ANUL 1

DREPT CIVIL

Lector univ. dr d. CRISTIANA TURIANU

Obiective
Disciplina Drept civil, ca totalitate a normelor care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale între
persoane fizice şi persoane juridice, îşi propune să asigure însuşirea de către studenţi a cunoştinţelor juridice fundamentale,
de care nu se poate lipsi nici unul dintre studenţii Facultăţii de Drept. Studiul acestei discipline are menirea totodată de a
familiariza viitorul jurist cu instituţiile disciplinei respective.

SEMESTRUL I

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

I. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Noţiune, caractere şi structură

A. Noţiunea raportului juridic civil

„Raportul juridic civil” este o specie de „raport juridic”. Deci, în definirea raportului juridic civil trebuie
pornit de la ceea ce înseamnă raport juridic, în general. Se admite, în doctrină, că raport juridic înseamnă o relaţie socială
reglementată de norma de drept. În consecinţă, raportul juridic civil este o relaţie socială – patrimonială ori
nepatrimonială – reglementată de norma de drept civil.
Prin urmare, dacă orice raport juridic civil este o relaţie socială, mai întâi, nu orice relaţie socială, prin ea însăşi,
este raport juridic civil; pentru a avea această calitate, este absolut necesar ca ea să îmbrace haina juridică”, ceea ce se
realizează prin reglementarea sa de către norma de drept civil.

B. Caracterele raportului juridic civil

a) Raportul juridic civil are caracter social. Acest caracter decurge din aceea că, pe de o parte, prin reglementarea
sa de către norma de drept civil, relaţia dintre oameni nu-şi pierde trăsătura de a fi relaţie socială şi, pe de altă parte,
norma de drept civil (ca orice normă juridică, de altfel) nu se poate adresa decât conduitei oamenilor, în calitatea lor de
fiinţe sociale, dotate cu raţiune. Într-adevăr, legea nu poate stabili reguli de conduită pentru lucruri. Chiar atunci când se
vorbeşte despre „regimul juridic al bunurilor”, în realitate, se are în vedere conduita oamenilor – ei între ei – cu privire la
lucruri ori bunuri.
b) Raportul juridic civil are caracter voliţional. O relaţie socială devine raport de drept civil pentru că acest lucru s-
a voit, de către legiuitor, atunci când a fost adoptată norma juridică civilă. Acest prim aspect al caracterului voliţional al
raportului juridic civil este comun tuturor raporturilor juridice. Există, însă, şi un al doilea aspect, specific, pentru
raporturile juridice civile care izvorăsc din actele juridice civile, şi anume: actul juridic civil înseamnă manifestare de
voinţă în scopul de a produce efecte juridice. Prin urmare, la raporturile juridice civile, pe lângă voinţa exprimată în
norma de drept civil, care reglementează actul juridic civil, există şi voinţa autorilor (ori autorului) actului juridic civil
(deci „dublu caracter voliţional”).
c) Raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a părţilor. Egalitatea juridică a părţilor
reprezintă nu numai metoda de reglementare a dreptului civil, ci şi exprimă un caracter propriu raportului juridic civil.
Conţinutul acestui caracter se exprimă în nesubordonarea unei părţi faţă de cealaltă. Este vorba, deci, de poziţia unei părţi
faţă de cealaltă - care este de nesubordonare - şi nu de „principiul egalităţii în faţa legii civile”, unde e vorba de poziţia
subiectelor de drept civil faţă de legea civilă.

1 DIN 22
 C. Structura raportului juridic civil
Elementele constitutive ale raportului juridic civil sunt: părţile, conţinutul şi obiectul. Părţile sau subiectele
raportului juridic sunt persoanele fizice şi persoanele juridice care sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor civile.
Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile.
Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile ori inacţiunile la care sunt îndrituite părţile ori de care acestea sunt
ţinute să le respecte. Cu alte cuvinte, obiectul raportului juridic civil constă în conduita pe care o pot avea ori trebuie să o
aibă părţile. Fiind constitutive, adică esenţiale, aceste trei elemente trebuie să fie întrunite cumulativ, pentru a fi în
prezenţa unui raport juridic civil.

2. Părţile raportului juridic civil

A. Noţiuni elementare
„Persoana fizică” este subiectul individual de drept, adică omul, privit ca titular de drepturi şi obligaţii civile.
„Persoana juridică” este subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege,
este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile .Expresia echivalentă este aceea de „persoană morală”. Pentru a avea
calitatea de persoană juridică, legea civilă cere ca un colectiv să întrunească, cumulativ, trei condiţii: să aibă o organizare
proprie; să aibă un patrimoniu distinct; să aibă un scop determinat, în acord cu interesele obşteşti (art. 26 din Decretul nr.
31/1954 „privind persoanele fizice şi persoanele juridice”).
B. Categoriile subiectelor de drept civil
Din cele arătate rezultă că există două mari categorii de subiecte de drept civil: persoanele fizice, care sunt
subiecte individuale de drept civil; persoanele juridice, care sunt subiecte colective de drept civil.
Fiecare din aceste categorii comportă unele subcategorii. Astfel, în categoria persoanelor fizice: minorii sub 14
ani, care sunt persoane fizice lipsite de capacitate de exerciţiu; minorii între 14 şi 18 ani, care sunt persoane fizice cu
capacitate de exerciţiu restrânsă; majorii, care sunt persoanele fizice de peste 18 ani, cu deplină capacitate de exerciţiu.
După criteriul cetăţeniei, deosebim: persoane fizice de cetăţenie română şi persoane fizice de cetăţenie străină;
aici se includ şi persoanele fizice fără cetăţenie, numite apatrizi, şi cele cu dublă cetăţenie (din care nici una nu este
română).
În categoria persoanelor juridice, deosebim: persoane juridice particulare ori private; cooperatiste şi obşteşti; de
stat; mixte.
După criteriul naţionalităţii, se pot deosebi: persoanele juridice de naţionalitate română (în principiu, cele cu sediul
în România); persoanele juridice de altă naţionalitate, străină.
C. Capacitatea civilă
Expresia capacitate civilă desemnează capacitatea subiectelor de drept civil. Ea are ca gen proxim noţiunea de
„capacitate juridică”, care înseamnă aptitudinea, generală şi abstractă, de a fi titular de drepturi şi obligaţii. În structura
capacităţii civile intră două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
a) Capacitatea civilă a persoanelor fizice
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este aptitudinea, generală şi abstractă, a omului, de a avea
drepturi şi obligaţii (art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954). Potrivit art. 7 din Decretul nr. 31/1954, „capacitatea de
folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia. Drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu”. Conţinutul acestei capacităţi este dat de aptitudinea de a avea toate
drepturile şi obligaţiile civile, cu excepţia celor oprite de lege.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este aptitudinea omului de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi
îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile (art. 5 alin. 3 din decretul nr. 31/1954). Potrivit art. 11,
„nu au capacitate de exerciţiu: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; persoana pusă sub interdicţie. Pentru cei care
nu au capacitatea de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali”. În art. 9 se prevede: „Minorul care a
împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă. Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se
încheie de către acesta cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui”. În fine, potrivit art. 8 din acelaşi Decret nr.
31/1954, „capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră. Persoana devine majoră la
împlinirea vârstei de 18 ani. Minorul care se căsătoreşte dobândeşte prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu”.
b)Capacitatea civilă a persoanei juridice
• Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi
şi obligaţii civile. Potrivit art. 33 din Decretul nr. 31/1954, această capacitate se dobândeşte de la data înregistrării sau
de la o altă dată (după distincţiile prevăzute în acest articol). Art. 34 alin. 1 dispune: „Persoana juridică nu poate avea
decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut”; acest text consacră
principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.

2 DIN 22
 • Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea sa de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini
obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de conducere. Potrivit art. 35 alin. 1 şi 2,
„Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele
persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi”.

3. Conţinutul raportului juridic civil

Prin conţinutul acestui raport se înţelege totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile.
Cunoaşterea acestor elemente implică o analiză distinctă.
A. Drepturile subiective civile
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ – persoană fizică ori
persoană juridică – în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să
pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv şi, în caz de nevoie, să
ceară concursul forţei coercitive a statului.

Clasificarea drepturilor subiective civile

a) În funcţie de opozabilitatea lor, drepturile subiective civile sunt absolute şi relative. Dreptul subiectiv civil
absolut este acel drept în virtutea căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a face apel la altcineva pentru a
şi-l realiza. Sunt absolute drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale. Dreptul subiectiv civil relativ este acel
drept în virtutea căruia titularul poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul nu se poate
realiza. Sunt, tipic, relative, drepturile de creanţă.
b) În funcţie de natura conţinutului lor, drepturile subiective civile se împart în patrimoniale şi nepatrimoniale.
Este patrimonial dreptul subiectiv al cărui conţinut poate fi exprimat băneşte, pecuniar. Sunt patrimoniale dreptul real şi
dreptul de creanţă.
Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani.
Sunt nepatrimoniale: drepturile care privesc existenţa şi integritatea (fizică şi morală) ale persoanei: drepturile care privesc
identificarea persoanei (cum sunt: dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la domiciliu şi reşedinţă, dreptul la o
stare civilă, iar pentru persoana juridică, dreptul la denumire, la sediu etc.).
c) După corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile se împart în principale şi accesorii. Este principal acel drept
subiectiv care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de vreun alt drept; de pildă, drepturile reale
principale, respectiv dreptul de proprietate, în toate formele sale, şi drepturile reale principale corespunzătoare dreptului
de proprietate privată: dreptul de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul de superficie şi dreptul de servitute.
Este accesoriu acel drept subiectiv civil a cărui soartă juridică depinde de existenţa altui drept subiectiv civil, cu rol de
drept principal (de pildă, ca drept real accesoriu, dreptul de ipotecă, dreptul de gaj, privilegiile, dreptul de retenţie).
Această împărţire a drepturilor subiective civile este importantă pentru că dreptul civil accesoriu depinde de dreptul civil
principal (accesorium sequitur principale).

B. Obligaţia civilă
Obligaţia civilă este îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită –
corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ –, conduită care poate consta în a da, a face ori a nu face ceva şi care, la
nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.
Clasificarea obligaţiilor civile
a) În funcţie de obiectul lor, deosebim: obligaţia de a da, obligaţia de a face şi obligaţia de a nu face ceva;
obligaţia pozitivă şi obligaţia negativă; obligaţia de rezultat (determinată) şi obligaţia de diligenţă (de mijloace).
• Obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real (exemplu: obligaţia vânzătorului
de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului).
• Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, a presta un serviciu ori de a preda un lucru
(exemplu: cea a vânzătorului de a preda lucrul vândut cumpărătorului; cea de a presta întreţinerea creditorului, în virtutea
contractului de vânzare cu clauză de întreţinere).
• Obligaţia de a nu face ceva, ca obligaţie corelativă unui drept absolut, înseamnă îndatorirea de a nu face nimic
de natură a aduce atingere acelui drept. Ca obligaţie corelativă unui drept relativ, ea înseamnă a nu face ceva ce ar fi putut
face dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere (de exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă nepoata faţă de unchi, printr-un
contract de donaţie, de a nu se căsători până la absolvirea facultăţii). Sunt pozitive obligaţiile de „a da” şi „a face”; este

3 DIN 22
negativă obligaţia de „a nu face ceva”. Este de rezultat (numită şi determinată) acea obligaţie care constă în îndatorirea
debitorului de a obţine un rezultat determinat (exemplu: cea a vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut); este
de diligenţă (numită şi de mijloace) acea obligaţie care constă în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru
obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la rezultatul însuşi (cea a medicului de a-l vindeca pe pacient de o anumită
maladie).
b) In funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor civile, distingem obligaţia civilă perfectă şi
obligaţia civilă imperfectă (numită şi naturală).
• Este perfectă acea obligaţie civilă a cărei executare este asigurată, în caz de neexecutare de către debitor, printr-o
acţiune în justiţie şi obţinerea unui titlu executoriu ce poate fi pus în executare silită (prin executorul judecătoresc, de
regulă).
• Este imperfectă (numită şi naturală) acea obligaţie a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar odată
executată de bună voie de către debitor, nu este permisă restituirea ei (exemplu: art. 1092 C.civ., care dispune că „Orice
plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii. Repetiţiunea nu este admisă în privinţa
obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună voie”). Tot astfel, „debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la
acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei” (art. 20 din Decretul nr. 167/1958).

4. Obiectul raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem acţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi cea de care este
ţinut subiectul pasiv. Deci, întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din conduita părţilor. În raporturile
patrimoniale, conduita părţilor se referă adesea, la lucrurile din lumea exterioară, numite şi bunuri. Acestea nu pot fi
incluse în structura raportului juridic civil, dată fiind natura socială a acestui raport. Totuşi, pentru uşurinţa exprimării, se
spune că „obiectul raportului juridic civil îl formează un bun ori nişte bunuri”. „Bunul”, deci, este luat în considerare ca
obiect derivat al raportului juridic civil.

A. Definiţia bunului în dreptul civil

Prin bun se înţelege o valoare economică utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului şi
susceptibilă de apropriere sub forma dreptului patrimonial. În practică, în doctrină şi chiar în legislaţie, termenul „bunuri”
este folosit fie în sensul definit mai sus – sens în care poate fi folosit şi termenul „lucru” –, fie prin „bun” se desemnează
atât lucrul, cât şi dreptul patrimonial care are ca obiect acel lucru.

B. Clasificarea bunurilor
Clasificările mai importante ale bunurilor sunt următoarele:
a) În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în mobile şi imobile (numite şi
mişcătoare şi nemişcătoare).
Categoriile de bunuri mobile sunt următoarele:
- mobile prin natura lor („Sunt mobile prin natura lor, corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele
care se mişcă de sine precum sunt animalele, precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât printr-o putere străină” –
473 C.civ.);
- mobile prin determinarea legii („Sunt mobile prin determinarea legii obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect sume
exigibile sau efecte mobiliare, acţiunile sau interesele în companii de finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar şi când
capitalul acestor companii constă în imobile” – art. 474 C.civ.);
- mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le
consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni, ca exemplu, fructele şi recoltele neculese încă, dar înstrăinate
prin act juridic, cu anticipaţie.
Categoriile de bunuri imobile sunt următoarele:
- imobile prin natura lor („Fondurile de pământ şi clădirile sunt imobile prin natura lor” – art. 463 C.civ.; „Morile de
vânt, sau de apă, aşezate pe stâlpi, sunt imobile prin natura lor” – art. 464 C.civ.; „Recoltele care încă se ţin de rădăcini, şi
fructele de pe arbori, neculese încă, sunt asemenea imobile” – art. 465 C.civ.);
- imobile prin obiectul la care se aplică („Sunt imobile prin obiectul la care se aplică: uzufructul lucrurilor imobile,
servitutea, acţiunile care tind a revendica un imobil” – art. 471 C.civ.);

4 DIN 22
 - imobile prin destinaţie („Obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond a
pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinaţie” – art. 468 C.civ.). Astfel, sunt imobile
prin destinaţie, animalele afectate la cultură; instrumentele arătoare; stupii cu roi, peştele din iaz, teascurile, clădirile etc.
Importanţa juridică a clasificării bunurilor în mobile şi imobile se concretizează în regimul juridic diferit, sub
diferite aspecte, dintre care amintim:
1) în ce priveşte efectele posesiei: dacă pentru imobile posesia poate conduce la uzucapiune (prescripţie achizitivă),
pentru mobile, posesia de bună-credinţă valorează proprietate (art. 1909 C. civ.);
2) în ce priveşte drepturile reale accesorii: ipoteca are ca obiect un imobil, pe când gajul (amanetul) priveşte un
mobil.
b) După regimul circulaţiei lor juridice, distingem bunuri care se află în circuitul civil şi bunuri scoase din
circuitul civil.
- Sunt bunuri în circuitul civil acele bunuri care pot face obiectul actelor juridice (deci, care pot fi înstrăinate ori
dobândite prin act juridic). Fac parte din această categorie: bunurile care pot circula liber, neîngrădit şi bunurile care pot
fi dobândite, deţinute ori înstrăinate condiţional, adică în condiţii restrictive, cum sunt: armele şi muniţiile; produsele şi
substanţele toxice etc.
- Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot forma obiectul actului juridic civil; se spune că asemenea
bunuri sunt inalienabile. Un asemenea bun este teritoriul României (art. 3 din Constituţie). Apoi, potrivit art. 5 din legea
nr. 18/1991 a fondului funciar, „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin
lege nu se prevede altfel”, iar potrivit art. 45: „Terenurile proprietate privată, indiferent de titularul lor, sunt şi rămân în
circuitul civil. Ele pot fi dobândite şi înstrăinate prin oricare dintre modurile stabilite de legislaţia civilă, cu respectarea
dispoziţiilor din prezenta lege”.
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă pe planul valabilităţii actelor juridice civile sub aspectul
obiectului lor.
c) După modul în care sunt determinate, distingem bunuri individual determinate (res certa) şi bunuri determinate
generic (res genera). Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate în act juridic,
se individualizează prin însuşiri proprii, specifice. Sunt determinate generic acele bunuri care se individualizează prin
însuşirile speciei ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cântărire, măsurare, numărare etc. Această
clasificare a bunurilor prezintă importanţă juridică în ceea ce priveşte: momentul transmiterii dreptului real, care are
ca obiect: (res certa) – dreptul real se transmite în momentul realizării acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a predat bunul;
(res genera) – dreptul real se transmite în momentul individualizării sau predării; suportarea riscului contractului: (res
certa) – dacă bunul piere fortuit înainte de debitorul nu este liberat de obligaţia de predare, el trebuie să procure alte
bunuri de gen).
d) După cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii civile, deosebim bunuri fungibile şi bunuri
nefungibile. Este fungibil acel bun care, în executarea unei obligaţii, poate fi înlocuit cu altul, fără să afecteze valabilitatea
plăţii. Este nefungibil acel bun care nu poate fi înlocuit cu altul, în executarea unei obligaţii, astfel că debitorul nu este
liberat decât prin predarea bunului datorat. Ca regulă, bunurile individual determinate sunt nefungibile, iar cele
determinate generic sunt fungibile.
e) După cum folosirea lor implică ori nu consumarea ori înstrăinarea lor, distingem bunuri consumptibile şi bunuri
neconsumptibile.
Este consumptibil acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare să nu implice consumarea substanţei
ori înstrăinarea lui.
Este neconsumptibil bunul care poate fi folosit repetat, fără ca, prin aceasta, să fie necesare consumarea substanţei ori
înstrăinarea lui. Această clasificare este utilă în materie de uzufruct şi de împrumut: când obiectul uzufructului e un bun
neconsumptibil, uzufructuarul trebuie să restituie nudului proprietar chiar acel bun; obiectul împrumutului de folosinţă,
numit comodat, îl constituie un bun neconsumptibil, pe când obiectul împrumutului de consumaţie, numit mutuum, îl
formează bunuri consumptibile.
f) După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se împart în frugifere şi nefrugifere. Este frugifer acel bun
care poate produce periodic, fără consumarea substanţei sale, alte bunuri ori produse, numite fructe. Este nefrugifer bunul
care nu are însuşirea de a da naştere, periodic, la produse fără consumarea substanţei sale.
Distingem trei categorii de fructe. Potrivit art. 522 C. civ., „Fructele naturale sunt acelea ce pământul produce de
la sine; producţia şi prăsila (sporul animalelor) sunt asemenea fructe naturale. Fructele industriale ale unui fond sunt
acelea ce se dobândesc prin cultură”, iar potrivit art. 523, „Fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor
exigibile, venitul rentier; arendele intră în clasa fructelor civile”. Fructele trebuie deosebite de producte. Productele sunt
foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanţei sale; este product, spre exemplu, piatra dintr-o carieră ori nisipul

5 DIN 22
dintr-o albie. Distincţia între fructe şi producte este importantă, în materie de uzufruct şi posesie imobiliară: uzufructuarul
are dreptul doar la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului proprietar; posesia de bună-credinţă conduce numai la
dobândirea proprietăţii fructelor (art. 485 C. civ.), nu şi a productelor.
g) După cum pot fi ori nu împărţite fără să-şi schimbe, destinaţia lor, bunurile se împart în divizibile şi indivizibile.
Este divizibil acel bun care poate fi împărţit fără să-şi schimbe, prin aceasta, destinaţia sa economică. Este indivizibil acel
bun care nu poate fi împărţit fără să nu-şi schimbe, prin aceasta, destinaţia sa economică. Spre exemplu, o bucată de stofă
poate fi împărţită, fiind bun divizibil, pe când un autoturism este bun indivizibil. Această împărţire a bunurilor prezintă
utilitate juridică în materie de partaj şi de obligaţii.
h) După corelaţia dintre ele, împărţim bunurile în principale şi accesorii. Este principal acel bun care poate fi folosit
independent, fără a servi la întrebuinţarea altui bun. Este accesoriu bunul destinat să servească la întrebuinţarea unui alt
bun, principal (cureaua pentru ceas, antena pentru televizor, husa pentru un autoturism etc.). Această împărţire a
bunurilor prezintă utilitate juridică, în executarea obligaţiei civile: când se datorează un bun, debitorul trebuie să predea
atât bunul principal, cât şi pe cel accesoriu (în lipsă de stipulaţie contrară expresă).
i) După modul lor de percepere, bunurile se împart în corporale şi incorporale. Este corporal acel bun care are o
existenţă materială, fiind uşor perceptibil simţurilor omului. Este incorporal valoarea economică, ce are o existenţă ideală,
abstractă, putând fi percepută cu „ochii minţii” (drepturile patrimoniale sunt asemenea bunuri). Această clasificare este
importantă juridic, în ce priveşte, de pildă, dobândirea proprietăţii imobiliare ca efect al posesiei de bună-credinţă, care
operează doar pentru mobilele corporale (art. 1909 C. civ.).
j) După cum sunt sau nu supuse urmăririi şi executării silite pentru plata datoriilor, deosebim bunuri sesizabile şi
bunuri insesizabile. Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a debitorului (cum ar fi cele ce nu intră
în enumerarea făcută de art. 409 C. civ.). Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii (cum
este mijlocul fix al unei cooperative meşteşugăreşti, potrivit art. 21 din Decretul-Lege nr. 66/1990).

II. ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiţia actului juridic civil

Prin act juridic civil se intelege o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv,
de a naşte, a modifica ori a stinge un raport juridic civil concret. Rezultă că elementele definitorii ale actului juridic sunt:
a) prezenţa unei manifestări de voinţă, care să provină de la un subiect de drept civil (persoană fizică ori juridică);
b) manifestarea de voinţă trebuie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice civile; această trăsătură
diferenţiază actul juridic civil de faptul juridic civil (săvârşit fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se
produc, însă, în puterea legii);
c efectele juridice urmărite, la manifestarea voinţei, pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un raport
juridic civil concret; prin această trăsătură, actul juridic civil se diferenţiază de actele juridice din alte ramuri de drept
(precum: actul administrativ, actul de comerţ etc.).Expresia „act juridic civil”, ori „act juridic” sau, pur şi simplu, termenul
„act” se întrebuinţează cu două sensuri: fie ca manifestare de voinţă cu intenţia de a produce efecte juridice civile (cu
semnificaţia, deci, de operaţiune juridică – negotium juris), fie desemnează înscrisul constatator al manifestării de voinţă
(adică suportul material care consemnează manifestarea de voinţă – instrumentum probationis).
2. Clasificarea actelor juridice civile
a) Acte unilaterale, bilaterale şi multilaterale
• Este unilateral acel act juridic care constituie rezultatul voinţei unei singure părţi (de exemplu: testamentul,
acceptarea succesiunii, renunţarea la o moştenire, denunţarea unui contract, oferta, promisiunea publică de recompensă
etc.).
• Este bilateral actul juridic civil care reprezintă voinţa concordantă a două părţi (precum: vânzarea-cumpărarea,
donaţia, mandatul, împrumutul, depozitul etc.).
• Este multilateral actul juridic civil care constituie rodul acordului de voinţă ce provine de la trei sau mai multe
părţi (este un asemenea act contractul civil de societate).
Această clasificare prezintă importanţă juridică în ce priveşte: aprecierea valabilităţii actului (la cel unilateral se
verifică o singură voinţă juridică, pe când la cel bilateral trebuie cercetată fiecare dintre cele două voinţe juridice);
regimul juridic, diferenţiat, al viciilor de consimţământ (eroarea, dolul, violenţa şi leziunea).

b) Acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit

6 DIN 22
 Este cu titlu oneros acel act juridic civil în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se
urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial (exemplu: contractul de vânzarecumpărare în care vânzătorul urmăreşte preţul
în schimbul bunului vândut, iar cumpărătorul urmăreşte obţinerea bunului cumpărat în schimbul preţului).
Este cu titlu gratuit acel act juridic civil prin care se procură un folos patrimonial fără a se urmări obţinerea altui
folos patrimonial în schimb (exemplu: donaţia, comodatul, împrumutul fără dobândă, depozitul neremunerat, legatul).
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă în diferenţele de regim juridic între actele juridice cu titlu oneros
şi cele cu titlu gratuit, în ce priveşte: capacitatea de a le încheia (legea e mai pretenţioasă atunci când e vorba de actele
cu titlu gratuit); aplicarea viciilor de consimţământ (bunăoară, leziunea nu priveşte actele cu titlu gratuit).
c) Acte constitutive, translative şi declarative
• Este constitutiv acel act juridic care dă naştere la un drept subiectiv civil care n-a existat anterior. Exemple:
ipoteca convenţională (care creează dreptul real accesoriu numit ipotecă), amanetul (gajul) sau instituirea unui uzufruct.
• Este translativ actul juridic civil care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu în
alt patrimoniu. Sunt translative, contractele de vânzare-cumpărare, de donaţie etc.
• Este declarativ acel act juridic civil care are ca efect consolidarea ori definitivarea unui drept subiectiv
preexistent (exemplu: partajul).
Această clasificare prezintă importanţă juridică sub diferite aspecte: actul constitutiv şi cel translativ îşi produc
efectele numai pentru viitor (ex nunc), pe când cel declarativ produce efecte şi pentru trecut (ex tunc); numai actele
constitutive şi cele declarative sunt supuse, în principiu, publicităţii imobiliare; just-titlu, pentru uzucapiunea de 10-20 ani,
poate fi doar un act translativ, iar nu şi unul declarativ.
d) Acte juridice de conservare, de administrare şi de dispoziţie
• Este act de conservare acel act juridic care are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Actul
de conservare este întotdeauna avantajos deoarece, cu o cheltuială mică, se salvează un drept de o valoare mai mare
(exemplu: întreruperea unei prescripţii prin acţiunea în justiţie, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia etc.).
• Actul de administrare este acel act juridic prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a
unui patrimoniu (exemplu: închirierea unui bun, în anumite condiţii, culegerea fructelor, reparaţiile de întreţinere,
asigurarea unui bun etc.).
• Este de dispoziţie actul juridic civil care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui bun sau drept ori grevarea
unui bun cu o sarcină reală. Exemple: vânzarea-cumpărarea şi donaţia. Această clasificare prezintă importanţă juridică în
materia capacităţii de a încheia actele juridice civile, în materie de reprezentare, precum şi în ce priveşte acceptarea
moştenirii.
e) Acte juridice civile patrimoniale şi nepatrimoniale
• Este patrimonial actul juridic civil care are un conţinut evaluabil în bani. De regulă, sunt asemenea acte cele ce
privesc drepturile reale şi de creanţă (exemplu: contractele de vânzare-cumpărare, de donaţie, de împrumut etc.).
• Este nepatrimonial actul juridic civil care are un conţinut neevaluabil în bani (exemplu: convenţia părinţilor unui
copil din afara căsătoriei ca acesta să ia numele de familie al unuia dintre ei). Această împărţire a actelor juridice civile îşi
vădeşte utilitatea în materia efectelor nulităţii (nu se pune problema „restituirilor” în cazul anulării actului nepatrimonial)
şi în cea a ocrotirii incapabilului.
f) Acte juridice civile consensuale, solemne şi reale
Este consensual actul juridic civil care se încheie prin simpla manifestare de voinţă (actul consensual reprezintă
regula, din punctul de vedere al formei în care se încheie actele juridice civile).
• Solemn este acel act juridic la a cărui încheiere manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă cerută
de lege. Forma solemnă pentru un asemenea act este o condiţie de valabilitate (e forma cerută ad validitatem ori ad
solemnitatem). Ca acte solemne menţionăm donaţia, ipoteca convenţională şi testamentul.
• Este real actul juridic civil care nu se poate încheia decât dacă manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea
(predarea) bunului (exemplu: împrumutul, depozitul, darul manual).
Acelaşi act juridic poate fi, uneori, consensual (ca regulă) şi alteori solemn (cum este vânzarea-cumpărarea unui
teren); de asemenea, acelaşi act poate fi, ca regulă, act solemn (de exemplu, donaţia), iar altă dată să fie act real (de
exemplu, darul manual). Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă în ce priveşte aprecierea valabilităţii actelor
civile din punctul de vedere al formei de încheiere.
g) Acte juridice între vii şi pentru cauză de moarte
Actul între vii – inter vivos – este actul juridic civil care-şi produce efectele necondiţionat de moartea autorului.
Majoritatea actelor civile este formată din actele între vii. Actul pentru cauză de moarte – mortis causa – este actul juridic
civil care nu-şi produce efectele decât la moartea autorului (exemplu: testamentul). Această clasificare prezintă importanţă
juridică în ce priveşte capacitatea de a fi încheiate, ca şi în ce priveşte forma în care se pot încheia actele respective.

7 DIN 22
 h) Acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi
• Este pur şi simplu actul juridic civil care nu cuprinde o modalitate: termen, condiţie ori sarcină. Unele acte civile
sunt incompatibile cu modalităţile, ca, de pildă, actul de opţiune succesorală (acceptarea ori renunţarea la moştenire) ori
actul de recunoaştere a filiaţiei.
• Este afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o modalitate (de exemplu, contractul de împrumut,
contractul de vânzare cu clauză de întreţinere, în care este prezent termenul, contractul de asigurare, contractul de donaţie
cu sarcină).
i) Acte juridice civile principale şi accesorii
• Este principal actul juridic civil care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de soarta altui act
juridic (majoritatea actelor juridice civile sunt acte principale).
• Este accesoriu acel act juridic civil a cărui soartă juridică depinde de soarta altui act juridic, principal (clauza
penală, fidejusiunea, gajul, ipoteca convenţională, arvuna etc.).
Această clasificare prezintă utilitate în ce priveşte aprecierea valabilităţii şi eficacităţii actelor juridice civile;
raportului dintre actul accesoriu şi cel principal i se aplică adagiul accesorium sequitur principale.
j) Acte juridice numite (tipice) şi acte nenumite (atipice)
• Este numit (sau tipic) actul juridic civil care are o denumire stabilită de legea civilă, precum şi o reglementare
proprie. Majoritatea actelor civile este formată din acte numite, tipice (contractele civile şi actele unilaterale).
• Este nenumit (sau atipic) actul juridic civil care nu se bucură de denumire şi reglementare proprie (exemplu:
contractul de vânzare cu clauză de întreţinere). Importanţa juridică a acestei clasificări rezidă în determinarea regulilor
aplicabile actului nenumit; un asemenea act nu este cârmuit de normele care reglementează actul numit cel mai apropiat,
ci se aplică normele generale privind actul juridic civil (exceptio est strictissimae interpretationis).
3. Condiţiile (elementele) actului juridic civil
Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din care este alcătuit un asemenea act. Distingem
următoarele categorii de condiţii:
condiţii de fond (care privesc conţinutul actului juridic civil) şi de formă (cele care se referă la exteriorizarea
voinţei);
condiţii esenţiale (cele cerute pentru chiar valabilitatea actului) şi neesenţiale (cele întâmplătoare, adică cele
care pot fi prezente ori pot lipsi, fără să pună în discuţie valabilitatea actului);
condiţii de validitate (a căror nerespectare atrage nulitatea actului juridic civil) şi de eficacitate (a căror
nerespectare atrage inopozabilitatea actului juridic civil);
condiţii generale (cerute pentru orice act juridic) şi speciale (cerute sau impuse doar pentru anumite categorii de acte
juridice civile).
Condiţiile de fond, esenţiale ale actului juridic civil sunt: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.

A. Capacitatea de a încheia actul juridic

Capacitatea reprezintă o condiţie (cerinţă) de fond, esenţială şi de validitate, impusă, cu caracter general, pentru
orice act. Expresia capacitatea civilă desemnează capacitatea subiectelor de drept civil. Ea are ca gen proxim noţiunea de
„capacitate juridică”, care înseamnă aptitudinea, generală, de a fi titular de drepturi şi obligaţii. „Capacitatea de a încheia
acte civile” constă în aptitudinea (vocaţia) subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin
încheierea de acte de drept civil.
Principalele reglementări ale capacităţii de a încheia actul juridic civil se găsesc în Codul civil (art. 949 C. civ.:
„Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”; art. 950 C. civ.: „Necapabili de a contracta sunt:
minorii, interzişii, toţi cei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”; art. 856 C. civ.: „Orice persoană este capabilă de
a face testament, dacă nu este oprită de lege” etc.). Dispoziţii privind capacitatea de a încheia acte juridice se mai găsesc
în Codul familiei, Decretul nr. 31/1954 şi în alte izvoare de drept civil.
Principiul ori regula este capacitatea de a face actul juridic civil (excepţia fiind incapacitatea). Aşadar, excepţia
de a încheia acte juridice trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar textele de excepţie, după cum se ştie, sunt de strictă
interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis). Cu caracter general, acest principiu se desprinde din
prevederea art. 6 alin. 1 din decretul nr. 31/1954: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit în tot
sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege”.
În structura capacităţii civile intră două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea, generală
şi abstractă, a omului de a avea drepturi şi obligaţii (art. 5 din Decretul nr. 31/1954); aceste drepturi şi obligaţii sunt

8 DIN 22
civile, iar nu drepturi şi obligaţii în general, ceea ce rezultă din art. 1 şi 2 din acelaşi act normativ, care recunoaşte
persoanei fizice şi persoanei juridice drepturile subiective civile, iar nu orice drepturi. Iar potrivit art. 7 din Decretul nr.
31/1954, „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia. Drepturile
copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu”.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturi subiective
civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile (art. 5 din Decretul nr. 31/1954).
Potrivit prevederilor art. 5 alin. 3 şi art. 8 din acelaşi act normativ, capacitatea deplină a persoanei fizice de a-şi asuma
obligaţii săvârşind acte juridice (capacitatea de exerciţiu) începe de la data când persoana devine majoră (adică la
împlinirea vârstei de 18 ani) sau când minorul se căsătoreşte, dobândind astfel capacitatea deplină de exerciţiu. Potrivit
art. 11, „nu au capacitate de exerciţiu: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; persoana pusă sub interdicţie. Pentru cei
care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali”. În art. 9 se prevede: „Minorul care a
împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă. Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se
încheie de către acesta cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui”.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea
drepturi şi obligaţii civile.
Potrivit art. 33 din Decretul nr. 31/1954, această capacitate se dobândeşte de la data înregistrării sau de la o altă dată
(după distincţiile prevăzute în acest articol).
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi
îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de conducere. Mai trebuie reţinut că,
pentru persoana juridică, regula capacităţii de a face acte juridice civile este subordonată principiului specialităţii
capacităţii. În această materie – a capacităţii –, fiind vorba de o condiţie de fond, esenţială şi de validitate a oricărui act
juridic civil, sancţiunea nerespectării incapacităţii nu poate fi decât nulitatea actului încheiat cu neobservarea regulilor
privind capacitatea civilă a persoanelor.
• Pentru persoanele fizice, este de reţinut, în ce priveşte felul nulităţii care intervine, că nulitatea absolută se aplică
în caz de nerespectare a unei incapacităţi speciale (de folosinţă), impusă pentru ocrotirea unui interes public. Per a
contrario, în celelalte cazuri de incapacităţi de folosinţă (de pildă, nesocotirea dispoziţiilor art. 806, 807 şi 1308 C. civ.),
precum şi în ipoteza nerespectării regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, fiind vorba de ocrotirea
unui interes preponderent individual, sancţiunea aplicabilă este nulitatea relativă.
• Pentru persoanele juridice, lipsa capacităţii de folosinţă şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de
folosinţă a acestora (art. 34 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954) atrag nulitatea absolută a actului civil respectiv.

B. Consimţământul

Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil care constă în
hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior. Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să provină de la o persoană cu discernământ; să fie exprimat cu intenţia de a produce
efecte juridice; să fie exteriorizat; să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
a) Consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ. Această condiţie decurge din caracterul conştient al
actului juridic civil; pentru a i se recunoaşte efecte juridice – de a naşte, modifica ori stinge raporturi juridice civile
concrete –, subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia, de a discerne consecinţele juridice care se produc
în baza manifestării sale de voinţă. Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu este prezumată că are
discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile. Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani
şi cel pus sub interdicţie judecătorească) este prezumată a nu avea discernământ, fie datorită vârstei fragede, fie stării de
sănătate mintală. Minorul între 14 şi 18 ani are discernământul juridic în curs de formare. Pentru persoana juridică nu se
pun probleme, deoarece reprezentantul ei legal este, întotdeauna, o persoană fizică cu deplină capacitate de exerciţiu. În
afară de incapacităţile legale de exerciţiu (adică de cazuri în care legea prezumă o persoană ca lipsită de discernământ)
există şi cazuri de incapacităţi naturale în care se găsesc persoane capabile după lege; în aceste cazuri, în drept, persoana
este capabilă (are discernământ), dar, în fapt, ea este lipsită temporar de discernământ. În acest sens se citează cazurile de
beţie, hipnoză, somnambulism, mânie puternică (ab irato).
Sancţiunea lipsei discernământului este nulitatea relativă a actului juridic civil.
b) Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Această condiţie decurge din esenţa
actului juridic civil, care este o manifestare de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice, adică de a crea, a
modifica ori a stinge un raport juridic civil concret, după caz. Lipseşte intenţia de a produce efecte juridice: când

9 DIN 22
declaraţia de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie sau pură complezenţă; când s-a făcut sub condiţie
pur potestativă „din partea celui care se obligă” (art. 1010 C. civ.), adică „mă oblig dacă vreau”; când manifestarea de
voinţă este prea vagă, imprecisă.
c) Consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Această condiţie
este impusă chiar de definiţia consimţământului: hotărârea de a încheia actul manifestată în exterior, adică
exteriorizată. Exteriorizării consimţământului îi este aplicabil principiul consensualismului, care înseamnă că părţile sunt
libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor; altfel spus, simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi
suficientă pentru ca actul civil să se nască valabil din punctul de vedere al formei sale.
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată într-o formă expresă sau tacită (implicită). Pentru anumite acte este
necesară manifestarea expresă a voinţei (cum e cazul actelor solemne), pe când alte acte pot fi făcute printr-o manifestare
expresă ori tacită de voinţă (cum e cazul acceptării moştenirii).
Modalităţile de exteriorizare a consimţământului sunt: în scris, verbal şi prin gesturi ori fapte concludente
(neechivoce). Cât priveşte valoarea juridică a tăcerii, a adagiului qui tacit consentire videtur (cine tace pare să consimtă)
în dreptul civil, trebuie reţinut că, în principiu, simpla tăcere nu valorează consimţământ. Prin excepţie, tăcerea valorează
consimţământ: când legea prevede expres aceasta (cazul tacitei relocaţiuni, la care se referă art. 1437 C. civ.); când, prin
voinţă expresă a părţilor, se atribuie tăcerii valoare de consimţământ (de pildă, în cazul stabilirii modalităţii de reînnoire a
convenţiei iniţiale ori de denunţare, în anumite condiţii, a acesteia); când, potrivit obiceiului, tăcerii i se atribuie valoare
de consimţământ.
d) Consimţământul să nu fie alterat printr-un viciu de consimţământ. Această condiţie, negativă, este impusă de
caracterul conştient, liber al consimţământului. Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea.
Eroarea este „falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil”. În afară de art. 953 C. civ., potrivit
căruia „consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare…”, art. 954 dispune: „Eroarea nu produce nulitate decât
când cade asupra substanţei obiectului convenţiei. Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a
contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală, pentru care s-a făcut convenţia”.
În primul alineat se reglementează eroarea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului (error in substantiam), iar
în al doilea alineat este reglementată eroarea asupra identităţii ori calităţii persoanei contractante (error in personam).
Viciul de consimţământ al erorii – atât ca error in substantiam, cât şi ca error in personam – atrage sancţiunea nulităţii
relative a actului. După natura realităţii fals reprezentate, distingem eroarea de fapt şi eroarea de drept: eroarea de fapt
este falsa reprezentare a unei situaţii faptice la încheierea actului juridic (care priveşte obiectul actului, valoarea,
cocontractantul); eroarea de drept este falsa reprezentare a existenţei ori conţinutului unei norme de drept civil.
Dolul (sau viclenia) constă în inducerea în eroare a unei persoane, cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive,
pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. În afară de art. 953 C. civ., potrivit căruia „consimţământul nu este
valabil când este … surprins prin dol”, art. 960 prevede: „Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele
viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi
contractat”.
Ca structură, dolul este alcătuit din două elemente: un element obiectiv (material), constând în utilizarea de
mijloace viclene (maşinaţiuni, şiretenii, manopere frauduloase etc.) pentru a induce în eroare; un element subiectiv
(intenţional), constând în intenţia de a induce în eroare o persoană în scop de a o face să încheie un anumit act civil.
Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească, cumulativ, condiţiile:
- să fie determinant pentru încheierea actului juridic (condiţia este expres prevăzută de art. 960 C. civ., care impune ca
mijloacele dolosive să fi fost de aşa natură încât, în lipsa acestora, „cealaltă parte n-ar fi contractat”. Caracterul
determinant al dolului urmează a se aprecia tot după un criteriu subiectiv, adică in concreto, ţinându-se seama de
experienţa de viaţă, gradul de pregătire, natura profesiei sau ocupaţiei etc. celui care se pretinde victimă a unui dol);
- să provină de la cealaltă parte (această condiţie este conţinută, la fel, în formula art. 960: „…mijloacele viclene
întrebuinţate de una din părţi”. Textul lasă să se înţeleagă că ar fi aplicabil doar actelor bilaterale, căci numai la acestea se
poate vorbi de „cocontractant” ori „de cealaltă parte”. Or, dolul (sub forma „sugestiei”) poate fi întâlnit şi în cazul
testamentului, care este un act unilateral. În fine, o ultimă observaţie: ca şi la eroare, nu se cere ca dolul să fie comun,
adică să existe pentru fiecare parte a actului bilateral; dacă, totuşi, ar exista reciprocitate de dol, fiecare parte este în drept
să ceară anularea actului pentru dolul a cărui victimă este. Fiind un fapt juridic, ca şi eroarea, dolul poate fi probat prin
orice mijloace de probă, inclusiv cu martori sau prezumţii simple.
Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-i
insufle o temere, care o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
În afară de art. 953 C. civ., potrivit căruia „consimţământul nu este valabil când este…smuls prin violenţă”, art.
956 dispune că „este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i-a insuflat temerea, raţionabilă după

10 DIN 22
dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de
sex şi de condiţia persoanelor”. Violenţa – viciu de consimţământ – poate fi clasificată după două criterii: natura răului cu
care se ameninţă şi caracterul acestei ameninţări.

După natura răului cu care se ameninţă, distingem violenţa fizică (atunci când ameninţarea cu răul se referă la
integritatea fizică ori bunurile persoanei) şi violenţa morală (atunci când ameninţarea se referă la onoarea, cinstea ori
sentimentele persoanei).

După caracterul ameninţării, distingem ameninţarea legitimă (spre exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitor
cu darea în judecată în cazul în care nu-şi îndeplineşte obligaţia) şi ameninţarea nelegitimă, injustă, cu un rău (numai
aceasta are semnificaţia juridică a viciului de consimţământ, atrăgând anulabilitatea actului sub imperiul unei temeri
insuflate de o asemenea ameninţare).
Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să întrunească, cumulativ, două condiţii:
- să fie determinantă, hotărâtoare pentru încheierea actului juridic civil (însuşi art. 956 C. civ. pretinde, în aprecierea
acestui caracter, ca temerea insuflată să fie „raţionabilă după dânsa”, adică după persoana ameninţată, indiferent dacă răul
cu care se ameninţă ar privi fie direct pe aceasta, fie pe alte persoane apropiate de care este legat printr-o temeinică
afecţiune, fie, în sfârşit, bunurile acesteia);
- să fie injustă (nelegitimă, ilicită), în sensul că nu orice ameninţare, prin ea însăşi, constituie violenţă – viciu de
consimţământ; această condiţie rezultă şi din art. 958 C. civ., care precizează: „Simpla temere reverenţiară, fără violenţă,
nu poate anula convenţia”).
Ameninţarea cu un rău poate proveni, spre deosebire de dol, nu numai de la cocontractant, ci şi de la un terţ (art.
955 C. civ.). În fine, în doctrină s-a mai precizat, întemeiat, că starea de necesitate în care se găseşte o persoană, care o
determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat, trebuie asimilată violenţei – viciu de consimţământ.
Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii.
Acţiunea în anulare pentru leziune (adică ceea ce Codul civil numeşte „acţiune în resciziune”) se restrânge la minorii
care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice care le
pricinuiesc vreo vătămare. Actele juridice încheiate de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt Dreptul nostru
civil consacră prin dispoziţiile sale concepţia obiectivă despre leziune; în consecinţă, cel ce invocă leziunea nu are de
dovedit decât vădita disproporţie de valoare între contraprestaţii. Când o parte a profitat de starea de nevoie în care se
găsea cealaltă parte, în momentul încheierii actului juridic, acesta poate fi anulat pentru cauză imorală.
Pentru anularea actului juridic civil pe motiv de leziune este necesar să fie întrunite următoarele condiţii:
a) leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv (deoarece art. 1158 prevede că nu poate fi exercitată
acţiunea în resciziune atunci când leziunea rezultă dintr-un „eveniment cauzal şi neaşteptat”);
b) leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului;
c) disproporţia de valoare între contraprestaţii să fie vădită (considerabilă).
Leziunea ca viciu de consimţământ de sine stătător are un domeniu restrâns de aplicare: ea poate fi invocată
drept cauză de anulare numai de minorii între 14 şi 18 ani, adică de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă; pe de altă
parte, sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice care, în acelaşi timp
a) sunt acte de administrare;
b) au fost încheiate de minorul între 14 şi 18 ani singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal;
c) sunt lezionare pentru minor;
d) sunt comutative (iar nu aleatorii).

4. Obiectul actului juridic civil

Prin obiect al actului juridic civil înţelegem însăşi conduita părţilor acelui act, respectiv, acţiunile ori inacţiunile
la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.
Obiectul actului juridic constă în obiectul obligaţiei sau obligaţiile generate de acel act. În acest sens, art. 962 C.
civ. Prevede că „obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă” (s.n.); or, la ceea ce se
obligă părţile unui act este tocmai obiectul obligaţiei (-iilor), adică o anumită prestaţie. Aşadar, „obiectul obligaţiilor”
constă în prestaţia (-iile) datorată(e) de debitor, respectiv, în a „a da”, „a face” sau „a nu face”, după caz. Când acţiunea
se referă la un bun sau lucru, acesta este socotit a fi „obiectul prestaţiei”. De reţinut că atunci când conduita părţilor

11 DIN 22
priveşte „lucrurile” ori „bunurile”, acestea sunt privite ca „obiect derivat” al actului juridic civil. Astfel, cu acest înţeles,
art. 963 C. civ. dispune: „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) Obiectul actului juridic civil trebuie să existe. Este condiţia primordială, căci dacă obiectul lipseşte, nu este
prevăzut de autorul actului juridic civil, nu se pune problema celorlalte condiţii de valabilitate ale acelui act. Această
condiţie presupune cunoaşterea următoarelor reguli: când bunul a existat (fizic), dar nu mai există la data încheierii actului
juridic (a pierit sau a fost distrus), condiţia nu este îndeplinită şi, ca atare, actul este nul absolut, cu o singură menţiune: să
fi fost vorba de un res certa; în principiu, un bun viitor (produs sau fabricat ulterior) poate forma obiect valabil al actului
juridic civil, cu o excepţie: succesiunea viitoare (nedeschisă încă) nu poate forma obiect nici pentru convenţie, nici pentru
actul unilateral care este renunţarea la succesiune.
b) Obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Deşi art. 963 C. civ. vorbeşte de lucruri „ce sunt în comerţ”, se apreciază,
unanim, că e vorba de lucruri care se află în circuitul civil. De altfel, această interpretare este confirmată de acte normative
noi, adoptate după 1989, care se referă expres la bunuri care „sunt şi rămân în circuitul civil” (art. 1 din Legea nr.
54/1998, privind circulaţia juridică a terenurilor) şi bunuri „scoase din circuitul civil” (art. 5 alin. 2 din Legea 18/1991).
Prin „bunuri aflate în circuitul civil” înţelegem acele bunuri susceptibile să facă obiectul unor acte translative sau
constitutive, adică bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice. Aceste bunuri (numite şi alienabile)
formează regula, iar cele inalienabile constituie excepţia. Prin urmare, în lipsa unei interdicţii exprese, trebuie considerate
a fi „în comerţ” toate bunurile care pot face obiect de apropiere privată.
Bunurile aflate în circuitul civil se împart, la rândul lor, după modul de circulaţie, în două subcategorii:
a) bunuri care pot circula liber, neîngrădit (intră aici toate bunurile alienabile care nu se dobândesc în condiţii
restrictive) .
b) bunuri care pot circula în condiţii restrictive (armele şi muniţiile, materiile explozive, produsele şi substanţele
stupefiante, deşeurile toxice, metalele şi pietrele preţioase şi semipreţioase etc.).
Nu pot forma, cum am spus, obiect al actului juridic civil bunurile scoase din circuitul civil (inalienabile), cum sunt
bunurile din domeniul public şi terenurile vizate de art. 32 din Legea nr. 18/1991, şi nici statutul civil al persoanei fizice şi
juridice, precum şi celelalte drepturi subiective nepatrimoniale.
c) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat ori determinabil. Când obiectul (derivat) constă într-un res
certa, condiţia este îndeplinită prin ipoteză. Dacă obiectul (derivat) constă în res genera, condiţia este îndeplinită prin
stabilirea precisă a cantităţii, calităţii, valorii sau, cel puţin, prin stabilirea, indicarea unor criterii de determinare pe baza
cărora să se facă ulterior individualizarea.
d) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil. Această condiţie este impusă de regula de drept potrivit căreia
nimeni nu poate fi obligat la imposibil: ad imposibilium, nulla obligatio. Obiectul nu este posibil doar în cazul în care
imposibilitatea este absolută (adică pentru oricine). Dacă imposibilitatea este relativă – adică numai pentru un anumit
debitor, nu şi pentru alte persoane –, atunci obiectul actului este valabil, iar neexecutarea culpabilă din partea debitorului îi
angajează răspunderea civilă.
e) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit; adică acţiunea sau inacţiunea părţilor actului juridic civil să fie în
concordanţă cu legea.
f) Obiectul actului juridic civil să fie moral. Obiectul actului este moral atunci când este în concordanţă cu regulile de
convieţuire socială, cu morala (sau „bunele moravuri”, cum spune art. 968 C. civ.).
g) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie autorizat. În anumite acte juridice care au ca obiect anumite bunuri,
actul juridic civil nu este valabil dacă nu se obţine autorizaţia administrativă (de exemplu; dispoziţiile art. 58 din Legea
nr.17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor, după care „împrumutul sau înstrăinarea armelor şi muniţiilor se
poate face numai persoanelor autorizate să le deţină, cu respectarea destinaţiei acestora şi a scopului pentru care s-a dat
autorizarea”) prevăzută de lege.

5. Cauza (scopul) actului juridic civil

Cauza sau scopul este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui
asemenea act.
Ca element esenţial al actului juridic civil, cauza nu se confundă nici cu consimţământul şi nici cu obiectul unui
asemenea act, fiind deci un element independent, de sine stătător. Cauza ori scopul este elementul care răspunde la
întrebarea: „pentru ce” sau „în ce scop” s-a încheiat actul juridic civil ? Pe lângă art. 948 pct. 4 – care se referă la „o cauză
licită” – în Codul civil mai sunt consacrate cauzei încă trei articole, cu caracter de principiu: art. 966: „Obligaţia fără
cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect”; art. 967: „Convenţia este valabilă, cu toate că,

12 DIN 22
cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie”; art. 968: „Cauza este nelicită când este prohibită
de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.
În literatura de specialitate se admite, în general, că există două elemente ce intră în structura cauzei actului juridic:
scopul imediat şi scopul mediat.
a) Scopul imediat (causa proxima) numit şi scopul obligaţiei, este acela care se stabileşte pe principalele categorii de
acte juridice civile, după cum urmează: în contractele sinalagmatice, cauza consimţământului fiecărei părţi constă în
reprezentarea, adică prefigurarea mentală a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte se obligă, la
rândul ei); în actele cu titlu gratuit, scopul imediat îl reprezintă intenţia de a gratifica (animus donandi); în actele reale,
scopul imediat îl reprezintă prefigurarea remiterii lucrului.
b) Scopul mediat – causa remota, numită şi scopul actului juridic, constă în motivul determinant al încheierii unui act
juridic civil (acest motiv se referă fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei persoane).
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii: să existe, să fie
reală, să fie licită şi morală. Aceste condiţii de valabilitate a cauzei sunt consacrate, expres, de art. 966 C. civ., în
formularea: „Obligaţia fără cauză, fondată pe o cauză falsă, nelicită nu poate avea nici un efect” (s.n.).
Importanţa practică a cauzei rezidă, mai întâi, în faptul că ea este un mijloc de exprimare juridică a unui interes al
autorilor unui act juridic civil, iar apoi, în faptul că ea reprezintă un instrument juridic eficace de asigurare a concordanţei
actelor juridice civile cu ordinea publică.

6. Forma actului juridic civil

Prin „forma actului juridic civil” se înţelege acea condiţie care constă în modalitatea de exteriorizare a
manifestării de voinţă făcute cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Privită în înţelesul său restrâns, obişnuit, forma actului juridic civil este cârmuită de principiul
consensualismului, care înseamnă că simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca
actul juridic civil să ia naştere în mod valabil; în alţi termeni, potrivit acestui principiu, pentru a produce efecte juridice
civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.
După consecinţele juridice ale nerespectării lor, condiţiile de formă se împart în: forma cerută pentru valabilitatea
actului juridic civil (numită şi forma cerută ad validitatem ori ad solemnitatem; nerespectarea ei atrage nulitatea absolută
a actului juridic); forma cerută pentru probarea actului juridic civil (numită şi forma cerută ad probationem);
nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci, în principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu alt mijloc de probă;
forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil; nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci
numai inopozabilitatea, terţa persoană fiind în drept să ignore, să facă abstracţie de actul respectiv ca şi când n-ar exista
din punct de vedere juridic.
a) Forma cerută ad validitatem. Forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil, adică ad validitatem,
desemnează acea condiţie de validitate care constă în cerinţa îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege, în lipsa
cărora actul n-ar putea lua naştere în mod valabil.
Forma cerută ad validitatem se caracterizează prin aceea că: este un element constitutiv, esenţial al actului juridic;
în consecinţă, nerespectarea sa atrage nulitatea absolută a actului juridic civil în cauză; este incompatibilă cu manifestarea
tacită de voinţă; altfel spus, această formă presupune manifestarea expresă de voinţă; este exclusivă, ceea ce înseamnă că
pentru un anumit act juridic civil solemn trebuie îndeplinită o anumită formă, de regulă, cea autentică (excepţie face
testamentul).
Principalele acte juridice civile pentru care legea cere forma solemnă (mai ales autentică) sunt următoarele:
donaţia; legatul; revocarea expresă a unui legat; acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar; renunţarea expresă la
succesiune; subrogaţia în drepturile creditorului consimţită de debitor; ipoteca convenţională; actele juridice între vii de
înstrăinare a terenurilor situate în intravilan şi extravilan; contractele de arendare scrise; actele constitutive ale asociaţiilor
şi fundaţiilor fără scop patrimonial; contractul de societate comercială.
b)Forma cerută ad probationem. Prin forma cerută pentru probarea actului juridic civil, adică forma ad probationem,
se înţelege acea cerinţă impusă de lege sau părţi care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a proba actul juridic
civil valabil încheiat.
Principalele caracteristici ale formei cerute ad probationem sunt următoarele: este obligatorie (iar nu facultativă);
nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului cu alt mijloc de probă; reprezintă o excepţie de la
principiul consensualismului, deoarece manifestarea de voinţă (actul juridic) trebuie îmbrăcată în forma scrisă.

13 DIN 22
 Nerespectarea formei cerute ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic (cum se întâmplă în cazul
nesocotirii formei cerute ad validitatem), ci imposibilitatea dovedirii actului cu orice alt mijloc de probă (ceea ce
înseamnă decăderea celui interesat din dreptul de a proba).
c) Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi. Prin forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului
juridic se înţeleg acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru ca actul juridic să fie opozabil şi persoanelor
care n-au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor lor.
Această cerinţă de formă se justifică prin ideea de protecţie a terţilor faţă de efectele prejudiciabile ale unor acte
juridice civile, expres prevăzute de lege.
Forma cerută pentru opozabilitate prezintă următoarele trăsături juridice: este obligatorie (iar nu facultativă);
nerespectarea ei atrage inopozabilitatea actului; constituie o excepţie de la principiul consensualismului, deoarece actul
civil trebuie făcut cunoscut terţilor prin îndeplinirea unor măsuri specifice numite „de publicitate”.
În cazul nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în inopozabilitatea actului juridic, adică în
posibilitatea terţului interesat de a ignora actul invocat de părţi contra sa. În consecinţă, actul civil produce efecte între
părţi, dar este ineficace faţă de cel de-al treilea, ceea ce practic înseamnă că părţile nu se pot prevala de drepturile izvorâte
din acel act faţă de terţi.

7. Modalităţile actului juridic civil

Modalităţile actului juridic civil sunt: termenul, condiţia şi sarcina.

A. Termenul
Termenul – dies – este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată începerea ori
stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile şi al obligaţiilor corelative. Obişnuit, termenul se indică printr-o dată
calendaristică.

Clasificarea termenului
a) După natura efectelor juridice, termenul este de două feluri: termenul suspensiv este acela care amână începutul
exerciţiului dreptului subiectiv civil şi executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui (de exemplu, data la care
trebuie restituit lucrul împrumutat comodatarului); termenul extinctiv este acela care amână stingerea exerciţiului
dreptului subiectiv civil şi executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui (de exemplu, data la care trebuie
retrocedat lucrul închiriat).
b) După titularul beneficiului său, distingem trei feluri de termene: termen stabilit în favoarea debitorului (care
reprezintă regula, după cum rezultă din art. 1024 C. civ.); termen stabilit în favoarea creditorului (cum e cazul
depozitului, în care termenul e în favoarea deponentului, ca regulă); termen stabilit în favoarea atât a debitorului, cât şi a
creditorului (cum e cazul, de pildă, al termenului dintr-un contract de prestări de servicii).
c) După izvorul său, termenul este tot de trei feluri: termen voluntar sau convenţional, adică acela stabilit prin act civil
unilateral ori bilateral; termen legal, adică stabilit prin lege, care face parte, de drept, din actul juridic civil (exemplu,
termenul de 5 ani de prorogare a anumitor contracte de închiriere, Legea 17/1994 şi 112/1995); termen judiciar
(jurisdicţional), acordat de instanţă.
d) După criteriul cunoaşterii ori nu a datei împlinirii sale, la momentul încheierii actului juridic civil, distingem:
termenul cert – termenul a cărui împlinire este cunoscută (de exemplu, a împrumuta pe B, cu 200.000 lei, până la 20 aug.
1999); termenul incert – termenul a cărui împlinire nu este cunoscută, ca dată calendaristică (de exemplu, al datei morţii
creditorului într-un contract de rentă viageră ri întreţinere).

Efecte
Principiul dominant din art. 1022 C. civ. este următorul: termenul afectează doar executarea actului, iar nu şi
existenţa sa.
Sub aspectul efectelor termenului, urmează a distinge între termenul suspensiv şi termenul extinctiv.
Termenul suspensiv întârzie, amână începutul exercitării dreptului subiectiv civil şi îndeplinirii, executării
obligaţiei corelative. De aici, următoarele consecinţe: dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de termen (scadenţă), el
face o plată valabilă, echivalentă cu renunţarea la beneficiul termenului (art. 1023 C. civ.); în actele translative de drepturi
reale asupra bunurilor individual determinate (res certa), termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, afară de
cazul în care s-ar fi prevăzut, expres, contrariul; până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata de
la debitor (art. 1023 C. civ.); prescripţia extinctivă nu curge (art. 7 din Decretul 167/58).

14 DIN 22
 Termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv civil şi obligaţiei corelative (de exemplu, moartea
credirentierului marchează sfârşitul dreptului de a pretinde renta viageră şi a obligaţiei de a o plăti).

B. Condiţia
Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil, este un eveniment, viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde
existenţa dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative. Deci, ca şi termenul, condiţia este un eveniment viitor. Dar,
spre deosebire de termen, evenimentul este nesigur ca realizare.
Clasificare
a) După natura efectelor produse, condiţia este de două feluri:
- condiţia suspensivă este aceea de a cărei realizare depinde naşterea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor
corelative (sau, cum arată art. 1017 C. civ., de care depinde perfectarea actului). De exemplu, cazul unui contract de
închiriere care s-ar perfecta numai „dacă închirietorul se va muta cu serviciul şi domiciliul temporar în altă localitate, până
la începutul lunii viitoare”;
- condiţia rezolutorie este aceea de a cărei realizare depinde desfiinţarea actului juridic civil (art. 1119 C. civ.). De
exemplu, avem o astfel de condiţie în cazul în care s-ar stipula că „Prezentul contract de vânzare-cumpărare se
desfiinţează dacă vânzătorului i se naşte un copil în doi ani de la încheierea contractului”.
b) După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării ori nerealizării evenimentului, condiţia este de trei feluri:
- condiţia cauzală este aceea a cărei realizare depinde de hazard, de întâmplare, fiind, deci, independentă de voinţa
părţilor (art. 1005 C. civ.). De exemplu, „Prezentul contract de împrumut se va perfecta dacă voi câştiga la LOTO cel
puţin 150.000 lei”;
- condiţia mixtă este aceea a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţi şi de cea a unei alte persoane determinate
(art. 1007 C. civ.). De exemplu: „Îţi donez apartamentul dacă te vei căsători cu X”;
- condiţia potestativă este acea condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa unei părţi (pur potestativă, dar
poate fi şi potestativă simplă, aceea care depinde de voinţa unei părţi şi de un fapt exterior sau de voinţa unei persoane
nedeterminate).
Efecte
Două principii guvernează efectele condiţiei, şi anume:
- condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative (de pildă, până la
împlinirea condiţiei suspensive, actul nu-şi produce efectele, acestea fiind sub semnul întrebării; creditorul nu poate cere
executarea obligaţiei, debitorul nu datorează nimic; prescripţia extinctivă nu curge etc.; dacă se îndeplineşte condiţia
suspensivă, se consideră, retroactiv, că actul a fost pur şi simplu: plata făcută de debitor devine valabilă, transmisiunile de
drepturi se consolidează etc.);
- condiţia îşi produce efectele retroactiv – ex tunc (dacă condiţia suspensivă nu se îndeplineşte, se consideră că actul
nu s-a născut şi că părţile se găsesc în situaţia în care ar fi fost dacă n-ar fi încheiat niciodată un asemenea act; de aici,
consecinţele: prestaţiile executate trebuie restituite, transmisiunile de drepturi se desfiinţează etc.).

C. Sarcina
Sarcina – ca modalitate a actului juridic civil – este o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de
dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit (liberalităţi). Astfel, art. 829 C. civ. dispune: „Donaţiunea între vii se
revocă, pentru neîndeplinirea condiţiilor cu care s-a făcut, pentru ingratitudine şi pentru naşterea de copii în urma
donaţiunii”.
În lipsa unor criterii legale, în doctrină se face, totuşi, clasificarea acestei modalităţi în funcţie de persoana
beneficiarului (sarcină în favoarea dispunătorului, a gratificatului sau în favoarea unei terţe persoane) şi în funcţie de
valabilitatea ei (sarcini posibile, licite, morale faţă de cele imposibile, ilicite, imorale).
Efecte
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil în caz de neexecutarea ei, ci numai eficacitatea actului (mai
exact ineficacitatea lui, respectiv revocarea actului ca sancţiune tipică în această materie).

8. Efectele actului juridic civil

Prin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le
modifică sau stinge un asemenea act. În esenţă, efectele actului juridic reprezintă tocmai conţinutul lui. Viaţa juridică
demonstrează că sunt şi situaţii în care, deşi existenţa actului este neîndoielnică, efectele sale nu apar cu claritate, existând
îndoieli cu privire la conţinutul juridic al actului. Într-o asemenea ipoteză apare necesară determinarea (stabilirea)

15 DIN 22
efectelor actului juridic civil, ceea ce înseamnă, practic, a-i cunoaşte conţinutul, adică a-i şti clauzele care precizează
drepturile şi obligaţiile civile născute, modificate ori stinse, după caz, ceea ce se face prin interpretarea clauzelor actului.
a) Interpretarea actului poate avea unul, altul sau ambele următoare obiective: calificarea juridică a actului;
stabilirea înţelesului unei clauze, de care depinde stabilirea de drepturi şi obligaţii civile. Ca urmare a calificării, se poate
ajunge la una din următoarele concluzii: în esenţă, este vorba despre un act numit (tipic), caz în care i se aplică regulile
dictate special pentru un asemenea tip de act; este vorba de un act nenumit (atipic), lui urmând a i se aplica regulile
generale privitoare la contracte ori convenţii, iar nu regulile de la actul numit cel mai apropiat.
b) Privit prin prisma efectelor sale, actul juridic se caracterizează prin: obligativitate, irevocabilitate şi relativitate.
Aceste principii – principiul forţei obligatorii; principiul irevocabilităţii; principiul relativităţii – sunt consacrate în două
articole: potrivit art. 969, „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, iar potrivit art. 973,
„convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”.
• Principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda. Pornind de la prevedrea art. 969: „Convenţiile legal făcute au
putere de lege între părţile contractante”, putem defini principiul forţei obligatorii ca fiind acea regulă potrivit căreia
actul juridic civil legal încheiat se impune autorilor sau autorului actului întocmai ca legea. Altfel spus, actul juridic civil
este obligatoriu, iar nu facultativ.
• Principiul irevocabilităţii actului juridic civil. Irevocabilitatea convenţiilor este prevăzută de art. 969 C. civ.:
„Convenţiile nu pot fi revocate prin voinţa uneia din părţi, ci numai prin acordul părţilor”. Aşadar, irevocabilitatea este o
consecinţă şi, în acelaşi timp, o garanţie a principiului forţei obligatorii a actului juridic civil.
• Principiul relativităţii efectelor actului juridic. Este consacrat legal în art. 973 C. civ.: „Convenţiile n-au efect
decât între părţile contractante”. Altfel spus, actul produce efecte numai faţă de autorul sau autorii actului, el neputând să
profite sau să dăuneze altor persoane.

9. Nulitatea actului juridic civil

Nulitatea poate fi definită ca fiind acea sancţiune, de drept civil, care lipseşte actul juridic de efectele contrare
normelor juridice dictate pentru încheierea sa valabilă. În esenţă, deci, nulitatea este sancţiunea care intervine în cazul
când nu se respectă, la încheierea actului juridic civil, condiţiile de validitate.
Categoriile de nulităţi
A. În funcţie de natura interesului ocrotit, nulitatea este de două feluri: absolută şi relativă.
• Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care
ocroteşte un interes general, obştesc (sub aspect terminologic, este desemnată prin formulele: actul este „nul de drept” sau
„nul” ori „nul de plin drept” sau „actul va fi nul”.
Atrag nulitatea absolută a actului juridic următoarele cauze: încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a
persoanelor; lipsa totală a consimţământului, când lipseşte cauza ori ea este ilicită sau imorală; încălcarea ordinii publice;
frauda legii; lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative).
Acest regim juridic se exprimă în următoarele trei reguli:
1) Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părţile actului juridic, procurorul, instanţa din oficiu);
2) acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă (adică, ea poate fi invocată oricând, indiferent de timpul scurs
de la data încheierii actului);
3) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, expresă ori tacită.
• Este relativă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care
ocroteşte un interes particular, individual ori personal (este indicată prin formulele: „actul este anulabil”, „actul poate fi
anulat”).
Atrag nulitatea relativă a actului juridic următoarele cauze: viciile de consimţământ (eroarea, dolul, violenţa şi
leziunea); lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic; nerespectarea regulilor privind capacitatea de
exerciţiu a persoanei (act încheiat cu persoana lipsită de capacitate de exerciţiu; act încheiat fără încuviinţarea
ocrotitorului legal); nerespectarea unei incapacităţi instituite pentru protecţia unui interes individual, personal – interdicţia
vânzării-cumpărării între soţi).
Acest regim juridic se exprimă în următoarele trei reguli:
1) nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului;
2) acţiunea în anulabilitate este prescriptibilă (ceea ce înseamnă că nulitatea relativă trebuie invocată în termenul de
prescripţie extinctivă);
3) nulitatea relativă poate fi confirmată expres sau tacit.
B. În funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea este de două feluri: parţială şi totală.

16 DIN 22
 • Este parţială acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic civil (celelalte efecte ale
actului continuând să producă, întrucât nu contravin legii).
• Este totală acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în întregime (de exemplu, pentru nerespectarea formei
cerute ad validitatem).
C. După modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă şi nulitatea virtuală.
• Este expresă (explicită ori textuală) acea nulitate care este prevăzută ca atare, într-o dispoziţie legală (cazurile de
nulitate expresă sunt prevăzute fie în Codul civil, fie în alte izvoare ale dreptului civil).
• Este virtuală (implicită sau tacită) acea nulitate care nu este prevăzută expres de lege, dar rezultă din modul în care
este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil (de exemplu, art. 813 C. civ. dispune: „Toate
donaţiunile se fac prin act autentic”. Textul nu prevede, însă, consecinţa juridică a nerespectării formei înscrisului autentic
care este tocmai nulitatea. Suntem în prezenţa unei nulităţi implicite, virtuale).

Principiile efectelor nulităţii

A. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului. Acest principiu exprimă regula potrivit căreia nulitatea nu
produce efecte numai pentru viitor – ex nunc –, ci şi pentru trecut – ex tunc – adică aceste efecte se suie până în momentul
încheierii actului juridic civil.
Retroactivitatea înseamnă, deci, înlăturarea efectelor actului care s-au produs între momentul încheierii actului
juridic civil şi acela al anulării efective a actului. Principiul retroactivităţii efectului nulităţii decurge din principiul
legalităţii: restabilirea legalităţii, încălcată la încheierea actului juridic, impune înlăturarea efectelor produse în temeiul
unui act astfel încheiat.
B. Principiul repunerii în situaţia anterioară – restitutio in integrum. Acest principiu este o consecinţă a
primului principiu, al efectelor nulităţii – retroactivitatea. Principiul restitutio in integrum este regula de drept potrivit
căreia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părţile să ajungă în situaţia în care acel act
nu s-ar fi încheiat. Restitutio in integrum, ca şi retroactivitatea, priveşte efectele nulităţii actului juridic inter partes (între
părţile raportului juridic), iar nu faţă de terţi.
C. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial. Acest principiu priveşte efectele
nulităţii faţă de terţi. El este atât o consecinţă a celorlalte două principii ale efectelor nulităţii – retroactivitatea şi
repunerea în situaţia anterioară –, cât şi a unui alt mare principiu de drept, potrivit căruia dacă se dovedeşte că
transmiţătorul nu putea transmite un drept, deoarece s-a desfiinţat titlul său, prin anularea actului, nici subdobânditorul
nu putea dobândi mai mult. Prin urmare, acest principiu poate fi definit ca acea regulă de drept în virtutea căreia anularea
actului iniţial, primar atrage şi anularea actului subsecvent, următor, datorită legăturii sale cu primul.

III. PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET

1. Noţiuni generale
A. Definiţia probei
Prin probă se înţelege mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui act sau fapt juridic şi ,prin aceasta, a
dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative. Cuvântul probă are ca sinonim pe acela de dovadă.
Sub aspect terminologic, termenul „probă” este folosit în trei sensuri:
a) mijloc juridic de stabilire a existenţei drepturilor subiective şi obligaţiilor civile;
b) operaţiunea de prezentare în justiţie a mijloacelor de probă: înscrisuri, mărturii, mărturisiri, probe materiale,
expertize;
c) rezultatul obţinut prin folosirea diferitelor mijloace de dovadă („reclamantul a probat dreptul său prin…”).
B. Sediul materiei
Se găseşte în Codul civil, în Codul de procedură civilă şi în Codul comercial. Codul civil reglementează
admisibilitatea şi forţa probantă pentru patru mijloace de dovadă: înscrisurile, mărturia, mărturisirea şi prezumţiile,
precum şi sarcina probei. Codul de procedură civilă reglementează trei mijloace de dovadă: expertiza, probele materiale
şi cercetarea la faţa locului.
C. Obiectul probei sau sarcina probei
• Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit pentru a demonstra existenţa unui drept subiectiv civil şi a
obligaţiei corelative. Formează obiect al probei toate împrejurările – acte ori fapte juridice – care sunt izvoare ale
raporturilor juridice concrete.
Precizări:

17 DIN 22
 a) norma de drept civil nu constituie obiect al probei, deoarece judecătorul e prezumat a cunoaşte legea;
b) faptele negative nedefinite nu pot forma obiect al probei, nefiind posibilă dovedirea lor, ca atare;
c) faptele notorii se dovedesc prin probarea doar a notorietăţii (dar nu a tuturor faptelor care au condus la formarea
notorietăţii).
• Sarcina probei este reglementată de art. 1169 C. civ., astfel: „Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o
dovedească”. Cum primul care se adresează justiţiei este reclamantul, înseamnă că lui îi revine, mai întâi, sarcina de a
dovedi cele pretinse (onus probandi incumbit actori). După ce reclamantul s-a conformat acestei exigenţe juridice, este
rândul pârâtului ca, în apărare, să dovedească faptele pe care-şi sprijină cererile sale. Deci, sarcina probei trece la el; în
acest înţeles se spune că, în apărare, pârâtul devine reclamant (in excipiendo reus fit actor).
La aceste două reguli privind sarcina probei se adaugă cea de a treia: judecătorul trebuie să aibă rol activ în
stabilirea completă a adevărului, putând să ordone, din oficiu, administrarea dovezilor, „pe care le va găsi de cuviinţă,
chiar dacă părţile se împotrivesc” (art. 129 C. pr. civ.).
D. Condiţiile de admisibilitate a probei
Pentru a fi încuviinţată de instanţă, proba trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii:
a) să nu fie oprită de lege (exemplu: art. 612 C. proc. civ. prevede că: „Interogatoriul şi jurământul nu pot fi cerute
pentru dovedirea motivelor de despărţenie”);
b) să fie verosimilă (să tindă la dovedirea unor fapte credibile);
c) să fie utilă (proba e inutilă când tinde la dovedirea unor fapte incontestabile);
d) să fie pertinentă (adică să aibă legătură cu pricina);
e) să fie concludentă (adică de natură să conducă la rezolvarea cauzei).

2. Mijloace de probă
A. Înscrisurile
Prin înscris se înţelege consemnarea de date despre acte şi fapte juridice pe un anumit suport material (hârtie,
sticlă, carton, scândură, peliculă ori bandă magnetică).
a) Înscrisul autentic. Potrivit art. 1171 C. civ.: „Actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de
lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”. Principalele categorii de acte
autentice sunt: înscrisurile autentice notariale; hotărârile organelor jurisdicţionale (şi, în primul rând, hotărârile
judecătoreşti); actele de stare civilă. În ce priveşte puterea doveditoare a înscrisului autentic, urmează a distinge:
menţiunile ce reprezintă constatări personale ale agentului instrumentator, făcute cu propriile simţuri, fac dovadă
deplină, ele neputând fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals (procedură dificilă şi riscantă); menţiunile ce
privesc declaraţiile părţilor, făcute în faţa agentului instrumentator, dar a căror veridicitate nu poate fi verificată de
acesta, fac dovada până la proba contrară; menţiunile străine de obiectul înscrisului pot avea valoarea începutului de
probă scrisă.
b) Înscrisul sub semnătură privată. Se numeşte „înscris sub semnătură privată” acel înscris semnat de cel ori de cei
de la care provine. Există deci o singură condiţie cerută pentru valabilitatea unui astfel de înscris: semnătura autorului ori
autorilor actului, înscrisului (semnătură, în sensul de aici, este numai cea executată de mâna autorului înscrisului, şi nu
cea dactilografiată, executată prin parafă ori prin punere de deget).

Condiţii speciale de valabilitate pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată:

• Condiţia pluralităţii de exemplare (art. 1179 C. civ.: „Actele sub semnătură privată, care cuprind convenţii
sinalagmatice, nu sunt valabile dacă nu sunt făcute în atâtea exemplare originale câte părţi sunt cu interes contrar”);
• Condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei „bun şi aprobat” înainte de semnare (art. 1180 C. civ.: „Actul
sub semnătură privată, prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie
scris în întregul lui de acela care la subscris, sau cel puţin acesta, înainte de a subsemna, să adauge la finele actului
cuvintele «bun şi aprobat», arătând totodată în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească”;
• Condiţia cerută pentru testamentul olograf: „Testamentul olograf nu este valabil decât dacă este scris în tot, datat
şi semnat de mâna testatorului” (art. 859 C. civ.).
B. Mărturia (proba cu martori ori testimonială)
Mărturia este relatarea, orală, făcută de o persoană, în faţa instanţei de judecată, cu privire la acte sau fapte
litigioase, săvârşite în trecut, despre care are cunoştinţă personal.
Regula generală este că faptele juridice pot fi dovedite, neîngrădit, cu martori; în ce priveşte, însă, actele juridice
există două excepţii, două reguli stabilite de art. 1191 C. civ.: „Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce
depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub

18 DIN 22
semnătură privată. Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre
ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului”. Potrivit art. 1197 C. civ., „regulile
mai sus prescrise nu se aplică în cazul când există un început de dovadă scrisă”. Codul civil nu precizează forţa probantă a
mărturiei, ceea ce înseamnă că ea este lăsată la libera apreciere a judecătorului, bazată pe intima sa convingere.
C. Mărturisirea (recunoaşterea)
Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui act sau fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o
pretenţie şi care estede natură să producă efecte contra autorului ei.
Mărturisirea este un act juridic, din punctul de vedere al dreptului civil, şi un mijloc de probă, din punct de vedere
al dreptului procesual civil. Ca act juridic, mărturisirea este irevocabilă. Ea nu poate fi revocată de autorul ei „afară numai
de va proba că a făcut-o din eroare de fapt” (art. 1206 C. civ.).
Codul civil distinge între mărturisirea judiciară şi cea extrajudiciară.
„Mărturisirea judiciară se poate face înaintea judecătorului de însăşi partea prigonitoare, sau de un împuternicit
special al ei spre a face mărturisire” (art. 1206 alin. 1). Potrivit art. 1206 alin. 2: „Ea (mărturisirea) nu poate fi luată decât
în întregime împotriva celui care a mărturisit…”. Altfel spus, ea este indivizibilă. Dacă în trecut era socotită „regina
probaţiunii”, în prezent ea se află în rândul celorlalte probe, adică lăsându-se forţa probantă la aprecierea judecătorului.
Mijlocul procesual de administrare a probei mărturisirii se numeşte interogator şi este reglementat de art. 218-225 C.
proc. civ.
D. Prezumţiile
„Prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut” (art.
1199 C. civ.). În esenţă, prezumţia este o presupunere făcută de legiuitor sau judecător. Este considerarea unui fapt ca
existent, dedus din existenţa altui fapt, vecin şi conex, datorită tocmai legăturii ce există între cele două fapte.
Clasificarea prezumţiilor
După autorul lor:
a) Prezumţiile legale. Potrivit art. 1200 C. civ., „sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate special prin lege”
(actele pe care legea le declară nule pentru că au fost făcute în frauda dispoziţiilor sale; puterea pe care legea o acordă
autorităţii lucrului judecat). Nici o dovadă nu este primită împotriva prezumţiei legale, afară numai de cazurile când însăşi
legea a permis dovada contrară.
b) Prezumţiile simple sunt acelea stabilite de magistrat (judecător). Potrivit art. 1203 C. civ.: „Prezumţiile care nu
sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului…”.
După forţa lor probantă:
a) Prezumţiile absolute – juris et de jure –, adică acelea care nu pot fi răsturnate prin proba contrară (se mai numesc
şi irefragabile). Sunt asemenea prezumţii: cea a puterii lucrului judecat (res judicata pro veritate habetur); cea privind
limita maximă, de 300 zile, şi cea minimă, de 180 zile, dinaintea naşterii copilului, care marchează timpul legal al
concepţiunii – art. 61 din Codul familiei.
b) Prezumţiile relative – juris tantum – adică acelea care pot fi răsturnate prin proba contrară, fie mai uşor, fie mai
greu (cum e cazul prezumţiei de paternitate – art. 53 din Codul familiei); majoritatea prezumţiilor legale e formată din
prezumţii relative.

IV. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

1. Definiţie şi reglementare
Prescripţia extinctivă poate fi definită ca fiind stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul de prescripţie
(art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă
nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”). Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă este „legea
generală” ori „dreptul comun” în această materie. El reglementează atât prescripţia dreptului la acţiune (instituţia de drept
civil, substanţial), cât şi prescripţia dreptului de a cere executarea silită (instituţia de drept procesual civil). Norme ale
prescripţiei extinctive găsim şi în: Codul familiei (art. 21, 52, 55, 60), Codul comercial (art. 945 şi urm.), Legea nr.
31/1990 privind societăţile comerciale (art. 31, 37), precum şi alte acte normative, izvoare de drept civil, care stabilesc,
mai ales, termene speciale de prescripţie. Aşadar, prescripţia extinctivă este cunoscută de toate ramurile de drept.
2. Delimitarea prescripţiei extinctive
Prescripţia extinctivă se aseamănă, dar nu se confundă, cu alte instituţii de drept civil, precum: prescripţia achizitivă
(uzucapiunea), decăderea şi termenul extinctiv.
a) Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de prescripţia achizitivă

19 DIN 22
 - Asemănările dintre prescripţia extinctivă şi cea achizitivă (numită şi uzucapiune): pentru titularii drepturilor
subiective civile inactivi, ambele se înfăţişează ca sancţiuni de drept civil; ambele presupun termene.
- Deosebirile dintre ele pot fi rezumate astfel: termenele de prescripţie extinctivă sunt mai scurte şi mai multe (3 ani, 2
ani, 1 an, 6 luni), pe când cele de prescripţie achizitivă sunt mai lungi şi mai puţine (30 ani, 10-20 ani); ca efect principal:
dacă prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune (în sens material), prescripţia achizitivă conduce la dobândirea unui
drept real principal.
b) Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de decădere
Ca sancţiune de drept civil, decăderea este stingerea dreptului subiectiv civil neexercitat în termenul de decădere.
- Asemănările dintre prescripţie extinctivă şi decădere: ambele presupun termene; ambele au efect extinctiv.
- Deosebirile, mai importante, sunt: pe când prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune (în sens material),
decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv; prescripţia extinctivă are reguli proprii privind întreruperea, suspendarea şi
repunerea în termen.
c) Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de termenul extinctiv
- Asemănările dintre prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv: ambele presupun efectul extinctiv; ambele sunt
concepte de drept civil.
- Deosebirile dintre ele sunt, în esenţă, următoarele: pe când termenele de prescripţie sunt numai legale, termenul
extinctiv este, după caz: convenţional, legal ori jurisdicţional; dacă prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune,
termenul extinctiv stinge dreptul subiectiv şi obligaţia civilă corelativă.
3. Domeniile de aplicare a prescripţiei extinctive
a) Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale îl formează:
- Drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor (art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acţiune, având
un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”).
- Drepturile reale principale, urmând însă a distinge acţiuni reale prescriptibile şi acţiuni reale imprescriptibile.
Sunt considerate imprescriptibile extinctiv: acţiunea în revendicare imobiliară; deşi imprescriptibilă extinctiv, această
acţiune poate fi paralizată prin invocarea, cu succes, a uzucapiunii (art. 21 din Decretul nr. 157/1958 şi art. 1890 C. civ.:
„Toate acţiunile, atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile, se vor prescrie prin treizeci de
ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu”); acţiunea în revendicare imobiliară în
cazurile prevăzute de art. 498 C. civ. („Dacă un fluviu sau un râu, rupe deodată o mare parte de pământ şi o lipeşte la
pământul unui alt proprietar, acea parte rămâne a cui a fost pământul de la care s-a rupt, însă dacă se va reclama în termen
de un an” – avulsiune); acţiunea în revendicare imobiliară şi mobiliară (întemeiată pe dreptul de proprietar de stat);
acţiunea în partaj (acţiunea prin care se cere împărţirea bunurilor aflate în proprietate comună); soluţia e prevăzută de art.
728 C. civ.: „Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune…”.
b) Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor personale nepatrimoniale
În acest domeniu, principiul imprescriptibilităţii constituie regula, potrivit căreia protecţia acestor drepturi, prin
acţiunea în justiţie, nu este limitată în timp, putându-se obţine oricând.
Legea stabileşte, expres, excepţiile de la acest principiu: acţiunea în anulabilitate (adică, în nulitate relativă;
termenul de prescripţie este, în principiu, termenul general de 3 ani) şi e vorba de anulabilitatea unui act juridic civil;
acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei („Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat
prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă); acţiunea în tăgada paternităţii
(„Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de şase luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului”);
acţiunea în stabilirea paternităţii („…. din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la naşterea copilului”).
4. Termenele de prescripţie extinctivă
Prin termen de prescripţie extinctivă se înţelege intervalul de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuia exercitat
dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii acestui drept.
a) Categorii de termene
În raport de criteriul vocaţiei ori sferei de aplicare, distingem: termenele generale şi termenele speciale, după cum
sunt instituite de norma generală (legea) ori de norma specială. În funcţie de acest criteriu distingem: termene instituite
de Decretul nr. 167/1958 şi termene instituite de alte izvoare de drept civil (precum: Codul civil, Codul familiei, Legile nr.
31/1990 şi nr. 11/1991). În funcţie de mărimea sau întinderea lor, termenele speciale se împart în: termene mai mari decât
termenul general; termene egale cu termenul general; termene mai mici decât termenul general de prescripţie extinctivă.
b) Prescripţia termenelor
Este general acel termen de prescripţie care-şi găseşte aplicaţie practică ori de câte ori nu-şi găseşte aplicaţie un
termen special de prescripţie.

20 DIN 22
 • Termenul general de prescripţie, de 3 ani, este aplicabil raporturilor civile obligaţionale (cele care au în conţinutul
lor drepturi de creanţă şi îndatoririle corelative). Acest termen este instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958:
„Termenul prescripţiei este de 3 ani…” (s.n.). În principiu, acest termen de prescripţie este aplicabil şi pretenţiilor
patrimoniale care însoţesc o acţiune ce este sau nu prescriptibilă extinctiv (de exemplu, acţiunea în nulitate, acţiunea în
reducţiune etc.).
• Termenul general de prescripţie, de 30 ani, este aplicabil acţiunilor reale (care, evident, sunt prescriptibile şi
cărora nu li se aplică un termen special de prescripţie extinctivă), având în vedere prevederea art. 21 din Decretul nr.
157/1958 care, per a contrario, dispune: „Dispoziţiile decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la
drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie”. Practic, termenul de 30 de ani se aplică: acţiunii
în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată; acţiunii confesorii (care ar trebui să cuprindă şi ceea
ce se cheamă vindicatio posesionis sau revendicarea lato sensu).
• Termenele speciale aplicabile acţiunilor personale nepatrimoniale. Aceste termene sunt prevăzute în Codul familiei
(de 6 luni, aplicabil acţiunii în anulabilitatea căsătoriei pentru viciu de consimţământ; de 6 luni, aplicabil acţiunii în
tăgăduirea paternităţii copilului din căsătorie, şi de 1 an, aplicabil acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara
căsătoriei).
• Termene speciale prevăzute de Decretul nr. 167/1958 sunt: termenul de 2 ani, aplicabil acţiunii în răspunderea
pentru viciile ascunse fără viclenie; termenul de 3 ani, aplicabil unor sume aflate „în depozit”; termenul de 60 de zile,
prevăzut de art. 24 (dreptul la acţiune privitoare la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor pentru spectacole care
nu au mai avut loc se prescrie în termen de 60 de zile de la data când trebuia să aibă loc spectacolul).
• Termene speciale prevăzute de Codul civil: termenul de 6 luni, aplicabil dreptului de opţiune succesorală; termenul
de 1 an, pentru acţiunea vânzătorului de complinire a preţului şi a cumpărătorului pentru scăderea preţului etc.
5. Data de la care începe să curgă prescripţia
Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, sau dreptul de a cere executarea silită. Dacă
dreptul este sub condiţie suspensivă, sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit
condiţia, sau a expirat termenul (art. 7). Prescripţia dreptului la acţiune, în repararea pagubei pricinuite prin fapte ilicite,
începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut, sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de
ea (art. 8).
Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă de la data când acestea a
încetat. În caz de viclenie, ori de eroare, sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel
îndreptăţit, reprezentantul său legal, sau persoana chemată de lege să-I încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă
cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului (art. 9). Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile
ascunse ale unui lucru transmis, sau ale unei lucrări executate, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai
târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării. Prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii
începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare.
Aceste prevederi nu aduc nici o atingere termenelor de garanţie sau convenţionale.
6. Suspendarea prescripţiei
Conform art. 13, prescripţia se suspendă:
a) pe perioada cât acela împotriva căruia curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere. În
doctrină şi jurisprudenţă se admite că forţa majoră este un eveniment imprevizibil şi insurmontabil, precum cutremurul,
inundaţia etc. Altfel spus, este acea situaţie pe care partea nu o putea prevedea şi înlătura chiar dacă ar fi luat toate
măsurile de prevenire;
b) în perioada când creditorul sau debitorul face parte din Forţele Armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior
de război. Între părinţi, tutore şi cei care se află sub ocrotirea lor, între curator şi cel pe care-l reprezintă şi între orice alte
persoane care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora, prescripţia nu curge cât timp
socotelile nu au fost date şi aprobate. Prescripţia nu curge între soţi, în timpul căsătoriei. Efectul special al suspendării
prescripţiei constă, în esenţă, în prorogarea momentului împlinirii termenului de prescripţie extinctivă.
7. Întreruperea prescripţiei
Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută în folosul celui căruia
curge prescripţia;
b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare;
c) printr-un act începător de executare.
Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se ivi împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere, începe
să curgă o nouă prescripţie. Debitorul care a executat obligaţia, după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu
are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.

21 DIN 22
 Dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 nu se aplică: a) dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate,
uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie (art. 22); b) impozitelor şi taxelor datorate statului şi primelor asigurărilor prin
efectul legii, care sunt supuse dispoziţiilor privitoare la prescripţia din legile speciale (art. 23).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Cristiana Turianu, Drept civil. Partea generală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, p. 11-106.
2. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura Juridica, All Beck, Bucureşti, 2001, p.1-306.
3. Corneliu Turianu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Universitară, Bucureşti, 2001, p.1-309.

22 DIN 22