Organele de constatare şi competenţa lor

Conform art. 273 C.pr.pen. organele de constatare sunt următoarele:

a) poliţia - pentru infracţiuni ce nu sînt date prin lege în competenţa altor organe de
constatare;
b) Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei - pentru infracţiuni date
prin lege în competenţa sa;
c) Serviciul Vamal - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;
d) Serviciul de Informaţii şi Securitate - pentru infracţiuni ale căror prevenire şi
contracarare îi sînt atribuite prin lege;
e) comandanţii unităţilor şi formaţiunilor militare, şefii instituţiilor militare - pentru
infracţiuni săvîrşite de militarii din subordine, precum şi de persoanele supuse serviciului militar
în timpul cantonamentelor; pentru infracţiuni săvîrşite de muncitorii şi angajaţii civili ai Forţelor
Armate ale Republicii Moldova, legate de îndeplinirea îndatoririlor lor de serviciu, sau săvîrşite
la locul de dislocare a unităţii, formaţiunii, instituţiei;
f) şefii instituţiilor penitenciare - pentru infracţiuni comise în locurile de detenţie, în timpul
escortării sau în legătură cu punerea în executare a sentinţelor de condamnare; de asemenea şefii
instituţiilor curative de specialitate - în cazurile referitoare la persoane cărora le sînt aplicate
măsuri de constrîngere cu caracter medical;
g) comandanţii de nave şi aeronave - pentru infracţiuni săvîrşite pe acestea în timp ce
navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor şi aeroporturilor;
h) instanţele de judecată sau, după caz, judecătorii de instrucţie - pentru infracţiuni de
audienţă.

Actele de constatare şi importanţa lor

În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte de
constatare.
Actele de constatare, au maniera fie de a completa informaţiile pe care le au organele de
urmărire penală cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni, fie numai să verifice aceste informaţii
spre a se putea desprinde concluziile corespunzătoare în legătură cu începerea urmăririi penale.
Scopul lor este de a completa informaţiile pe care le au organele de urmărire penală cu
privire la săvîrşirea infracţiunii şi de a preîntîmpina începerea urmăririi penale în mod
nejustificat.
Avînd în vedere faptul că aceste activităţi se desfăşoară înainte de începerea urmăririi
penale, se poate de menţionat, că în cazul efectuării actelor premergătoare nu pot fi dispuse
aplicarea măsurilor procesuale atît de constrîngere, cît şi preventive, deoarece potrivit legii
acestea pot fi aplicate numai faţă de bănuit, învinuit, inculpat, ceea ce presupune ca urmărirea
penală să fi începută.
Informaţiile acumulate cu ocazia efectuării anumitor activităţi în cadrul procesului penal
acestea sunt de natură să ajute la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului, astfel ca
orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Putem menţiona, că acţiunile desfăşurate în cadrul procesului penal au rolul de a ajuta
organele de urmărire penală în stabilirea adevărului cu privire la unele fapte şi persoane în etapa
premergătoare începerii urmăririi penale.
Efectuarea actelor de constatare este o activitate facultativă, ele fiind utilizate numai în
măsura în care organele de urmărire penală în urma sesizării, nu dispun de date suficiente pentru
începerea urmăririi penale.
 În literatura juridică se apreciază că actele de constatare sunt acele activităţi desfăşurate de
organele de urmărire penală pentru culegerea de date, cu privire la pregătirea sau săvîrşirea unor
fapte prevăzute de legea penală, în vederea începerii sau neînceperii urmăririi penale.
Organele de constatare au dreptul, în condiţiile codului de procedură penală, să reţină
făptuitorul, să ridice corpurile delicte, să solicite informaţiile şi documentele necesare pentru
constatarea infracţiunii, să citeze persoane şi să obţină de la ele declaraţii, să procedeze la
evaluarea pagubei şi să efectueze orice alte acţiuni care nu suferă amînare, cu întocmirea
proceselor-verbale în care se vor consemna acţiunile efectuate şi circumstanţele constatate.
Actele de constatare întocmite de organele de constatare împreună cu mijloacele materiale
de probă, se predau, în termen de 24 ore, de către organele de constatare din cadrul poliţiei,
Centrului Naţional Anticorupţie şi Serviciului Vamal - organelor de urmărire penală
corespunzătoare constituite conform legii în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Centrului
Naţional Anticorupţie, Serviciului Vamal, iar de către celelalte organe de constatare -
procurorului, pentru începerea urmăririi penale.
În cazul reţinerii persoanei de către organele de constatare atunci toate actele de constatare,
mijloacele materiale de probă şi persoana reţinută se predau organului de urmărire penală sau
procurorului imediat, dar nu mai tîrziu de 3 ore de la momentul reţinerii de facto a acesteia.
Comandanţii de nave şi aeronave transmit procurorului procesele-verbale privind acţiunile
efectuate, mijloacele materiale de probă şi, după caz, persoana reţinută imediat după ancorarea
navei ori aterizarea aeronavei pe teritoriul Republicii Moldova. În cazul în care escortarea în
Republica Moldova a persoanei reţinute prezintă pericol pentru securitatea navei, aeronavei,
echipajului sau pasagerilor acestora, comandanţii lor sînt în drept, în conformitate cu tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte, să predea această persoană autorităţilor
competente ale statului pe al căror teritoriu nava a ancorat sau aeronava a aterizat.
Procesele-verbale întocmite de organele de constatare constituie mijloace de probă.
Constatarea infracţiunii se face prin întocmirea de către organele de urmărire penală a unui
proces-verbal, în care se consemnează pe lîngă cele constatate cu privire la fapta săvîrşită şi cu
privire la făptuitor şi declaraţia acestuia, precum şi cele ale celorlalte persoane ascultate.1
Proces-verbal se citeşte, se semnează de organele de urmărire penală, îndeplineşte o dublă
funcţionalitate, el constituie, în primul rînd actul de începere a urmăririi penale pentru
infracţiunea constatată, iar în al doilea rînd serveşte ca mijloc de probă, prin declaraţiile şi
constatările consemnate în cuprinsul său.
Prin constatarea infracţiunii se înţelege acţiunea necesară pentru aflarea adevărului, în ea
cuprinzîndu-se toate activităţile efectuate de către organul de cercetare penală cu ocazia
deplasării la faţa locului.
În acest fel, se vor satisface cerinţele regulilor de bază ale procesului penal, respectiv rolul
activ al organului de cercetare penală şi aflarea adevărului.
Pentru aceste motive, în procesul penal vor fi cuprinse şi declaraţiile participanţilor, ale
martorilor oculari şi ale oricăror persoane care pot furniza informaţii sau date despre
împrejurările cauzei. Un alt loc important îl vor ocupa constatările personale ale organului de
urmărire penală cu ocazia deplasării la faţa locului. Se va face precizarea despre ceea ce constată
personal în momentul ajungerii la faţa locului (situaţia găsită, urme, poziţia persoanelor şi a
obiectelor).
Datele şi împrejurările dinaintea sosirii la faţa locului vor fi detaliate după mărturia celor
care au asistat la acele situaţii făcîndu-se această menţiune. Se va urmări ca din procesul-verbal
să reiasă clar ce anume a constatat personal, cu propriile simţuri, organul de urmărire penală şi
alte împrejurări au fost deschise după mărturia martorilor, a persoanei vătămate şi a învinuitului.
În procesul penal sunt şi unele dispoziţii care suplimentează datele ce trebuie să le cuprindă
procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, şi anume declaraţiile bănuitului şi ale
celorlalte persoane ascultate.
 Dacă în proces-verbal au fost consemnate aceste declaraţii, nu este necesară ascultarea
persoanelor (declaraţie separată) în afara cazurilor cînd aceasta s-ar impune în scopul aflării
adevărului.
Este evident că în acest fel se simplifică activitatea de urmărire penală în conţinutul
dosarului.
Cu ocazia ascultării martorilor şi a consemnării declaraţiilor, acestora în procesul-verbal, se
vor respecta prevederile referitoare la această activitate, conform procedurii obişnuite.
Înainte de încheierea procesului-verbal, acesta va fi citit învinuitului şi celorlalte persoane
ascultate, cărora li se pune în vedere că pot completa declaraţiile sau face obiecţii cu privire la
conţinut. După îndeplinirea acestei formalităţi procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină
scrisă de către organul care l-a întocmit, de bănuit şi de persoanele ascultate.
Organul de urmărire penală este lăsat liber să aprecieze, bineînţeles sub supravegherea şi
îndrumarea procurorului.
Prea multe probe înseamnă îngroşarea nefolositoare a dosarului şi irosirea inutilă a
timpului, iar prea puţine ar determina neaflarea realităţii, a adevărului în cauza respectivă,
imposibilitatea justei soluţionări sau crearea de condiţii favorabile unei erori judiciare.
Reţinerea bănuitului este obligatorie imediat după constatarea infracţiunii.
Aşa de exemplu, pot fi din nou ascultate (separat) persoanele ale căror declaraţii au fost
incluse în procesul-verbal; se pot asculta alte persoane (care deşi cunosc împrejurări despre
săvîrşirea faptei, nu au putut fi ascultate cu ocazia întocmirii procesului-verbal); se pot ridica
diferite corpuri delicte, înscrisuri etc.; se poate dispune efectuarea unor constatări tehnico-
ştiinţifice sau medico-legale şi altele.
Activităţile desfăşurate cu ocazia constatării infracţiunii şi rezultatele obţinute pot fi fixate
şi prin fotografii şi filme judiciare, înregistrări pe bandă video, schiţe, care se ataşează la
procesul-verbal de constatare.
Fotografia, filmul judiciar şi înregistrarea video au o valoare deosebită, în asemenea cazuri,
pentru că ele ilustrează ceea ce oricît s-ar încerca, nu poate reda procesul-verbal de constatare a
infracţiunii.
Astfel, prin aceste mijloace se fixează aspectul general al locului faptei, activitatea pe care
o desfăşoară făptuitorul în momentul intervenţiei organului constatator, urmările activităţii ilicite
desfăşurate etc.
Pe baza acestor mijloace organul de urmărire penală poate identifica ulterior martorii
oculari ce între timp au părăsit locul faptei alţi participanţi la săvîrşirea infracţiunii, obiectele
folosite de către infractor, persoanele cărora le-au fost transmise diverse bunuri. În cazul unor
infracţiuni, cum ar fi de exemplu: tulburarea liniştii publice, filmul fotografia şi înregistrarea
video pot reda corect urmările, sub aspectul general al locului faptei, în momentele imediat
premergătoare intervenţiei organului constatator.
Avantajele acestor mijloace impun ca, înainte de a se ajunge la locul faptei, de la o distanţă
corespunzătoare şi folosindu-se mijloacele tehnice adecvate, să le execute fotografii ori video
înregistrări pentru fixarea corectă a tuturor aspectelor menţionate.
Practica judiciară a ridicat probleme de a se şti dacă în legătură cu constatarea infracţiunii
pentru care legea impune ca urmărirea penală să se efectueze de procuror (art.253 al.1 C.P.P.)
constatarea şi cercetarea ar putea fi făcută de un organ de urmărire penală.
Organul de urmărire penală este obligat să constate săvîrşirea infracţiunii chiar dacă
lipseşte plîngerea prealabilă cerută de lege.
La cererea părţii civile organul de urmărire penală poate lua măsuri privind reparaţiile
civile, fie măsuri asigurătorii, restituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei anterioare şi din oficiu.
Procesul-verbal de constatare concentrează toate elementele de fapt cu privire la
infracţiunea săvîrşită şi are o importanţă deosebită deoarece consemnările sale pot înlocui
declaraţiile învinuitului, ale celorlalte părţi sau ale martorilor. Nu mai este, deci necesar ca
dosarul să cuprindă şi aceste acte din moment ce conţinutul procesului-verbal este certificat prin
semnăturile persoanelor ascultate1.
 Dacă ulterior, în cursul urmăririi penale este necesară audierea şi a altor persoane sau
audierea din nou a vreunei persoane a cărei declaraţii a fost consemnată în procesul-verbal de
constatare, cele arătate vor fi consemnate în acte separate, conform dispoziţiilor din procedura
penală2.

Noţiunea şi scopul procesului penal

Procesul penal reprezintă activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor

judecătoreşti cu participarea părţilor în proces şi a altor persoane, desfăşurată în conformitate cu
prevederile Codului de procedură penală.
Procesul penal se consideră început din momentul sesizării sau autosesizării organului
competent despre pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni.
Procesul penal are ca scop:
- protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni;
- protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de
răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvîrşite;
- orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale;
- nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.
Art.1 C. pr.pen defineşte procesul penal – activitatea organelor de urmărire penală şi a
instanţelor judecătoreşti cu participarea părţilor în proces şi a altor persoane, desfăşurată în
conformitate cu prevederile Codului de procedură penală. Săvîrşirea infracţiunii dă naştere unui
raport juridic în virtutea căruia statul are dreptul de al atrage la răspundere pe autorul faptei, care
cade sub incidenţa legii penale.
Suportarea consecinţelor săvîrşiri unei infracţiuni sau tragerea la răspundere penală are loc
prin intervenţia organelor abilitate într-un mod strict reglementat de lege, norme ce formează
materia dreptului procesual penal sau aşa numitul drept formal.
Procesul penal, într-o definiţie unanim acceptată în doctrină, este activitatea reglementată
de lege, desfăşurată într-o cauză penală de către organele judiciare cu participarea părţilor şi a
altor persoane, ca titulare de drepturi şi obligaţii, avînd ca scop constatarea la timp şi la mod
complet a infracţiunilor şi atragerea la răspundere penală a celor care le-au săvîrşit, în aşa fel
încît prin aceasta se asigură ordinea de drept precum şi apărarea drepturilor şi interesele legitime
ale persoanelor.
În conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1 C.pr.pen. RM, procesul penal se consideră
început din momentul sesizării sau autosesizării organului competent despre pregătirea sau
săvîrşirea unei infracţiuni.
Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cursul procesului sînt obligate să
activeze în aşa mod încît nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată
şi ca nici o persoană să nu fie supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de
constrîngere.
Procesul penal se reglementează de prevederile Constituţiei Republicii Moldova, de
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi de prezentul cod.
Organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvîrşirea sau pregătirea pentru
săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin:
1) plîngere;
2) denunţ;
3) autodenunţ;
4) depistarea nemijlocit de către organul de urmărire penală sau procuror a bănuielii
rezonabile cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni.
Din momentul sesizării sau autosesizării organului competent despre pregătirea sau
săvîrşirea unei infracţiuni are loc declanşarea procesului penal, proces în care îşi dau aportul
organele de urmărire penală, procurorul, şi sunt implicate părţile procesului penal (partea
acuzării şi partea apărării ) şi alte persoane participante la procesul penal.
 Toate organele şi persoanele participante la procesul penal sînt obligate să respecte
drepturile, libertăţile şi demnitatea persoanei
În timpul desfăşurării procesului penal, nimeni nu poate fi maltratat fizic sau psihic şi sînt
interzise orice acţiuni şi metode care creează pericol pentru viaţa şi sănătatea omului, chiar şi cu
acordul acestuia, precum şi pentru mediul înconjurător.
În cursul procesului penal, nimeni nu este în drept să se implice în mod arbitrar şi nelegitim
în viaţa intimă a persoanei.
La efectuarea acţiunilor procesuale nu poate fi acumulată fără necesitate informaţie despre
viaţa privată şi intimă a persoanei. La cererea organului de urmărire penală şi a instanţei de
judecată, participanţii la acţiunile procesuale sînt obligaţi să nu divulge asemenea informaţii şi
despre aceasta se ia un angajament în scris.
În desfăşurarea procesului penal se utilizează limba de stat. Persoana care nu posedă sau nu
vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţă de toate actele şi materialele dosarului, să
vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de judecată prin interpret. Procesul
penal se poate, de asemenea, desfăşura în limba acceptată de majoritatea persoanelor care
participă la proces. În acest caz, hotărîrile procesuale se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba
de stat.
În tot cursul procesului penal, părţile (bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată,
partea civilă, partea civilmente responsabilă) au dreptul să fie asistate sau, după caz, reprezentate
de un apărător ales sau de un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.
Procesul penal are în desfăşurarea sa o limită iniţială şi o limită finală. Aceste limite sunt
determinate de actele ce marchează momentul declanşării şi epuizării etapei respective.
La această etapă a procesului penal un rol deosebit îl constituie principiul operativităţii
activităţii organului de urmărire penală. Acest principiu nu îşi găseşte o reglementare expresă în
legislaţia procesual-penală, însă el urmăreşte „constatarea la timp şi în mod complet a faptelor
ce constituie infracţiuni, precum şi educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor şi a
reglementărilor de conveţuire socială”. Obligativitatea primirii şi examinării plîngerilor sau a
denunţurilor cu privire la infracţiuni, de către organele de urmărire penală, caracterizează
nemijlocit rolul activ şi operativitatea acestor organe.
Practica judiciară a demonstrat că prezentarea întîrziată la locul comiterii infracţiunii
deseori duce la imposibilitatea stabilirii elementelor de fapt (probele) care servesc la constatarea
existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la imposibilitatea identificării făptuitorilor şi constatarea
vinovăţiei lui, precum şi la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluţionare a
cauzelor penale.
Dacă a depistat o infracţiune ori a constatat o bănuială rezonabilă cu privire la o infracţiune
comisă, ofiţerul de urmărire penală, colaboratorul organelor de constatare din cadrul a) poliţiei,
b) Centrului Naţional Anticorupţie şi Serviciului Vamal sau procurorul întocmeşte un proces-
verbal în care consemnează cele constatate şi concomitent dispune înregistrarea imediată a
autosesizării pentru a începe urmărirea penală.
De aici rezultă, că ofiţerul de urmărire penală, colaboratorul organelor de constatare
menţionate la art. 273 alin. (1) lit. a)–c) sau procurorul fiind sesizat despre comiterea unei
infracţiuni, concomitent cu înregistrarea sesizării sau a denunţului, efectuează acţiuni procesuale
în vederea descoperirii şi fixării probelor care confirmă sau infirmă săvîrşirea infracţiunii.
Acţiunile procesuale se efectuează în strictă conformitate cu prevederile codului de
procedură penală şi numai după înregistrarea sesizării cu privire la infracţiune. Acţiunile de
urmărire penală pentru efectuarea cărora este necesară autorizarea judecătorului de instrucţie,
precum şi măsurile procesuale de constrîngere sînt pasibile de realizare doar după pornirea
urmăririi penale, dacă legea nu prevede altfel.
Competenţa materială a organelor de constatare ale poliţiei, este stabilită de art. 273 Cod
procedură penală.
Organele de constatare au sarcina de a efectua măsuri speciale de investigaţii, inclusiv de a
utiliza înregistrări audio şi video, filmări, fotografieri, şi de a efectua acţiunile de constatare în
condiţiile prevăzute de alin. (3) art. 265 şi alin. (2) art. 273 Cod de procedură penală, în scopul
descoperirii indicilor infracţiunii şi persoanelor care au săvârşit-o, de a executa dispoziţiile
ofiţerului de urmărire penală cu privire la reţinere, aducerea silită, arestare şi la alte acţiuni
procesuale, precum şi de a acorda ajutor ofiţerului de urmărire penală la efectuarea acţiunilor de
urmărire penală.
Întru realizarea atribuţiilor procesuale organele de constatare recepţionează şi examinează
adresările anonime, cererile, comunicările orale sau scrise, inclusiv cele parvenite prin telefon şi
alte mijloace tehnice, date publicităţii în mass-media, sau parvenite din alte surse, ce se referă la
fapte sau incidente, însă care în sine, în lipsa unor acte de constatare suplimentare nu conţin
descrierea şi nu conţin o bănuială rezonabilă despre o infracţiune concretă şi în mod separat fără
realizarea unor acte de constatare, nu pot servi temei pentru pornirea urmăririi penale,
impunându-se necesitatea efectuării unui control suplimentar.
În condiţiile Codului de procedură penală, organele de constatare premergător sesizării
organelor de urmărire penală, efectuează acţiuni de constare doar în scopul depistării indiciilor şi
confirmării bănuielii rezonabile cu privire la săvârşirea infracţiunii sau a circumstanţelor care
exclud urmărirea penală. În timp ce, circumstanţele în care s-a comis infracţiunea şi alte date cu
referire la aceasta constituie obiectul activităţii procesuale a organelor de urmărire penală,
realizată după declanşarea procesului penal.

Condiţiile începerii urmăririi penale

În baza principiului oficialităţii procesului penal, savîrşirea de fapte penale atrage obligaţia
organelor judiciare să ia măsuri pentru reprimarea lor. Desfăşurarea acestor activităţi are ca punct
de pornire începerea urmăririi penale, procedură reglementată prin dispoziţiile C.pr.pen. şi care
reprezintă temeiul juridic al desfăşurării activităţii organelor de urmărire penală.
Astfel, se impune ca procedura începerii urmăririi penale să fie simplă şi operativă.
Prevederile legale privitoare la începerea urmăririi penale au drept scop asigurarea respectării
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor prin împiedicarea începerii urmăririi penale în cazul în care
există o cauză care nu permite punerea în mişcare a acţiunii penale, prin fixarea în timp a
momentului de la care organul de urmarire penală intră în plenitudinea drepturilor care îi sunt
conferite prin lege, prin întocmirea unui act procesual (ordonanţă, proces verbal, etc.) care să
consemneze dispoziţia organului de urmărire penală în acest sens.
Din dispoziţiile anterioare rezultă că activitatea de urmărire penală se axează, pe doua
coordonate principale:
1) elucidarea pricinii penale în totalitate, adică strîngerea probelor necesare cu
privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi stabilirea răspunderii a acestora;
2) posibilitatea trimiterii faptuitorilor în faţa instanţei de judecată;
Elucidarea cauzei penale sub aspectul faptei se obţine prin administrarea de probe care
trebuiesc strânse cu toată atenţia şi simţ de răspundere pentru a nu fi urmărite persoane
nevinovate şi nici a scăpa de răspunderea penală cele vinovate de săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală, care reprezintă însăşi scopul procesului penal, prevăzut la art.1 alin.2 C.pr.pen.
Pentru strângerea probelor este necesară efectuarea unei cercetări în cadrul căreia se
desfăşoară operaţiile de descoperire, de adunare şi conservare a probelor fără de care nu s-ar
putea cunoaşte dacă s-a comis sau nu o fapta care ar putea fi infracţiune şi dacă cel presupus că a
săvîrşit-o ar fi făptuitorul. Pentru ca infracţiunea să existe, este necesară în primul rând existenţa
materială a unei fapte şi, în al doilea rând, asigurarea ca acea faptă este prevăzută şi pedepsită de
legea penală.
Codul penal al Republicii Moldova defineşte infracţiunea la art. 14 ca o faptă (acţiune sau
inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă
penală. Alin. 2 art. 14CP prevede că nu constituie o infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi,
formal, conţine semnele unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanţă, nu
prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni. Prin identificarea făptaşului se înţelege că
probele adunate trebuie să conţină şi date necesare pentru cunoaşterea făptuitorului atât ca
persoană fizică cât şi cu privire la identitate.
Urmărirea penală constă şi din activitatea prin care făptuitorul este tras la răspundere
penală prin punerea în mişcare a acţiunii penale, prin luarea măsurilor de constrângere necesare
desfăşurării în bune condiţii a procesului penal, cum ar fi cele preventive, masurile asiguratorii,
etc.
Urmărirea penală are drept obiect rezolvarea aspectelor legate de latura penală a cauzei,
neexcluzându-se preocuparea şi de latura civilă. Astfel, atunci când este cazul, se ascultă partea
civilă, se iau masuri de asigurare a despăgubirilor civile, se dispune restabilirea unor lucrări sau
repunerea în situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii etc.
Organele de urmărire penală au obligaţia legală nu numai de a strânge ci şi de a verifica
probele referitoare la infracţiune şi infractori, sub toate aspectele, fără a avea vreo idee
preconcepută asupra vinovăţiei făptuitorului.
La această idee se poate de menţionat prevederile art. 8 alin. 3 C.pr.pen şi anume principiul
prezumţiei nevinovăţiei care stipulează în conţinutul acestuia, că concluziile despre vinovăţia
persoanei de săvîrşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea
învinuirii care nu pot fi înlăturate, în condiţiile prezentului cod, se interpretează în favoarea
bănuitului, învinuitului, inculpatului. În acest scop, ele stabilesc şi verifică faptele şi
împrejurările în totalitatea lor, sub aspectul confirmării, cât şi sub cel al infirmării, ca şi
circumstanţele atenuante şi cele agravante, mobilul infracţiunii, forma vinovăţiei, identificarea
făptuitorului, împrejurările care au determinat şi înlesnit săvârşirea infracţiunii, alte date necesare
pentru soluţionarea justă a cauzei.
Dispoziţiile art. 97 C.pr.pen., impun ca activitatea organului de urmărire penală să fie
completă, în sensul administrării tuturor probelor din care să reiasă concluzii referitoare la
cunoaşterea împrejurărilor în care s-a savîrsit fapta prevăzută de legea penală, la urmările
acesteia, la persoana sus numitului, date care sa ajute instanţa să aplice în mod corespunzător
legea penală.
Începerea urmăririi penale constituie un fapt juridic important ce marchează declanşarea
unui proces penal şi care presupune că organele competente de stat au cunoştinţă de săvîrşirea
unei infracţiuni şi se întreprind toate acţiunile prevăzute de lege în scopul constatării acestei
fapte prejudiciabile. Pe de o parte, începerea urmăririi penale marchează declanşarea procesului
penal, iar pe de altă parte, ea implică drepturi şi obligaţii specifice atît pentru organele de
urmărire penală, cît şi pentru ceilalţi participanţi la proces.
Începerea urmăririi penale este unul din temeiurile juridice care justifică efectuarea
acţiunilor procesual penale şi aplicarea măsurilor procesuale ce limitează drepturile şi libertăţile
persoanei.
Pentru începerea urmăririi penale sunt necesare următoarele condiţii prevăzute la art.274
C.pr.pen. RM:
1) Din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare trebuie să rezulte
elementele infracţiunii. Pentru începerea urmăririi penale nu se cer date privind cunoaşterea
tuturor elementelor infracţiunii, fiind suficiente informaţiile ce caracterizează două elemente ale
infracţiunii (obiectul infracţiunii şi latura obiectivă a infracţiunii). Astfel, urmărirea penală
începe in rem ('în privinţa faptei săvîrşite), după cum s-a menţionat în literatura de specialitate,
nefiind necesară cunoaşterea persoanei făptuitorului. Numai cînd făptuitorul şi identitatea
acestuia se cunosc cu precizie, o dată cu fapta, urmărirea penală începe şi in personam, adică în
privinţa unei persoane concrete (de exemplu, în cazul infracţiunilor contra justiţiei prevăzute de
art. 306-317, 319-321din CP RM; în cazul infracţiunilor săvîrşite de persoane cu funcţii de
răspundere prevăzute de art.324-331 din CP RM, precum şi în cazul prinderii făptuitorului în
flagrant delict pentru oricare infraţiune). C.pr.pen. al RM defineşte flagrantul delict la art 6 - ca
infracţiune descoperită în momentul săvîrşirii ei sau înainte ca efectele ei să se fi consumat.
2) Să nu existe vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală, stipulate la
art. 275 C.pr.pen.. Dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă vreunul din cazurile care
împiedică pornirea urmăririi penale, organul de urmărire penală înaintează procurorului actele
întocmite cu propunerea de a nu porni urmărirea penală. Dacă procurorul consideră că nu sunt
circumstanţele care împiedică urmărirea penală, el restituie actele, cu rezoluţia sa, organului
menţionat pentru începerea urmăririi penale potrivit alin.(4) al art.274 CPP RM.

Începerea urmăririi penale - act al procesului penal

Organul de urmărire penală, luând cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni, are datoria să
acţioneze promt pentru a-i stabili natura, a-1 identifica şi prinde pe infractor şi a-1 trage la
răspundere penală.
Reacţia imediată a organelor de urmărire penală depinde, în cadrul unei proceduri judiciare,
de rapiditatea cu care să ia hotărîrea de a începe activitatea de urmărire concretizată într-un act
penal şi care marchează investirea organelor de urmărire cu toate atribuţiunile pe care le conferă
legea. Actul iniţial şi constructiv al urmăririi penale reprezintă dispunerea de către organul
competent a începerii urmăririi penale, acest act reprezentând un act de dispoziţie, o manifestare
de voinţă care se consemnează într-un act procesual (ordonanţă privind începerea urmăririi
penale ).
Începerea urmăririi penale, ca act al procesului penal, urmăreşte doua interese: pe de o
parte, interesul statului şi al victimei, care exprimă cerinţa ca activitatea de represiune a
infracţiunii să înceapă imediat ce organul de urmărire a fost sesizat despre savârsirea infracţiunii;
pe de altă parte, interesul persoanei reclamate pe nedrept sau apărată de legea penală de a nu
deveni învinuită fără justificare şi de a nu fi supusă unor măsuri de constrîngere pe nedrept.
Procedura începerii urmăririi penale trebuie sa îmbine aceste interese încât, asigurându-se
operativitatea organelor de urmărire penală în descoperirea infracţiunilor, în identificarea şi
prinderea infractorilor, s-ă garanteze totodată drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Începerea urmăririi penale presupune efectuarea tuturor actelor procesuale şi procedurale
necesare în vederea realizării obiectului urmăririi, motiv pentru care majoritatea activităţilor se
concentrează în jurul strângerii şi administrării probelor referitoare la existenţa infracţiunii, la
identificarea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii acestuia, astfel încât să se poată decide daca
este sau nu cazul să fie trimis în judecată.
Pentru declanşarea activităţii de urmărire penală, organele în drept trebuie sa fie sesizate
despre savârsirea unei fapte penale prin sesizările prevăzute de dispoziţiile art. 262, C.pr.pen.
(plîngere, denunţ, autodenunţ, autosesizarea organului de urmărire penală).

Organul de urmărire penală, primind sesizarea, are obligaţia :

a) s-ă verifice conţinutul sesizării din care trebuie să rezulte: dacă s-a savârsit o faptă
penală; identitatea făptuitorului (dacă este cunoscută) datele din care reiese exactitatea sesizării
(acte doveditoare).
b) atunci când din conţinutul sesizării nu se desprind suficiente date pentru începerea
urmăririi penale, se trece la efectuarea actelor premergătoare, în acelaşi scop stabilindu-se dacă:
fapta s-a săvîrsit în realitate şi de către cine; constituie o infracţiune; nu exista vreunul din
cazurile de împiedicare a începerii urmăririi penale, organul de urmărire procedând la începerea
urmăririi penale.
Pornirea (începerea) urmăririi penale constituie un fapt juridic important ce marchează
declanşarea unui proces penal şi care presupune că organele competente de stat au cunoştinţă de
săvârşirea unei infracţiuni şi se întreprind toate acţiunile prevăzute de lege în scopul constatării
acestei fapte prejudiciabile.
În alte legi sau în limbajul juridic uzual se folosesc şi alte expresii care au acelaşi sens cu
cea de începere a urmăriri penale (de exemplu, art.23 al legii cu privire la Consiliul Superior al
Magistraturii “a se intenta dosar penal”; art.8 al Legii cu privire la Procuratură „porneşte
procedura penală”).
 Începerea urmăririi penale este unul din temeiurile juridice care justifică efectuarea
acţiunilor procesuale penale şi aplicarea măsurilor procesuale ce limitează drepturile şi libertăţile
persoanei.
Privind modalităţile de sesizare a organului de urmărire penală, a se vedea art.art. 262, 263,
264 şi 273 C.pr.pen.. Din conţinutul articolului 273 C.pr.pe., rezultă că organele de constatare
sesizează procurorul, care poate dispune începerea urmăririi penale şi transmite organului de
urmărire penală pentru efectuarea urmăririi penale sau transmite actele de constatare organului
de urmărire penală pentru verificare suplimentară.
Ordonanţa de începere a urmăririi penale sau după caz raportul cu propunerea de
neîncepere a urmării penale constituie o rezolvare pe care cel în drept, o dă unei cereri sau unui
act în forma unei inscripţii pe actul de sesizare şi în forma unui înscris separat, care de regulă
urmează a fi confirmată de un superior (în cazul dat de către procuror).
Începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanţa organului de urmărire penală cînd
sesizarea organului de urmărire penală s-a făcut prin plîngere, denunţ, autodenunţa sau acte de
constatare. Ordonanţa de începere a urmării penale este o hotărîre a organului de urmărire penală
care trebuie să fie legală, temeinică şi motivată cu următoarele menţiuni:
1. data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care o
întocmeşte;
2. descrierea faptei care a constituit obiectul sesizării, rezultatele verificării
plîngerii sau denunţului, dacă s-au efectuat asemenea acţiuni suplimentare de control, precum şi
încadrarea juridică a faptei (calificarea infracţiunii) potrivit părţii speciale a Codului Penal;
3. dispoziţia de începere a urmăririi penale privind faptul săvîrşirii infracţiunii cu
indicarea articolului concret din partea specială a Codului Penal.
Începerea urmării penale se dispune de către procuror prin ordonanţă cînd acesta este
sesizat direct şi anume:
a) prin modalităţile prevăzute la articolele 262-264, 273;
b) în cazurile arătate la articolul 270 alin. 1;
c) în cazul infracţiunilor de audienţă sesizat de către instanţa de judecată conform
articolului 335. Pornirea urmării penale de către procuror prin ordonanţă rezultă din prevederile
articolului 8 al Legii cu privire la procuratură.
Sintagma „rezultă elementele infracţiunii” se are în vedere concluzia bazată pe o
presupunere raţională reieşind din datele iniţiale privind săvîrşirea unei infracţiuni.
Pentru începerea urmăririi penale nu se cere date privind cunoaşterea tuturor elementelor
infracţiunii, fiind suficiente informaţiile ce caracterizează două elemente ale infracţiunii: a)
obiectul infracţiunii şi b) latura obiectivă a infracţiunii.
În cazul cînd din actul de sesizare sau după caz de constatare nu rezultă elementele
infracţiunii din lipsa datelor suficiente, organul de urmărire penală efectuează acţiuni extra
procesuale de verificare şi completare a datelor din actul de sesizare.
Astfel cînd datele pentru începerea urmăririi penale nu sînt suficiente organul de urmărire
penală efectuează măsuri speciale investigaţii prevăzute de legii privind activitatea specială de
investigaţii precum şi „să ceară persoanelor oficiale să prezinte documentele, informaţiile şi
explicaţiile necesare, să efectueze verificări, inventarieri şi revizii ale activităţii de producţie,
economico-financiare a întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor; să ia de la întreprinderi,
organizaţii şi instituţii, în calitate de probe de materii prime, semifabricate, articole şi să le
trimită spre analiză şi cercetare în laboratoarele de cercetări ştiinţifice şi în alte instituţii ale
ministerelor şi departamentelor”.
Efectuarea acţiunilor extra procesuale de verificare din oficiu a temeiniciei actelor prin care
se sesizează organul de urmărire penală rezultă din conţinutul articolului 254 C.pr.pen. ce
prevede rolul activ al organului de urmărire penală, precum şi din dispoziţia articolului 265
aliniatul 1 C.pr.pen., care stabileşte obligativitatea primirii şi examinării plîngerilor sau
denunţurilor referitoare la infracţiuni.
 Din dispoziţiile articolului 52 C.pr,pen. Alin. 1 pct. 4 C.pr.pe. ce prevede atribuţia
procurorului de a controla permanent executarea procedurii de primire şi înregistrare a sesizărilor
privind infracţiunile, conchidem că acesta este în drept să stabilească un termen în fiecare caz
concret, în dependenţă de anumite împrejurări.
Aliniatul 2 al articolului 274 C.pr.pen., prevede că în cazul în care organul de urmărire
penală sau procurorul se autosesizează în privinţa începerii urmăririi penale, el întocmeşte un
proces verbal în care consemnează cele constatate privitor la infracţiunea depistată, apoi, prin
ordonanţă dispune începerea urmăririi penale. Procesul verbal trebuie să conţină următoarele
menţiuni:
- data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care-l întocmeşte;
- descrierea faptei depistate nemijlocit de către ofiţerul de urmărire penală în rezultatul
efectuării acţiunilor procesuale penale sau a măsurilor speciale de investigaţie, precum şi
constatarea că aceasta se califică ca infracţiune potrivit părţii speciale a Codului Penal;
Potrivit alin. 3 al art. 274 C.pr.pen stabileşte că ordonanţa de începere a urmăririi penale,
emisă de organul de urmărire penală, în termen de 24 ore de la data începerii urmăririi penale, se
aduce la cunoştinţă în scris procurorului care efectuează conducerea activităţii de urmărire
penală, prezentîndu-i-se totodată şi dosarul respectiv.
La momentul cînd a luat cunoştinţă cu ordonanţa de începere a urmăririi penale, procurorul
fixează termenul de urmărire pe cauza respectivă.
Pînă la confirmarea actelor de începere a urmăririi penale, ofiţerul de urmărire penală poate
efectua acţiunile procesuale penale cale nu lezează drepturile constituţionale ale persoanei şi
măsurile speciale de investigaţii cu autorizarea conducătorului organului de urmărire penală. În
conformitate cu prevederile art. 18 alin. 3 al legii privind activitatea specială de investigaţie
măsurile speciale de investigaţii cu autorizarea conducătorului subdiviziunii specializate sunt:
- chestionarea;
- identificarea persoanei;
- culegerea informaţiilor despre persoane şi fapte.
Dacă procurorul nu confirmă actul de începere a urmăririi penale din motivul că nu sînt
date suficiente că s-a săvîrşit o infracţiune restituie dosarul organului de urmărire penală pentru
verificare suplimentară. Procurorul nu confirmă actul de începere a urmării penale, dacă constată
una din circumstanţele care împiedică urmărirea penală, adoptînd o hotărîre motivată de
neîncepere a urmării penale. Hotărîrea de neîncepere a urmăririi penale poate fi atacată conform
articolului 313 aliniatul 3, la judecătorul de instrucţie la locul aflării organului care a admis
încălcarea. Aceste dispoziţii sînt aplicabile în cazul cînd hotărîrea de începere a urmăririi penale
este confirmată de procuror din procuraturile raionale, municipale şi de sector sau specializate.