Tema: RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Noţiunea şi caracterele raportului juridic civil

2. Structura raportului juridic civil
3. Clasificarea raporturilor juridice civile

1.Noţiunea şi caracterele raportului juridic civil

Raportul juridic, indiferent de natura sa, este o relaţie socială reglementată de norma
juridică. Relaţia socială devine, aşadar, raport juridic numai prin reglementarea ei de
norma juridică a cărei realizare este asigurată, după caz, prin forţa coercitivă a statului.
Natura raportului juridic depinde de natura relaţiei sociale pe care norma juridică o
reglementează. In funcţie de acest element, raporturi juridice de drept civil sunt
raporturile patrimoniale (care au conţinut economic şi pot fi exprimate în bani), ce
izvorăsc din dreptul de proprietate, din contracte, din obligaţii etc, şi raporturile
nepatrimoniale, denumite şi personale nepatrimoniale
(care nu au un conţinut economic şi nu pot fi exprimate în bani), legate de individualitatea
persoanei, al căror conţinut priveşte dreptul la nume, la domiciliu etc.
Aşadar, raportul juridic civil se poate defini ca raport social, patrimonial sau
personal nepatrimonial, reglementat de o normă de drept civil.
Raportul juridic civil are trăsături comune tuturor raporturilor juridice, dar şi particularităţi
care îl fac să se deosebească de alte raporturi juridice.
Caracterele raportului juridic civil
1. Raportul juridic civil, ca orice raport juridic, este o relaţie socială, deoarece intervine
între oameni, fie individual (ca persoane fizice), fie în colectiv (ca persoane juridice). Deci
un prim caracter al raportului juridic civil este cel social, care indică, pe de o parte, faptul
că raportul nuşi pierde trăsătura de a fi o relaţie socială, iar pe de altă parte, că norma de
drept reglementează doar relaţiile dintre subiecte, nu şi relaţiile dintre subiecte şi bunuri
corporale (lucruri).
2. Raportul juridic civil are un caracter voliţional. Caracterul voliţional însă fiind
characteristic tuturor raporturilor juridice, specific raportului juridic civil este faptul că el
are caracter dublu volitiv, în sensul că exprimă şi voinţa statului, concretizată în normele
juridice care reglementează relaţiile sociale şi voinţa subiectivă a părţilor care încheie
actul juridic. În raporturile juridice civile în prim plan se plasează voinţa subiectelor. La
fel, voinţa juridică a subiectelor va fi necesară şi la modificarea şi stingerea acestor
raporturi. Deşi joacă un rol important în constituirea, modificarea sau stingerea raportului
juridic civil, voinţa părţilor trebuie să se "încadreze " în limitele stabilite de lege şi să nu
contravină ordinii publice şi bunelor moravuri.
3. O altă particularitate a raportului juridic civil constă în faptul că, spre deosebire de alte
raporturi juridice (de exemplu, administrative), în care una dintre părţi se află într-o poziţie
de subordonare, raportul juridic civil, după cum s-a mai amintit, se caracterizează prin
egalitatea juridică a părţilor sale. Se ştie că în acest raport juridic nici una dintre părţi nu
poate impune celeilalte voinţa sa, raportul putând fi încheiat, modificat sau stins doar cu
consimţământul tuturor părţilor.
2. Structura raportului juridic civil
Raportul juridic civil, sub aspectul structurii, cuprinde următoarele trei elemente:
Subiectele sau părţile raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice,
titularii de drepturi şi obligaţii civile.
Conţinutul raportului juridic civil reprezintă totalitatea drepturilor subiective şi a
obligaţiilor civile pe care le au părţile.
Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile ori inacţiunile spre care sunt îndreptate
părţile ori pe care acestea trebuie să le respecte Cu alte cuvinte, obiectul raportului juridic
civil este conduita pe care o pot avea ori trebuie să o aibă părţile.
2.1. Subiectele raportului juridic civil
Prin subiect al raportului juridic civil se înţelege calitatea de titular de drepturi şi obligaţii.
Subiecte ale raporturilor juridice civile sînt persoanele fizice și juridice, cele care au
calitate de profesionist, precum și cele care nu au această calitate , CC, art. 2 alin. (4).
Are calitatea de consumator orice persoană fizică care, în cadrul unui raport juridic civil,
acţionează predominant în scopuri ce nu țin de activitatea de întreprinzător sau
profesională. Persoana fizică nu are calitatea de consumator dacă cealaltă parte a
raportului juridic civil nu are calitatea de profesionist.
Are calitatea de profesionist orice persoană fizică sau juridică de drept public sau de drept
privat care, în cadrul unui raport juridic civil, acţionează în scopuri ce ţin de activitatea de
întreprinzător sau profesională, chiar dacă persoana nu are scopul de a obţine un profit din
această activitate.
Persoana fizica este subiectul individual de drept, adică omul privit ca titular de drepturi
şi obligaţii civile. O definiţie similară acestui subiect de drept civil este dată şi la art. 23
din CC. Din această categorie de subiecte fac parte atât cetăţenii Republicii Moldova, cât
şi cetăţenii străini şi apatrizii.
Persoana juridică este subiect colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care,
întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi de obligaţii civile.
În raportul juridic civil, persoana care dobândeşte drepturi civile poartă denumirea de
subiect activ, iar persoana care îi incumbă obligaţii civile se numeşte subiect pasiv. În
raportul de obligaţii, subiectul activ se numeşte creditor, deoarece are încredere în
persoana care se obligă, iar subiectul pasiv se numeşte debitor, fiindcă datorează o
prestaţie de a da, de a face sau a nu face.
În majoritatea raporturilor juridice civile, fiecare dintre părţi are o dublă calitate, atât de
subiect activ (creditor), cât şi de subiect pasiv (debitor) (contractele bilaterale). De
exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul este debitor pentru bunul vândut
şi creditor pentru bunul procurat.
Capacitatea civilă a subiectelor raportului juridic civil. Pentru a avea calitatea de
subiect, persoana fizică şi persoana juridică trebuie să posede capacitate juridică civilă.
Prin urmare, pentru a participa la un raport juridic civil ele trebuie să aibă capacitate civilă,
aceasta incluzând capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobîndi prin fapta proprie şi
de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa.
Capacitatea civilă, conform art. 31 din CC, este recunoscută tuturor persoanelor fizice,
indiferent de sex, rasă, religie, naţionalitate.
Toate persoanele fizice pot dobândi drepturile şi obligaţiile civile recunoscute de actele
civile în vigoare.
Capacitatea de folosinţă este generală şi egală pentru toţi. După regula generală,
capacitatea de folosinţă a persoanei fizice, conform prevederilor art.24 alin.(2) din CC,
apare odată cu naşterea acesteia şi încetează odată cu moartea ei.
De la această regulă legislaţia face o excepţie, stipulând în CC la art.24 alin.(3):
"Dreptul la moştenire a persoanei fizice apare de la concepţiune dacă se naşte vie".
Conţinutul capacităţii de folosinţă constă în totalitatea de drepturi şi obligaţii pe care le
pot avea subiectele raportului juridic civil. Locul central între aceste drepturi şi obligaţii
îl ocupă drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale consacrate şi garantate de
Constituţie. Din natura capacităţii de folosinţă rezultă firesc faptul că fiinţei umane nu i
se poate ridica aptitudinea de a fi titular de drepturi, calitatea de persoană. Prin urmare,
capacitatea de folosinţă nu poate fi înlăturată, ci doar limitată, adică restrânsă, în ceea ce
priveşte aptitudinea de a avea anumite drepturi, dar numai în cazurile şi condiţiile stabilite
de lege (CC, art.31).
Potrivit aceluiaşi articol, persoana fizică nu poate renunţa nici total, nici parţial la
capacitatea de folosinţă, aceasta fiind inalienabilă. Actul juridic care are drept scop
limitarea capacităţii de folosinţă este nul.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează odată cu moartea acesteia.
Constatarea morţii se materializează de către instituţiile curative prin emiterea actului de
deces. Capacitatea de folosinţă încetează şi prin declararea judecătorească a decesului.
Ca şi persoanele fizice, persoanele juridice au atât capacitate de folosinţă, cât şi
capacitate de exerciţiu, care, împreună, constituie capacitatea civilă.
Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice se deosebeşte de cea a persoanelor fizice
prin faptul că nu este generală şi egală pentru persoanele juridice, ci este specială fiecăreia.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice depinde de scopul persoanei (obiectul de
activitate). Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice cu scop lucrativ este similară
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Concluzia se desprinde din art. 176 alin. (2,3),
care dispune: "Persoana juridică cu scop lucrativ poate desfăşura orice activitate
neinterzisă de lege, chiar dacă nu este prevăzută în actul de constituire. Persoana juridică
cu scop nelucrativ poate desfăşura numai activitatea prevăzută de lege şi de actul de
constituire". Aşadar, capacitatea de folosinţă este specială doar în cazul persoanei juridice
cu scop nelucrativ.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se dobîndeşte la data înregistrării de stat şi
încetează la data radierii ei din registrul de publicitate prevăzut de lege. Capacitatea de
exerciţiu, după cum s-a determinat, este aptitudinea persoanei de a dobîndi prin fapta
proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le
executa.
Conform art. 26 din CC, capacitatea deplină de exerciţiu pentru persoanele fizice apare
odată cu: atingerea majoratului, adică la împlinirea vârstei de 18 ani. Când legea
admite încheierea căsătoriei înainte de împlinirea acestei vârste, minorul dobândeşte
capacitate deplină de exerciţiu în momentul încheierii căsătoriei. Minorul care a atins
vîrsta de 16 ani poate fi recunoscut ca avînd capacitate de exerciţiu deplină dacă lucrează
în baza unui contract de muncă sau, cu încuviințarea părinţilor sau a reprezentantului legal,
practică activitate de întreprinzător. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu unui minor
(emancipare) se efectuează prin hotărîre a autorităţii tutelare, cu încuviințarea ambilor
părinţi sau a reprezentantului legal, iar în lipsa unei astfel de încuviințări, prin hotărîre
judecătorească .
în afară de capacitatea de exerciţiu deplină, dreptul civil din Republica Moldova mai
cunoaşte următoarele categorii de capacitate de exerciţiu:
— capacitatea de exerciţiu a minorului care a împlinit vîrsta de 14 ani (CC, art. 27);
—capacitatea de exerciţiu a minorului care nu a împlinit vîrsta de 14 ani(CC,art. 28)
în afară de aceasta, persoanele care posedă capacitate de exerciţiu deplină pot fi limitate
ori lipsite de ea în cazurile şi în condiţiile prevăzute în Codul civil.
Ca şi în cazul capacităţii de folosinţă, capacităţii de exerciţiu nu i se pot aduce atingeri
decât în condiţiile prevăzute de lege. De asemenea, ea nu poate fi obiect de renunţare din
partea persoanei (CC, art.31).
În condiţiile stipulate în CC, în privința persoanei fizice care, în urma unei boli mintale
ori a unei deficienţe fizice, mintale sau psihologice, nu poate, în mod deplin, conştientiza
acţiunile sale ori exprima voinţa poate fi instituită, prin hotărîre judecătorească, măsura
de ocrotire judiciară sub forma curatelei, a ocrotirii provizorii sau a tutelei.
Regula generală cu privire la capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este expusă în
CC la art.177, în conformitate cu această regulă, persoana juridică îşi exercită, de la data
constituirii, drepturile şi îşi execută obligaţiile prin administrator. Are calitatea de
administrator persoana fizică sau, în cazurile expres prevăzute de lege, persoana juridică
care, în condițiile legii și ale actului de constituire, este desemnată să acționeze, în
raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe contul persoanei juridice.
Persoana juridică cu scop lucrativ poate avea în calitate de administrator o altă persoană
juridică. Actele juridice efectuate de administrator în limita împuternicirilor conferite se
consideră acte ale persoanei juridice. De regulă, organul executiv este desemnat de către
organul suprem (principal) de conducere. Codul civil prevede posibilitatea desemnării
acestuia de către instanţa de judecată în cazul în care organul executiv nu a fost desemnat
în conformitate cu actele de constituire. Această desemnare a organului executiv o pot
solicita fie participanţii (fondatorii, asociaţii), fie creditorii persoanei juridice.
2.2. Conţinutul raportului juridic civil
Un alt element al raportului juridic civil este conţinutul.
Prin conţinut al raportului juridic civil se înţelege totalitatea de drepturi şi obligaţii
care aparţin părţilor din raportul juridic civil.
După cum denotă definiţia sa, conţinutul raportului juridic civil este format din două
elemente: drepturi subiective şi obligaţii subiective.
Drepturile subiective şi obligaţiile subiective nu sunt caracteristice altor raporturi sociale,
ci doar raporturilor juridice, care se caracterizează, în primul rând, prin faptul că subiectele
lui sunt titulari de drepturi şi obligaţii.
Dreptul subiectiv înseamnă posibilitatea persoanelor fizice şi a persoanelor juridice de a
săvârşi anumite acţiuni, precum şi puterea de a pretinde subiectelor pasive să săvârşească
ori să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni, apelând, după caz, la forţa coercitivă a
statului. De exemplu, într-un raport juridic de proprietate, proprietarul are dreptul de a
poseda, de a folosi şi de a dispune, în limitele stabilite de lege, de bunul care face obiectul
dreptului său de proprietate şi, totodată, de a pretinde altora să respecte acest drept. Astfel
de drepturi se numesc subiective fiindcă aparţin unui subiect (persoană fizică sau
juridică).
Obligaţia constă în îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită faţă de
subiectul activ, conduită care constă în săvârşirea sau abţinerea de la săvârşirea unor
anumite acţiuni. Obligaţia corespunde dreptului subiectiv al celuilalt participant la
raportul juridic şi poate fi impusă, după caz, prin forţa coercitivă a statului. Între drepturi
şi obligaţii există o legătură în măsura în care nu poate exista un drept subiectiv fără
obligaţie şi nici o obligaţie civilă fără drept. Drepturile subiective şi obligaţiile care
alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil sunt legate între ele, fiecărui drept subiectiv
corespunzându-i o obligaţie şi fiecărei obligaţii - un drept subiectiv. Ele au un cuprins
corelativ, în sensul în care îndatorirea subiectului pasiv este ceea ce poate pretinde
subiectul activ al raportului juridic.
2.3. Obiectul raportului juridic civil
Prin obiect al raportului juridic civil se înţeleg acţiunile sau inacţiunile care trebuie
săvârşitesau de la care trebuie să se abţină subiectele acestui raport juridic.
Ca relaţie socială între persoane, raportul juridic civil poate influenţa doar conduita
oamenilor, de aceea obiectul raportului juridic civil nu este altceva decât conduita sau
comportamentul subiectelor raportului.
Pentru a nu confunda conţinutul cu obiectul raportului juridic civil, reiterăm că o
particularitate a raporturilor juridice civile constă şi în faptul că, pe de o parte, subiectele
raportului juridic civil dobândesc drepturi şi îşi asumă obligaţii (acestea fiind conţinutul
raportului juridic civil), iar pe de altă parte, conduita (comportamentul) lor este orientat
spre o anumită categorie de bunuri materiale (aceasta fiind obiectul raportului juridic
civil). După cum se poate observa, obiectul
raportului juridic civil este conduita subiectelor, adică acţiunile pe care subiectul activ le
poate pretinde şi pe care subiectul pasiv este obligat a le săvârşi sau de la a căror săvârşire
trebuie să se abţină, iar conţinutul raportului juridic civil constă în totalitatea drepturilor
şi a obligaţiilor părţilor.
3. Clasificarea raporturilor juridice civile
Clasificarea raporturilor juridice civile se face, în principiu, după criteriile clasificării
drepturilor şi obligaţiilor civile. Distingem, astfel, raporturi patrimoniale şi personale
nepatrimoniale; raporturi reale şi raporturi obligaționale;
Raporturile juridice civile patrimoniale şi raporturile juridice civile nepatrimoniale
în funcţie de conţinutul lor, raporturile juridice civile se clasifică în patrimoniale şi
personale nepatrimoniale, iar cele patrimoniale pot fi reale şi obligaționale.
Patrimonial este raportul civil care are un conţinut economic evaluabil în bani. Drepturile
ce fac parte din conţinutul raportului patrimonial sunt drepturi patrimoniale. Aceste
drepturi sunt, deregulă, transmisibile în individualitatea lor şi se pot stinge prin expirarea
termenului de prescripţie dacă titularii lor nu le exercită în perioada stabilită de lege.
Raportul patrimonial poate fi absolut (raport real) sau relativ (raport obligaţional).
Real este raportul în cadrul căruia titularul dreptului subiectiv poate să-şi exercite
atributele asupra unui anumit bun în mod direct, fără intervenţia unei alte persoane.
Obligaţional este raportul în cadrul căruia subiectul activ (creditorul) poate pretinde
subiectului pasiv determinat (debitorul) să dea, să facă ori să nu facă ceva.