2).
Art. 309 mentioneaza ca minuta se semneaza de membrii completului de judecata. Desi
aceasta nu se prevede sub sanctiunea expresa a nulitatii, intrucat dispozitiile privind
compunerea instantei sunt inscrise sub sanctiunea nulitatii absolute (art. 197 alin. 2 ),
rezulta ca aceeasi sanctiune opereaza si cand minuta nefiind semnata de toti membrii
completului, nu se poate constata daca la data solutionarii cauzei completului a fost legal
constituita^3). Urmatorul caz petrecut in practica este edificator in acest sens: intr-o
cauza un judecator s-a abtinut, in locul sau fiind desemnat un altul care a si fost
mentionat in partea introductiva a hotararii. Totusi, din eroare minuta a fost semnata de
judecatorul care s-a abtinut. Observand eroarea, in aceeasi zi judecatorul care a participat
la judecata a radiat semnatura celuilalt si a semnat el minuta. In acest moment copia
dispozitivului hotararii fusese deja transmisa locului de detinere iar condamnatul s-a
plans imediat de nelegalitatea hotararii. Intrucat s-a creat o confuzie cu privire la
judecatorii care au participat la solutionarea cauzei si intrucat dispozitiile relative la
compunerea instantei sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii absolute, s-a dispus
rejudecarea cauzei cu un complet legal constituit^4).
In literatura de specialitate^5) s-a considerat ca fata de prevederile art. 309 C. pr. pen.
care nu fac vreo deosebire in raport de felul hotararii si fata de cele ale art. 311 C. pr. pen.
din care rezulta ca hotararile penale pot fi nu numai sentinte sau decizii ci si incheieri, se
poate concluziona ca minuta este obligatorie si in cazul incheierii prin care se rezolva o
chestiune incidenta (de pilda, incheierea de solutionare a unei cereri de liberare
provizorie).
In alta opinie s-a exprimat acordul cu acest punct de vedere, cu precizarea ca in materia
incheierilor prin care se iau masuri cu privire la incidentele procesuale nu sunt aplicabile
dispozitiile art. 309 C. pr. pen. asa cum s-a sustinut, care se aplica articolului 197 alin. 2
C. pr. pen., pe motiv ca potrivit art. 309 C. pr. pen. minuta in care se consemneaza
rezultatul deliberarii trebuie sa aiba continutul prevazut de lege pentru dispozitivul
hotararii, iar conform art. 357 C. pr. pen., dispozitivul hotararii trebuie sa cuprinda,
printre altele, si mentiunea datei cand hotararea a fost pronuntata si ca pronuntarea s-a
facut in sedinta publica.
Neconcordanta dintre minuta si dispozitiv are drept urmare desfiintarea hotararii pentru
ca in dispozitivul hotararii nu pot fi retinute decat cele cuprinse in minuta^6). Cu toate
acestea, s-a decis ca indicarea corecta in minuta, precum si in considerentele hotararii, a
datei de la care se deduce din durata pedepsei pronuntate timpul arestarii preventive, si
mentionarea in dispozitivul hotararii a aceleiasi zile si luni, dar a altui an decat in minuta,
nu constituie motiv de casare, ci o evidenta eroare materiala ce se indreapta de instanta de
judecata care a pronuntat hotararea, potrivit procedurii prevazute in art. 195 C. proc.
pen.^7). In speta, prin sentinta penala nr. 30 din 19 mai 2003 a Tribunalului Covasna, S.I.
si O.Z. au fost condamnati pentru savarsirea infractiunii de talharie.
Prin decizia penala nr. 234 din 11 septembrie 2003, Curtea de Apel Brasov a respins
apelul procurorului.
Recursul declarat de procuror, cu motivarea, intre altele, ca s-a dedus gresit durata
arestarii preventive a inculpatului S.I. de la 7 martie 2002, desi a fost arestat preventiv la
7 martie 2003, este nefondat.
Din verificarea minutei sentintei Tribunalului Covasna, care constituie rezultatul
deliberarii si a fost pronuntata in sedinta publica, rezulta ca arestarea preventiva a
inculpatului s-a dedus corect, de la 7 martie 2003 la 19 mai 2003.
De asemenea, in motivarea sentintei s-a mentionat corect data arestarii preventive.
Dintr-o evidenta eroare materiala, la dactilografiere s-a trecut in dispozitivul sentintei
data de 7 martie 2002, in loc de 7 martie 2003.
Aceasta greseala nu constituie - cum a decis Curtea - motiv de casare, erorile materiale
evidente din cuprinsul unui act procedural se indreapta, potrivit art. 195 C. proc. pen., de
insasi instanta de judecata care a intocmit actul. In consecinta, recursul declarat de
procuror a fost respins de instanta suprema.
In alta speta^8) s-a statuat, pe buna dreptate, ca lipsa mentiunilor privind caracterul
public al sedintei in care are loc pronuntarea nu poate sa atraga nulitatea absoluta,
deoarece nu face parte dintre cazurile de nulitate prevazute de art. 197 alin. 2 C. pr. pen.,
neputand echivala cu imprejurarea ca sedinta de judecata nu a fost publica. in sprijinul
acestei solutii, s-a sustinut, in mod justificat, ca omisiunea unei asemenea mentiuni nu
poate atrage vreo sanctiune procesuala, de orice fel, deoarece ea nu ar putea fi facuta, in
mod obiectiv, decat in dispozitivul hotararii, redactata dupa intocmirea minutei si dupa
pronuntare, nu in minuta, care se intocmeste dupa deliberare, dar inainte de
pronuntare^9).
Minuta nu se semneaza si de grefierul care participa la sedinta de judecata, deoarece
acesta nu face parte din completul de judecata^10).
---------------
^2) a se vedea, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 617/1974 in Repertoriu
alfabetic de practica judiciara penala pe anii 1969 -1974, pag. 284, Tribunalul Suprem,
sectia penala, decizia nr. 1775/1974, in Culegere de decizii pe anul 1974, pag. 532,
Tribunalul jud. Timis, decizia penala nr. 1153/1973 in Revista Romana de drept nr.
4/1974, pag. 147, Tribunalul Mun. Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 392/1992 in
Culegere de decizii pe anul 1992, pag. 132.
^4) Trib. Suprem, sect.pen.dec. nr. 1337/1981, Revista Romana de Drept nr. 1/1982, pag.
61-62.
^5) D. Lupascu, G. Oprea, nota la decizia nr. 418/R/21.08.1996 a Tribunalului mun.
Bucuresti, sectia a II-a penala, in Dreptul nr. 3/1997, pag. 118-119.
^7) Inalta Curte de Casatie si Justitie, sectia penala, decizia nr. 107 din 9 ianuarie 2004,
www.scj.ro
practica judiciara in materie penala pe anii 1981 -1985, pag. 143, Curtea de Apel
Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 285/1994, in Curtea de Apel Bucuresti cu nota de V.
Papadopol, Culegere de practica judiciara penala pe anul 1994, Editura Continent XXI,
Bucuresti, 1995, pag. 100 -101. O solutie similara a fost adoptata si pentru ipoteza in care
mentiunea ca pronuntarea s-a facut in sedinta publica lipseste din cuprinsul dispozitivului
hotararii judecatoresti (a se vedea, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr.
2443/1976, in Culegere de decizii pe anul 1976, pag. 472.
^9) V. Papadopol, nota la decizia nr. 285/1994 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia a II-a
penala, in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1994, Editura Continent XXI,
Bucuresti, 1995, pag. 100 -101.
^10) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 643/1971 in Revista Romana de Drept
nr. 9/1971, pag. 167, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 4844/1970 in
Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1969 -1974, pag. 209,
Tribunalul jud Hunedoara, decizia penala nr. 160/1977 in Repertoriu alfabetic de practica
judiciara penala pe anii 1976 -1980, pag. 254, Tribunalul jud. Timis, decizia penala nr.
465/1970 in Revista Romana de Drept nr. 11/1970, pag. 171, Curtea de Apel Bucuresti,
sectia a II-a penala, Curtea Suprema de Justitie, sectia militara, decizia nr. 27/5.06.1995
in Curtea Suprema de Justitie, Buletinul Jurisprudentei, Culegere de decizii pe anul 1995,
Editura „Proema", Baia Mare, 1996, pag. 241-242.
Decizia
Hotararea prin care instanta se pronunta asupra: apelului, recursului, recursului in

interesul legii, precum si hotararea pronuntata de instanta de recurs in rejudecarea cauzei
se numeste decizie [art. 311 alin. (2) C. proc. pen.].
Legiuitorul a avut in vedere ca prin decizie se solutioneaza o cale de atac de catre instanta
de control, indiferent ca, de regula, este o cale de reformare (majoritatea cailor de atac se
exercita la instanta ierarhic superioara) sau, uneori, este o cale de retractare (calea de atac
se exercita la instanta care a pronuntat hotararea atacata) cum este cazul contestatiei in
anulare, pentru primele trei cazuri prevazute de art. 386 lit. a), b), c) C. proc. pen.
In literatura de specialitate, se apreciaza ca prin decizie trebuie solutionate si conflictele
de competenta si cererile de stramutare, caci ele sunt de competenta unei instante de
control^1) intrucat, in cazul stramutarii, Inalta Curte de Casatie si Justitie, actioneaza ca
instanta ierarhic superioara, se apreciaza ca rezolvarea cererilor de stramutare trebuie sa
se faca prin incheiere, iar in cazul solutionarii conflictelor de competenta intrucat
actioneaza ca instanta de control urmeaza a hotari prin decizie^2).
Prin decizie se solutioneaza si recursul impotriva unor incheieri, acolo unde legea
prevede posibilitatea atacarii lor cu recurs.
Sentintele si deciziile redactate se semneaza de toti membrii completului si de grefier.
In caz de impiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecata de a semna,
hotararea se semneaza de catre presedintele completului. Daca impiedicarea priveste
chiar pe acesta din urma, hotararea se semneaza de presedintele instantei. Situatii de
impiedicare de semnare a hotararii se pot ivi si cu privire la grefier lipsa complinindu-se
prin semnatura grefierului sef al instantei.
Pentru a se aplica dispozitiile legale de inlocuire a semnaturilor trebuie sa subziste o
impiedicare reala care nu poate fi inlaturata in nici un mod^3).
In practica judiciara lipsa semnaturilor de pe diferitele incheieri a ridicat probleme
solutionate in mod diferentiat, in functie de natura incheierilor in legatura cu care s-au
manifestat neregularitatile. Astfel, s-a considerat ca nesemnarea incheierii de sedinta de
catre presedintele completului potrivit art. 305 alin. 2 lipseste actul de forta probanta
necesara pentru a se putea verifica daca au fost respectate dispozitiile legale privind
judecarea^4).
Dimpotriva, s-a hotarat ca semnarea incheierii de amanare a pronuntarii numai de catre
grefier, nu duce la nulitatea hotararii atata timp cat nu se pretinde ca prin aceasta s-a
cauzat partii o vatamare, care poate fi inlaturata numai prin anularea hotararii^5).
---------------
^1) C. A. Constanta, incheierea din 29 octombrie 1993. (Dosar nr. 292/1993), Dreptul nr.
4/1994, pag. 79
^2) Curtea Suprema de Justitie solutioneaza cererile de solutioneaza prin incheiere si
conflictele negative de competenta prin decizie . A se vedea. C.S J., s. pen., dec. nr.
565/1995, in Repertoriu de practica si literatura juridica, 1994-1997.
^3) G. Antoniu, V. Papadopol, M. Popovici, B. Stefanescu, indrumari date de Plenul
Trib. Suprem si noua legislatie penala, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1971, pag. 289.
^4) Trib. Jud. Suceava, dec.pen. nr. 553/1970, Revista Romana de Drept nr. 10/1970,
pag. 164-165.
^5) Trib. Suprem, dec.pen. nr.231/1970, Revista Romana de Drept nr. 9/1970, pag. 167.
Incheierea
Incheierile sunt, potrivit art. 311 alin.3, toate celelalte hotarari date de instante in cursul
judecatii. Din formularea textului legii, rezulta ca prin incheieri instanta rezolva toate
celelalte probleme, altele decat cele rezolvate prin sentinte sau decizii. Prin incheieri,
bunaoara, instanta dispune: luarea, inlocuirea sau revocarea masurilor de preventie,
amanarea cauzei pentru lipsa de aparare, admiterea sau respingerea unor propuneri de
probe.
Prin functionalitatea pe care o au, incheierile asigura mersul inainte al judecarii cauzei.
Incheierile neoprind desfasurarea procesului penal, nu pot fi, de regula, atacate cu apel ori
recurs decat o data cu fondul cauzei. Incheierea reprezentand oglinda activitatilor
desfasurate la un termen de judecata, trebuie sa cuprinda o serie de date necesare
verificarii legalitatii activitatii desfasurate de instanta. Incheierea se intocmeste de grefier
in 24 de ore de la terminarea sedintei si se semneaza de catre presedintele completului de
judecata si de catre grefier. Cand hotararea se pronunta in ziua in care a avut loc judecata,
nu se intocmeste incheiere separata (art. 305 alin.3).
Prin incheieri au loc, de pilda, amanarea cauzei pentru lipsa de aparare sau din alte
motive, rezolvarea unor exceptii referitoare la incompatibilitate, necompetenta instantei,
nelegalitatea arestarii preventive dispuse de procuror in cursul urmaririi penale, etc.
Unele incheieri fac corp comun cu sentinta sau decizia (de pilda, cele prin care s-au
admis ori s-au respins unele chestiuni prealabile sau preliminare, administrarea unor
mijloace de proba la solicitarea procurorului sau a partilor ori aparatorilor acestora din
urma, extinderea actiunii penale sau procesului penal, etc). Altele rezolva unele chestiuni
adiacente fondului cauzei pe parcursul acesteia, cum sunt, luarea revocarea sau inlocuirea
unor masuri preventive ori luarea sau revocarea unor masuri de siguranta sau asiguratorii,
suspendarea judecatii, etc. Alte incheieri se dau dupa pronuntarea hotararii sau a deciziei
si se considera ca fac parte integranta din acestea, cum este cazul inlaturarii omisiunilor
vadite ori a indreptarii erorilor materiale^1).
Lipsa incheierii de sedinta de la termenul cand s-a dezbatut cauza si s-a amanat
pronuntarea atrage sanctiunea nulitatii absolute, deoarece nu se poate verifica daca au
fost respectate dispozitiile legale privind compunerea instantei, participarea procurorului
si publicitatea sedintei de judecata^2).
---------------
pag. 55.
^2) Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 1055 din 1979, in Repertoriu alfabetic de
practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 220, T. M. Bucuresti, s. a II-a
p., dec. nr. 4 din 1977, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe
anii 1976-1980, pag. 220, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia I penala, dec. nr. 84/A/1997,
dec. nr. 215/A/1997, Sectia a II-a penala, dec. nr. 7/A/1997, dec. nr. 29/1997, dec. nr.
118/1997, Culegere de Decizii ale Curtii de Apel Bucuresti, pag. 19-20, 23 si 148-150.
II. JUDECATA IN PRIMA INSTANTA
1. Scopul judecatii in prima instanta
Judecata in prima instanta are drept scop solutionarea actului de sesizare, prin
care se cere tragerea la raspundere penala a unei persoane considerata vinovata de
comiterea unei infractiuni, persoana careia, daca se confirma invinuirea si
intruneste conditiile raspunderii penale, trebuie sa i se aplice pedeapsa prevazuta
de legea penala sau o alta masura penala iar, daca este nevinovata sau exista sau
intervine o cauza de inlaturare a raspunderii penale, trebuie sa i se dea o hotarare
de necondamnare.
Judecata in prima instanta este o etapa initiala si obligatorie a judecatii, deoarece
fiecare persoana acuzata in materie penala, are dreptul sa-i fie examinata cauza in
mod echitabil, public si intr-un termen rezonabil, de catre un tribunal independent
si impartial, stabilit de lege^1).
Judecata reprezinta faza procesului penal care se deruleaza in fata instantelor
penale din momentul sesizarii (cu rechizitoriu sau cu plangere directa, dupa caz)
si pana la solutionarea definitiva a cauzei penale. Prin intermediul judecatii este
posibila rezolvarea cu caracter definitiv a cauzei penale, care se identifica, practic,
cu insasi scopul procesului penal. De aceea, pe buna dreptate, s-a sustinut in
literatura de specialitate^2) ca judecata constituie faza centrala si cea mai
importanta a procesului penal.
Hotararea data in urma judecatii in prima instanta, prin care s-a solutionat
sesizarea pe fond, poate ramane definitiva daca nu s-a exercitat o cale de atac.
In cazul judecatii in prima instanta se solutioneaza toate problemele care decurg
din savarsirea infractiunii, inclusiv latura civila a procesului penal. In cazul in
care din motive temeinice si legale, persoana impotriva caruia s-a facut sesizarea
(rechizitoriu sau plangere prealabila) nu poate fi trasa la raspundere penala se va
da o solutie de necondamnare: achitare sau incetarea procesului penal. In cazul
solutionarii fondului cauzei, la judecata in prima instanta nu poate lipsi cercetarea
judecatoreasca, aceasta fiind o etapa obligatorie, in cadrul careia instanta
administreaza si apreciaza, nemijlocit si contradictoriu, in public materialul
probator.
Judecata in prima instanta este impusa si de principiul prezumtiei de nevinovatie,
care nu poate fi rasturnata, cu efecte erga omnes, decat printr-o hotarare
judecatoreasca care poate deveni definitiva^3).
---------------
^1) Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale,
incheiata la Roma la 4 noiembrie 1950, si a protocoalelor aditionale la aceasta
conventie, ratificata de Romania prin Legea nr. 30/1994.
^2) S. Kahane, Dreptul procesual penal, Bucuresti, Editura Didactica si
Pedagogica,, Bucuresti 1963, p. 242.
^3) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant,
Sibiu, 2005, pag. 336
2. Obiectul judecatii in prima instanta
In privinta judecarii cauzelor penale functioneaza principiul potrivit caruia

instanta nu se sesizeaza din oficiu, aceasta procedand numai in masura in care a
fost sesizata potrivit legii. Aceasta concluzie rezulta din dispozitiile art. 317 .
Intrucat art. 317 nu margineste obiectul judecatii si sub apsectul limitelor sub care
actul de sesizare califica fapta, instanta poate schimba incadrarea juridica folosind
procedura indicata in art. 334 c.pr.pen.^1)
Dispozitiile relative la sesizarea instantei sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii
aratate de art. 197 alin. 2 . Daca o instanta solutioneaza o cauza in afara limitelor
stabilite prin art. 317 cu privire la obiectul judecatii, hotararea este lovita de
nulitate absoluta. Rigurozitatea legii urmareste ca obiectul procesului penal sa fie
cert stabilit prin actele de sesizare si extindere, deoarece instanta va desfasura
cercetarea judecatoreasca si se va pronunta numai in limitele aratate. Precizarea
faptelor este necesara pentru ca inculpatul si celelalte parti sa-si poata formula
apararile si concluziile, iar indicarea certa a persoanelor se impune pentru a nu fi
implicate in cauza decat acelea pe care le-a avut in vedere actul de sesizare sau
extindere, evitandu-se o judecata cu eludarea garantiilor procesuale^2).
In ipoteza in care, in cursul judecatii in prima instanta, s-a extins obiectul acesteia,
in conditiile art. 335-337 C. pr. pen. (cu privire la alte fapte sau alte persoane),
judecata se va desfasura si cu privire la acestea. In cursul judecatii in caile de atac
(ordinare sau extraordinare) nu este posibila extinderea acesteia la alte fapte sau la
alte persoane, deoarece trebuie respectat principiul triplului grad in jurisdictie^3).
Rechizitoriul procurorului, ca act de sesizare a instantei, trebuie sa aiba, potrivit
art. 263 , un anumit continut pentru a contura obiectul judecatii. Intre elementele
pe care trebuie sa le cuprinda rechizitoriul se inscrie si incadrarea juridica a faptei,
precum si dispozitia de trimitere in judecata.
In practica judiciara s-a aratat, in mod constant, ca intra in obiectul judecatii si, in
consecinta, instanta are obligatia sa se pronunte si cu privire la faptele care au fost
precis determinate in partea expozitiva a rechizitoriului, dar cu privire la care in
dispozitivul rechizitoriului nu s-a mentionat expres trimiterea in judecata a
inculpatului^4).
Obiectul judecatii il constituie faptele retinute si examinate in partea expozitiva a
rechizitoriului, in consecinta, instanta are obligatia sa se pronunte asupra acestor
fapte chiar daca in concluziile sale orale procurorul si-a restrans invinuirea la
unele dintre acestea^5).
---------------
^1) Gr. Theodoru, I. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 1979, pag. 250.
^2) Trib. Suprem, sect.pen.dec. nr. 2182/1984, CD. din anui 1984, pag. 338-339.
^3) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. II, Ed. Lumina
Lex, 1997, pag. 56-57.
^4) Tribunalul Suprem, C.7, dec. nr. 43/1976, in R.2, p.270, Tribunalul Suprem,
S.p., dec. nr. 511/1979, in Revista Romana de Drept, nr.10, 1979, p.69, Tribunalul
jud. Timis, dec. pen. nr.683 din 1975, in Revista Romana de Drept, nr.1, 1976, p.
170, Tribunalul jud. Covasna, dec. pen. nr. 29 din 1982, in Revista Romana de
Drept, nr.5, 1983, pag. 77, C.S.J., sectia penala., dec. nr. 339/04.02.1999.
^5) Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 776/1977, in Repertoriu alfabetic de
practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag.270, Tribunalul
Suprem, sectia penala, dec. nr.1774/1976, in Repertoriu alfabetic de practica
judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 271.
3. Participantii la judecarea cauzelor penale in prima instanta
Instanta de judecata
Judecata in prima instanta trebuie efectuata de instanta stabilita de normele de

competenta. Potrivit acestora judecatoria si tribunalul militar au o competenta generala
iar celelalte instante au o competenta expres stabilita dupa natura si gravitatea infractiunii
sau calitatea faptuitorului potrivit art. 57 , din Legea nr. 304 privind organizarea
judiciara.
Instanta de judecata este subiectul oficial dominant in aceasta faza a procesului penal fara
prezenta acestui organ judiciar neputandu-se concepe infaptuirea judecatii.
Instanta apreciaza necesitatea prezentei partilor, art. 183 permitand aducerea oricarei
persoane la judecata prin mandat de aducere, daca ascultarea sau prezenta ei este necesara
si anterior fiind citata aceasta nu s-a prezentat. Aducerea silita a inculpatului nu este
conditionata de prealabila sa citare, neurmata de prezentare. Daca in interesul judecatii
instanta considera necesara prezenta inculpatului, emite de la inceput un mandat de
aducere, fiind insa obligata sa motiveze aceasta masura deosebita^1).
---------------
Participarea procurorului
Avand in vedere rolul deosebit pe care procurorul il are in asigurarea respectarii legii,
dispozitiile procesual penale (art.315 alin.2) prevad participarea obligatorie a
nrnnurnrului la toate sedintele de judecata in prima instanta, cu exceptia celor care au loc
la judecatorie, unde procurorul participa numai in anumite cauze.
Participarea obligatorie a procurorului la sedintele de judecata ale judecatoriilor este
reglementata de dispozitiile art. 315 alin.1
Astfel la judecata in prima instanta la judecatorii, procurorul este obligat sa participe in
urmatoarele situatii:
a) in cauzele in care instanta de judecata a fost sesizata prin rechizitoriu
b) in cauzele in care legea prevede pentru infractiune savarsita pedeapsa inchisorii de 3
ani sau mai mare
c) procurorul participa obligatoriu la judecarea cauzelor penale la judecatorie in cauzele
in care vreunul din inculpati se afla in stare de detinere sau in vreuna din situatiile
prevazuti: de art. 171 alin. 2.
d) in cazul in care se dispune inlocuirea amenzii cu cea a inchisorii.
e) procurorul participa obligatoriu la sedintele de judecata la judecatorie si in cauzele
penale in care unul dintre inculpati se afla in vreuna din situatiile prevazute in art.171
alin. 2 .
Participarea procurorului la sedintele de judecata in cazurile in care participarea, sa este
obligatorie este ocrotita de lege sub sanctiunea nulitatii absolute conform art. 197 alin. 2
C. pr. pen. De aceea, daca, de pilda, constituirea instantei a avut loc la doua termene de
judecata consecutive fara procuror (cand s-a luat act de neconstituirea ca parte civila a
partii vatamate si s-au admis probe) intr-o cauza in care procurorul era obligat sa
participe in temeiul art. 315 C. pr. pen., hotararea pronuntata in cauza este lovita de
nulitate absoluta^1). Participarea este obligatorie si in solutionarea laturii civile a cauzei,
daca este obligatorie participarea in latura penala^2).
Procurorul poate sa participe, la judecatorie, in celelalte cazuri, cand participarea nu este
obligatorie, cand considera necesar.
---------------
^1) Tribunalul jud. Sibiu, decizia penala nr. 87/1992, in Dreptul nr. 8/1992, pag. 88.
2005, pag. 338
Participarea partilor
In vederea realizarii drepturilor lor procesuale, partile trebuie sa fie citate (art.291 alin.1).
Aceasta dispozitie are caracter general in ceea ce priveste judecarea, deci si la judecarea
cauzelor penale in prima instanta.
In ipoteza in care procedura de citare a inculpatului este indeplinita, acesta poate fi
judecat si in contumacie (art. 291 alin. 2 C. pr. pen.). Spre exemplu, instanta a decis ca nu
se considera indeplinita procedura de citare cu inculpatul internat in spital daca dosarul s-
a inregistrat la instanta chiar in ziua internarii sale in spital, astfel incat inculpatul nu a
avut cunostinta de judecarea procesului sau)^1). De la aceasta regula exista doua
derogari^2):
-cand inculpatul se afla in stare de detinere, chiar intr-o alta cauza, aducerea lui la
judecata fiind obligatorie (art. 314 c. pr. pen.),
- cand inculpatul este minor la data sesizarii instantei.
In aceste cazuri, judecata nu poate avea loc decat in prezenta inculpatului. in cazul
minoritatii, inculpatul poate fi judecat la prima instanta si in lipsa, daca exista dovezi din
care rezulta ca se sustrage de la judecata (art. 484 C. pr. pen.).
Prevederile art. 291 alin. (3) C. proc. pen., potrivit carora partea prezenta la un termen nu
mai este citata pentru termenele ulterioare, chiar daca ar lipsi la vreunul dintre aceste
termene, nu se plica in cazul in care, dupa ce inculpatul a luat termenul in cunostinta,
instanta si-a declinat competenta. Prin urmare, instanta investita dupa declinarea de
competenta are obligatia de a cita pe inculpat, iar in cazul in care inculpatul nu a fost citat
si a fost condamnat in lipsa, daca se cere extradarea sa, acesta poate cere rejudecarea
cauzei in temeiul art. 522^1 C. proc. pen.^3)
In speta in care s-a aratat aceasta, prin sentinta penala nr. 396 din 1 noiembrie 2004,
Tribunalul Mures a respins, ca inadmisibila, cererea condamnatului N.V. privind
rejudecarea cauzei in care fusese condamnat.
Prima instanta, sesizata cu cererea condamnatului, a constatat ca nu se impune
rejudecarea cauzei, intrucat condamnatul avea cunostinta de procesul penal care se
desfasura impotriva sa, luand termen in cunostinta la 29 ianuarie 2001. Ca atare, acesta
isi putea exercita dreptul la aparare si, de altfel, a fost reprezentat in instanta prin
aparatorul desemnat din oficiu.
Curtea de Apel Targu Mures, sectia penala, prin decizia nr. 2 din 7 ianuarie 2005, a
respins ca nefondat apelul declarat de condamnat, retinand ca, in mod corect, prima
instanta a constatat ca nu sunt indeplinite conditiile prevazute in art. 522^1 C. proc. pen.
Recursul declarat de inculpat, prin care s-a cerut casarea hotararilor si trimiterea
dosarului la prima instanta in vederea rejudecarii, intrucat cererea a fost judecata fara ca
acesta sa fie citat, este fondat.
Potrivit art. art. 522^1 C. proc. Pen., in cazul in care se cere extradarea unei persoane
judecate si condamnate in lipsa, cauza va putea fi rejudecata de catre instanta care a
judecat in prima instanta, la cererea condamnatului.
Din actele dosarului rezulta ca, urmare a modificarii legii procesual penale, judecarea
cauzei a fost declinata de Judecatoria Targu Mures in favoarea Tribunalului Mures,
ulterior datei la care inculpatul a luat termen in cunostinta.
Prin urmare, prevederile art. 291 alin. (3) C. proc. pen., potrivit carora partea prezenta la
un termen nu mai este citata pentru termenele ulterioare, chiar daca ar lipsi la vreunul
dintre aceste termene, nu sunt aplicabile in cauza.
In consecinta, recursul inculpatului a fost admis, hotararile atacate au fost casate si s-a
dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mures.
In ce priveste partea vatamata, am mai aratat ca persoana vatamata prin infractiune nu
dobandeste automat calitatea de parte vatamata, la aceasta ajungandu-se numai in urma
unei manifestari de vointa in acest sens. Nu este necesar ca persoana vatamata sa faca o
declaratie expresa de constituire ca parte vatamata, fiind suficient ca ea sa fi efectuat acte
specifice sustinerii laturii penale a procesului, care releva fara echivoc vointa de a
participa in procesul penal intr-o asemenea calitate^4). Pot constitui manifestari certe ca
persoana vatamata intelege sa participe in procesul penal:
- formularea unei plangeri prealabile, in cazul in care legea cere o asemenea manifestare
de vointa, prin care se solicita condamnarea inculpatului pentru infractiunea comisa,
- declaratia scrisa sau orala facuta in fata organului de urmarire penala sau a instantei de
judecata, prin care se explica dorinta de a participa la procesul penal,
- prezenta activa la diverse termene, interventia sa in proces, prin prezentarea in fata
instantei de judecata pentru a sustine vinovatia inculpatului
solicitarea de probatorii in vederea dovedirii anumitor imprejurari,
- formularea de intrebari in cursul audierii anumitor persoane etc.
Potrivit art. 76 Cod procedura penala, organul de urmarire penala sau instanta de judecata
are obligatia sa cheme, spre a fi ascultata, persoana care a suferit o vatamare prin
infractiune, inainte de ascultare, persoanei vatamate i se pune in vedere ca poate participa
in proces ca parte vatamata si i se atrage atentia ca declaratia de participare in proces ca
parte vatamata se poate face in tot cursul urmaririi penale, iar in fata primei instante de
judecata pana la citirea actului de sesizare. Incalcarea acestei indatoriri de catre organul
judiciar echivaleaza cu lipsa de rol activ si poate conduce la casarea hotararii
judecatoresti pronuntate in asemenea conditii^5).
Trebuie subliniat faptul ca participarea in proces a partii vatamate si a partii civile se
poate face in aceasta faza a procesului penal, daca nu s-au constituit in cursul urmaririi
penale, numai pana la citirea actului de sesizare [art. 15 alin. (2) C. proc. pen.]. Mai
trebuie subliniat, ca potrivit art. 15 alin.3) C. proc. pen., calitatea de parte civila a
persoanei care a suferit o vatamare prin infractiune nu inlatura dreptul acestei persoane de
a participa in calitate de parte vatamata in aceeasi cauza. Prin aceasta dispozitie se
consacra o exceptie de la regula potrivit careia o persoana nu pocite intruni mai multe
calitati in procesul penal^6).
Calitatea de parte civila se determina de legea civila, cu particularitatea ca paguba trebuie
sa fie urmarea directa a infractiunii.
Pentru indeplinirea calitatii de parte civila se cer a fi indeplinite urmatoarele conditii^7):
- sa se fi savarsit o infractiune,
- infractiunea sa fi produs persoanei vatamate un prejudiciu material sau moral,
- persoana vatamata sa ia parte la proces prin punerea in miscare sau concurarea la
exercitarea actiunii penale, de catre procuror,
- persoana vatamata sa decalare ca promoveaza actiunea civila in procesul penal, actiune
pe care o alatura actiunii penale.
La aceste conditii, unii autori mai adauga ca prejudiciul produs prin infractiune trebuie sa
fie actual, personal si direct.
Constituirea de parte civila este posibila in tot cursul urmarii penale, iar in timpul
judecatii doar la prima instanta si numai pana la citirea actului de sesizare (art. 15 alin. 2
c. pr. pen.). Modificarea pretentiilor solicitate de partea civila, se poate face tot pana in
acest moment^8). S-a considerat ca intrucat curtea actului de sesizare constituie
activitatea de debut a cercetarii judecatoresti prin care se intra in fondul judecarii cauzei,
trebuie ca in acest moment sa se delimiteze cu exactitate atat partile din proces cat si
pozitia lor^9).
Constituirea ca parte civila in fata instantei este valabila chiar daca, la momentul la care a
avut loc, procedura de citare a inculpatului la judecata nu era completa, acesta nefiind
prezent in instanta datorita nelegalei sale citari^10).
Persoana care la prima instanta nu s-a constituit parte civila nu mai poate formula
pretentii de dezdaunare in cadrul cailor de atac si nici nu poate critica prima instanta
pentru ca nu a dispus obligarea inculpatului ia despagubiri^11).
In anumite cazuri constituirea de parte civila nu mai este posibila, chiar daca nu s-a
depasit momentul indicat de art. 15 alin. 2 c. pr. pen. Astfel, s-a hotarat ca nu poate fi
admisa cererea de despagubiri civile formulata de persoana care abia la al treilea termen
de judecata a cerut sa se ia act de constituirea sa ca parte civila, dupa ce in cursul
urmaririi penale si la primul termen de judecata a declarat ca renunta la despagubiri^12).
Constituirea de parte civila este posibila ulterior unei declaratii exprese prin care
persoana vatamata renunta la despagubiri, numai in ipoteza in care se stabileste ca aceasta
a fost in eroare sau a fost supusa unui doi ori unei violente care a determinat
declaratia^13)
Daca cel vatamat s-a constituit parte civila si a formulat odata cererea de despagubire
instanta este obligata sa se pronunte asupra acesteia, chiar daca ulterior partea nu mai
insista asupra solicitarii^14).
Cu tot caracterul disponibil al actiunii civile, modificarea limitelor pretentiilor formulate
de catre cel vatamat nu este posibila dincolo de momentul limita al constituirii de parte
civila. Cererea partii civile, formulata intr-o cale de atac, de a-l obliga pe inculpat sa
plateasca o despagubire mai mare este inadmisibila^15).
Manifestarea de vointa, in sensul exercitarii actiunii civile, este exprimata prin declaratie
orala, consemnata intr-un document procedural sau prin cerere scrisa de constituire de
parte civila (art. 15 , 76 C. proc. pen.). Intrucat in foarte multe cazuri nu se poate
determina de la inceput intinderea prejudiciului, cererea nu are caracter formal, fiind
considerata valabila, chiar daca nu s-a indicat de la inceput intinderea pagubei sau
cuantumul despagubirilor pretinse^16).
Calitatea procesuala de parte responsabila civilmente a fost instituita pentru a proteja
persoana care a suferit un prejudiciu, impotriva insolvabilitatii autorului
prejudiciului^17).
Au calitatea de parte responsabila civilmente, atat persoanele prevazute in art. 1000 Cod
civil cat si persoanele chemate sa raspunda civil pentru fapta altuia, prevazute in Legea
nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garantii, si raspunderea in
legatura cu gestionarea bunurilor.
Sunt persoane responsabile civilmente, in sensul dispozitiilor mentionate:
- parintii pentru faptele ilicite savarsite de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil),
- comitentii pentru prejudiciile cauzate de prepusii lor in functiile incredintate (art. 1000
alin. 3 Cod civil),
- institutorii si mestesugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii si ucenicii aflati sub
supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 Cod civil),
- persoanele care indeplinesc functii de conducere precum si orice alte persoane care s-au
facut vinovate de angajarea, trecerea sau mentinerea in functie a unui gestionar fara
respectarea conditiilor legale de varsta, studii si stagiu precum si dispozitiilor referitoare
la antecedentele penale ale acestora (art. 28 si 30 din Legea nr. 22/1969),
- persoanele cu privire la care s-a constat printr-o hotarare judecatoreasca faptul ca au
dobandit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public si ca le-au
dobandit in afara atributiilor de serviciu ale gestionarului stiind ca acesta gestioneaza
astfel de bunuri (art. 34 din Legea nr. 22/1969),
- persoanele care au constituit o garantie pentru gestionari (art. 10 si urm. din Legea nr.
22/1969),
La aceste cazuri, pot fi mentionate si altele:
- locatarul principal fata de proprietar pentru incendiul cauzat de sublocatar (art. 1435
Cod civil),
- sotul, cu partea din bunurile comune, in masura in care acestea au sporit prin insusirea
de catre celalalt si a unor bunuri din proprietatea publica (art. 32 lit. d Codul
familiei)^18).
In literatura de specialitate^19) s-a incercat o sporire a limitelor sferei atribuite calitatii de
parte civilmente responsabila printr-o interpretare extensiva a dispozitiilor cuprinse in art.
1003 c. civ., dupa care cand delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane,
acestea sunt tinute solidar pentru despagubire. S-ar putea permite astfel cuprinderea in
calitatea de parte responsabila civilmente a persoanelor care au produs prejudiciul
impreuna cu invinuitul sau inculpatul, dar nu au fost trimise in judecata nefiind trase la
raspundere penala. Opinia a ramas izolata si nu s-a reflectat in practica judiciara. Ca
urmare, calitatea de parte civilmente responsabila poate fi intalnita numai in acele cazuri
in care se poate retine, raspunderea civila a unei persoane pentru fapta penala a
inculpatului^20).
Vom dezvolta mai jos problema raspunderii subsidiare din dreptul muncii, care poate
conduce, pentru persoanele vizate, la dobandirea in procesul penal a pozitiei de parte
responsabila civilmente.
Potrivit articolului 30 din Legea 22/1969 (Legea gestionarilor), raspunde, in limita valorii
pagubei ramase neacoperite de autorul direct al ei, din momentul constatarii
insolvabilitatii acestuia, cel vinovat de:
a) angajarea sau trecerea unei persoane intr-o functie de gestionar sau din subordinea
gestionarului fara avizul prevazut in articolul 7 din Legea 22/1969,
b) neluarea sau luarea cu intarziere a masurilor necesare pentru inlocuirea gestionarului
sau a angajatilor aflati in subordinea sa, desi a fost avertizat in scris si motivat ca nu-si
indeplinesc atributiile in mod corespunzator,
c) neluarea masurilor necesare pentru stabilirea si acoperirea pagubelor in gestiune,
d) neefectuarea inventarierilor la termenele si in conditiile legii, in situatia in care prin
aceasta a contribuit la cauzarea pagubei,
e) nerespectarea oricarei alte indatoriri de serviciu, daca fara incalcarea acesteia paguba
s-ar fi putut evita.
Se contureaza astfel continutul notiunii de raspundere subsidiara, vazuta ca o forma de
raspundere patrimoniala in care persoana culpabila a produs paguba in mod indirect, a
inlesnit-o, prin incalcarea unor obligatii de serviciu. Din insasi definirea notiunii, rezulta
ca intre raspunderea individuala a autorului direct si raspunderea celeilalte persoane
exista o unitate indisolubila, in sensul ca nu poate exista aceasta din urma fara a fi
precedata si conditionata de forma sa principala: raspunderea directa. In toate cazurile
insa salariatul raspunde pentru o fapta proprie a sa, iar nu pentru fapta altuia^21).
Trasatura specifica a raspunderii subsidiare se exprima in legatura necesara, indisolubila,
fie cu raspunderea unei alte persoane, care a produs direct paguba sau, in alti termeni, a
carei fapta constituie cauza directa, principala a producerii prejudiciului, fie cu obligatia
unei alte persoane - fizice sau juridice fata de angajator^22).
Avand in vedere realitatea ca raspunderea subsidiara este tot o forma specifica a
raspunderii pentru fapta proprie, devine evident ca, sub raportul conditiilor sale de
existenta, ea este supusa regulilor generale referitoare la raspunderea patrimoniala. Si tot
astfel, intrucat sub raport cauzal rolul faptei pe care se intemeiaza raspunderea subsidiara
este secundar, si din punct de vedere temporal ea intervine numai ulterior raspunderii
principale (obligatiei), numai in masura in care aceasta nu a produs efecte integral sau
partial^23).
Raspunderea subsidiara intervine ulterior raspunderii principale si numai daca, prin
ipoteza, paguba nu a fost acoperita deloc sau partial. Avand in vedere caracterul secundar
al acestui tip de raspundere, este firesc ca, daca s-ar dovedi ca nu sunt intrunite conditiile
de existenta ale raspunderii (obligatiei) principale, raspunderea subsidiara nu ar mai fi
nici ea posibila^24).
Partea responsabila civilmente trebuie introdusa ca parte in proces, la cerere sau din
oficiu, tot pana la citirea actului de sesizare [art. 16 alin. (1) C. proc. pen.]. Aceasta poate
interveni in procesul penal, la prima instanta, pana la terminarea cercetarii judecatoresti,
daca considera necesar, luand procedura din stadiul in care se afla in momentul
interventiei^25).
Intre prezenta partilor la judecata si principiile care calauzesc judecata exista stranse
legaturi. Neprezentarea partior legal citate nu impiedica judecarea cauzei.
Legea (art. 297 alin.2) reglementeaza si situatia in care se prezinta in instanta o parte care
nu a fost citata sau nu a primit citatie, participarea ei la judecata fiind permisa cu conditia
ca presedintele completului sa-i stabileasca identitatea^26).
---------------
11.1994, pag. 105.
^2)Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. II, Ed. Lumina Lex, 1997,
pag. 59.
^3) Inalta Curte de Casatie si Justitie, sectia penala, decizia nr. 2369 din 8 aprilie 2005,
www.scj.ro.
^4) Trib. Mun. Buc. sect. II. dec. nr. 1463/1976, Revista Romana de Drept nr. 4/1977,
pag. 63
^5) Tribunalul Suprem, C 7, decizia nr. 26 din 1982, in Culegere de Decizii 1982, pag.
292.
2005, pag. 339
2001, pag. 145.
^8) I. Tanoviceanu, Tratat de Drept si procedura penala, vol. IV, Tipografia Curierul
Judiciar, Bucuresti, 1924-1927, pag. 322.
^9) Noul cod de proc.pen. - prezentare comparativa, pag. 25
^10) Trib. Suprem..sect. pen. dec. nr. 2030/1971, Revista Romana de Drept, nr. 6/1972,
pag. 147-148.
pag. 64.
pag. 76.
pag. 73
^15) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 2181/1980, Culegere de Decizii 1980, pag. 332-
333.
^16) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 88-89.
^17) V. Pavaleanu, Drept procesual penal, Partea generala, Editura Lumina Lex,
Bucuresti 2001, pag. 139.
^18) V. Pavaleanu, Responsabilitatea penala a persoanelor morale in noul cod penal
francez, Pro Lege nr. 3/1999. pag. 153.
^19) Teofil Pop, Propuneri de "lege ferenda" privind continutul notiunii de parte
responsabila civilmente, Revista Romana de Drept, nr. 9/1979, pag. 17
193.
^21) Institutul Central de Cercetari Economice, Raspunderea patrimoniala a personalului,
supliment la Revista Economica, 1988, pag. 118.
^22) Tribunalul Suprem, sec. civ., dec. nr. 143/1972, in Ioan Mihuta, Repertoriu de
practica judiciara pe anii 1969-1975, pag. 281, speta nr. 100.
^23) Sanda Ghimpu, Alex. Ticlea, Dreptul muncii, Casa de Editura si Presa "Sansa" SRL,
^24) Pentru caracterizarea raspunderii patrimoniale subsidiare si cu privire la cazurile in
care ea poate interveni, a se vedea: Sanda Ghimpu, Ion Traian Stefanescu, Serban
Beligradeanu, Gheorghe Mohanu, Dreptul muncii, vol. II, pag. 110-113, Gheorghe
Mohanu, Opinii in legatura cu existenta unei raspunderi materiale "subsecvente" (II), in
Revista romana de drept nr. 7/1982, pag. 49-52.
^25)A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu,
2005, pag. 339.
Participarea inculpatului
Legea consacra regula potrivit careia judecata trebuie sa se faca cu incunostintarea

inculpatului. Aceasta masura este in sprijinul asigurarii exercitarii dreptului la aparare si
al realizarii principiului aflarii adevarului. Pentru a se da posibilitatea reala de pregatire
pentru judecata, in art. 313 alin. (2) C. proc. pen. se prevede ca citatia trebuie sa fie
inmanata inculpatului cu cel putin 5 zile inaintea termenului fixat.
In ipoteza in care procedura de citare a inculpatului este indeplinita, acesta poate fi
judecat si in contumacie (art. 291 C. pr. pen.). Spre exemplu, instanta a decis ca nu se
considera indeplinita procedura de citare cu inculpatul internat in spital daca dosarul s-a
inregistrat la instanta chiar in ziua internarii sale in spital, astfel incat inculpatul nu a avut
cunostinta de judecarea procesului sau)^1). De la aceasta regula exista doua derogari^2):
- cand inculpatul se afla in stare de detinere, chiar intr-o alta cauza, aducerea lui la
judecata fiind obligatorie (art. 314 C. pr. pen.),
- cand inculpatul este minor la data sesizarii instantei.
In aceste cazuri, judecata nu poate avea loc decat in prezenta inculpatului. in cazul
minoritatii, inculpatul poate fi judecat la prima instanta si in lipsa, daca exista dovezi din
care rezulta ca se sustrage de la judecata (art. 484 C. pr. pen.).
Pentru a asigura participarea inculpatului detinut, chiar si in alta cauza, se prevede
obligatia instantei ca o data cu citatia, sa-i comunice si copia actului de sesizare a
instantei.
In cazul inculpatului detinut, chiar si in alta cauza, se prevede ca aducerea acestuia este
obligatorie deoarece judecata nu poate avea loc decat in prezenta inculpatului (art. 314 C.
proc. pen). Desfasurarea judecatii in lipsa inculpatului arestat atrage nulitatea absoluta a
hotararii [art. 197 alin. (2) C. proc. pen.].
In consecinta ca urmare a intrarii in vigoare a Legii nr.281/2003, art.174 prevede ca
inculpatul poate fi reprezentat in orice situatie cu exceptia cazurilor in care prezenta sa
este obligatorie.
In ce priveste pe inculpatul minor, potrivit art. 484 alin. (1) C. proc. pen., judecata se face
in prezenta acestuia, cu exceptia cazului cand minorul s-a sustras de la judecata.
Lipsa asistentei juridice, daca aceasta este obligatorie potrivit legii, atrage nulitatea
absoluta a hotararii.
---------------
11/1994, pag. 105.
pag. 59.
Participarea altor persoane la judecarea cauzelor penale in prima instanta
Alaturi de inculpat si celelalte parti, la judecarea cauzelor penale in prima instanta pot
participa martori, experti si interpreti.
Pentru ca aceste persoane sa poata participa la judecata este necesara citarea lor potrivit
legii.
Daca persoana citata nu se prezinta la sedinta de judecata, instanta, apreciind ca prezenta
ei este necesara, poate dispune aducerea cu mandat (art.183 alin.1 ).
Lipsa nejustificata a martorului, expertului sau interpretului legal citat se sanctioneaza cu
amenda judiciara (art.198 alin.3 din Codul de proc. pen., modificat prin Legea 356/2006).
4. Structura judecatii in prima instanta
Activitatea de judecata in prima instanta este complexa, necesitand, din motive de

desfasurare in cond tii optime, benefice aflarii adevarului si pronuntarii unei hotarari
temeinice si legale in conditiile respectarii garantiilor procesuale, o impartire in stadii si
alte subdiviziuni (activitati si momente). Aceste stadii, desi sunt comune tuturor etapelor
judecatii au elemente specifice judecatii in prima instanta. Ele ordoneaza activitatea de
judecata si nu poate fi schimbata ordinea de desfasurare. Aceste stadii sunt: masurile de
pregatire, desfasurarea sedintei de judecata, deliberarea si adoptarea hotararii^1).
---------------
2005, pag. 339
Masurile de pregatire
In momentul sesizarii instantei si momentul de inceput al sedintei de judecata se impune

o etapa procesuala in care sunt realizate acte premejgatoare sau asa-zisa procedura
preliminara, etapa care are menirea de a pune dosarul in stare de judecata.
In etapa actelor premergatoare sedintei de judecata, presedintele instantei ia masuri
privind fixarea termenului de judecata, fixarea completului si asigurarea apararii.
In privinta fixarii termenului de judecata trebuie aratat ca in lege nu se fac precizari,
urmand ca, in functie de ordinea intrarii dosarelor la instanta, presedintele sa fixeze data
la care incepe judecarea cauzei. In anumite situatii, insa, presedintele instantei de
judecata este obligat sa dea prioritate judecarii anumitor dosare, fixand in acest scop un
termen de judecata prioritar. Astfel, potrivit art. 293, in cauzele in care sunt inculpati
arestati preventiv, judecata se face de urgenta si cu precadere. De asemenea potrivit
dispozitiilor art. 313 alin. 4, in cauzele in care inculpatul este trimis in judecata in stare de
arest, presedintele instantei, la primirea dosarului, fixeaza un termen care nu poate fi mai
mare de 48 de ore.
Judecarea cauzei se face cu precadere chiar in situatia in care unii dintre inculpati sunt
detinuti in alta cauza^1).
Si la judecata in prima instanta, dupa inregistrarea dosarului, in cauzele in care inculpatul
este trimis in judecata in stare de arest, inainte de expirarea arestarii, instanta este datoare
sa examineze din oficiu, in camera de consiliu, deci fara publicitate, regularitatea luarii
sau, dupa caz prelungirii arestarii preventive^2).
Aceste masuri se dispun de catre presedintele sau vicepresedintele instantei de judecata si
se efectueaza de grefier, nefiind aplicabile dispozitiile art. 292 C. pr. pen. care prevad ca
instanta judeca in complet de judecata. De asemenea, nu sunt aplicabile nici principiile
specifice judecatii cum sunt oralitatea, publicitatea si contradictorialitatea care se
manifesta doar in cadrul sedintei de judecata^3).
In schimb, intrucat judecata este guvernata de principiile contradictorialitatii si
nemijlocirii, o data cu fixarea termenului de judecata, presedintele instantei va da
dispozitie pentru citarea persoanelor care trebuie sa fie chemate la judecata, pe de o parte
partile, iar pe de alta parte, martorii, expertii si interpretii. In cazul in care au fost trimisi
in judecata infractori minori se citeaza autoritatea tutelara si parintii iar daca este cazul,
tutorele, curatorul sau persoana in ingrijirea ori supravegherea careia se afla minorii,
precum si alte persoane a caror prezenta este considerata necesara de catre instanta [art.
484 alin. (2) C. proc. pen.].
In etapa premergatoare sedintei de judecata, presedintele instantei numeste completul de
judecata. Seful instantei va avea grija ca la alcatuirea completului de judecata sa tina
seama de prevederile legii in materia incompatibilitatii judecatorilor.
---------------
2005, pag. 340
pag. 60-61.
Desfasurarea sedintei de judecata
In literatura de specialitate^1) se mentioneaza, desi in lege nu se statueaza expres, sedinta

de judecata poate fi compartimentata in patru etape distincte, si anume:
- inceputul judecatii
- cercetarea judecatoreasca,
- dezbaterile
- ultimul cuvant al inculpatului
---------------
Inceputul judecatii
Inainte ca instanta sa treaca la efectuarea cercetarii judecatoresti este necesar sa

intreprinda anumite activitati care au caracter organizatoric, activitati de natura sa asigure
buna desfasurare a judecarii cauzei.
Din economia dispozitiilor legale care vizeaza acest moment procesual se desprinde
necesitatea ca instanta sa se opreasca asupra urmatoarelor aspecte^1):
- sa declare sedinta deschisa,
- sa faca strigarea cauzei si apelul celor citati (cu aceasta ocazie, se verifica nu numai
prezenta persoanelor apelate, ci, in cazul celor absenti, si daca este indeplinita sau nu
procedura de citare pentru a se vedea daca nu este necesara amanarea cauzei prin fixarea
unui nou termen de judecata. Cauza se amana, chiar daca este indeplinita procedura de
citare in ipoteza in care lipseste o parte a carei prezenta este obligatorie sub sanctiunea
nulitatii absolute - de pilda, in cazul inculpatului arestat ori a inculpatului minor2),
- sa verifice legalitatea sesizarii instantei,
- sa faca unele verificari privitoare la inculpat,
- sa ia anumite masuri privind martorii, expertii si interpretii,
- sa dea anumite lamuriri si sa se pronunte asupra cererilor si exceptiilor ridicate.
Va fi lovita de nulitate hotararea adoptata de un numar diferit de judecatori decat cel
prevazut de lege. Este lovita de nulitate absoluta hotararea daca a fost prezent in complet,
chiar la un singur termen de judecata, un judecator care nu a dobandit sau a pierdut
aceasta calitate, din judecatori incompatibili, de asemenea cand la deliberare si la darea
hotararii au participat alti judecatori sau un numar diferit de judecatori de cei care au
participat la dezbaterile judiciare [art. 292 alin. (3) si art. 307 C. proc. pen.].
In acest punct semnalam ca in legatura cu compunerea legala a instantei de judecata in
practica judiciara s-au ridicat multe probleme^3). Astfel, s-a statuat ca nerespectarea
normelor legale de compunere a instantei nu trebuie sa se manifeste pe tot parcursul
judecatii, nulitatea absoluta a hotararii producandu-se chiar daca reaua compunere a
completului a existat numai la unul din termene^4), dar la care s-au audiat martori^5), s-a
discutat admisibilitatea unor probe^6), ori s-au solutionat cereri ale partilor^7).
Dimpotriva, daca la termenul la care compunerea instantei a fost gresita, nu a fost
solutionata cauza, nu au fost administrate probe si nici nu au fost luate masuri procesuale
ce ar fi avut consecinte cu privire la solutionarea cauzei, nu se poate retine o incalcare a
legii care sa atraga sanctiunea nulitatii^8). Identica a fost solutia si cand ulterior
termenelor la care instanta a fost gresit compusa s-au reluat aceleasi acte procesuale de
catre instanta intr-o compunere legala^9).
Daca in cursul judecatii la prima instanta se iveste un dezacord cu privire la o chestiune
incidenta (de exemplu, admiterea unei probe), solutionarea divergentei se va face in
complet de 3 judecatori dupa care se va reveni la completul obisnuit^10).
Cererea de incetare a executarii unei pedepse prin munca fara privare de libertate se
solutioneaza in complet format din 2 judecatori, daca pedeapsa prevazuta de lege pentru
infractiunea savarsita este inchisoarea mai mare de 2 ani^11).
Cand o instanta, schimband incadrarea juridica a unei fapte penale declina competenta in
favoarea altei instante, nu trebuie sa fie compusa in completul prevazut de lege pentru
judecarea cauzei la aceasta ultima instanta. in speta, Judecatoria schimband incadrarea
juridica din vatamare corporala grava in tentativa de omor a dispus corect declinarea de
competenta in compunerea avuta initial^12).
---------------
Bucuresti, 2004, pag. 151 si urm.
pag. 67.
^3) conform N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed. Paidea, 1996,
pag. 156.
^4) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 3011/1983, Revista Romana de Drept ni. 11/1983,
pag. 73-74.
pag. 163.
pag. 73-74.
^7 Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 314/1974, Revista Romana de Drept nr. 7/1974, pag.
60-61.
pag. 72
pag. 61
^10) Trib. jud. Sibiu. dec. pen. nr. 67/1971, Revista Romana de Drept, nr. 4/1973, pag.
155-159.
^11) Trib. jud. Satu-Mare, dec. pen. nr. 238/1980, Revista Romana de Drept, nr. 4/1981,
pag. 109
74.
Cercetarea judecatoreasca
Dupa efectuarea actelor necesare, daca se constata ca nu exista nici un caz de desesizare
sau de amanare a cauzei aceasta aflandu-se in stare de judecata, se trece la cercetarea
judecatoreasca.
Cercetarea judecatoreasca este acea parte a judecatii in care se administreaza si se
verifica probele necesare pentru aflarea adevarului si formarea unei convingeri certe a
judecatorului asupra invinuirii aduse inculpatului.
Cercetarea judecatoreasca are drept obiect^1):
a) readministrarea probelor care an fost administrate in cursul urmaririi penale. Aceasta
reprezinta o cerinta indispensabila a principiului nemijlocirii sedintei de judecata pentru o
percepere directa si nemijlocita a probelor de catre instanta de judecata,
b) administrarea oricaror alte probe. Aceasta reprezinta o cerinta a necesitatii de a se
asigura in procesul penal lamurirea cauzei sub toate aspectele in vederea aflarii
adevarului.
Administrarea probelor se face in conditii de publicitate, oralitate si contradictorialitate
fiind percepute nemijlocit de judecator dar si de procuror si parti.
In cazul in care sesizarea instantei s-a facut prin rechizitoriu se administreaza probele
(care pot fi administrate) administrate in faza de urmarire penala. in cazul in care acestea
sunt incomplete sau pentru aflarea adevarului se intrevede posibilitatea administrarii de
alte probe, din oficiu sau la propunerea partilor ori a procurorului, instanta poate dispune
si administrarea altor probe. in baza rolului activ, instanta de judecata trebuie sa staruie
pentru inlaturarea oricarei situatii de indoiala.
In acest sens, in dispozitiile art. 320 alin. 4 se arata ca procurorul si partile pot cere
administrarea de probe noi si in cursul cercetarii judecatoresti.
Ordinea in care se face cercetarea judecatoreasca este cea stabilita de lege. Instanta poate
dispune unele schimbari atunci cand este necesar pentru buna desfasurare a cercetarii
judecatoresti.
Cand este prezent inculpatul, ordinea nu mai poate fi schimbata decat dupa audierea lui,
fiind acela ce a declansat conflictul dedus judecatii.
Avand in vedere dispozitiile art. 321, precum si celelalte norme legale care reglementeaza
etapa cercetarii judecatoresti, reiese ca ordinea de efectuare a actelor de cercetare
judecatoreasca este urmatoarea:
- inceperea cercetarii judecatoresti,
- ascultarea inculpatului,
- ascultarea coinculpatilor,
- ascultarea celorlalte parti,
- ascultarea martorului, expertului sau interpretului.
In practica s-au pus in discutie consecintele nerespectarii ordinii de desfasurare a
cercetarii judecatoresti. intr-o speta s-a decis ca desi potrivit art. 326 si 327 ascultarea
partii civile se face inainte de ascultarea martorilor, nerespectarea dispozitiei nu duce prin
ea insasi la desfiintarea hotararii atacate, intrucat art. 321 alin. 3 prevede ca ordinea poate
fi schimbata de instanta^2).
---------------
pag. 75.
pag. 66.
Terminarea cercetarii judecatoresti
Dupa ce au fost administrate toate probele si presedintele instantei apreciaza ca se poate

trece la dezbaterea cauzei, intreaba pe procuror si parti daca mai au de dat explicatii ori
de formulat cereri noi pentru completarea cercetarii judecatoresti (art. 339 C. proc. pen.).
Daca si acestea considera ca nu mai au cereri de facut si nu se impune administrarea de
noi probe sau daca acestea au fost respinse, ori daca s-au efectuat completarile facute,
presedintele completului declara terminata cercetarea judecatoreasca. Aceasta declaratie
marcheaza trecerea procesului in stadiul dezbaterilor judiciare^1).
In raport cu intrebarea presedintelui completului de judecata partile sau procurorul pot
formula cereri pentru completarea cercetarii judecatoresti sau pot sa nu formuleze noi
cereri.
Cercetarea judecatoreasca se considera terminata cand:
- nu s-au formulat cereri noi,
- cererile formulate au fost gasite neintemeiate de catre instanta si, in consecinta, au fost
respinse,
- cererile formulate au fost admise si cercetarea judecatoreasca a fost completata.
Dupa terminarea cercetarii judecatoresti, in cauza fiind administrate toate probele,
urmeaza discutarea lor in conditii de oralitate, publicitate si deplina contradictorialitate.
---------------
2005, pag. 346
Restituirea cauzei la procurer
Generalitati
Cercetarea judecatoreasca, presupunand o atenta administrare a probelor in conditii de

publicitate, oralitate si contradictorialitate, poate da la iveala aspecte pentru a caror
rezolvare este necesara trimiterea cauzei la procuror.
Restituirea cauzei la procuror poate fi facuta cand cercetarea penala a fost efectuata de un
organ necompetent (art.332).
Daca pe parcursul cercetarii judecatoresti rezulta ca in cauza supusa judecatii s-a efectuat
cercetarea penala de un alt organ decat cel competent, instanta se desesizeaza si restituie
cauza procurorului care ia masuri ca urmarirea sa fie facuta de organul competent^1).
Instanta se poate desesiza in tot cursul judecatii, atat in timpul cercetarii judecatoresti, cat
si ulterior in cursul dezbaterilor, cand constata ca urmarirea penala nu este completa, iar
completarea nu s-ar putea face in fata instantei decat cu mare intarziere. Dimpotriva, s-a
aratat ca este nelegala restituirea dosarului pentru a se clarifica contradictiile existente in
materialul probator, cat timp acestea puteau fi elucidate de instanta^2). In schimb, daca
datorita complexitatii purtatorului, instanta nu ar fi putut efectua o administrare operativa,
restituirea cauzei la procuror se impune^3).
Instanta poate restitui cauza procurorului numai in urma administrarii probelor in cadrul
cercetarii judecatoresti. Cat timp instanta nu a administrat nici o proba, nu are elemente
pentru a aprecia daca urmarirea este sau nu completa si nici daca extinderile ar fi de
natura sa intarzie judecata^4).
---------------
^1) Tribunalul Suprem, Sectia penala, dec. nr. 645 din 1983, in Revista Romana de
Drept, nr.5, 1984, pag. 67, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia I penala, dec. nr. 2/1998. dec.
nr. 632/1998, dec. nr. 54/1998, Sectia a II-a penala, dec. nr. 1028/1998, in Culegere de
practica judiciara penala pe anul 1998, Ed. All Beck, Bucuresti, 1999, pag. 56-60.
^2) Trib. Jud. Ilfov, decpen. nr. 698/1978, Revista Romana de Drept, nr. 2/1979, pag. 67.
^3) Trib. Suprem, sec{.pen.dec. nr. 1726/1980, Culegere de Decizii din anul 1980, pag.
353-355.
^4) Trib. Mun. Bucuresti, sect. a II-a pen.dec. nr. 1225/1976, Repertoriu alfabetic de
practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 356.
Restituirea cauzei pentru refacerea urmaririi penale
In practica s-au ivit doua situatii:

- cand, in urma schimbarii incadrarii, competenta revine instantei superioare, dar
urmarirea penala a fost efectuata de parchetul de pe langa acea instanta. In acest caz, s-a
decis ca nu se restituie cauza procurorului ci aceasta se declina instantei competente
deoarece urmarirea penala este efectuata de organul competent^1),
- cand judecatoria a fost sesizata de parchetul de pe langa aceasta si a schimbat incadrarea
juridica intr-o infractiune de competenta tribunalului, urmeaza a se dispune trimiterea
cauzei la procurorul de la parchetul de pe langa tribunal, si nu isi va declina competenta
in favoarea tribunalului deoarece este obligatorie refacerea urmaririi penale de parchetul
competent.
Cand se constata ca instanta nu este competenta sa solutioneze cauza (de ex., cauza este
judecata de o instanta civila si este de competenta unei instante militare) aceasta se
restituie obligatoriu procurorului si nu se declina^2).
Cauza nu se mai restituie daca in urma cercetarii judecatoresti instanta schimba
incadrarea juridica intr-o alta infractiune, in raport de care se constata ca urmarirea nu a
fost efectuata de organul de cercetare competent. Restituirea nu se justifica pentru ca in
raport de incadrarea juridica initiala, data de organul de cercetare, acesta a fost
competent, schimbarea fiind determinata de o imprejurare ulterioara, necunoscuta in
momentul desfasurarii urmaririi penale^3).
In practica instantei supreme^4) s-a decis ca acest caz este aplicabil si atunci cand
organul de cercetare penala a efectuat cercetari penale intr-o infractiune de competenta de
urmarire penala proprie a procurorului. in argumentarea acestei practici, s-a considerat ca
atunci cand efectueaza personal urmarirea penala, procurorul poate fi asimilat cu un
„organ care efectueaza cercetarea penala" in sensul art. 332 alin. 1 C. pr. pen.
Impotriva hotararii de desesizare se poate face recurs de catre procuror si de orice
persoana ale carei interese au fost vatamate prin hotarare, procedura fiind aceeasi ca la
restituirea pentru completarea urmaririi penale.
---------------
^1) A se vedea, C.S.J., s. pen., dec. nr. 2342/1992, Deciziile Curtii Supreme, pag. 328.
^2) A se vedea, Tribunalul jud. Constanta, s. pen., dec. pen. nr. 559/1979, Revista
60.
^4) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 610/1981 in Culegere de decizii pe anul
1981, p.339, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 85/1972 in Culegere de decizii
pe anul 1972, pag. 430, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 801/1971 in Revista
Romana de Drept nr. 3/1972, pag. 163
Restituirea cauzei pentru completarea urmaririi penale
In cadrul cercetarii judecatoresti instanta are obligatia de a manifesta rol activ.

Acest principiu este o consecinta a principiului oficialitatii in procesul penal, in orice caz,
intre cele doua principii se poate vorbi de o stransa legatura^1).
Potrivit art. 4 din Codul de procedura penala, organele care participa la desfasurarea
procesului penal trebuie sa manifeste un rol activ atat in initierea procesului penal
(realizand, in acest fel, si cerintele oficialitatii in procesul penal), cat si in realizarea
activitatilor cerute de urmarirea penala, de judecata si de punerea in executare a
hotararilor judecatoresti penale.
Doctrina si practica judiciara de pretutindeni atrag atentia asupra importantei atitudinii
active a organelor judiciare mai ales in desfasurarea procesului penal.
Instanta are indatorirea de a administra probe noi pentru completa elucidare a cauzei, prin
procedura prevazuta la art. 332 C. proc. pen., modificat prin Legea 356/2006.
---------------
^1) V. Dongoroz s.a., Explicatii teoretice ale codului penal roman. Partea generala, vol I,
Bucuresti, Ed. Academiei, 1975, pag. 46-47
Schimbarea incadrarii juridice
Incadrarea juridica a faptei inseamna stabilirea textului de lege care o prevede si

sanctioneaza precum si caracterizarea ei ca infractiune potrivit acestui text^1).
Incadrarea juridica a faptei presupune realizarea de catre organele judiciare a unei
concordante intre continutul legal al infractiunii si continutul concret al acesteia. Prin
incadrarea juridica a faptei se stabileste textul din legea penala care prevede si
sanctioneaza fapta socialmente periculoasa care face obiectul cauzei penale. Sensul
tehnic al notiunii de „incadrare juridica" se deosebeste de „calificarea faptei", aceasta din
urma fiind facuta de catre legiuitor^2). Incadrarea juridica presupune stabilirea
infractiunii tip, a variantelor calificate sau mai putin grave, a formei de tentativa, a
situatiei de pluralitate de infractori sau de infractiuni si a altor dispozitii legale incidente
(caracterul continuat al infractiunii, fapta savarsita de trei sau de mai multe persoane ori
alte circumstante agravante cuprinse in art. 75 c. penal)^3). In literatura penala^4) s-a
considerat ca schimbarea incadrarii juridice inseamna modificarea a insusi textului de
lege penala, care prevede si sanctioneaza fapta ce formeza obiectul cauzei penale. Ea se
justifica ori de cate ori, in cursul judecatii in prima instanta, se ajunge la concluzia ca
incadrarea juridica data faptei in rechizitoriu sau plangerea prealabila a persoanei
vatamate nu este corecta si ar trebui schimbata cu o alta incadrare juridica
corespunzatoare faptei penale retinute in sarcina inculpatului, deoarece instanta are
obligatia sa faca o corecta aplicare a legii penale materiale, nefiind tinuta de incadrarea
juridica initiala. Schimbarea incadrarii juridice trebuie sa opereze si atunci cand sesizarea
instantei se face prin plangere prealabila, chiar daca partite declara ca se impaca in
infractiunea indicata de incadrarea juridica initiala. In speta care a prilejuit aceasta
concluzie inculpatul a fost trimis in judecata prin plangerea prealabila pentru infractiunea
de lovire, desi victima a facut dovada ca a suferit o vatamare corporala grava. in aceste
conditii, instanta trebuie sa schimbe incadrarea juridica in art 182 C. pen. si sa condamne,
neputand sa ia act de impacarea partilor si sa inceteze procesul penal^5).
Avand in vedere ca in cursul judecatii sunt readministrate probele din urmarirea penala
cat si probe noi, este posibil ca sa apara date care conduc la concluzia ca incadrarea
juridica data faptei prin actul de sesizare trebuie schimbata.
In practica judiciara s-a precizat in mod just ca nu este vorba de o schimbare a incadrarii
juridice, si deci instanta nu este obligata sa supuna discutiei imprejurarea ca prin actul de
sesizare nu s-a aratat expres textul delege in care se incadreaza fapta atata timp cat din
considerentele rechizitoriului se desprinde faptul ca inculpatul este trimis in judecata
pentru fapta prevazuta in rechizitoriu^6), intr-o asemenea situatie este vorba de o eroare
materiala evidenta care poate fi indreptata prin procedura prevazuta de art.195. In
doctrina s-a considerat^7) ca interpretarea normelor referitoare la schimbarea incadrarii
juridice e bine sa fie cat mai larga, dispozitiile din art. 334 cu caracter de garantie urmand
sa fie incidente in situatii cat mai numeroase. In aceeasi opinie doctrinara se manifesta
retineri fata de interpretarile restrictive date in acest sens. Apreciem discutabila parerea
ca procedeul instantei de fond de a inlatura existenta provocarii, desi aceasta circumstanta
atenuanta era cuprinsa in rechizitoriu, fara a urma dispozitiile din art. 334 ar fi corecta^8).
Cand schimbarea incadrarii juridice s-a facut dupa terminarea cercetarii judecatoresti sau
in orice alt moment ulterior cercetarii judecatoresti, instanta, dupa caz, mentine cauza
spre solutionare sau isi declina competenta instantei superioare in grad.
Instanta mentine cauza spre solutionare cand datorita noii incadrari juridice nu are loc
modificarea competentei instantei sau cand noua incadrare juridica atrage competenta
unei instante inferioare in grad.
Schimbarea incadrarii juridice presupune urmatoarele obligatii ale instantei:
- sa puna in discutie noua incadrare juridica,
- sa atraga atentia inculpatului ca are dreptul sa ceara lasarea cauzei mai la urma sau
eventual amanarea judecatii pentru a-si pregati apararea.
In urma discutarii in contradictoriu a noii incadrari, pana la dezbateri instanta nu trebuie
sa se pronunte prin incheiere asupra noii incadrari deoarece aceasta echivaleaza cu
antepronuntarea^9).
Cu ocazia dezbaterilor se poate pune din nou in discutie incadrarea juridica. Daca
schimbarea incadrarii juridice s-a cerut in cursul dezbaterilor instanta se va pronunta prin
sentinta. Daca se impune schimbarea incadrarii juridice in cursul deliberarii instanta, prin
incheiere, va repune cauza pe rol din stadiul procesual al dezbaterilor, pentru a fi
dezbatuta in contradictoriu noua incadrare.
Schimbarea incadrarii juridice va avea, dupa caz, efecte asupra: stabilirii competentei,
asupra valabilitatii modului de sesizare (rechizitoriu sau plangere), a participarii
procurorului si a aparatorului, individualizarii pedepsei.
---------------
pag. 100, nota de subsol 138, I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat,
Editura Global Lex, Bucuresti, 2004.
^3) Trib. Jud. Gorj, dec. pen. nr. 888/1971, Revista Romana de Drept, nr. 11/1975, pag.
134-140.
^4) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea speciala, vol. I, Editura Oscar Print, 1994,
pag. 193 -194, Gr. Theodoru, Tudor Plaesu, Drept procesual penal, partea generala,
Universitatea „Al. I. Cuza", Iasi, 1986, pag. 160 -161, N. Volonciu, Tratat de procedura
penala, Partea speciala, vol. III, Editura Paidea, Bucuresti, 1994, pag. 303.
^5) a se vedea, G. Antoniu, Comentariu la sentinta penala nr. 430/1969 a Judecatoriei
Caransebes in Practica judiciara penala, vol. IV, Procedura penala de G. Antoniu s. a.,
Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1993, pag. 223, Tribunalul Suprem, sectia penala,
decizia nr. 661/1971, Culegere de decizii pe anul 1971, pag. 285.
^6) Tribunalul jud. Timis, dec. pen. nr.498din 1978, in Revista Romana de Drept, nr.1,
1979, pag. 59.
^8) Trib. Suprem, sect.pen.dec. nr.489/1978, Repertoriu alfabetic de practica judiciara in
materie penala pe anii 1976-1980, pag. 366.
^9) A se vedea C.S.J.. s. pen., dec. nr. 2742/1997, Buletinul Jurisprudentei 1997, pag.
382.
Deliberarea
Prezentare
Dupa terminarea sedintei de judecata, instanta trebuie sa treaca la deliberare, cu care

ocazie rezolva cauza penala si in final, pronunta hotararea judecatoreasca.
Caracterizata ca o consfatuire a membrilor completului de judecata, asupra problemelor
ce au format obiectul judecatii, deliberarea este activitatea procesuala prin care se verifica
si se evalueaza materialul probator si procedural al cauzei, in vederea solutionarii
fondului cauzei.
Deliberarea este definita si ca activitatea logica ce sta la baza procesului de solutionare a
cauzelor penale.
Prin functiunea si finalitatea sa, deliberarea constituie o etapa distincta in desfasurarea
judecarii cauzelor penale. Deliberarea constituie actul final al judecatii, in urma caruia
instanta da o hotarare privind conflictul de drept penal dedus spre solutionare^1).
Deliberarea primei instante de judecata este supusa, sub aspectul procedurii, regulilor
comune examinate anterior. Ea prezinta particularitati doar in ceea ce priveste obiectul si
ordinea in care aceasta se abordeaza de catre membrii completului de judecata (art. 343
C. pr. pen.).
Astfel, completul de judecata delibereaza mai intai in latura penala a cauzei, asupra
chestiunilor de fapt, care se refera la temeinicia invinuirii si apoi, in masura in care s-a
retinut ca inculpatul a savarsit fapta ce formeaza obiectul judecatii, asupra chestiunilor de
drept, care se refera la raspunderea penala si sanctiunea ce urmeaza a se aplica
inculpatului, iar ta latura civila asupra chestiunilor de fapt privind existenta prejudiciului
cauzat prin infractiune si apoi asupra chestiunilor de drept referitoare la raspunderea
civila a inculpatului si a partii responsabile civilmente, dupa caz, precum si la modalitatea
de reparare a prejudiciului. La sfarsit, completul de judecata delibereaza si asupra
chestiunilor auxiliare, precum si asupra oricarei alte probleme privind justa solutionare a
cauzei^2).
---------------
pag. 139.
Deliberarea asupra laturii penale a cauzei si solutionarea ei
Actiunea penala este o institutie de baza a procesului penal deoarece ea constituie

instrumentul prin care se desfasoara si se finalizeaza procesul penal potrivit art. 9 C. proc.
pen.
Actiunea penala are un caracter inevitabil ce deriva din comiterea unei infractiuni si din
obligatia organelor judiciare de a asigura tragerea la raspundere penala a celor vinovati de
incalcarea legii penale. Actiunea penala presupune: punerea in miscare dupa identificarea
persoanei care a comis o fapta prevazuta de legea penala, exercitarea actiunii penale prin
trimiterea in judecata sau chemarea in judecata a persoanei vinovate, sustinerea invinuirii
in fata instantei de judecata, condamnarea inculpatului in cazul stabilirii vinovatiei
sale^1)
In faza de judecata, actiunea penala se exercita, in principal, de catre procuror. In cazurile
in care participarea procurorului la judecata nu este obligatorie, actiunea penala va fi
exercitata de partea vatamata si, in aceste situatii, activitatea partii vatamate va fi dublata
de cea a procurorului, care poate fi prezent, intotdeauna, la exercitarea actiunii penale^2)
In solutionarea laturii penale a cauzei instansa analizeaza chestiunile de fapt si pe cele de
drept.
Chestiunile de fapt: instanta de judecata va trebui sa-si formeze convingerea privitor la
urmatoarele aspecte^3):
- fapta dedusa judecatii exista,
- a fost savarsita de inculpat
- acesta indeplinea conditiile raspunderii penale (nu era in momentul comiterii faptei
minor sau iresponsabil)
- forma de comitere si de participare
- daca inculpatul a savarsit fapta cu vinovatie
- daca nu opereaza cazuri care inlatura caracterul penal al faptei (legitima aparare, starea
de necesitate, cazul fortuit, betia, eroarea de fapt)
forma de vinovatie
- circumstantele in care a fost savarsita fapta
- gradul de pericol social al faptei
- in general toate imprejurarile de fapt care pot determina incadrarea juridica si in final
pedeapsa.
Intr-o opinie mai nuantata^4), daca in urma efectuarii operatiei de apreciere a probelor,
instanta constata ca acestea sunt complete, fiind de natura a lamuri cauza sub toate
aspectele, va delibera asupra urmatoarelor chestiuni de fapt: daca exista fapta pentru care
inculpatul a fost trimis in judecata, daca fapta a fost savarsita de inculpat, daca inculpatul
a savarsit fapta cu vinovatie.
- In ipoteza in care completul de judecata a ajuns la o concluzie negativa cu privire la
toate aceste aspecte, nu va mai continua deliberarea asupra celorlalte chestiuni, deoarece
fara fapta si fara vinovatie nu va putea exista nici raspundere penala si nici raspundere
civila
- Daca, dimpotriva, concluzia este afirmativa, instanta va examina in continuare toate
imprejurarile de fapt in care a fost comisa fapta, precum si cele referitoare la situatia
personala a inculpatului, imprejurari ce sunt de natura a indica gradul de pericol social al
faptei si al faptuitorului, ce urmeaza a servi, in final, la individualizarea raspunderii
penale.
Chestiunile de drept: dupa stabilirea certa a tuturor elementelor de fapt necesare unei
corecte solutionari a cauzei se va trece la rezolvarea chestiunilor de drept. In primul rand,
daca s-a stabilit existenta faptei, instanta va trebui sa stabileasca daca este prevazuta de
legea penala. Apoi se va stabili incadrarea juridica a faptei (textul legal corespunzator
starii de fapt). Va stabili daca nu opereaza o cauza de inlaturare a caracterului penal al
faptei sau a raspunderii penale, cu exceptia gratierii (temeiul legal). In caz afirmativ, cand
fapta este pedepsibila, instanta va trebui sa stabileasca pedeapsa.
In solutionare actiunii penale, instanta hotaraste prin sentinta asupra invinuirii aduse
inculpatului, pronuntand, dupa caz:
a) condamnarea
b) achitarea
c)incetarea procesului penal.
Pentru a pronunta condamnarea instanta trebuie sa constate ca sunt realizate cumulativ
conditiile:
a) fapta exista,
b) fapta constituie infractiune
c) fapta a fost savarsita de inculpat.
Achitarea se pronunta de catre instanta de judecata cand aceasta constata existenta unuia
din cazurile:
a) fapta nu exista
b) fapta nu este prevazuta de legea penala,
c) fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni,
d) fapta nu a fost sayarsita de catre inculpati,
e) faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii,
f) exista vreuna din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei.
Potrivit art. 345 alin. 5, in cazul in care instanta a pronuntat incetarea procesului penal,
dispunand, totodata, inlocuirea raspunderii penale, se aplica o sanctiune cu caracter
administrativ din cele prevazute in art. 91 din C. penal^5).
---------------
^1) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 97-98
2005, pag. 357-358
pag. 142-143.
Deliberarea asupra laturii civile a cauzei si solutionarea acesteia
Dreptul celui vatamat prin infractiune de a urmarii tragerea la raspundere civila pe cale
judiciara a faptuitorului se materializeaza pe plan procesual in exercitiu unei actiuni
civile^1). Asa fiind, actiunea civila, ca institutie a dreptului procesual penal, este mijlocul
legal prin care o persoana care a suferit un prejudiciu material sau moral prin infractiune
cere repararea acestuia in cadrul procesului penal. Ca actiune judiciara, actiunea civila
este, in esenta, o institutie de drept civil, devenind o institutie a dreptului procesual in
masura in care este exercitata in cadrul unui proces penal^2).
Actiunea civila este definita ca fiind mijlocul legal cel mai important de proteguire prin
constrangere judiciara a drepturilor civile incalcate sau a intereselor ocrotite de lege. Pe
calea actiunii civile, un subiect de drept (persoana fizica sau persoana juridica) cere
organului de jurisdictie fie recunoastere unui drept subiectiv preexistent ori constituirea
unei situatii juridice noi, fie incetarea piedicilor puse in exercitare dreptului sau de catre o
alta persoana sau plata unei despagubiri atunci cand instituirea si executarea unor
asemenea obligatii este necesara in vederea realizarii dreptului respectiv^3).
Dupa rezolvarea laturii penale a cauzei in cazul retinerii comiterii infractiunii, completul
delibereaza si asupra recuperarii pagubei produse prin infractiune, aceasta reprezentand o
obligatie^4). Astfel, va trebui sa stabileasca daca exista o paguba, daca aceasta a fost
cauzata prin infractiune (existenta raportului de cauzalitate), intinderea acesteia, temeiul
legal al raspunderii inculpatului si a partii responsabile civilmente si modalitatile de
reparare. in final va trebui sa stabileasca daca se impune luarea, revocarea sau mentinerea
masurilor de siguranta^5).
Solutiile de condamnare si in parte cele de incetare a procesului penal nu influenteaza
rezolvarea laturii civile, inculpatul fund obligat la reparatii civile in masura in care
raspunde din punct de vedere civil. Astfel, de cate ori inculpatul este condamnat si se.
constata ca prin infractiunea retinuta s-a produs un prejudiciu, el va fi obligat sa-l repare.
De asemenea, cauze ca prescriptia, amnistia, moartea inculpatului, care impiedica
exercitarea actiunii penale si determina incetarea procesului penal nu se rasfrang asupra
solutionarii laturii civile, neducand la stingerea actiunii civile si exonerarea de raspundere
civila. Instanta e obligata a solutiona cauza si sub aspect civil desi fapta e amnistiata,
neputand rezerva partii civile calea unei actiuni civile separate^6).
Legea prevede posibilitatea ca instanta sa disjunga actiunea civila si sa amane judecarea
acesteia cand rezolvarea pretentiilor civile ar provoca intarzierea solutionarii actiunii
penale (art. 347).
Daca instanta admite actiunea civila, examineaza si necesitatea luarii masurilor
asiguratorii privind reparatiile civile, daca asemenea masuri nu au fost luate anterior.
Dispozitiile din hotarare privind luarea masurilor asiguratorii sunt executorii.
Cand instanta nu s-a pronuntat asupra actiunii civile, masurile asiguratorii se mentin.
Aceste masuri inceteaza de drept daca persoana vatamata nu introduce actiune in fata
instantei civile in termen de 30 de zile de la ramanerea definitiva a hotararii^7).
---------------
2001, pag. 205
^4) Tribunalul Suprem, sect, pen.dec.nr. 466/1981, Revista Romana de Drept, nr.
11/1981, pag. 55.
2005, pag. 358
^6) Trib Jud.Timis, dec. pen. nr. 285/1970, Revista Romana de Drept, nr. 11/1970, pag.
168-169.
5. Adoptarea hotararii
Sentinta penala - generalitati
Sentinta penala este hotararea care incheie judecata in prima instanta, prin care aceasta
hotaraste asupra invinuirii aduse inculpatului, pronuntand, dupa caz, condamnarea,
achitarea sau incetarea procesului penal. Tot prin sentinta se va hotari si desesizarea
primei instante dar prin aceasta nu se solutioneaza, ci doar se reia ciclul procesual.
Sentintele trebuie sa intruneasca urmatoarele trasaturi:
- sentintele prin care se solutioneaza fondul cauzei nu sunt definitive, fiind reglementata
posibilitatea atacarii lor printr-o cale ordinara de atac (apelul sau recursul),
- sa fie legale si temeinice. Daca impotriva lor nu se exercita caile de atac, intra in puterea
lucrului judecat si asupra lor opereaza prezumtia absoluta de adevar judiciar. Datorita
acestui fapt hotararea devine opozabila cu efecte erga ornnes, in caz de condamnare fiind
rasturnata prezumtia de nevinovatie iar in caz de achitare devenind un atestat de
nevinovatie. Daca se exercita caile de atac hotararea trebuie sa fie invulnerabila atat sub
aspectul stabilirii adevarului (temeinica) cat si suc aspectul aplicarii in cauza in mod
corect a dispozitiilor procedurale cat si a celor de drept material (legala),
- sa fie educative. Solutia ce se pronunta, reflectand triumful adevarului si al legii,
impotriva cebr ce au comis infractiuni, trebuie sa starneasca ecou in randul celor tentati
sa incalce legea, realizand preventia generala.
Continutul hotararilor judecatoresti penale trebuie sa corespunda realizarii urmatoarelor
obiective^1):
- sa permita verificarea daca judecata s-a desfasurat cu respectarea legalitatii si in special
a dispozitiilor care garanteaza drepturile partilor si asigura stabilirea adevarului,
- sa constituie o garantie ca nimic din ceea ce formeaza obiectul judecatii nu este lasat de
catre instanta in afara examinarii si ca solutia pronuntata este rezultatul firesc al acestei
examinari,
- sa asigure exacta executare a celor hotarate de instanta.
Datorita prezumtiei de legalitate si adevar, ca trasaturi ale hotararii primei instante,
sentinta se pre nunta in numele legii, unele dispozitii avand aplicare de indata iar altele
dupa ramanerea definitiva a acesteia.
Particularitatile sentintei penale trebuie privite atat in raport cu oricare dintre actele
procesuale si procedurale ce se dau in tot cursul procesului penal (fie in cursul urmaririi
penale, fie in cursul judecatii) cat si in raport cu celelalte hotarari judecatoresti la care se
refera art. 311 alin. 2 si 3 C. pr. pen. (decizii sau incheieri). Acestea sunt, in principal,
urmatoarele:
a) este actul procesual prin care se realizeaza pentru prima data aplicarea legii penale
persoanei cu privire la care se presupune ca a savarsit o infractiune. De esenta sentintei
este condamnarea, ca unica modalitate de infaptuire a justitiei in cauzele penale, nu
achitarea sau incetarea procesului penal prin care se infirma invinuirea fie pe motivul
lipsei de temei, fie pe acela al lipsei de obiect,
b) se pronunta in numele legii. Ea trebuie sa fie legala, deoarece este rezultatul unei
activitati procesuale1 cu privire la care se presupune ca se desfasoara conform legii si
aplica in mod corect legea penala si cea civila, daca este cazul. Legalitatea sentintei este,
insa, relativa, putand fi infirmata prin exercitarea cailor de atac prevazute de lege,
c) este, in principiu, fondata. Legea presupune ca sentinta prin care se transeaza in primul
grad in fond chestiunile de fapt referitoare la existenta faptei si vinovatia faptuitorului,
exprima adevarul cu privire la faptele cauzei, aplica o pedeapsa just individualizata in
raport cu criteriile generale sau speciale de individualizare si agrumenteaza in mod
convingator solutia adoptata (prin trimitere explicita la mijloacele de proba administrate
in cauza, in conformitate cu legea). Caracterul fondat al sentintei este, insa, prezumat
doar in mod relativ, deoarece el poate fi infirmat de instanta ierarhic superioara in urma
exercitarii uneia din caile de atac prevazute de lege,
d) este, de regula, nedefinitiva. In principiu, sentinta penala este nedefinitiva deoarece, ca
urmare a regulii celor trei grade de jurisdictie , ea este supusa in principiu a doua cai
ordinare de atac: apelul si recursul. Caracterul nedefinitiv al sentintei se intinde pana la
expirarea termenului de apel sau de recurs, dupa caz, iar daca s-a declarat apel sau recurs,
in tot cursul judecatii apelului sau recursului. Sentinta penala se definitiveaza doar daca
se. respinge atat apelul declarat impotriva sentintei primei instante cat si recursul
impotriva deciziei instantei de apel ori, in anumite cazuri prevazute de lege (de pilda, in
cazul infractiunilor contra ordinii si disciplinei militare sanctionate de lege cu pedeapsa
inchisorii de cel mult doi ani, sau a sentintelor pronuntate de curtile de apel si Curtea
Militara de Apel ori a sentintelor pronuntate de sectia penala sau militara a Curtii
Supreme de Justitie) daca se respinge recursul declarat impotriva sentintei penale.
Prin exceptie de la aceasta regula, sentinta penala este definitiva nefiind supusa nici
apelului si nici recursului in cazurile prevazute de lege (de pilda, sentinta de declinare a
competentei),
e) are un caracter educativ. Prin continutul sau sentinta penala trebuie sa manifeste rolul
educativ atat asupra partilor (persoanelor implicate in procesul penal) cat si asupra
celorlalte persoane cu consecinte in privinta profilaxiei speciale si generale. Pentru
aceasta, insa, hotararea primei instante trebuie sa fie legala si sa dea satisfactie cerintei ca
orice persoana vinovata de savarsirea unei infractiuni sa fie pedepsita potrivit vinovatiei
sale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala.
---------------
^1) S. Kahane, Structura si continutul hotararilorjudecatoresti in lumina prevederilor
noului cod de procedura penala, Revista Romana de Drept, nr. 6/1969, pag. 24.
Structura hotararilor judecatoresti pronuntate in prima instanta
Complexitatea problemelor existente in cuprinsul hotararii judecatoresti a impus

reglementarea unei anumite structuri a acestora. Astfel, potrivit art. 354, hotararea prin
care instanta penala solutioneaza fondul cauzei trebuie sa contina o parte introductiva, o
expunere si dispozitivul.
Partea introductiva, cunoscuta in literatura de specialitate si sub denumirea de practicaua
sau expozeul, poate fi intocmita in doua variante, in functie de momentul cand a avut loc
pronuntarea.
In art. 355 C. proc. pen. se prevede ca partea introductiva a hotararii contine mentiunile
prevazute in art. 305 C. proc. pen. care se refera la incheierea de sedinta. Aceasta in cazul
in care pronuntarea are loc in aceeasi zi si nu s-a dispus amanarea pronuntarii. Daca se
dispune amanarea pronuntarii aceasta se va face prin incheiere care va cuprinde
mentiunile prevazute de art. 305 C. proc. pen.
Daca pronuntarea a avut loc in alta zi, existand o incheiere de sedinta, partea introductiva
a hotararii se limiteaza numai la mentiunile aratate in art. 355 alin. 2 C. proc.civ..
Lipsa din partea introductiva a sentintei a unor mentiuni esentiale cum sunt cele privind
numele si prenumele judecatorilor si al procurorului, precum si cele referitoare la
prezenta inculpatului arestat preventiv si participarea aparatorului atunci cand asistenta
juridica este obligatorie potrivit legii sau daca sedinta de judecata a fost sau nu publica
este de natura sa atraga sanctiunea nulitatii absolute a judecatii, daca aceste mentiuni nu
pot fi constatate in celelalte parti ale sentintei ori din cuprinsul incheierii de sedinta^1).
Partea a doua a hotararii, denumita expunere, considerente sau partea demonstrativa,
trebuie sa cuprinda potrivit art. 356, urmatoarele:
- datele privind identitatea partilor. Inscrierea acestor date este obligatorie pentru a nu se
face confuzie intre persoanele care trebuie trase la raspundere si cele ce urmeaza a fi
despagubite civil, hotararea de condamnare care ou cuprinde datele necesare identificarii
inculpatului este nula^2).
- descrierea faptei care face obiectul invinuirii, cu aratarea timpului si locului unde a fost
savarsita, precum si incadrarea juridica data acesteia prin actul de sesizare. Se va retine
care sunt premisele invinuirii ce rezulta din actul de sesizare scris (rechizitoriu, plangere
prealabila),
- analiza probelor care au servit ca temei pentru solutionarea laturii penale a cauzei, cat si
a celor care au fost inlaturate, motivarea solutiei cu privire la latura civila a cauzei,
precum si analiza oricaror elemente de fapt pe care se sprijina solutia data. Se face astfel,
pe baza probelor retinute, demonstratia concluziei la care s-a ajuns exprimata in minuta si
apoi in dispozitivul hotararii.
- aratarea temeiurilor de drept care justifica solutiile date in cauza.
In caz de condamnare expunerea mai trebuie sa mai cuprinda:
- fapta sau fiecare fapta retinuta de instanta in sarcina inculpatului,
- forma si gradul de vinovatie,
- circumstantele agravante sau atenuante,
- starea de recidiva,
- timpul care se deduce din pedeapsa pronuntata
- actele din care rezulta durata acesteia.
In caz de infractiune continuata, daca se retine numai o parte din actele materiale, instanta
va arata in expunere care sunt actele retinute si care sunt inlaturate, pronuntand doar o
solutie de condamnare nu si una de achitare, pentru ca aceleiasi fapte nu ii poate da doua
solutii: de condamnare si achitare^3).
Daca se dispune incetarea procesului penal sau achitarea, expunerea va cuprinde in mod
obligatoriu prezentarea cazului de impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale sau a
exercitiului acesteia care atrage solutia procesuala respectiva (prevazut de art. 10 lit. f)-j)
sau de nepedepsire prevazut de art. 10 lit a)-e) C. pr. pen.) insotit de o analiza a probelor
din care se deduce existenta lui.
Pentru a fi valabila expunerea trebuie sa fie concordanta cu dispozitivul sau cu minute in
ipoteza in care se constata ca-sanctiunile cuprinse in expunere conduc la o alta solutie
decat cea prevazuta in dispozitiv exista motiv de apel sau de recurs, dupa caz^4).
Dispozitivul hotararii este prefigurat in mod logic si in expunerea hotararii, instanta
aratand, in analiza pe care o face cauzei in considerente (expunere), argumentele care
sustin solutia cu privire la toate aspectele cauzei. Dispozitivul consta in reproducerea in
finalul hotararii a minutei redactate in urma deliberarii si citite in sedinta publica cu
ocazia pronuntarii. In acest sens, in art. 309 se arata ca dispozitivul este rezultatul
deliberarii consemnat in minuta.
Cuprinsul dispozitivului:
- datele prevazute in art. 70 C. proc. pen. privitoare la persoana inculpatului. Aceste date
sunt necesare pentru a se evita confuziile privind persoana careia ii este opozabila
sentinta,
- solutia data de instanta cu privire la infractiune, indicandu-se in caz de condamnare
denumirea acesteia si textul de lege in care se incadreaza. incadrarea va cuprinde nu
numai textul de baza in temeiul caruia se pronunta condamnarea, ci si textele referitoare
la cauzele de agravare sau atenuare a pedepsei din partea generala a Codului penal5.
Cand instanta face aplicarea art. 86^7 C. pen., dispozitivul va mentiona daca cel
condamnat va executa pedeapsa in unitatea unde isi desfasoara activitatea sau la alta
unitate. Cand instanta face aplicarea art. 86^1 C. pen., dispozitivul va mentiona masurile
de supraveghere, prevazute in art. 86^3 alin. (1) C. pen., la care trebuie sa se supuna
condamnam , precum si obligatiile stabilite de instanta potrivit art. 86^3 alin. (3) C. pen.,
- in caz ce achitare sau incetare a procesului penal, cauza pe care se intemeiaza, potrivit
art. 11 sau alta dispozitie prevazuta de Codul penal sau legi speciale,
- solutia data privind repararea pagubei materiale si a daunelor morale. Aceasta trebuie sa
constituie pentru partea civila titlu executoriu pentru intreaga suma^6), trebuie dispus
modul in care coinculpatii raspund in cazul cauzarii unui prejudiciu unic^7) sau cu privire
la inscrisurile ce se desfiinteaza^8). In cazul in care partile s-au impacat, au convenit
asupra modului de rezolvare a actiunii civile - in sensul ca inculpatul se obliga a plati
partii civile, cu titlu de despagubiri o numita suma -, obligatia asumata de inculpat trebuie
trecuta si in dispozitivul sentintei prin care se pronunta incetarea procesului penal, pentru
ca in caz de neindeplinire, sa poata forma obiectul unei executari silite^9).
Dispozitivul trebuie sa mai cuprinda dupa caz, cele hotarate de instanta cu privire la:
deducerea retinerii si arestarii preventive, indicandu-se partea din pedeapsa executata in
acest mod,
- masurile preventive,
- masurile asiguratorii,
- cheltuielile judiciare,
- restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscarii,
- rezolvarea oricarei alte probleme privind justa solutionare a cauzei.
Practica judiciara a statuat cu privire la diversele omisiuni astfel^10):
omisiunea de a se mentiona in dispozitiv confiscarea speciala a lucrului dobandit prin
infractiune atrage nulitatea sentintei si rejudecarea cauzei^11).
atrage nulitatea sentintei si omisiunea de a se arata in cuprinsul dispozitivului care sunt
actele a caror anulare s-a dispus in rezolvarea actiunii civile^12)
omisiunea de a trece in dispozitiv datele privitoare la persoana inculpatului nu este
sanctionata cu nulitate decat daca s-ar pretinde ca faptuitorul este o alta persoana decat
inculpatul^13)
- este nula hotararea daca s-a omis sa se treaca denumirea infractiunii si textul de lege in
baza caruia s-a dispus condamnarea^14)
- nu este nula hotararea daca instanta nu a individualizat in dispozitiv drepturile interzise
ca pedeapsa complimentara ci s-a limitat la indicarea textelor corespunzatoare^15)
- in dispozitiv trebuie sa existe o mentiune cu privire la obligarea la despagubiri civile,
chiar daca paguba a fost acoperita in cursul procesului^16)
instanta trebuie sa prevada in dispozitiv ridicarea sechestrului asigurator daca bunurile
sustrase au fost restituite in natura^17) si sa dispuna restituirea bunurilor ridicate de la
inculpat daca nu au fost supuse confiscarii^18)
nu atrage desfiintarea hotararii neindicarea in dispozitiv a persoanei careia urmeaza sa i
se plateasca despagubirile civile, cand acest lucru se arata in considerente^19)
- nu atrage desfiintarea hotararii neindicarea in dispozitiv a cat anume din suma pe care
urmeaza a o plati inculpatul reprezinta despagubiri si cat reprezinta cheltuieli de judecata,
daca in considerente se specifica^20)
- omisiunea de a se mentiona in dispozitiv numele partii responsabile civilmente, obligata
la despagubiri, prejudiciaza interesul partii civile, impiedicand-o sa puna in executate
hotararea^21)
- omisiunea de a se arata in dispozitiv ca pronuntarea s-a facut in sedinta publica nu
atrage desfiintarea hotararii, daca nu s-a cauzat o vatamare partii^22)
Potrivit art. 357 alin. 4, dispozitivul trebuie sa cuprinda intotdeauna mentiunea ca
hotararea este supusa apelului sau dupa caz, recursului, cu aratarea termenului in care
poate fi exercitat, precum si mentiunea datei cand hotararea a fost pronuntata si ca
pronuntarea s-a facut in sedinta publica.
Potrivit art. 358, dispozitivul hotararii se pronunta in sedinta publica. Dupa pronuntare,
presedintele explica partilor prezente ca pot declara apel sau, dupa caz, recurs.
---------------
pag. 168.
^2) Tribunalul Suprem, sect. pen., dec. nr. 1062/1956, Culegere de Decizii din anul 1956,
vol. II, pag. 553, Tribunalul Suprem, sect. pen., dec. nr. 673/1961, Legalitatea populara
nr. 11/1961, pag. 105.
^3) A se vedea. Tribunalul Suprem, s. pen., dec. nr. 1974/1972, Culegere de Decizii, pag.
400.
pag. 169.
^5) A se vedea. Tribunalul Suprem, s. pen., dec. nr. 120/1977, Culegere de Decizii, pag.
369.
^6) A se vedea, T M.B., s. a II-a pen., dec. nr. 507/1988.
^7) A se vedea. T M.B., s. a II -a pen., dec. nr. 907/1988 si T.M.B., s. a II-a pen., dec. nr.
1449/1986.
^8) A se vedea. T M.B., s. a II -a pen., dec. nr. 1449/1986.
^9) A se vedea. T M.B., s. a II -a pen., dec. nr. 205/1976, Revista Romana de Drept, nr. 5,
1977. pag. 69.
Lex, 1997, pag. 171-172.
^11) a se vedea, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 364/1982 in Culegere de
^12) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 2723/1982, in Culegere de decizii pe
anul 1982, pag. 331.
^13) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 2669/1976, in Culegere de decizii te
amil 1976, pag. 470.
^14) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 1282/1985 in Revista Romana de
Drept nr. 4/1986, pag. 73
^15) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 608/1979, in Culegere de decizii pe
anal 1979, pag. 356.
^16) Tribunalul Suprem, sectia civila, decizia nr. 238/1983 in Repertoriu alfabetic de
practica judiciara in materie penala pe anii 1981 -1985, pag. 142.
^17) Tribunalul jud. Sibiu, decizia penala nr. 323/1978 in Repertoriu alfabetic de practica
judiciara in materie penala pe anii 1976 -1980, pag. 142
^18) Tribunalul jud. Covasna, decizia penala nr. 2/1969, pag. 181
^19) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 530/1971, in Repertoriu alfabetic de
practica judiciara in materie penala pe anii 1971 -1975, pag. 209
practica judiciara in materie penala pe anii 1981 -1985, pag. 143, Tribunalul Suprem,
sectia penala, decizia nr. 2243/1976 in Culegere de decizii pe anul 1976, pag. 472,
Tribunalul jud. Timis, decizia penala nr. 957/1970, cit. de M. Popovici in studiul In
legatura cu pronuntarea hotararii in sedinta publica, in Revista Romana de Drept nr.
3/1972, pag. 99.
4. JUDECATA IN APEL
Generalitati
Notiune, trasaturi
Apelul penal este reglementat de prevederile art. 361-385 C. proc. pen. in Capitolul II
intitulat „Caile de atac ordinare" in care a fost introdusa Sectiunea I „Apelul", prin
inlocuirea Sectiunii I „Recursul" care a devenit Sectiunea a II-a, cu un nou cuprins.
Apelul este o cale de atac ordinara, de fapt si de drept, care poate fi folosita impotriva
hotararilor pronuntate asupra fondului de catre o instanta inferioara, dupa desesizarea
acesteia, pentru ca pricina sa fie supusa unei noi judecati, in vederea indreptarii hotararii
atacate^1).
Prin apel se poate face o reexaminare a cauzei si a judecatii anterioare de catre instanta
superioara in grad. Apelul presupune o noua judecata in fond privind ansamblul
chestiunilor de fapt si de drept si tinde spre reformarea hotararii date in prima instanta in
cazul in care acesta nu reflecta adevarul^2).
Noua lege de organizare judecatoreasca reintroduce apelul ca o cale ordinara de atac,
imbogatind posibilitatile de exercitare a controlului judiciar asupra hotararilor pronuntate
dupa judecarea cauzei in fond de catre prima instanta.
In aceasta reglementare apelul face parte din desfasurarea normala, obisnuita a procesului
penal, impiedicand ramanerea definitiva a hotararii date in prima instanta^3).
Intrucat apelul corespunde celui de-al doilea grad de jurisdictie in fond, a fost criticat de
unii autori din literatura de specialitate^4) pe motiv ca nu poate garanta mai bine
legalitatea si temeinicia hotararilor penale bienale si prelungeste inutil desfasurarea
procesului si rezolvarea definitiva a cauzei penale. Alti autori^5), arata ca, dimpotriva,
reintroducerea apelului in procedura penala romana reprezinta o garantie in plus pentru o
mai buna judecata, intrucat este evident ca doua instante de fond vor gresi mai putin in
privinta chestiunilor de fapt sau de drept decat una singura. El este conceput ca cea mai
eficace cale de atac, fiind mult mai putin formalist decat recursul, care are o reglementare
speciala.
Din definitie si reglementare se pot scoate in evidenta urmatoarele trasaturi^6):
- este o cale de atac ordinara. Codul de procedura penala roman a introdus-o intre caile
ordinare de atac deoarece se poate folosi impotriva hotararilor nedefinitive date in prima
instanta, in vederea neintrarii ii puterea lucrului judecat a sentintelor netemeinice si/sau
nelegale. Prezumtia de greseala ce planeaza asupra hotararilor primei instante, la care se
adauga dreptul de a folosi remediul procesual al apelului ori de cate ori cineva se
considera nedreptatit (chiar daca in realitate stirbirea drepturilor si intereselor nu exista
decat in reprezentarea partii despre modul eronat de solutionare al cauzei), determina
caracterul ordinar al caii de atac a apelului. Aceasta cale de atac se poate indrepta in
principiu impotriva oricarei hotarari judecatoresti nedefinitive, in afara de cazul cand
legea dispune altfel. In legislatia noastra actuala pot fi atacate cu apel majoritatea
hotararilor, pronuntate in prima instanta^7).
Apelul se deosebeste de caile extraordinare de atac, care nu se pot folosi decat pentru
motive speciale (prevazute expres de lege) si se refera numai la o parte a hotararii. Fiind
o cale ordinara de atac, apelul se inscrie pe linia continuarii procesului penal in fazele
sale ulterioare, care sunt stabilite in mod normal de lege (apelul si recursul). El este
deschis in mod obisnuit impotriva tuturor hotararilor judecatoresti si urmareste inlocuirea
unei hotarari cu o alta noua. in consecinta, apelul face parte din desfasurarea normala a
procesului penal. Din aceasta cauza trebuie sa fie exercitat intr-un termen scurt fixat de
lege (10 zile daca legea nu dispune altfel) si are ca efect imediat suspendarea executarii
hotararii atacate, in afara de cazul cand legea nu dispune altfel
- este o cale de atac a carei exercitare se poate face intr-un timp scurt (10 zile), deoarece
nu trebuie sa intarzie tragerea la raspundere a celor vinovati de comiterea unor infractiuni
si repararea prejudiciului cauzat prin infractiune,
- este o cale de atac ireverentioasa, intrucat se adreseaza nu aceleiasi instante ori unei
instante de acelasi grad, ci unei instante superioare denumita instanta de apel, care poate
fi tribunalul, tribunalul militar teritorial, curtea de apel sau Curtea Militara de Apel (ies
devolvitur ad judicem superiorem). Superioritatea instantei de apel consta in aceea ca
aceasta este compusa fie dintr-un numar mai mare de judecatori, fie din judecatori cu mai
multa experienta si mai bine pregatiti din punct de vedere profesional,
- este o cale de reformare, intrucat se adreseaza unei instante imediat superioare celei care
a dat sentinta si, in urma controlului, daca hotararea este considerata nelegala si/sau
netemeinica este desfiintata, in total sau in parte, cauza primind o noua solutionare data
fie de catre instanta de apel, fie de catre instanta careia i se trimite cauza spre rejudecare,
- este o cale de atac de fapt si de drept, deoarece prin apel se realizeaza un control
integral asupra judecatii primei instante deoarece se devolueaza cauza penala de la prima
instanta la instanta de control cu toate chestiunile de fapt si de drept, controlul avand si
un efect extensiv limitat,
- declanseaza o noua judecata a cauzei in fond. Obiectul judecatii in apel consta in
verificarea hotararii atacate pe baza lucrarilor si materialului din dosarul cauzei si a
oricaror inscrisuri noi, prezentate la instanta de apel, insa in vederea solutionarii apelului,
instanta poate da o noua apreciere probelor din dosarul cauzei si poate administra orice
probe noi pe care le considera necesare. Ca urmare, hotararea primei instante este
mentinuta daca este legala si temeinica (daca apelul este nefondat), iar in caz contrar este
inlocuita cu alta, situatie in care instanta de apel procedeaza la o judecata de fond,
- pune in miscare un control complet asupra hotararii primei instante, cu privire la orice
lipsa de legalitate si temeinicie. Instanta de apel este obligata ca, in afara de motivele de
apel invocate, sa examineze cauza sub toate aspectele de fapt si de drept, bineinteles cu
respectarea limitelor efectului devolutiv
- este o cale de atac care se adreseaza oricarei persoane implicate in cauza. Astfel, apelul
poate fi exercitat de procuror in latura penala si civila, partile pot exercita apelul in latura
cauzei in care sunt implicate, martorul, expertul, interpretul si aparatorul cu privire la
cheltuielile judiciare cuvenite acestora, si mai pot face apel persoanele ale caror interese
legitime au fost vatamate printr-o masura sau printr-un act al instantei,
- este o cale de atac simpla, care se poate declara in scris sau oral, se poate motiva in scris
sau oral, cel care a exercitat-o fiind protejat de principiul neagravarii situatiei in propriul
apel.
---------------
^1) A se vedea. V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa"
S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 29.
^2) I. Deleanu, V. Deleanu, Hotararea judecatoreasca, Editura SERVO-SAT, 1998, pag.
9.
Bucuresti, 2004.
^4) A se vedea, I. Ionescu-Dolj, Curs de Procedura penala romana, Bucuresti 1937, pag.
443.
^5) A se vedea, I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, Tratat de drept si procedura penala, vol. V,
Bucuresti, 1972, pag. 444 -446, Tr. Pop, Dreptul procesual penal, vol. IV, pag. 394, 397,
V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L.,
Bucuresti, 1994, pag. 30-31, R. Cosneanu, Aspecte teoretice si practice privind institutia
apelului si recursului, in Revista Romana de Drept nr. 1/1996, pag. 55.
1997, pag. 192 si urm.
Hotararile supuse apelului
Sentintele
Art. 361 arata ca sentintele pot fi atacate cu apel. Din reglementarea cuprinsa in cele
patru alineate ale acestui articol, se constata ca sunt supuse apelului numai sentintele prin
care cauza a fost rezolvata in fond in urma judecatii in prima instanta. Sentintele de
dezinvestire nu pot fi atacate cu apel, potrivit art. 361 alin. 2 lit. e) (, modificat prin Legea
356/2006. Asadar, o prima subliniere care se impune este aceea ca sunt supuse apelului
numai o parte dintre sentintele definite in art. 311 (, si anume, acelea prin care cauza este
solutionata de prima instanta de judecata^1).
Deci controlul judecatoresc in apel poate fi decat lansat numai dupa ce prima instanta s-a
desesizat, pronuntand o solutie asupra fondului cauzei, deoarece incheierile date in prima
instanta (care sunt considerate hotarari) pot fi atacate cu apel numai o data cu fondul [art.
361 alin. (2) C. proc. pen.].
In categoria sentintelor intra toate hotararile judecatoresti ale primei instante prin care se
pronunta asupra cauzei deduse in fata sa. Astfel, sunt sentinte cele prin care se da o
solutie de amanare, de achitare sau incetarea procesului penal si se solutioneaza si latura
civila. Apelul se poate declara impotriva ambelor laturi sau impotriva unei singure laturi.
Sunt sentinte si cele prin care se rezolva incidente la executarea unei hotarari (art. 460
( C. proc. pen.), sentintele date la contestatiile la executare (art. 461 ( C. proc. pen.),
exceptand cazul de la art. 461 lit. c) ( C. proc. pen., cand contestatia este solutionata de
instanta de apel sau recurs in prima instanta, cererile de reabilitare judecatoreasca (art.
501 ( C. proc. pen.), sentinte de solutionare a unor cai extraordinare de atac: a contestatiei
in anulare pentru cazul prevazut de art. 386 lit. d) C. proc. pen., in procedura de revizuire,
respingerea in principiu a revizuirii [art. 403 alin. (3) ( C. proc. pen.] si admiterea sau
respingerea in fond a revizuirii (art. 406 ( C. proc. pen.) sunt sentinte apelabile (art. 407
( C. proc. pen.).
Exista hotarari judecatoresti pentru care legea nu specifica felul judecatii (daca procedura
reprezinta o judecata in prima instanta sau nu). Problema prezinta importanta, intrucat in
cazul acestor hotarari, in lipsa precizarilor necesare, urmeaza a se lamuri daca impotriva
lor se poate folosi calea de atac ordinara. Intra in aceasta discutie alaturi de alte hotarari,
de exemplu, hotararea prin care se solutioneaza conflictele de competenta. Chestiunea s-a
analizat in doctrina si s-a ajuns la concluzia ca intr-o asemenea situatie hotararea nu este
susceptibila de a fi atacata pe cale ordinara^2).
De la regula ca sentintele prin care cauza a fost judecata in fond la prima instanta sunt
supuse apelului s-au instituit si unele derogari.
Codul de procedura penala stabileste in art. 361 ( C. proc. pen., modificat prin Legea
356/2006, sentintele care nu pot fi atacate cu apel, dar sentintele mentionate nu sunt
singurele care nu pot fi astfel atacate. Plecand de la situatia prezentata anterior se
statueaza ca numai legea poate limita situatiile in care o hotarare judecatoreasca nu poate
fi atacata cu apel. Acestea sunt^3):
- sentintele privind infractiunile pentru care punerea in miscare a actiunii penale se face la
plangerea prealabila a persoanei vatamate. In acest caz, daca se apreciaza ca sentinta
penala este gresita se poate exercita „recurs" cu efectul apelului, fiind considerat de
legiuitor ca fata de gravitatea redusa a faptelor sunt suficiente doua grade de jurisdictie,
- sentintele pronuntate de tribunalele militare privind infractiunile contra ordinii si
disciplinei militare, sanctionate de lege cu pedeapsa inchisorii de cel mult 2 ani,
- sentintele pronuntate de curtile de apel si Curtea Militara de Apel. Motivarea este ca
faptele judecate in prima instanta de curtile de apel desi sunt grave, sunt foarte rare, si
sunt judecate de o instanta superioara. Pe de alta parte, s-ar incarca nejustificat rolul
Inaltei Curte de Casatie si Justitie prin faptul ca in apel s-ar rejudeca fondul cauzelor,
ceea ce nu este acceptat nici in legislatia unor state moderne,
- sentintele pronuntate de sectia penala a inalta Curte de Casatie si Justitie. Din motive
organizatorice, la Inalta Curte de Casatie si Justitie singura cale de atac care se poate
folosi este recursul,
- sentintele de dezinvestire. Sunt doua categorii de sentinte de dezinvestire:
de declinare de competenta care nu pot fi atacate cu nici o cale de atac ordinara, sentinte
de dezinvestire care pot fi atacate cu recurs, cum este cazul restituiri cauzei procurorului
(art. 332-337 ( C. proc. pen., articole modifcate si in parte abrogate prin Legea 356/2006).
- incheierile date in cauzele in care s-au pronuntat sentintele nesusceptibile de a fi atacate
cu apel, cu exceptia cazurilor prevazute expres de lege,
- incheierea prin care s-a admis sau s-a respins abtinerea, precum si aceea prin care s-a
admis recuzarea (art. 52 alin. 6 ( C. pr. pen.),
- incheierile pronuntate in al doilea sau in al treilea grad de jurisdictie,
- incheierile prin care s-a dispus suspendarea judecatii (art. 303 alin. 3 ( C. pr. pen.),
- incheierile date in solutionarea plangerilor impotriva masurilor procesuale luate in
prima instanta (masuri asiguratorii) in conditiile prev. de art. 168 ( C pr. pen.,
- incheierea prin care s-a confirmat masura internarii medicale ca masura de siguranta
luata anterior in mod provizoriu (art. 162 alin. 6 C. pr. pen.).
- incheierea data in prima instanta prin care se dispune luarea, revocarea, inlocuirea sau
incetarea unei masuri preventive (art. 141 alin. 1 ( C. pr. pen., modificat arin Legea
356/2006),
- incheierea prin care s-a hotarat asupra prelungirii arestarii preventive (art. 159 alin. 7 si
8 C. pr. pen.),
- incheierea instantei prin care se solutioneaza plangerea impotriva ordonantei
procurorului de admitere sau respingere a cererii de liberare provizorie (art. 160^9 alin. 2
C. pr. pen.)
---------------
^1) I. Neagu , Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex,
^2) Gr. Theodoru, Hotararile penale supuse recursului, Revista Romana de Drept, nr.
7/1969, pag. 5-6.
2005.
Incheierile
Regimul atacarii cu apel a incheierilor este prevazut in art. 361 alin. 2, in care se arata ca
incheierile date in prima instanta pot fi atacate cu apel numai o data cu fondul. Printre
asemenea incheieri pot fi amintite:
- incheierile prin care instanta s-a pronuntat asupra apararilor formulate de parti si asupra
probelor propuse de ele (de ex. admiterea sau respingerea cererilor facute ori exceptiilor
ridicate de procuror sau parti - art. 301, 302 ( din C. proc. pen.),
- incheieri prin care se iau unele masuri procesuale,
extinderea actiunii penale cu privire la alte acte materiale sau a procesului penal cu
privire la alte fapte sau persoane, precum si revenirea asupra extinderii - art. 335-337
( din C. proc. pen.),
- incheierea de admitere in principiu a cererii de revizuire^1).
Incheierile care pot fi atacate cu apel pot fi grupate in doua: incheieri supuse apelului o
data cu fondul si incheieri atacabile imediat, dar judecate dupa solutionarea cauzei^2).
a) incheieri atacate o data cu fondul
In aceasta categorie intra majoritatea incheierilor care se dau in cursul judecatii si dupa
pronuntarea hotararii care servesc la rezolvarea cauzei si care fac parte integranta din
sentinta. Pot fi atacate o data cu fondul:
- incheierile prin care s-a dispus asupra apararilor formulate de parti si asupra probelor
solicitate,
- incheierile prin care s-au admis ori s-au respins cererile si exceptiile formulate de
procuror sau de catre parti (inaintate conform art. 301 ( C. proc. pen.) sau invocate din
oficiu,
- incheierile prin care se iau unele masuri procesuale, altele decat cele preventive (ex.
aplicarea unei masuri asiguratorii prevazute de art. 163 ( C. proc. pen.),
- extinderea actiunii penale sau a procesului penal (art. 335-337 ( C. proc. pen.),
- disjungerea actiunii civile (posibilitate prevazuta de art. 347 C. proc. pen.),
incheierile prin care s-a dispus indreptarea unor erori materiale sau inlaturarea unei
omisiuni vadite (conform procedurii prevazute la art. 195-196 ( C. proc. pen.).
- b) incheieri atacate cu apel separat
Sunt incheierile prin care se stabilesc cheltuielile judiciare cuvenite martorului,
expertului, interpretului sau aparatorului. Titularii acestor pretentii pot ataca incheierea de
indata ce s-a dispus asupra cheltuielilor dar pentru a nu se tergiversa judecarea cauzei,
solutionarea apelurilor acestora se va face dupa solutionarea cauzei [art. 363 alin. (4) ( C.
proc. pen.]. Daca procesul a fost suspendat, judecarea apelului se va face inainte de
solutionarea cauzei.
---------------
^2) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag 371-372
Declarare
Persoanele care pot declara apel
Privire generala
Sub acest aspect se constata ca legea a mentinut aceiasi titulari ca si in cazul recursului
cand acesta avea regimul de singura cale ordinara de atac^1). Astfel, pe acest plan, raman
a fi pertinente atat problemele de ordin teoretic, cat si cele de practica judiciara care au
insotit tratarea persoanelor care puteau sa atace cu recurs hotararile judecatoresti pana la
introducerea apelului.
De regula, dreptul de apel apartine fiecarui subiect ale carui drepturi au facut obiectul
judecatii in prima instanta, intrucat fiecare dintre asemenea subiect are dreptul sa-si
gaseasca o justa solutionare iar interesul reprezinta justificarea fiecarei actiuni in justitie,
insa el nu poate fi folosit decat in sfera rolului pe care il are in raportul procesual penal si
numai referitor la acel continut al hotararii atacate care priveste interesele pe care le
reprezinta in procesul penal^2).
De aceea o prima garantie a acestor deziderate s-a realizat prin acordarea dreptului de
apel nu numai procurorului si partilor ci si martorilor, expertilor, interpretilor,
aparatorilor cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite, precum si oricaror alte persoane
ale caror interese legitime au fost vatamate prin hotararea instantei.
Potrivit art. 362, pot face apel: procurorul, inculpatul, partea vatamata, partea civila,
partea responsabila, interpretul, aparatorul, precum si orice alta persoana ale carei
interese legitime au fost vatamate printr-o masura sau printr-un act al instantei.
---------------
^1) Pana la adoptarea Legii nr. 45 din 1993.
Procurorul
Potrivi art. 129 din Constitutie si Legii de organizare judiciara nr. 304/2004, art.63 lit. f),
procurorii au sarcina sa exercite caile de atac impotriva hotararilor judecatoresti, in
conditiile legii. Deci, procurorul avand sarcina de a reprezenta interesele generale ale
societatii si de a apara ordinea de drept precum si drepturile si libertatile cetatenilor este
obligat sa examineze toate hotararile penale si fara a mai fi numai reprezentantul functiei
de invinuire sa atace toate hotararile neconforme cu adevarul si/sau date cu incalcarea
legii.
Dreptul procurorului de a face apel nu este limitat si subordonat dreptului partilor de a
face apel.
Datorita si faptului ca procurorul nu este parte in proces, el nu are de aparat interese
proprii. Pentru a-si putea exercita sarcinile, in Codul de procedura penala roman s-a
prevazut ca procurorul poate exercita apelul in ambele laturi, atat penala cat si civila, ale
procesului penal, astfel^1):
- in latura penala, procurorul poate face apel atat impotriva unei hotarari de achitare sau
de incetare a procesului penal cat si impotriva unei hotarari de condamnare, atat in sensul
agravarii situatiei inculpatului, cat si in cel al usurarii ei (ad mitiorem), indiferent ca
infractiunile sunt din cele pentru care actiunea penala se pune in miscare din oficiu sau la
plangerea prealabila a persoanei vatamate, in deplina concordanta cu dispozitiile art. 129
din Constitutia Romaniei in care se prevede ca in activitatea judiciara, Ministerul Public
reprezinta, interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept, precum si drepturile
si libertatile cetatenilor.
- in latura civila, procurorul, dupa o parere, nu se poate folosi de calea apelului decat in
situatiile in care potrivit art 17 C. pr. pen. actiunea civila se exercita din oficiu (daca
persoana vatamata este o unitate la care se refera art. 145 ( C. pen., o persoana fizica
lipsita de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa) ori in cazurile in
care actiunea civila, dobandind un caracter oficial, are ca obiect restituirea lucrurilor,
desfiintarea totala sau partiala a unui inscris ori restabilirea situatiei anterioare savarsirii
infractiunii. in celelalte cazuri, procurorul poate declara apel doar daca exista si apelul
partii civile, in virtutea principiului disponibilitatii care se aplica in materie civila. In sens
contrar se sustine ca procurorul poate declara apel in favoarea partii civile, chiar in lipsa
acesteia cu conditia ca prin apelul sau procurorul sa nu solicite obligarea inculpatului la
despagubiri civile mai mari decat cele cerute initial de partea civila^2). In latura civila,
chiar daca in unele situatii opereaza principiul disponibilitatii, unii autori sunt de parere
ca art. 362 alin. (1) lit. a) ( C. proc. pen., nu contine restrangeri in exercitarea dreptului de
apel de catre procuror, cat si ratiunea legii: crearea unui mijloc eficient la dispozitia
procurorului pentru indeplinirea rolului sau de aparator al ordinii de drept si al drepturilor
cetatenilor^3).
Asa fiind, desi procurorul exercita functia acuzarii, nu trebuie sa se conchida ca acesta
face apel exclusiv in sensul agravarii situatiei inculpatului. Apelul procurorului poate
avantaja sau dezavantaja situatia oricareia dintre parti, daca prin rezolvarea cauzei s-a
ajuns la o situatie care dupa opinia acestui organ este nelegala sau netemeinica^4). Spre
exemplu, s-a aratat ca apelul procurorului pentru majorarea despagubirilor acordate partii
civile - persoana fizica cu capacitate de exercitiu - este admisibil si cand partea civila nu a
declarat apel^5).
Constatand greseli in darea sentintei, procurorul va putea declara apel in favoarea oricarei
parti lezate prin hotarare. In sustinerea apelului chiar daca in motivare nu au fost atacate
toate incalcarile, procurorul poate sa invoce si alte motive de apel, singura limita fiind:
atunci cand a declarat apelul in favoarea unei parti nu poate sustine, chiar daca sentinta
este gresita, motive in defavoare [art. 372 alin. (2) C. proc. pen.].
Datorita sarcinilor pe care le are Ministerul Public, procurorul poate exercita calea de atac
a apelului si in situatia in care instanta s-a pronuntat in sensul concluziilor formulate in
rechizitoriul, primand asupra altor argumente indatorirea de obiectivitate si necesitatea
adoptarii doar a solutiilor conforme cu adevarul si legea, cu respectarea garantiilor
procesuale^6). Desi procurorul exercita functia acuzarii, nu trebuie sa se conchida ca
acesta face apel exclusiv in sensul agravarii situatiei inculpatului. Apelul procurorului
poate avantaja sau dezavantaja situatia oricareia dintre parti, daca prin rezolvarea cauzei
s-a ajuns la o situatie care dupa opinia acestui organ este nelegala sau netemeinica . Atat
timp cat apelul parchetului vizeaza hotararea in intregul ei fara nici o limitare, chiar daca
motivele de desfiintare depuse ulterior se refera la unele aspecte determinate, aceasta nu
opreste pe procuror ca in sustinerea apelului sa invoce si alte motive pentru care pretinde
desfiintarea hotararii atacate^7).
In acest sens procurorul va examina hotararile si personal sau impreuna cu conducerea
parchetului va stabili si va exercita apelul. Daca concluziile sale au fost libere, in cazul
exercitarii cailor de atac functioneaza principiul subordonarii ierarhice fiind obligat sa
exercite o cale de atac din dispozitia procurorului ierarhic superior, cu exceptia situatiilor
cand considera dispozitia ilegala.
Dreptul persoanei vatamate de a denunta vatamarea ce i s-a cauzat in drepturile sale
procesuale si de la regula acoperirii neregularitatii actelor nelegale, dispozitiile art. 197
alin. 4 ( permit luarea in considerare din oficiu a incalcarilor legii daca anularea actului
este necesara pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei^8).
---------------
pag. 203-204.
^2) V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L.,
^3) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag 371-372.
^5) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr.2976/1986, Revista Romana de Drept, nr.8/1987.
p.75.
^6) A se vedea V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa"
S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 47.
^7) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 1962/1975, Revista Romana de Drept nr.6/1976,
p.53
^8) Vz., in acest sens: V. Papadopol, M. Popovici, Nota, in Repertoriu alfabetic de
practica judiciara in materie penala pe anii 1969-1975, pag. 470, V. Papadopol, M.
Popovici, Nota, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii
1976-1980, pag. 352-353.
Inculpatul
Fiind persoana care poate fi trasa atat la raspundere penala, cat si la raspundere civila,
inculpatul, potrivit art. 362 lit. b, poate face apel in ceea ce priveste latura penala si latura
civila a cauzei. De asemenea, inculpatul poate face apel impotriva sentintei de achitare
sau de incetare a procesului penal, in ceea ce priveste temeiurile achitarii sau incetarii
procesului penal in vederea crearii unei situatii mai avantajoase (de ex. in locul achitarii
pe motiv ca fapta nu e prevazuta de legea penala sa obtina o achitare pe motivul
nesavarsirii faptei)^1).
Apelul sau este personal si independent, ceea ce inseamna ca el nu va putea ataca decat
acele capete din hotarare care privesc doar situatia sa proprie, atat in latura penala cat si
in latura civila, nu si in situatia altor personae. De pilda, inculpatul nu va putea critica
sentinta pentru ca:
- un alt inculpat a fost condamnat sau achitat gresit ori pentru ca a incalcat dreptul de
aparare^2)
- pentru ca nu s-a extins procesul penal cu privire la alte persoane care au participat la
comiterea infractiunii^3)
- pentru ca prima instanta a omis sa-l oblige la despagubiri alaturi de el pe un
coinculpat^4)
- pentru ca prima instanta n-a introdus in cauza in calitate de parte responsabila
civilmente o persoana ori desi a introdus-o n-a obligat-o la despagubiri^5)
In acelasi timp, s-a mai decis ca inculpatul nu ar putea ataca o hotarare judecatoreasca
sub aspectul laturii civile, atunci cand solutia primei instante este cea la care el insusi a
achiesat, facand o tranzactie cu partea civila^6). Reamintim in acest sens ca tranzactia
este contractul prin care partile sting un proces inceput sau preintampina nasterea unui
proces prin concesii reciproce, constand in renuntari reciproce la pretentii, ori in prestatii
noi promise sau savarsite de o parte in schimbul renuntarii de catre cealalta parte la
dreptul ce este litigios sau indoielnic^7).
Prevazand posibilitatea ca inculpatul sa poata ataca cu apel o hotarare de achitare, legea a
avut in vedere hotararea sau partea din hotarare prin care insusi inculpatul a fost achitat.
In aceasta privinta vor aparea ca intemeiate solutiile pronuntate in practica judiciara
potrivit carora, prin apelul declarat de inculpat, hotararea nu poate fi criticata pentru
motivul ca prima instanta ar fi achitat, in mod gresit, un alt inculpat^8).
Art. 362 alin. 2 prevede ca, pentru inculpat, apelul poate fi declarat si de catre
reprezentantul legal, de catre aparator si de sotul inculpatului. Fata de aceasta dispozitie
legala, tatal inculpatului major nu poate declara apel pentru acesta din urma, neavand
calitatea de reprezentant legal, de aparator sau de sot, singurele situatii care, potrivit
dispozitiilor sus-mentionate, ar fi indreptatit sa se exercite aceasta cale de atac pentru
inculpat^9).
----------------
^2) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 323/1974, in Culegere de decizii pe anul
1974, pag. 70, Tribunalul jud. Tulcea, decizia penala nr. 117/1978, in Repertoriu alfabetic
de practica judiciara in materie penala pe anii 1976 -1980, pag. 353
^3) Tribunalul mun. Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 97/1985, in Repertoriu
alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1981-1985, pag. 114
^4) Tribunalul reg. Galati, decizia penala nr. 4589/1957 in Legalitatea populara nr.
6/1958, pag. 72.
^5) Tribunalul reg. Constanta, decizia penala nr. 1654/1956 cu nota de Em. Prunescu, in
Legalitatea populara nf. 4/1957, pag. 444-449, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia
nr. 3128/1975 in Revista Romana de Drept nr. 1/1977, pag. 67, Tribunalul jud. Timis,
decizia penala nr. 984/1982, in Revista Romana de Drept nr. 7/1983, pag. 65.
^6) Tribunalul mun. Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 361/1991, in Culegere de
decizii pe anul 1991, pag. 79, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 1266/1983, in
Culegere de decizii pe anul 1983, pag. 268, Tribunalul Suprem Sectia militara, decizia nr.
58/1983, in Culegere de decizii pe anul 1983, pag. 270, Tribunalul Suprem, sectia penala,
decizia nr. 84/1981, in Culegere de decizii pe anul 1981, pag. 328, Tribunalul Suprem,
sectia militara, decizia nr. 89/1980, in Revista Romana de Drept nr. 12/1981, pag. 104.
^7) Gabriel Boroi, Dumitru Radescu, Codul de procedura civila comentat si adnotat,
Editura All, Bucuresti, 1996, pag. 343.
Drept, nr. 10, 1975, pag. 70.
Partea vatamata ca titulara a apelului
Potrivit art. 362 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. partea vatamata poate face apel in cauzele in
care actiunea penala se pune in miscare la plangere prealabila, dar numai in ceea ce
priveste latura penala.
Se poate observa ca apelul partii vatamate este dublu conditionat, pe de o parte,
infractiunea care face obiectul cauzei trebuie sa fie dintre cele pentru care este necesara
plangerea prealabila a persoanei vatamate, iar pe de alta parte, apelul trebuie sa vizeze
numai latura penala a cauzei^1).
Din interpretarea textului citat rezulta ca partea vatamata este limitata in exercitarea
dreptului de apel de doua conditii, care sunt cumulative:
- pot fi atacate cu apel de catre partea vatamata acele hotarari judecatoresti date in cauze
in care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila.
- in cauzele unde poate declara apel acesta se poate referi numai la latura penala. Deci, se
va putea declara impotriva unei sentinte de achitare, incetare a procesului penal sau, in
caz de condamnare pentru schimbarea temeiurilor condamnarii, aplicarea unei pedepse
mai grave, retinerea unor circumstante agravante etc. Nu se poate face apel pentru
schimbarea temeiurilor condamnarilor dintr-o infractiune la care actiunea penala se pune
in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate intr-o infractiune ce se urmareste
din oficiu, pentru ca s-ar depasi limitele apelului stabilit de lege pentru partea
vatamata^2).
Exista posibilitatea ca partea vatamata sa cumuleze si calitatea de parte civila, atunci cand
a suferit si o vatamare materiala. In aceasta ipoteza, partea vatamata poate ataca prin
intermediul caii de atac a apelului, hotararea primei instante, atat sub aspectul laturii
penale cat si sub aspectul laturii civile. Se impune a face aici o referire si la implicatiile
unei Decizii a Curtii Constitutionale a Romaniei^3) cat priveste dreptul partii vatamate de
a exercita caile de atac - apelul si recursul.
---------------
^1) Gh. Mateut, Calea de atac ordinara a apelului in procedura penala romana (I), in
Dreptul, Anul V, Seria a III-a, nr. 2/1994, pag. 25
^3) Este vorba de Decizia CC. nr. 486/1998, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei,
Partea I, nr. 105/06.03.1998. A se vedea si C. Savin, Neconstitutionalitatea art. 362 lit c)
si art. 385^5 combinat cu art. 362 lit. c) C. proc. pen. - in (cu) referire la dreptul partii
vatamate de a exercita caile de atac ale apelului si recursului, in Dreptul, Anul XI, Seria a
III-a, nr. 2/2000, pag. 121-124, Lupascu, R.. Cu privire la dreptul partii vatamate,
constituita parte civila, de a declara apel sau recurs si cu privire la latura penala a cauzei,
in Dreptul, Anul IX, Seria a III-a, nr. 2/1998, pag. 74-77, Lupascu R., Partea vatamata.
Recurs inadmisibil in Dreptul, Anul IX, Seria a III-a, nr. 9/1998, pag. 132-134.
Partea civila si partea responsabila civilmente
Avand interes in rezolvare actiunii civile, partea civila si partea responsabila civilmente,
potrivit art. 362 alin. (1) lit d) C. proc. pen. pot face apel in ceea ce priveste latura civila a
cauzei.
Calitatea de parte civila trebuie dobandita in termenele prevazute de lege. Daca o
persoana nu s-a constituit parte civila in termen legal nu se va putea constitui parte civila
prin declaratia de apel si nici in cazul in care desi s-a constituit parte civila in termen
legal a revenit sau a renuntat la despagubiri^1).
Intr-o opinie, intrucat legea nu face distinctie in functie de modul in care se dobandeste
calitatea de parte civila in procesul penal, nu numai partea civila in sensul art. 24 alin. 3
C. pr. pen. (persoana vatamata care s-a constituit ca parte civila) ci si partea civila in
sensul art. 17 C. pr. pen. (introdusa in procesul penal din oficiu, chiar in absenta
constituirii) are dreptul sa declare apel impotriva hotararii primei instante, in ceea ce
priveste latura civila a cauzei^2). In opinia contrara s-a considerat ca unitatile la care se
refera art. 145 ( C. penal, persoanele lipsite de capacitate de exercitiu sau cele cu
capacitatea de exercitiu restransa, nu pot declara apel impotriva sentintei primei instante,
prin care nu li s-a acordat despagubiri, deoarece le lipseste insasi calitatea de parte civila
ceruta de art. 362 alin. 1 lit. d) ( C. pr. pen.)^3)
In raport cu dispozitiile legii rezulta ca partea civila nu poate invoca in apelul sau
aplicarea gresita a legii penale, deoarece aceasta vizeaza latura penala a cauzei. In acest
sens, partea civila nu poate cere prin apelul sau aplicarea confiscarii speciale in baza art.
118 ( din C. penal, deoarece aceasta masura de siguranta vizeaza latura penala a
cauzei^4).
Fara indoiala ca apelul partii civile, potrivit legii, trebuie sa vizeze numai latura civila a
cauzei. In mod practic, insa, este posibil ca si in apelul sau, in anumite situatii, pentru
corecta solutionare a laturii civile, partea civila sa critice aspecte legate de latura penala a
cauzei, daca acestea au rezonante asupra modului de rezolvare a laturii civile. De pilda,
partea civila ar putea declara apel impotriva hotararii de achitare pronuntata pe temeiul
inexistentei faptei sau al necomiterii ei de catre inculpat, cu precizarea ca reexaminarea ei
se va face numai in ceea ce priveste laturi civila, fara a se putea ajunge la condamnarea
inculpatului^5). S-a subliniat in mod just ca apelul partii civile prin care se tinde la
modificarea temeiului de drept al unei hotarari de achitare pentru ca fapta nu exista ori nu
a fost savarsita de inculpat ori chiar a unei hotarari de incetare a procesului penal sau de
condamnare, in masura in care, bineinteles, acesta se rasfrange asupra solutiei actiunii
civile, nu este conditionat de existenta unui apel al procurorului. in cazul in care in urma
judecarii apelului partii civile, instanta retine alta stare de fapt, va desfiinta hotararea, insa
numai, sub aspectul laturii civile. In acest caz, daca se ajunge la concluzia ca fapta exista
sau ca a fost comisa de inculpat, procurorul general poate fi sesizat eventual, pentru
promovarea unui recurs in anulare, instanta neavand, insa, posibilitatea sa-l condamne pe
inculpat in apelul partii civile^6).
In orice caz, partea civila si partea responsabila civilmente nu ar putea ataca cu apel
aspecte ce vizeaza latura penala a procesului in ipoteza in care latura civila a fost disjunsa
si nu a fost inca rezolvata^7).
Argumente in favoare: apelul este judecat tot de instanta penala si nu vizeaza o hotarare
penala definitiva. Altfel, in actuala reglementare se lipseste partea civila de un grad de
jurisdictie, situatie care nu s-ar intampla in cazul unui litigiu civil.
Partea responsabila civilmente are in aceleasi limite ca partea civila drept de apel, in plus
aceasta putind invoca ca nu a fost introdusa legal in procesul penal.
Potrivit art. 362 alin. (2) ( C. proc. pen., apelul poate fi declarat pentru partea civila si
partea responsabila civilmente de catre reprezentantul legal si de catre aparator.
---------------
pag. 211, nota de subsol 320.
^4) Trib. jud. Timis, dec. pen. nr. 625 din 1979, in Revista Romana de Drept, nr. 5, 1980,
pag. 64, Trib. jud. Timis,Trib. jud. Timis, dec. pen. nr. 625 din 1979, in Revista Romana
de Drept, nr. 5, 1980, pag. 64, Trib. jud. Timis, dec. pen. nr. 490 din 1980, in Revista
^5) in acest sens, a se vedea, V. Dongoroz, nota la decizia nr. 2531/1942 a Curtii de
Casatie II, in Pandectele romane, 1943, pag. 111, V. Papadopol, C. Turianu, Apelul
penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 61 -63, C. Stanescu,
In legatura cu recursul partii civile impotriva unor hotarari de achitare a inculpatului, in
Legalitatea populara nr. 11/1956, pag. 1286, D. V. Mihaescu, Recursul penal, Editura
stiintifica, Bucuresti, 1962, pag. 67, B. Diamant, Al Stacescu, nota la decizia penala nr.
518/1972 a Tribunalului jud. Sibiu, in Revista Romana de Drept nr. 5/1973, pag. 133,
Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 2525/1969, in Culegere de decizii pe anul
1969, pag. 431.
pag. 212.
^7) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 552/1982, in Culegere de decizii pe anul
1982, pag. 332.
Martorul, expertul, interpretul si aparatorul
Martorul, expertul, interpretul si aparatorul au drept de apel limitat „cu privire la

cheltuielile judiciare cuvenite acestora [art. 362 alin. (1) lit. e) ( C. proc. pen.]. S-a creat
aceasta posibilitate pentru a nu se introduce o actiune civila pentru drepturi privitoare la
cheltuielile judiciare (cheltuieli de deplasare, de intretinere, venitul de care au fost lipsite,
salariul ori onorariul cuvenit).
Aceste persoane nu vor putea critica fondul rezolvarii cauzei atat in latura penala cat si in
cea civila si nu au dreptul ca partile de a li se comunica hotararea^1).
---------------
Dreptul de a face apel al oricarei persoane ale carei interese legitime au fost vatamate
printr-o masura sau printr-un act al instantei^1)
Potrivit art. 362 lit. e (, poate face apel orice persoana ale carei interese legitime au fost
vatamate printr-o masura sau printr-un act al instantei.
Aceasta reglementare vadeste conceptia legiuitorului de a nu limita sfera titularilor
apelului numai la subiectii procesuali care au participat in cauza penala, lasand
posibilitatea, in mod practic, oricarei persoane vatamate in drepturile sale, prin
desfasurarea procesului penal, sa ceara anularea actului sau masurii dispuse de instanta si
prin care i-au fost prejudiciate interese legitime.
Din modul de redactare a textului legii, in opinia noastra, de regula, in ipoteza pe care o
analizam, apelul este declarat impotriva incheierilor sau actelor instantei prin care au fost
vatamate interese legitime ale unor persoane straine de cauza penala^2).
Apelul fiind o cale de atac ordinara prin care se realizeaza controlul jurisdictional s-a
cristalizat de multa vreme si s-a admis in toate sistemele procesuale conceptia ca el poate
fi exercitat de procuror si parti. Codul nostru actual a largit aceasta conceptie permitand
declararea apelului, in anumite cazuri si de catre martoriexperti, interpreti, aparatori, cu
privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora, precum si de orice alte persoane ale
caror interese legitime au fost vatamate prin hotararea instantei^3).
Sub aspectul obiectului pe care-l are apelul unei asemenea persoane, subliniem ca nu sunt
vizate, printr-un asemenea apel, aspecte legate de fondul cauzei. O asemenea concluzie
rezulta, credem, din pozitia specifica a persoanei in raport cu actiunile rezolvate in
procesul penal, si anume, acest titular al apelului nefiind parte in proces, nu are drepturi si
obligatii care izvorasc din rezolvarea actiunilor in procesul penal si, in consecinta,
vatamarea ce i s-a produs nu este legata de fondul cauzei.
Poate exercita apel o persoana, chiar straina de cauza, daca instanta a dispus gresit
confiscarea speciala a unui obiect pe care l-a socotit al inculpatului si care in realitate
apartinea apelantului, in astfel de cazuri, in lipsa prevederilor art.362 lit. e, persoana ar fi
trebuit sa introduca o actiune civila, pe care sa o intenteze pe cale separata^4). In temeiul
aceleiasi norme pot declara apel si persoanele carora li s-a aplicat o amenda judiciara,
daca aceasta a fost mentinuta in urma cererii de scutire sau reducere introdusa in
conformitate cu art.199 ( c. pr.pen.
In practica s-a decis ca persoanele care nu au calitatea nici de inculpati, nici de parti
civilmente responsabile si ale caror interese legitime au fost vatamate prin aplicarea unui
sechestru penal pe bunuri care - potrivit sustinerilor acestor persoane - le apartin in
exclusivitate, au drept de apel in baza art.362 lit. e^5).
In practica judiciara s-a apreciat, in mod corect, ca nu poate face apel potrivit art. 362 lit.
e, impotriva sentintei de achitare acela care a reclamat o persoana pentru marturie
mincinoasa. Intr-o asemenea situatie, apelul este inadmisibil intrucat pe de o parte celui
care a reclamat nu i s-a vatamat un interes legitim, iar pe de alta parte, nu poate fi
considerat ca atare interesul sau de a obtine condamnarea unui martor pentru marturie
mincinoasa spre a putea cere, ulterior, pe acest temei, revizuirea hotararii respective^6).
Intrucat in dispozitiile legii (art. 362 lit. e) se arata ca orice persoana ale carei interese
legitime au fost vatamate poate face apel, apreciem ca si persoanele juridice pot folosi
calea de atac a apelului, daca sunt realizate conditiile prevazute de lege. Astfel, unele
instante s-au pronuntat in sensul ca centrul de reeducare a minorilor are calitatea de a
declara apelul impotriva sentintei prin care instanta de fond a respins cererea sa de
prelungire a internarii unui minor, cand aceasta era necesara pentru realizarea scopului
internarii^7). In cazul persoanelor ale caror interese legitime au fost vatamate printr-un
act sau o masura a instantei, poate face apel si reprezentantul legal sau aparatorul.
---------------
Bucuresti, 1994, pag. 64-67, Gh. Mateut, Calea de atac ordinara a apelului in procedura
penala romana (I), in Dreptul, Anul V, Seria a III-a, nr. 2/1994, pag. 26.
Bucuresti, 2004.
anterior, prezentare comparativa. Bucuresti, Editura Politica, 1969, pag.292.
^5) Tribunalul Suprem, sect. pen., dec. nr. 972/1971, Revista Romana de Drept,
nr.4/1972, pag.168-169.
^6) Trib. jud. Alba, dec. pen. , nr. 677 din 1975, in Revista Romana de Drept, nr. 7, 1976,
pag. 61.
^7) T.m. Bucuresti, s. a II-a pen., nr. 481 din 1976, in Revista Romana de Drept, nr. 5,
1977, pag. 71, in sens contrar, Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 2801 din 1973,
in Revista Romana de Drept, nr. 1, 1974, pag. 148.
Termenul de apel
Modul de calcul
In art. 363 ( C. proc. pen. sunt stabilite trei moduri de calcul, in raport de calitatea
apelantului si de faptul daca subiectii procesuali au participat sau nu la dezbateri.
a) Procurorul
Daca a participat la dezbateri termenul curge de la pronuntare. Daca nu a participat la
dezbateri, participarea nefiind obligatorie potrivit art. 315 ( C. proc. pen., termenul de
apel curge de la inregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului, instanta avand
obligatia in aceste cazuri sa trimita, dupa redactarea hotararii, de indata, dosarul
procurorului. Dupa expirarea termenului de apel, procurorul este obligat, indiferent daca
a declarat apel sau nu, sa restituie dosarul instantei.
In legatura cu calcularea termenului, pentru procuror exista o particularitate de care
urmeaza a se tine seama si in ce priveste momentul epuizarii termenului (dies ad quem).
Potrivit art.187 alin. 2, actele procurorului capata data certa prin trecerea lor in registrul
de iesire al unitatii Ministerului Public si daca data este inauntrul termenului cerut de
lege, actul se considera realizat in termen. Regula nu se aplica insa in cazul exercitarii
cailor de atac. Pentru ca apelul sa nu fie tardiv procurorul trebuie sa sesizeze inauntrul
termenului legal insasi instanta^1).
Prin derogarea stabilita de art. 187 alin. (2) ( C. proc. pen., in cazul cailor de atac, apelul
exercitat de procuror trebuie inaintat instantei inauntrul termenului legal, nefiind luata in
considerare data din registrul de iesire al unitatii ca la celelalte acte^2).
b) Momentul de la care curge termenul de apel pentru parti
Pentru parti, momentul de la care curge termenul de apel este in functie de prezenta sau
absenta acestora la dezbateri sau la pronuntare.
Astfel, potrivit art. 363 alin. 3 (, pentru partea care a fost prezenta la dezbateri sau la
pronuntare, termenul curge de la pronuntare.
In practica judiciara s-a apreciat, in mod corect, ca, in cazul inculpatului reprezentat la
prima instanta de aparator, acesta trebuie considerat ca a fost prezent in instanta, iar
termenul de apel curge de la pronuntare^3).
In practica s-a ridicat problema de a sti care sunt consecintele nerespectarii de catre
instanta a obligatiei de comunicare a hotararii. Decizia a fost ca o comunicare facuta
eronat la o alta adresa (desi aceasta era cunoscuta din dosar), duce la concluzia ca
termenul de apel nu a expirat, chiar daca, in raport cu data la care s-a facut comunicarea
nelegala, acest termen a fost cu mult depasit^4).
Pentru partile care au lipsit atat la dezbateri, cat si la pronuntare, precum si pentru
inculpatul detinut, ori pentru inculpatul militar in termen, militar cu termen redus,
rezervist concentrat, elev al unei institutii militare de invatamant, ori pentru inculpatul
internat intr-un centru de munca si reeducare sau intr-un institut medical educativ care au
lipsit la pronuntare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv. in aceasta
ultima ipoteza, termenul de apel curge de la comunicarea legal indeplinita. Nu exista nici
un impediment ca inainte de a i se face comunicarea partea sa declare apel^5).
Plecand de la acesta reglementare, in practica judiciara s-a stabilit ca institutia
comunicarii hotararii este o formalitate esentiala pentru curgerea termenului de apel, daca
partile au lipsit atat de la dezbateri cat si de la pronuntare, ori daca inculpatul detinut,
militar in termen, militar in termen redus, rezervist concentrat, etc., au lipsit de la
pronuntare, iar aceasta formalitate nu ar putea fi inlocuita de imprejurarea luarii la
cunostinta de catre parte, pe orice cale, de pronuntarea si continutul hotararii^6). Pe
aceeasi linie de idei, intr-o speta, s-a decis ca, din moment ce sentinta de condamnare a
inculpatului, care a lipsit atat la judecata cat si la pronuntare, nu a fost comunicata
acestuia prin trimiterea unei copii de pe dispozitiv, conform art. 360 alin. 1 (C. pr. pen.,
ceea ce rezulta din inexistenta la dosar a dovezii de primire ori a procesului-verbal de
predare, inculpatul luand cunostinta de condamnare numai ca urmare a apelului facut de
parchet, impotriva sentintei, este drept sa declare apti, chiar daca apelul declarat de
procuror a fost intre timp solutionat^7). Intr-o alta speta, s-a decis, la fel, ca faptul ca
inculpatul a hiat cunostinta de condamnare cu ocazia judecarii apelului declarat de
procuror nu inlatura obligatia primei instante de a-i comunica o copie de pe dispozitiv si
nu poate atrage, pentru inculpat, consecinta pierderii termenului de apel, care, potrivit
legii, se calculeaza, in ceea ce il priveste, numai de la comunicate^8).
In mod corect, in practica judiciara s-a aratat ca inculpatul care a lipsit atat la judecata cat
si la pronuntare, luand cunostinta de condamnarea sa numai ca urmare a apelului facut de
Parchet impotriva acestei sentinte, este in drept sa declare apel, chiar daca intre timp
apelul facut de procuror a fost solutionat^9).
Astfel, in art. 357 alin. final se arata, intre altele, ca dispozitivul hotararii trebuie sa
cuprinda intotdeauna mentiunea ca hotararea este supusa apelului, cu aratarea termenului
in care poate fi exercitat si mentionarea datei cand hotararea a fost pronuntata, si ca
pronuntarea s-a facut in sedinta publica. In legatura cu aceasta reglementare se pune
intrebarea care sunt consecintele asupra exercitarii dreptului de apel in cazul in care
instanta a indicat gresit momentul de la care curge termenul de apel, in ipoteza in care
partea interesata a fost prezenta la dezbateri. Apreciem ca o asemenea greseala, strecurata
in redactarea hotararii, nu modifica termenul de apel care curge, in cazul dat, potrivit art.
363, de la pronuntarea hotararii^10).
c) Momentul de la care curge termenul de apel pentru alte persoane.
Pentru martori, experti, interpreti si aparatori apelul poate fi exercitat de indata dupa
pronuntarea incheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare si cel mai tarziu
in 10 zile de la pronuntarea sentintei prin care s-a solutionat cauza. Judecarea apelului se
face, insa, numai dupa solutionarea cauzei, in afara de cazul cand procesul a fost
suspendat (art. 363 alin. final C. pr. pen.). Desi, legea nu prevede nimic in legatura cu
momentul de cand incepe sa curga termenul de declarare a apelului pentru persoana ale
carei interese legitime au fost vatamate printr-o masura sau printr-un act al instantei la
care se refera art. 362 alin. 1 lit f) ( C. pr. pen., se aplica aceeasi regula ca in cazul
martorului, expertului, interpretului si aparatorului. Deci, si pentru aceste persoane apelul
poate fi introdus cel mai tarziu intr-un termen de 10 zile de la pronuntarea, sentintei prin
care s-a solutionat cauza^11).
Judecarea apelului, pentru a nu se intarzia procesul, se face numai dupa solutionarea
cauzei, afara de cazul cand procesul a fost suspendat.
Se precizeaza ca, intrucat aceste persoane nu sunt parti in procesul penal, instanta nu este
obligata sa le comunice copie dupa dispozitivul hotararii^12).
Indiferent de titularul apelului si indiferent de momentul din care termenul de apel incepe
sa curga, acesta este un termen procedural si se calculeaza potrivit dispozitiilor art. 186 (.
In consecinta, si in privinta acestui termen opereaza prorogarea legala. Astfel, daca
termenul de apel a expirat intr-o zi nelucratoare, potrivit art. 186 alin. final, termenul
expira la sfarsitul primei zile lucratoare care urmeaza^13).
d) Pentru persoanele ale caror interese au fost vatamate printr-o masura sau printr-un act
al instantei, nu se prevede momentul de la care curge termenul de apel. Intrucat acestea
nu sunt parti in proces, instanta nu este obligata sa le comunice o copie de pe dispozitivul
hotararii. In aceasta situatie, apelul poate fi declarat in termen de cel mult 10 zile de la
pronuntarea sentintei^14).
In cazul infractiunilor flagrante, termenul de apel si de recurs este de trei zile de la
pronuntare, conform art. 477 alin. (1) C. proc. pen., numai daca urmarirea si judecata au
fost efectuate potrivit procedurii speciale prevazute in art. 465 si urm. din acelasi cod.
Daca s-a urmat procedura de drept comun, temenele de apel si de recurs sunt cele
prevazute in art. 363 si, respectiv, in art. 385^3 ( C. proc. pen.
---------------
^3) Trib. jud. Suceava, dec. pen. nr. 363 din 1969, in Revista Romana de Drept, nr. 7,
1969, pag. 172, Tribunalul Suprem, sectia penala, d. nr. 10 din 1979, in Revista Romana
de Drept, nr. 11/1979, pag. 73.
^4) Tribunalul Suprem, sect. milit.dec.nr.30/1977, Revista Romana de Drept, nr.2/1978,
p.57.
pag. 222-223.
^6) a se vedea, Cas. II, decizia penala nr. 2875/1939, cit de I. Stoenescu, I. Vagner, G. V.
Protopopescu in Codul de proceduri penala adnotat, vol. II, Bucuresti, Editura juridica,
1947, pag. 414, Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala,, decizia nr. 128/1993, citata de
Bucuresti, 1994, pag. , pag. 79. in sens contrar, Curtea Suprema, sectia penala, decizia nr.
100/1951, in Justitia noua nr. 7 -8/1951, pag. 839, Curtea Suprema, sectia penala, decizia
nr. 180/1951, in Justitia noua nr. 7 -8/1951, pag. 839
^7) Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, incheierea din 25.0994 data in dosar nr.
548/1993, cu nota de V. Papadopol, in Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica
judiciara penala pe anul 1994, Editura Continent XXI, Bucuresti, pag. 14 -15.
^8) Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 128/1993, cu nota de V.
Papadopol, in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1993, pag. 24-26.
^9) Curtea de Apel Bucuresti, s. I pen., incheierea din 25.0994, in Culegere de practica
judiciara penala pe anul 1994 (Curtea de Apel Bucuresti), Editura Continent XXI,
^10) C.S.J., S. pen., dec. pen. nr. 429/22.02.1996, in Buletinul Jurisprudentei, 1996,
Curtea de Apel Timisoara, dec. pen. nr. 113/26.02.1996, in C. Crisu, St. Crisu, Repertoriu
de practica si literatura juridica 1994-1997, Editura Argessis, 1998, pag. 98.
^11) V. Papadopol, G. Turianu, V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura
si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 81 -82, I. Neagu, Drept procesual penal,
Partea speciala, vol. I, Editura Oscar Print, 1994, pag. 549, Gheorghita Mateut, Procedura
penala, Partea speciala, vol. II, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 222-223.
^12) Vz., in acest sens: C.A.B., S. I pen, incheierea din 25 ianuarie 1994, pronuntata in
Dosarul nr. 518/1993, in Culegere V, pag. 14.
^13) Tribunalul Suprem, sectia penala, d. nr. 1263 din 1983, in Revista Romana de Drept,
nr. 7, 1984, pag. 70.
^14) C.A.B., s. I pen., incheierea din 25 ianuarie 1994 (dosar nr. 518/1993), Culegere V,
pag. 14.
Repunerea in termen
In materia termenelor procedurale functioneaza principiul continuitatii lor, ele neputand

fi intrerupte si nici suspendate.
In vederea ocrotirii drepturilor subiectilor procesuali, legea a prevazut posibilitatea
suspendarii curgerii termenului de exercitare a dreptului de apel cand cel interesat
dovedeste ca neexercitarea caii de atac s-a datorat unor cauze temeinice de impiedicare.
In asemenea situatii, partea interesata este repusa in dreptul de a promova apelul. in acest
sens, in dispozitiile Codului de procedura penala sunt reglementate institutiile repunerii in
termen si apelului peste termen. Repunerea in termen este prevazuta in art. 364, in care se
arata ca apelul introdus dupa expirarea termenului prevazut de lege este considerat ca
fiind facut in termen daca instanta de apel constata ca intarzierea a fost determinata de o
cauza temeinica de impiedicare iar cererea a fost facuta in cel mult 10 zile de la inceperea
executarii pedepsei sau a despagubirilor civile.
In vederea repunerii in termen, instanta de apel trebuie sa constate existenta cumulativa a
doua conditii, si anume:
- intarzierea in declararea apelului a fost determinata de o cauza temeinica de
impiedicare. Cauza de impiedicare va fi, in genere, un caz fortuit sau de forta majora (un
accident, o boala grava, o calamitate care te izoleaza de exterior, de legaturile postale, sau
comunicarea dispozitivului s-a facut la o alta adresa).
Dincolo de dezvoltarile cu caracter general de mai sus, este de retinut ca Curtea de apel
are latitudinea de a aprecia de la caz la caz, daca situatia invocata de apelant constituie in
mod efectiv o cauza de impiedicare a declararii apelului, indiferent daca este sau nu o
piedica de natura strict materiala^1). Spre exemplu, intr-un caz s-a decis ca sunt
indeplinite conditiile repunerii in termenul de apel daca vina de a nu introduce apelul in
termen apartine avocatului inculpatului^2). Solutia a fost criticata pe buna dreptate,
deoarece, chiar daca s-a retinut ca cererea a fost predata avocatului acesta avea obligatia
sa dovedeasca faptul ca s-a aflat in imposibilitate de a depune apelul la posta sau la grefa
judecatoriei din motive mai presus de vointa lui^3). Alta, este, insa, situatia in care prima
instanta, facand pronuntarea in absenta partii, fie a trecut in mod eronat in condica de
sedinta rezultatul deliberarii, fie nu l-a trecut deloc, punand astfel partea in
imposibilitatea de a cunoaste solutia data cauzei^4).
Aceasta cauza datorita careia nu s-a putut exercita in termen calea de atac va trebui
dovedita si instanta nu va pasi la judecarea apelului pana nu se va pronunta asupra
existentei acestei imprejurari^5). Preluand consideratii din Dreptul civil, putem arata doar
cu titlu orientativ ca forta majora se defineste ca fiind o imprejurare de origine externa, cu
caracter exceptional, care este absolut imprevizibila si inevitabila. Pentru ca un
eveniment sau o imprejurare sa fie calificate caz de forta majora este necesar sa
indeplineasca urmatoarele trei conditii^6): sa fie externa, imprevizibila si inevitabila
(irezistibila). Cu titlu de exemplu, poate sa constituie forta majora un eveniment natural
sau de alta natura, cum ar fi o catastrofa naturala, un cutremur, o inundatie, o ploaie
torentiala, un incendiu catastrofal, o conflagratie^7) - in masura in care sunt intrunite
conditiile pe care le-am specificat mai sus.
Dupa cum s-a aratat intr-o decizie a Tribunalului Suprem^8), "in cazul unor alunecari de
teren frecvente, susceptibile deci de a fi prevazute, urmarile lor pagubitoare pot fi
prevenite si evitate: Astfel, daca se invedereaza puternica probabilitate a producerii unei
alunecari de teren, caracterul imprevizibil al fenomenului se inlatura". Cu alte cuvinte,
atunci cand anumite rezultate pagubitoare pot fi cunoscute si evitate, dar nu au fost
evitate, nu ne aflam intr-un caz de forta majora.
Nu este insa mai putin adevarat ca insasi calificarea ca "forta majora" a unor situatii sau
fenomene este relativa: ceea ce astazi este de neinvins, maine poate fi stapanit de om^9).
Aprecierea invincibilitatii imprejurarii se realizeaza in abstracto, avand in vedere conditia
si posibilitatea unei persoane capabile, care depune diligenta si prudenta maxima de care
este in stare^10).
Revenind in domeniul procedurii penale, intr-o speta s-a considerat ca exista motiv de
repunere in termen si atunci cand inculpatul, desi prezent la dezbaterea fondului cauzei a
fost In imposibilitate sa afle !n termen util solutia, deoarece completul de judecata a
amanat pronuntarea de 7 ori timp de o luna si jumatate, avand nevoie de timp pentru
deliberare, aflandu-se din aceasta cauza, intr-o situatie derutanta^11). Solutia a fost
criticata, tinand seama si de faptul ca nesocotirea prevederilor art. 306 C. pr. pen. -
potrivit carora, pentru motive temeinice, deliberarea si pronuntarea pot fi amanate cel
mult 15 zile - nu este de natura sa atraga sanctiuni procesuale. La fel, nu ar putea fi
considerate motive de repunere in termen nici imprejurarea ca partea nu a primit invoire
de a pleca de la locul de munca^12) si nici cea a lipsei conducatorului unei societati pe o
anumita perioada de timp, deoarece in primul caz nu exista nici un impediment ca cererea
de apel sa fie depusa dupa orele de program (de pilda, la o unitate postala), iar in al doilea
caz, ca atributiunile conducatorului unitatii sa fie exercitate, pe timpul absentei sale, de
catre inlocuitorul sau^13).
Cererea de apel sa fi fost facuta in cel mult 10 zile de la inceperea executarii pedepsei sau
a despagubirilor civile. Prin inceperea executarii pedepsei sau a despagubirilor civile
partea interesata ia cunostinta de existenta hotararii. Termenul de 10 zile corespunde cu
termenul care este stabilit la un apel declarat in conditii normale. In cazul in care
impotriva inculpatului se porneste executarea atat i pedepsei cat si a despagubirilor civile,
termenul va curge de la data primei executari, cand afla de existenta hotararii.
Pentru repunerea in termen, legea conditioneaza introducerea ererii intr-un interval care
sa nu depaseasca 10 zile de la inceperea executarii pedepsei sau a despagubirilor civile.
In practica mai veche s-a decis ca solicitantul repunerii in termen trebuie sa dovedeasca si
faptul ca cererea a fost facuta dupa inceperea executarii pedepsei, dar nu mai tarziu de 10
zile de la acest moment^14). Asa cum s-a aratat, solutia este restrictiva, fiindca nimic nu
se opune ca repunerea in termen sa fie ceruta si inainte de inceperea executarii pedepsei,
(oricand dupa epuizarea termenului de apel), dar nu mai tarziu de termenul limitat de 10
zile de la inceperea executarii pedepsei sau a despagubirilor civile^15).
Pana ce instanta va stabili ca sunt indeplinite conditiile pentru repunerea in termen,
executarea hotararii va continua pentru a nu se transforma aceasta institutie intr-un
artificiu ce intarzie tragerea la raspundere a celor vinovati.
In cazul in care instanta constata existenta unui motiv de suspendare a executarii, va
putea dispune suspendarea executarii hotararii, in baza art. 364 alin. (2) C. proc. pen^16).
Dupa admiterea cererii de repunere in termen, apelul se considera declarat in termen si va
produce aceleasi consecinte ca in conditii normale.
In raport cu „continutul timp", termenul prevazut de art. 364 ( este un termen maxim,
fiind indicat intervalul cel mai mare de timp in care poate fi efectuat actul, in consecinta,
cererea de repunere in termen poate fi facuta si inainte de inceperea executarii pedepsei
sau a despagubirilor civile^17). In raport cu aceste consideratii, apare ca nelegala
hotararea instantei prin care se arata ca cel care solicita repunerea in termen trebuie sa
faca dovada ca cererea a fost facuta dupa inceperea executarii pedepsei, dar nu mai tarziu
de 10 zile de la acel moment. Aceasta solutie este gresita, deoarece termenul de 10 zile
este prevazut numai pentru situatia in care impotriva celui care face apel a inceput
executarea hotararii, cel impotriva caruia nu a inceput executarea putand face apel si
inainte de expirarea acestui interval de timp^18).
---------------
pag. 227.
^2) A se vedea, Curtea de Apel, Suceava, sectia penala, decizia nr. 250/20.1996 cit. de V.
Timofte in Probleme de drept procesual penal din practica instantelor din raza de
activitate a Curtii de Apel Suceava, in Dreptul nr. 6/1997, pag. 91 -92.
^3) V. Timofte, Probleme de drept procesual penal din practica instantelor din raza de
activitate a Curtii de Apel Suceava, in Dreptul nr. 6/1997, pag. 92.
^4) a se vedea, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 271/1977, in Repertoriu
alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976 -1980, pag. 350, Tribunalul
jud. Timis, decizia penala, nr. 465/1970 in Revista Romana de Drept nr. 11/1970, pag.
171, Tribunalul mun. Bucuresti, sectia II penala, decizia nr. 307/1990 cu nota de V.
Papadopol, in Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul 1990, pag. 134. in
acelasi sens, V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa"
S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 85
^5) A se vedea, C.S.J., s. pen., doc. nr. 2864/1997, Buletinul Jurisprudentei, 1997, pag.
391, 392.
^6) Liviu Pop, Teoria generala a obligatiilor, Editura Lumina Lex, 1998, pag. 370.
^7) C. Statescu, C. Barsan, Teoria generala a obligatiilor, Editura All, 1994, pag. 267.
^8) Tribunalul Suprem, sectia civila, dec. nr. 1096/12.07.1978, in Revista Romana de
Drept nr. 1/1979, pag. 55.
^9) Sanda Ghimpu, Ion Traian Stefanescu, Serban Beligradeanu, Gheorghe Mohanu,
Dreptul muncii, Tratat, vol. I, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1978, pag.
317.
^10) Alexandru Ticlea, Contractul individual de munca, Editura Lumina Lex, 2003, pag.
350.
^11) Curtea de Apel Constanta, decizia penala nr. 443/8.12.1995 in Revista Romana de
Drept nr. 8/1996, pag. 160.
^12) Tribunalul mun. Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 745/1991 in Culegere de
^13) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 7/1977 in Revista Romana de Drept nr.
6/1977, pag. 63
^14) Trib.Mun.Bucuresti, sect. I, pen.dec.nr.50/1972 (cu nota critica de Aurelian Popa),
Revista Romana de Drept, nr.10/1972, p.166.
^15) Vezi, V. Papadopol. M. Popovici, Nota in Repertoriu alfabetic de practica judiciara
in materie penala pe anii 1969-1975, pag.375.
252.
Bucuresti, 2004.
^18) T.M. Bucuresti, sectia penala, d. nr. 50 din 1972, in Revista Romana de Drept, nr.
10, 1972, pag. 166., Tribunalul Suprem. sectia penala, d. nr. 1004 din 1975, in Revista
Apelul peste termen
Un alt remediu procesual, prevazut de art. 365 ( C. proc. pen. (modificat prin Legea
356/2006), menit sa redea partilor care au pierdut termenul de apel posibilitatea de a
declansa controlul instantei superioare este apelul peste termen.
Pentru a putea exercita apelul peste termen, legea prevede realizarea cumulativa a doua
conditii, si anume, partea sa fi lipsit atat de la judecata, cat si la pronuntare si apelul sa fie
declarat cel mai tarziu in 10 zile de la inceperea executarii pedepsei sau a inceperii
executarii dispozitiilor privind despagubirile civile.
- Conditia ca partea sa fi lipsit la judecata a primit interpretari diferite in literatura
juridica si practica judiciara. Astfel, unele instante au aratat ca aceasta conditie nu trebuie
inteleasa ca referindu-se la toate termenele de judecata, ci numai la data cand au avut loc
dezbaterile in prima instanta.
In literatura de specialitate, absenta partii la judecata este interpretata in sensul ca partea a
lipsit la toate termenele de judecata. Acest punct de vedere este socotit ca fiind temeinic
deoarece numai in aceasta ipoteza sunt premise care sa fundamenteze prezumtia ca partea
nu a luat cunostinta de judecata si nici de hotararea pronuntata. De altfel, aceasta
concluzie se desprinde si dintr-o interpretare sistematica a dispozitiilor art. 365 (. In acest
sens, trebuie observat ca legiuitorul a folosit expresia „partea a lipsit atat la judecata, cat
si la pronuntare", spre deosebire de situatiile cand legea a avut in vedere absenta partii
numai la „dezbateri si la pronuntare" (art. 363 alin. 3 ()^1).
- impotriva partii sa inceapa executarea pedepsei sau sa inceapa executarea dispozitiilor
privind despagubirile civile. In consecinta, celelalte parti nu pot beneficia de aceasta
institutie.
Cererea de apel trebuie sa fie facuta cel mai tarziu in 10 zile de la inceperea executarii.
La depunerea cererii de declarare a unei cai de atac aceasta nu trebuie intitulata „apel
peste termen", instanta avand obligatia sa examineze conditiile in care a fost depusa si,
daca indeplineste conditiile prevazute de art. 365 ( C. proc. pen., sa o solutioneze ca
atare, ca apel peste termen.
Efectul apelului peste termen este ca acesta nu este suspensiv de executare prin simpla
declarare, in cazul in care constata ca declaratia poate fi intemeiata, instanta de apel va
putea dispune suspendarea executarii hotararii atacate [art. 365 alin. (3) ( C. proc. pen.].
Cand s-a declarat apel peste termen, folosirea caii de atac este fara efect asupra ramanerii
definitive a hotararii, hotararea atacata intrand in puterea lucrului judecat la data expirarii
termenului de apel ordinar2.
In cazurile in care sunt indeplinite cumulativ cele doua conditii cerute in cazul apelului
peste termen, si din cererea partii rezulta critica pe care aceasta o adreseaza hotararii
instantei de fond pentru nerespectarea dispozitiilor legale privind judecata in prima
instanta, respectiva cerere trebuie valorificata ca un apel peste termen, chiar daca partea a
intitulat-o contestatie la executare, revizuire sau contestatie in anulare^3). In sens mai
larg, cererea partii care foloseste institutia nu trebuie intitulata in mod necesar "apel peste
termen", fiind de obligatia instantei sa-l considere ca atare, daca sunt satisfacute
conditiile prevazute de art. 365 (c. pr. pen. In practica s-a decis, ca daca inculpatul a lipsit
la judecata si pronuntare si a declarat apel dupa epuizarea termenului legal, dar inainte de
inceperea executarii hotararii, instanta nu avea dreptul sa respinga apelul ca tardiv, avand
obligatia solutionarii lui din oficiu, ca un apel peste termen^4).
In asemenea situatii, determinant este continutul real al cererii, si nu modul cum aceasta a
fost intitulata, formularea eronata a cererii sau depunerii ei la alta instanta decat cea
competenta neputand schimba natura juridica a institutiei apelului peste termen daca,
evident, sunt indeplinite conditiile prevazute in art. 365. Uneori partile folosesc gresit cai
extraordinare de atac impotriva hotararilor ramase definitive in fata primei instante, in
cauze judecate si pronuntate in lipsa lor. in practica s-a statuat, ca desi partile intitulau
impropriu cererile lor drept cai de atac extraordinare, acestea trebuie considerate apeluri
peste termen, daca sunt intrunite conditiile legale ale folosirii institutiei. Gresita denumire
a actului prin care se exercita o cale de atac nu schimba caracterul acesteia, atunci cand
ea este data prin lege^5).
Ca si in cazul repunerii in termen, suspendarea executarii hotararii in cazul apelului peste
termen nu opereaza ope legis. In acest sens, in art. 365 se arata ca apelul declarat peste
termen nu suspenda executarea, aceasta ramanand la aprecierea instantei de apel (art. 365
alin. final)^6).
---------------
^1) Pentru dezvoltari a se vedea I. Neagu , Drept procesual penal, Partea generala, Tratat,
Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag.204 si urm.
2005.
^3) Curtea de Apel Bucuresti, s. a II-a pen., d. nr. 115/1994, in Culegere de practica
judiciara penala (Curtea de Apel Bucuresti), Editura Continent XXI, Bucuresti, 1995,
pag. 20.
^4) Tribunalul Suprem,sect.pen.dec.nr.678/1972, Culegere de Decizii, din anul 1972,
pag. 458.
^5) Vezi, Tribunalul Suprem, sect.pen.dec.nr.1004/1975, Revista Romana de Drept, nr.
2/1976, pag. 70, Tribunalul Suprem, sect. pen.dec.m. 1561/1971, Revista Romana de
Drept, nr.9/1971, pag.164 etc.
Bucuresti, 2004, pag.205-206
Declararea apelului
In vederea declansarii judecatii in apel, este necesar ca cel care are drepturi de a face apel
sa-si manifeste vointa in acest sens.
Actul procedural in care se consemneaza declaratia de apel este o cerere scrisa care
trebuie semnata de persoana care face declaratia (art. 366 alin. 1 ().
Intrucat cererea de apel se depune totdeauna in scris, cu exceptia mentionata se presupune
ca ea se redacteaza si se semneaza de catre cel interesat. Legea a reglementat minutios
acele situatii in care apelantul nu poate semna actul prin care se declara apelul. Astfel,
art.366 alin. 2 prevede ca pentru persoana care nu poate sa semneze, cererea va fi atestata
de un grefier de la instanta a carei hotarare se ataca sau de aparator. Atestarea cererii
poate fi facuta si de primarul sau secretarul consiliului local din localitatea de domiciliu a
apelantului, ori de functionarul desemnat de acestia. Chiar daca cererea scrisa nu este
semnata sau atestata in modul mentionat, ea se va lua in considerare, deoarece la
termenul de judecata poate fi confirmata in instanta de parte ori de reprezentantul ei^1).
---------------
Exercitarea si instanta la care se depune apelul
Exercitarea caii de atac a apelului este un drept procesual si o facultate a persoanelor

prevazute in art. 362 C. proc. pen., si se declara, potrivit art. 366 C. proc. pen., prin cerere
scrisa. Pentru a rezulta indubitabil ca persoana indreptatita a declarat apel legea impune
ca declaratia de apel sa fie semnata.
Sunt situatii in care cererea nu este semnata din diferite motive. Pentru persoana care nu
poate sa semneze, cererea va fi atestata de un grefier de la instanta a carei hotarare se
ataca sau de aparator, in situatia in care cererea se depune personal. in situatia in care
declaratia se trimite prin posta, atestarea se poate face de primarul sau secretarul
consiliului local, ori de functionarul desemnat de acestia, din localitatea unde
domiciliaza.
In cazul in care cererea de apel a ramas nesemnata sau neatestata ea poate fi confirmata in
instanta de o parte ori de reprezentantul ei.
Pentru realizarea operativitatii in procesul penal, legea prevede ca procurorul si oricare
dintre partile prezente la pronuntarea hotararii pot declara apel oral in sedinta in care s-a
pronuntat hotararea. Actul procesual in care se consemneaza in aceasta situatie declaratia
de apel este un proces-verbal intocmit de instanta.
Art. 367 alin. 1 prevede ca cererea de apel se depune la instanta a carei hotarare se ataca.
Cererea poate fi depusa insa si la instanta ierarhic superioara celei a carei hotarare se
ataca, dar inauntrul termenului legal, exista o asemenea posibilitate, deoarece dispozitiile
legale in aceasta materie nu prevad ca declaratia de apel sa fie facuta, sub sanctiunea
nulitatii, la instanta a carei hotarare se ataca^1).
Persoana care se afla in stare de detinere poate depune cererea de apel si la administratia
locului de detinere. Si in aceasta ipoteza, daca apelul se declara oral, aceasta se constata
intr-un proces-verbal^2).
Legea nu precizeaza in ce constau motivele de apel. De aceea, s-a aratat ca apelul se
poate face pentru orice motive. Motivele de apel pot fi: de fapt si de drept^3).
Ele pot consta in urmatoarele categorii de erori:
- erori de fapt (error facti),
- erori de drept (error legis), care pot fi:
- erori de drept material (error juris materialis),
- erori de procedura (error juris processualis).
Motivele de fapt sunt cele desprinse in genere din gresita apreciere a probelor ori a
faptelor si imprejurarilor cauzei sau din insuficienta mijloacelor de proba administrate ori
din neconcordanta acestora cu starea de fapt retinuta, etc.
Motivele de drept constau in orice violare sau gresita aplicare a legii penale (de drept
material sau de procedura)^4).
Locul unde se depune cererea de apel este instanta a carei hotarare se ataca. Aceasta
instanta va aduna toate cererile de apel si le va inainta impreuna cu dosarul cauzei la
instanta ierarhic superioara, instanta a carei hotarare se ataca nu are nici un drept de
cenzura asupra formei si nici a respectarii termenului de apel, fiind obligata sa trimita
declaratia instantei ierarhic superioare care va aprecia asupra legalitatii si a respectarii
termenului.
Persoana care se afla in stare de detinere poate depune cerere de apel si la administratia
locului de detinere. In cazul in care persoana detinuta declara oral apelul, administratia
locului de detinere va intocmi in proces-verbal care va constitui declaratia de apel. Dupa
inregistrarea si atestarea cererii de apel si, in conditiile art. 187 ( C. proc. pen., ori daca s-
a intocmit proces-verbal, aceste acte se inainteaza de indata instantei a carei hotarare se
ataca.
Persoanele aflate in alte localitati pot declara apel prin scrisoare recomandata, sau chiar
prin telegrama care va fi confirmata in instanta de parte sau de reprezentantul ei. Militarii
aflati in cazarma pot inregistra declaratia de apel la comandamentul unitatii lor. In aceste
cazuri, declaratia de apel se considera in termen daca a fost inregistrata sau atestata
inauntrul termenului, chiar daca la instanta cererea a ajuns dupa expirarea termenului (art.
187 C. proc. pen.)^5).
Cererea de apel inregistrata sau atestata in conditiile prevazute de lege ori procesul-verbal
intocmit de administratia locului de detinere se inainteaza instantei a carei hotarare este
atacata.
Primind apelul declarat in conditiile mentionate mai sus, prima instanta, la care se declara
apelul, are obligatia de a inainta dosarul instantei ierarhic superioare. Aceasta obligatie
revine instantei de fond si in cazul in care apelul este tardiv, verificarea legalitatii
declararii apelului fiind de competenta exclusiva a instantei competente sa solutioneze
calea de atac^6).
---------------
Drept, nr. 12, 1969, pag. 179.
pag. 233.
^4) A se vedea, Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 128/A/1995 in
Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara penala pe anul 1995, Editura
Continent XXI, Bucuresti, 1996, pag. 17.
nr. 7, 1971, pag. 160.
Renuntarea la apel
In dispozitiile art. 368 alin. 1 (, se arata ca, dupa pronuntarea hotararii si pana la expirarea
termenului de declarare a apelului, partile pot renunta in mod expres la aceasta cale de
atac.
Din continutul textului de lege mentionat mai sus rezulta ca institutia renuntarii la apel
functioneaza numai pentru parti, nu si pentru ceilalti titulari ai apelului prevazuti in art.
362. De lege ferenda, insa, s-ar impune modificarea expresa a acestui text, in sensul de a
se acorda acest drept oricaruia dintre titularii dreptului de apel aratati in art 362 ( C. pr.
pen., respectiv in afara partilor, procurorului, martorilor, expertilor, interpretilor si
aparatorului cu privire la cheltuielile de judecata si onorariilor cuvenite acestora sau
oricaror persoane ale caror interese au fost vatamate printr-o masura sau printr-un act al
instantei^1).
Renuntarea la apel exprima dorinta partii ca hotararea sa ramana definitiva fata de ea la
data expirarii termenului de exercitare a caii de atac, fiind un indemn pentru celelalte
parti de a proceda la fel.
Asupra renuntarii, cu exceptia apelului care priveste latura civila a cauzei, se poate reveni
inauntrul termenului pentru declararea apelului (art. 368 alin. 2). Rezulta ca renuntarea la
apel confera caracter definitiv laturii civile a hotararii.
Se poate observa ca dispozitiile art. 368 alin. 2 (privind imposibilitatea revenirii asupra
renuntarii la apel in ceea ce priveste latura civila a cauzei, se adauga ca o modalitate in
plus in ceea ce priveste ramanerea definitiva a hotararilor judecatoresti ale primei instante
fata de momentele prevazute in art. 416 ^2)
In art. 368 alin. final se arata ca renuntarea sau revenirea asupra renuntarii poate sa fie
facuta personal sau prin mandatar special si este neconditionata.
Renuntarea la apel este dublu conditionata^3):
- ea poate avea loc numai in interiorul termenului de apel, adica dupa pronuntarea
hotararii si pana la expirarea termenului, nu se rjoate renunta la calea de atac cu
anticipatie, inainte de a se fi pronuntat o hotarare judecatoreasca, la fel, nu e posibila o
asemenea declaratie nici dupa epuizarea termenului, pentru ca nimeni nu poate renunta la
un drept din exercitarea caruia a decazut,
- renuntarea trebuie facuta expres, respectiv in termeni care sa nu fie echivoci sau legati
de conditionari, de pilda, nu se poate renunta la calea de atac, cu conditia ca o alta parte
din proces sa nu declare apel.
Termenul in care se poate face renuntarea la apel este situat intre pronuntarea hotararii si
pana la expirarea termenului de declarare a apelului.
Asupra renuntarii, cu exceptia apelului care priveste latura civila a cauzei, se poate reveni
inauntrul termenului pentru declararea apelului.
In ce priveste latura penala a procesului, renuntarea nu este definitiva, putandu-se reveni
inauntrul termenului pentru declararea apelului. Revenirea asupra renuntarii poate sa fie
facuta in aceleasi conditii, personal de parte sau prin mandatar special^4).
---------------
pag. 249, nota de subsol 399.
Bucuresti, 2004.
2005.
Retragerea apelului
Spre deosebire de renuntarea la apel, retragerea apelului presupune existenta unui apel
declarat. Retragerea apelului poate fi facuta atat de catre parti, cat si de procuror, spre
deosebire de renuntarea la apel, care poate fi facuta numai de parti.
Potrivit art. 369 alin. 1, pana la inchiderea dezbaterilor la instanta de apel, oricare dintre
parti isi poate retrage apelul declarat. Retragerea trebuie sa fie facuta personal de parte
sau prin mandatar special, iar daca partea se afla in stare de detinere, printr-o declaratie
atestata sau consemnata intr-un proces-verbal de catre conducerea locului de detinere.
Declaratia de retragere se poate face fie la instanta a carei hotarare a fost atacata, fie la
instanta de apel.
Declaratia de retragere trebuie sa fie facuta personal de parte sau prin mandatar special,
iar daca partea se afla in stare de detinere, printr-o declaratie atestata sau consemnata intr-
un proces-verbal de catre conducerea locului de detinere. Simpla retragere a apelului
facuta chiar de aparator, fara a prezenta un mandat special nu poate fi considerata legala.
Asa s-a hotarat intr-o speta in cate inculpatii lipsa in calea de atac nu au formulat nici o
critica la adresa primei hotarari, iar aparatorul lor a declarat oral ca acestia isi retrag
recursul^1).
In ceea ce priveste latura civila, apelul poate fi retras de reprezentantii legali, cu
respectarea conditiilor prevazute de legea civila.
Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul sau legal.
In art. 369 alin. 2 se arata ca reprezentantii legali pot retrage apelul cu respectarea, in
ceea ce priveste latura civila, a conditiilor prevazute de legea civila.
Declaratia de retragere se face fie la instanta a carei hotarare se ataca fie la instanta de
apel. Daca cererea de retragere a apelului este depusa la prima instanta, aceasta o va
trimite impreuna cu intreg dosarul cauzei instantei de apel, singura competenta a lua act
de retragere, intrucat prima instanta, prin darea hotararii, s-a dezinvestit de judecarea
cauzei^2) . Instanta superioara, luand act de retragerea apelului pronunta in acest sens o
decizie in aplicarea dispozitiilor din art.381 alin. 2 c. pr. pen^3).
Consecinta retragerii apelului este ca instanta sesizata nu poate proceda la judecarea si
solutionarea acestuia. Totusi, in cazul in care partea apreciaza ca apelul declarat de
procuror este in favoarea sa si acesta a fost retras de procurorul ierarhic superior, poate sa
si-l insuseasca, chiar daca nu a declarat calea de atac, caz in care instanta va trece la
judecarea apelului.
In cazul in care partea si-a retras apelul si celelalte apeluri au fost respinse, aceasta nu va
mai putea exercita calea de atac a recursului, recursul fiind inadmisibil^4).
--------------
^1) Trib. Suprem, sect. pen.dec.nr.2539/1979, Revista Romana de Drept nr.7/1980, pag.
57.
^2) I. Popa, D. V. Mihaescu, Unele implicatii ale retragerii recursului penal la prima
instanta, Revista Romana de Drept, nr.12/1973, pag. 96-103.
^4) C.S.J., s. pen., dec. nr. 91/1995, Repertoriu de practica si literatura juridica, 1994-
1997, C. Crisu, pag. 101.
Efectele apelului
Enumerare
Declaratia de apel, in cazul in care este admisibil si este exercitat in termenul legal,
produce urmatoarele efecte (art. 370-373 ( C. proc. pen.):
- efectul suspensiv,
- efectul devolutiv,
- neagravarea situatiei in propria cale de atac,
- efectul extensiv.
Efectul suspensiv
Apelul declarat in termen este suspensiv de executare, atat in ce priveste latura penala, cat
si in latura civila, afara de cazul cand legea dispune altfel. Este o consecinta a prezumtiei
de nevinovatie^1), potrivit careia o persoana este considerata nevinovata pana cand
vinovatia sa nu a fost stabilita printr-o hotarare definitiva de condamnare (si intrucat
declararea apelului duce la continuarea procesului penal).
Se accepta deci ideea ca dispozitiile din hotararea primei instante pot fi modificate in
urma controlului exercitat de instanta de apel.
Executarea dispozitiilor hotararii este suspendata in totalitate, cu exceptia cazurilor
prevazute de lege, in perioada termenului de apel, fata de toate partile din proces. Dupa
exercitarea apelului in termen se suspenda executarea hotararii fata de partea care a
declarat apel si calitatea sa procesuala, pana la solutionarea cauzei in apel sau retragerea
apelului.
Pentru partile care nu au declarat apel sau fata de care apelul declarat nu se refera,
hotararea este executorie la data expirarii termenului de apel. Din acest punct de vedere,
efectul suspensiv al apelului poate fi total sau partial, limitat la anumite dispozitii din
hotararea atacata^2).
Efectul suspensiv al apelului opereaza daca aceasta cale de atac este admisibila, declarata
in termen si nu exista vreo dispozitie legala care prevede altfel.
Astfel, un apel inadmisibil, declarat de o persoana fara calitate (partea vatamata declara
apel intr-o cauza unde actiunea penala se exercita din oficiu)^3), nu poate duce la
suspendarea executarii hotararii. Daca apelul nu este declarat in termenul prevazut de
lege, nu produce nici un efect, deci nu va avea nici efect suspensiv.
In acest caz hotararea primei instante se poate pune in executare de indata, independent
de introducerea apelului, este de mentionat in asemenea situatii, ca desi hotararea devine
executorie imediat, cele dispuse nu capata autoritate de lucru judecat decat dupa
solutionarea apelului si ramanerea definitiva a hotararii^4).
Desigur, partea poate fi repusa in termen. Cum am mai aratat, in acest caz apare ca
nelegala hotararea instantei prin care se arata ca cel care solicita repunerea in termen
trebuie sa faca dovada ca cererea a fost facuta dupa inceperea executarii pedepsei, dar nu
mai tarziu de 10 zile de la acel moment. Aceasta solutie este gresita, deoarece termenul
de 10 zile este prevazut numai pentru situatia in care impotriva celui care face apel a
inceput executarea hotararii, cel impotriva caruia nu a inceput executarea putand face
apel si inainte de expirarea acestui interval de timp^5).
Ce se intampla in caz de apel peste termen? Pe de o parte reamintim ca in sens mai larg,
cererea partii care foloseste institutia nu trebuie intitulata in mod necesar "apel peste
termen", fiind de obligatia instantei sa-l considere ca atare, daca sunt satisfacute
conditiile prevazute de art. 365 c. pr. pen. In practica s-a decis, ca daca inculpatul a lipsit
la judecata si pronuntare si a declarat apel dupa epuizarea termenului legal, dar inainte de
inceperea executarii hotararii, instanta nu avea dreptul sa respinga apelul ca tardiv, avand
obligatia solutionarii lui din oficiu, ca un apel peste termen^6).
In cazul in care partea este repusa in termen, sau se considera ca este un apel peste
termen, suspendarea hotararii atacate este lasata la aprecierea instantei de apel (art. 364
alin. 2 (si art. 365 alin. 2 (), instanta are dreptul, dupa lamurirea acestor situatii, sa
suspende, daca este cazul, exercitarea hotararii atacate. Suspendarea se va face in raport
de calitatea procesuala a celui ce a declarat apel, in latura penala sau civila, si in raport de
latura atacata a procesului, efectul fiind total sau partial. Daca procurorul sau inculpatul, a
declarat apel fara rezerve, atat in latura penala cat si in latura civila a procesului, va fi
suspendata executarea tuturor dispozitiilor din hotararea atacata.
---------------
^1) A.St. Tulbure, Prezumtia de nevinovatie, Contributii la integrarea europeana, Ed.
Red, Sibiu, 1996, pag. 194.
pag. 235.
^3) C.A. Timisoara, dec. pen. nr. 171/A/1994, Dreptul nr. 12, 1995, pag. 92.
^5) T.M. Bucuresti, sectia penala, d. nr. 50 din 1972, in Revista Romana de Drept, nr. 10,
1972, pag. 166, Tribunalul Suprem. sectia penala, d. nr. 1004 din 1975, in Revista
^6) Tribunalul Suprem, sect.pen.dec.nr.678/1972, Culegere de Decizii, din anul 1972,
pag. 458.
Efectul devolutiv al apelului
Cuvantul „devolutiv" isi are originea etimologica in verbul latin devolvo, -vere, -volo,
-volutum, care inseamna a transmite, a face sa treaca ceva de la un subiect la altul.
Efectul devolutiv al apelului nu inseamna, deci, altceva decat transmiterea cauzei de la
prima instanta (judex a quo) la instanta de gradul al doilea (judex ad quem) cu toate
chestiunile de fapt si de drept pe care le comporta spre o noua judecata in fond"^1).
Controlul judiciar asupra hotararilor judecatoresti pronuntate in prima instanta nu se
efectueaza din oficiu, instanta ierarhic superioara celei care a pronuntat hotararea in
prima instanta procedand la o noua judecata a cauzei numai la cererea titularilor apelului.
Deducem astfel ca prin efectul devolutiv al cererii (declaratiei) de apel, instanta de apel
capata imputernicirea de a infaptui o noua judecata, verificand, cu aceasta ocazie,
legalitatea si temeinicia hotararii atacate. In virtutea efectului devolutiv, instanta a carei
hotarare se ataca are obligatia sa trimita dosarul instantei competente sa judece apelul.
Avand in vedere ca prin hotararea judecatoreasca sunt rezolvate toate aspectele privind
latura penala si latura civila a cauzei si tinand seama de faptul ca cei vizati prin hotarare
au interese diferite, in functie de pozitia lor procesuala, legiuitorul a inteles sa transmita
instantei de apel dreptul de a face o noua judecata asupra tuturor aspectelor cauzei
judecate in prima instanta sau numai asupra unor aspecte ale acesteia, in functie de
persoana care a declarat apel^2).
Efectul devolutiv, este guvernat de regula tantum devolutum, quantum apellantum (numai
atat este devoluat, cat este apelat sau in apel nu se judeca decat ceea ce s-a apelat). Din
acest punct de vedere, in conceptia Codului nostru de procedura penala, devolutiunea
cauzei poate fi^3):
- integrala (ex integro), cand si apel instanta capata dreptul sa reexamineze toate aspectele
de fapt si de drept care au format obiectul judecatii in prima instanta,
- partiala (in partibus), cand instanta de apel capata dreptul sa reexamineze numai unele
aspecte de fapt si de drept ce au format obiectul judecatii in prima instanta, atat in latura
penala cat si in latura civila a cauzei.
Cu privire la devolutiunea partiala, intr-o speta s-a decis ca atunci cand constata in apelul
declarat de procuror, ca prima instanta a facut in mod nejustificat aplicarea art. 74, 76 C.
penal, instanta de control judiciar, admitand apelul urmeaza a desfiinta in parte sentinta
atacata numai cu privire la retinerea circumstantelor atenuante si la pedeapsa stabilita, a
inlatura aplicarea textelor susmentionate si a reduce durata pedepsei sub minimul
special^4).
Din acest punct de vedere, modul de reglementare a efectului devolutiv in Codul de
procedura penala (art. 371 raportat la art. 362) conduce la concluzia ca devolutiunea
poate fi integrala (ex integro), cand in apel instanta capata dreptul sa reexamineze toate
problemele care au format obiectul judecatii in prima instanta, si partiala (in partibus),
cand instanta de apel capata dreptul sa reexamineze numai unele dintre problemele care
au facut obiectul judecatii in prima instanta^5).
Trebuie observat ca in cazul acesta, instanta poate sa nu tina cont de sensul in care s-a
declarat apel, putand ca apelul in defavoare sa-l ia ca apel in favoare, micsorand pedeapsa
sau despagubirile stabilite, fiind limitata doar in agravarea situatiei daca apelul este in
favoarea inculpatului [art. 372 alin. (2) ( C. proc. pen.].
Exista urmatoarele precizari^6):
- in apelul inculpatului se poate repune in discutie atat latura penala cat si latura civila a
cauzei. Daca apelul este limitat la o latura se va examina numai acea latura a procesului.
In raport de persoana sa apelul este limitat numai la solutia pronuntata fata de el. Apelul
nu va avea consecinte asupra altui inculpat caruia i-ar cere agravarea situatiei.
- in apelul partii vatamate se examineaza hotararea numai in latura penala (si a
cheltuielilor judiciare) si numai in legatura cu fapta prin care i s-a cauzat o vatamare.
- in apelul partii civile si al partii responsabile civilmente se examineaza hotararea numai
in latura civila si numai aspectele care o privesc pe ea, nu si in legatura cu situatia altor
parti.
- apelul martorului, al expertului, al interpretului si al aparatorului si apelul declarat de
orice persoana ale carei interese legitime au fost vatamate printr-o masura sau un act al
instantei, dovolueaza cauza numai in legatura cu solutia privitoare la interesele acestora.
Apelul procurorului, insa, produce efect devolutiv nu numai in ceea ce priveste aspectele
ce intereseaza justitia, in general, procurorul, functionand in cadrul Ministerului Public
avand obligatia sa-i apere interesele, ci si fata de toate persoanele ce au fost parti in
proces, atat in favoarea cat si in defavoarea lor^7).
Avand in vedere dispozitiile art. 362 (, in care sunt aratate persoanele care pot face apel si
tinand seama de limitele efectului devolutiv al apelului, limite fixate in art. 371 alin. 1 in
literatura de specialitate s-a aratat, pe buna dreptate, ca, sub aspectul efectului devolutiv
al apelului, titularii caii ordinare de atac pot fi grupati in doua categorii^8):
- titularii care, prin calitatea lor procesuala, pot devolua fondul cauzei, precum si masurile
adiacente fondului cauzei: procurorul si partile,
- titularii care pot devolua aspecte auxiliare fondului cauzei, aspecte asupra carora s-a
pronuntat prima instanta de judecata: martorul, expertul, interpretul, aparatorul, precum si
orice alta persoana ale carei interese legitime au fost vatamate printr-o masura sau printr-
un act al instantei.
---------------
pag. 236. A se vedea, Tr. Pop, Dreptul procesual penal, Tipografia Nationala, Cluj, 1946,
pag. vol. IV, 1948, pag. 367, Gr. Theodoru, Efectul devolutiv al recursului penal si
limitele sale, in Revista Romana de Drept nr. 2/1974, pag. 13, N. Volonciu, Drept
procesual penal, vol. II, Bucuresti, 1989, pag. 191.
Bucuresti, 2004.
pag. 237-238.
^4) A se vedea, Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 2/A/1993 cu
nota de V. Papadopol, in Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara penala
pe anul 1993, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 17-19.
Bucuresti, 2004.
2005.
^7) A se vedea, C. Gh. Sorescu, Apel declarat de parchet in defavoarea inculpatului.
Efectul devolutiv integral, cu consecinta reformarii hotararii In favoarea inculpatului, in
Dreptul nr. 9/1996, pag. 93 -95, V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura
si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 129 -131, V. R. Dumbrava, Nota la decizia
penala nr. 600/1969 a Tribunalului jud. Olt, in Revista Romana de Drept nr. 1/1970, pag.
176, Tr. Pop, Dreptul procesual penal, Tipografia Nationala, Cluj, 1946, vol. IV, pag.
410.,
Neagravarea situatiei in propriul apel
Potrivit art. 372 alin. 1, instanta de apel, solutionand cauza, nu poate crea o situatie mai
grea pentru partea care a declarat apel. Dispozitia de mai sus se aplica, potrivit art. 372
alin. 2, si cand apelul a fost exercitat de catre procuror in favoarea unei parti. Acest efect
al apelului are o veche aplicabilitate in materia cailor de atac si este cunoscut sub
denumirea de non reformatio in peius. Ratiunea instituirii acestei reguli consta in
inlaturarea temerii justitiabililor ca, eventual, li s-ar agrava situatia in propria lor cale de
atac, o asemenea temere putand determina, implicit, abtinerea de la folosirea cailor de
atac si astfel limitarea controlului judecatoresc ce se realizeaza prin exercitarea
acestora^1).
Explicatia conceptiei ca instanta de apel solutionand cauza nu poate crea o situatie mai
grea pentru partea care a declarat apel se gaseste in dreptul partilor de a supune hotararea
atacata unui control jurisdictional. Folosirea caii de atac nu poate crea titularului o
situatie mai grea, pentru ca astfel s-ar putea determina abtinerea partii de la exercitarea
drepturilor sale procesuale de teama asumarii acestui risc. Or, controlul jurisdictional
realizat prin apel prezinta o importanta care depaseste interesele partilor, contribuind la
realizarea unui bun act de justitie^2).
Regula neagravarii situatiei in propriul apel se aplica tuturor titularilor dreptului, cu
exceptia procurorului, care este reprezentantul societatii.
Neagravarea situatiei in propriul apel devine incidenta numai atunci cand apelul este
singular, si cand au fost declarate mai multe apeluri de persoane cu interese comune sau
indiferente fata de cei ce au declarat apel. Daca sunt mai multe apeluri declarate de
persoane cu interese contrare sau este apelul procurorului in defavoarea celui ce a
declarat apel, nu se aplica regula non reformatio in peius.
Efectul neagravarii situatiei in propriul apel este prelungit de prevederile art. 372 alin. (2)
C. proc. pen. Deci, daca procurorul declara apel, pe motivul ca pedeapsa stabilita este
prea grea, adica in favoarea inculpatului, nu poate avea loc o reformatio in peius3 in
cazul in care procurorul declara apel pentru agravarea pedepsei a minima, instanta va
putea agrava situatia celui impotriva caruia s-a declarat apelul, sa o usureze sau sa
respinga apelul ca ni intemeiat. Prin a crea o situatie mai grea pentru parti se intelege, pe
langa aplicarea unor pedepse sau masuri de constrangere, retinerea oricarei imprejurari de
fapt sau de drept care ar agrava situatia juridica a celui in cauza sau diminuarea sau
neacordarea unor despagubiri, majorarea unor obligatii, ci efecte in prezent sau in
viitor^4).
Regula "non reformatio in pejus" este limitata la folosirea caii proprii de atac. Precizarea
devine necesara pentru intelegerea corecta a dispozitiei legale. Folosirea de catre o parte a
unei cai de atac nu exclude posibilitatea agravarii situatiei sale in calea folosita de catre
altcineva. De pilda, declarand apel atat inculpatul cat si procurorul situatia inculpatului se
poate agrava. In acest sens, situatia defavorabila nu este o consecinta a apelului declarat
de inculpat - care poate fi respins - ci un efect al admiterii apelului procurorului^5).
Regula non reformatio in pejus in procesul penal produce urmatoarele consecinte^6):
- limiteaza (in detrimentul principiului legalitatii si al aflarii adevarului) posibilitatea
instantei de apel de a indrepta hotararile gresite la cazurile in care s-ar crea o situatie mai
favorabila pentru partea care a declarat apel
- creeaza accesul liber al oricarui titular la folosirea caii de atac a apelului, contribuind,
prin aceasta, la largirea controlului judecatoresc al instantei de apel asupra hotararilor
primei instante.
Dispozitiile art. 372 C. proc. pen. au aplicare atat in fata instantei de apel, cat si in fata
instantei sesizate dupa admiterea apelului, desfiintarea sentintei si restituirea cauzei fie
primei instante, pentru rejudecare, fie procurorului pentru refacerea sau completarea
urmaririi penale^7).
In practica judiciara s-a considerat, in mod just, ca, desi legea nu prevede expres, poate
beneficia de extindere nu numai o parte care nu a exercitat deloc calea de atac, ci si cea
care a exercitat-o, insa, tardiv, deoarece nu i se poate crea acesteia din urma o situatie mai
grea. intr-adevar, ar fi inechitabil ca o parte care a ramas pasiva, nedeclarand apel sa
beneficieze de extinderea apelului facut de o alta parte din acelasi grup procesual, iar
partii care a introdus apel dupa expirarea termenului legal sa i se refuze acest
beneficiu^8). Aceeasi solutie se impune si in cazul partii care a renuntat la apel ori si-a
retras apelul declarat^9).
Sunt de precizat urmatoarele^10):
- pentru partea responsabila civilmente o agravare a situatiei s-ar produce daca ar fi
obligata la plata unor despagubiri sau cheltuieli judiciare, in solidar cu inculpatul, desi
prin sentinta atacata nu s-au retinut aceste obligatii, sau daca se majoreaza despagubirile
civile sau cheltuielile judiciare fata de cele stabilite initial.
- in apelul partii vatamate, cand actiunea penala s-a pus in miscare la plangerea
prealabila, s-a apreciat ca s-ar putea da o solutie conforma cu legea si adevarul, chiar si in
favoarea inculpatului, de achitare, de incetare a procesului penal sau de micsorare a
pedepsei, deoarece aplicarea corecta a legii penale nu depinde de interesele nelegitime ale
partii vatamate, daca apelul sau recursul procurorului in defavoarea unei parti poate fi
admis si in favoarea acestuia, o situatia similara trebuie sa se aplice, in latura penala, si in
apelul sau recursul partii vatamate.
- in apelul martorului, al expertului, al interpretului, al aparatorului, al persoanei vatamate
in interesele sale legitime printr-un act sau o masura a instantei judecatoresti, nu se poate
inlatura sau micsora ceea ce li s-a acordat prin hotararea atacata iar daca se contesta
amenda aplicata aceasta nu poate fi majorata.
Efectul extensiv este limitat atat prin regula non reformatio in pejus, prin
inadmisibilitatea determinarii unei situatii mai grele, cat si prin efectul devolutiv. De
pilda, daca a declarat apel partea civila, extinderea procesului nu poate avea loc decat in
latura civila fata de partea civila care nu a declarat apel^11).
Au existat in practica si imprejurari mai putin evidente in ce priveste starea de agravare a
situatiei partii in propria cale de atac, in legatura cu care raspunsul este mai dificil de dat
in general) fiind, de avut in vedere situatia particulara din speta. Aceasta explica punctele
de vedere contradictorii din practica judiciara cat si din teorie in anumite cazuri. De pilda,
s-a discutat daca in apelul inculpatului, care solicita sa i se schimbe locul de munca,
constituie o agravare a situatiei lui faptul ca instanta superioara l-ar obliga sa efectueze
munca intr-o alta unitate, cand prima instanta hotarase prestarea la locul de munca avut
de inculpat inainte de condamnare^12).
Cu privire la problema ce parte din hotarare, respectiv considerentele sau dispozitivul,
trebuie avuta in vedere la aplicarea principiului non reformatio in peius s-a considerat ca
nu se incalca prevederile art. 372 C. proc. pen. atunci cand, mentinand solutia primei
instante, instanta superioara releva, in motivarea deciziei sale, deficiente ale hotararii
atacate pe care nu le poate inlatura datorita prohibitiei instituita prin textul sus-
mentionat^13).
---------------
Bucuresti, 2004.
^3) Gh. Chivulescu, Principiul non reformatio in peius in reglementarea noului Cod de
procedura penala, in Revista Romana de Drept, nr. 12, 1969, pag. 84.
260.
pag. 243-244.
^8) Tribunalul Suprem, compl. militar, decizia nr. 47/1972, in Culegere de decizii pe anul
1972, pag. 460, Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 264/1995 cu nota de
V. Papadopol, in Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara pe anul 1995,
Editura Continent XXI, Bucuresti, 1996, pag. 18 -19.
^9) in acelasi sens, a se vedea, A. Pantelimenescu, In legatura cu obligatia instantei de
recurs de a examina tntrega cauza, in Justitia noua nr. 3/1965, pag. 113, G. Bota, nota la
decizia penala nr. 1223/1969 a Tribunalului Dobrogea in Legalitatea populara nr. 9/1961,
pag. 65.
^11) A se vedea, Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 109/A/1994, in
Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara penala pe anul 1994, Editura
Continent XXI, Bucuresti 18. In acelasi sens, Gh. Chivulescu, Efectul extensiv al
recursului penal si limitele sale, in Revista Romana de Drept nr. 6/1969, pag. 72
^12) Vezi Trib. Jud. Timis, dec.pen.nr.96/1978, Revista Romana de Drept, nr.11/1978,
pag. 55, cu nota critica de N. Ionescu.
Efectul extensiv al apelului
Urmarind pronuntarea unei solutii echitabile in cauzele penale in care exista mai multe
parti care apartin aceluiasi grup procesual, legiuitorul a instituit instrumentul juridic al
extinderii apelului, instrument prin care se da cauzei o rezolvare concordanta cu
interesele tuturor partilor ce alcatuiesc grupul procesual^1)
In dispozitiile art. 373 se arata ca instanta de apel examineaza cauza prin extindere si cu
privire la partile care nu au declarat apel sau la care aceasta nu se refera, putand hotari si
in privinta lor, fara sa poata crea acestor parti o situatie mai grea. Temeiul juridic al
efectului extensiv consta in necesitatea de a da o rezolvare concordanta cauzelor penale
in care exista grupuri procesuale si el se aplica exclusiv partilor, neputand viza situatia
altor apelanti (martori, experti, interpreti sau alti titulari indicati de art. 362 lit. e)
c.pr.pen.)^2).
Situatia stabilita de art. 373 C. proc. pen este impusa in cauzele in care sunt mai multi
inculpati care au participat la comiterea aceleiasi fapte sau la comiterea acelorasi fapte,
sau mai multe parti civile sau parti responsabile civilmente cu interese comune, care
formeaza fiecare un grup {consortium litis), intre care exista o solidaritate, si care impune
in cazul in care s-a declarat apel numai de unul din subiecti, pentru a nu se da o hotarare
contradictorie, ca instanta de apel, in cazul in care considera apelul intemeiat, sa
hotarasca si in privinta partilor care nu au declarat apel sau la care nu se refera acesta.
Acest efect este un remediu procesual menit sa inlature situatiile inechitabile care ar fi
generate de ramanerea definitiva a sentintei penale ca urmare a neexercitarii apelului, fata
de partile care nu au declarat apel, si modificarea sentintei fata de cei din acelasi grup
procesual ca urmare a exercitarii apelului.
Limita stabilita de lege este, ca si in cazul in care partea a declarat apel, sa nu creeze
partilor fata de care s-a extins apelul o situatie mai grea^3).
Asadar, efectul extensiv este limitat atat prin regula non reformatio in pejus, prin
inadmisibilitatea determinarii unei situatii mai grele, cat si prin efectul devolutiv. De
pilda, daca a declarat apel partea civila, extinderea procesului nu poate avea loc decat in
latura civila fata de partea civila care nu a declarat apel^4).
Apelul nu poate fi extins asupra partilor cu interese contrare, deoarece acestora li s-ar
crea o situatie mai grea, ceea ce legea nu ingaduie.
Extinderea apelului cu privire la partile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se
refera este obligatorie, urmarindu-se astfel pronuntarea unor solutii legale si temeinice.
Examinarea completa a dosarului si extinderea efectelor apelului are loc indiferent de
solutia ce se da cu privire la partea care l-a declarat chiar si in cazul in care apelul
acesteia a fost respins^5).
In literatura de specialitate s-a subliniat ca extinderea nu este conditionata de admiterea
caii de atac fata de partea care a declansat-o, aratandu-se, in argumentare, ca in conceptia
Codului de procedura penala in vigoare spre deosebire de reglementarea anterioara, nu se
mai vorbeste de extinderea efectelor caii de atac, ci numai de examinarea cauzei prin
extindere. Or, in aceste conditii nu efectele sunt cele care profita partii care nu a declarat
apel, ci insusi faptul declararii, apelului de catre o parte care apartine aceluiasi grup
procesual. Deci, ceea ce are efect extensiv este insusi exercitarea dreptului de apel in
forma prevazuta de lege, nu doar rezultatul apelului in plus, in sprijinul acestui punct de
vedere s-a mai invocat si unitatea hotararii judecatoresti, care face necesara examinarea
de catre instanta de apel a intregii pricini in complexul sau, chiar daca este sesizata doar
cu apelul unei singure parti^6).
Extinderea din oficiu a apelului este posibila cand instanta a fost legal investita cu
judecarea lui. in cazul in care apelul declarat de procuror in defavoarea inculpatului a fost
retras de procurorul unitatii ierarhic superioare, apelul nu poate fi insusit de inculpat. intr-
o asemenea ipoteza, instanta nu poate, conform dispozitiilor art. 373, sa examineze cauza
prin extindere cu privire la inculpatul care nu a declarat apel, cum gresit s-a procedat in
practica judiciara^7). Criticand o asemenea solutie, in doctrina s-a aratat, pe buna
dreptate, ca apelul declarat de procuror si retras de procurorul ierarhic superior poate fi
insusit de oricare dintre parti numai daca a fost declarat in favoarea sa, in caz contrar
neputand a fi insusit de parte, instanta nu mai este investita cu judecarea lui si, in
consecinta, apelul, care de fapt este inexistent, nu poate fi extins^8).
In cazul intervenirii unei legi mai favorabile ulterior judecarii cauzei in prima instanta, s-
a hotarat ca nu exista nici un impediment ca normele acesteia sa fie aplicate ca urmare a
efectului extensiv ai apelului si inculpatului care nu a declarat apel^9).
Pentru ca efectul extensiv sa se aplice, este necesar sa fie indeplinite urmatoarele
conditii^10):
- sa existe un apel valabil declarat de partea care face parte dintr-un grup procesual
- sa existe parti care au interese comune (de ex.: apelul declarat de inculpat cand se refera
la intinderea prejudiciului poate profita nu numai coinculpatilor - care au savarsit fapta ci
si partii responsabile civilmente^11),
- sa existe o unitate procesuala. Partile sa fie judecate deodata (in acelasi dosar), sa existe
utilitate functionala. O cale de atac este valabila numai daca este utila partii care nu a
exercitat-o. Astfel, apelul exercitat de un inculpat care a fost condamnat, nu poate fi util,
sub aspectul laturii civile, unui inculpat care a fost achitat si neobligat la despagubiri.
- apelul declarat sa fie de natura sa creeze o situatie mai buna partilor care nu au declarat
apel sau partilor la care apelul nu se refera. Sub acest aspect, in mod corect s-a
subliniat^12) ca extinderea nu este conditionata de admisibilitatea caii de atac fata de
partea care a declarat-o, fiind deci, posibila si extinderea unui apel respins.
In cazul apelului facut de procuror, in favoarea unei parti, acesta poate fi extins si la
partile la care acesta nu se refera, dar care fac parte din grupul procesual legat prin
solidaritate procesuala.
---------------
^1) Gh. Chivulescu, Efectul extensiv al recursului si limitele sale, in Revista Romana de
Drept. nr. 6/1969, pag. 73-74.
^2) Gh. Brenciu, V. Panturescu, Consideratii asupra efectului extensiv al recursului
penal, Revista Romana de Drept, nr.2/1975, pag.10-13.
2005.
^4) A se vedea, Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 109/A/1994, in cit.
supra., pag. 18. in acelasi sens, Gh. Chivulescu, Efectul extensiv al recursului penal si
limitele sale, in Revista Romana de Drept nr. 6/1969, pag. 12
^5) Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 4855 din 1971, in Culegere de Decizii
1971, pag. 486, dec. nr. 88 din 1970, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in
materie penala pe anii 1976-1980, pag. 370, d. nr. 47 din 1972, in Culegere de Decizii
1972, pag. 460
^6) a se vedea, Gh. Brenciuu, V. Panturescu, Consideratii asupra efectului extensiv al
recursului, in Revista Romana de Drept nr. 2/1975, pag. 10, Gr. Theodoru, I. Moldovan,
Drept procesual penal, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1979, pag. 285, N.
Volonciu, Tratat de procedura penala, partea speciala, Editura Paidea, Bucuresti, 1994,
pag. 196, G. Lavrov, Despre extinderea recursului penal, in Justitia noua nr. 2/1960, pag.
290-291, nota la decizia nr. 264/1995 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia I penala, in
Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul 1995,
pag. 19 -20, Plenul Tribunalului Suprem, decizia de indrumare nr. 3/1960, in Culegere de
practica judiciara penala pe anul 1960, pag. 62, V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal,
Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 164.
^7) Trib. jud. Bistrita-Nasaud. dec. pen. nr. 14 din 1969, in Revista Romana de Drept, nr.
5/1969, pag. 165.
^8) O. Pop, Nota, in Revista Romana de Drept, nr. 5/1969 p 166-167
^9) Plen. Trib. Suprem, dec. indrum., nr.3/1960, Legal.pop.nr.3/1960, pag. 65,
indrumarea data anterior actualului cod ramane in vigoare, dispozitiile legale ale art. 373
avand acelasi continut de principiu cu cele din art.383 al fostului cod (Vezi G. Antoniu,
V. Papadopol, M. Popvici, B. Stefanescu, Indrumarile date de Plenul Tribunalului
Suprem si noua legislatie penala, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1971, pag. 324-344.
1997, pag. 246-248.
^11) Gr. Theodoru, op. cit., pag. 339, comentariu la Tribunalul Suprem, dec. de indr. nr.
25/1962, Culegere de Decizii, 1962, pag. 339.
^12) A se vedea N. Volonciu, Tratat de procedura penala, partea speciala, Editura Paidea,
Judecare
Privire generala
Judecarea apelului este disciplinata, in mare masura, de aceleasi norme care prevad
modul de desfasurare a judecatii in prima instanta. in acest sens, trebuie subliniat faptul
ca sunt aplicabile la judecarea apelului dispozitiile generale referitoare la judecata,
dispozitii prevazute in art. 287-312
Sub aspectul periodizarii desfasurarii judecatii cauzelor penale, in apel se poate spune ca
sunt intalnite aceleasi etape procesuale, adica o etapa premergatoare, sedinta de judecata
propriu-zisa si solutionarea apelului. Se cuvine a fi precizat faptul ca, in ceea ce priveste
sedinta de judecata in apel, pot fi distinse anumite particularitati in raport cu sedinta de
judecata in prima instanta^1).
Specific judecarii apelului este lipsa de la sedinta a momentului cercetarii judecatoresti,
intrucat in apel, cu exceptia inscrisurilor, nu se administreaza noi probe (art.378 ()^2).
---------------
Bucuresti, 2004.
Masurile premergatoare sedintei de judecata in apel
Ca in cazul judecatii in prima instanta, judecata in apel este precedata de anumite

activitati care au menirea de a pune dosarul in stare de judecata. Intre aceste masuri
premergatoare se inscrie fixarea termenului de judecata, precum si fixarea completului de
judecata.
In privinta termenului de judecata, in art. 375 alin. 1 se arata ca presedintele instantei de
apel, primind dosarul, fixeaza termen pentru judecarea apelului. Desi in lege nu se fac
nici un fel de precizari in privinta aspectelor de care trebuie sa se tina seama la fixarea
termenului de judecata a apelului, consideram ca presedintele instantei va stabili termenul
tinand seama de ordinea intrarii dosarelor^1).
In legatura cu aceasta, legea prevede ca citarea este obligatorie. Este vorba de citarea
partilor fata de care apelul poate avea un efect. De pilda, in apelul inculpatului care nu a
fost obligat la despagubiri, nu vor fi citate nici o parte civila, care nu a atacat hotararea si
nici partea responsabila civilmente^2). Lipsa de la judecata a celorlalte parti regulat
citate, indiferent ca sunt apelanti sau intimati, nu impiedica judecarea apelului,
dispozitiile art. 291 alin.8 (aplicandu-se corespunzator^3). La fel, este obligatorie si
prezenta inculpatului minor, sub sanctiunea nulitatii absolute, cu exceptia cazului in care
se face dovada ca acesta se sustrage de la judecata (art. 484 alin. 1 (si art. 493 ( C. pr.
pen.)^4).
Si la judecata in apel sunt aplicabile dispozitiile art. 293, in care se arata ca judecata in
cauzele inecare sunt inculpati arestati preventiv se face de urgenta si cu precadere.
Asadar, presedintele instantei primind dosarele in care sunt inculpati arestati, va fixa
termene de judecata de urgenta si cu precadere. De asemenea potrivit dispozitiilor art.
313 alin. 4, in cauzele in care inculpatul este trimis in judecata in stare de arest,
presedintele instantei, la primirea dosarului, fixeaza un termen care nu poate fi mai mare
de 48 de ore.
Termenul de judecata se fixeaza cu precadere si atunci cand unii dintre inculpati sunt
detinuti in alta cauza.
Partile dobandesc in apel denumiri noi, in raport de pozitia sa procesuala. Astfel,
apelantul este persoana care a declarat apel, iar daca apelul se refera la anumite persoane
acestea se vor numi intimati in cauza nu vor fi citate decat partile ale caror interese sunt
in discutie ca urmare a apelului Astfel, s-a decis in mod intemeiat ca, in cazul in care
inculpatul a declarat apel, invocand gresita individualizare a pedepsei, nu s-a cauzat nici
o vatamare partii vatamate sau partii civile, astfel ca neindeplinirea procedurii de citare a
acestora nu poate impiedica judecarea apelului.
In cazul in care inculpatul este in stare de detinere, judecata apelului nu poate avea loc
decat in prezente acestuia, sanctiunea fiind nulitatea absoluta a deciziei date in apel, ca
urmare se va dispune aducerea acestuia de catre administratia locului de detinere.
Potrivit art. 376 C. proc. pen., participarea procurorului la judecarea apelului este
obligatorie, oricare ar fi obiectul cauzei. Dispozitia vine in completarea si precizarea
concluziilor ce se degaja din interpretarea a fortiori a art. 315 c.pr.pen., potrivit caruia
prezenta procurorului la instantele superioare este obligatorie in prima instanta totdeauna.
Daca aceasta regula este valabila pentru judecarea in prima instanta, ea se impune cu atat
mai mult in apel^5).
Deci acesta va trebui sa faca selectia cauzelor din lista cauzelor din ziua in care este
repartizat sa participe la judecata si va avea timp la dispozitie sa studieze dosarele pentru
a putea sa aiba o participare documentata.
Martorii, expertii, interpretii sau alte persoane vor fi citate numai in masura in care
prezenta lor este necesara ca urmare a judecarii apelului declarat de ei sau daca se
dispune reascultarea lor^6).
---------------
Bucuresti, 2004.
^2) Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, incheierea din 2.1993, cit. de V. Papadopol,
C. Turianu, in op. cit., pag. 184.
^4) Curtea Suprema de Justitie, decizia penala nr. 516/1991 in Dreptul nr. 2/1992, pag.
94, Tribunalul mun. Bucuresti, sectia a II-.penala, decizia nr. 723/1992 in Culegere de
practica judiciara penala, Bucuresti, 1993, pag. 260.
2005.
Sedinta de judecata in apel
Sedinta de judecata in apel prezinta unele particularitati fata de sedinta de judecata in

prima instanta, atat sub aspectul participantilor la sedinta de judecata, cat si sub aspectul
etapelor procesuale ale sedintei de judecata.
A. Participantii la judecarea apelului
In vederea exercitarii dreptului lor, partile sunt citate pentru a participa la sedinta
de judecata in apel (art. 375 alin. 2).
Citarea este obligatorie. Este vorba de citarea partilor fata de care apelul poate
avea un efect. De pilda, in apelul inculpatului care nu a fost obligat la despagubiri,
nu vor fi citate nici o parte civila, care nu a atacat hotararea si nici partea
responsabila civilmente^1). Lipsa de la judecata a celorlalte parti regulat citate,
indiferent ca sunt apelanti sau intimati, nu impiedica judecarea apelului,
dispozitiile art. 291 alin. 8 ( aplicandu-se corespunzator^2). La fel, este
obligatorie si prezenta inculpatului minor, sub sanctiunea nulitatii absolute, cu
exceptia cazului in care se face dovada ca acesta se sustrage de la judecata (art.
484 alin. 1 si art. 493 C. pr. pen.)^3).
---------------
^1) Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, incheierea din 2.1993, cit. de V.
Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L.,
^2) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996,
pag. 267.
^3) Curtea Suprema de Justitie, decizia penala nr. 516/1991 in Dreptul nr. 2/1992,
pag. 94, Tribunalul mun. Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 723/1992 in
Culegere de practica judiciara penala, Bucuresti, 1993, pag. 260.
B. Verificarile prealabile sedintei de judecata
Se verifica daca :
completul de judecata este legal constituit cu numarul de judecatori prevazut de
lege, cu participarea procurorului si a grefierului,
- daca partile interesate si celelalte persoane au fost legal citate, este vorba de
apelanti si intimati. Unele persoane pot sa aiba ambele calitati.
daca inculpatul detinut este prezent,
- daca este asigurata asistenta juridica, in cazurile cand aceasta este obligatorie si
aparatorul este prezent.
Cand una din partile implicate in apel nu este citata sau inculpatul detinut nu este
adus ori nu este prezent aparatorul in cauzele in care prezenta acestora este
obligatorie, cauza se amana pentru alta data, altfel judecata este lovita de nulitate
absoluta^1).
Daca nu sunt motive de amanare, se trece la verificarea regularitatii apelului. In
cadrul acestei verificari se va stabili
- daca hotararea atacata este supusa apelului,
- daca apelul este declarat de titularul dreptului de apel sau reprezentantul legal
sau special al acestuia,
- daca apelul este in termen sau trebuie analizat daca este un apel peste termen sau
se cere repunerea in termen.
Judecata se va desfasura numai dupa ce se va dispune de catre instanta de apel
repunerea in termen si se va admite ca sunt indeplinite conditiile pentru apelul
peste termen. In cazul cand apelul este apreciat ca tardiv, instanta de apel nu va
mai analiza motivele ci va respinge apelul ca inadmisibil, judecata desfasurandu-
se numai cu privire la celelalte apeluri.
---------------
^1) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag
384
C. Desfasurarea judecarii apelului
Judecarea apelului in sedinta cunoaste aceleasi activitati de inceput cu caracter

preliminar si organizatoric ca si sedinta in prima instanta, cu excluderea
aspectelor care nu sunt corespunzatoare apelului (de pilda, nu se face strigarea
nominala a martorilor si inlaturarea lor din sala de sedinta, deoarece in apel nu se
audiaza martori). Acesta rezulta implicit din inceputul dispozitiei art. 377 c. pr.
pen.^1)
In art. 378 alin. 1 ( se arata ca instanta, judecand apelul, verifica hotararea atacata
pe baza lucrarilor si materialului din dosarul cauzei si a oricaror inscrisuri noi,
prezentate la instanta de apel. Apelul constituind o repetare a judecarii fondului
cauzei, legea (art. 378 alin. 2) prevede posibilitatea ca instanta sa administreze
orice noi probe pe care le considera necesare. In mod practic, la judecarea
apelului se poate vorbi de o completare a cercetarii judecatoresti efectuate in
prima instanta.
Este interesant a se urmari delimitarea notiunii de "inscris nou", pentru a se putea
trage concluzii cu privire la faptul daca termenul este folosit in sens restrans sau
larg. in materie civila, s-a statuat constant ca termenul este folosit in acceptiunea
notiunii ca mijloc de proba, precizand ca "nu pot fi privite ca inscrisuri, ci raman
tot probe testimoniale - deci neadmisibile in recurs - declaratiile date de martori,
chiar in forma autentica, dupa justificarea cauzei la prima instanta"^2).
La fel, s-a considerat ca raportul unui expert exprimat in scris asupra unei
probleme de specialitate, nu poate constitui un inscris nou^3).
In materia penala, o parte a doctrinei a infirmat aceasta pozitie inclinand spre o
acceptiune mai larga a notiunii, care porneste de la principiul ca in procesul penal
toate probele sunt admise, daca legea nu le interzice expres^4). S-a conchis, ca
constituie inscrisuri noi si acelea care cuprind declaratia unui martor, punctul de
vedere al unui expert intr-o chestiune de specialitate etc., chiar daca acestea
reprezinta consemnari extrajudiciare. in sustinerea criticilor sale, titularul caii de
atac poate prezenta in instanta superioara orice inscrisuri care ar constitui probe
noi^5). In opinii mai recente, avand un serios suport de argumente, sfera notiunii
de "inscrisuri noi" a fost redusa in oarecare masura. Astfel, s-a sustinut ca pot
constitui inscrisuri noi numai acelea care puteau fi administrate inca la judecarea
cauzei in prima instanta, "noutatea" lor constand in neinfatisarpa acestora la
judecata cauzei in prima instanta. De asemenea, s-a precizat ca prin notiunea
respectiva trebuie intelese numai actele si documentele care se cuprind in
categoria inscrisurilor ca mijloace de proba in sensul legii de procedura penala
(certificate, adeverinte, fise, caracterizari), acte autentice sau sub semnatura
privata emanate de la parti, scrisori, chitante, evidente etc, care au fost cunoscute
de prima instanta in momentul pronuntarii^6).
In privinta dezbaterilor ca moment procesual al judecarii cauzelor penale in apel,
art. 377 fixeaza o alta ordine a luarilor de cuvant in comparatie cu cea existenta in
cadrul dezbaterilor la sedinta de judecata in prima instanta. Astfel, in timp ce la
judecata in prima instanta in cadrul dezbaterilor se da cuvantul in ordine:
procurorului, partii vatamate, partii civile, partii responsabile civilmente si
inculpatului, la dezbaterea apelului se da cuvantul in urmatoarea ordine: apelant,
intimat si la urma procurorului.
Daca apelul este declarat de procuror sau daca intre apelurile declarate se afla si
apelul procurorului primul cuvant il are acesta.
Ca si la judecata in prima instanta, procurorul si partile au dreptul la replica cu
privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor. Si in cazul apelului,
inculpatul are ultimul cuvant.
In ipoteza in care sunt mai multi apelanti printre care si procurorul, ordinea in
cuvantul apelantilor este determinata de ordinea dezbaterilor de la prima instanta,
dupa care fiecare parte va avea cuvantul in apelul ce il priveste.
S-a exprimat parerea ca, cu ocazia dezbaterilor judiciare, si instanta poate sa puna,
din oficiu, in discutie orice chestiune care ar conduce la solutionarea justa a
apelului^7).
In cadrul dezbaterilor, sunt supuse discutiilor motivele de apel invocate de
procuror si de parti, motive asupra carora, potrivit art. 378 alin. 4, instanta este
obligata sa se pronunte^8).
Motivele de apel, potrivit art. 374, se formuleaza in scris, prin cererea de apel si
printr-un memoriu separat, care trebuie sa fie depus la instanta de apel cel mai
tarziu in ziua judecatii^9).
Motivele de apel se pot formula si oral in ziua judecatii.
In acest sens pana la inchiderea dezbaterilor, procurorul poate formula si alte
motive decat cele formulate prin adresa de motivare a apelului inaintata instantei,
chiar daca motivele orale nu coincid cu cele scrise^10).
---------------
pag. 367.
^2) Plen. Trib. Suprem, dec. indrum. nr.X/1953, Culegere de Decizii pe anii 1952-
1954, vol. I pag. 11.
^3) Mircea Pasca, In legaturi cu "inscrisurile" care se pot produce ca probe noi in
fata instantei de recurs, Revista Romana de Drept, nr.7/1984, p.11-12.
^4) S. Kahane, Drept procesual penal, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1963, pag. 283.
^5) V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu,
V. Rosca, Explicatii teoretice ale Codului penal roman. Parte generala, vol. II, Ed.
^6) Gr. Theodoru, I. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 1979, pag. 288.
Lex, 1997, pag. 259.
^8) Tribunalul Suprem, sectia penala, d. nr. 808 din 1980, in Revista Romana de
Drept, nr. 1, 1981, pag. 118
^9) Trib. jud. Suceava, dec. pen. nr. 677 din 1983, Revista Romana de Drept nr. 1,
1985, pag. 69.
^10) I. Neagu , Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global
Lex, Bucuresti, 2004, pag.221-222
Solutionare
Cele doua solutii posibile
Principalele solutii pe care le poate pronunta instanta de apel, in urma deliberarii, sunt
doua:
- respingerea apelului si mentinerea hotararii atacate,
- admiterea apelului.
Fiecare din aceste solutii cunoaste mai multe variante in raport de motivele de respingere
sau admitere a apelului.
Daca in cauza au fost declarate mai multe apeluri, fiecare trebuie sa primeasca o solutie,
in raport de pozitia procesuala si motivele invocate sau interesul procesual al acestora. In
cazul apelului declarat de procuror, chiar in defavoare, acesta fiind aparatorul intereselor
societatii, chiar daca motivele invocate sunt respinse si este admis apelul uneia din parti
pentru alte motive, trebuie admis si apelul Ministerului Public, pentru ca, oricare ar fi
motivele invocate de apelant, instanta este obligata, potrivit art. 371 alin. (2) C. proc.
pen., sa examineze cauza din oficiu si sub celelalte aspecte de fapt si de drept^1).
Apelul inadmisibil ca si apelul tardiv nu produc efectul extensiv al apelului. Daca apelul
introdus de un membru al unui grup procesual (consortium litis) a fost respins ca
inadmisibil, instanta nu examineaza situatia celorlalti membri ai grupului cu privire la
care exista o indivizibilitate de imprejurari^2).
---------------
2005.
Respingerea apelului
In cazul in care apelul este tardiv sau inadmisibil, ori in cazul in care hotararea atacata
este legala si temeinica instanta respinge apelul, mentinand hotararea atacata.
a) Respingerea apelului tardiv

Legea prevede pentru declararea apelului, un interval de timp care nu poate fi depasit.
Exercitarea apelului dupa expirarea termenului de apel, daca nu are loc o repunere in
termen sau un apel peste termen, duce la respingerea apelului ca tardiv.
Reamintim in acest sens ca:
1) instanta de apel are latitudinea de a aprecia de la caz la caz, daca situatia invocata de
apelant constituie in mod efectiv o cauza de impiedicare a declararii apelului, indiferent
daca este sau nu o piedica de natura strict materiala^1). Spre exemplu, intr-un caz s-a
decis ca sunt indeplinite conditiile repunerii in termenul de apel daca vina de a nu
introduce apelul in termen apartine avocatului inculpatului^2). Solutia a fost criticata pe
buna dreptate, deoarece, chiar daca s-a retinut ca cererea a fost predata avocatului acesta
avea obligatia sa dovedeasca faptul ca s-a aflat in imposibilitate de a depune apelul la
posta sau la grefa judecatoriei din motive mai presus de vointa lui^3). Alta, este, insa,
situatia in care prima instanta, facand pronuntarea in absenta partii, fie a trecut in mod
eronat in condica de sedinta rezultatul deliberarii, fie nu l-a trecut deloc, punand astfel
partea in imposibilitatea de a cunoaste solutia data cauzei^4).
2) Pentru a putea exercita apelul peste termen, legea prevede realizarea cumulativa a doua
conditii, si anume, partea sa fi lipsit atat de la judecata, cat si la pronuntare si apelul sa fie
declarat cel mai tarziu in 10 zile de la inceperea executarii pedepsei sau a inceperii
executarii dispozitiilor privind despagubirile civile.
In sens mai larg, cererea partii care foloseste institutia nu trebuie intitulata in mod necesar
"apel peste termen", fiind de obligatia instantei sa-l considere ca atare, daca sunt
satisfacute conditiile prevazute de art. 365 ( c. pr. pen. In practica s-a decis, ca daca
inculpatul a lipsit la judecata si pronuntare si a declarat apel dupa epuizarea termenului
legal, dar inainte de inceperea executarii hotararii, instanta nu avea dreptul sa respinga
apelul ca tardiv, avand obligatia solutionarii lui din oficiu, ca un apel peste termen^5).
Respingerea apelului ca tardiv se face de plano, deoarece instanta nu mai poate examina
legalitatea si temeinicia hotararii atacate, nefiind in mod legal investita cu dreptul de
control al hotararii primei instante, intrate in puterea lucrului judecat prin neexercitarea in
termen a apelului^6).
In cazul respingerii apelului ca tardiv, hotararea primei instante ramane definitiva la data
expirarii termenului de apel (art. 416 pct. 2 lit. a ().
b) Respingerea apelului ca inadmisibil

Apelul este inadmisibil cand nu este incuviintat de lege. Aceste situatii se refera fie la
imprejurarea ca legea nu prevede exercitarea caii de atac (hotarare de declinare de
competenta, decizia de stramutare sau hotararea de regulator de competenta, exista
autoritate de lucru judecat hotararea fiind definitiva etc.) ori nu indrituieste o persoana sa
exercite calea de atac (fie ca se refera la situatiile cand persoana nu are calitate procesuala
sau a declarat apel cu privire la unele aspecte cure ii depaseau pozitia procesuala)^7).
Daca in cursul judecatii in prima instanta persoana vatamata a declarat ca revine asupra
cererii facute la urmarirea penala de a i se acorda despagubiri civile si sustine ca nu mai
are pretentii fata de inculpat, prin aceasta pierde calitatea de parte civila si in consecinta
apelul sau in contra sentintei prin care nu i s-au acordat despagubiri este inadmisibil^8).
Subliniem ca apelul inadmisibil ca si apelul tardiv nu produc efectul extensiv al apelului.
Daca apelul introdus de un membru al unui grup procesual (consortium litis) a fost
respins ca inadmisibil, instanta nu examineaza situatia celorlalti membri ai grupului cu
privire la care exista o indivizibilitate de imprejurari^9).
c) Respingerea apelului ca neintemeiat

Spre deosebire de respingerea apelului ca tardiv sau inadmisibil, in cazul respingerii
apelului ca neintemeiat, instanta face o judecata de valoare asupra hotararii atacate.
Instanta nu poate respinge ca neintemeiate apelurile procurorului si ale partii civile
declarate impotriva unei sentinte de achitare, pe considerentul ca, dupa pronuntarea
solutiei, a intervenit amnistia si, in consecinta, continuarea procesului penal ar putea fi
ceruta numai de catre inculpat. Intr-o atare situatie, instanta de apel, indiferent de pozitia
inculpatului, are obligatia sa verifice daca solutia de achitare pronuntata de prima instanta
este sau nu legala sau temeinica^10).
Practica judiciara poate fi obligata sa rezolve si situatii in care respingerea apelului este
necesara, desi paradoxal calea de atac e admisibila in principiu, folosita in termen, si
imprejurarile invocate demonstreaza nelegalitatea hotararii atacate. Astfel, s-a decis ca
inculpatul condamnat care a introdus o contestatie la executarea ce a fost respinsa, a
decedat mai inainte de solutionarea caii de atac declarate impotriva sentintei de
respingere a contestatiei, aceasta cale urmeaza a se respinge ca fara obiect^11).
--------------
pag. 227.
^2) A se vedea, Curtea de Apel, Suceava, sectia penala, decizia nr. 250/20.1996 cit. de V.
Timofte in Probleme de drept procesual penal din practica instantelor din raza de
activitate a Curtii de Apel Suceava, in Dreptul nr. 6/1997, pag. 91 -92.
^3) V. Timofte in Probleme de drept procesual penal din practica instantelor din raza de
activitate a Curtii de Apel Suceava, in Dreptul nr. 6/1997, pag. 92.
^4) a se vedea, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 271/1977, in Repertoriu
alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976 -1980, pag. 350, Tribunalul
jud. Timis, decizia penala, nr. 465/1970 in Revista Romana de Drept nr. 11/1970, pag.
171, Tribunalul mun. Bucuresti, decizia nr. 307/1990 cu nota de V. Papadopol, in
Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul 1990, pag. 134. in acelasi sens,
^5) Tribunalul Suprem,sect.pen.dec.nr.678/1972, Culegere de Decizii, din anul 1972,
p.458.
^6) D. V. Mihaescu, Recursul penal, Editura stiintifica, Bucuresti, 1962, pag. 181.
2005.
^8) Tribunalul Suprem, sect.pen.dec.nr.6064/1971, Revista Romana de Drept, nr.6/1972,
pag.169.
^10) C.A.B., s. a II-a pen., dec. nr. 64/1994, (cu nota critica) Culegere V, pag. 15.
^11) Tribunalul Suprem, sect. pen., dec. nr.817/1975, Repertoriu alfabetic de practica
Admiterea apelului
In cazul in care in urma judecatii in apel instanta de control constata greseli ale sentintei,
fie sub aspectul starii de fapt retinute, fie sub aspectul legalitatii, sau greseli mixte, va
desfiinta sentinta primei instante si va pronunta o noua hotarare, care va inlocui hotararea
primei instante.
In caz de admitere a apelului, potrivit art. 382 ( C. proc. pen., hotararea atacata se
desfiinteaza in intregime sau partial, dar in limitele efectelor devolutiv, extensiv si al
efectului neagravarii situatiei ii propriul apel. Desfiintarea partiala a hotararii se poate
referi la unele fapte sau persoane, ori numai in ce priveste latura penala sau civila, daca
aceasta nu impiedica justa solutionare a cauzei^1).
Potrivit art. 379 pct. 2, la admiterea apelului pot fi pronuntate doua solutii:
- admiterea apelului cu solutionarea cauzei de catre instanta de apel
- admiterea apelului cu rejudecarea cauzei de catre instanta a carei hotarare a fost
desfiintata sau de catre alta instanta.
Avand in vedere titularii apelului precum si drepturile lor in ceea ce priveste atacarea
hotararii penale si tinand seama de efectele devolutiv si extensiv ale apelului, legea a
prevazut posibilitatea ca hotararea sa fie desfiintata numai cu privire la unele fapte sau
persoane, ori numai in ceea ce priveste latura penala sau civila.
a) Dupa desfiintarea sentintei primei instante, se reformeaza solutia acesteia
pronuntandu-se o noua hotarare prin care se solutioneaza fondul cauzei. Pentru a se
ajunge la aceasta solutie instanta de control fie reapreciaza probele administrate, fie ca se
administreaza probe noi ori da o noua incadrare juridica faptelor sau stabileste alte
pedepse sau da o alta rezolvare laturii civile. Prin decizia pronuntata se pune capat
judecatii in apel, deoarece aceasta nu se face in doi timpi: a bruierea apelului printr-o
decizie pentru a se administra noi probe si apoi, dupa administrarea probelor, sa se
pronunte o alta decizie asupra fondului cauzei.
In caz de reformare totala instanta de apel va putea dispune urmatoarele solutii:
- in latura penala: condamnarea, achitarea, incetarea procesului penal,
- in latura civila: admiterea sau respingerea actiunii civile.
In caz de reformare partiala, instanta de apel, avand in vedere principiul non reformatio in
pzius, va putea sa schimbe incadrarea faptei retinute in sarcina inculpatului, va
reindividualiza pedeapsa, chiar va putea schimba forma de executare, iar in latura civila
va putea modifica cuantumul despagubirilor^2).
In conformitate cu dispozitiile art. 379 pct. 2 lit. a, instanta de apel desfiinteaza sentinta
primei instante, pronuntand o noua hotarare si procedeaza potrivit art. 345 si urmatoarele
privind judecata in fond. In consecinta, instanta de apel poate pronunta oricare dintre
solutiile pe care le poate pronunta prima instanta, apreciind asupra temeiniciei sau
netemeiniciei invinuirii si dispunand, dupa caz, condamnarea, achitarea sau incetarea
procesului penal^3).
Reformarea poate fi totala sau partiala.
- in caz de reformare totala, instanta de apel, poate pronunta o decizie de condamnare, de
achitare sau de incetare a procesului penal in latura penala si de admitere sau de
respingere a actiunii civile in latura civila.
- in caz de reformare partiala, instanta de apel agraveaza sau atenueaza pedeapsa,
modifica cuantumul despagubirilor ori schimba incadrarea juridica a faptei^4).
Indiferent ca a avut sau nu loc o noua judecare a fondului cauzei, din moment ce s-a
admis apelul si s-a desfiintat hotararea primei instante, in pronuntarea noii hotarari,
instanta de apel va proceda potrivit art. 345-353 (, avand la indemana toate solutiile de
rezolvare a actiunii penale (condamnare, achitare si incetare a procesului penal) dar si
cele referitoare la actiunea civila ori la alte aspecte care tin de solutionarea cauzei^5).
b) Dupa desfiintarea sentintei primei instante, se dispune rejudecarea cauzei de catre
instanta a carei hotarare a fost desfiintata in urmatoarele situatii, potrivit art. 379 pct. 2 lit.
b:
- pentru motivul ca judecarea cauzei la acea instanta a avut loc in lipsa unei parti nelegal
citate,
- parea legal citata a fost in imposibilitate de a se prezenta si de a instiinta despre aceasta
imposibilitate,
- prin hotarare nu a fost rezolvat fondul cauzei.
- instanta care a pronuntat hotararea atacata cu apel nu era competenta potrivit legii.
Daca hotararea a fost desfiintata pentru caz de incompetenta, se dispune rejudecarea de
catre instanta competenta.
In primele trei cazuri rejudecarea cauzei va avea loc la instanta a carei hotarare a fost
desfiintata, iar in cazul al patrulea rejudecarea cauzei va avea loc in fata instantei care,
potrivit legii, este competenta sa rezolve cauza penala. In acest din urma caz nu se poate
face rejudecarea de catre instanta a carei hotarare a fost desfiintata deoarece, in mod
practic, s-ar repeta greseala in ceea ce priveste competenta^6). Instanta de trimitere fiind
totdeauna prima instanta (sau una corespunzatoare acesteia, dar competenta), va judeca
potrivit tuturor regulilor aplicabile judecatii in prima instanta pronuntand o sentinta, care
potrivit tezei generale consacrate de art. 361 se va putea ataca din nou cu apel^7).
S-a exprimat in literatura juridica opinia ca instanta, de apel poate desfiinta hotararea
atacata In intregime sau partial, nu numai in limitele efectului devolutiv si a celui
extensiv la care se face referire expres in lege, ci si in limitele efectului neagravarii
situatiei partii in propriul apel.
Mai mult, regula non reformatio in pejus se aplica si in urma desfiintarii cu restituirea
cauzei, la reluarea urmaririi penale, astfel incat procurorul daca reluarea s-a dispus in
urma admiterii apelului inculpatului, nu va putea trimite in judecata pe inculpat pentru o
acuzare mai grava (de pilda, pentru alte acte materiale ale aceleiasi infractiuni, o forma
calificata sau agravata a infractiunii initiale ori o noua infractiune).
De asemenea, instanta de apel poate desfiinta hotararea primei instante si numai cu
privire la modul de solutionare a unei chestiuni de fond (de pilda, in legatura cu modul de
individualizare a sanctiunii penale aplicate)^8).
Desi legea nu mentioneaza care este categoria de competenta care a fost incalcata in acest
caz la admiterea apelului, socotim, in acord cu opinia exprimata in literatura de
specialitate, ca textul art. 379 pct. 2 lit. b (, ipoteza finala, se refera la competenta dupa
materie sau calitatea persoanei^9).
O parte lipsa la proces se considera ca a fost nelegal citata daca: nu s-a emis citatie, daca
citatia emisa nu cuprinde toate mentiunile prevazute de lege privind calitatea celui citat,
locul unde sa se prezinte data, dovada de primire sau procesul-verbal de inmanare sau de
afisare nu au fost indeplinite potrivit legii, citatia a fost trimisa in alte locuri decat la
adresa sau la resedinta indicata sau a fost data altor persoane decat cele aratate in
cuprinsul legii^10).
---------------
2005, pag. 387.
^3) Vasile Papadopol, Corneliu Turianu, Apelul penal, Casa de Editura si Presa Sansa
S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 221
^4) A se vedea. Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 2/1995 in Curtea
de`Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara penala pe anul 1995, Editura Continent
XXI, Bucuresti, 1996, pag. 15, V. Papadopol, nota critica la decizia nr. 10/A/1995 a
Curtii de Apel Bucuresti, sectia I penala, in Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de
practica judiciara penala pe anul 1994, Editura Continent XXI, Bucuresti, 1995, pag. 16.
pag. 263.
Bucuresti, 2004, pag.227.
^10) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag 387-
388
5. JUDECATA IN RECURS
1. Generalitati
Persoanele care au drepturi si obligatii stabilite printr-o hotarare judecatoreasca

pronuntata in apel sau in prima instanta, cand hotararea nu este susceptibila de apel, pot
considera ca acest act procesual este afectat in mod real de un viciu sau eroare si pot cere,
ca atare, o noua examinare a cauzei pentru inlocuirea primei hotarari cu o noua hotarare.
In vederea exercitarii unui control asupra hotararilor judecatoresti pronuntate in prima
instanta legea a pus la indemana celor interesati un instrument procesual prin folosirea
caruia se asigura o mai buna infaptuire a actului de justitie.
Mijlocul procesual prin care se asigura acest deziderat este recursul, care are ca ratiune si
finalitate indreptarea unor greseli comise de instanta sau de parti cu ocazia primei
judecati sau a celei efectuate in apel.
Recursul este reglementat in capitolul III al Titlului I din Partea Speciala sectiunea II (art.
385^1-385^19 C. proc. pen.), introduse prin Legea nr. 45/1993 pentru modificarea si
completarea Codului de procedura penala^1) si completate recent prin Legea 356/2006.
In succesiunea normala a procedurii judiciare recursul urmeaza apelului si in aceasta
ordine reprezinta cel de-al treilea grad de jurisdictie. O asemenea alcatuire a procesului
nu este insa obligatorie, iar uneori nici nu se poate realiza, intrucat legea nu permite
apelarea anumitor hotarari judecatoresti. Hotararile care nu pot fi atacate cu apel, nu pot
ramane insa pronuntate in „prima si ultima instanta", pentru ca numarul gradelor de
jurisdictie s-ar reduce la unul singur. In aceste cazuri recursul va fi posibil si fara
interventia prealabila a apelului. Singura cale de atac ordinara impotriva hotararii
pronuntate in prima instanta si neapelabila ramane recursul. In aceste cazuri recursul
reprezinta al doilea si ultimul grad de jurisdictie^2).
In literatura sunt date diferite definitii. Recursul este o cale de atac ordinara de anulare,
partial devolutiva si in mod exceptional extensiva, destinata a repara erorile de drept
comise de instantele de fond, in hotararile date^3).
El corespunde celui de-al doilea grad de jurisdictie si de aceea se indreapta impotriva
hotararilor judecatoresti date in ultimul grad de fond, pentru erorile de drept pe care le
contine.
Termenul de recurs in casatie este imprumutat din dreptul francez. Recursul fiind o cale
ordinara de atac, se deosebeste de recursul special, cale de atac conferita de lege
procurorului general al Parchetului de pe langa inalta Curte de Casatie si Justitie sau
recursului in interesul legii pe care il poate exercita ministrul justitiei.
Caile de atac sunt calificate ca extraordinare, daca ele pot fi executate numai in cazurile si
in conditiile specificate de lege. Codul de procedura penala califica apelul si recursul ca
fiind cai ordinare, iar contestatia in anulare, revizuirea, recursul in interesul legii sunt
calificate ca extraordinare. Importanta practica a clasificarii cailor de atac in ordinare si
extraordinare vizeaza, in principal, urmatoarele aspecte^5):
a) executarea hotararii penale este suspendata pe durata termenului in care poate fi
exercitata calea de atac ordinara, iar apoi pe timpul judecarii acesteia, in vreme ce caile
de atac extraordinare nu au, in principiu, efect suspensiv,
b) cat timp este deschisa calea ordinara de atac, nu se poate recurge la o cale de atac
extraordinara, insa caile de atac extraordinare se pot folosi concomitent,
c) in unele situatii, calea de atac extraordinara devine inadmisibila, daca partea interesata
putea sa invoce motivul prin intermediul caii de atac ordinare, dar nu a facut-o.
---------------
^3) Pentru o definitie, in parte asemanatoare, Gh. Mateut, Noua reglementare a recursului
in procedura penala romana (I), in Dreptul, Anul VI, Seria a III-a, nr. 2/1995, pag. 43.
Bucuresti, 2004.
Trasaturile caracteristice ale recursului
- Recursul, ca a doua cale ordinara de atac, este admisibil in cazurile prevazute de lege.
Legea stabileste, spre deosebire de apel unde se examineaza cauza sub toate aspectele, in
limitele efectului devolutiv de fapt si de drept, fara a se limita la criticile din motivele de
apel, ca instanta de recurs examineaza cauza in limitele cazurilor de casare prevazute de
art. 385^9 C. proc. pen. Legea stabileste 21 motive de recurs si in afara acestora instanta
nu se poate pronunta chiar daca constata si alte greseli. Aceasta limitare nu o gasim in
cazul cand recursul este singura cale de atac ordinara.
- Recursul nu pune in miscare o noua judecata a cauzei in fond, ci doar o verificare a
hotararii atacate pe baza lucrarilor si a materialului din dosarul cauzei si a oricaror
inscrisuri noi, prezentate la instanta de recurs. Instanta de recurs nu judeca procesul, ci
hotararea judecatorilor, ea controleaza aceste hotarari in raport cu legea. Instanta de
recurs este obligata sa se pronunte numai asupra motivelor de recurs, invocate de
procuror si de parti.
- Recursul este o cale de atac usor accesibila, care poate fi exercitata de catre parti, la
termen fix si in forme procesuale simple. Exercitarea caii de atac a apelului este usurata
partilor si de aplicarea regulii neagravarii situatiei in propria cale de atac.
- Recursul este o cale de atac ireverentioasa pentru ca se adreseaza instantelor
judecatoresti superioare, celor care au judecat apelul (cand recursul este a doua cale de
atac) sau primei instante (cand este singura calc de atac).
In aceste temeiuri, se considera ca recursul este o cale de atac ordinara, ireverentioasa, cu
caracter mixt: de anulare si uneori de reformare a hotararilor gresite, partial devolutiva,
admisibila numai in cazurile prevazute de lege^2).
----------------
Caracterizarea recursului
Recursul prezinta urmatoarele trasaturi:

a) este o cale de atac ordinara ca si apelul, intrucat si el este un act obisnuit in
desfasurarea normala a procesului penal, se efectueaza intr-un termen fix, stabilit de lege
(de regula 10 zile) si inlatura posibilitatea ca hotararea din ultimul grad de fond sa devina
definitiva si executorie. In literatura de specialitate s-a remarcat ca, in mod exceptional,
recursul se poate indrepta si impotriva unei hotarari definitive si executorii. Astfel,
potrivit art. 385^3 coroborat cu art. 365 C. pr. pen., partea care a lipsit atat de la judecata
cat si de la pronuntare poate declara recurs peste termen in cel mult 10 zile de la data
inceperii executarii pedepsei sau a obligarii la despagubiri civile. De aceea, s-a propus, de
lege ferenda ca recursul peste termen sa fie reglementat ca un caz de repunere in termenul
de recurs^1),
b) este o cale de atac, in principal, de drept, intrucat provoaca, de regula, un control
partial, numai in drept. Aceasta este, in esenta, ceea ce caracterizeaza recursul in raport
cu apelul in ceea ce priveste limitele in care se produce devolutia. Asadar, daca apelul
devolueaza cauza atat in fapt cat si in drept, sub toate aspectele, recursul o devolueaza cu
precadere in drept. El repune in discutie nu intreaga cauza, ci numai chestiunile de drept
sau de drept si de fapt si pentru motive bine determinate. El poate avea loc numai pentru
nulitati de fond si de forma, adica pentru erori de drept substantiale (materiale) si
procesuale (formale)^2). Starea de fapt nu este supusa controlului instantei de recurs.
In mod exceptional, recursul poate fi si o cale de atac de fapt sau de fapt si de drept cum
sunt, de pilda, cazurile in care se poate face recurs pe motiv ca „s-a comis o eroare grava
de fapt" (art. 385^9 alin. 1 pct. 18 C. pr. pen.) ori in care „s-au aplicat pedepse gresit
individualizate "(art. 385^9 alin. 1 pct. 14 C. pr. pen.) ori „a fost gresit rezolvata latura
civila" (art. 385^9 alin 2 C. pr. pen.) sau „instanta nu s-a pronuntat asupra unei fapte in
sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate..."
(art. 385^9 alin. 1 pct. 10 C. pr. pen.) precum si cele in care hotararile judecatoresti nu
sunt susceptibile de a fi atacate cu apel. S-a remarcat faptul ca noua reglementare a
recursului, spre deosebire de reglementarea anterioara, nu mai asimileaza cazurile de
casare cu nulitatile de forma si de fond, intrucat in cuprinsul erorilor de judecata intra, din
motivele aratate mai sus, atat erori de drept cat si de fapt^3).
- este, in principiu, o cale de atac de anulare, deoarece tinde la obtinerea casarii sau
anularii atacate. In mod exceptional recursul este si o cale de atac mixta de anulare si de
reformare atunci cand in cazurile prevazute de lege (art. 385^15 pct. 2 lit. a) si b) C. pr.
pen.) instanta de recurs insasi este cea care pronunta o solutie asupra fondului cauzei. O
asemenea concluzie se impune si in cazul in care recursul este indreptat impotriva
hotararilor nesupuse apelului^4). Nu aceeasi calificare se poate acorda, insa, recursului,
atunci cand instanta admite recursul, casand hotararea atacata si dispune rejudecarea de
catre instanta de recurs, deoarece in aceasta situatie se da o singura decizie in
solutionarea recursului, care este doar o decizie de casare, cuprinzand termenul pentru
rejudecare si a doua decizie ce nu priveste recursul (care a fost anterior admis) ci
rejudecarea fondului cauzei, care se face dupa regulile primei instante (art. 385^19 C. pr.
pen.)^5)
- este o cale de atac ireverentioasa, intrucat se adreseaza intotdeauna unor instante
judecatoresti superioare (tribunalul, tribunalul militar teritorial, curtea de apel, curtea
militara de apel si Inalta Curte de Casatie si Justitie) spre deosebire de alte cai de atac de
anulare, cum este, de pilda, contestatia in anulare, care se adreseaza aceleiasi instante
(instanta de recurs care a pronuntat hotararea a carei anulare se cere sau instantei la care a
ramas definitiva ultima hotarare, dupa distinctiile facute de art. 389 C. pr. pen,),
- nu pune in miscare o noua judecata a cauzei in fond, ci doar o verificare a hotararii
atacate pe baza lucrarilor si materialului din dosarul cauzei si a oricaror inscrisuri noi,
prezentate la instanta de recurs. Asadar, instanta de recurs este obligata sa se pronunte
numai asupra motivelor de recurs invocate de procuror si de parti.
Prin derogare de la aceasta regula, atunci cand recursul este indreptat impotriva
hotararilor judecatoresti ale primei instante pentru care legea prevede expres ca nu pot fi
atacate cu apel, nu mai este limitat la cazurile de casare prevazute expres in art. 385^9 C.
pr. pen. ci, in aceasta ipoteza, instanta de recurs are obligatia sa examineze intreaga cauza
sub toate aspectele de fapt si de drept, in aceleasi conditii ca instanta de apel, insa dupa
regulile speciale privind judecata recursului, in genere,
- este o cale de atac usor accesibila. Orice hotarare penala poate fi atacata cu recurs, de
catre orice parte din proces, intr-un termen fix si cu forme procesuale simple. Accesul
liber al oricarei parti la folosirea acestei cai de atac este usurat si de regula nea-gravarii
situatiei in propriul recurs (non reformatio in pejus), care functioneaza in aceleasi conditii
ca in cazul apelului. Prin analogie cu ceea ce se intampla in cazul apelului, putem arata ca
ratiunea instituirii acestei reguli consta in inlaturarea temerii justitiabililor ca, eventual, li
s-ar agrava situatia in propria lor cale de atac, o asemenea temere putand determina,
implicit, abtinerea de la folosirea cailor de atac si astfel limitarea controlului judecatoresc
ce se realizeaza prin exercitarea acestora^6).
Explicatia conceptiei ca instanta de recurs solutionand cauza nu poate crea o situatie mai
grea pentru partea care a declarat recursul se gaseste in dreptul partilor de a supune
hotararea atacata unui control jurisdictional. Folosirea caii de atac nu poate crea
titularului o situatie mai grea, pentru ca astfel s-ar putea determina abtinerea partii de la
exercitarea drepturilor sale procesuale de teama asumarii acestui risc. Or, controlul
jurisdictional realizat prin recurs prezinta o importanta care depaseste interesele partilor,
contribuind la realizarea unui bun act de justitie^7).
Regula neagravarii situatiei in propriul recurs se aplica tuturor titularilor dreptului, cu
exceptia procurorului, care este reprezentantul societatii.
Neagravarea situatiei in propriul recurs devine incidenta numai atunci cand recursul este
singular, si cand au fost declarate mai multe recursuri de persoane cu interese comune sau
indiferente fata de cei ce au declarat recurs. Daca sunt mai multe recursuri declarate de
persoane cu interese contrare sau este recursul procurorului in defavoarea celui ce a
declarat recurs, nu se aplica regula non reformatio in peius.
Regula "non reformatio in pejus" este limitata la folosirea caii proprii de atac. Precizarea
devine necesara pentru intelegerea corecta a dispozitiei legale. Folosirea de catre o parte a
unei cai de atac nu exclude posibilitatea agravarii situatiei sale in calea folosita de catre
altcineva. De pilda, declarand recurs atat inculpatul cat si procurorul situatia inculpatului
se poate agrava. In acest sens, situatia defavorabila nu este o consecinta a recursului
declarat de inculpat - care poate fi respins - ci un efect al admiterii recursului
procurorului^8).
Regula non reformatio in pejus in procesul penal produce urmatoarele consecinte^9):
- limiteaza (in detrimentul principiului legalitatii si al aflarii adevarului) posibilitatea
instantei de recurs de a indrepta hotararile gresite la cazurile in care s-ar crea o situatie
mai favorabila pentru partea care a declarat recurs
- creeaza accesul liber al oricarui titular la folosirea caii de atac a recursului, contribuind,
prin aceasta, la largirea controlului judecatoresc al instantei de recurs asupra hotararilor
primei instante.
---------------
^1) a se vedea. Gr. Theodoru, Consideratii asupra unor dispozitii care reglementeaza
exercitarea recursului in materie penala, Anuarul centrului de stiinta sociala a
Universitatii „Al I. Cuza" Iasi, sectiunea a III-a, 1986, pag. 265, D. V. Mihaescu,
Recursul penal, Editura stiintifica, Bucuresti, 1962, pag. 110-113, V. Papadopol, C.
Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 89-
90.
^2) A se vedea, Tr. Pop, Dreptul procesual penal, vol. IV, Tipografia Nationala, Cluj,
1946, pag. 351.
^3) Gr. Gr. Theodoru, Contributii la caracterizarea recursului penal in actuala
reglementare, in Revista de drept penal nr. 1/1996, pag. 30.
^4) A se vedea V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa"
S.R.L., Bucuresti, 1994, pag 33.
^5) in sens contrar, Gr. Gr. Theodoru, Contributii la caracterizarea recursului penal in
actuala reglementare, in Revista de drept penal nr. 1/1996, pag. 33.
Bucuresti, 2004.
260.
pag. 243-244.
Hotararile penale supuse recursului
Privire generala
Potrivit reglementarii recursului, aceasta cale de atac cuprinde, prin cele doua forme de
exercitare, toate hotararile judecatoresti nedefinitive, cu limitarile prevazute de lege.
a. Prima forma a recursului, unde acesta este cea de a doua cale de atac, este apropiata de
forma traditionala, fiind o cale de atac predominanta in drept, prin care se urmareste
realizarea unei uniforme interpretari si aplicari a legii in cauzele penale.
Sentintele prin care se solutioneaza cauza sunt, de regula, supuse apelului. Ele sunt
susceptibile direct de recurs numai in situatia in care nu este deschisa calea de atac a
apelului. Prin aceasta, derogandu-se de la regula enuntata mai sus, se asigura un control
judecatoresc integral si nemijlocit asupra hotararilor de condamnare, de achitare sau de
incetare a procesului penal.
Pot fi atacate cu recurs atat latura penala cat si latura civila a cauzei. De asemenea, Este
posibila atacarea separata cu recurs a laturii penale sau a laturii civile a cauzei
In conformitate cu prevederile art. 385^1 C. pr. pen., pot fi atacate cu recurs:
a) sentintele pronuntate de judecatorii in cazurile prevazute de lege,
b) sentintele pronuntate de tribunalele militare in cazul infractiunilor contra ordinii si
c) sentintele pronuntate de curtile de apel si Curtea Militara de Apel,
d) sentintele pronuntate de sectia penala a Inaltei Curti de Casatie si Justitie,
d^1) sentintele privind infractiunile pentru care punerea in miscare a actiunii penale se
face la plangerea prealabila a persoanei vatamate,
e) deciziile pronuntate, ca instante de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale, curti
de apel si Curtea Militara de Apel.
f) sentintele pronuntate in materia executarii hotararilor penale, afara de cazul cand legea
prevede altfel, precum si cele privind reabilitarea.
Nu sunt supuse recursului:
- sentintele care sunt susceptibile de apel si ih privinta carora persoanele prevazute in art.
362 C. pr. pen. (oricare din persoanele care pot face apel, potrivit legii, inclusiv
procurorul) nu au folosit calea apelului, ori cand apelul a fost retras, daca legea prevede
aceasta cale de atac (art. 385^1 alin. ultim C. pr. pen., asa cum a fost modificat prin
Legea nr. 141/1996). Prin aceasta dispozitie este consacrat principiul potrivit caruia nu se
poate face recurs omisso medio
In consens cu prevederile legale, in practica judiciara s-a considerat ca este inadmisibil
recursul declarat de inculpat impotriva hotararii primei instante daca, desi acesta a
declarat apel, si l-a retras^1). De asemenea, s-a mai decis ca inculpatul nu poate folosi
calea de atac a recursului daca apelul acestuia a fost respins ca tardiv, deoarece in aceasta
situatie apelul se considera ca inexistent^2).
Aceasta inseamna, ca, de regula, nu se poate recurge la o cale de atac, trecand sau sarind
peste alta, care, legal, are prioritate, in acest fel, nu se poate recurge la recurs, sarind peste
apel daca hotararea este susceptibila de a fi atacata cu apel. Atata vreme, insa, cat una din
persoanele prevazute in art. 362 C. pr. pen. a declarat apel, aceasta imprejurare profita
tuturor celorlalte persoane, carora le este deschisa calea de atac a recursului, fara, insa, ca
aceasta sa vizeze si sentintele primei instante. In acest sens, art. 385^1 alin. ultim C. pr.
pen. prevede expres ca „impotriva deciziilor pronuntate in apel, persoanele prevazute in
art. 362, chiar daca nu au folosit apelul pot declara recurs",
b. In cea de a doua forma, in care recursul este a doua cale de atac, acesta imbraca forma
apelului, si nu este limitat la motivele de casare prevazute pentru prima forma a
recursului, aratate in art. 385^9 C. proc. pen., iar instanta este obligata ca, in afara
temeiurilor invocate si a cererilor formulate de recurent, sa examineze cauza sub toate
aspectele de fapt si de drept, solutiile fiind diferite de cele din apel, in recurs avand o alta
reglementare.
De asemenea, sunt supuse recursului si deciziile pronuntate de instanta de apel in
rezolvarea cererii sau propunerii de liberare conditionata, precum si in solutionarea
cererii de reabilitare.
Stabilirea formei de recurs aplicabile se face dupa natura hotararii atacate. In cazul in
care se ataca cu recurs deciziile instantei de apel, acesta este cea de a doua cale de atac. In
cazul sentintelor si al incheierilor, unde legea prevede ca se pot ataca numai cu recurs,
acesta este singura cale de atac ordinara^3).
In practica judiciara s-a remarcat ca, in lumina prevederilor art. 385^1 C. pr. pen., din
categoria hotararilor care nu pot fi atacate cu recurs sunt omise deciziile prin care apelul a
fost respins ca tardiv^4), astfel incat, intr-o asemenea situatie recursul poate fi respins ca
nefondat, nu ca inadmisibil. In argumentarea acestui punct de vedere s-a aratat ca un apel
declarat tardiv nu poate fi considerat un apel nedeclarat, astfel incat partii care nu s-a
folosit de calea apelului in termenul legal nu i se poate refuza dreptul de a face recurs^5).
Totodata, s-a mai sustinut in mod judicios ca recursul este admisibil, in principiu, doar in
cazul in care se critica doar decizia instantei de apel, respectiv insasi solutia de respingere
a apelului ca tardiv. Daca insa, se critica sentinta primei instante, care a ramas definitiva
la expirarea termenului de apel, recursul este inadmisibil^6).
---------------
Dreptul nr. 2/1996, pag. 122, Curtea de Apel Bucuresti sectia a VI-a penala, decizia nr.
44/1995 in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1995, pag. 145, Curtea de Apel
Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 231/1994, in Culegere de practica judiciara
penala pe anul 1994, pag. 177, Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr.
183/1994, in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1994, pag. 170.
^2) Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 106/1995 in Curtea de Apel
Bucuresti Culegere de practica judiciara penala pe anul 1995, Editara Continent XXI,
^3) Gr. Theodoru, Hotararile penale supuse recursului, in Revista Romana de Drept, nr.
7, 1969, pag. 3-221.
^4) A se vedea Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 106/1995, cu nota de
V. Papadopol, in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1995, pag. 151 -152,
Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 517/1995, cu nota de V. Papadopol,
in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1995, pag. 194 -195, Curtea de Apel
Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 32/1995, cu nota de V. Papadopol, in Culegere
de practica judiciara penala pe anul 1995, pag. 173, , Curtea de Apel Bucuresti, sectia a
II-a penala, decizia nr. 212/1994, in Culegere de practica judiciara in materie penala pe
anul 1994, pag. 175, Curtea de Apel Craiova, decizia penala nr. 122/1995 in Revista
juridica a Olteniei nr. 1 -2/1995, pag. 112, in sens contrar, Curtea Suprema de Justitie,
sectia penala, decizia nr. 49671994 in Dreptul nr. 12/1994, pag. 81, Curtea de Apel,
Bucuresti, sectia I penala, decizia 517/1995 cu nota de V. Papadopol, Culegere de
practica judiciara in materie penala pe anul 1995, Bucuresti, 1996, pag. 194 -195, Curtea
de Apel Constanta, decizia penala nr. 83/1994 in Culegere de jurisprudenta, Editura
Dobrogea, 1994, pag. 87.
^5) A se vedea, H. Diaconescu, Cu privire la admisibilitatea recursului in situatia in care
apelul a fost declarat tardiv, in Dreptul nr. 8/1995, pag. 62.
^6) V. Papadopol, nota la decizia penala nr. 517/1995 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia I
penala, in Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul 1995, pag. 194-195.
Sentintele
Sentintele prin care se solutioneaza cauza sunt, de regula, supuse apelului. Ele sunt
susceptibile de recurs numai in situatia in care nu este deschisa calea de atac a apelului.
Prin aceasta se asigura un control judecatoresc integral asupra hotararilor de condamnare,
de achitare sau de incetare a procesului penal. Pot fi atacate cu recurs atat latura penala
cat si latura civila a cauzei. De asemenea, este posibila atacarea separata cu recurs a
laturii penale sau a laturii civile a cauzei.
In conformitate cu prevederile art. 385^1 din C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs:
a) sentintele pronuntate de judecatorii in cazurile prevazute de lege,
b) sentintele pronuntate de tribunalele militare in cazul infractiunilor contra ordinii si
c) sentintele pronuntate de curtile de apel si Curtea Militara de Apel,
d) sentintele pronuntate de sectia penala a Inaltei Curti de Casatie si Justitie,
d^1) sentintele privind infractiunile pentru care punerea in miscare a actiunii penale se
face la plangerea prealabila a persoanei vatamate,
e) deciziile pronuntate, ca instante de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale, curti
de apel si Curtea Militara de Apel.
f) sentintele pronuntate in materia executarii hotararilor penale, afara de cazul cand legea
prevede altfel, precum si cele privind reabilitarea.
In consens cu prevederile legale, in practica judiciara s-a considerat ca este inadmisibil
recursul declarat de inculpat impotriva hotararii primei instante daca, desi acesta a
declarat apel, si l-a retras^1). De asemenea, s-a mai decis ca inculpatul nu poate folosi
calea de atac a recursului daca apelul acestuia a fost respins ca tardiv, deoarece in aceasta
situatie apelul se considera ca inexistent^2).
Aceasta inseamna, ca, de regula, nu se poate recurge la o cale de atac, trecand sau sarind
peste alta, care, legal, are prioritate, in acest fel, nu se poate recurge la recurs, sarind peste
apel daca hotararea este susceptibila de a fi atacata cu apel. Atata vreme, insa, cat una din
persoanele prevazute in art. 362 C. pr. pen. a declarat apel, aceasta imprejurare profita
tuturor celorlalte persoane, carora le este deschisa calea de atac a recursului, fara, insa, ca
aceasta sa vizeze si sentintele primei instante. In acest sens, art. 385^1 alin. ultim C. pr.
pen. prevede expres ca „impotriva deciziilor pronuntate in apel, persoanele prevazute in
art. 362, chiar daca nu au folosit apelul pot declara recurs",
Pe langa acestea, mai sunt prevazute de Codul de procedura penala si alte situatii:
- sentintele de dezinvestire pronuntate de judecatorii, tribunale, curti de apel si Curtea
Militara de Apel si de Inalta Curte de Casatie si Justitie, cand au judecat in prima instanta
(art. 332-337 C. proc. pen., articole partial modificate prin legea 356/2006). In aceste
cazuri se includ si sentintele de restituire pronuntate in temeiul art. 300 alin. (2) C. proc.
pen., cand instanta constata ca sesizarea nu s-a facut potrivit legii, iar neregularitatea nu
poate fi inlaturata de indata si nici prin acordarea unui termen in acest scop, sau de
trimitere de catre instanta organului competent a plangerilor gresit indreptate (art. 285 C.
proc. pen.). Sentintele de restituire sau de trimitere a cauzei la procuror (art. 285, 300,
332 -337 C. pr. pen.) pot fi atacate cu recurs, insa, numai de procuror si de inculpatul
arestat in cauza^3)
---------------
Dreptul nr. 2/1996, pag. 122, Curtea de Apel Bucuresti sectia-a Via penala, decizia nr.
44/1995 in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1995, pag. 145, Curtea de Apel
Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 231/1994, in Culegere de practica judiciara
penala pe anul 1994, pag. 177, Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr.
183/1994, in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1994, pag. 170.
^2) Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 106/1995 in Curtea de Apel
Bucuresti Culegere de practica judiciara penala pe anul 1995, Editara Continent XXI,
pag. 290.
Deciziile instantelor de apel ce pot fi atacate cu recurs
Recursul, ca cea de a doua calc de atac care se apropie de forma traditionala, este
indreptat impotriva deciziilor instantelor de apel. In art. 385^1 alin. (1) lit. e) C. proc.
pcn. se stabileste ca sunt atacabile cu recurs deciziile pronuntate, ca instante de apel, de:
tribunale (art. 27 pct. 3 C. proc. pen.)
- tribunalele militare teritoriale (art. 28 pct. 3 C. proc. pen.)
- curtile de apel (art. 28^1 pct. 3 C. proc. pen.)
- Curtea Militara de Apel (art. 29 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.).
Nu se pot ataca cu recurs:
- deciziile prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, deoarece prin aceasta decizie se reia
ciclul procesual in fata instantei care a gresit sau a instantei competenta [cazul de la art.
379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.]. In cazul in care, prin decizia pronuntata in apel, se
dispune rejudecarea cauzei numai cu privire la solutia data laturii civile, cea privind
actiunea psnala fiind mentinuta, decizia poate fi atacata cu recurs in ceea ce priveste
solutionarea laturii penale^1).
- deciziile prin care s-a luat act de retragerea apelului, daca legea prevede aceasta cale de
atac,
- deciziiile instantei de recurs,
- deciziile instantei de recurs in anulare sau de recurs in interesul legii,
- deciziile prin care s-a rezolvat contestatia in anulare care se refera la o hotarare
pronuntata in recurs^2),
- deciziile prin care au fost solutionate conflicte de competenta^3).
In practica judiciara s-a remarcat ca, in lumina prevederilor art. 385^1 C. pr. pen., din
categoria hotararilor care nu pot fi atacate cu recurs sunt omise deciziile prin care apelul a
fost respins ca tardiv^4), astfel incat, intr-o asemenea situatie recursul poate fi respins ca
nefondat, nu ca inadmisibil. In argumentarea acestui punct de vedere s-a aratat ca un apel
declarat tardiv nu poate fi considerat un apel nedeclarat, astfel incat partii care nu s-a
folosit de calea apelului in termenul legal nu i se poate refuza dreptul de a face recurs ^5).
Totodata, s-a mai sustinut in mod judicios ca recursul este admisibil, in principiu, doar in
cazul in care se critica doar decizia instantei de apel, respectiv insasi solutia de respingere
a apelului ca tardiv. Daca insa, se critica sentinta primei instante, care a ramas definitiva
la expirarea termenului de apel, recursul este inadmisibil^6).
---------------
^1) C.S.J., s. pen., dec. nr. 701/1994, Dreptul, nr. 3/1995, pag. 93.
^2) C.S.J.. s. pen., dec. nr. 631/1996, Dreptul 1996. pag. 215.
^3) C.S.J.. s. pen., dec. nr. 600/1997, Buletinul Jurisprudentei 1997, pag. 383-384.
^4) A se vedea Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 106/1995, cu nota de
V. Papadopol, in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1995, pag. 151 -152,
Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 517/1995, cu nota de V. Papadopol,
in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1995, pag. 194 -195, Curtea de Apel
Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 32/1995, cu nota de V. Papadopol, in Culegere
de practica judiciara penala pe anul 1995, pag. 173, Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-
a penala, decizia nr. 212/1994, in Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul
1994, pag. 175, Curtea de Apel Craiova, decizia penala nr. 122/1995 in Revista juridica a
Olteniei nr. 1-2/1995, pag. 112, in sens contrar, Curtea Suprema de Justitie, sectia penala,
decizia nr. 49671994 in Dreptul nr. 12/1994, pag. 81, Curtea de Apel, Bucuresti, sectia I
penala, decizia 517/1995 cu nota de V. Papadopol, Culegere de practica judiciara in
materie penala pe anul 1995, Bucuresti, 1996 pag. 194-195, Curtea de Apel Constanta,
decizia penala nr. 83/1994 in Culegere de jurisprudenta, Editura Dobrogea, 1994, pag. 87.
^5) A se vedea, H. Diaconescu, Cu privire la admisibilitatea recursului in situatia in care
apelul a fost declarat tardiv, in Dreptul nr. 8/1995, pag. 62.
^6) V. Papadopol, nota la decizia penala nr. 517/1995 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia I
penala, in Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul 1995, pag. 194-195.
Incheierile
In ceea ce priveste atacarea cu recurs a incheierilor, regula este aceea potrivit careia
incheierile pot fi atacate cu recurs numai o data cu sentinta sau cu decizia recurata.
Ca urmare, recursul declarat impotriva sentintei sau deciziei se socoteste facut si
impotriva incheierilor, chiar daca acestea au fost date dupa pronuntarea hotararii (art.
385^1 alin. 3 din C. proc. pen.). In aceasta categorie intra^1):
a) incheierile care solutioneaza chestiuni premergatoare fondului cauzei si au fost date in
timpul judecatii, respectiv:
- incheieri prin care instanta dispune asupra administrarii probelor, asupra cererilor
formulate de parti, precum si asupra exceptiilor ridicate de acestea in temeiul art. 301
alin. 1, 2 si 3 C. proc. pen.
- incheierile prin care instanta ia masuri pentru buna desfasurare a procesului penal, cum
sunt cele privind respingerea cererii de privind extinderea actiunii penale sau a procesului
penal,
- incheierile prin care se solutioneaza unele probleme in caile de atac extraordinare, cum
sunt, de exemplu, cele privind admiterea, in principiu, a revizuirii,
b) incheierile care au fost date dupa pronuntarea sentintei sau deciziei de recurare
(bunaoara, incheierea de inlaturare a unei omisiuni vadite sau de indreptare a erorii
materiale).
Spre deosebire de apel, la care nu se manifesta abateri de la regula ca incheierile se ataca
odata cu fondul cauzei, in cazul recursului exista derogari anume prevazute de lege, cand
se permite atacarea separata a unei incheieri, fara a fi necesara desfasurarea integrala a
judecatii in gradul de jurisdictie corespunzator si abia ulterior, odata cu sentinta sau
decizia sa fie atacate toate hotararile adiacente, asa cum consacra teza generala^2).
Totusi sunt si incheieri date de instanta de apel, care pot fi atacate cu recurs. In aceste
cazuri recursul are trasaturile apelului. Aceste incheieri sunt:
a) incheierile prin care s-a dispus in apel luarea, prelungirea, revocarea, inlocuirea sau
incetarea unei masurii preventive, ori revocarea liberarii provizorii sub control judiciar
sau pe cautiune [art. 141, art. 159 alin. (7)],
b) incheierile prin care se confirma masura internarii medicale (art. 162 alin. ultim C.
proc. pen.),
c) incheierea prin care se ia de catre instanta de apel o masura asiguratorie [art. 168 alin.
(2) C. proc. pen.],
d) incheierile prin care s-a dispus suspendarea judecatii in conformitate cu art. 303 C.
proc. pen.
De la aceasta regula, exista urmatoarele exceptii:
- incheieri pentru care legea prevede expres ca nu pot fi atacate cu recurs,
- incheieri care pot fi atacate cu recurs separat, care se judeca imediat, inainte de
pronuntarea sentintei sau deciziei de recurare,
- incheieri care pot fi atacate cu recurs separat, dar care urmeaza a fi Judecat numai dupa
pronuntarea sentintei sau deciziei.
Nu pot fi atacate cu recurs urmatoarele incheieri:
- incheierile prin care s-a admis ori s-a respins abtinerea sau s-a admis recuzarea (art. 52
alin. 6 din C. proc. pen.), singura ipoteza in care, in materia recuzarii, incheierile pot fi
atacate cu recurs este aceea in care cererea de recuzare a fost respinsa,
- incheierile date in cauzele penale in care s-au pronuntat sentinte sau decizii susceptibile
de a fi atacate cu apel.
Pot fi atacate cu recurs separat, care se judeca imediat, urmatoarele incheieri:
- incheierea prin care s-a respins cererea de recuzare (art.52 alin. final),
- incheierea prin care se dispune luarea, revocarea, inlocuirea sau incetarea de drept a
masurilor preventive (art. 141),
- incheierea prin care s-a solutionat cererea de prelungire a arestarii preventive (art. 159
alin. 7 si 8),
- incheierea prin care s-a confirmat masura provizorie a internarii medicale (art. 162 alin.
ultim),
- incheierea prin care s-a solutionat plangerea impotriva masurilor asiguratorii (art. 168),
- incheierea prin care s-a suspendat judecata in prima instanta (art. 303).
---------------
Bucuresti, 2004.
Titularii recursului
Potrivit art. 385^2 din C. proc. pen., pot face recurs persoanele aratate in art. 362 din C.
proc. pen., care se aplica in mod corespunzator. Deci, cele expuse cu privire la titularii
dreptului de apel sunt valabile, cu adaptarile de rigoare, si pentru recurs.
Aceste persoane sunt:
a) procurorul, in ce priveste latura penala si latura civila,
b) inculpatul, in ce priveste latura penala si latura civila, in cazul in care sunt mai multi
inculpati in cauza, prin recursul declarat de un inculpat, acesta nu poate critica hotararea
pentru motivul ca ar fi fost a citat gresit un alt inculpat^1),
c) partea vatamata, in ce priveste latura penala, daca partea vatamata s-a constituit si parte
civila, poate ataca cu recurs, atat latura penala cat si latura civila^2) ,
d) partea civila in latura civila, recursul in acest caz nu va viza nici un aspect din latura
penala. Daca actiunea penala s-a pus in miscare ca urmare a plangerii prealabile a
persoanei vatamate care s-a constituit si parte civila, cele doua calitati cumulandu-se, se
poate ataca cu apel sentinta sau decizie - atat in ansamblul ei, cat si partial - asupra unei
singure laturi a procesului^3).
e) partea responsabila civilmente, in ce priveste latura civila,
f) martorul, expertul, interpretul si aparatorul, in ce priveste cheltuielile judiciare cuvenite
acestora,
g) orice persoana ale carei interese legitime au fost vatamate printr-o masura sau act al
instantei^4). Daca actiunea penala nu a fost pusa in miscare la plangerea prealabila a
persoanei vatamate, aceasta nu poate ataca cu recurs hotararea nici ca persoana ale carei
interese au fost vatamate - invocand ca faptuitorul este foarte periculos - sau ca a comis
infractiunea de marturie mincinoasa, spre a putea cerc ulterior, pe acest temei, revizuirea
hotararii date in procesul in care s-a facut marturia^5) .
Pentru a se putea declara recurs de catre persoanele autorizate de lege, acestea trebuie sa
indeplineasca in principiu doua importante conditionari:
a) sa fi avut calitatea de parte in cauza in momentul cand s-a pronuntat hotararea care
face obiectul recursului,
b) titularul sa aiba un interes real in exercitarea caii de atac si in obtinerea pe calea casarii
a unei alte hotarari.
Aceste conditionari se aplica in mod corespunzator si procurorului. Cu privire ia primul
aspect al problemei edificator este urmatorul exemplu. Daca impotriva unei sentinte
declara apel numai procurorul pe latura penala, evident ca fata de partea civila hotararea
ramane definitiva cu privire la latura civila. In aceste conditii, partea civila nu mai poate
face recurs impotriva deciziei pronuntate in apel, chiar daca ar avea un interes care s-ar
repercuta asupra drepturilor sale dobandite anterior, pentru ca nu era parte in cauza in
momentul cand s-a dat in apel decizia care formeaza obiectul caii de atac urmatoare^6).
In afara de procuror, pentru celelalte persoane recursul poate fi declarat de catre
reprezentantul legal si aparator, iar pentru inculpat, si de sotul acestuia. In lumina
dispozitiilor art. 385^1 alin. 4, titularii recursului amintiti mai sus, pot declara recurs
impotriva deciziilor pronuntate in apel, chiar daca nu au folosit calea de atac a apelului,
insa doar daca prin decizia pronuntata in apel a fost modificata solutia din sentinta si
numai cu privire la aceasta modificare^7).
---------------
^1) Trib. Suprem, s. pen.. dec. nr. 3239/1974, Culegere de Decizii, pag. 529.
^2) Tribun. Mun. Bucuresti, s. I. pen., dec. nr. 231/1991, Culegere II, pag. 222.
^3) Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 438/1979, Culegere de Decizii, pag. 375.
2005.
^5) T.j. Alba, dec. pen. nr. 667/1975, Revista Romana de Drept, nr. 7, 1976, pag. 61.
2. Declarare
Termenul de recurs
In procesul penal, termenul general de exercitare a cailor de atac ordinare, este de 10 zile.
Potrivit art. 385^3 C. proc. pen., si in cazul recursului termenul comun este de 10 zile, iar
in anumite situatii in care nu este judecat fondul sau se impune o judecare alerta, legea
stabileste un termen mai scurt, de 24 ore sau de 3 zile.
Cazurile pentru care este stabilit un termen de 24 ore sunt urmatoarele^1):
a. Incheierea prin care se dispune, in timpul urmaririi penale, luarea masurii arestarii
preventive a invinuitului sau inculpatului, impotriva incheierii prin care se dispune
revocarea, inlocuirea, incetarea sau prelungirea arestarii preventive, precum si impotriva
incheierii de respingere a propunerii de arestare preventiva. Invinuitul sau inculpatul si
procurorul pot face recurs la instanta superioara in termen de 24 de ore de la pronuntare,
pentru cei prezenti, si de la comunicare, pentru cei lipsa. (alin. 1 al articolului 140^3 )
b. Incheierea data in prima instanta si in apel, prin care se dispune luarea, revocarea,
inlocuirea, incetarea sau mentinerea unei masuri preventive ori prin care se constata
incetarea de drept a arestarii preventive, poate fi atacata separat, cu recurs, de procuror
sau de inculpat. Termenul de recurs este de 24 de ore si curge de la pronuntare, pentru cei
prezenti, si de la comunicare, pentru cei lipsa (art. 141),
c. Incheierea prin care s-a admis ori s-a respins cererea de liberare provizorie. Poate face
recurs invinuitul sau inculpatul ori procurorul, la instanta superioara. Termenul de recurs
este de 24 de ore si curge de la pronuntare, pentru cei prezenti, si de la comunicare,
pentru cei lipsa (art. 160^9. Recursul impotriva incheierilor privind liberarea provizorie)
Pentru unele cazuri urgente, legea reglementeaza si un termen de recurs exceptional mai
scurt decat cel de 10 zile, dar mai lung de 24 de ore. Este vorba de termenul de 48 de ore
sau de 3 zile, pe care il intalnim in materia recursului declarat impotriva:
a. sentintelor sau deciziilor pronuntate potrivit procedurii privind judecarea infractiunilor
flagrante (art. 477 - 3 zile),
b. sentintelor pronuntate in cazul liberarii conditionate (art. 450 alin. 4 - 3 zile) etc.
Termenul de recurs se socoteste pe zile libere si curge potrivit dispozitiilor legale privind
curgerea termenului de apel (de la pronuntare, de la inregistrarea la parchet a adresei de
trimitere a dosarului ori de la comunicarea copiei de pe dispozitiv, dupa caz).
Institutiile repunerii in termen si recursului peste termen sunt reglementate dupa regulile
instituite de art. 364 si 365 din C. proc. pen. privind repunerea in termen si apelul peste
termen, care se aplica in mod corespunzator (art. 385^3 alin. 2 din C. proc. pen.)^2).
---------------
^1) C.S.J., s. pen., dec. nr. 429/1996, Buletinul Jurisprudentei., 1996, pag. 210-211.
Tribun. Mun. Bucuresti, s. a II-a pen., dec. nr. 745/1991, Culegere II, pag. 241
Forma recursului
In ceea ce priveste forma in care se declara recursul, cele prevazute de art. 366 si 367 din
C. proc. pen. privind declararea apelului se aplica in mod corespunzator.
Cererea de recurs se va depune fie la prima instanta, fie la instante de apel, dupa caz, in
functie de gradul instantei (de fond) care a pronuntat hotararea atacata.
Instanta de recurs
Potrivit art. 27-29 din C. proc. pen., instantele de recurs sunt urmatoarele:
a) tribunalul,
b) tribunalul militar teritorial,
c) Curtea de Apel,
d) Curtea Militara de Apel,
e) Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Motivarea recursului
Formularea motivelor de recurs
Potrivit art. 385^10 din C. proc. pen., recursul trebuie motivat.

Din formularea legii, rezulta ca motivarea recursului este obligatorie. Nemotivarea
conduce la anularea recursului declarat (nulitate relativa).
Daca recursul este motivat in scris, atunci motivele de recurs pot fi cuprinse in cererea de
recurs (unui singur act) sau printr-un memoriu separat, memoriu care va trebui depus la
instanta de recurs cu cel putin 5 zile inaintea primului termen de judecata. Acest termen
este de regresiune si se calculeaza pe zile libere.
Nedepunerea motivelor de recurs inauntrul acestui termen legal sau nemotivarea
recursului determina o limitare a examinarii cauzei deoarece in cazul in care nu sunt
respectate conditiile prevazute in alin. 1 si 2, motivarea in scris si termenul de depunere a
recursului, instanta ia in considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin.
3, se iau in considerare din oficiu^1).
---------------
Motivele de recurs
In principiu, motivele nu pot fi decat de drept, fiind determinate expres de lege (art.
385^9 alin. 1 pct. 1-21 din C. proc. pen.). Motivele recursului nu pot consta in erori de
fapt (errores facti), cu exceptia erorii grave (art. 385^9 pct. 18 din C. proc. pen.), ci numai
in erori de drept (errores juris).
Erorile de drept pot fi:
a) erori de drept formal sau procesual (errores in procedendo),
b)erori de drept material sau substantial (errores in judicendo).
Motivele de recurs pot fi:
- formale sau de procedura (vitia in procedendo),
- substantiale sau de judecata (vitia in judicendo sau in decidendo).
Sinteza motivelor de recurs
Motivele formale de recurs (errores juris in procedendo) sunt urmatoarele^1):

A) Nu au fost respectate dispozitiile privind competenta dupa materie dupa calitatea
persoanei.
B) Instanta nu a fost sesizata legal
C) Instanta nu a fost compusa potrivit legii ori s-au incalcat prevederile art. 292 alin. 2
care consacra obligativitatea unicitatii si continuitatii completului de judecata in tot
cursul judecarii unei cauze sau a existat un caz de incompatibililate
D) Sedinta de judecata nu a fost publica in afara de cazurile cand legea prevede altfel.
E) Judecata a avut loc fara participarea procurorului sau a inculpatului cand aceasta este
obligatorie, potrivit legii.
F) Judecata a avut loc in lipsa aparatorului, cand prezenta acestuia era obligatorie.
G) Judecata s-a facut fara efectuarea anchetei sociale in cauzele cu infractori minori.
H) Nu a fost efectuata expertiza psihiatrica a inculpatului in cazurile si in conditiile
prevazute de art. 117 alin. 1 si 2 din C. proc. pen.
I) Hotararea nu cuprinde motivele pe care se intemeiaza solutia ori motivarea solutiei
contrazice dispozitivul hotararii sau acesta nu se intelege
J) Instanta nu s-a pronuntat asupra unei fapte retinute in sarcina inculpatului prin actul de
sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esentiale pentru
parti, de natura sa garanteze drepturile lor si sa influenteze solutia procesului.
K) Instanta a admis o cale de atac neprevazuta de lege sau introdusa tardiv.
L) Apelul s-a judecat in lipsa unei parti nelegal citate sau care, legal citata, a fost in
imposibilitate de a se prezenta si de a instiinta instanta despre aceasta imposibilitate.
---------------
^1) Pentru dezvoltari: I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura
Global Lex, Bucuresti, 2004, pag.240-245, Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea
speciala, vol. II, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 304, N. Volonciu, Tratat de Procedura
penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 299 si urm., A. S. Tulbure, Procedura
penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005.
A) Nu au fost respectate dispozitiile privind competenta dupa materie dupa calitatea

persoanei
Necompetenta materiala sau personala (ratione materiae si ratione personae) a

instantelor de fond se sanctioneaza cu nulitatea absoluta (art. 197 alin. 2 C. pr.
pen.). Incalcarea normelor procedurale privind competenta teritoriala nu
constituie motiv de recurs deoarece nu face parte dintre motivele prevazute expres
in art. 385^9 C. pr. pen., fiind de natura sa atraga doar nulitatea relativa in
conditiile art. 197 alin. 1 si 4 C. pr. pen.^1).
Reamintim in acest sens ca competenta materiala si cea teritoriala sunt forme
generale si necesare de competenta, orice legislatie stabilind, pentru fiecare organ
judecatoresc, sfera de cauze penale pe care este abilitata sa le judece, in raport de
natura si gravitatea infractiunii, precum si circumscriptia sa teritoriala. Aceste
doua forme de competenta sunt concurente pentru ca trebuie stabilite deodata
atunci cand se savarseste o infractiune si se pune problema care instanta este
competenta sa judece in prima instanta^2). Exista chiar unanimitate de vederi in a
considera competenta materiala si teritoriala ca forme fundamentale, unii autori
marginindu-se numai la ele si apreciind ca celelalte forme constituie in realitate
aspecte deosebite sau particulare ale acestora^3).
Cu privire la nulitatile absolute si relative, este de reamintit ca in dreptul
procesual penal roman existenta nulitatilor ca sanctiuni procedurale este strans
legata de existenta unei vatamari procesuale, vatamare care trebuie sa se fi produs
prin efectuarea unui act in conditii nelegale, in acest sens, in art. 197 alin. 1 se
arata ca incalcarile dispozitiilor legale care reglementeaza desfasurarea procesului
penal atrag nulitatea actului numai atunci cand s-a adus o vatamare care nu poate
fi inlaturata decat prin anularea acelui act^4).
Nulitatile pot produce foarte multe consecinte juridice. Dintre efectele generale
cele mai de seama mentionam^5):
a) Actele nule sunt inapte de a produce efecte juridice. Lipsa de valabilitate
juridica a actelor nule se produce ex tunc de la efectuarea actelor si nu ex nunc de
la constatarea nulitatii.
b) Nulitatea actului declarat ca atare se rasfringe si asupra altor acte cu care cu
care primul se gaseste in legatura cauzala. Intre actele procesuale nu exista numai
o succesiune cronologica, ci si o legatura cauzala. Pentru actele subsecvente
nulitatea opereaza indirect, (nu deriva din indeplinirea conditiilor cerute de art.
197) efectul rezultand din raportul de cauzalitate.
c) Exista in general obligatia de refacere a actului declarat nul. Consecinta se
produce indiferent de faptul ca nulitatea are caracter absolut sau relativ.
Refacerea, desi obligatorie, in principiu nu are loc in cazul existentei unor piedici
obiective (de exemplu, reaudierea martorului decedat).
---------------
^1) Curtea de Apel Timisoara, decizia penala nr. 273/R/22.04.1996 in Dreptul nr.
1/1997, pag. 128.
^2) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant,
Sibiu, 2005, pag. 135
^3) S. Kahane, Drept procesual penal, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1963, pag. 100, M. M. Basarab, Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Univ.
Babes-Bolyai, Cluj Napoca, 1973, pag. 154.
^5) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed. Paidea, 1996,
pag. 478-479.
B) Instanta nu a fost sesizata legal
Se au in vedere normele ce privesc incalcari privind^1): sesizarea primara care se

face prin rechizitoriu (art. 262-264 C. proc. pen.) ori prin plangere prealabila a
partii vatamate, sesizarea complementara care se face in cursul judecatii prin
extinderea actiunii penale si extinderea procesului penal pentru alte fapte sau alte
persoane (art. 335, 336, 337 C. proc. pen., modificate prin legea 356/2006),
sesizare neoriginara sau atipica cum este: desfiintarea hotararii cu trimitere din
apel [art. 379 alin. (2) C. proc. pen., modificat prin legea 356/2006], casarea cu
trimitere din recurs (art. 385^15 modificat C. proc. pen.), declinarea de
competenta (art. 42 C. proc. pen.), hotararea de rezolvare a conflicteler de
competenta [art. 43 alin. (9) C. proc. pen.], stramutarea cauzei penale [art. 55 alin.
(2) modificat prin Legea 356/2006 C. proc. pen.], sesizarea in cadrul procedurilor
judiciare, cum este sesizarea pentru prelungirea arestarii preventive, punerea in
libertate s.a.m.d.
Incalcarea dispozitiilor referitoare la sesizarea instantei se sanctioneaza cu
nulitatea absoluta (art. 197 alin. 2 C. pr. pen.). In anumite cazuri, legea permite
acoperirea nulitatii, si anume: daca actul de sesizare este neregulat intocmit in
conditiile art. 300 si ale art. 366 alin. (3) C. proc. pen.
S-a considerat ca sesizarea instantei are prioritate in raport cu compunerea
completului de judecata, intrucat art. 385^9 C. pr. pen. cuprinde o ordine de
preferinta a cazurilor de casare^2).
---------------
^1) conform A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu,
2005, pag. 242 si urm.
^2) Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 65/1995, cu nota de V.
Papadopol, in Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara penala pe
anul 1995, pag. 147 -148.
C) Instanta nu a fost compusa potrivit legii ori s-au incalcat prevederile art. 292 alin.
2 care consacra obligativitatea unicitatii si continuitatii completului de judecata in
tot cursul judecarii unei cauze sau a existat un caz de incompatibililate^1)
Acest motiv se refera la urmatoarele^2):

- gresita compunere a instantei. Aceasta are in vedere atat aspectul constitutiv cat
si cel functional al notiunii de compunere, (compunerea instantei fiind o conditie
esentiala a judecatii, neregularitatea ei genereaza o nulitate absoluta, care se poate
invoca in orice moment si se poate lua in considerare si din oficiu
Va fi lovita de nulitate hotararea adoptata de un numar diferit de judecatori decat
cel prevazut de lege. Este lovita de nulitate absoluta hotararea daca a fost prezent
in complet, chiar la un singur termen de judecata, un judecator care nu a dobandit
sau a pierdut aceasta calitate, din judecatori incompatibili, de asemenea cand la
deliberare si la darea hotararii au participat alti judecatori sau un numar diferit de
judecatori de cei care au participat la dezbaterile judiciare [art. 292 alin. (3) si art.
307 alin. 1 C. proc. pen.]^3).
- incalcarea principiului continuitatii completului de judecata. Daca hotararea s-a
dat de alti judecatori decat cei care au luat parte la dezbaterea cauzei in fond,
sanctiunea este nulitatea absoluta a judecatii. Aceasta violare a legii trebuie sa
rezulte din insasi hotararea care se ataca cu recurs,
- existenta unui caz de incompatibilitate. Este vorba de cazurile de
incompatibilitate prevazute expres in art. 46,47,48, 49 si 54 C. pr. pen.
Incompatibilitatea se sanctioneaza cu nulitatea relativa.
Incompatibilitatea este o institutie prin intermediul careia anumite persoane din
cadrul organelor care desfasoara procesul penal sau care ajuta la solutionarea
acestuia, sunt impiedicate sa participe la activitatea procesuala. Incompatibilitatea
nu reprezinta o negare a competentei, insa cei incompatibili nu au dreptul sa
desfasoare activitatea procesuala, daca se afla in una din cauzele prevazute de
lege^4).
In reglementarea actuala pot fi incompatibili: judecatorul, procurorul, grefierul de
sedinta, organul de cercetare, expertul si interpretul.
1. Incompatibilitatea judecatorului
a) Judecatorii care sunt soti sau rude apropiate intre ei nu pot face parte din
acelasi complet de judecata (art. 46). In practica acest caz a fost amplificat prin
analogie, decizandu-se ca deoarece sotia unui membru din complet a intocmit, in
calitate de procuror, actul de sesizare al instantei, judecatorul respectiv devine
incompatibil, fiind presupus ca este interesat sa promoveze solutia preconizata de
sotia sa, prin actul de trimitere in judecata^5).
b) Judecatorul care a luat parte la solutionarea unei cauze nu mai poate participa
la judecarea aceleiasi cauze intr-o cale de atac sau la judecarea cauzei dupa
desfiintarea hotararii cu trimitere in apel sau dupa casarea cu trimitere in recurs
(art. 47 alin. 1, modificat prin Legea 356/2006)^6).
c) Se afla in situatie de incompatibilitate judecatorul care si-a exprimat anterior
parerea cu privire la solutia ce ar putea fi data in cauza (art. 47 alin. 2 ).
In practica s-a considerat ca un judecator care, fara a examina fondul cauzei, s-a
pronuntat numai cu privire la incompetenta organului de urmarire penala si a
dispus restituirea pentru refacerea urmaririi penale, nu se poate considera ca si-a
exprimat parerea si deci este compatibil sa judece cauza dupa revenirea ei la
instanta^7). De asemenea, judecatorii care au respins o propunere de liberare
conditionata nu sunt incompatibili a solutiona propunerea ulterioara, deoarece ei
examineaza imprejurari noi, care nu existau cu ocazia primei pronuntari^8).
Judecatorul care a participat la judecarea unui proces civil stabilind ca intre parti
exista grave neintelegeri locative, dispunand evacuarea uneia dintre parti, nu
poate judeca aceeasi cauza sub aspectul sau penal, al unor infractiuni locative,
pentru ca si-a exprimat anterior parerea^9).
d) Judecatorul este, de asemenea, incompatibil daca a pus in miscare actiunea
penala sau a dispus trimiterea in judecata ori a pus concluzii in calitate de
procuror la instanta de judecata, a solutionat propunerea de arestare preventiva ori
de prelungire a arestarii preventive in cursul urmaririi penale (art. 48 alin. 1 lit.
a) , modificat prin Legea 356/2006). In privinta lor se presupune o inclinatie
acuzatoriala in solutionarea cauzei, datorita functiei indeplinite anterior^10).
e) Este incompatibil judecatorul care a fost reprezentant/aparator al vreuneia
dintre parti (art. 48 alin. 1 lit. b ). Instanta suprema a decis ca nu este nevoie ca
aparatorul sa fi indeplinit anumite activitati in exercitarea asistentei, fiind
suficient sa fi fost angajat sau desemnat in aceasta calitate^11).
f) Este incompatibil judecatorul care a fost intr-o cauza expert sau martor (art. 48
alin. 1 lit. c).
g) Este incompatibil judecatorul daca, din anumite imprejurari, rezulta ca este
interesat sub orice forma, el, sotul sau vreo ruda apropiata (art. 48 alin. 1 lit. d).
2. Incompatibilitatea procurorului, grefierului, si a organelor de cercetare penala

(art. 46, 48, 49 C. proc. pen.)
a) procurorul si grefierul de sedinta nu pot participa la constituirea instantei, daca
sunt soti sau rude apropiate intre ei sau cu vreunul din membrii completului de
judecata.
b) sunt incompatibili, procurorul, persoana care efectueaza cercetarea penala si
grefierul de sedinta, daca:
- au avut calitatea de aparator sau reprezentant al vreuneia din parti,
- au avut calitatea de expert sau martor,
exista imprejurari din care rezulta ca sunt interesati sub orice forma, ei, sotul sau
vreo ruda apropiata.
- sotul, ruda sau afinul sau, pana la gradul al patrulea inclusiv, a efectuat acte de
urmarire penala, a supravegheat urmarirea penala, a solutionat propunerea de
arestare preventiva ori de prelungire a arestarii preventive, in cursul urmaririi
penale,
- este sot, ruda sau afin, pana la gradul al patrulea inclusiv, cu una dintre parti sau
cu avocatul ori mandatarul acesteia,
- exista dusmanie intre el, sotul sau una dintre rudele sale pana la gradul al
patrulea inclusiv si una dintre parti, sotul sau rudele acesteia pana la gradul al
treilea inclusiv,
- este tutore sau curator al uneia dintre parti,
- a primit liberalitati de la una dintre parti, avocatul sau mandatarul acesteia.
c) procurorul care a participat ca judecator la solutionarea cauzei in prima
instanta, nu poate pune concluzii la judecarea ei in apel sau in recurs
d) persoana care a efectuat urmarirea penala este incompatibila sa procedeze la
completarea sau refacerea acesteia, cand completarea sau refacerea este dispusa
de catre instanta. Incompatibilitatea referindu-se la orice organ de urmarire
penala, se extinde si asupra procurorului, atunci cand acesta a efectuat personal
urmarirea penala si cauza a fost restituita de instanta in vederea completarii sau
refacerii urmaririi^12).
---------------
^1) C.A.B., Sectia II-a pen., decizia nr.1216/1999, C.A.B., Culegere de practica
judiciara in materie penala pe anul 1999, Editura Rosetti, 2001, pag. 316.
Lex, 1997, pag. 305-306.
^3) conform N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed.
Paidea, 1996, pag. 156.
^4) V. Pavaleanu, Drept procesual penal , Partea generala, Editura Lumina Lex,
Bucuresti 2001, pag. 262
^5) Trib. Jud. Hunedoara, dec. pen. nr.684/1982, Revista Romana de Drept
nr.12/1983, pag.87-88.
^6) Lucian Fatu, Incompatibilitatea judecatorului in cazul casarii cu trimitere,
Revista Romana de Drept nr. 1/1968, pag. 68-73.
^7) Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr.489/1979, Revista Romana de Drept nr.l
1/1979, pag.70
^8) Trib. Mun. Buc., incheierea din 2 septembrie 1975, dosar nr.3304/1975,
Revista Romana de Drept nr.4/1976. pag.55.
^9) Trib. Suprem, dec. pen., nr.1450/1967, Revista Romana de Drept nr. 11/1967,
pag.134-135.
pag. 323.
^11) Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr.2153/1973, Revista Romana de Drept
nr.1/1974, pag.142.
^12) Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr. 1254/1977, Culegere de Decizii 1977, pag.
350.
D) Sedinta de judecata nu a fost publica in afara de cazurile cand legea prevede
altfel.
Principiul publicitatii sedintei de judecata asigura controlul opiniei publice asupra

justitiei si garanteaza aplicarea principiului dreptului la aparare este consacrat in
art. 127 din Constitutie, in art. 1 din Legea Nr. 304/2004 privind organizarea
judiciara cat si in art. 290 C. proc. pen.
Publicitatea sedintei de judecata desemneaza posibilitatea pe care o are orice
persoana (interesata sau neinteresata) de a asista la desfasurarea activitatilor
procesuale ori procedurale specifice judecatii^1). Aceasta nu implica prezenta in
sala de judecata a altor persoane decat cele interesate in cauza ci doar asigurarea
accesului liber a publicului. Din motive morale, minorilor sub 16 ani le este
interzisa asistenta la sedinta de judecata.
Acordand o importanta deosebita publicitatii sedintelor de judecata, legea a
prevazut sanctiunea nulitatii absolute pentru cazurile in care au fost incalcate
dispozitiile legale privind publicitatea sedintelor de judecata (art. 197 alin. 2 ).
Pentru a se crea posibilitatea verificarii respectarii dispozitiilor legale privind
publicitatea sedintei de judecata, in dispozitiile art. 305 alin. 1 lit. b si 355 se arata
ca hotararile judecatoresti trebuie sa cuprinda, intre alte mentiuni, si pe aceea daca
sedinta de judecata a fost sau nu publica. In acest sens, in practica judiciara s-a
aratat ca in cazul in care partea introductiva din hotarare nu cuprinde nici o
mentiune cu privire la publicitatea sedintei de judecata - astfel ca nu se poate
cunoaste daca procesul s-a desfasurat sau nu in sedinta publica - hotararea este
nula^2). Nu aceeasi solutie se impune insa in cazul in care lipseste mentiunea ca
hotararea pronuntata s-a facut in sedinta publica. In acest caz, s-a decis ca nu este
atrasa nulitatea absoluta, ci doar nulitatea relativa daca sunt indeplinite conditiile
legale^3).
Publicitatea sedintei de judecata este o regula care trebuie respectata la realizarea
oricarei activitati procesuale. De aceea, incalcarea acestei reguli, de exemplu, la
termenele la care au fost chemate partile sau la efectuarea expertizei, conduce la
sanctiunea nulitatii absolute^4).
Principiul publicitatii se refera numai la sedinta de judecata nu si la alte activitati
ale judecatii din afara sedintei, care sunt secrete sau publice, dupa caz. Astfel,
deliberarea este secreta, fara nici o exceptie, inclusiv in cauzele penale care s-au
judecat in sedinta publica, dimpotriva, pronuntarea hotararii este totdeauna
publica, chiar in cauzele in care sedinta s-a desfasurat in secret in integralitatea
sa^5). Este de remarcat ca dispozitiile art. 485 c. pr. pen., care prevad ca in
cauzele cu minori sedinta nu este publica, nu se refera la momentul
pronuntarii^6).
Ca exceptie de la principiul publicitatii, insasi Constitutia Romaniei, in articolul
126 admite ca „sedintele de judecata sunt publice, ca exceptia cazurilor prevazute
de lege". Exceptiile de la principiul publicitatii pot privi fie caracterul secret al
judecatii, fie nepublicitatea sedintei de judecata^7) (art. 290 alin. 2-4 si 485 C. pr.
pen.). Astfel^8):
A. Caracterul secret
Caracterul secret al judecatii poate privi:
a) minorii sub 16 ani, care, potrivit art. 290 alin. 1 partea finala C. pr. pen., „nu
pot asista la sedinta de judecata",
b) situatiile in care instanta, la cererea procurorului, a partilor sau din oficiu, poate
declara sedinta secreta pentru tot cursul sau sau pentru o anumita parte a judecarii
cauzei(spre exemplu la ascultarea inculpatului sau a unui martor), daca judecarea
in sedinta publica ar putea aduce atingere:
- unor interese de stat (de pilda, in cazul infractiunilor contra sigurantei stanllui,
contra sigurantei nationale sau contra capacitatii de aparare a patriei),
- moralei (de pilda, in cazul infractiunilor privitor la viata sexuala),
- demnitatii sau vietii intime a unei persoane (de pilda, in cazul infractiunilor
contra demnitatii persoanei).
B. Nepublicitatea
Potrivit art. 485 alin. 2 C. pr. pen., sedinta in care are loc judecarea infractorului
minor nu este publica.
La aceasta sedinta pot asista, in afara de parti, un delegat al autoritatii tutelare,
parintii minorului, iar daca este cazul tutorele, curatorul sau persoana in ingrijirea
ori supravegherea careia se afla minorul, aparatorii partilor, precum si alte
persoane cu incuviintarea instantei, a caror prezenta este considerata necesara.
O asemenea reglementare se explica prin aceea ca datorita varstei inculpatului
(minor) prezenta publicului in sedinta de judecata ar putea influenta negativ
relatarile acestuia, precum.si comportarea lui in cursul judecatii^9). In ipoteza in
care sunt trimisi in judecata un major si un minor, judecata se va face in sedinta
publica^10). Astfel, art. 486 C. pr. pen. prevede expres ca atunci cand „in aceeasi
cauza sunt mai multi inculpati, dintre care unii minori si altii majori si nu este
posibila disjungerea, instanta judeca... dupa procedura obisnuita...".
---------------
Lex, 1997, pag. 5.
^2) Tribunalul jud. Timis, dec. pen. nr.814 din 1969, in Revista Romana de Drept,
nr.12, 1969, pag. 180.
^3) a se vedea, Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, decizia nr.
1656/8.06.1995, in Curtea Suprema de Justitie, Buletinul Jurisprudentei, Culegere
de decizii pe anul 1995, Editura Proema, Baia Mare, 1996, pag. 239 -240
^4) Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 187 din 1973, in Revista Romana
de Drept, nr.6, 1973, p.138, Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 398 din
1974, in Revista Romana de Drept, nr. 9, 1974, pag. 68.
pag. 151.
^6) Mihai Popovici, In legatura cu pronuntarea hotararii in sedinta publica,
Revista Romana de Drept, nr. 3/1972, pag. 99-104.
^7) A se vedea, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 1885/1978 in
„Revista Romana de Drept" nr. 5/1979, pag. 61.
Lex, 1997, pag. 6-9.
Lex, 1997, pag. 8.
^10) Tribunalul jud. Bihor, decizia penala nr. 237/1974 in „Revista Romana de
Drept" nr. 1/1975, pag. 66.
E) Judecata a avut loc fara participarea procurorului sau a inculpatului cand aceasta
este obligatorie, potrivit legii.
Textul legal nu poate fi extins si la situatiile de neparticipare la judecata a altor

persoane a caror prezenta este obligatorie ori cu privire la care n-a fost indeplinita
procedura de citare, deoarece pentru aceste cazuri exista motiv de casare distinct
(de pilda, cel prevazut in art. 385 pct. 21 C. pr. pen., „cand judecata in prima
instanta sau in apel a avut loc fara citarea legala a unei persoane..."^1),
Aici este vorba de^2):
- reaua constituire a instantei.
Participarea procurorului la judecata cand participarea acestuia este obligatorie
potrivit legii este sanctionata cu nulitatea absoluta (art. 197 alin. 2 C. pr. pen.),
- prezenta inculpatului.
In vederea garantarii dreptului de aparare al inculpatului, absenta acestuia de la
judecata cand prezenta lui este obligatorie, constituie motiv de casare, fiind de
natura sa atraga sanctiunea nulitatii absolute.
---------------
^1) A se vedea, Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr.
152/1994, in Culegere de decizii pe anul 1994, pag. 168.
Lex, 1997, pag. 307.
F) Judecata a avut loc in lipsa aparatorului, cand prezenta acestuia era obligatorie
Texul art. 385^9 alin. 1 pct. 6 C. pr. pen., in actuala reglementare, a fost corelat cu
prevederile art. 197 alin. 2 si 3 C. pr. pen. referitoare la nulitatile absolute prin
intermediul Legii nr. 141/1996, constituind motiv de casare nerespectarea tuturor
dispozitiilor legale privind asistenta juridica obligatorie a inculpatului atat in
cursul judecatii, cat si in cursul urmaririi penale, consecinta fiind aceeasi:
nulitatea absoluta^1).
Articolul 171 alin. 2 Cod procedura penala, modificat prin Legea 356/2005,
prevede ca asistenta juridica este obligatorie cand invinuitul sau inculpatul este:
a) minor internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical educativ
Minorul beneficiaza de asistenta juridica obligatorie daca aceasta stare a
invinuitului sau inculpatului exista in cursul procesului penal. Minoritatea din
momentul savarsirii infractiunii este irelevanta sub aspectul asistentei juridice
obligatorii^2). Minorul beneficiaza de asistenta juridica obligatorie daca a avut
starea respectiva in momentul sesizarii instantei, chiar daca ulterior, in cursul
judecatii, a devenit major (art. 483 alin. 2 c. pr. pen). Atunci cand minorul lipseste
de la judecata el nu poate fi asistat de aparatorul din oficiu si nici reprezentat, in
caz contrar, judecata fiind lovita de nulitate.
Nerespectarea dispozitiilor legale privind asistenta juridica a invinuitului si
inculpatului minor la prezentarea materialului de urmarire penala este sanctionata
cu nulitate absoluta si duce la restituirea cauzei la procuror pentru refacerea
urmaririi penale^3).
b) cand este retinut sau arestat, chiar in alta cauza
Asistenta juridica este obligatorie numai in caz de arestare, dispozitia legala fiind
incidenta deopotriva in cazul retinerii invinuitului. Asistenta juridica este
obligatorie si atunci cand invinuitul sau inculpatul se afla in executarea unei
sanctiuni contraventionale cu inchisoarea, intrucat legea nu face distinctie intre
categoriile de arestare si in toate cazurile de privare de libertate imposibilitatea
exercitarii plenare a dreptului de aparare impune interventia obligatorie a
aparatorului^4).
In literatura de specialitate s-a ridicat problema daca asistenta este obligatorie
cand inculpatul se afla in executarea unei pedepse cu inchisoare contraventionala
si raspunsul a fost afirmativ^5), aducandu-se si argumentul ca pe de o parte legea
nu face distinctie intre categoriile de arestare si retinere, iar pe de alta parte in
toate cazurile de privare de libertate imposibilitatea exercitarii plenare a dreptului
de aparare impune interventia obligatorie a aparatorului^6).
c) cand fata de acesta a fost dispusa masura de siguranta a internarii medicale sau
obligarea la tratament medical chiar in alta cauza
d) cand organul de urmarire penala sau instanta apreciaza ca invinuitul sau
inculpatul nu si-ar putea face singur apararea. O cauza poate fi simpla dar datorita
nivelului cultural slab, inculpatul nu-si poate face singur apararea. Din momentul
constarii de catre organul judiciar a acestei stari, asistenta devine obligatorie^7).
e) in alte cazuri prevazute de lege.
Situatiilor in care asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului este obligatorie
in tot cursul procesului penal li se adauga, pentru faza de judecata, un singur caz,
prevazut de art. 171 alin. 3^8).
---------------
^1) A se vedea, V. Papadopol, nota la decizia nr. 148/1995 a Curtii de Apel
Bucuresti, in Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara in materie
penala pe anul 1995, Editura Continent XXI, Bucuresti, 1996, pag. 160 -161, C.
Ionescu, Recursul in procesul penal potrivit reglementarii actuale, in „Revista de
drept penal" nr. 1/1994, pag. 96.
pag. 205-206.
^3) Tribunalul Suprem dec. de indrumare nr. 3/1972, Culegere de Decizii 1972.
pag. 29, Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, dec. nr. 861 din 01.06.1994, A
se vedea Culegerea de Decizii. 1994. Ed Proema, Baia Mare. 1995, pag. 166 -
167.
^4) Gh. Mateut, Aparatorul subiect al procesului penal, in lumina ultimelor
modificari legislative (II), Dreptul nr. 6/1996, pag. 36, I. Dumitru, Obligativitatea
asistentei juridice in cazul cand invinuitul este retinut, in Dreptul nr. 6/1995. pag.
58.
^5) Vasile Tentea, M. Tunaru, In legatura cu intinderea asistentei juridice
obligatorii in cursul urmaririi penale, Revista Romana de Drept, nr. 11/1975, pag.
18-21.
pag. 206.
^7) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag.
93.
^8) Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, dec. nr. 1712 din 1992, nepublicata
G) udecata s-a facut fara efectuarea anchetei sociale in cauzele cu infractori minori
Dispozitiile art. 482 C. pr. pen., care instituie obligativitatea efectuarii anchetei
sociale in cauzele cu infractori minori sunt sanctionate cu nulitate absoluta (art.
197 alin. 2 C. pr. pen.),
H) Nu a fost efectuata expertiza psihiatrica a inculpatului in cazurile si in conditiile
prevazute de art. 117 alin. 1 si 2 din C. proc. pen.
In legatura cu expertizele psihiatrice obligatorii in practica judiciara s-au ridicat

numeroase probleme. Astfel, spre deosebire de constatarea medico-legala,
instanta suprema a decis in mod constant obligativitatea expertizei psihiatrice in
cazul omorurilor deosebit de grave aflate, in stadiul tentativei motivand ca legea
nu face deosebire daca fapta a fost sau nu consumata^1).
Simpla afirmatie sau invocare a apararii ca ar fi necesara o expertiza psihiatrica,
intrucat exista indoieli cu privire la starea psihica a inculpatului nu este suficienta
pentru a deveni aplicabile dispozitiile art. 117 c. pr. pen. referitoare la
obligativitatea expertizei^2). Indoielile trebuie sa fie determinate de situatia din
dosar^3) ori sa aiba sorgintea in probele administrate in cauza^4). Daca apararea,
solicitand expertiza psihiatrica, a prezentat in cauza acte medicale din care rezulta
ca inculpatul atat anterior procesului cat si in cursul acestuia sufera de maladii
psihice grave, care pot pune in discutie existenta discernamantului, dispunerea
expertizei este obligatorie^5).
Practica judiciara a insistat asupra respectarii conditiilor in care expertiza
obligatorie urmeaza a se efectua^6) (realizarea unor observatii prin internarea
expertizatului si supunerea lui la investigatiile clinice si de laborator necesare,
examinarea psihica imediat dupa identificarea inculpatului, consultarea dosarului
cu privire la antecedentele medicale ale expertizatului etc)^7).
---------------
^1) Vezi, Dec. pen. nr. 507/1974, Revista Romana de Drept nr. 8/1974, pag. 69,
dec. pen. nr. 709/1974, Revista Romana de Drept nr. 9/1975, pag. 74, dec. pen. nr.
117/1981, Revista Romana de Drept nr. 10/1981, pag. 73.
^2) Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr. 2198/1973, Revista Romana de Drept, nr.
10/1974, pag. 72.
^3) Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr. 1920/1980, Revista Romana de Drept nr.
6/1981, pag. 87.
9/1981, pag. 70.
^5) Trib. Mun. Bucuresti, sect. II pen., dec. nr. 1694/1981, Revista Romana de
Drept nr. 6/1982, pag. 94-95.
1/1980, pag. 67.
pag. 388.
I) Hotararea nu cuprinde motivele pe care se intemeiaza solutia ori motivarea
solutiei contrazice dispozitivul hotararii sau acesta nu se intelege
Acest motiv cuprinde in realitate doua cazuri^1):

- nemotivarea hotararii judecatoresti.
Obligatia motivarii este impusa sub sanctiunea nulitatii relative.Nerespectarea ei
constituie motiv de casare.
In practica, obligatia prescrisa de lege pentru instante de a-si motiva hotararile lor
permite instantelor de control de a le controla. De aceea, in cazul lipsei,
insuficientei sau obscuritatii motivelor, instanta de recurs anuleaza hotararea,
fiindca in aceste conditii misiunea sa esentiala, de a controla hotararea primei
instante sau a instantei de apel, devine imposibil de realizat.
Nemotivarea ca o omisiune esentiala, apare astfel ca un viciu de procedura
(formal), intrucat se materializeaza in insasi sentinta sau decizia atacata, aparand
ca rezultat al unei redactari gresite din partea judecatorilor. Intr-o speta, s-a decis
ca atata vreme cat in cuprinsul deciziei atacate cu recurs se mentioneaza doar ca
apelul partii civile a fost respins ca nefondat, fara argumentare, hotararea atacata
este viciata de cazul de casare prev. de art. 385^9 (nemotivarea) si constatandu-se
ca fondul cauzei nu a fost rezolvat, in temeiul art. 385^15 pct. 2 lit. c) C pr. pen.,
dosarul se va trimite spre rejudecarea apelului instantei a carei hotarare a fost
casata^2)
In acest context, s-a aratat ca nu numai nemotivarea ci si motivarea insuficienta
sau motivarea in termeni generali, vagi, reprezinta motiv de casare^3),
- contrazicerea motivarii cu dispozitivul hotararii sau neintelegerea acesteia.
Ilustram cu doua cazuri:
- intr-o prima speta, Curtea de Apel Timisoara, examinand solutia pronuntata de
Tribunalul Arad, constata ca desi aceasta instanta s-a ocupat in considerente de
despagubirile ce s-ar cuveni partii civile si a facut un calcul al acestora, in minuta
si in dispozitivul deciziei nu s-a mai specificat ca inculpatul este obligat la plata
acestor despagubiri)^4)
- In alt caz s-a considerat ca exista contradictie intre motivarea solutiei si
dispozitivul hotararilor supuse recursului, atunci cand gresit s-a dispus achitarea
inculpatului, facandu-se referire la art. 10 lit. d) C. pr. pen., fara a se preciza care
anume element constitutiv lipseste in loc de art. 10 lit. a) C. pr. pen., constatand
inexistenta faptei^5).
---------------
Lex, 1997, pag. 309-310.
^2) Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 419/1995, in Culegere de
practica judiciara in materie penala pe anul 1995,1996 pag. 181
Lex, 1997, pag. 309.
^4) A se vedea, Curtea de Apel Timisara, decizia penala, 407/R/1995, in
„Dreptul" nr. 9/1996, pag. 138
^5) Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 325/24.06.1996, cu
nota de D. Lupascu, in Dreptul nr. 11/1997, pag. 101 -103
J) Instanta nu s-a pronuntat asupra unei fapte retinute in sarcina inculpatului prin
actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri
esentiale pentru parti, de natura sa garanteze drepturile lor si sa influenteze solutia
procesului.
Acest caz in care se poate faca recurs consta in omisiunea instantei de fond de a se
pronunta^1):
- asupra unei fapte imputate inculpatului. Instanta de fond a omis sa judece, sa
statueze, sa se pronunte cu privire la vreuna din faptele retinute in sarcina
inculpatului. In aceasta situatie, lipseste, pur si simplu, judecata,
- asupra unor probe administrate. In acest caz instanta trece sub tacere faptul ca a
administrat anumite probe sau le mentioneaza doar, fara sa le evalueze. De pilda,
inculpatul si-a intemeiat apararea pe depozitia unui martor sau a unor martori, dar
instanta de fond nu se ocupa de aceste depozitii si nu se pronunta asupra valorii
acestui mijloc de proba, ori desi in cursul urmaririi penale s-a efectuat o expertiza
tehnica care a concluzionat ca manevrele efectuate de inculpat au fost corecte si
ca in conditiile date acesta nu a putut evita accidentul, instantele nu s-au pronuntat
cu privire la concluziile expertizei^2) etc.
- asupra unor cereri esentiale ale partilor, de natura sa garanteze drepturile lor si
sa influenteze solutia procesului, este vorba de cereri referitoare la un drept sau o
facultate acordata de lege partilor. Ele trebuie sa fie formulate cu respectarea
conditiilor legale, iar instanta sa omita a se pronunta asupra lor sau sa le respinga,
fara a arata motivele (de pilda, o cerere de probatiune sau o cerere de suspendare a
executarii pedepsei sub supraveghere^3) ori de suspendare conditionata a
executarii pedepsei^4) etc.). Orice impiedicare de a folosi o facultate acordata de
lege in cursul procesului si brice omisiune de a decide asupra unei cereri
indreptate in acest scop, constituie motiv de casare.
Pentru a opera acest caz de casare, legea mai pretinde ca cererile esentiale ale
partilor, destinate sa garanteze drepturile lor, sa fie apte sa influenteze solutia
procesului. Astfel, cererea trebuie sa fie de asa natura incat sa se poata aprecia ca,
daca s-ar fi admis, ar fi schimbat solutia cauzei (de pilda, inculpatul sau oricare
din celelalte parti, a cerut incuviintarea unor probe cu martori sau a unei expertize
asupra careia instanta de fond nu s-a pronuntat ori le-a. respins, sau desi anterior
le-a incuviintat, ulterior a revenit asupra lor in mod nejustificat, fara aratarea
motivelor ori cu motivarea ca probele propuse sau incuviintate nu ar fi
concludente. Facand recurs, partea va trebui sa arate ce aparare s-a sprijinit pe
proba cu martori sau cu expertiza cerute si sa demonstreze faptul ca depozitiile
acestor martori, daca ar fi fost audiati sau concluziile raportului de expertiza, ar fi
putut schimba solutia cauzei).
Spre exemplu, intr-o speta solutionata de instanta suprema s-a dispus, in cursul
cercetarii judecatoresti in prima instanta efectuarea unei expertize medico-legale
pentru a se stabili starea sanatatii partii vatamate si daca, urmare a agresiunii
suferite i s-a redus capacitatea de munca si in ce proportie. Expertiza a fost
efectuata dar prima instanta, constatand ca aceasta nu raspunde obiectivelor
stabilite, a dispus Completarea ei. Acest supliment de expertiza, n-a fost, insa,
efectuat, desi instanta a facut adrese in acest sens laboratorului de expertiza
medico-legala, iar la termenul de judecata, desi partile nu au renuntat la acest
supliment de expertiza, a pasit la judecata. Apelul partilor a fost respins,
pronuntandu-se, in acest fel, o hotarare casabila ca si cea a primei instante, care a
trecut la judecarea cauzei, fara a se pronunta asupra unor probe esentiale pentru
partea civila^5).
---------------
Lex, 1997, pag. 310-311.
^2) Curtea Suprema de Justitie, sectia militari, decizia nr. 3/1995 in Curtea
Suprema de Justitie, Buletinul jurisprudentei, Culegere de decizii pe anul 1995,
Editura Proema Baia Mare, 1996, pag. 248.
^3) Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, 85/1995, cu nota de V. Papadopol,
in Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul 1995, pag. 149-150.
^4) Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia 469/1995 in Culegere de
practica judiciara in materie penala pe anul 1995, pag. 190-191, Curtea de Apel
Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 12/1993 in Culegere de practica judiciara in
materie penala pe anul 1993, pag. 209, Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a
penala, nr. 443/1994, in Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul
1994, pag. 200.
^5) A se vedea Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, decizia nr.
32/13.02.1995, in Dreptul nr. 2/1996, pag. 121
K) Instanta a admis o cale de atac neprevazuta de lege sau introdusa tardiv
Este vorba de cazul in care calea de atac este primita si supusa dezbaterii, chiar
daca, ulterior, s-a respins in fond^1).
In materia termenelor procedurale functioneaza principiul continuitatii lor, ele
neputand fi intrerupte si nici suspendate.
In vederea ocrotirii drepturilor subiectilor procesuali, legea a prevazut
posibilitatea suspendarii curgerii termenului de exercitare a dreptului de apel cand
cel interesat dovedeste ca neexercitarea caii de atac s-a datorat unor cauze
temeinice de impiedicare. In asemenea situatii, partea interesata este repusa in
dreptul de a promova apelul. In acest sens, in dispozitiile Codului de procedura
penala sunt reglementate institutiile repunerii in termen si apelului peste termen.
Repunerea in termen este prevazuta in art. 364, in care se arata ca apelul introdus
dupa expirarea termenului prevazut de lege este considerat ca fiind facut in
termen daca instanta de apel constata ca intarzierea a fost determinata de o cauza
temeinica de impiedicare iar cererea a fost facuta in cel mult 10 zile de la
inceperea executarii pedepsei sau a despagubirilor civile.
Un alt remediu procesual, prevazut de art. 365 C. proc. pen., menit sa redea
partilor care au pierdut termenul de apel posibilitatea de a declansa controlul
instantei superioare este apelul peste termen.
In sens mai larg, cererea partii care foloseste institutia nu trebuie intitulata in mod
necesar "apel peste termen", fiind de obligatia instantei sa-l considere ca atare,
daca sunt satisfacute conditiile prevazute de art. 365 c. pr. pen. In practica s-a
decis, ca daca inculpatul a lipsit la judecata si pronuntare si a declarat apel dupa
epuizarea termenului legal, dar inainte de inceperea executarii hotararii, instanta
nu avea dreptul sa respinga apelul ca tardiv, avand obligatia solutionarii lui din
oficiu, ca un apel peste termen^2).
Uneori partile folosesc gresit cai extraordinare de atac impotriva hotararilor
ramase definitive in fata primei instante, in cauze judecate si pronuntate in lipsa
lor. In practica s-a statuat, ca desi partile intitulau impropriu cererile lor drept cai
de atac extraordinare, acestea trebuie considerate apeluri peste termen, daca sunt
intrunite conditiile legale ale folosirii institutiei. Gresita denumire a actului prin
care se exercita o cale de atac nu schimba caracterul acesteia, atunci cand ea este
data prin lege^3).
---------------
^1) A se vedea, V. Timofte, nota critica, la decizia nr. 20/17.01.1994 a Curtii de
Apel Suceava, sectia penala, in Dreptul nr. 10 -11/1994, pag. 109. Jn acelasi sens,
V. Papadopol, nota la decizia nr. 29/1994 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia a Ii-a
penala, in Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul 1994^
Bucuresti, 1995, pag. 148 -149, V. Papadopol, nota, la decizia nr. 72/1994 a Curtii
de Apel Bucuresti, in Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul
1994, Bucuresti, 1995, pag. 156 -158, I. N. Lungulescu, I. M. Dragomirescu,
Recursul in materie penala, Bucuresti, 1946, pag. 312, Tr. Pop, op. cit, voi. IV,
Cluj, pag. 453, V. Panturescu, Codul de procedura penala adnotat, Bucuresti,
1940, pag. 419.
^2) Tribunalul Suprem,sect.pen.dec.nr.678/1972, Culegere de Decizii, din anul
1972, pag. 458.
^3) Vezi, Tribunalul Suprem, sect. pen., dec.nr.1004/1975, Revista Romana de
Drept, nr. 2/1976, pag. 70, Tribunalul Suprem, sect. pen., dec. nr. 1561/1971,
Revista Romana de Drept, nr.9/1971, p.164 etc.
L) Apelul s-a judecat in lipsa unei parti nelegal citate sau care, legal citata, a fost in
imposibilitate de a se prezenta si de a instiinta instanta despre aceasta
imposibilitate^1).
Cu titlu exemplificativ s-a considerat ca exista lipsa de procedura in urmatoarele

cazuri^2):
- daca judecarea cauzei a avut loc in lipsa partii, in alt loc decat sediul instantei,
iar partea a fost citata la sediul ei ori nu a fost citata deloc, considerandu-se ca din
moment ce a fost prezenta la un termen anterior la sediu, are termenul in
cunostinta
- daca partea, in declaratiile date, a indicat pe langa domiciliu si o alta adresa unde
locuieste, insa instanta nu l-a citat la ambele adrese,
- daca partea fiind internata in spital nu a fost citata prin administratia spitalului,
chiar in cazul in care a fost prezenta la unul din temenele anterioare,
daca, desi domiciliul partii este cunoscut, procedura de citare s-a facut prin
afisarea citatiei la sediul primariei, etc).
Motivele substantiale de recurs (errores juris in judicendo) sunt urmatoarele^3):
a) Nu sunt intrunite elementele constitutive ale unei infractiuni sau instanta a
pronuntat o hotarare de condamnare pentru o alta fapta decat cea pentru care
condamnatul a fost trimis in judecata, cu exceptia cazurilor prevazute in art. 334-
337 din C. proc. pen. (schimbarea incadrarii juridice, extinderea actiunii penale
pentru alte acte materiale, extinderea procesului penal pentru alte fapte ori
extinderea procesului penal cu privire la alte persoane)^4).
Acest motiv de casare cuprinde doua cazuri^5):
- cand sunt nu intrunite elementele constitutive ale unei infractiuni.
Este vorba de cazul in care, desi, in hotarare se face referire la infractiune, nu au
fost stabilite, insa, faptele sau imprejurarile de fapt care corespund elementelor
constitutive ori circumstantelor agravante sau atenuante ale infractiunii respective.
Or, instanta de fond este obligata sa arate care anume fapte corespund diferitelor
elemente constitutive ale infractiunii si care sunt mijloacele de proba cu care le-a
constatat. Lipsa elementelor constitutive ale infractiunii constituie o nulitate
relativa de fond si conduce la casarea hotararii,
- cand instanta a pronuntat o hotarare de condamnare pentru o alta fapta decat cea
pentru care condamnatul a fost trimis in judecata.
Acest caz in care se poate face recurs este o aplicatie logica a principiului potrivit
caruia investirea instantei se face in rem si in personam, precum si a regulii dupa
care, in procedura penala nu exista judecata fara urmarire. Legea are in vedere o
alta fapta, nu o alta incadrare juridica, decat aceea rezultata din actul de sesizare,
fiindca o alta incadrare a aceleiasi fapte este permisa.
b) Inculpatul a fost condamnat pentru o fapta care nu este prevazuta de legea
penala. Acest caz vizeaza ipoteza in care lipseste o trasatura esentiala a
infractiunii, si anume, prevederea faptei de legea penala.
c) S-au aplicat pedepse gresit individualizate, in raport de prevederile art. 12 Cod
penal, sau in alte limite decat cele prevazute de lege. In acest caz, instanta de fond
nu s-au respectat limitele legale ale pedepsei.
In sistemul nostru de drept penal cu pedepse relativ determinate, pedeapsa se
aplica de catre judecator in limitele fixate de lege.
Aceste limite sunt:
- minimul si maximul general,
- minimul si maximul special prevazut pentru fiecare infractiune in textul
incriminator.
Nerespectarea acestor limite este motiv de casare.
d) Persoana condamnata a fost inainte judecata in mod definitiv pentru aceeasi
fapta exista o cauza de inlaturare a raspunderii penale, pedeapsa a fost gratiata ori
a intervenit decesul inculpatului.
e) In mod gresit inculpatul a fost achitat pentru motivul ca fapta savarsita de el nu
este prevazuta de legea penala sau in mod gresit s-a dispus incetarea procesului
penal pentru motivul ca nu exista autoritate de lucru judecat sau o cauza de
inlaturare a raspunderii penale ori a intervenit decesul inculpatului sau pedeapsa a
fost gratiata.
Asa cum condamnarea gresita constituie, asa cum am vazut, motiv de casare, la
fel si eroarea in achitare sau incetarea procesului penal conduce la anularea
hotararii pentru o cauza legala inexistenta. Aceasta poate fi:
- fapta este prevazuta de legea penala,
- nu exista autoritate de lucru judecat,
- nu exista nici o cauza de inlaturare a raspunderii penale,
- nu a intervenit decesul inculpatului,
- pedeapsa nu a fost gratiata.
f) Faptei savarsite i s-a dat o gresita incadrare juridica.
Incadrarea juridica este o chestiune de drept si, prin urmare, supusa controlului
instantei de recurs. Prin aceasta nu se atinge fondul, intrucat chestiunea de fond
consta in constatarea existentei sau inexistentei faptei imputate inculpatului,
precum si a tuturor imprejurarilor de fapt. Aprecierea daca aceasta fapta constituie
infractiune si ce anume infractiune, este o chestiune de drept.
Daca instanta de fond a incadrat fapta constatata (retinuta) intr-o formula juridica,
alta decat cea justa, inseamna ca a dat faptei o incadrare juridica gresita. Asa cum
constant s-a admis in literatura juridica, notiunea de „incadrare juridica" include
toate textele legale la care se` face referire atunci cand se procedeaza la incadrarea
faptei intr-o formula juridica, adica nu numai textele principale (norme de
incriminare, ci si textele adiacente (de pilda, cele privitoare la starea de recidiva,
concursul de infractiuni sau infractiunea continuata, una sau alta din formele
participatiei penale, ramanerea faptei in faza de tentativa etc.), pentru ca numai in
acest fel se realizeaza o caracterizare completa clin punct de vedere juridic al
infractiunii^6)
g) Cand hotararea este contrara legii sau cand prin hotarare s-a facut o gresita
aplicare a legii.
h) S-a comis o eroare grava de fapt.
i) Judecatorii de fond au comis un exces de putere in sensul ca au trecut in
domeniul altei puteri constituite in stat.
j) A intervenit o lege penala mai favorabila condamnatului.
---------------
^1) A se vedea si C.A.B., S. a II-a penala, d.p. nr. 1088/1999, in „Culegere ...",
1999, pag. 373. nr. 107
^2) A se vedea, St. Danes, Apel judecat cu procedura incompleta, in Dreptul nr.
1/1996, pag. 118 -122, V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si
presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 225-226
^4) C.A.B., sectia a II-a penala, d.p. nr. 1091/1999, in „Culegere ...", 1999, pag.
335, nr. 92
Lex, 1997, pag. 314-315.
^6) A se vedea, G. Marcov, Despre incadrarea juridica in dreptul penal, in
„Revista Romana de Drept" nr. 2/1967, pag. 108. In acelasi sens, Curtea de Apel
Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 143/1995 qu nota de V. Papadopol, in
Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul 1995, pag. 157 -160 (S-a
decis ca o caracterizare eronata a recidivei ca fiind postexecutorie in loc de
postcondamnatorie constituie cazul de casare prev. de art. 385 pct 17 C. pr. pen.),
Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 55471995, in Culegere de
practica judiciara pe anul 1995, Bucuresti, 1996, pag. 196 (S-a considerat ca
exista cazul de casare prev. in art 385 pct 17 C. pr. pen. in situatia in care cererea
de contopire a fost respinsa, desi pedepsele a caror contopire se solicita au fost
aplicate pentru infractiuni concurente).
Efectele recursului
Recursul produce urmatoarele efecte:

a) efectul suspensiv de executare,
Potrivit art. 385^5 C. pr. pen., recursul este suspensiv de executare atat in ceea ce priveste
latura penala, cat si in ceea ce priveste latura civila, in afara de cazul cand legea dispune
altfel.
In legatura cu aceasta dispozitie legala. In literatura de specialitate s-a subliniat, in mod
just, ca ea reprezinta dreptul comun in materie deoarece ori de cate ori legea nu prevede
expres o derogare, recursul este suspensiv de executare. Plecand de la aceasta regula, s-a
considerat pe buna dreptate, ca in privinta liberarii provizorii sub control judiciar sau pe
cautiune, recursul suspenda executarea conform principiului inscris in art. 385^5 C. pr.
pen., deoarece, prin art. 160^8 C. pr. pen. nu se deroga de la aceasta. Or, in lipsa unei
prevederi exprese in art. 160^8 C. pr. pen. care sa deroge de la principiul efectului
suspensiv al recursului, acesta suspenda executarea hotararii atacate^1).
In materia prelungirii arestarii preventive a inculpatului, contrar regulii mentionate mai
sus, art. 159 alin. 9 C. pr. pen. astfel cum a fost completat prin Legea nr. 141/1996
prevede ca „recursul declarat impotriva incheierii prin care s-a dispus respingerea
prelungirii arestarii preventive nu este suspensiv de executare". O asemenea dispozitie a
fost criticata, pe buna dreptate, deoarece nu se poate vorbi de caracterul suspensiv al
recursului declarat de procuror impotriva incheierii de respingere a cererii de prelungire a
duratei arestarii preventive, dupa expirarea mandatului de arestare, masura arestarii
incetand de drept conform art. 140 alin. 1 lit. a) C. pr. pen. S-a considerat ca singura
solutie este fixarea termenului de judecare a recursului inauntrul perioadei de arestate^2).
Exista situatii, cand caracterul suspensiv al recursului este limitat la ipoteze foarte inguste
cu privire la persoana care exercita recursul. Spre exemplu, art. 450 alin. 4 prevede ca
recursul declarat impotriva unei hotarari prin care instanta se pronunta asupra liberarii
conditionate, suspenda executarea numai daca este introdus de procuror. Pentru ratiuni
identice limitarea la calea de atac exercitata numai de procuror este prevazuta si in cazul
introducerii unui apel^3).
Prin derogare de la regula efectului suspensiv al recursului, recursul nu suspenda
executarea dispozitiilor din hotararea atacata, in urmatoarele cazuri^4):
- toate cazurile de competenta (in recurs) a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, cu exceptia
cazurilor prevazute de lege,
- luarea prin incheiere a unei masuri preventive (art. 141 alin. 3 C. pr. pen.),
- confirmarea masurii internarii medicale provizorii, (art. 162 alin. 6 C. pr. pen.),
- suspendarea judecarii (art. 303 alin. 3 C. pr. pen.),
- liberarea conditionata, cu exceptia recursului declarat de procuror (art. 450 alin. 4 C. pr.
pen.)
- contestarea masurii asiguratorii (art. 168 alin. 2 C. pr. pen.),
b) efectul devolutiv,
Recursul, spre deosebire de apel, nu poate avea efect devolutiv integra), ci numai
partial^5). Instanta judeca recursul numai cu privire la:
- persoana care l-a declarat (spre exemplu, s-a decis ca instanta de recurs, in lipsa apelului
si a recursului procurorului, in recursul partii vatamate, nu poate sa schimbe incadrarea
juridica a faptei din vatamare corporala in tentativa de omor si sa trimita cauza la
procuror pentru efectuarea urmaririi penale si investirea legala a instantei competente^6)
- persoana la care se refera declaratia de recurs
- numai in raport cu calitatea pe care recurentul o are in proces (art. 385^2 c.pr.pen.).
- motivele de casare prevazute expres de lege^7)
Sub aceste aspecte exista un paralelism intre calea de atac a recursului si a apelului,
intrucat privitor la cea din urma norma sus-amintita este in esenta aceeasi cu cea din art.
371 alin. 18.
De la aceste principii exista o singura situatie de exceptie. Astfel, recursul declarat
impotriva unei hotarari care, potrivit legii, nu poate fi atacata cu apel, nu este limitat la
motivele de casare prevazute de lege, iar instanta este obligata ca, in afara temeiurilor
invocate si a cererilor formulate de recurent, sa examineze intreaga cauza sub toate
aspectele si in acest caz. devolutia este integrala, cu privire atat la chestiunile de fapt cat
si la cele de drept. De asemenea, instanta de recurs are obligatia de a examina cauza sub
toate aspectele hotararii atacate, chiar daca prin recurs nu au fost invocate decat unele
temeiuri sau nu au fost formulate decat unele cereri^9). Aceasta ultima varianta a
recursului il apropie ca natura juridica de apel, transformandu-l in singurul remediu
ordinar, posibil si care realizeaza totdeauna si exclusiv un sistem de jurisdictie in dublu
grad^10).
c) efectul extensiv,
Urmarind pronuntarea unei solutii echitabile in cauzele penale in care exista mai multe
parti care apartin aceluiasi grup procesual, legiuitorul a instituit instrumentul juridic al
extinderii recursului, instrument prin care se da cauzei o rezolvare concordanta cu
interesele tuturor partilor ce alcatuiesc grupul procesual^11).
Astfel, art. 385^7 alin. 1 C. pr. pen. prevede ca instanta de recurs examineaza cauza prin
extindere si cu privire la partile care nu au declarat recurs sau ia care acesta nu se refera,
putand hotari si in privinta lor, fara, insa, sa poata crea acestor parti o situatie mai grea.
De asemenea, procurorul, chiar dupa expirarea termenului de recurs, poate cere
extinderea recursului declarat de el in termen si fata de alte persoane decat acelea la care
s-a referit, fara a se putea crea acestora o situatie mai grea (art. 385^7 alin. 2 C. pr. pen.).
Efectul extensiv al recursului obliga, deci, instanta de recurs sa examineze cauza (sub
aspectul motivelor de casare) si cu privire la:
- partile care nu au declarat recurs,
- partile la care se refera recursul.
Pe cat de necesara aceasta extindere in rezolvarea in conditii egale a situatiilor create in
grupurile procesuale, pe atat se impune folosirea ei exclusiva in folosul celor asupra
carora se rasfrang efectele sale. Ca si in cazul apelului, o anumita limitare a extinderii se
impune si ea consta in necrearea unor situatii mai grave celor care sunt vizati de
extindere. Efectul extensiv nu poate constitui decat un beneficiu de care se bucura
membrii unui grup procesual si niciodata un dezavantaj. Ar fi cu totul inadmisibil, ca
persoane care nu au declarat recurs si cu privire la situatia carora nimeni nu a obiectat
formuland o cale de atac, sa se afle in pozitii care decurg din jocul exclusiv al cailor de
atac exercitate de altii sau impotriva altora^12).
d) efectul neagravarii situatiei in propriul sau recurs.
Regula dupa care, nu se poate agrava situatia partii in propria cale de atac, cunoscuta sub
denumirea de non refoimatio in pejus isi gaseste aplicarea si in materia recursului.
Ratiunea instituirii acestei reguli consta in inlaturarea temerii justitiabililor ca, eventual, li
s-ar agrava situatia in propria lor cale de atac, o asemenea temere putand determina,
implicit, abtinerea de la folosirea cailor de atac si astfel limitarea controlului judecatoresc
ce se realizeaza prin exercitarea acestora^13). Astfel, pe de o parte se prevede ca instanta
superioara, casand hotararea, nu poate crea o situatie mai grea pentru cel care a declarat
recurs, pe de alta parte se dispune ca in recursul declarat de procuror in favoarea unei
parti, instanta de recurs nu poate agrava situatia acesteia.
Regula este incidenta nu numai in recursul partilor, ci si in recursul martorilor, expertilor,
interpretilor sau aparatorilor sau si a altor persoane corespunzator solutiei pronuntate.
Neagravarea situatiei partii in propriul recurs isi gaseste aplicare numai in ipoteza in care
exista doar recursul unei singure parti sau mai multor parti ori persoane, care formeaza un
grup cu aceeasi pozitie procesuala^14).
---------------
^1) a se vedea, I.F. Ciobanu, (II), Este suspensiv de executare recursul declarat in
conditiile art. 160^8 C. pr. pen.?, in Dreptul nr. 5-6/1994, pag. 154, I. Ionescu, Recursul
in procesul penal, in Revista de drept penal" nr. 1/1994, pag. 92, V. Pavaleanu, Efectul
suspensiv al recursului in cazul masurilor preventive, in Dreptul nr. 8/1996. pag. 113 -l
15, in sens contrar, a se vedea, M. Florescu, M. Iordache (I), Este suspensiv de executare
recursul declarat in conditiile art 160^8 C. pr. pen.?, in Dreptul nr. 5 -6/1994 pag. 152
-154).
^2) a se vedea, C. Paduraru, Caracterul suspensiv al recursului declarat de procuror
impotriva incheierii prin care s-a respins prelungirea arestarii preventive, in Dreptul nr.
7/1997, pag. 71-72.
pag. 332-333.
^5) A se vedea, I. Ionescu, Recursul in procesul penal potrivit reglementarii actuale, in
„Revista de drept penal" nr. 1/1994, pag. 87, Gh. Mateut, Noua reglementare a recursului
in procedura penala, (I), in Dreptul nr. 2/1^95, pag. 43 si urm, V. Papadopol. nota la
decizia nr. 583/1995 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia I penala, in Culegere de practica
judiciara in materie penala pe anul 1995, Bucuresti, 1996, pag. 200 -201.
^6) Curtea de Apel Bacau, decizia penala nr. 51/1993, in Dreptul nr. 9/1994, pag. 93 -94.
^7) Curtea de Apel Constanta, decizia penala nr. 412/2.11.1995, in Dreptul nr. 5/1996,
pag. 130.
pag. 334-335.
296.
^11) Gh. Chivulescu, Efectul extensiv al recursului si limitele sale, in Revista Romana de
Drept, nr. 6, 1969, pag. 73-74.
296-297.
Bucuresti, 2004.
^14) Curtea de Apel Constanta, decizia penala nr. 7/13.01. 1995, in Dreptul nr. 3/1996,
pag. 112-113
Judecarea recursului
Obiectul judecatii in recurs
Potrivit art. 385^4 C. proc. pen., „instanta, judecand recursul, verifica hotararea atacata
pe baza lucrarilor si materialului din dosarul cauzei si a oricaror inscrisuri noi, prezentate
la instanta de recurs". Fiind o cale de atac predominant in drept si doar exceptional in
fapt, (pct. 10, 14, 18) recursul ramane, in esenta, o cale de atac indreptata impotriva unor
hotarari date cu incalcarea dispozitii or legale. Prin exercitarea in asemenea conditii a
recursului nu se declanseaza o noua judecata, instanta de recurs nejudecand un proces, ci
doar hotararea pronuntata in cauza, in acest sens, instanta de recurs este obligata sa se
pronunte asupra tuturor motivelor invocate de procuror si de parti, pronuntandu-se
intotdeauna si asupra cazurilor care se iau in considerare din oficiu^1).
---------------
2005.
Procedura de judecata
Judecarea recursului se face atat potrivit normelor generale de judecata cat si dupa
normele speciale cuprinse in art. 385^1- art. 385^4.
Judecata in recurs prezinta urmatoarea structura^1):
- masuri premergatoare,
- sedinta de judecata,
- deliberarea si pronuntarea hotararii.
Dupa investirea instantei de recurs prin declararea recursului si primirea dosarului cauzei,
presedintele fixeaza termenul pentru judecata.
Potrivit art. 385^1 alin. 1 judecarea recursului se face cu citarea partilor. Pentru aceasta se
aplica toate dispozitiile privind citarea incidente la judecarea cauzelor penale in prima
instanta si in apel.
Exista totusi anumite situatii cand judecarea recursului poate avea loc si in lipsa
inculpatului detinut, (ca exceptie de la regula din art.385^11 alin. 2 Cod de procedura
penala) si anume la judecarea recursului declarat impotriva incheierilor privind masurile
preventive^2).
Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie in toate cazurile (art.
385^1 alin. 4). Aceasta dispozitie venind in precizarea principiului dupa care prezenta
procurorului este obligatorie in solutionarea cailor de atac, mentioneaza ca, practic,
prezenta procurorului in recurs este obligatorie oricare ar fi obiectul cauzei^3).
Presedintele instantei de recurs, primind dosarul, va fixa termen pentru judecarea
recursului si, in acest sens, va putea delega pe unul din judecatori sa faca un raport scris
asupra recursului [art. 385^12 alin. (1) C proc. pen.]. Intocmirea raportului scris
constituie o facultate si nu o obligativitate impusa de lege, indiferent de complexitatea
cauzelor atacate cu recurs. Raportul scris trebuie sa cuprinda, pe scurt, obiectul
procesului, solutiile pronuntate de instante si faptele ret nute de ultima instanta, in masura
in care sunt necesare solutionarii recursului. De asemenea, raportul trebuie sa mai
cuprinda observatii asupra conditiilor de admisibilitate a recursului, precum si expunerea
motivelor de recurs, cu referiri, daca este cazul, la jurisprudenta si doctrina, fara a se arata
opinia raportorului^4).
Partile dobandesc in recurs calitati procesuale specifice, adaptate acestei cai de atac si
anume:
- recurent (partea care a declarat recurs),
- intimat (partea la care se refera recursul declarat).
Prezenta inculpatului aflat in stare de detinere la judecarea recursului este obligatorie (art.
385^1 alin. 2). Aceasta dispozitie face ca principiul potrivit caruia arestatul nu poate fi
judecat niciodata in lipsa sa aiba deplina aplicabilitate si in recurs^5).
In ceea ce priveste structura sedintei de judecata in recurs, se desprind doua
particularitati, care o deosebesc si de sedinta de judecata in apel^6):
- lipsa cercetarii judecatoresti,
- existenta unui raport (a carui intocmire, am precizat, nu este obligatorie^7).
Deliberarea, luarea hotararii si pronuntarea acesteia in recurs nu imbraca aspecte
deosebite, acestea facandu-se conform regulilor care guverneaza judecata in fond sau in
apel (art. 307, 308 C. proc. pen.). In luarea hotararii instanta de recurs va verifica
hotararea atacata pe baza lucrarilor si materialului din dosarul cauzei si a oricaror
inscrisuri noi, prezentate la instanta de recurs, verificarea facandu-se prin prisma
cazurilor in care se poate face recurs, conform legii. Dupa judecarea recursului,
completul de judecata delibereaza in secret, in camera de consiliu, in vederea adoptarii
unei solutii din cele prevazutele lege.
---------------
Bucuresti, 2004.
pag. 341.
3. Solutionare
Instanta de recurs va putea adopta una din solutiile prevazute de lege numai cu
respectarea dispozitiilor privind efectul devolutiv, extensiv si al neagravarii situatiei in
propriul recurs. Daca a fost investita cu mai multe recursuri le va solutiona pe fiecare,
nefiind obligatorie adoptarea aceleiasi solutii pentru fiecare recurs declarat in aceeasi
cauza. Astfel, un recurs poate fi admis, iar altul poate fi respins sau admis partial. Daca
recursul constituie singura cale de atac prevazuta de lege impotriva unei hotarari, acesta
nu va mai fi limitat la motivele de casare prevazute de art. 385 C. proc. pen.
Solutiile care pot fi adoptate la judecata in recurs sunt prevazute de art. 385^5 C. proc.
pen., respectiv respingerea recursului sau admiterea sa^1).
---------------
2005.
Respingerea recursului
Respingerea recursului si mentinerea hotararii atacate pot avea loc atunci cand:
- recursul este tardiv sau inadmisibil,
- recursul este nefondat.
a) Un recurs este tardiv atunci cand:
- nu a fost declarat in termenul legal (10 zile, 3 zile sau 24 ore)
- cand nu poate fi considerat ca recurs peste termen
- nu s-a admis repunerea in termen.
Spre exemplu, s-a decis ca daca inculpatul, desi aflat in stare de aresta fost prezent in fata
curtii de apel cu ocazia dezbaterii apelului, cat si a pronuntarii deciziei si a declarat recurs
impotriva hotararii curtii de apel, lucru consemnat in procesul-verbal, insa, ulterior,
primind comunicarea copiei de pe dispozitiv a declarat inauntrul termenului de recurs ca
nu mai intelege sa-si mentina declaratia de recurs impotriva hotararii curtii de apel, dar,
apoi, a revenit la aceasta renuntare dupa ce expirase termenul de declarare a recursului,
acesta trebuie respins ca tardiv in temeiul art. 385^15 alin. 1 pct. 1 lit. a) C. pr. pen.^1)
Termenele de declarare a recursului fiind prevazute sub sanctiunea decaderii,
nerespectarea acestor termene atrage pierderea dreptului de a mai declara recurs.
b) Recursul este inadmisibil atunci cand a fost declarat impotriva unei hotarari in privinta
careia nu este admisa calea de atac a recursului sau cand recursul este declarat de o
persoana care nu are calitatea de a declara recurs sau care, desi are dreptul de a declara
recurs, nu o face in limita prevazuta de lege. De exemplu, se declara recurs impotriva
unei hotarari definitive, sau a fost declarat recurs de catre partea vatamata intr-o cauza in
care actiunea penala se pune in miscare din oficiu ori a fost declarat recurs numai de
partea civila in latura penala. Cand se intituleaza calea de atac declarata apel desi legea
prevede numai recurs se va lua in considerare declaratia ca recurs.
In literatura de specialitate s-a subliniat ca recursul este inadmisibil daca apelul a fost
respins ca tardiv, deoarece verificarea daca apelul a fost declarat in termen este atributul
exclusiv al instantei de recurs, astfel incat nimic nu impiedica instanta de recurs sa
aprecieze sa retina ca apelul a fost gresit respins ca tardiv fiind exercitat in termen, ceea
ce face ca recursul sa fie admisibil^2). Instanta suprema a decis insa ca prin neexercitarea
in termen a apelului, sentinta intra in puterea lucrului judecat si in consecinta impotriva ei
nu mai, poale fi folosita calea ordinara de atac a recursului^3).
In practica judiciara s-a decis^4):
- este inadmisibil recursul partii vatamate intr-o cauza in care actiunea penala a fost pusa
in miscare din oficiu
- este inadmisibil recursul introdus impotriva unei sentinte susceptibile de apel, cu privire
la care nu s-a folosit calea de atac a apelului^5)
- aceeasi solutie se impune cu privire la recursul declarat de fiul inculpatei, acesta din
urma nefiind mentionat printre persoanele care pot declara recurs in art. 362 alin. ultim C.
pr. pen.^6)
- este inadmisibil si recursul declarat impotriva unor incheieri prin care au fost respinse
cereri in legatura cu luarea, revocarea, inlocuirea sau incetarea unei "masuri preventive
sau suspendarea judecatii^7).
- fata de prevederile art. 385^1 alin. 4 C pr. pen. potrivit careia nu pot fi atacate cu recurs
sentintele in privinta carora partile nu au folosit calea apelului, ori cand apelul a fost
retras, este inadmisibil recursul declarat de inculpat contra sentintei impotriva careia si-a
retras apelul, iar apelul declarat de procuror a fost respins ca nefondat^8).
c) Recursul este nefondat si, deci, va fi respins cand criticile formulate de recurenti nu
sunt intemeiate si nici nu se constata existenta unor motive de casare care trebuie
invocate din oficiu, stabilindu-se ca hotararea pronuntata in cauza este legala si
temeinica^9).
---------------
^1) a se vedea Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, decizia nr. 2285/20.09.1995, in
„Dreptul`" nr. 6/1996, pag. 115 -116, Idem, in Curtea Suprema de Justitie, Buletinul
Jurisprudentei, Culegere de decizii pe anul 1995, Editura Proema. Baia Mare, 1996, pag.
243-245.
^2) a se vedea, H. Diaconescu, Cu privire la admisibilitatea recursului in situatia in cate
apelul a fost declarat tardiv, in Dreptul nr. nr. 8/1995, pag. 62 -64.
^3) Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, decizia nr. 496/31.03.1994, in Dreptul nr.
12/1994, pag. 81.
Lex, 1997, pag. 347-348.
^5) Curtea de Apel Suceava, decizia penala nr. 60/13.02.1995, cit. de V. Timofte, in
Unele probleme privind inadmisibilitalea recursului penal in practica sectiei penale a
Curtii de Apel Suceava, in Dreptul nr. 8/1996 pag. 118, Curtea Suprema de Justitie, sectia
penala, decizia nr. 1246/7.09.1994 in Dreptul nr. 7/1995, pag. 92 -93, Curtea Suprema de
Justitie, decizia nr. 1357/27.09.1994 in Dreptul nr. 8/1995, pag. 97, Curtea Suprema de
Justitie, sectia penala, decizia nr. 1292/ 14.09.1994 in Dreptul nr. 8/1995, pag. 97, Curtea
Suprema de Justitie, sectia I penala, decizia nr. 67/1995, in Culegere de practica judiciara
penala pe anul 1995, Bucuresti, 1996, pag. 148.
^6) Curtea de Apel Suceava, decizia penala nr. 267/5.10.1994, cit. de V. Timofte in
Unele probleme privind inadmisibilitalea recursului penal in practica sectiei penale a
Curtii de Apel Suceava, in Dreptul nr. 8/1996, pag. 117.
^7) Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, decizia nf. 2065/19.07.1995, in Dreptul nr.
8/1996, pag. 143, Curtea de Apel Timisoara, decizia penala nr. 239/17.11.1996, in
Dreptul, nr. 1/1997, pag. 128.
^8) Curtea Suprema de Justitie, decizia nr. 91/1995, in Curtea Suprema de Justitie,
Buletinul Jurisprudentei. Culegere de decizii pe anul 1995, Editura Proema, Baia Mare,
1996, pag. 242-243.
^9) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag 418.
Admiterea recursului
Casarea hotararii atacate
Potrivit art. 385^5 si 385^7, admitand recursul, instanta caseaza hotararea atacata.
Casarea poate fi totala sau partiala.
Casarea totala este limitata doar de efectul devolutiv si de efectul extensiv al recursului.
Desi legea nu prevede expres, consideram ca se va tine seama in mod obligatoriu si de
efectul neagravarii situatiei in propriul recurs^1).
In caz de casare totala, hotararea se anuleaza in intregime, dar in limitele aratate mai sus.
Casarea partiala are un caracter limitat, fiind supuse anularii doar anumite aspecte ale
hotararii instantei de fond, celelalte fiind mentinute.
Limitarea casarii partiale se face la urmatoarele aspecte:
- numai cu privire la anumite fapte sau persoane,
- numai in ce priveste latura penala sau civila.
Casarea are caracter partial cand cauza de nulitate se refera numai la unele dispozitii ale
hotararii atacate. In asemenea cazuri dispozitiile hotararii care nu au facut obiectul casarii
isi conserva intreaga autoritate. De exemplu, in practica s-a decis ca daca printr-o decizie
de casare s-a stabilit ca inculpatul sub aspectul despagubirilor raspunde pentru o parte a
pagubei provocate, instanta de trimitere nu poate stabili, potrivit legii civile, ca intre fapta
inculpatului si rezultatele acesteia in intregime nu exista un raport de cauzalitate^2).
Cand instanta de fond a dispus sau a mentinut arestarea inculpatului, instanta de recurs
poate mentine masura arestarii in caz de casare a hotararii^3).
Instanta de recurs, procedand la casarea unei hotarari, poate:
- sa inlocuiasca in mod direct solutia pronuntata de instanta inferioara fara o rejudeeare a
fondului cauzei [art. 385^5 pct. 2 lit. a) si b) C. proc. pen.],
- sa retina cauza pentru a fi rejudecata in fond [art. 385^5 pct. 2 lit. d) C. proc. pen.],
- sa trimita cauza spre rejudeeare la instanta a carei hotarare a fost casata [art. 385^5 pct.
2 lit. c) C proc. pen.].
---------------
pag. 349.
Bucuresti, 2004, pag.264-265.
Solutii date in urma casarii
Dupa casare instanta de recurs poate acorda urmatoarele solutii:

a) Mentine hotararea primei instante
Aceasta solutie se dispune atunci cand apelul a fost gresit admis. Apelul este gresit admis
daca a fost introdus tardiv, a fost inadmisibil sau nefondat, potrivit legii^1).
Reamintim in acest sens ca:
- legea prevede pentru declararea apelului, un interval de timp care nu poate fi depasit.
Exercitarea apelului dupa expirarea termenului de apel, daca nu are loc o repunere in
termen sau un apel peste termen, duce la respingerea apelului ca tardiv.
- apelul este inadmisibil cand nu este incuviintat de lege. Aceste situatii se refera fie la
imprejurarea ca legea nu prevede exercitarea caii de atac (hotarare de declinare de
competenta, decizia de stramutare sau hotararea de regulator de competenta, exista
autoritate de lucru judecat hotararea fiind definitiva etc.) ori nu indrituieste o persoana sa
exercite calea de atac (fie ca se refera la situatiile cand persoana nu are calitate procesuala
sau a declarat apel cu privire la unele aspecte cure ii depaseau pozitia procesuala)^2).
Se va casa hotararea pronuntata de catre instanta de apel, fiind mentinuta hotararea primei
instante. Instanta de apel trebuia sa pronunte respingerea apelului astfel exercitat si nu
admiterea lui. Instanta de recurs va solutiona fondul cauzei prin mentinerea sentintei
penale a primei instante, o noua rejudeeare in fond a cauzei de catre instanta de recurs
nefiind necesara.
b) achita pe inculpat sau dispune incetarea procesului penal in cazurile prevazute in art.
11 pct. 2 C. proc. pen.
Achitarea inculpatului de catre instanta de recurs are loc cand se constata existenta unei
situatii din cele prevazute in art. 10 lit. a-e, iar incetarea procesului penal are loc in
celelalte cazuri (art. 10 lit. f-j). Achitarea poate surveni in urma condamnarii inculpatului
sau incetarii procesului penal de catre instantele de fond, ori in urma achitarii pentru alte
temeiuri decat cele juste.
Incetarea procesului penal se poate dispune daca, anterior, instanta de fond l-a condamnat
ori l-a achitat pe inculpat sau daca a incetat procesul penal pentru alte temeiuri decat cele
corecte^3).
Cand recursul este singura cale de atac ordinara si al doilea grad de jurisdictie achitarea
se poate pronunta si pentru inexistenta faptei, nevinovatia inculpatului, lipsa pericolului
social al faptei savarsite [art. 10 lit. a), b^1), c) C. proc. pen.], iar incetarea procesului
penal si pentru inlocuirea raspunderii penale [art. 10 lit. i) C. proc. pen.] ^4).
Daca se pronunta achitarea pentru lipsa pericolului social al faptei sau incetarea
procesului penal pentru inlocuirea raspunderii penale, instanta de recurs va aplica una
dintre sanctiunile administrative prevazute de art. 91 C. pen.
c) Caseaza hotararea dispunand rejudecarea cauzei de catre instanta a carei hotarare a fost
casata sau de catre instanta competenta
Limitele rejudecarii inscrise in art. 385 pentru recurs sunt in principiu reglementate
asemanator cu limitele rejudecarii cauzelor in apel, astfel cum se dispune in art. 385 c. pr.
pen. Instanta de rejudecare trebuie sa se conformeze hotararii instantei de recurs, in
masura in care situatia de fapt ramane cea avuta in vedere la solutionarea recursului, daca
in cauza nu se administreaza probe noi, instanta care rejudeca nu poate da alta apreciere
aceluiasi material probator existent in dosar si stabili alta situatie de fapt. In consecinta,
conformarea la depozitiile si evaluarile date prin decizia de casare sunt obligatorii pentru
orice judecata subsecventa^5).
Se impune adoptarea acestei solutii atunci cand:
- exista vreunul din cazurile de nulitate absoluta prevazute de art. 197 alin. (2) C. proc.
pen., respectiv cand s-au incalcat dispozitiile relative la competenta dupa materie si
calitatea persoanei, la sesizarea instantei si la compunerea acesteia, la publicitatea
sedintei de judecata, la participarea procurorului, prezenta inculpatului si asistarea
acestuia de catre aparator, cand aceasta este obligatorie conform legii, si la efectuarea
anchetei sociale in cauzele cu infractori minori,
- exista nulitate relativa prevazuta expres de lege: cand judecata a avut loc in lipsa unei
parti ne legal citate sau care, legal citata a fost in imposibilitate de a se prezenta si de a
instiinta instanta despre uceasta imposibilitate (daca judecata in lipsa a avut loc la prima
instanta aceasta trebuie invocati in apel, altfel se acopera) sau cand partii i s-a respins
in .mod nejusti ficat o cerere de amanari si din aceasta cauza nu a putut sa-si faca
apararea (presupune prezentarea unei asemenea cereri, cererea a fost gresit respinsa, desi
temeiul amanarii cauzei exista, iar in consecinta partea nu a putut, a-si faca apararea),
- prin hotarare nu a fost rezolvat fondul cauzei. In aceasta situatie instanta de fond sau de
apel fie a omis solutionarea actiunii penale si civile, fie le-a lasat nesolutionate.
Daca hotararea a fost casata pe motiv de necompetenta, rejudecarea cauzei se va face de
catre instanta competenta.
Aceasta solutie se adopta atunci cand au fost incalcate dispozitiile relative la competenta
dupa materie sau dupa calitatea persoanei. Reamintim in acest sens ca sub aspectul ei
obiectiv, competenta materiala este indrituirea/ indatorirea unei instante de a judeca si de
a solutiona cauzele penale care i-au fost repartizate prin lege. Sub aspect subiectiv,
competenta materiala este indrituirea/indatorirea unei instante de a judeca si solutiona in
concret o anumita cauza penala din cele repartizate de lege.
Competenta personala este criteriul legal potrivit caruia unele organe judiciare
solutioneaza anumite cauze penale in raport cu anumite calitati pe care le au faptuitorii.
Desi principiul egalitatii in fata legii si a autoritatilor judiciare exprima cerinta judecarii
infractorilor de catre aceeasi instante de judecata, indiferent de situatia personala,
majoritatea legislatiilor moderne reglementeaza competenta si in raport de anumite
calitati ale persoanei celui in cauza^6)
Spre exemplu, infractiunile de dezertare sau insubordonare in competenta instantelor
militare si nu a celor civile. Si totusi, chiar si aceasta competenta este circumstantiata, ca
in urmatoarele exemple desprinse din practica:
- elevii liceelor militare nu au calitatea de militari neindeplinind serviciul militar in
fortele armate si de aceea nu intra in competenta instantelor militare dupa calitatea
persoanei^7)
- cand militarul care a comis o infractiune care nu avea nici o legatura cu atributiunile de
serviciu (omor prin imprudenta intr-un accident de circulatie) a fost trecut in rezerva pana
la sesizarea instantei, competenta revine judecatoriei si nu instantei militare^8)
- este irelevant ca in momentul judecatii inculpatul nu mai are calitatea de militar, din
moment ce fapta a fost savarsita in cadrul exercitarii sarcinilor de serviciu, fostul militar
va fi judecat in asemenea cazuri tot de instanta militara9.
Respectarea competentei materiale este necesara pentru ca numai astfel se realizeaza, in
cadrul sistemului de organe, activitatea procesuala la nivel corespunzator. Intru cat
ierarhizarea organelor este strict stabilita de lege, abatere de la dispozitiile care
reglementeaza competenta materiala nu este ingaduita. De aceea unii au dat acestei
competente denumirea de competenta absoluta^10).
Deci, daca instanta de recurs constata necompetenta primei instante sau a instantei de
apel, va proceda la casarea hotararii si efectuarea unei noi judecati de catre instanta care
are competenta materiala, potrivit legii. Daca dosarul ar fi trimis instantei care a judecat
cauza desi era necompetenta sub aspect material, s-ar repeta greseala care a condus la
casarea hotararii si rejudecarea cauzei^11).
Daca recursul este indreptat impotriva hotararii primei instante, dar si impotriva hotararii
pronuntate in apel, in situatia admiterii recursului cu trimitere spre rejudecare, cauza se
trimite la prima instanta, daca ambele hotarari au fost casate. Daca numai hotararea data
in apel a fost casata cauza se trimite la instanta de apel pentru rejudecare. Rezulta ca se va
trimite cauza spre rejudecare acelei instante a carei hotarare a fost casata.
Cand Inalta Curte de Casatie si Justitie este instanta de recurs, si aceasta, admitand
recursul, caseaza hotararea atacata pe motivul ca este necesara administrarea de probe,
dispune rejudecarea de catre instanta a carei hotarare a fost casata sau cand interesele
justitiei o cer, de catre o alta instanta egala in grad cu cea care a pronuntat hotararea
casata^12).
d) dispune rejudecarea de catre instanta de recurs
Aceasta solutie se dispune in toate celelalte cazuri decat cele care atrag rejudecarea, de
catre instanta a carei hotarare a fost casata sau de catre instanta competenta, potrivit legii.
In acest caz, instanta de recurs, casand hotararea si retinand cauza spre rejudecare, se
pronunta si asupra probelor ce urmeaza a fi administrate, fixand termen pentru
rejudecare^13) (art. 385^6).
Rejudecarea cauzei de catre instanta de recurs are loc, deci, in alta sedinta decat aceea in
care s-a judecat recursul.
Separarea recursului de rejudecare se explica prin faptul ca fiecare reprezinta stadii
procesuale distincte. Chiar daca instanta care judeca aceste stadii este aceeasi, ea are
functional atributii diferite^14).
Deliberand asupra recursului, instanta procedeaza, cand este cazul, la fel ca in situatia
apelului, la aplicare dispozitiilor referitoare la^15):
- reluarea dezbaterilor,
- repararea pagubei,
- masurile asiguratorii,
- cheltuielile judiciare,
- orice alte probleme de care depinde solutionarea corecta a recursului.
---------------
pag. 350.
2005.
2001, pag. 228
^7) Trib. Suprem sect. milit., dec. nr. 97/1976, Revista Romana de Drept nr. 7/1977, pag.
71.
^8) Trib. Suprem, sect. milit., dec. nr. 30/1983, Revista Romana de Drept nr. 6/1984, pag.
66.
^9) Trib. Suprem, sect. milit., dec. nr. 76/1981, Revista Romana de Drept nr. 10/1982,
pag. 64-65.
280.
^12) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag 420-
421
1997, pag. 352.
Bucuresti, 2004.
6. CAILE EXTRAORDINARE DE ATAC
Scurta privire generala
Autoritatea de lucru judecat impiedica atacarea pe cai obisnuite a hotararilor judecatoresti

care au aceasta putere. Numai o imprejurare deosebita permite supunerea lor unei
examinari ulterioare si doar printr-o procedura care are caracter exceptional.
Realizarea justitiei a demonstrat, ca in unele situatii - cu atat mai rare cu cat activitatea
procesuala s-a infaptuit mai bine - apar totusi imprejurari, care invedereaza caracterul
nelegal si gresit al unor hotarari definitive. De aici izvoraste necesitatea existentei
remediului in masura sa permita supunerea acestor cauze unei noi proceduri judiciare,
spre a se indrepta eventualele greseli din activitatea anterioara de jurisdictie. Remediul
procedural consta in instituirea unor cai de atac extraordinare^1).
Acestea sunt:
- revizuirea
- contestatia in anulare
- recursul in interesul legii
Prin intermediul acestor cai procesul nu trece intr-o alta faza, ci se reia repetand un ciclu
care de regula a mai fost parcurs. Asa se explica faptul, ca dupa admiterea caii de atac
extraordinare subzista posibilitati pentru reluarea urmaririi penale, a judecatii in prima
instanta, a apelului si chiar a recursului ordinar. Fiecare cale extraordinara de atac
promoveaza o etapa de judecata distincta situata in afara ciclului ordinar, avand insa
efectul readucerii cauzei in ciclul obisnuit^2).
---------------
^2) Gr. Theodoru, I. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactica si Pedagogica,
1. Contestatia in anulare
Notiune
Contestatia in anulare este reglementata in Codul nostru de procedura penala in art. 386-
392 din Codul de proc.. pen.
Folosirea contestatiei in anulare este prevazuta in anumite cazuri expres aratate in lege.
De asemenea, in lege sunt reglementate aspectele privind titularii acestei cai de atac,
termenele de exercitare a caii de atac si procedura de solutionare.
Prin aceasta cale extraordinara de atac se solicita instantei a carei hotarari este definitiva
si data cu incalcarea normelor de procedura sau ca urmare a pronuntarii impotriva unei
persoane a doua hotarari definitive pentru aceeasi fapta, sa revina si sa pronunte o
hotarare legala. Sunt stabilite patru cazuri de contestatie in anulare^1), pe care le vom
analiza.
In activitatea sa, si instanta de recurs poate gresi uneori, fie prin nerespectarea unor
dispozitii legale dupa care se desfasoara procesul penal, fie prin nerezolvarea cauzei in
deplina concordanta cu materialele aflate la dosar. Este deci posibil ca instanta de recurs
sa pronunte o hotarare nelegala si netemeinica, dar care, fiind definitiva, nu poate fi
atacata cu o cale ordinara de atac. Asemenea hotarari judecatoresti nu pot fi lasate insa
sa-si produca efectele juridice, legiuitorul punand la dispozitia celor interesati contestatia
in anulare, care este o cale extraordinara de atac. In lumina celor aratate mai sus,
contestatia in anulare apare ca un mijloc procesual prin care se pot repara erori de
neinlaturat pe alte cai, fiind o cale de anulare pentru vicii, nulitati privind actele de
procedura, motivul contestatiei nu il poate constitui o nulitate care ar privi fondul cauzei.
Contestatia in anulare este o cale de atac prin care cei ce au pierdut anumite drepturi sau
prerogative din cauza unui act procedural nul sunt repusi in aceste drepturi^2).
Contestatia in anulare este o cale de atac extraordinara avand o natura juridica mixta de
anulare si retractare^3). Caracterul de anulare rezulta din scopul urmarit prin exercitarea
acestei cai de atac, si anume, anularea hotararii. Caracterul de cale de atac de retractare
rezulta din faptul ca insasi instanta care a dat hotararea este pusa in situatia de a controla
conditiile in care a dat hotararea si de a o infirma eventual^4).
Caracterul de anulare al acestei cai de atac extraordinare deriva din imprejurarea ca prin
exercitarea ei se urmareste desfiintarea hotararii definitive constatate, ca o consecinta a
indeplinirii unor acte procedurale cu incalcarea legii. Anularea are drept efect repunerea
cauzei in aceeasi etapa a judecatii in aceasta s-a aflat inainte de ramanerea definitiva a
hotararii^5), (in cele mai multe cazuri se reia judecata in recurs).
Contestatia in anulare are drept temei numai nulitatea actelor de procedura atacate
(errores in procedento), nu si gresita solutionare a fondului cauzei (errores in
judicando)^6). O data constatata nulitatea actului procesual, hotararea atacata nu mai este
verificata cu privire la alte aspecte de legalitate sau temeinicie, neputandu-se ajunge pe
aceasta cale procesuala la reformarea hotararii. In consecinta, contestatia in anulare este o
cale de retractare, care pune instanta in situatia de a verifica ea insasi conditiile legale in
care a dat hotararea si de a o infirma eventual, fara insa a putea extinde controlul asupra
temeiniciei sau legalitatii solutiei pronuntate^7).
Contestatia in anulare nu trebuie confundata cu contestatia la executare, care nu este o
cale de atac, ci un mijloc de rezolvare a incidentelor ce se pot ivi la executare^8).
Competenta de solutionare a contestatiei in anulare este data instantei care a pronuntat
hotararea definitiva, provocand un autocontrol judecatoresc, de aici caracterul de cale de
atac de retractare al contestatiei in anulare
Primele trei cazuri de contestatie in anulare se refera la error in procedendo iar ultimul
caz se refera la error in iudicando^9).
In urma constatarii de catre instanta a existentei motivelor invocate intre cazurile de
anulare prevazute de art. 386 lit. a) si b) C. proc.. pen., respectiv „cand procedura de
citare a partii pentru termenul la care s-a judecat cauza de catre instanta de recurs nu s-a
indeplinit potrivit legii" si situatia „cand partea dovedeste ca la termenul la care s-a
judecat cauza de catre instanta de recurs a fost in imposibilitate de a se prezenta si de a
incunostinta instanta de aceasta impiedicare", aceasta va dispune anularea hotararii
atacate si repunerea cauzei in aceeasi etapa a judecatii in care s-a aflat inainte de
ramanerea definitiva a hotararii.
---------------
Bucuresti, 2004.
^3) V V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, V.
Academiei, Bucuresti, 1970, pag. 318, Tr. Pop, Dreptul procesual penal, vol. IV,
Tipografia Nationala, Cluj, 1946, pag. 543.
Bucuresti, 2004.
^5) Gr. Theodoru, I. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactica si Pedagogica,
^6) Tr. Pop, Dreptul procesual penal, vol. IV, Tipografia Nationala, Cluj, 1946, pag. 543.
^7) D.V. Mihaescu, V. Ramureanu, Caile extraordinare de atac in procesul penal, Ed.
Stiintifica, Bucuresti, 1970, pag. 19-20.
Bucuresti, 2004.
Bucuresti, 2004.
Cazuri legale de exercitare a contestatiei in anulare
Cazurile de exercitare a contestatiei in anulare sunt limitativ stabilite de Codul de

procedura penala, deci nu pot fi retinute de instanta si alte cazuri.
Dat fiind caracterul ei de cale extraordinara de atac, contestatia in anulare trebuie folosita
numai in cazuri cu totul deosebite, aceasta contribuind la consolidarea principiului
stabilitatii hotararilor judecatoresti definitive si irevocabile. Potrivit art. 386, impotriva
hotararilor penale definitive se poate face contestatie in anulare in urmatoarele cazuri:
1.2.1). Cand procedura de citare a partii pentru termenul la care s-a judecat de catre
instanta de recurs nu a fost indeplinita conform legii
Acest motiv de contestatie in anulare este intemeiat daca^1):
a) Procedura de citare a partii, pentru termenul la care s-a judecat cauza de catre instanta
de recurs, nu a fost indeplinita potrivit legii. Prin indeplinirea procedurii de citare se
intelege efectuarea tuturor operatiunilor prevazute de lege pentru a incunostinta, in
termen, partea, despre termenul de judecata a recursului.
Neindeplinirea procedurii legale de citare trebuie sa aiba loc in cadrul judecarii
recursului. Daca viciile de citare apar la o alta judecata, ele pot fi remediate prin
intermediul, dupa caz, al apelului sau recursului. Daca viciul de citare se produce insa
intr-o etapa procedurala in care neobservarea ei a dus la o hotarare definitiva, singurul
remediu procedural ramane folosirea caii de atac extraordinare a contestatiei in anulare.
in consecinta se poate introduce o contestatie nu numai impotriva unei decizii pronuntate
in recurs, ci de asemenea impotriva deciziei date in cazul rejudecarii dupa casare^2).
Gama situatiilor incepe cu insasi omisiunea citarii si continua cu orice alte nerespectari
procedurale care au determinat absenta partilor. Pot constitui vicii ale unei corecte citari:
mentiunile gresite trecute intr-o citare cu privire la calitatea procesuala a partii (in
recursul procurorului inculpatul a fost citat din eroare ca inculpat achitat, dar chemat a
raspunde in recursul partii civile)^3), indicarea gresita a adresei inculpatului (care a
determinat afisarea citatiei intr-un loc unde acesta era necunoscut)^4), chemarea gresita a
inculpatului pentru o alta data decat cea la care are loc sedinta de judecata^5), neindicarea
locului unde partea urmeaza sa se prezinte in cazul recursului care nu se judeca la sediul
instantei^6).
b) Partea nu a fost prezenta la judecarea cauzei de catre instanta de recurs. Notiunea de
„parte" are un sens mai larg decat „partile din procesul penal", prin aceasta intelegandu-
se toti subiectii procesuali care au fost implicati in recurs in calitate de recurent sau
intimat (martor, expert, interpret sau alta persoana ale carei interese legitime au fost
vatamate printr-o masura sau act al instantei)^7). Nu pot invoca aceasta cauza partile care
desi nu au fost legal citate s-au prezentat, nici partea care a fost reprezentata in recurs de
avocat care a pus concluzii in numele sau^8). In asemenea caz, partea nu are un temei
efectiv de a introduce contestatie, nefiind vatamata in mod real^9).
c) Lipsa partii sa se fi produs in fata instantei de recurs, cand au avut loc dezbaterile
judiciare, fie in stadiul judecarii recursului fie la rejudecarea cauzei, dupa casare, de catre
instanta de recurs^10). Nelegala citare poate fi invocata numai de partea fata de care
viciul a produs vatamarea. Corect s-a aratat in practica judiciara ca referirea la "procedura
de citare a partii" exclude posibilitatea ca inculpatul contestatar sa invoce drept temei de
contestatie nelegala citare in recurs a partii civile^11).
1.2.1). Cazul de contestatie in anulare cand partea dovedeste ca la termenul la care s-a
judecat cauza de catre instanta de recurs aceasta era in imposibilitate de a se prezenta si
de a incunostinta instanta despre aceasta impiedicare.
Cerintele art. 386 lit. b sunt cumulative, astfel ca pentru admiterea contestatiei in anulare
nu este suficient sa se faca dovada imposibilitatii de prezentare, ci contestatarul sa
dovedeasca, pe langa aceasta, si imposibilitatea dea incunostinta instanta despre
impiedicarea de a se prezenta^12).
Acest caz presupune intrunirea cumulativa a trei conditii:
a) Procedura de citare a „partii" a fost indeplinita, potrivit legii, dar partea nu a fost
prezenta la termenul cand a avut loc sedinta de judecata de dezbatere a recursului sau de
rejudecare a cauzei dupa casare de catre instanta de recurs,
b) Partea a fost in imposibilitate de a se prezenta la termenul de judecata a recursului sau
la rejudecarea cauzei dupa casare.
Pentru a constitui o cauza de contestatie, lipsa nu trebuie sa fie imputabila nici partii.
Daca partea nu s-a prezentat in recurs din vina proprie, nu poate invoca vreo vatamare
procedurala in judecarea sa in lipsa si, ca atare, nu are la indemana vreun remediu
procesual. Imposibilitatea de prezentare a partii sa fie datorata unor imprejurari care, in
functie de realitatea concreta raportata la fiecare caz in parte, pot fi apreciate ca avand un
caracter exceptional, de neinvins, sa nu fie prevazute in mod normal de parte, ca aflarea
inculpatului in stare de detinere, de internare intr-un spital in stare grava, o epidemie ce a
necesitat masuri de carantina, intreruperea circulatiei ca urmare a unei inzapeziri,
inundatii, incorporarea, concentrarea unei persoane. Nu constituie imposibilitati de
prezentare cazurile previzibile,
c) Partea trebuie sa dovedeasca imposibilitatea de a instiinta instanta de recurs despre
impiedicarea de a se prezenta la judecata.
Legea foloseste conjunctia „si" intre imposibilitatea de a se prezenta a partii si de a
incunostinta instanta de recurs de aceasta impiedicare. Daca nu si-a indeplinit aceasta
obligatie, de a incunostinta instanta de imposibilitatea de a se prezenta, lasand ca procesul
sa fie solutionat in lipsa sa, partea este in culpa si nu-i este ingaduit sa atace hotararea
atunci cand constata ca solutia nu-i este favorabila^13). In cazuri concrete, instanta va
aprecia, de la caz la caz, daca exista toate conditiile de admisibilitate a contestatiei.
Cazul de contestatie analizat este dublu conditionat: partea trebuie sa dovedeasca
imposibilitatea prezentarii sale, trebuie sa se faca totodata dovada imposibilitatii
incunostintarii instantei despre impiedicarea intervenita. Dovada imposibilitatii
prezentarii neurmata de dovada imposibilitatii de incunostintare a instantei despre
impiedicarea prezentarii nu duce la admiterea contestatiei^14).
1.2.3. Cazul de contestatie in anulare prevazut in art.386 lit. c

Potrivit art.386 lit. c, poate fi facuta contestatia in anulare cand instanta de recurs nu s-a
pronuntat asupra unei cauze de incetare a procesului penal din cele prevazute in art. 10
alin. 1 lit. f)-i^1) , cu privire la care existau probe in dosar.
Judecand recursul, instanta trebuie sa verifice legalitatea si temeinicia hotararii atacate, ea
avand obligatia ca, in limitele devolutiunii, sa analizeze toate aspectele care privesc buna
rezolvare a cauzei. Intre altele, instanta trebuie sa se pronunte asupra tuturor motivelor de
casare a hotararii, atat in situatia in care motivele au fost invocate de parti, cat si din
oficiu.
Asadar, termenul folosit de lege „nu s-a pronuntat" trebuie inteles intr-un sens larg, adica
o omisiune a instantei de a da raspuns unor motive de casare, motive care duceau la
incetarea procesului penal, indiferent daca motivele au fost invocate sau nu de parti.
Pentru a se putea retine acest caz de contestatie, legea fixeaza cerinta ca la dosar sa fi
"existat probe cu privire la cauza de incetare a procesului penal, aceasta cerinta urmand a
fi interpretata in functie de cauza de incetare a procesului penal cu privire la care instanta
trebuie sa se pronunte^15).
In legatura cu „existenta la dosar" a probelor necesare pronuntarii incetarii procesului,
aceasta depinde de motivul concret de incetare. Astfel, se «poate face contestatie cand
instanta de recurs, nu a pronuntat incetarea procesului penal desi la dosar a existat actul
de deces al inculpatului. Dimpotriva, in cazul unei amnistii nu se poate pretinde, evident,
ca dosarul cauzei sa cuprinda si legea de amnistie. Actele de clementa trebuie cunoscute
de instanta si nu se poate cere partii dovada ca organele judiciare au avut cunostinta
despre ele. Ceea ce se poate pretinde cel mult, este ca partea sa dovedeasca faptul ca i
dosar existau probele din care instanta putea conchide, ca dispozitiile legii de amnistie
sunt aplicabile^16).
Deducem astfel ca si conditii ale admisibilitatii contestatiei in anulare pentru acest motiv:
a) O omisiune a instantei de recurs de a se pronunta asupra unei cauze de incetare a
procesului penal prevazute de art. 10 lit. f)-i^l) C. proc.. pen..
Deci, motivul poate fi invocat ca urmare a judecarii recursului, in ambele forme:
- ca singura cale de atac
- in situatia cand este a doua cale de atac.
Aceasta cauza poate exista in doua situatii:
- cand motivul a fost invocat in recurs sau
- in cazul in care instanta de recurs trebuia sa-l ia in considerare din oficiu. In cazul in
care recursul este a doua cale de atac, in art. 385^9 pct. 15 C. proc.. pen. este prevazuta o
parte din cazurile cand instanta trebuie sa pronunte incetarea procesului penal.
Faptul ca nepronuntarea poate fi si rezultatul neanalizarii acestor cazuri din oficiu, rezulta
din caracterul devolutiv al caii de atac a recursului, cand este singura cale de atac
ordinara inscrisa in art. 371 alin. (2) combinat cu art. 385^6 alin. (3) C. proc. pen.,
potrivit carora instanta de recurs este obligata ca, in afara temeiurilor invocate si cererilor
formulate de recurent, sa examineze intreaga cauza sub toate aspectele si in cazul in care
recursul este a doua cale de atac ordinara, tot din efectul devolutiv inscris in art. 385^6
alin. (2) C. proc. pen., care limiteaza acest efect la motivele de casare inscrise in art.
385^9 C. proc. pen., si din obligatia instantei de recurs inscrisa in art. 385 alin. (3) C.
proc. pen., potrivit careia motivele prevazute de acelasi articol la alin. (1) pct. 15 se iau in
considerare din oficiu numai cand au influenta asupra hotararii in defavoarea
inculpatului.
b) La dosar sa fi existat probe cu privire la acea cauza de incetare. Sigur ca aceasta
conditie trebuie interpretata in functie de cauza de incetare a procesului penal Se
apreciaza ca nu ar fi eficient sa nu se retina diferite cauze de incetare pentru ca la instanta
de recurs nu s-au depus unele acte, cum este cazul in care faptuitorul a decedat sau ca
instanta nu a avut cunostinta de aparitia unei legi de amnistie.
Daca actul a fost depus la registratura si acesta nu a ajuns la dosar datorita culpei
personalului administrativ, se considera ca proba exista la dosarul instantei de recurs si
cererea este admisibila^17).
1.2.4. Cazul de contestatie in anulare prevazut in art. 386 lit. d

Potrivit art.386 lit. d, poate fi facuta contestatia in anulare cand impotriva unei persoane
s-au pronuntat doua hotarari definitive pentru aceeasi fapta.
In practica se poate ajunge la acest caz de contestatie in anulare cand au fost incalcate
dispozitiile legale privind autoritatea de lucru judecat^18). Invocarea autoritatii lucrului
judecat intr-o cauza necesita existenta unei hotarari definitive intr-un proces anterior.
In timp ce pentru invocarea autoritatii de lucru judecat se cere o singura hotarare
definitiva, pentru existenta acestui caz de contestatie urmeaza ca ambele hotarari sa fie
definitive. Daca exista o singura hotarare definitiva, al doilea proces poate fi stins prin
ordonanta de incetare a urmaririi penale data de procuror sau prin hotararea de incetare a
procesului penal pronuntata de instanta^19).
Reglementarea acestui caz de contestatie a condus la instituirea unui remediu procesual
prin care partea interesata obtine restabilirea legalitatii incalcate prin nesocotirea
principiului non bis in idem.
Pentru a se retine acest caz de contestatie in anulare, este necesara existenta cumulativa a
doua conditii si anume^20):
- sa existe o hotarare penala definitiva,
- sa existe identitate de obiect si persoana, adica in cadrul celei de a doua judecati sa fi
fost inculpata aceeasi persoana care a mai fost judecata, iar obiectul cauzei sa-l constituie
aceleasi fapte pentru care inculpatul a fost judecat.
Nu poate fi retinut acest caz de contestatie in anulare in ipoteza in care impotriva
contestatarului s-a pronuntat o hotarare civila prin care acesta a fost condamnat la
inchisoare contraventionala, fiindca cele doua hotarari nu sunt, ambele, penale^21).
Pentru primele doua cazuri, procurorul nu poate face contestatie in anulare, pentru ca,
nefiind citat in cauza nu se comit nici incalcari cu privire la procedura de citare. Se
reaminteste ca procurorul participa la judecarea recursului in mod obligatoriu, fara a fi
citat (art.385^11 alin. final).
Cazul de contestatie prevazut de art. 386 lit. d nu trebuie confundat cu cazul de revizuire
stabilit de art.394 lit. e, referitor la caracterul neconciliant a doua hotarari definitive. in
cazul invocarii ultimului motiv de contestatie, cele doua hotarari definitive de regula nu
se conciliaza, cea de-a doua cuprinzand o solutie diferita fata de prima hotarare. Totusi,
cele doua situatii sunt diferite ca natura juridica, intrucat in cazul revizuirii, pentru ca
neconciliabilitatea sa constituie motiv de revizuire, se cere hotararilor sa priveasca
persoane diferite si acelasi fapt ori aceeasi persoana dar fapte diferite^22), pe cand in
cazul contestatiei in anulare identitatea de fapte si persoane trebuie sa subziste spre a se
putea retine autoritatea de lucru judecat^23).
Cu privire la posibilitatea partilor de a face contestatie in anulare, trebuie aratat ca este
necesara o hotarare a instantei de recurs in care partea sa fie implicata ca recurenta sau ca
intimata.
In cazul in care unul dintre inculpati nu a declarat recurs, nu a fost real implicat (intimat)
in recursurile declarate de celelalte parti si nici nu s-a facut o extindere a acestor recursuri
in ceea ce il priveste, acel inculpat nu poate uza de calea extraordinara a contestatiei in
anulare^24).
e) cand, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de catre instanta de recurs,
inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art.
385^14 alin. 1^1 ori art. 385^16 alin. 1.
Cu ocazia judecarii recursului, instanta este obligata sa procedeze la ascultarea
inculpatului prezent, potrivit dispozitiilor cuprinse in Partea speciala, titlul II, capitolul II,
atunci cand acesta nu a fost ascultat la instantele de fond si apel, precum si atunci cand
aceste instante nu au pronuntat impotriva inculpatului o hotarare de condamnare.
Instanta apreciaza necesitatea prezentei partilor, art. 183 permitand aducerea oricarei
persoane la judecata prin mandat de aducere, daca ascultarea sau prezenta ei este necesara
si anterior fiind citata aceasta nu s-a prezentat. Aducerea silita a inculpatului nu este
conditionata de prealabila sa citare, neurmata de prezentare. Daca in interesul judecatii
instanta considera necesara prezenta inculpatului, emite de la inceput un mandat de
aducere, fiind insa obligata sa motiveze aceasta masura deosebita^25).
De asemenea, cand instanta de recurs caseaza hotararea si retine cauza spre rejudecare
potrivit art. 385^15 pct. 2 lit. d), se pronunta prin decizie si asupra probelor ce urmeaza a
fi administrate, fixand termen pentru rejudecare. La termenul fixat pentru rejudecare,
instanta este obligata sa procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispozitiilor
cuprinse in Partea speciala, titlul II, capitolul II, atunci cand acesta nu a fost ascultat la
instantele de fond si apel, precum si atunci cand aceste instante nu au pronuntat impotriva
inculpatului o hotarare de condamnare.
Nerespectarea acestor prevederi este motiv de contestatie in anulare.
---------------
2005.
^2) Tribunalul Suprem, sect.pen.dec.nr.3931/1972, Revista Romana de Drept, nr.6/1970,
pag. 172.
^3) Trib. Reg. Iasi, dec.nr.257/1964, Justitia Noua nr.2/1965, pag.171.
^4) Trib.Reg.Suceava,dec.pen.nr.2128/1965, Justitia Noua, nr.12/1966, pag. 160.
^5) Tribunalul Suprem, sect.pen.dec.nr.820/1969 (nepublicata)
^6) Tribunalul Suprem, sect.pen.dec.nr.3931/1972, Revista Romana de Drept, nr. 9/1973,
pag. 156.
^7) Tribunalul Suprem, s. pen., dec. nr. 1946/1974, Culegere de Decizii, pag. 538.
^8) C.A.B., s. I pen., dec. nr. 71/1996, Revista de Drept public, nr. 2, 1996, pag. 111.
^10) T.M.B., s. I pen., decizia nr. 584/1992, Culegere III, pag. 86
^11) Trib. Mun. Bucuresti, sect. II, dec.nr.2637/19?5, Revista Romana de Drept, nr.
3/1976, pag.64.
^12) C.A.B., S. l-a pen., d.p. nr.21/1999, in C.A.B., Culegere de practica judiciara penala
- 1998, Editura Rosetti, Bucuresti, 1002, pag. 253. Trib. Bucuresti., Sec. pen., dec. pen.
nr.605/1999, in T.B., Culegere de jurisprudenta penala - 1999, R.A. Monitorul Oficial.
^13) C.A.B., s. a II-a pen., dec. nr. 598/1996, Revista de Drept Public, nr. 2, 1997, pag.
126.
^14) Trib. Jud.. Dolj, dec.pen.nr.1602/1969, Revista Romana de Drept, nr.7/1970,
pag.184.
329.
^18) C. Apel Ploiesti, Sec. pen., d.p. nr.468/13.08.199, in Curtea de Apel Ploiesti,
Buletinul Jurisprudentei - 1996, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 96.
330.
Bucuresti, 2004.
^21) Tribunalul Suprem, sec. pen., dec. nr. 88/1977, in Repertoriu alfabetic de practica
judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 79, Gr.Gr.Theodoru, Aspecte ale
raportului dintre raspunderea penala si raspunderea contraventionala, in Revista Romana
de Drept, nr.6, 1973, p.82-85, I.Poenaru, Aspecte ale raportului dintre raspunderea penala
si raspunderea contraventionala, in Revista Romana de Drept, nr.6, 1973, pag. 82-85.
^22) Gh. Chivulescu, V. Socec, Revizuirea in dreptul procesual penal, Ed. Stiintifica,
331.
^24) C.A.B., S.a II-a p., dec. pen. nr.570/1998, in C.A.B., Culegere de practica judiciara
penala - 1998, Editura All Beck, 1999, pag. 72, Tribunalul Suprem, S.pen., dec.
nr.1946/1974, in Revista Romana de Drept, nr.2, 1975, pag.69.
175.
Judecarea contestatiei in anulare

Hotararile penale impotriva carora se poate face contestatie in anulare
In raport de cazurile de exercitare a contestatiei in anulare, in art. 389 C. proc. pen. sunt
stabilite de doua categorii de hotarari definitive ce pot fi atacate^1):
a) O prima categorie este data de primele art. 386 lit. a), b), c), e) C. proc. pen., cand pot
fi atacate cu contestatie in anulare numai hotararile penale pronuntate de instanta de
recurs.
Cum judecata in recurs poate sa includa doua decizii penale, una prin care se solutioneaza
recursul si alta prin care se solutioneaza cauza la rejudecare dupa casare, sunt susceptibile
de a fi atacate cu contestatie in anulare atat decizia penala prin care a fost respins recursul
sau a fost admis numai in parte, mentinandu-se unele dispozitii ale hotararii atacate,
precum si decizia prin care, dupa casare, s-a rejudecat cauza de catre instanta de recurs si
s-a pronuntat o noua decizie asupra fondului,
b) A doua categorie o constituie cazul de contestatie in anulare [art. 386 lit. d) C. proc.
pen.] cand aceasta se poate exercita impotriva ultimei hotarari ramase definitive. La fel,
in acest caz, se apreciaza ca prima hotarare intrata in puterea lucrului judecat se bucura de
prezumtia de adevar judiciar.
stabilit de art. 394 lit. e , referitor la caracterul neconciliant a doua hotarari definitive. In
persoane diferite si acelasi fapt ori aceeasi persoana dar fapte diferite^2), pe cand in cazul
contestatiei in anulare identitatea de fapte si persoane trebuie sa subziste spre a se putea
retine autoritatea de lucru judecat^3).
---------------
2005.
Titularii contestatiei in anulare
Potrivit art. 387 C. proc. pen., titularii contestatiei in anulare sunt de doua categorii, dupa
motivele invocate:
a) Partile din proces - inculpatul, partea vatamata, partea civila si partea responsabila
civilmente - pot face contestatie in anulare pentru oricare din cele patru motive. Prin parti
vom intelege si celelalte categorii de persoane ce pot declara recurs. Se impune a fi
realizata cerinta ca respectivele persoane sa fi fost implicate in proces in calitate de
recurent sau intimat,
b) Procurorul poate folosi numai in doua cazuri de contestatie in anulare [art. 386 lit. c) si
d) C. proc. pen.]. S-a limitat posibilitatea procurorului de a exercita contestatia in anulare,
la ultimele doua cazuri, pentru ca acesta trebuie sa contribuie la solutionarea legala a unei
cauze si, de ci, trebuie, cand este cazul, sa se inceteze procesul penal chiar daca este o
hotarare ce a intrat in puterea lucrului judecat nelegal.
Termenul de introducere a contestatiei in anulare
Avand in vedere motivele ce pot fi invocate in cazul contestatiei in anulare, se poate

spune ca, in principiu, pentru situatiile prevazute de art. 386 lit.a-c si e , contestatarul
cunoaste cazurile de contestatie inca de la data definitivarii hotararii. Tinand seama de
aceasta situatie cu caracter particular, legiuitorul a prevazut termene relativ scurte de
introducere a cererii de contestatie. Astfel, potrivit art.388 alin.1, contestatia in anulare
pentru motivele aratate in art.386 lit.a-c) si e) poate fi introdusa de catre partea impotriva
careia se face executarea cel mai tarziu in 10 zile de la inceperea executarii, iar de catre
celelalte parti, in termen de 30 de zile de la data pronuntarii hotararii a carei anulare se
cere.
In ceea ce priveste introducerea contestatiei de catre procuror pentru cazul prevazute art.
385 lit. c) si d) , consideram ca termenul este intotdeauna de 30 de zile de la data
pronuntarii hotararii, deoarece el nu face parte dintre persoanele impotriva carora se face
executarea si, in consecinta, niciodata nu se poate pune problema termenului de 10 zile de
la inceperea executarii.
In mod practic, in cazul in care a inceput executarea hotararii, termenul de introducere a
contestatiei este valabil, deoarece legea prevede cel mai tarziu in 10 zile de la inceperea
executarii, or, inceperea executarii poate fi plasata in momente diferite in raport cu data
ramanerii definitive a hotararii. Pentru cazul de contestatie prevazut de art.386 lit. d,
contestatia poate fi introdusa oricand^1).
----------------
Instanta competenta sa judece contestatia in anulare
Potrivit art. 389 C. proc. pen., competenta de solutionare este stabilita in concordanta cu
natura acestei cai extraordinare de atac, de anulare si de retractare, dupa cazurile invocate
dupa cum urmeaza:
a) Pentru cazurile prevazute la art. 386 lit. a)-c), e) , contestatia se introduce la instanta de
recurs care a pronuntat hotararea a carei anulare se cere,
b) Pentru cazul prevazut de art. 386 lit. d), contestatia in anulare se introduce la instanta
la care a ramas definitiva ultima hotarare. Deci partea nu poate sa aleaga hotararea pe
care vrea sa o atace, cea de a doua hotarare fiind aceea care a fost data in pofida
interdictiei prevazute de art. 10 lit. j) C. proc. pen., incalcand autoritatea lucrului judecat,
va fi retractata de instanta care a dat-o si la care a ramas definitiva, prima instanta, in apel
sau in recurs^1).
---------------
Judecata contestatiei in anulare

La termenul fixat pentru judecarea contestatiei in anulare pot fi prezente partile care au
fost citate, precum si procurorul^1). Judecarea contestatiei in anulare nu poate avea loc
decat in prezenta inculpatului, cand acesta se afla in stare de retinere.
---------------
^1) C.A.B., S. a II-a p., dec. pen. nr.364/1997, in C.A.B., Culegere de practica judiciara
penala - 1997, Editura Holding Reporter, 1998, pag. 76.
Suspendarea hotararii atacate
Intrucat in cadrul contestatiei in anulare se ataca numai hotarari ramase definitive care
sunt executorii, se recunoaste instantei de judecata posibilitatea de a suspenda executarea
hotararii atacate in cazul in care apreciaza ca este necesar. Suspendarea nu constituie o
antepronuntare asupra cererii ci se da cand din cuprinsul cererii ar rezulta elementele
necesare admiterii acesteia.
Conditiile care rezulta din textul art. 390 C. proc. pen. sunt:
a) Instanta sa fie sesizata cu o cerere de contestatie in anulare. Cererea trebuie sa cuprinda
motivul pe care se intemeiaza si care corespunde celor prevazute de lege si sa fie insotita,
cand este cazul, de actele doveditoare. Desi nici legea nu specifica expres, ca in cazul
celorlalte cai de atac extraordinare, in literatura de specialitate s-a precizat si
argumentat^1) ca cererea de contestatie trebuie introdusa in scris.
b) Instanta trebuie sa ia concluziile procurorului care pot fi scrise sau orale.
Facem insa precizarea ca din cele cinci motive de contestatie procurorul nu poate folosi
decat cazurile de la art.386 lit. c si d. Cazurile de contestatie de la literele a)-c) si e) sunt
inoperante in raport de procuror, pentru ca, pe de o parte, acesta nu este citat in cauza, pe
de alta parte, participarea lui in recurs fiind obligatorie, instanta nu trece la judecarea
cauzei in absenta acestuia. Daca un recurs s-ar judeca totusi in absenta procurorului,
cazul ar constitui o incalcare a legii expres prevazuta ca motiv de casare in anulare.
Procurorul nu poate folosi primele doua cazuri de contestatie nici in favoarea partilor.
Daca procurorul observa ca inculpatul nu a fost legal citat la recurs, nu poate introduce
cerere de contestatie invocand primul caz in folosul partii ale carei drepturi au fost
nesocotite, pentru ca motivele inscrise in art.386 lit. a si b pot fi invederate numai de cei
interesati^2).
Judecand contestatia, instanta asculta partile si ia concluziile procurorului si, daca gaseste
contestatii intemeiate desfiinteaza prin decizie hotararea a carei anulare se cere. In urma
admiterii contestatiei in anulare, pe temeiul art. 386 lit. a, instanta urmeaza a desfiinta in
intregime decizia instantei de recurs, chiar in partea privitoare la inculpatul care nu a
facut contestatie si al carui recurs a fost solutionat in lipsa.
O asemenea solutie se impune fata de legatura functionala dintre calea de atac a
contestatiei in anulare si calea de atac a recursului - recurs pe care cea dintai are menirea
de a-l pune in situatia de a fi rejudecat in conditii de legalitate^3). Compunerea
completului de judecata nu este mentionata in lege, dar practica judiciara si doctrina au
stabilit, pornind de la natura juridica a contestatiei, ca retractarea hotararii atacate revine
unui complet de judecata constituit in acelasi fel ca cel care a pronuntat hotararea supusa
anularii^4).
Dupa desfiintarea hotararii a carei anulare se cere prin contestatie, instanta procedeaza,
fie de indata, fie acordand un termen, dupa caz, la rejudecarea recursului sau la
rejudecarea cauzei dupa casare.
In cazul contestatiei prevazute in art. 386 lit. d, lipseste etapa admiterii in principiu,
proprie cazurilor revazute la art. 386 lit. a)-c), e) . In cazul de la art. 386 lit. d) , judecarea
contestatiei se face cu citarea partilor interesate in cauza in care s-a pronuntat ultima
hotarare (conform art. 392 alin. 3 C. proc. pen.).
Judecand contestatia introdusa in baza art. 386 lit. d , instanta asculta partile si ia
concluziile procurorului si, daca gaseste contestatia intemeiata, desfiinteaza prin decizie
sau, dupa caz, prin sentinta ultima hotarare sau acea parte din hotarare cu privire la care
exista autoritate de lucru judecat.
Solutiile pot fi de respingere sau de admitere.
Respingerea contestatiei in anulare are loc atunci cand instanta constata ca motivele
invocate si rit neintemeiate si nedovedite. Pentru faptul ca cererea este inadmisibila sau
tardiva, contestatia ar trebui respinsa in cadrul procedurii admiterii in principiu.
Hotararea atacata ramane valabila si este executorie. In aceasta situatie, daca s-a dispus
suspendarea executarii hotararii atacate se va reveni asupra acesteia, dar oricum
suspendarea are efecte, potrivit legii, numai pana la solutionarea contestat ei (art. 390 C.
proc. pen.).
Admiterea contestatiei in anulare are loc cand instanta constata, dupa dezbateri, ca
cererea de contestat e este intemeiata. in acest caz, instanta se va pronunta prin decizie
prin care va dispune admiterea contestatiei in anulare si desfiintarea hotararii a carei
anulare a fost ceruta. Desfiintarea poate fi totala sau partiala. Desfiintarea, in cazul cand
in cauza exista o pluralitate de fapte si de persoane se va limita la faptele si persoanele la
care se refera contestatia .
In urma desfiintarii hotararii date de instanta de recurs, cauza este repusa in stadiul de
dezbatere a recursului. Rejudecarea se face reluand cauza din stadiul in care aceasta se
gasea, fie al analizarii motivelor de recurs, fie al rejudecarii cauzei, conform art. 385^15
lit. d) C. proc. pen.
Rejudecarea recursului sau a cauzei dupa casare, in urma admiterii contestatiei, conform
art. 392 alin. (1) C. proc. pen., se poate desfasura fie de indata, fie prin acordarea unui
termen.
Sentinta data in contestatie este supusa apelului, iar decizia data in apel este supusa
recursului (art. 392 alin. 4). Prevederile art. 392 alin. 4 isi gasesc aplicare numai in cazul
contestatiei in anulare bazata pe art.386 lit. d , si numai atunci cand instanta se pronunta
asupra unei asemenea contestatii prin sentinta^5).
Fata de modul in care legea reglementeaza atacarea cu recurs a hotararilor judecatoresti si
tinand seama de dispozitiile art. 392 alin. 4 , care prevad posibilitatea atacarii cu apel sau
cu recurs a unor hotarari date in rezolvarea contestatiei in anulare, in literatura de
specialitate si in practica judiciara^6) s-a aratat ca deciziile prin care s-a solutionat
contestatia in anulare in cazurile prevazute in art. 386 lit. a-c (la care recent se adauga si
lit. e , prin modificarea conform cu Legea 356/2006) nu sunt supuse nici apelului si nici
recursului.
---------------
Stiintifica, Bucuresti, 1970, pag. 65-66.
Bucuresti, 2004.
Stiintifica, Bucuresti, 1970, pag. 74 si urm.
^5) C.A.B., S. a II-a p., dec. pen. nr.1235/1998, in C.A.B., Culegere de practica judiciara
penala -1998, Editura AII Beck, 1999, pag.95, Tribunalul Suprem, Sec. pen., dec. nr.
1114/1974, in Revista Romana de Drept, nr. 10/1974, pag.70.
^6) C.A.B., S. I-a pen., d. pen. nr.149/1998, in C.A.B., Culegere de practica judiciara
penala - 1997, Editura Holding Reporter, 1998, pag. 92, Tribunalul Suprem, Sec. pen.,
dec. nr. 4074/1973, in Revista Romana de Drept, nr.5, 1975, pag. 76. Tribunalul Suprem,
Sec. pen., dec. nr. 17/1977, in Revista Romana de Drept. nr.2, 1978, pag. 56, Tribunalul
Suprem, Sec. pen., dec. nr. 382/1980, in Revista Romana de Drept, nr.9, 1980, pag. 62,
Tribunalul Suprem, Sec. pen., dec. nr. 1351/1982, in Revista Romana de Drept, nr.5,
1983, pag.76.
2. Revizuirea
Notiune si caracterizare
Revizuirea este mijlocul procesual prin care sunt atacate hotararile judecatoresti
definitive care contin grave erori de fapt.
Intrucat revizuirea se foloseste impotriva unor hotarari penale definitive, ea face parte din
caile extraordinare de atac.
Organele judiciare pot fi duse in eroare de materialul probator apreciat ca o evidenta
expresie a adevarului, dar care in realitate este fructul unor fraude procesuale (marturii
mincinoase, distrugeri, ascunderi ori substituiri de probe materiale, inscrisuri false,
coruptie procesuala etc.) sau rezultatul inselator al unui concurs de impresionabile
aparente si coincidente considerate mai convingatoare decat orice probe^1).
Asa fiind, cauzele care pot determina revizuirea se refera la:
- existenta unor fapte sau imprejurari care nu au fost cunoscute de instanta la solutionarea
cauzei, daca pe baza acestora se poate dovedi netemeinicia hotararii de achitare, de
incetare a procesului penal ori de condamnare,
- elementele noi se datoreaza constatarii ca mijloacele de proba care au stat la baza
hotararii judecatoresti sunt incorecte (de ex., un martor, un expert sau interpret a savarsit
infractiunea de marturie mincinoasa in cauza a carei revizuire se cere sau, un inscris care
a servit ca temei al hotararii a carei revizuire se cere a fost declarat fals),
- situatia in care un magistrat care a efectuat urmarirea sau a participat la judecata ori
persoana care a efectuat urmarirea penala a savarsit o infractiune in legatura cu cauza a
carei revizuire se cere si care pune la indoiala corectitudinea solutiei,
- situatia in care s-au adoptat doua hotarari judecatoresti, date in cauze diferite, care
stabilesc fapte ce se contrazic.
Intrucat imprejurarile in discutie se rasfrang asupra intregii desfasurari a procesului,
incluzand faza de urmarire penala si de judecata este necesar ca desfasurarea acestei cai
de atac sa parcurga neaparat, in mare, aceleasi activitati procesuale pe care le-a parcurs
procesul penal. Din acest motiv, calea de atac a revizuirii are o parte care se desfasoara in
fata procurorului, fiind asemanatoare cu procedura de redeschidere a urmaririi penale,
insa solutiile nu mai sunt cele de la terminarea urmaririi penale, deoarece se verifica o
hotarare ramasa definitiva, procurorul fiind obligat sa inainteze intregul material,
continand si concluziile sale, instantei competente care va revizui hotararea atacata^2).
Calea de atac extraordinara a revizuirii cunoaste o mare varietate de sisteme,
diferentierile de-a lungul vremii si de la o tara la alta fiind dintre cele mai diferite. Avand
in vedere multiple posibilitati de normare este indicat sa se cunoasca modul in care
reglementarea actuala a cristalizat unele din caracteristicile mai importante ale
revizuirii^3):
a) in sistemul roman actual revizuirea este nediferentiata intelegand prin aceasta ca ea se
poate folosi in orice cauza, indiferent de gravitatea faptei penale la care se refera
hotararea definitiva. Sistemul diferentiat limiteaza de regula utilizarea revizuirii numai
pentru fapte avand o anumita gravitate .
b) Revizuirea este nelimitata permitand introducerea caii de atac in favoarea cat si in
defavoarea unei parti. Sistemele limitate admit revizuirea numai in favoarea
condamnatului, sacrificand in numele unui umanism gresit inteles adevaratele interese ale
societatii. Acest sistem, tipic mai ales pentru reglementari mai vechi si regasit atat in
legislatia romana cat si in cea straina , a fost criticat pe buna dreptate aratandu-se ca
adevarul trebuie sa triumfe in toate cazurile si nu numai cand este favorabil inculpatului.
c) Legislatia romana consacra sistemul revizuirii totale si partiale, care este mai elastic,
sensibil deosebit de aplicarea sistemului de revizuire totala, in care cererea se admite
numai cand vinovatul a fost condamnat sau vinovatul a fost achitat, atunci cand solutia
atacata urmeaza a se inlocui cu alta diametral opusa.
d) Reglementarea noastra actuala admite de multa vreme in materie de revizuire sistemul
competentei unitare. Potrivit acestuia, atat judecarea in principiu a cererii de revizuire
(judicium rescindens) cat si rejudecarea cauzei in fond (judicium rescinssorium) se
desfasoara in fata aceleiasi instante, ceea ce constituie un serios element de simplificare
procesuala.
e) Sistemul romanesc de revizuire se caracterizeaza printr-o procedura mijlocita,
constand in efectuarea inaintea judecarii a unor acte de cercetare, realizate de catre
procuror sau de catre organele de cercetare prin delegatie.
stabilit de art.394 lit. e, referitor la caracterul neconciliant a doua hotarari definitive. In
persoane diferite si acelasi fapt ori aceeasi persoana dar fapte diferite^4), pe cand in cazul
contestatiei in anulare identitatea de fapte si persoane trebuie sa subziste spre a se putea
retine autoritatea de lucru judecat^5).
---------------
2005.
^3) Conform N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996,
pag. 338-339.
Hotararile supuse revizuirii
Potrivit art.393 hotararile penale definitive pot fi supuse revizuirii atat cu privire la latura
penala, cat si cu privire la latura civila^1).
De asemenea, legea prevede ca, in situatia in care o hotarare priveste mai multe
infractiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau
dintre faptuitori.
Sub aspectul provenientei lor, legea precizeaza ca sunt supuse revizuirii numai hotararile
judecatoresti. In consecinta, este inadmisibila, bunaoara, revizuirea unei ordonante de
incetare a urmaririi penale, impotriva masurilor si actelor de urmarire penala exista calea
plangerii prevazuta de art. 275 , plangere de care se poate folosi orice persoana careia i s-
a adus o vatamare a intereselor sale legitime^2).
Desi legea nu precizeaza, in literatura juridica si in practica judiciara^3) s-a aratat, pe
buna dreptate, ca nu pot fi supuse revizuirii decat hotararile judecatoresti definitive
pronuntate de instantele romane.
Sunt supuse revizuirii numai hotararile judecatoresti care contin o rezolvare a fondului
cauzei, deoarece prin revizuire se urmareste inlaturarea erorilor de fapt pe care le contin
hotararile judecatoresti, or, asemenea erori pot fi intalnite numai in hotararile care rezolva
fondul cauzei penale. Sunt hotarari prin care se rezolva fondul cauzei acelea prin care
instanta se pronunta asupra raportului juridic de drept substantial si asupra raportului
juridic procesual penal principal^4).
Revizuirea poate avea loc atat cu privire la latura penala cat si cu privire la latura civila.
Daca inculpatul a cerut revizuirea sub ambele aspecte ale cauzei - penal si civil - chiar
daca procurorul, inaintand cererea instantei, a apreciat ca revizuirea este necesara numai
sub aspect civil, instanta trebuie sa solutioneze cererea de revizuire cu privire la ambele
laturi ale procesului^5).
---------------
^1) Revizuire cu privire la latura civila - C.Furtuna, Gh.Brenciu, Actiunea civila si
procesul penal, Craiova, 1995.
^2) T.j. Bacau, d.p. nr.1174 din 1970, in Revista Romana de Drept, nr.7, 1971, pag.160.
^3) C.A.Cluj, Sec. pen., d.p. nr.469/7.07.1998, in CA.Cluj, Culegere de practica judiciara
- 1998, Editura Lumina Lex, 2000, pag.332, Tribunalul Suprem, Sec. pen., dec. nr.
57/1971, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976-
1980, pag.386.
^5) Tribunalul Suprem, s. pen.. compl. milit., dec. nr. 133/1973, Repertoriu alfabetic de
practica judiciara in materie penala pe anii 1969-1975, pag. 384.
Cazurile de revizuire
Intrucat prin revizuire se incearca inlaturarea erorilor judiciare din hotararile judecatoresti
intrate in puterea lucrului judecat, o preocupare a legiuitorul a fost, in stabilirea cauzelor
de revizuire, pastrarea unui echilibru intre doua cerinte:
- de a se ocroti puterea lucrului judecat si
- necesitatea inlaturarii erorii judiciare.
S-au ales acele cauze care ajuta la inlaturarea erorii judiciare si care nu duc la
tergiversarea nejustificata a procesului penal prin eventualul abuz al partilor.
Deoarece eroarea judiciara poate aparea atat in favoarea cat si in defavoarea inculpatului,
in ambele cazuri fiind violat principiul aflarii adevarului s-a ajuns, in actuala
reglementare, la consacrarea unitara a tuturor cauzelor de revizuire, atat in cazul revizuirii
cerute in favoarea inculpatului cat si atunci cand este ceruta in defavoarea sa^1).
Datorita faptului ca revizuirea este o cale extraordinara de atac, legiuitorul a limitat
situatiile in care se poate declansa acest remediu procesual. Potrivit art. 394, revizuirea
poate fi ceruta cand:
a) s-au descoperit fapte sau imprejurari ce nu au fost cunoscute de instanta la solutionarea
cauzei,
Cel mai reprezentativ caz de revizuire, sub aspectul noutatii elementelor care conduc la
inlaturarea erorilor judiciare existente intr-o hotarare definitiva, il constituie descoperirea
de fapte sau imprejurari ce nu au fost cunoscute de instanta la solutionarea cauzei.
Din analiza dispozitiilor art. 394 rezulta ca revizuirea intemeiata pe descoperirea de fapte
sau imprejurari noi este dublu conditionata, in sensul ca:
- trebuie sa fie vorba de descoperirea unor fapte sau imprejurari ce nu au fost cunoscute
de instanta la solutionarea cauzei,
- faptele sau imprejurarile noi sa poata dovedi netemeinicia hotararii de achitare, de
incetare a procesului penal sau de condamnare.
Cu privire la prima conditie a acestui caz de revizuire, in literatura de specialitate s-a
aratat, pe buna dreptate, ca expresia „fapte sau imprejurari" semnifica probele propriu-
zise adica elementele de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit
in calea de atac a revizuiri^2). In acest sens constituie „fapte sau imprejurari" orice
intamplare, situatie, stare care, in mod autonom sau in coroborare cu alte probe, poate
duce la dovedirea netemeiniciei hotararii de achitare, incetare a procesului penal sau
condamnare.
Pentru a exista cazul de revizuire care se analizeaza este necesar ca sa fie noi faptele sau
imprejurarile invocate sau faptele probatorii si mijloacele de proba prin care acestea pot fi
administrate in cauza. Pot fi considerate ca „noi" si mijloacele de proba care nu au putut
fi cunoscute de instanta la data solutionarii cauzei, desi aceasta cunostea faptele
probatorii. Nu pot fi insa considerate „probe noi" in sensul cerut de lege mijloacele de
proba propuse in completarea dovezilor administrate (bunaoara, propunerea unor martori
noi, care ar cunoaste un fapt discutat in fata instantei de fond^3).
Practica judiciara a stabilit ca este inadmisibila cererea de revizuire sprijinita pe aparitia
unor imprejurari noi de natura a inlatura constatarea starii de recidiva^4), ori a stabilirii
starii de provocare^5). Trebuie respins si motivul prin care se pretinde ca revizuentul a
avut la data savarsirii infractiunii discernamant diminuat, pentru ca imprejurarea nu duce
la alta situatie de fapt de natura a determina achitarea, ci ar putea avea consecinte doar
asupra cuantumului pedepsei^6).
b) un martor, un expert sau un interpret a savarsit infractiunea de marturie mincinoasa in

cauza a carei revizuire se cere,
Declaratia mincinoasa a martorului nu trebuie sa constituie obligatoriu o infractiune,
determinata fiind constatarea pe cale judiciara a denaturarii adevarului. Daca martorului,
care a facut declaratii mincinoase cu privire la aspecte esentiale ale cauzei, i s-a aplicat
art.18^1 C. pen., fapta neprezentand gradul de pericol social al unei infractiuni,
imprejurarea poate fi folosita ca motiv de revizuire^7).
Cand dovada marturiei mincinoase nu se face prin hotarare judecatoreasca sau ordonanta
procurorului, cererea de revizuire nu se poate intemeia exclusiv pe retractarea declaratiei
de catre martorul respectiv. Caracterul mincinos al declaratiei urmeaza sa rezulte si din
alte elemente probatorii^8).
c) un inscris care a servit ca temei al hotararii a carei revizuire se cere a fost declarat fals,
Cazul este foarte apropiat de cel precedent bazandu-se tot pe faptul ca proba care a
determinat solutionarea eronata a cauzei a fost denaturata. in afara declaratiilor
mincinoase ale unor martori pot duce la erori judiciare si inscrisurile false, de aceea,
regimul juridic al acestui caz de revizuire este conceput in aceleasi conditii.
d) un membru al completului de judecata, procurorul ori persoana care a efectuat acte de

cercetare penala a comis o infractiune in legatura cu cauza a carei revizuire se cere.
Cand cererea de revizuire este intemeiata pe art.394 lit. d , instanta are obligatia sa
verifice daca infractiunea savarsita de organul judiciar a determinat nelegalitatea sau
netemeinicia hotararii atacate. In speta, instanta trebuie sa ceara spre verificare dosarul
prin care fostul lucrator din cadrul organului de cercetare fusese condamnat pentru
exercitarea de violente cu ocazia ascultarii unui martor, pentru a putea conchide daca in
felul acesta martorul a dat declaratii nereale, de natura a influenta solutia pronuntata in
cauza a carei revizuire se cere^9).
e) cand doua sau mai multe hotarari judecatoresti definitive nu se pot concilia.
Hotararile inconciliabile supuse revizuirii trebuie sa prezinte urmatoarele
caracteristici^10):
a) sa fie definitive, imprejurarea ca pentru infractiunea in legatura cu care a fost
condamnat recurentul se desfasoara un nou proces, impotriva unei alte persoane,
presupusa ca a comis singura fapta respectiva, nu da dreptul la ducerea cererii de
revizuire, decat daca dupa solutionarea definitiva a ultimei cauze se vor ivi doua hotarari
neconciliante^11),
b) sa aiba caracter penal^12), problema inconciliabilitatii nu se pune intre o hotarare
judecatoreasca penala si una civila, contrarietatea dintre acestea putand fi rezolvata pe
alte cai^13), (recurs in anulare, folosirea primului caz de revizuire, autoritatea lucrului
judecat).
c) sa contina o rezolvare a fondului, nu se poate retine caracterul neconciliant dintre o
hotarare de declinare de competenta si una care rezolva fondul cauzei
d) sa nu fie atacate concomitent prin alte cai de atac extraordinare, aceasta situatie
deschizand eventualitatea inlaturarii neconciabilitatii dintre hotarari, face inaplicabila
folosirea temeiului respectiv
e) inconciabilitatea sa rezulte din dispozitivul hotararilor judecatoresti^14) si sa se refere
la situatii de fapt, nu de drept^15).
---------------
2005.
^2) C.A.B., S. a II-a p., d.p.nr.1102/1998, in C.A.B., Culegere de practica judiciara
penala-1998, Editura All Beck, 1999, pag.265, D.V. Mihaescu, V. Ramureanu, Caile
extraordinare de atac in procesul penal, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1970, pag. 168.
^3) C.A.B., S. a II-a p., d.p. nr.32/A/1997, in C.A.B., Culegere de practica judiciara
penala - 1997, Editura Holding Reporter, 1998, pag.336, Trib. Bucuresti, Sec. pen., d.p.
nr.120/ 30.06.1997, in T.B., Culegere de practica judiciara penala - 1997, Editura All
Beck, 1999, pag.366, Tribunalul Suprem, Sec. pen., dec. nr. 1943/1976, in Revista
Romana de Drept, nr.12/1984, pag.77.
^4) Trib. Jud. Brasov, dec.pen. nr. 806/1969, Revista Romana de Drept, nr. 2/1970, pag.
168.
^5) Tribunalul Suprem, sect.pen.dec. nr. 2663/1971, Revista Romana de Drept, nr.
6/1972, pag. 170.
^6) Trib. Jud. Timis, dec.pen. nr. 55/1980, Revista Romana de Drept, nr. 10/1980, pag.
71.
^7) Tribunalul Suprem, sect.pen.dec. nr. 339/1982,Revista Romana de Drept, nr. 4/1983,
pag. 76.
^9) Tribunalul Suprem, sect. pen., dec.nr. 1136/1975, Repertoriu alfabetic de practica
351-352.
^11) Trib.Reg.Galati, incheierea din 17 oct.1959, Legalitatea populara nr. 6/1960, pag.
83.
^12) Tribunalul Suprem, sect.mil., dec. nr. .86/1975, Revista Romana de Drept nr.
7/1976, pag. 61.
^13) In doctrina si practica s-a dezbatut mult problema si din punct de vedere opus, cel al
procedurii civile (vezi, Octavian Gidei, Consideratii asupra revizuirii unor hotarari
definitive potrivnice, Revista Romana de Drept, nr. 9/1980, pag. 19-22), pentru cazurile
cand latura civila este rezolvata separat printr-o hotarare civila ulterioara, neconcilianta
cu hotararea penala.
^14) Trib. Pop. Corabia, incheierea din 10 aprilie 1959 (dosar 28/1956), Justitia Noua nr.
6/1958, pag. 1090.
^15) Tr. Pop, Dreptul procesual penal, vol. IV, Tipografia Nationala, Cluj, 1946, pag.
517.
Persoanele care pot cere revizuirea
In art. 396 C. proc. pen. sunt stabilite persoanele care pot cere revizuirea. Acestea sunt:
- Partile, in limitele calitatii lor procesuale. Legea, in acest caz, se refera numai la cele
patru parti: inculpat, partea vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente,
excluzand ceilalti participanti din procesul penal (ca in cazul cailor de atac ordinare).
- Procurorul, ca organ de stat care are sarcina exercitarii cailor de atac impotriva
hotararilor nelegale si netemeinice, nu este tinut in limite procesuale si poate sa initieze
procedura revizuirii, din oficiu, atat in latura penala cat si in cea civila.
- Sotul si rudele apropiate ale inculpatului. S-a creat posibilitatea ca persoanele
prezumate ca avand o anumita afectiune sa poata cere revizuirea, avand pozitia de
substituiti procesuali, in favoarea condamnatului aflat in viata sau chiar dupa moartea
acestuia.
- Organele de conducere ale unitatilor la care se refera art. 145 C. pen. Daca aceste
organe au cunostinta de vreo fapta sau imprejurare care ar motiva revizuirea sunt obligate
sa sesizeze pe procuror. Cauza la care se refera aceasta obligatie trebuie sa aiba legatura
cu activitatea unitatii. Aceasta dispozitie, in cazul respectarii, face inaplicabile
dispozitiile art. 263 si 265 C. pen. ce incrimineaza „omisiunea sesizarii organelor
judiciare" despre savarsirea unei infractiuni in legatura cu serviciul si „omisiunea de a
incunostinta organele judiciare" asupra unor imprejurari care, daca ar fi cunoscute, ar
duce la stabilirea nevinovatiei unei persoane condamnate pe nedrept.
Cererea de revizuire
Fiind o manifestare de vointa a unei persoane care are dreptul sa declanseze revizuirea,
cererea de revizuire este un act procesual.
Cererea se face in scris, cu aratarea cazului de revizuire pe care se intemeiaza si a
mijloacelor de proba pentru dovedirea acestuia.
Potrivit art. 397 alin. 1, cererea de revizuire se adreseaza procurorului de la Parchetul pe
langa judecatoria, tribunalul, Curtea de Apel sau Inalta Curte de Casatie si Justitie care a
judecat cauza in prima instanta. Avand in vedere ca, in actuala organizare a instantelor,
judecata in prima instanta poate avea loc la oricare nivel, cererea de revizuire poate fi
adresata chiar Parchetului aflat in varful piramidei in cazul in care judecata in prima
instanta are loc la Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Pentru ca cererea de revizuire sa poata furniza date complete privind posibilitatea
admiterii cazului de revizuire, ea trebuie sa contina si mijloacele de proba care dovedesc
cazul de revizuire invocat. In ipoteza in care cererea de revizuire nu contine datele
mentionate mai sus, procurorul cheama persoana care a facut cererea in vederea
completarii sau precizarii acesteia^1).
---------------
Etapele procedurii de revizuire

In reglementare data de Codul de procedura penala din 1968, revizuirea se desfasoara in
trei etape:
- etapa procedurii prealabile (art. 399, 401-402 ),
- etapa judecarii in principiu (art. 402-404 )
- etapa judecarii in fond (art. 405-406 ).
Aceste etape sunt reglementate pentru a se putea realiza o verificare completa a existentei
cazurilor de revizuire.
Competenta in materie de revizuire este instanta care a judecat cauza in prima instanta
(art.401 C .pr. pen.). Dispozitia este in concordanta cu natura juridica a revizuirii, care
fiind o cale de retractare a hotararii urmeaza a fi solutionata de aceeasi instanta ce a
judecat anterior cauza. in caz de inconciliabilitate a hotararilor competenta se determina
potrivit dispozitiilor art.35 c.pr.pen., fiind aplicabile regulile de preferinta sau prioritate
admise de lege in caz de conexitate si indivizibilitate.
Cand potrivit criteriilor din art. 30 pot fi competente mai multe organe, in practica s-a
decis ca cererea de revizuire se va judeca de catre instanta care se afla la locul savarsirii
infractiunii^1).
In stabilirea competentei la revizuire nu au insemnatate solutiile pronuntate de instante
eventual diferite^2), dupa cum nu este determinant nici organul in fata caruia a ramas
hotararea definitiva^3). Competenta revizuirii revine instantei care a judecat in fond,
chiar daca este vizata indreptarea exclusiva a hotararii instantei de recurs^4).
In actuala reglementare s-a inlaturat dispozitia potrivit careia procurorul putea sa puna
capat revizuirii in cazul in care aprecia ca cererea este netemeinica, stabilindu-se ca, in
toate cazurile, procurorul trebuie sa sesizeze instanta de judecata. Dispozitia este fireasca
deoarece asupra unei cai de atac trebuie in final sa se pronunte instanta de judecata care
poate da hotarari ce intra in puterea lucrului judecat. Dupa admiterea in principiu,
rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de procedura privind judecata in prima
instanta (art. 405 C. proc. pen.), pronuntandu-se o hotarare care poate fi supusa cailor de
atac ordinare, daca se refera la hotarari ce pot fi atacate cu apel sau recurs (art. 407 C.
proc. pen.)^5).
Investirea instantei facandu-se prin concluziile procurorului judecarea cererii de revizuire
nu poate depasi cazurile de revizuire la care acestea se refera. Luarea in considerare din
oficiu sau la cererea partii interesante a unor imprejurari ce nu au fost sesizate
procurorului si care nu au facut obiect de cercetare nu este posibil, pentru ca in felul
acesta s-ar depasi limitele reglementarii noastre care nu admite in materie de revizuire
sistemul procedurii nemijlocite. In conformitate cu o asemenea conceptie, in practica s-a
decis ca trimiterea dosarului la procuror spre a se face cercetari cu privire la alte cazuri de
revizuire, pe care partea interesata le releva direct instantei, nu este admisibila^6).
---------------
^1) Trib.Suprem, sect. pen.dec nr. 1505/1977, Revista Romana de Drept nr. 1/1978, pag.
69, Tribunalul Suprem, sect.pen.dec. nr. 2648/1975, Revista Romana de Drept nr. 9/1976,
pag. 67.
^2) Tribunalul Suprem, sect.pen.dec. nr. 1655/1976, Revista Romana de Drept nr.
3/1977, pag. 62.
^3) Tribunalul Suprem, sect.pen.dec. nr. 1745/1979, Revista Romana de Drept nr.4/1980,
pag. 65.
^4) Tribunalul Suprem, sect.pen.dec 305/1979, Revista Romana de Drept, nr. 10/1979,
pag. 69.
^6) Trib Jud.Dolj, dec.pen.nr. 330/1971, Revista Romana de Drept, nr. 8/1971, pag. 146-
147.
Termenul de introducere a cererii de revizuire
In privinta termenului in care poate fi ceruta revizuirea, legea contine doua reglementari
distincte, dupa cum cererea de revizuire este in favoarea condamnatului sau in defavoarea
condamnatului, a celui achitat sau a celui fata de care s-a incetat procesul penal.
Potrivit art. 398 alin. 1, cererea de revizuire in favoarea condamnatului se poate face
oricand, chiar dupa executarea pedepsei sau dupa moartea condamnatului.
Potrivit art.398 alin.1, cererea de revizuire in defavoarea condamnatului, a celui achitat
sau a celui fata de care s-a incetat procesul penal se poate face in termen de un an care
curge:
a) in cazul prevazut in art. 394 lit. a) , precum si in cazurile prevazute la lit. b), c) si d)
cand nu sunt constatate prin hotarare definitiva, de la data cand faptele sau imprejurarile
au fost cunoscute de persoana care face cererea,
b) in cazurile prevazute in art. 394 lit. b), c) si d) , daca sunt constatate prin hotarare
definitiva, de la data cand hotararea a fost cunoscuta de persoana care face cererea.
Solutiile la admiterea in principiu

Enumerare
Dupa examinarea cauzei instanta poate sa dea doua solutii:

- admiterea in principiu, daca constata ca cererea de revizuire indeplineste conditiile
prevazute de lege pentru rejudecarea cauzei. Conditiile nu se vor referi la fondul cauzei ci
la realizarea conditiilor formale (intrinseci si extrinseci) si la elementul de noutate care ar
putea duce la constatarea netemeiniciei si a nelegalitatii, in limitele prevazute de lege, a
hotararii atacate prin cererea de revizuire. Instanta se va afla in aceeasi situatie cand va
constata ca hotararile sunt inconciliabile. In acest caz va dispune, prin incheiere motivata,
admiterea in principiu si va proceda la rejudecarea in fond a cauzei. Incheierea de
admitere in principiu poate fi atacata numai o data cu fondul.
- respingerea cererii de revizuire, daca constata ca aceasta nu indeplineste conditiile
legale, chiar dupa administrarea de probe noi. Respingerea se dispune prin sentinta, care
poate fi atacata in caile de atac. In acest caz nu poate fi aplicabila decat regula ce se
degaja din principiul general statuat in art. 361 alin. 1 , dupa care sentintele pot fi atacate
cu apel, daca legea nu prevede altfel. Tacerea art. 407 c.pr.pen. nu poate fi retinuta decat
ca o simpla inadvertenta de text^1), orice alta interpretare fiind absurda^2).
In caz de respingere, cererea de revizuire neafectand hotararea atacata, aceasta se
mentine. Daca in cursul procedurii s-a dispus suspendarea executarii hotararii atacate, ea
inceteaza ope legis, prin respingerea cererii de revizuire, chiar daca nu se mentioneaza
expres in hotararea de respingere^3).
---------------
^1) Gr. Theodoru, Hotararile penale supuse recursului, Revista Romana de Drept nr.
7/1969, pag. 14.
Academiei, Bucuresti, 1970, vol. II, pag. 277.
Rejudecarea dupa admiterea in principiu
Avand in vedere functionalitatea pe care o are etapa judecarii in principiu, aceasta se

infatiseaza ca o judecata de ordin procesual, in care se verifica temeinicia cererii de
revizuire pentru a se hotari daca urmeaza sa aiba loc o rejudecare a fondului cauzei.
In cazul in care are loc admiterea in principiu a cererii de revizuire urmeaza rejudecarea
fondului cauzei a carei revizuire se cere.
Rejudecarea cauzei dupa admiterea in principiu a cererii de revizuire se face potrivit
regulilor de procedura privind judecata in prima instanta. Trebuie, insa, subliniat faptul ca
unele dispozitii care au incidenta obligatorie la judecata in prima instanta nu se aplica
intocmai dupa admiterea in principiu^1).
Efectul extensiv este propriu si caii de atac a revizuirii, dispozitiile art. 373 aplicandu-se
in aceasta materie. Ca urmare, daca cererea de revizuire s-a admis, instanta este obligata
sa examineze consecintele acesteia si cu privire la partile care nu au facut cerere sau la
care cererea nu se refera si sa extinda efectele revizuirii la ele, fara insa sa le creeze o
situatie mai grea.
In cazul admiterii revizuirii, eroarea judiciara trebuie reparata sub toate aspectele
posibile, pentru a pune pe cel care a suportat-o in situatia anterioara. Se impune deci
anularea retroactiva a hotararii revizuite si a efectelor sale. Efectul retroactiv este una din
caracteristicile care deosebeste revizuirea de reabilitare^2).
Avand in vedere ca partile din proces pot cere revizuire numai in limitele calitatii lor
procesuale (art.396 alin.1 lit. a ), admiterea revizuirii se va face numai intre aceste limite,
astfel, cererea facuta de partea vatamata nu poate afecta latura civila a hotararii, cererea
facuta de partea civila nu poate afecta latura penala a hotararii. In dispozitiile art. 406
alin.2 se arata ca la solutionarea revizuirii sunt aplicabile normele legale privind efectul
extensiv al apelului^3).
---------------
Revizuirea laturii civile
In art. 408 C. proc. pen. se prevede ca regulile cuprinse in procedura revizuirii se aplica
in mod corespunzator si in ce priveste revizuirea hotararii penale cu privire la latura
civila.
In cazul in care cererea s-a referit la latura penala, admitandu-se, daca are consecinte si in
latura civila, este firesc sa se reflecte si in solutionarea acesteia. In cazul in care se
dispune achitarea inculpatului pentru ca fapta nu exista sau nu a comis-o el, trebuie
eliberat, cu plata despagubirilor cuvenite
Cererea introdusa de partea vatamata, fara partea civila, nu va afecta latura civila.
Cererile introduse de partea civila si partea responsabila civilmente nu vor afecta decat
latura civila a hotararii a carei revizuire se cere^1).
---------------
3. Recursul in interesul legii
Recursul in interesul legii este o cale de atac extraordinara, in interesul exclusiv al

realizarii legalitatii, pe care o poate exercita procurorul general al Parchetului de pe langa
Inalta Curte de Casatie si Justitie, direct, sau ministrul justitiei, prin intermediul
procurorului general al Parchetului de pe larga Inalta Curte de Casatie si Justitie, cand
constata ca instantele au interpretat si aplicat diferit legile penale si de procedura penala,
recurs ce se judeca de Inalta Curte de Casatie si Justitie, care se pronunta asupra
chestiunilor de drept care au primit o solutionare diferita, asigurand interpretarea si
aplicarea un tara a legilor in discutie, pe intreg teritoriul tarii.
Potrivit art. 414^2 C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta
Curte de Casatie si Justitie, direct, sau ministrul justitiei, prin intermediul procurorului
general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie are dreptul , sa ceara
inaltei Curti de Casatie si Justitie sa se pronunte asupra chestiunilor de drept care au
primit o solutionare diferita din partea instantelor judecatoresti. In realizarea acestei
sarcini, de a asigura interpretarea si aplicarea unitara a legilor penale si de procedura
penala, atat Parchetul de pe langa inalta Curte de Casatie si Justitie, cat si ministerul
justitiei, organizeaza studii ale practicii.
Constatand practici neunitare ale instantelor de recurs, centralizandu-se la Parchetul de pe
langa inalta Curte de Casatie si Justitie, procurorul general va declara recurs in interesul
legii solicitand Inaltei Curti de Casatie si Justitie sa pronunte interpretarea corecta. Ca
atare, instanta suprema nu se va pronunta decat asupra chestiunilor de drept. . Principala
caracteristica a recursului in interesul legii se bazeaza pe faptul ca in caz de admitere
casarea hotararii definitive este pur teoretica, fiind pronuntata fara sa urmeze o alta
rejudecare si care nu are alt scop decat de a da satisfactie principiilor de drept si de a
indica instantelor respective jurisprudenta instantei supreme.
Recursul se judeca de Sectiile Unite, la care trebuie sa ia parte cel putin 2/3 din
judecatorii in functie^1).
Deciziile prin care se solutioneaza sesizarile se pronunta de catre Sectiile Unite ale Inaltei
Curti de Casatie si Justitie, sunt obligatorii si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei,
precum si pe pagina de Internet a instantei supreme, ele sunt aduse la cunostinta
instantelor de catre Ministerul Justitiei^2).
Deci, aceste decizii desi nu sunt izvor de drept, sunt obligatorii pentru interpretarea unor
dispozitii ale legii penale si de procedura penala, pentru a asigura aplicarea unitara pe
intreg teritoriul tarii. In baza acestora instanta suprema va casa hotararile neconforme
indrumarilor date in recurs ordinar sau in anulare.
Solutiile pronuntate in materie sunt numai in interesul legii, nu au efect asupra hotararilor
judecatoresti examinate si nici cu privire la situatia partilor din acele procese^3).
Solutiile se pronunta numai in interesul legii, motiv pentru care nu au efect asupra
hotararilor judecatoresti examinate si nici cu privire la situatia partilor in proces. In baza
acestor decizii, daca este in termen, procurorul general va putea declara recurs in anulare
impotriva hotararilor gresite.
---------------
^2) Potrivit completarilor Codului de Procedura Penala, introduse prin art. 197 din Legea
nr. 281/2003
3. Recursul in anulare
Recursul in anulare a fost o cale extraordinara de atac, pe care o putea exercita

procurorul general al parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, din oficiu,
sau la cererea ministrului justitiei, cu o devolutie privind erorile de drept, in principal,
dar si unele de fapt, foarte grave. Recursurile in anulare se judecau numai de Curtea
Suprema de Justitie, ce putea la acea ora, potrivit reglementarii, reforma si anula
hotararea atacata, dispunand rejudecarea de catre instanta a carei hotarare este casata.
Prezentarea de mai sus are doar valoare istorica deoarece prin art. 1 din Legea nr.
576/2004 pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala, articolele
409 - 414 privind recursul in anulare s-au abrogat^1).
---------------

Drept Procesual Penal-Partea Speciala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Procesual Penal-Partea Speciala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPT PROCESUAL PENAL

II. PARTEA SPECIALA

Sesizarea organelor de urmarire penala

In literatura de specialitate, urmaririi penale i s-au dat numeroase definitii, apropiate ca

Competenta organelor de urmarire penala

Actele incheiate de organele de urmarire penala

In cursul urmaririi penale se intocmesc de organele de urmarire penala o serie de acte

Sesizarea din oficiu

Sesizarea in cazuri speciale

Scopul si limitele actelor premergatoare

Actele premergatoare au o importanta deosebita deoarece cuprind o activitate, uneori, de

Continutul actelor premergatoare

Inceperea urmaririi penale

Inceperea urmaririi penale este un moment procesual cu semnificatii deosebite. Pe de o

Efectuarea urmaririi penale

Procedura prezentarii materialului de urmarire penala

Prezentarea materialului de urmarire penala este o institutie care marcheaza, pe de o

Prezentarea materialului de urmarire penala de catre procuror

Terminarea urmaririi penale (art. 242-248)

Consideratii privind terminarea urmaririi penale

Terminarea urmaririi penale fara punerea in miscare a actiunii penale

Inaintarea dosarului privind pe invinuit

De indata ce cercetarea penala este terminata, organul de cercetare penala trebuie sa

B) Activitatea organului de cercetare penala poate prezenta lipsuri fie in sensul

Terminarea urmaririi penale cu actiunea penala pusa in miscare

Inaintarea dosarului de urmarire penala privind pe inculpat

Referatul de terminare a urmaririi penale

Referatul intocmit de organul de cercetare penala trebuie sa se limiteze, in cazul urmaririi

In reglementarea urmaririi penale se face deosebire intre termenul urmaririi penale si

Verificarea lucrarilor urmaririi penale

La terminarea urmaririi penale, procurorul, primind lucrarile de urmarire penala si

Incetarea urmaririi penale (art.242-248)

Scoaterea de sub urmarire penala (art. 249-249^1)

Cand, pe parcursul desfasurarii urmaririi penale, se constata existenta vreunuia dintre

Clasarea cauzelor penale (art. 11 pct. 1 lit. a)

Suspendarea urmaririi penale

Daca pe parcursul cercetarilor penale nu a fost dispusa suspendarea urmaririi penale, la

Restituirea cauzei in vederea completarii sau refacerii urmaririi penale

Trimiterea cauzei la organul competent sa efectueze urmarirea penala

Procedura sesizari instantei de judecata prin rechizitoriu

Avand in vedere importanta pe care o prezinta rechizitoriul ca act de sesizare a instantei,

Alte solutii: restituirea si trimiterea cauzei

RELUAREA URMARIRII PENALE

Solutiile ce sunt date la epuizarea fazei de urmarire penala nu au autoritate de lucru

Cazurile de reluare a urmaririi penale

Reluarea urmaririi penale dupa suspendare

Reluarea urmaririi penale in caz de restituire a cauzei de catre instanta de judecata in

Redeschiderea urmaririi penale

Este posibil sa se constate ulterior ca mentinerea solutiei nu se justifica fie pentru ca ea a

Caracterele juridice ale plangerii prealabile

Plangerea prealabila prezinta urmatoarele caractere:

Titularii plangerii prealabile

Organele carora li se adreseaza plangerea

Continutul plangerii prealabile

I. GENERALITATI DESPRE JUDECATA

Obiectul fazei de judecata

Judecata este faza centrala a procesului, desfasurata de instantele de judecata, dupa

Publicitatea sedintei de judecata

Nemijlocirea ca regula a judecatii

Nemijlocirea consta in obligatia instantei de a indeplini in mod direct toate actele

Contradictorialitatea sedintei de judecata

Principiul contradictorialitatii este un principiu specific judecatii care consta in dreptul pe

Oralitatea ca regula a fazei de judecata