UNIVERSITATEA „DUNAREA DE JOS” DIN GALAȚI

Facultatea: Transfrontalieră de Științe Umanistice, Economice și Inginerești

Specializarea: Relații Internaționale de Cooperare Transfrontalieră

SUBIECTUL INFRANCȚIUNILOR ÎN
LEGISLAȚIA PENALĂ INTERNAȚIONALĂ-
ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

Masterand: Roman Tatiana

Coordonat: Lect.univ.dr.Stoica Vasile

Cahul 2018
 Subiectul infracțiunilor în legislația penală internațională

Subiectul infracţiunii
Noţiunea subiectului în dreptul penal semnele juridice ale persoanei fizice ca subiect al
infracţiunii: vîrsta, responsabilitatea şi calităţile speciale. Persoana juridică care desfăşoară
activitate de întreprinzător ca subiect al infracţiunii. Noţiunea responsabilităţii. Noţiunea
iresponsabilităţii. Criteriile biologice (medicale) şi psihologice (juridice) ale iresponsabilităţii.
Aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical pentru iresponsabilitate. Problema aşa-
numitei responsabilităţi reduse. Răspunderea pentru infracţiunile săvîrşite în stare de ebrietate.
Vîrsta ca o trăsătură a subiectului infracţiunii. Răspunderea minorilor. Posibilitatea aplicării
măsurilor de constrîngere cu caracter educativ. Determinarea vîrstei. Noţiunea subiectului
special. Categoriile subiectului special şi descrierea lor în articolele părţii generale şi a celei
speciale ale legii penale. Condiţiile răspunderii penale ale persoanelor juridice. Infracţiunile
pentru care e posibilă răspunderea penală a persoanelor juridice. Răspunderea persoanei fizice
vinovată de rînd cu persoana juridică pentru săvîrşirea unei infracţiuni.
Condiţiile generale ale subiectului infracţiunii
Subiectul activ: Subiectul activ este persoana fizică sau juridică ce a săvârşit fapta sau a
participat la săvârşirea infracţiunii. Acesta poate fi: autor, coauthor instigator complice Persoana
care a săvârşit o infracţiune se numeşte infractor, noţiune care este mai restrânsă decât cea de
făptuitor.a. Condiţiile generale ale subiectului activ, persoană fizică: vârsta – art. 21 C. pen:
1. Sînt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în momentul
săvîrşirii infracţiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani.
2. Persoanele fizice care au vîrsta între 14 şi 16 ani sînt pasibile de răspundere penală
numai pentru săvîrşirea infracţiunilor prevăzute la art.145, 147, 151, 152 alin.(2),
art.164, 166 alin.(2) şi (3), art.171, 172, 175, 186-188, 189 alin. (2)–(6), art. 190 alin.
(2)–(5), art. 192 alin. (2)–(4), art. 1921 alin. (2) şi (3), 196 alin.(4), 60 art.197 alin.(2),
art.212 alin.(3), art.217 alin.(4) lit.b), art.2171 alin.(3) şi alin.(4) lit.b) şi d), art.2173
alin.(3) lit.a) şi b), art.2174 , art.2176 alin.(2), art.260, 268, 270, 271, art.275, 280, 281,
283-286, 287 alin.(2) şi (3), art.288 alin.(2), art.290 alin.(2), art.292 alin.(2), 317 alin.
(2), art. 342. responsabilitatea – este aptitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele
şi rezultatele sale, de semnificaţia socială a acestora, precum şi de a-şi putea determina
şi dirija în mod conştient voinţa. Responsabilitatea cuprinde aşadar factorul intelectiv şi
volitiv. Ea se prezumă că este starea normală a oricărei persoane care a împlinit vârsta
de 16 ani. Opusul ei este iresponsabilitatea (art. 23 C.pen.); libertatea de voinţă şi
acţiune – presupune deciderea în mod liber a săvârşirii faptei şi a libertăţii de hotărâre şi

2
 de acţiune potrivit propriei sale voinţe. Dacă făptuitorul a acţionat sub imperiul
constrângerii fizice sau psihice fapta nu constituie infracţiune1.

 Subiecte ale dreptului sunt acele entităţi capabile să-şi asume drepturi şi obligaţii în cadrul
unui raport juridic.În dreptul intern calitatea de subiect de drept o pot avea persoanele, fie că
acestea sunt persoane fizice sau persoane juridice. În cadrul dreptului internaţional subiecte de
drept pot fi numai acele entităţi care participă atât la elaborarea normelor dreptului internaţional,
cât şi la desfăşurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit
drepturi şi asumându-şi obligaţii în cadrul ordinii juridice internaţionale.Statele constituie
principalele subiecte  de drept internaţional. Acestea au caracterul de subiecte originare, tipice,
fundamentale ale dreptului internaţional, întrucât numai statele, în virtutea suveranităţii lor au
dreptul nelimitat de a participa la elaborarea  normelor de drept internaţional şi îşi pot asuma în
totalitate drepturile şi obligaţiile prevăzute de dreptul internaţional. De altfel, în dreptul
internaţional clasic statele constituiau singurele subiecte de drept internaţional, deşi existau şi
opinii în sensul că singurele subiecte de drept internaţioonal ar fi persoanele fizice, opinii
nevalidate de realitatea raporturilor internaţionale.Statul participă în relaţiile internaţionale ca
purtător de suveranitate.Suveranitatea este o caracteristică esenţială şi necesară a fiecărui stat, un
drept intrinsec (inerent) al acestuia. Ca atribut esenţial al statului, suveranitatea înseamnă
supremaţia puterii de stat pe plan intern şi independenţa acesteia faţă de orice altă putere în sfera
raporturilor internaţionale. Din punct de vedere al dreptului internaţional suveranitatea constă în
independenţa deplină politică şi economică a statului, în dreptul acestuia de a stabili şi a înfăptui
o politică internă şi externă independentă. Statul suveran este un stat care nu este supus nici unui
alt stat, exercitându-şi puterea politică asupra întregului teritoriu al ţării şi în relaţiile sale
internaţionale.În virtutea suveranităţii lor, statele au dreptul de a-şi alege şi dezvolta în mod liber
sistemul lor politic, economic, social şi cultural, de a-şi organiza viaţa internă fără nici un
amestec sau constrângere din afară şi de a-şi stabili propria politică internă şi externă în mod
independent, cu respectarea evident a personalităţii celorlalte state, a drepturilor inerente
suveranităţii acestora2.
Activând pe planul relaţiilor dintre ele potrivit suveranităţii lor, statele crează normele de drept
internaţional, iar principiile şi normele dreptului internaţional sunt destinate să asigure şi să
garanteze înfăptuirea suveranităţii statelor. Statele sunt, în virtutea suveranităţii lor, egale în
drepturi, chiar dacă de-a lungul istoriei inegalitatea lor de fapt din punct de vedere al teritoriului,
al populaţiei, al forţei economice, militare sau tehnice a fost transformată şi concretizată în

1
Codul penal al Republicii Moldova din 2002.
2
F.R.Radu. Cooperare judiciară internaţională şi europeană în materie penală. Editura Wolters Kluwer, Bucureşti,

2009.

3
raporturile dintre ele ca o inegalitate de drept. Egalitatea juridică exclude subordonarea unor state
faţă de altele şi pune pe picior de egalitate toate statele în faţa dreptului, indiferent de orice
elemente de fapt ce ar reflecta o inegalitate între ele.Exercitarea suveranităţii statelor are drept
consecinţă egalitatea în drepturi a acestora, dar totodată respectarea acestei egalităţi reprezintă
cea mai eficace protecţie a suveranităţii statelor în planul relaţiilor internaţionale.
Declaraţia Adunării generale a O.N.U. din 1970 referitoare la principiile dreptului
internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state potrivit „Cartei Naţiunilor
Unite” prevede că: „Toate statele se bucură de egalitatea suverană. Ele au drepturi şi obligaţii
egale şi sunt membri egali ai comunităţii internaţionale indiferent de deosebirile de ordin
economic, social, politic sau de altă natură”.    În dreptul internaţional contemporan alături de
state se recunoaşte calitatea de subiect de drept internaţional şi altor entităţi, în primul rând
organizaţiilor internaţionale interguvernamentale şi mişcărilor de eliberare naţională.
Organizaţiile internaţionale au calitatea de subiect derivat al dreptului international. Capacitatea
lor de a-şi asuma drepturi şi obligaţii rezultă din personalitatea juridică distinctă de cea a statelor
care o compun. Ea este limitată, potrivit principiului specialităţii, de caracterul drepturilor şi
obligaţiilor pe care statele au hotărât ca aceste organizaţii să şi le asume în vederea realizării
scopurilor pentru care au fost înfiinţate3.
Întinderea acestor drepturi şi obligaţii rezultă de regulă din statutul lor.În lumina prevederilor
statutului, a scopurilor şi activităţii organizaţiei, a cerinţelor realizării funcţiilor ei se poate stabili
dacă o organizaţie internaţională poate să încheie tratate cu alte organizaţii sau cu statele, dacă şi
în ce limite poate să intre în alte raporturi juridice cu acestea şi se poate conchide asupra
configuraţiei personalităţii sale juridice şi implicit a calităţii sale de subiect de drept internaţional.
Există, astfel, o mare deosebire între întinderea personalităţii juridice a O.N.U., de exemplu, ca
organizaţie cu vocaţie universală, şi cea a unei organizaţii internaţionale regionale sau cu caracter
de specialitate.O.N.U. poate duce tratative şi încheia acorduri cu statele membre şi cu alte
organizaţii internaţionale, se bucură de capacitate juridică, de privilegii şi imunităţi pe teritoriul
statelor membre, are dreptul la ambasadă pasiv, acreditând reprezentanţi ai statelor cu acelaşi
statut ca şi reprezentanţii diplomatici obişnuiţi, înlesneşte elaborarea de norme de drept
internaţional etc.Alte organizaţii internaţionale au drepturi şi obligaţii mai restrânse.
Mişcările de eliberare naţională se pot manifesta pe plan internaţîonal, în măsura în care ele
sunt recunoscute de către satte, îşi pot asuma, în anumite condiţii (existenţa unui organ
reprezentativ care să se manifeste în numele unei naţiuni şi a unui teritoriu naţional recunoscut,
de regulă) unele obligaţii internaţionale sau li se pot recunoaşte anumite drepturi în baza
principiului autodeterminării, pot fi parte la unele tratate multilaterale sau bilaterale care prezintă
un interes legitim pentru ele şi pot angaja raporturi cu alte state sau cu unele organizaţii
internaţionale. În afara statelor, ca subiecte principale de drept internaţional, precum şi a
3
Boroi A, Rusu I. Cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
4
organizaţiilor interguvernamentale şi a mişcărilor de eliberare naţională, există şi alte entităţi în
legătură cu care se pune problema calităţii de subiect de drept internaţional. Acestea sunt
organizaţiile internaţionale neguvernamentale, corporaţiile transnaţionale şi persoanele fizice.4
Poziţiile exprimate asupra acestei probleme în doctrină, dar şi în practica relaţiilor
internaţionale, sunt foarte diferite. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale se constituie,
de regulă, potrivit legii interne a statului în care sunt înregistrate. În raporturile cu statele
respective ele sunt în general considerate ca simple asociaţii interne, supuse propriei legislaţii
referitoare la aceste categorii de persoane  juridice, iar în raporturile lor cu organizaţiile
interguvernamentale se admite că ele pot să participe la activitatea acestora, cu condiţia că
statutul organizaţiilor interguvernamentale să prevadă posibilitatea unei asemenea participări.
Societăţile transnaţionale sunt, în general, tot societăţi de drept intern. Datorită faptului că
activitatea lor se desfăşoară pe teritoriul mai multor ţări, că au o forţă economică şi o diversitate
mare a activităţilor care fac necesar să intre în raporturi cu toate statele în care activitatea  lor e
permisă, încheind şi convenţii cu acestea în variate probleme privind statutul şi activitatea lor, s-
au emis şi opinii în sensul că asemenea organizaţii încheie acte de drept internaţional, că ar putea,
deci, avea calitatea de subiect de drept internaţional.În stadiul actual de dezvoltare a dreptului
internaţional nu se poate afirma, însă, că atât organizaţiile internaţionale neguvernamentale, cât şi
societăţile transnaţionale au dobândit trăsăturile unor subiecte de drept internaţional. Persoanele
fizice, după cum se ştie, sunt subiecte ale dreptului intern al statelor 5. Problema dacă acestea pot
avea şi calitatea de subiect de drept internaţional este foarte controversată.În dreptul internaţional
contemporan persoanelor fizice li s-a creat un statut tot mai favorabil în raport cu statele,
recunoscându-li-se anumite drepturi a căror ocrotire trebuie să se realizeze dincolo de limitele
legislaţiilor naţionale.În anumite limite, în special în cadrul european, persoanele fizice pot
reclama statele, inclusiv cele ale căror cetăţeni sunt, în faţa unor foruri internaţionale cu caracter
administrativ şi chiar jurisdicţional, ale căror hotărâri devin opozabile statelor respective.De
asemenea, persoanele fizice pot fi trase la răspundere pentru anumite fapte penale grave (crimele
internaţionale), cum ar fi crimele împotrive păcii, crimele împotrive umanităţii şi crimele de
război, sau alte crime stabilite prin convenţii internaţionale (genocidul, apartheidul, pirateria,
traficul de stupefiante etc.) de către tribunalele penale internaţionale. Deşi sub ambele aspecte
menţionate persoanele fizice sunt tot mai prezente în plan internaţional, perspectiva consolidării
acestei evoluţii fiind favorabilă, nu se poate vorbi încă de o recunoaştere a calităţii lor de subiecte
de drept internaţional, drepturile şi obligaţiile lor fiind stabilite de către state atât în baza legilor
interne, cât şi prin convenţiile internaţionale semnate de acestea.6

4
E. Stancu, Tratat de criminalistică, București, Universul Juridic, 2002
5
Boroi A, Rusu I. Cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008

6
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-international-public/subiectele-dreptului-international/
accesat 02.12.2018
5
 Conform Codului penal german, subiect al infracţiunii se consideră persoana fizică care la
momentul comiterii faptei a atins vîrsta de 14 ani şi este responsabilă urmările ce vor surveni şi
totuşi au acceptat survenirea lor". Judecata poate numi acestor minori un apărător sau un tutore.
Pedeapsa aplicată minorilor nu poate depăşi termenul de 10 ani pentru sentinţele determinate şi 4
ani pentru cele nedeterminate.
În dreptul penal francez categoria subiecţilor răspunderii penale se caracterizează prin aceea
că pot fi trase la răspundere atît persoanele fizice, cît şi persoanele juridice.
Conform ari 122 pct. 8 din CPF, persoana fizică va fi trasă la răspundere penală, dacă la
momentul săvîrşirii infracţiunii a atins vîrsta de 13 ani.
Minorii vor fi supuşi răspunderii penale, luîndu-se în considerare principiile:
- nu va fi supusă răspunderii penale persoana care n-a atins vîrsta de 13 ani;
- aplicarea unei pedepse penale mai blînde persoanelor de la 13 pînă la 18 ani;
- stabilirea unui regim de detenţie mai blînd pentru minori.
Conform art. 121 alin. 2 CPF, „persoana juridică, cu excepţia statului, poartă răspundere
penală, în cazurile prevăzute de lege, pentru faptele comise în folosul său de către organele de
conducere sau reprezentantele acestora". Răspunderea penală a persoanelor juridice nu exclude
răspunderea persoanelor fizice care au participat la comiterea infracţiunii. De exemplu, pentru
furtul documentelor ce conţin un secret din oficiul firmei, săvîrşit la comanda unei firme
concurente, vor fi supuse răspunderii penale atît persoana fizică, cît şi cea juridică.
În dreptul penal român categoriile de subiecţi ai infracţiunii se divizează în subiecţi activi şi
subiecţi pasivi.
Subiectul activ este persoana care săvîrşeşte infracţiunea în mod nemijlocit. Subiectul trebuie
să fie persoană fizică şi să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
- să aibă vîrsta minimă cerută de lege (peste 14 ani);
- să fie responsabil;
- să aibă libertate de decizie şi acţiune.
Subiectul activ poate fi calificat atunci cînd are anumite calităţi cerute de lege în momentul
săvîrşirii faptei, de exemplu: delapidarea nu poate fi săvîrşită decît de funcţionar, absenţa
nejustificată - numai de militar.
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică vătămată nemijlocit prin infracţiune.
Subiectul pasiv poate fi:
- subiectul pasiv general (statul ca reprezentant al societăţii)
- subiectul special (persoana fizică sau juridică vătămată
nemijlocit prin infracţiune).
Nu răspunde penal minorul care a împlinit 14 ani, precum şi minorul între 14 şi 16 ani, care în
momentul săvîrşirii infracţiunii a acţionat fără discernămînt. Pînă la 14 ani lipsa discernămîntului

6
este o prezumţie absolută, iar între 14-16 ani este o prezumţie relativă, urmînd a fi stabilită printr-o
expertiză medicală. Minorul beneficiază de un regim special al sancţiunilor penale: limitele
pedepselor se reduc la jurăminte; nu i se pot aplica pedepse complementare.7

În dreptul penal al Republicii Moldova subiect al răspunderii penale sunt toate persoanele care au
săvîrşit infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova urmează a fi trase la răspundere penală în
conformitate cu prezentul cod. Persoana în vrstă de pînă la 18 ani care a săvîrşit pentru prima oară o
infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală în conformitate cu
prevederile procedurii penale dacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă
răspunderii penale. Cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii cu domiciliu permanent pe teritoriul
Republicii Moldova care au săvîrşit infracţiuni în afara teritoriului ţării sînt pasibili de răspundere
penală în conformitate cu prezentul cod. Cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent
pe teritoriul Republicii Moldova şi au săvîrşit infracţiuni în afara teritoriului ţării poartă răspundere
penală în conformitate cu prezentul cod şi sînt traşi la răspundere penală pe teritoriul Republicii
Moldova dacă infracţiunile săvîrşite sînt îndreptate împotriva intereselor Republicii
Moldova, împotriva drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului Republicii Moldova, împotriva păcii şi
securităţii omenirii sau constituie infracţiuni de război, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, dacă aceştia nu au fost condamnaţi în
statul strain.
Responsabilitatea – reprezintă starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege
caracterul prejudiciabil al faptei precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija
acţiunile.
Presupune în mod obligatoriu 2 factori :
a)conştiinţa sau fatorul intelectiv –care presupune capacitatea persoanei de a-şi da seama de
acţiunile, inacţiunile sale de importanţa lor socială şi de urmările acesteia.
b)voinţa sau factorul volitiv – constă în aptitudinea persoanei de a fi stăpîn pe faptele sale ,adică de
a le dirija conştient. Abstenţa celor doi factori presupune iresponsabilitatea persoanei.
Iresponsabilitatea este prevăzută art .23 Cod Penal al Republicii Moldova.8 .
În dreptul penal al Japoniei subiect al răspunderii penale poate fi numai persoana fizică.
Conform art.41 CPJ, vîrsta de la care persoana va fi supusă răspunderii penale este de 14 ani,
iar conform Legii despre minori, această vîrsta este de la 16 pînă la 20 ani, pedepse penale li se
vor aplica numai pentru acele fapte care, după regula generală, se sancţionează cu pedeapsa
capitală sau cu privaţiune de libertate însoţită de muncă corecţională.

7
N Giugiu., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000

8
D. Baltag, A. Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002

7
 în Japonia, după cel de-al II-lea război mondial, au apărut judecătoriile de familie. Astfel,
poliţia şi procuratura sunt obligate să îndrepte toate cazurile minorilor în aceste judecătorii.
Judecătoriile de familie judecă toate cauzele conform unei proceduri speciale: şedinţele
judiciare au loc cu uşile închise, minorii sunt însoţiţi de părinţi sau de tutori.Decizia pronunţată de
judecată poate fi atacată în numele minorului.
Dreptul penal englez prin Legea din 1982 privind justiţia penală conţine principii generale de
comportare cu infractorii tineri, indicînd în Titlul 1 pedepsele aplicate pentru aceştia. Conform
acestor principii, judecata nu poate stabili pedeapsa cu închisoarea persoanei care n-a atins vîrsta
de 21 de ani la momentul săvîrşirii infracţiunii.
Vîrsta răspunderii penale în Anglia este de 10 ani la momentul săvîrşirii infracţiunii. în căzui
infracţiunii săvîrşite de persoane cu vîrsta de la J 0 la 17 ani, cauzele sunt cercetate în cadrul
judecătoriilor pentru minori (după o procedură specială). Dacă persoana ce n-a atins vîrsta de 21
ani a fost declarată vinovată de săvîrşirea unei infracţiuni, judecata poate emite o hotărîre privind
plasarea ei într-un centru preventiv sau trimiterea în închisoarea pentru tineri pe un termen stabilit
sau îi poate aplica detenţiunea pe viaţă, în cazul în care nu există o altă cale de corectare a
acestuia. Plasarea într-un centru preventoriu constituie un alt tip de pedeapsă aplicat minorilor
între 1 4 - 2 1 de ani, care au săvîrşit infracţiuni, pentru care maturii sunt sancţionaţi cu pedeapsa
închisorii. Persoanei care n-a atins 17 ani, judecata îi poate aplica pedeapsa închisorii pentru tineri
pe un termen nu mai mare de 12 luni.
Conform dreptului penal al SUA, subiect al infracţiunii poate fi atît persoana fizică, cît şi
persoana juridică.
Vîrsta subiectului în unele Coduri penale nu este stabilită, această problemă rămînînd la
discreţia judecătorului în fiecare caz aparte. Codul penal al New York-ului prevede regula
generală, conform căreia persoana nu poate fi trasă la răspundere penală dacă n-a împlinit vîrsta
de 16 ani. Pentru săvîrşirea omorului agravat, persoana poate fi trasă la răspundere la vîrsta de
13 ani, iar pentru omorul simplu, vioi, furt - de la 14 ani.
În Anglia şi SUA răspunderea penală a persoanelor juridice există de-a lungul mai multor
decenii. Introducerea acestei instituţii în dreptul englez se datorează practicii judiciare. Iniţial
răspunderea penală s-a dezvoltat în limitele unei instituţii a dreptului englez, denumită
regulatory offens. Aceasta cuprinde faptele infracţionale, care nu făceau pane din dreptul penal
tradiţional (omorul, violul, furtul, etc.), ci reprezentau încălcarea normelor unor legi speciale ce
reglementai' un domeniu sau altul al comerţului, activităţii de antreprenoriat sau alte sfere ale
activităţii profesionale (realizarea băuturilor spirtoase, servicii de transport etc). în astfel de
componenţe, de regulă, nu există victimă nemijlocită, după consecinţele rezultate aceste fapte nu
prezintă un pericol deosebit pentru societate, iar pedepsele prevăzute pentru astfel de fapte nu
sunt foarte severe. Judecătoriile califică aceste infracţiuni drept „materiale", pentru care este

8
 necesară prezenţa adus reus (semnul material). Nici o formă de vinovăţie nu se cere în acest caz.
Acestea sunt aşa-numitele infracţiuni care "răspunderii stricte / severe"9.

Concluzie:
Legislaţia penală determinînd faptele infracţionale pedepsibile, dă posibilitatea organelor de
drept să opună rezistenţă infracţionalităţii. Aceasta este posibilă prin aplicarea a operaţiunilor de
calificare a infracţiunilor. Ca rezultat al încălcării normelor penale devine inevitabilă intervenţia
statului în organele competente să restabilească ordinea în societate. În urma acestor considerente
procesul de aplicare a normelor penale de organul de urmărire penală şi cele judecătoreşti se
realizează prin instituţia calificării infracţiunii, adică prin determinarea şi consacrarea juridică a
corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei de
infracţiune prevăzute de norma juridică penală savârșit de subiect.
Pentru a obţine acest rezultat calificarea trebuie să fie întemeiată, adică să se bazeze pe fapte
stabilite în lege, exactă adică să aibă trimitere nu la un articol anumit ci la aliniatul în care această
infracţiune este descrisă în detaliu şi în sfârşit deplină adică să aibă trimitere la toate normele
juridice în care sunt stipulate infracţiunile săvârşite. Studiind faptele infracţionale ale oamenilor, de
fiecare dată, organele de drept trebuie să hotărască dacă ele constituie o infracţiune şi dacă ele
alcătuiesc o infracţiune unică în dependent de statul în care s-a comis infracțiunea.

Bibliografie:

1. Baltag D., Guțu A., Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002

9
M Basarab., Drept penal. Partea generală, vol. 1 şi vol. II, ediţia a II-a, Lumina-Lex, Bucureşti, 1999.

9
2. Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. 1 şi vol. II, ediţia a II-a, Lumina-Lex,
Bucureşti, 1999.
3. Boroi A., Rusu I., Cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
4. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000.
5. Radu, R.F., Cooperare judiciară internaţională şi europeană în materie penală. Editura
Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009.
6. Stancu E., Tratat de criminalistică, București, Universul Juridic, 2002
7. Codul penal al Republicii Moldova din 2002.
8. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-international-public/subiectele-
dreptului-international/ accesat 02.12.2018

10
11