DR - Civil - Teoria Generala A Obligatiilor

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.
8/1996
Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori
Nume: Drăghici Pompil Numele cursului: Drept civil. Teoria generală a

Birou: Calea Bucuresti nr.107 D C.4.2,Craiova, Dolj, obligaţiilor
Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale Codul cursului: D16DRFRL432
Universitatea din Craiova An, semestru: An II, Sem. II
Telefon: 0351-177.100 Tipul cursului: Obligatoriu
Fax: 0351-177.100 Pagina web a cursului:
E-mail: draghicipompil@yahoo.com Tutore: Ileana-Nita Vali Stefania
Consultaţii: Marţi 14-16 E-mail tutore: nsvali@yahoo.com
Consultaţii: Luni 16-18
II. Suport curs
Modulul I.
Introducere în teoria generală a obligaţiilor
Unitatea de învăţare:
1. Obligaţiile civile - concept şi importanţă
2. Noţiunea de obligaţie
3. Importanţa obligaţiilor civile
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1. Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Editura All Beck
Bucureşti 2002.
2. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Ediţia a IX-a
revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu 2008,
3. Liviu Pop, Teoria generala a obligatiilor, Editura Chemarea, Iasi, 1994.
4. Ion Filipescu, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor. Editura Actami, Bucuresti,
1994.
Obligaţiile civile - concept şi importanţă
Preliminarii
Etimologia noţiunii de obligaţie
1. Preliminarii. Noţiunea de „obligaţie” provine dintr-un cuvânt compus „obligatio-obligationes” de
origine latină, format din prepoziţia „ob” cu înţelesul de „pentru” şi din verbul „ligo-ligare” cu
semnificaţia „a lega” .
Deci, cu alte cuvinte, în latina veche „obligatio” însemna „a lega pentru un anumit scop”, iar
în dreptul roman evoca, la început, înlănţuirea debitorului, aservirea acestuia faţă de creditor, pentru
ca mai târziu să reprezinte legătura juridică în virtutea căreia creditorul putea cere debitorului, sub
sancţiunea constrângerii, executarea obligaţiei sale.
În limbajul uzual, termenul „obligaţie” înseamnă: datorie, îndatorire, sarcină asumată sau impusă. În
dreptul roman creditorul era numit şi reus credendi, iar debitorul reus debendi şi cum reus înseamnă
pârât, aceste denumiri arătau că la nevoie creditorul îl putea pârî pe debitor, aşa se explică de ce cu
timpul reus a fost rezumat numai a-l desemna pe debitor.
2. Limbaj tehnico-juridic. În limbajul tehnico-juridic „obligaţia” exprimă existenţa unui raport
juridic în temeiul căruia o persoană numită „creditor” are dreptul de a pretinde şi de a constrânge o
altă persoană numită „debitor”, „la efectuarea prestaţiei la care acesta s-a obligat” .
3. Datorie. Noţiunea de „obligaţie” mai poate însemna datoria pe care o are debitorul în cadrul unui
raport juridic de obligaţii de a da (dare), a face (facere) sau de a nu face (non facere) ceva, prestaţie
care constituie obiectul dreptului de creanţă al creditorului.
4. Drepturi personale. Unii autori denumesc drepturile de creanţă şi drepturi personale, spre a le
delimita mai pregnant de drepturile reale. Considerăm că asemenea denumire este anacronică şi
UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
neavenită, în principal pentru că, în dreptul actual, conţinutul acelor drepturi nu mai conferă atribute
asupra persoanei debitorului, iar denumirea de „personale” poate duce la confuzii între drepturile de
creanţă şi drepturile strict ataşate titularilor lor (intuitu personae).
5. Înscris. „Obligaţia”, desemnează uneori însuşi înscrisul constatator al existenţei conţinutului unui
raport juridic obligaţional, destinat a servi ca mijloc de dovadă al acestuia. Ca titlu de valoare,
obligaţia poate fi: nominală, la ordin sau la purtător.
6. Titlu de valoare. Prin „obligaţie” se mai înţelege şi titlul de valoare emis de stat, de o instituţie
publică sau de o unitate, care conferă titularului sau posesorului, calitatea de creditor al emitentului.
De exemplu, în cadrul titlurilor de credit la purtător, dreptul de creanţă este încorporat în înscrisul ce-l
constată şi o dată cu transmiterea titlului se transmite însuşi dreptul. Ori, a transmite dreptul
încorporat în titlu, este o obligaţie concretă (obligaţie în sens de datorie).
Noţiunea de obligaţie
1. Definiţie. Codul civil nu defineşte obligaţia, iar doctrina modernă consideră că această noţiune este
sinonimă cu dreptul de creanţă. Incontestabil că identificarea celor două noţiuni creanţă şi obligaţie
este criticabilă, aşa cum cu justeţe s-a arătat, pretinsa lor sinonimie poate fi cel mult un mod de a
exprima legătura indisolubilă dintre dreptul de creanţă şi obligaţie. În fond, însă, cele două noţiuni
sunt diametral opuse, una fiind negaţia celeilalte.
În accepţiunea noastră, într-o exprimare sintetică, definim obligaţia ca fiind acel raport
juridic în temeiul căruia o persoană - numită creditor - poate să pretindă unei alte persoane -
numită debitor - să-i facă o prestaţie pozitivă sau negativă, iar în caz de neîndeplinire s-o poată
obţine în mod forţat.
Accepţiunile noţiunii de obligaţie
A. Obligaţia civilă în sens larg
1. Sens larg. Dacă termenul „obligaţie” este susceptibil a avea o serie de valenţe, între acestea
inserându-se şi valenţele juridice care se constituie în ceea ce se cheamă obligaţia civilă, aceasta, la
rândul său este susceptibilă de mai multe înţelesuri (sensuri).
Din definiţie rezultă că obligaţia civilă este un raport juridic de obligaţie. A considera astfel
obligaţia civilă (ca raport juridic de obligaţie) este sensul larg al noţiunii însăşi.
Aşadar, obligaţia civilă în sens larg exprimă însuşi raportul juridic civil de obligaţie
considerat în toate componentele sale:
a) drepturile civile subiective dobândite de părţi în şi prin acel raport juridic; şi,
b) obligaţiile propriu-zise asumate de părţi, de asemenea, în şi prin raportul juridic respectiv.
În concluzie, obligaţia civilă în sens larg priveşte deopotrivă drepturile dobândite de părţi şi
obligaţiile asumate de ele.
B. Obligaţia civilă în sens restrâns
1. Sens restrâns. Dacă în limbajul uzual cuvântul obligaţie înseamnă datorie, îndatorire, aşa cum s-a
subliniat deja, în sens juridic acelaşi cuvînt desemnează o legătură (o relaţie) între doi termeni
(termenii fiind părţile între care se stabileşte legătura).
Evident, sensul uzual al cuvântului „obligaţie” este mai aproape, în privinţa conţinutului, de
sensul restrâns al noţiunii de obligaţie civilă. În această accepţiune termenul „obligaţie” desemnează
numai obligaţia în sens de datorie (datoria debitorului din raportul juridic de obligaţie), fără
considerarea ei în legătură şi în unitate cu dreptul creditorului.
Astfel, în raportul juridic de obligaţie de vânzare - cumpărare, obligaţia în sens restrâns este
considerată a consta în:
a) obligaţiile vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut şi cea de
predare a acestui lucru; şi,
b) obligaţiile cumpărătorului de a plăti preţul şi de a primi lucrul cumpărat.
C. Obligaţia civilă în sens de titlu
1. Sens de titlu. Uneori, termenul „obligaţie” desemnează însuşi titlul prin care se constată existenţa
unei datorii. De exemplu, în cazul titlurilor de credit la purtător, dreptul de creanţă este încorporat în
înscrisul ce-l constată şi, odată cu transmiterea titlului, se transmite însuşi dreptul. Ori, a transmite
dreptul, încorporat în titlu este o obligaţie concretă (obligaţie în sens de datorie).
Prin consecinţă, transmiterea titlului valorează transmiterea dreptului.
În acest context se poate afirma că:
a) dacă raportul juridic civil primeşte considerare din perspectiva intereselor creditorului, acest raport
va fi desemnat prin formula bine cunoscută - „drept de creanţă” ; şi,
b) dacă raportul juridic primeşte considerare din punctul de vedere care exprimă interesele
debitorului, el va fi desemnat prin ceea ce se cheamă „obligaţie în sens restrâns” (datorie).
Secţiunea a III-a. Caracterul patrimonial al obligaţiei
După concepţia clasică a dreptului nostru, obligaţia sau mai exact dreptul de creanţă - este un
drept patrimonial. Acest drept are ca scop să permită satisfacerea nevoilor economice ale creditorului
prin prestaţia pe care trebuie să i-o efectueze debitorul. Dacă acesta nu o execută voluntar, creditorul
poate să-l constrângă pe diferite căi ale dreptului.
Dacă execuţia forţată în natură nu este posibilă, creditorul se va îndestula prin echivalent cu
bunurile debitorului sau prin vânzarea bunurilor acestuia în profitul său.
Patrimoniul răspunde de datorii. Se spune că creditorul are un drept de gaj general asupra
patrimoniului debitorului (art. 1718 C. civ.).
Dreptul personal este deci, un element activ al patrimoniului creditorului şi un element pasiv
al patrimoniului debitorului.
Caracterul patrimonial al obligaţiei nu este decât rezultatul unei lungi evoluţii. Iniţial, dreptul
roman nu vedea în obligaţie decât o legătură personală între creditor şi debitor, ajungând la un
sechestru asupra persoanei fizice a acestuia şi care nu era garantată printr-o acţiune asupra lucrurilor.
Caracterul personal al obligaţiei era, aşa încât, dreptul roman a recunoscut, la început
intransmisibilitatea creanţelor şi datoriilor: când se dorea să se schimbe unul dintre subiecţii
obligaţiei, creditorul sau debitorul, trebuia stinsă obligaţia, pentru a putea fi creată o alta (un alt caz).
La origine, intransmisibilitatea se aplica chiar şi moştenitorilor: moartea unei persoane stingea
creanţele şi datoriile sale, ele nu puteau trece asupra moştenitorilor.
Intransmisibilitatea asupra moştenitorilor, nefastă pentru creditori, a fost abandonată, dar dreptul
roman a păstrat întotdeauna principiul intransmisibilităţii obligaţiilor între vii; desigur acest principiu
comportă şi excepţii, dar nu a fost niciodată abolit.
Evoluţia ulterioară a tins să atenueze caracterul personal al legăturii dintre creditor şi debitor,
să pună accentul pe ideea că obligaţia, fiind o legătură între două persoane, implică un drept asupra
bunurilor debitorului; ea tinde la execuţia unei prestaţii, unui fapt sau unei reţineri care are o valoare
şi ea se găseşte garantată prin dreptul de gaj general asupra bunurilor debitorului; obligaţia este, deci,
ea însăşi o valoare patrimonială. Aceasta nu înseamnă că obligaţia nu mai este un raport între
persoane, ci, că individualitatea acestor persoane este, în principiu, indiferentă pentru existenţa
raportului.
Creditorul şi debitorul pot să se schimbe, dar obligaţia nu este stinsă sau modificată. Cum
vom vedea, dreptul modern încearcă să faciliteze din ce în ce mai mult transmiterea obligaţiilor;
această transmitere a fost mai ales simplificată în dreptul comercial, când creanţele îmbracă forma
titlurilor la purtător, care se transmit din mână în mână.
Dezvoltarea caracterului patrimonial al obligaţiei are incidenţe economice importante din
punctul de vedere al creditorului: dacă creditorul ştie că poate să-şi cedeze cu uşurinţă dreptul, să-l
transforme la dorinţa sa în bani-numerar, nu va ezita să facă (să dea) credit debitorului său.
Concluzii în legătură cu noţiunea de obligaţie civilă
1. Idei ce se degajă din definiţia şi sensurile noţiunii de obligaţie. Din observarea împreună a
valenţelor termenului „obligaţie” - inclusiv valenţele juridice - a definiţiei acesteia şi a accepţiunilor
noţiunii de obligaţie civilă se degajă următoarele idei:
a) cuvântul „obligaţie” are o serie de valenţe, inclusiv valenţe juridice;
b) în drept, în general, cuvântul „obligaţie” desemnează o legătură, (un raport între oameni)
reglementată de o normă juridică;
c) în dreptul civil, acest cuvânt desemnează o legătură (o relaţie) între oameni reglementată de o
normă de drept civil;
d) istoriceşte, obligaţia - categorie juridică - a apărut o dată cu dreptul (ca o componentă a acestuia), a
cunoscut o fundamentare şi o reglementare de vârf încă în dreptul roman şi a evoluat o dată cu dreptul
însuşi;
e) conceptual, obligaţia civilă se caracterizează prin următoarele:
- este un raport juridic de obligaţie;
- părţile acestui raport juridic se numesc creditor (subiectul activ) şi debitor (subiectul pasiv);
- în termenul acestui raport o persoană (debitorul - reus debendi) este ţinută să dea (dare), să facă
(facere), sau să nu facă (non facere) ceva în favoarea acestei persoane;
- această „altă persoană” (creditorul - reus credendi -) are posibilitatea juridică să pretindă debitorului
comportamentul impus de obligaţia asumată (dare, facere, non facere) ;
- în situaţia în care debitorul nu răspunde unui asemenea comportament de bună voie, creditorului i se
recunoaşte posibilitatea de a-l putea forţa la acest comportament (de a obţine executarea prestaţiei în
mod forţat) pe calea acţiunii în justiţie adică pe calea apelării la protecţia juridică a dreptului său prin
intervenţia forţei coercitive a statului;
f) obligaţia civilă are mai multe sensuri (accepţiuni), cele mai importante fiind obligaţia în sens larg,
obligaţia în sens restrâns şi obligaţia în sens de titlu;
g) materia obligaţiilor se înfăţişează a fi un segment important al reglementărilor juridice care se
constituie în ramura dreptului civil - componentă a sistemului nostru naţional de drept şi ca un
compartiment important al ştiinţei dreptului civil etc.
Importanţa obligaţiilor civile

A. Importanţa practicã a obligaţiilor civile
1. Importanţa practică. Din punct de vedere practic este locul să subliniem că nu există moment al
existenţei noastre, în care să nu încheiem acte juridice sau să executăm obligaţii, ori să exercităm
drepturile născute din asemenea acte juridice, să nu intrăm, deci, în raporturi juridice dintre cele mai
diverse, că, de fapt, întreaga viaţă a omului, în ceea ce prezintă ea mai important din punct de vedere
al intereselor sale, se află sub incidenţa reglementărilor juridice.
Sunt numeroase obligaţiile legale ce ne revin (de exemplu, cele referitoare la circulaţia
pietonilor sau automobiliştilor, de întreţinere, de apărare a patriei etc.), dar sunt şi mai numeroase
obligaţiile pe care oamenii şi le asumă pe baza raporturilor juridice civile în care intră, încheind
contracte; prin voinţa lor, oamenii, în deplin consens, hotărăsc cu privire la valori materiale, de la cele
de cea mai mică importanţă, până la cele care interesează dezvoltarea economică.
Circulaţia valorilor, fie ele bani, titluri de valoare sau alte bunuri (întregul circuit civil), este
marcată de prezenţa masivă a instituţiilor juridice aparţinătoare dreptul obligaţional care, aşa cum
subliniază doctrina, este un compartiment indispensabil al dreptului. Iată de ce, cunoaşterea materiei
obligaţiilor ajută, de pildă, la înţelegerea drepturilor creditorului asupra bunurilor debitorului, ca garanţie
a executării prestaţiei pe care debitorul şi-a asumat-o.
Studiul obligaţiilor prezintă importanţă şi pentru corecta apreciere şi promovare a raporturilor economice
externe (cele din domeniul dreptului internaţional privat şi dreptului comerţului internaţional), care se
dezvoltă continuu.
B. Importanţa teoreticã a obligaţiilor civile
409. 1. Importanţă teoretică. Din punct de vedere teoretic, studiul obligaţiilor prezintă o
deosebită importanţă datorită înaltului lor grad de tehnicitate, caracterului profund ştiinţific al acestei
părţi a dreptului, stabilităţii mai mari faţă de alte ramuri ale dreptului şi raportului deosebit pe care îl
au în formarea juriştilor, în deprinderea celor ce operează cu valori economice şi, implicit, cu valori
juridice, de a deosebi licitul de ilicit, moralul de imoral, de a proceda, în fiecare caz, conform legii şi
bunelor moravuri.
Înaltul grad de tehnicitate a categoriilor juridice ce formează obiectul de studiu al dreptului
obligaţiilor, cea mai importantă dintre ele fiind contractul, a reţinut întotdeauna atenţia juriştilor, care n-au
încetat să manifeste interes pentru perfecţionarea acestui caracter şi, prin aceasta, pentru dezvoltarea şi
perfecţionarea aspectelor tehnice ale dreptului. De aici, caracterul ştiinţific al acestei părţi a dreptului şi, în
acelaşi timp, din punct de vedere al tehnicii juridice, acest domeniu nu trebuie lăsat în afara cercetării
ştiinţifice, întrucât este necesară, în fiecare moment, o concordanţă perfectă a reglementărilor juridice cu
relaţiile economice şi social-politice, aflate şi ele într-o continuă evoluţie. Normele juridice reglementează
aceste relaţii, dar nu numai atât: prin maniera în care le reglementează, dreptul stimulează dezvoltarea şi
perfecţionarea lor.
Din aceste motive, este destul de greu să se facă o demarcare precisă între interesul practic şi
cel teoretic, al acestui domeniu al dreptului.
În acest compartiment - dreptul obligaţinal - se întâlnesc, ca într-o arenă, ideile filosofice,
social-politice, morale etc., căci regulile de drept, trecute prin filtrul voinţei electoratului înfăţişat de
legiuitor, expresie a intereselor fundamentale ale entităţii organizate în stat, au menirea de a asigura
transpunerea în viaţă a acestor idei, potrivit principiului în raport cu care „normele dreptului, legea, îşi
trag forţa din forţa moralei, iar morala nu poate fi concepută fără ca cele mai importante dintre
regulile sale să fie preluate şi reglementate de planul dreptului: quid leges sine moribus,quid mores
sine legibus.
Întrebări:
1. Definiţi obligaţia ?
2. Identificaţi subiecţii participanţi la raportul juridic obligaţional?
3. Indicaţi care sunt drepturile şi îndatoririle subiecţilor din raportul juridic obligaţional ?
4. Explicaţi importanţa practică a obligaţiei ?
MODULUL II
Elementele şi clasificarea obligaţiilor civile
1. Elementele obligaţiei civile
2. Clasificarea obligaţiilor
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
Bucureşti 2002.
1994.
Elementele obligaţiei civile

Preliminarii
1. Consideraţii generale. Aşa cum a fost definită, obligaţia civilă se înfăţişează ca un raport juridic
de obligaţie în temeiul căruia o persoană numită creditor (reus credendi) poate pretinde unei alte
persoane numite debitor (reus debendi) să dea (aut dare), să facă (aut facere), sau să nu facă (aut
non facere) ceva, iar dacă debitorul nu respectă comportamentul la care s-a obligat chiar prin
intrarea în acest raport juridic, se recunoaşte creditorului posibilitatea de a-l forţa la acest
comportament, pe calea acţiunii în justiţie, ca mod de protecţie juridică a dreptului său subiectiv şi de
intervenţie a forţei coercitive a statului.
Astfel privită obligaţia civilă, în sens larg, (raportul juridic de obligaţie) are o structură
proprie, clădită pe următoarele elemente.
a) subiectele obligaţiei;
b) obiectul obligaţiei;
c) conţinutul obligaţiei
d) sancţiunea
Elemente
A. Subiectele obligaţiei civile
I. Noţiune
1. Noţiune. În raportul juridic civil de obligaţie, subiectul activ, titularul dreptului, se numeşte creditor
(creditor, reus credendi) iar subiectul pasiv, persoana căreia îi incumbă obligaţia, se numeşte debitor
(debitor, reus debendi).
Aşadar, subiectele raportului juridic de obligaţie sunt persoanele între care se leagă (intervine)
acest raport. Pe de altă parte, subiectele raportului juridic civil (fie active, fie pasive), pot fi persoane
fizice angajate personal (prin manifestarea voinţei personal) sau prin reprezentant, sau persoane
juridice, fără a deosebi în privinţa acestora.
II. Denumiri
1. Denumiri. Subiectele obligaţiei civile pot purta denumiri diferite (nu numai creditor sau debitor,
ori subiect activ sau subiect pasiv), în funcţie de natura raportului juridic în care intră: în contractul de
vânzare-cumpărare (emptio-venditio) părţile se numesc vânzător şi cumpărător; în contractul de
locaţie (locatio-conductio) - locator şi locatar, în contractul de furnizare - furnizor şi beneficiar etc.
Raportul juridic de obligaţie poate fi încheiat de persoane fizice (între ele), persoane juridice
(între ele) sau de persoane fizice şi persoane juridice, aşa cum s-a precizat deja.
B. Obiectul obligaţiei civile
I. Noţiune
1. Definiţie. Obiectul raportului juridic de obligaţie constă întotdeauna într-o prestaţie care poate fi
pozitivă (a da şi a face) sau negativă (a nu face).
Prin definiţie, obligaţia civilă pretinde, datorită legăturii juridice concrete în care au intrat
părţile, ca una dintre ele - creditorul- să fie îndrituit a cere un anume comportament din partea
celeilalte părţi - debitorul -, iar acesta din urmă este ţinut (obligat) să dea curs acestui comportament.
Nerespectarea comportamentului datorat de debitor atrage după sine consecinţe juridice
constând, în primul rând, în determinarea forţată a părţii în cauză să-i dea curs şi, în măsura în care s-
au produs şi alte urmări, să acţioneze în consecinţă, protecţia dreptului creditorului fiind asigurată de
forţa coercitivă a statului.
Comportamentul debitorului este dat de prestaţiile la care el se obligă, prestaţii care pot fi:
pozitive (a da şi a face); şi negative (a nu face).
II. Prestaţia pozitivă
1. Obligaţia de a da
1. Noţiune. Obligaţia de a da (dare) constă în îndatorirea juridică concretizată în constituirea ori
transmiterea de drepturi reale cu privire la un bun.
2. Regulă. Când obligaţia de a da priveşte transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun cert,
se consideră executată din momentul în care se încheie convenţia părţilor. Înstrăinătorului îi rămâne,
practic, după realizarea acordului de voinţă, numai obligaţia de a preda bunul la care se referă
prestaţia respectivă.
Aceasta este regula. O asemenea regulă decurge din caracterul abstract al obligaţiei de a da,
caracter care surprinde tocmai consecinţa firească a acordului de voinţă - transmiterea dreptului real ,
transmitere care operează fără a fi nevoie de o anume acţiune (fizică) concretă, aşa cum pretinde, de
pildă, predarea lucrului.
2. Obligaţia de a face
1. Noţiune. Obligaţia de a face (facere) constă în îndatorirea juridică de a săvârşi o prestaţie, pozitivă,
alta decât cele care se referă la constituirea ori strămutarea de drepturi reale cu privire la un bun (adică,
obligaţia de a da), de pildă de a preda un lucru, de a face un serviciu, de a executa o lucrare etc.
Spre deosebire de obligaţia de a da, obligaţia de a face este întotdeauna materializată într-o
activitate concretă, ceea ce face ca ea însăşi (obligaţia) să fie concretă, iar data la care se execută să fie
chiar data când se realizează activitatea (acţiunea) a cărei constatare se poate face fizic Obligaţia de a
face poate urma o obligaţie de a da, dar poate fi săvârşită şi independent.
III. Prestaţia negativă
1. Noţiune. Obligaţia de a nu face (non facere) constă în îndatorirea juridică pe care debitorul şi-o
asumă, în sensul de a se abţine de la a săvârşi o prestaţie, prestaţie pe care o putea săvârşi dacă nu-şi
asuma această obligaţie. De pildă, autorul unei lucrări se poate adresa oricărei edituri pentru
publicarea acesteia. Dar, dacă s-a adresat unei anume edituri, iar contractul de editură conţine clauza,
potrivit căreia publicarea lucrării se va face numai prin editura respectivă, autorul lucrării şi-a asumat
obligaţia de a nu face, obligaţie care îl ţine să nu se adreseze altei edituri în acelaşi scop.
Evident, în lipsa clauzei amintite (dacă autorul nu-şi asuma obligaţia de a publica lucrarea numai prin
editura respectivă) el se putea adresa şi altor edituri.
C. Conţinutul obligaţiei civile
I. Noţiune
1. Noţiune. Conţinutul obligaţiei civile este acel element din structura raportului juridic de obligaţie
ce se alcătuieşte din drepturile subiective civile dobândite de părţi şi din obligaţiile asumate de ele.
II. Componente
1. Componente. Ca element al structurii obligaţiei civile, conţinutul acesteia se clădeşte pe
următoarele componente:
a) drepturile subiectului activ (drepturile creditorului). Este vorba de drepturile subiective

civile dobândite de creditorul raportului juridic de obligaţie prin şi înlăuntrul acestui raport. Dreptul
subiectiv civil al creditorului constă în facultatea (posibilitatea, prerogativa) acestuia de a pretinde
subiectului pasiv (debitorului) să săvârşească anumite acţiuni (prestaţii pozitive - a da, a face - sau să
se abţină de la săvârşirea a ceva - a nu face); şi,
b) obligaţiile corelative drepturilor creditorului, obligaţii care incumbă debitorului şi care
constau în îndatorirea juridică a acestuia de a săvârşi ceva, sau de a se abţine de la a săvârşi ceva şi
care, în măsura în care nu este executată de bună voie, poate fi adusă la îndeplinire cu ajutorul forţei
coercitive a statului.
D. Sancţiunea
1. Noţiune. Element din structura obligaţiei civile, sancţiunea constă în posibilitatea juridică
recunoscută titularului dreptului subiectiv civil născut dintr-un raport juridic de obligaţie:
- de a introduce acţiune în justiţie sau de a proceda la executarea silită.
În ambele situaţii (intentarea acţiunii în justiţie şi posibilitatea de a proceda la executarea
silită) se tinde la realizarea drepturilor subiective civile aparţinând creditorului, născute dintr-un raport
juridic de obligaţie.
Sancţiunea este cel mai caracteristic dintre elementele ce intră în structura raportului juridic
de obligaţie, pentru obligaţia civilă; este elementul care face ca obligaţiile civile să se distingă de
obligaţiile naturale.
Clasificarea obligaţiilor
Obligaţiile naturale şi obligaţiile civile
Majoritatea autorilor tratează clasificarea obligaţiilor pornind de la criteriul sancţiunii în funcţie de care
obligaţiile se împart în obligaţii civile (perfecte) şi obligaţii naturale (imperfecte), care la rândul lor sunt
obligaţii civile degenerate şi obligaţii civile avortate. Considerăm, însă, că mai întâi trebuie făcută
delimitarea obligaţiilor civile de obligaţiile naturale, urmând ca numai după aceasta să se facă
clasificarea obligaţiilor civile în funcţie de diferite criterii, sancţiunea nereprezentând altceva decât
elementul în funcţie de care o obligaţie poate sau nu să fie realizată prin forţa de constrângere a statului.
A. Obligaţiile naturale
I. Noţiune şi exemple
1. Noţiune. În general, obligaţiile sunt de două feluri :
- obligaţiile naturale şi obligaţiile civile.
Obligaţiile naturale sunt acele obligaţii care nu conferă titularului dreptului corelativ
(creditorului) posibilitatea de a proceda la executarea lor silită; ele se caracterizează prin aceea că pot
fi executate numai voluntar. Pot fi date ca exemple de obligaţii voluntare obligaţiile civile stinse prin
prescripţie; obligaţiile civile încheiate de o persoană aflată în stare de incapacitate, dacă sunt executate
de către moştenitorii acesteia; datoriile de onoare care rezultă, de pildă, din contractul de joc sau
rămăşag etc.
De asemenea este de arătat că există posibilitatea transformãrii obligaţiilor naturale în obligaţii civile
în următoarele ipoteze: în situaţia în care obligaţiile naturale sunt recunoscute, în scris, de către
debitor; şi în situaţia în care debitorul face o promisiune de executare a obligaţiilor naturale, în scris.
B. Obligaţiile civile
I. Noţiune
1. Definiţie. Obligaţiile civile sunt obligaţiile a căror aducere la îndeplinire este asigurată prin forţa
coercitivă a statului, în situaţia în care debitorul nu le execută de bună voie.
Drepturile corelative obligaţiilor civile beneficiază de protecţie juridică din partea statului,
protecţie care se materializează tocmai în posibilitatea de a se apela la forţa statală pentru realizarea
lor.
Elementul definitoriu pentru obligaţiile civile este sancţiunea. În timp ce obligaţiile civile pot
fi executate silit, cele naturale pot fi executate numai voluntar. Inversând termenii, se constată că, pe
când drepturile subiective civile născute dintr-un raport juridic de obligaţie se pot realiza cu ajutorul
forţei coercitive a statului, pe calea acţiunii în justiţie, dreptul corelativ unei obligaţii naturale nu poate
fi astfel realizat; acest din urmă drept poate fi realizat numai în măsura în care debitorul, voluntar,
execută obligaţia naturală corelativă.
Clasificarea obligaţiilor civile în raport de obiectul lor

1. Clasificare. În raport de obiectul lor, obligaţiile civile se clasifică în obligaţii de a da, obligaţii de a
face şi obligaţii de a nu face.
Obligaţia de a da este expresia consensualismului dreptului modern, ce se exprimă prin ideea că
simplul consimţământ transferă dreptul de proprietate sau mai exact că obligaţia de a face predarea
posesiei de drept a lucrului, se consideră îndeplinită prin chiar încheierea contractului.
Dacă bunul nu a fost predat efectiv la data încheierii actului juridic, obligaţia debitorului se disjunge
în două obligaţii distincte şi anume: obligaţia de a conserva şi păstra bunul până la predare (obligaţie
de a face ce urmează să fie executată) şi obligaţia de a preda bunul (tot obligaţie de a face ce urmează
să fie executată).
La rândul său, obligaţia de a face poate fi de executare unică, cum este predarea unui bun cert sau de
executare succesivă, la diferite intervale de timp (cazul medicului care acordă îngrijiri medicale), iar
uneori continuă (cazul asigurării condiţiilor de locuit pe durata existenţei contractului de închiriere).
Obligaţia de a nu face nu poate fi concepută decât ca o obligaţie de executare continuă, întrucât orice
faptă a debitorului potrivnică abstenţiunii datorate duce, de fapt, la încălcarea acestei obligaţii.
Distincţia dintre obligaţiile de a da, a face şi a nu face se poate realiza şi prin raportare la posibilitatea
executării acestora.
Obligaţia de a da, se execută totdeauna în natură. Creditorul acestei obligaţii poate obţine oricând
posesia de fapt a lucrului asupra căruia a dobândit dreptul de proprietate prin apel la forţa de
constrângere a statului.
Obligaţia de a face ca şi obligaţia de a nu face, în caz de neexecutare, se transpune într-o executare
prin echivalent sau mai exact, duce la plata de daune-interese, potrivit art. 1075 C. civ., dacă nu se
poate obţine executarea în natură.
În raport de scopul urmărit (obligaţii de rezultat sau de scop şi obligaţii de diligenţă)
A. Obligaţiile determinante (de rezultat, de scop)
1. Noţiune. Obligaţiile determinate sau de rezultat, odată executate, asigură obţinerea unui anumit
rezultat (exemplu, obligaţia cărăuşului de a transporta lucrul încredinţat în acest scop la destinaţie).
Aceste obligaţii se consideră executate numai dacă se obţine rezultatul urmărit.
B. Obligaţiile de diligenţă
1. Noţiune. Obligaţiile de diligenţă (obligaţiile-mijloace) tind către atingerea unui scop, dar nu pretind
neapărat realizarea scopului, cerând din partea debitorului o conduită, care constă numai în depunerea
strădaniei (diligenţelor) cerute de realizarea scopului, fără a se cere acestuia să realizeze scopul (exemplu,
medicul are obligaţia de a îngriji bolnavul potrivit regulilor profesiunii şi cuceririlor ştiinţelor medicale, nu
însă şi cea de a evita sucombarea lui).
Clasificarea obligaţiilor în raport de opozabilitate
A. Obligaţiile ordinare
1. Noţiune. Obligaţiile ordinare se caracterizează prin aceea că debitorul este ţinut să răspundă cu
întregul său patrimoniu pentru executarea acestora.
Aşadar, obligaţiilor ordinare, care alcătuiesc regula, le sunt proprii sub aspectul opozabilităţii toate
regulile care cârmuiesc drepturile relative.
B. Obligaţiile reale
1. Noţiune. Obligaţiile reale se caracterizează prin aceea că debitorul este ţinut să răspundă pentru
îndeplinirea lor, în limitele unui bun sau unor bunuri determinate anume.
Literatura de specialitate, distinge două categorii de obligaţii reale: unele sunt obligaţii de a face ce
apar ca accesorii ale unui drept real a cărui soartă juridică o urmează (obligaţii propter rem).
C. Obligaţii opozabile terţilor
1. Obligaţiile opozabile terţilor (scriptae in rem) sunt obligaţiile strict legate de posesia lucrului.
Creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul actual al lucrului va fi
obligat să respecte acest drept, deşi nu a participat direct şi personal la formarea raportului de obli-
gaţie (de ex: în cazul locatarului, folosinţa lucrului închiriat rămâne neschimbată şi în cazul în care
înainte de a expira contractul, locatorul înstrăinează lucrul, noul proprietar fiind obligat să respecte
drepturile ce revin locatarului, chiar dacă nu a fost parte la încheierea contractului).
Literatura juridică cunoaşte şi alte clasificări ale obligaţiilor: obligaţii juridice şi obligaţii morale;
obligaţii patrimoniale şi extrapatrimoniale; obligaţii reale şi personale, asupra cărora nu este cazul să
mai insistăm întrucât au format obiect de studiu în cadrul teoriei generale a drepturilor subiective.
D. Importanţa clasificării
1. Importanţa. Această clasificare prezintă o importanţă deosebită sub aspectul posibilităţilor de
realizare a intereselor creditorilor.
În cazul obligaţiilor ordinare, creditorul are doar dreptul de gaj general asupra bunurilor
existente în patrimoniul debitorului, ceea ce nu opreşte efectuarea unor operaţii juridice care pot avea
drept obiect aceste bunuri.
Creditorul este, în acest caz, expus riscului insolvablităţii, risc ce poate avea două cauze:
a) este foarte probabil ca debitorul să fie de rea-credinţă şi să-şi provoace insolvabilitatea prin acte de
înstrăinare a bunurilor, chiar simulate, situaţie în care creditorul, pentru realizarea creanţei sale, va
trebui mai întâi să acţioneze în justiţie pe debitor şi pe terţii cu care acesta a intrat în raporturi juridice
pentru a revoca actele juridice încheiate în dauna sa (acţiunea pauliană sau revocatorie) şi, numai după
aceea să poată urmări bunurile debitorului;
b) este, posibil, însă, ca debitorul să nu fie de rea-credinţă, dar el să nu poată să fie în măsură de a se
ocupa în cele mai bune condiţii de propriile sale treburi (un neglijent sau un risipitor - prodigus - cum
spuneau romanii), stare de pe urma căreia să profite terţii. În această situaţie, evident, creditorul poate
acţiona pentru refacerea solvabilităţii, introducând acţiune în justiţie, de această dată subrogându-se în
locul debitorului, împotriva terţilor (acţiunea oblică sau subrogatorie), după care poate realiza
urmărirea bunurilor din patrimoniul său. .
Clasificarea obligaţiilor în raport de izvorul lor
1. Prezentarea clasificării. În funcţie de criteriul izvorului lor, obligaţiile civile sunt de mai multe
feluri:
a) obligaţii născute din actele juridice civile:
1. obligaţii născute din convenţii;
2. obligaţii născute din actul unilateral de voinţă;
b) obligaţii născute din faptul juridic licit:
1. obligaţii civile născute din îmbogăţirea fără just temei;
2. obligaţii civile născute din gestiunea de afaceri;
3. obligaţii născute din plata lucrului nedatorat (plata nedatorată);
c) obligaţiile civile născute din faptul juridic ilicit (cauzarea de prejudicii, adică, din delictul civil).
2. Enumerare. Potrivit acestui criteriu, obligaţiile civile sunt:
1. obligaţiile civile născute din convenţii;
2. obligaţiile civile născute din actul unilateral de voinţă;
3. obligaţiile civile născute din îmbogaţirea fără just temei;
4. obligaţiile civile născute din gestiunea de afaceri;
5. obligaţiile civile născute din plata nedatorată; şi,
6. obligaţiile civile născute din delictul civil (cauzarea de prejudicii).
Clasificarea obligaţiilor după cum sunt sau nu afectate de modalităţi
1. Clasificare generală. Privite din punct de vedere al modalităţilor ce le pot afecta, obligaţiile pot fi:
simple şi complexe
a. Obligaţiile sunt simple - (sau pure şi simple) când cuprind numai elementele structurale ale
raportului juridic de obligaţie, adică: subiecţii, obiectul, conţinutul şi sancţiunea.
b. Obligaţiile sunt complexe - când pe lângă aceste elemente, cuprind şi altele ca: termenul sau
condiţia.
Prin denumirea „modalităţile obligaţiilor” înţelegem să evocăm obligaţiile complexe afectate de
termen sau condiţie, deşi această denumire este frecvent folosită pentru evocarea tuturor obligaţiilor
complexe, adică nu numai a celor afectate de termen sau condiţie, ci şi a celor cu subiecte multiple şi
cu obiecte multiple.
4. Feluri. Legea reglementează obligaţiile condiţionale şi obligaţiile cu termen în cadrul contractului
(art 1004-1025 C. civ.), acesta însă nu exclude faptul că pot fi afectate de modalităţi şi obligaţiile
extracontractuale.
a) Obligaţia cu termen (art. 1022-1025 C. civ.)
Termenul - este un eveniment viitor şi cert în privinţa realizării sale, însă în privinţa datei realizării el
poate fi: sigur, când este dinainte cunoscut şi nesigur când nu se ştie întinderea (De ex: îţi voi presta
întreţinere pe timpul vieţii).
Termenul este suspensiv - când are ca efect amânarea executării unei obligaţii (De ex: îţi voi presta
întreţinere începând cu data de 1.01.1999).
Termenul este extinctiv - când are ca efect stingerea executării unei obligaţii (Ex: îţi voi presta
întreţinere până la data de 01.05.2000).
Termenul este legal când este prevăzut de lege; judiciar când este fixat de instanţă şi convenţional
când este stabilit printr-un act juridic.
Termenul se deosebeşte de condiţie prin faptul că el nu suspendă angajamentul, ci numai amână
executarea.
b) Obligaţiile condiţionale sunt obligaţiile afectate de condiţie, iar drepturile la care dau naştere aceste
obligaţii se numesc drepturi condiţionale.
Obligaţiile sunt condiţionale când perfectarea lor depinde de un eveniment viitor necert (art. 1004 C.
civ.).
Obligaţiile pot fi afectate de orice fel de condiţii: cauzale, potestative sau mixte, cu excepţia
condiţiilor imposibile, ilicite, imorale care, conform legii, sunt lovite de nulitate.
Condiţia cauzală este aceea ce depinde de hazard, întâmplare şi nu este nici în puterea creditorului şi
nici în cea a debitorului.
Condiţia potestativă - este aceea a cărei realizare depinde de voinţa părţilor raportului juridic de
obligaţie şi ea poate fi:
- condiţie potestativă pură - este cea a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi (de
obicei se regăseşte sub formularea: „dacă voi vrea”, „dacă voi dori” etc.).
- condiţie potestativă simplă - este cea a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de
un element exterior acesteia (de ex.: „îţi voi vinde apartamentul dacă plec în alt oraş” ).
Condiţa mixtă - este cea a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi şi de voinţa unei terţe
persoane (de ex: îţi vând casa dacă mă voi căsători).
După efectele pe care le produce, condiţia poate fi: suspensivă sau rezolutorie.
Condiţia suspensivă - este cea de a cărei realizare depinde naşterea unei obligaţii (de ex: îţi vând
maşina dacă iau examenul la facultate).
Condiţia rezolutorie - este cea de a cărei realizare depinde stingerea unei obligaţii (de ex: îţi vând
maşina, însă dacă reuşesc la facultate, vânzarea va fi reziliată). Conform art. 1019 C. civ. - este acea
condiţie care supune desfiinţarea obligaţiei la un eveniment viitor şi necert.
Întrebări:
1. Arătaţi care este structura unui raport juridic obligaţional ?

2. Explicaţi în ce constă obiectul obligaţiei civile ?
3. Stabiliţi care este diferenţa între o obligaţie de a da şi o obligaţie de a face ?
4. Care sunt asemănările şi deosebirile între obligaţia de a nu face şi obligaţia de a nu
aduce atingere unui drept absolut ?
5. Prin ce mod poate fi transformată o obligaţie naturală într-una civilă ?
6. Ce fel de obligaţie este obligaţia medicului stomatolog ?
7. Ce condiţii trebuie să îndeplinească o obligaţie pentru a fi opzabilă terţilor ?
8. Care este clasificarea dată de doctrină obligaţiilor după izvorul lor?
9. Arătaţi care sunt elementele care pot afecta o obligaţie cât şi modul în care acestea o
afect
MODULUL III
Izvoarele obligaţiilor
• Consideraţii generale asupra izvoarelor obligaţiilor civile
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
Bucureşti 2002.
1994.
Consideraţii generale asupra izvoarelor obligaţiilor civile

Noţiunea şi clasificarea izvoarelor obligaţiilor civile
1. Noţiune. Prin izvorul obligaţiei înţelegem sursa care îi dă naştere.
Sursa obligaţiilor civile o constituie faptele juridice stricto sensu de producerea cărora legea
leagă naşterea anumitor efecte juridice, adică crearea raporturilor juridice de obligaţie.
De asemenea, actele juridice civile, cu deosebire cea mai importantă specie a acestora -
contractul, constituie sursă a obligaţiilor civile, ele născând raporturi juridice de obligaţie.
Clasificarea izvoarelor obligaţiilor civile potrivit Codului civil român
1. Clasificare. Codul civil în vigoare clasifică izvoarele obligaţiilor în contracte, delicte, cvasidelicte
şi legea.
2. Critici. Această clasificare este susceptibilă de a primi următoarele critici: pe de o parte,
clasificarea pare a fi prea complexă, deoarece se complică cu noţiuni inutile; pe de altă parte şi în sens
opus, ea este incompletă pentru că nu cuprinde toate izvoarele de obligaţii. Astfel:
a) clasificarea legală este inexactă, în primul rând pentru că distincţia ce se face între delicte
şi cvasidelicte nu antrenează după sine nici o consecinţă practică. Astfel, potrivit reglementărilor din
Codul civil, delictul şi cvasidelictul au acelaşi regim juridic. Deşi delictul este o faptă săvârşită cu
intenţia de a produce un prejudiciu, iar cvasidelictul - o faptă săvârşită fără o asemenea intenţie, ele nu
produc consecinţe juridice distincte deoarece, şi într-un caz şi în celălalt, prejudiciul va fi reparat în
întregime. Este foarte probabil ca legiuitorul francez de la 1804, după care legiuitorul nostru s-a
inspirat, să fi avut în vedere o eventuală simetrie cu distincţia, de asemenea destul de contestată, între
contracte şi cvasicontracte. si această din urmă clasificare este inexactă, pentru că mai ales noţiunea
de cvasicontract produce confuzii. Mai degrabă, ideea de cvasicontract se fundează pe o greşită
înţelegere a termenului care fusese folosit în Codicele Iustinian, unde avea alt înţeles decât acela de
izvor (sursă) de obligaţii civile. Or, este lesne de înţeles că în realitate obligaţia dintr-un cvasicontract
nu este rezultatul voinţei care, la contract, este elementul esenţial. Între cvasicontracte, în concepţia
Codului civil, se enumeră plata lucrului nedatorat, admiţându-se că cel care a primit o astfel de plată
este dator s-o restituie ca şi când s-ar fi angajat la aceasta, în caz că a primit suma, ca şi cum, deci, la
bază ar sta un contract. Acest lucru este inexact, pentru că nu se poate depista în nici un caz voinţa de
restituire, voinţă care este proprie contractului.
S-ar mai putea adăuga faptul că plata nedatorată este, într-un anume sens, o ipoteză
particulară a îmbogăţirii fără just temei (fără însă a se confunda între ele), or, îmbogăţirea fără just
temei nu conţine nici o idee contractuală.
Un alt cvasicontract, în concepţia legiuitorului, îl constituie gestiunea de afaceri, care dă
naştere la obligaţii în sarcina celor două părţi: gerantul şi geratul. În cazul uneia dintre părţi (gerantul)
distingem bine voinţa sa de a săvârş anumite acte de gestiune pentru gerat, din proprie iniţiativă.
Suntem în prezenţa unei singure voinţe (nu a unui acord de voinţe, adică a unui contract) şi nu se
poate admite că o singură voinţă ar putea da naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi, mai ales a
geratului care, de fapt, n-a vrut nimic, putând fi chiar străin de tot ceea ce a întreprins gerantul.
Aşadar, nici plăţii nedatorate şi nici gestiunii de afaceri nu li se aplică regulile contractului.
b) clasificarea legală este, în al doilea rând, incompletă. Codul civil omite a enumera printre
izvoarele obligaţiilor actul unilateral de voinţă.
Clasificarea izvoarelor obligaţiilor
A. Enumerare Sunt izvoare ale obligaţiilor civile:
1. Actul juridic civil: a) convenţiile (contractele); b) actul unilateral de voinţă;

2. Faptul juridic:
a) faptul juridic licit:
- îmbogăţirea fără just temei;

- gestiunea de afaceri;
- plata nedatorată (plata lucrului nedatorat);
b) faptul juridic ilicit (delictul civil)
B. Clasificarea izvoarelor obligaţiilor civile în raport de manifestarea voinţei ori lipsa
manifestării acesteia
1. Clasificare. Din acest punct de vedere, izvoarele obligaţiilor civile se clasifică în:
a) izvoare voluntare (cele ce constau în manifestarea de voinţă în scopul producerii unor anume
efecte juridice). Intră în această categorie actele juridice civile (convenţiile si actul unilateral de
voinţă); si,
b) izvoarele nevoluntare (faptele juridice stricto sensu):
- evenimentele juridice; şi,
- acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice.
Întrebări:
1. Definiţi noţiunea izvorul obligaţiilor ?

2. Arătaţi care este clasificarea dată de Codul civil izvoarelor obligaţiilor civile ?
3. Explicaţi de ce această clasificare este incompletă şi inexactă ?
4. Indicaţi cum a clasificat doctrina izvoarele obligaţiilor ?
MODULUL IV
Actul juridic ca izvor de obligaţii
• Contractul
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
Bucureşti 2002.
1994.
Contractul
Noţiune
A. Definiţia legală
Definiţia dată de Codul civil român. Potrivit art. 942 din Codul civil român, „Contractul este acordul
între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”.
B. Definiţia dată de doctrină
1. Definiţia. Potrivit art. 942 C. civ. „contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre
a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”.
Literatura juridică defineşte contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane în
scopul de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice.
Clasificarea contractelor
A. Preliminarii
1. Importanţa clasificării. Contractele se clasifică din mai multe puncte de vedere. Fiecare dintre
clasificările ce le vom sublinia nu prezintă numai un interes pur teoretic, ci şi un interes practic.
B. Clasificarea contractelor după conţinutul lor
1. Criteriul folosit. În funcţie de conţinutul lor, contractele se clasifică în contracte sinalagmatice şi
contracte unilaterale.
2. Contractele sinalagmatice. Contractele sinalagmatice: sunt contractele care dau naştere la
obligaţii reciproce între părţi. Fiecare parte din contract îşi asumă obligaţii şi, bineînţeles, dobândeşte
şi drepturi. De pildă, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul îşi asumă obligaţia de a transmite
dreptul de proprietate asupra lucrului vândut şi de a-l preda, iar cumpărătorul se obligă să plătească
preţul.
3. Contractele unilaterale. Contractele unilaterale sunt contractele care nasc obligaţii numai
pentru una din părţi, cealaltă parte fiind titulara unor drepturi corelative. Printre cele mai importante
contracte unilaterale se enumeră: contractul de împrumut, contractul de depozit, contractul de mandat
(dacă este gratuit), contractul de fidejusiune, contractul de donaţie fără sarcini etc.
C. Clasificarea contractelor în funcţie de scopul urmărit (contracte cu titlu oneros şi contracte
cu titlu gratuit)
1. Contractele cu titlu oneros. În aceste contracte, fiecare dintre părţi urmăreşte un folos, o
contraprestaţie, adică realizarea unui interes patrimonial propriu. Intră în această categorie: contractul
de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de locaţie etc.
2. Contractele cu titlu gratuit. Aceste contracte se încheie în interesul exclusiv al unei părţi, şi
anume, al părţii căreia i se procură un folos de către cealaltă parte, fără a se da ceva în schimb.
Contractele cu titlu gratuit sunt de două feluri:
a) liberalităţile, adică cele ce implică diminuarea patrimoniului celui ce se obligă cu contravaloarea
prestaţiei la care se obligă, de exemplu: donaţia; şi,
b) contractele de binefacere sau dezinteresate, în care cel ce se obligă, prin realizarea prestaţiei la care
s-a angajat, nu-şi diminuează patrimoniul, de exemplu comodatul, contractul de depozit şi contractul
de mandat.
D. Clasificarea contractelor în raport de întinderea prestaţiilor ce constituie obiectul lor
(contracte comutative şi contracte aleatorii)
1. Contractele comutative. În aceste contracte, întinderea prestaţiilor la care părţile se obligă
se cunoaşte de la început, în sensul că este determinată din momentul încheierii lor.
2. Contractele aleatorii. În aceste contracte întinderea prestaţiei părţilor, ori a unei părţi, depinde de un
eveniment incert, ceea ce face ca în momentul încheierii contractului să nu se poată cunoaşte cu
certitudine şansele de pierdere sau de câştig ale părţilor, (exemplu, contractul de lotopronosport,
contractul de asigurare).
E. Clasificarea contractelor în funcţie de executarea lor (contracte cu executare imediată şi
contracte cu executare succesivă)
1. Contractele cu executare imediată (instantanee). Executarea acestor contracte se face
imediat după încheierea lor, de regulă, obiectul obligaţiei constând într-o singură prestaţie.
2. Contractele cu executare succesivă. Executarea acestor contracte se desfăşoară în timp,
sub forma unor prestaţii continue (De exemplu, contractul de închiriere de locuinţe), sau sub forma
unor prestaţii succesive (de exemplu, contractul de furnizare).
F. Clasificarea contractelor în raport de formarea lor (contracte consensuale, contracte reale şi
contracte solemne)
1. Contractele consensuale. Contractele consensuale sunt contractele pentru a căror formare
(validitate) este suficient acordul de voinţă al părţilor. În dreptul nostru funcţionează regula
(principiul) consensualităţii (solus consensus obligat), potrivit căreia pentru formarea contractului este
suficient acordul de voinţă al părţilor. De la această regulă întâlnim următoarele două excepţii:
contractele reale şi contractele solemne.
2. Contractele reale. Contractele reale sunt contractele pentru a căror validitate (formare valabilă), pe
lângă acordul de voinţă al părţilor, se cere şi remiterea (predarea) unui lucru de către o parte, celeilalte
părţi (de exemplu: contractul de împrumut, contractul de comodat, contractul de depozit şi contractul
de gaj).
3. Contractele solemne. Contractele solemne sunt contractele care, sub sancţiunea nulităţii
absolute, trebuie să fie făcute în anumite forme. Deci, pe lângă acordul de voinţă al părţilor, pentru
validitatea contractelor solemne se mai cer a fi întrunite unele condiţii de formă, unele formalităţi. Se
spune că aceste formalităţi sunt cerute ad validitatem (ad solemnitatem), adică pentru validitatea
contractului. Sunt contracte solemne: donaţia actele de înstrăinarea imobilelor şi contractul de ipotecă.
G. Clasificarea contractelor în contracte numite şi contracte nenumite
1. Contractele numite. Contractele numite sunt contractele care au o reglementare specială,
corespund unor anumite operaţii economice. Exemple: contractul de vânzare, contractul de locaţiune,
contractul de schimb etc.
2. Contractele nenumite. Contractele nenumite sunt contractele care nu au nume propriu şi nu sunt
supuse unei reglementări speciale, întrucât nu aparţin unei anumite categorii. Prin mijlocirea acestor
contracte se realizează operaţiile juridice cele mai variate, pe care părţile doresc să le săvârşească.
H. Contracte principale şi contracte accesorii
1. Contractele principale. Aceste contracte au o existenţă de sine stătătoare; ele nu depind de
alte contracte (exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de împrumut, contractul de
antrepriză etc.).
2. Contractele accesorii. Contractele accesorii sunt contractele care, neavând o existenţă de sine
stătătoare, depind de existenţa altor contracte (exemplu: clauza penală).
I. Clasificarea contractelor în funcţie de efectele lor
1. Contracte constitutive. Contractele constitutive sunt contractele care creează raporturi
juridice care au în conţinutul lor drepturi şi obligaţii noi, drepturi şi obligaţii inexistente anterior ca
atare. Intră în această categorie: contractul de ipotecă, contractul de uzufruct etc.
2. Contracte translative. Contractele translative sunt contractele prin care se strămută un drept dintr-un
patrimoniu în altul. Intră în această categorie: contractul de vânzare-cumpărare, cesiunea de creanţă
etc.
3. Contractele declarative de drepturi. Contractele declarative de drepturi sunt contractele care
definitivează şi consolidează drepturi preexistente (care au existat anterior momentului încheierii lor),
de exemplu, tranzacţia.
J. Clasificarea contractelor în funcţie de modul în care se exprimă voinţa părţilor
1. Contracte negociate. Contractele negociate denumite şi „tradiţionale” sunt acelea în care
părţile discută, negociază toate clauzele, fără ca din exteriorul voinţei lor să li se impună ceva. În
cazul încheierii lor, va putea exista o perioadă aşa-zisă precontractuală în care au loc negocierile sau
discuţiile între părţi. Majoritatea contractelor sunt contracte negociate.
2. Contracte de adeziune. Contractul de adeziune este contractul ale cărui clauze sunt stabilite de una
dintre părţi, fără posibilitatea ca cealaltă parte să le discute, ci doar ca aceasta să le accepte, situaţie în
care contractul se încheie sau să nu le accepte, refuzând astfel încheierea lui.
3. Contracte obligatorii. Contractele obligatorii sunt contractele la care condiţiile încheierii
lor sunt delimitate, impuse de lege. Ele se mai numesc şi „forţate” iar impunerea lor de către lege are
în vedere, fie protejarea intereselor contractanţilor, care sunt obligaţi să le încheie (exemplu:
asigurarea imobilelor), fie protejarea intereselor unor terţi, cum este cazul asigurării de răspundere
civilă pentru proprietarii de autovehicule, în această situaţie urmărindu-se indemnizarea de către
societatea de asigurare a victimelor accidentelor produse cu autovehicule.
Structura contractului
A. Scurte consideraţii cu privire la structura contractului
1. Enumerare. Potrivit legii, „Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1.
capacitatea de a contracta; 2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect
determinat; 4. o cauză licită”. Aceste elemente de structură sunt obligatorii pentru toate contractele
(interne şi externe).
În mod excepţional, atunci când legea pretinde, sub sancţiunea nulităţii absolute, ca un
contract să fie făcut cu respectarea unor condiţii de formă (contractele solemne) se adaugă încă o
condiţie esenţială: forma.
B. Consimţământul
1. Definiţie. Prin consimţământ se înţelege acel element structural (acea condiţie esenţială) al cărei
conţinut este dat de exprimarea valabilă a voinţei părţilor considerate fiecare în parte şi împreună la
încheierea contractului.
II. Condiţiile voinţei (consimţământul)
1. Consimţământul trebuie să emane de la o persoană cu discernământ..
Este important a se preciza, cu prilejul prezentării acestei condiţii de valabilitate a
consimţământului, că nu este suficient ca aceasta să emane de la o persoană capabilă, fiind necesar ca
persoana respectivă să aibă discernământ. Precizarea se impune pentru că sunt persoane care, potrivit
condiţiei de vârstă sunt considerate a avea capacitatea deplină de a încheia acte juridice (capacitate de
exerciţiu deplină), dar nu au discernământ datorită unor tulburări vremelnice, precum: beţia, hipnoza,
somnambulismul, mânia puternică (ab irato).
În acord cu doctrina, practica judiciară a statuat că lipsa discernământului în exprimarea
voinţei nu relevă inexistenţa consimţământului, ci un simplu viciu al acestuia. Consimţământul este
unul din elementele esenţiale ale oricărui act juridic şi exprimă voinţa persoanei la încheierea actului
respectiv. Lipsa cu desăvârşire a consimţământului face ca actul astfel încheiat să fie sancţionat cu
nulitatea absolută.
2. Consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a se obliga. Numai consimţământul făcut cu
intenţia de a se obliga produce efecte juridice (animo contrahendi negotii). Se poate deduce cu
uşurinţă că manifestarea voinţei făcută în glumă, din prietenie, curtoazie sau complezenţă nu poate
produce efecte juridice. Tot astfel, manifestarea voinţei cu o rezervă mintală (reservatio mentalis),
manifestarea voinţei în mod foarte vag sau sub o condiţie potestativă pură nu poate angaja, deci nu
poate produce efecte juridice.
3. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Voinţa internă produce efecte juridice numai dacă
este exteriorizată, adică făcută cunoscută către alţii, întrucât numai astfel se poate uni cu o altă voinţă
dacă este vorba de acte bi ori multilaterale. În cazul contractelor solemne, exteriorizarea voinţei se va
face, întotdeauna, în forma cerută de lege, iar celorlalte acte li se aplică regula consensualităţii.
4. Voinţa trebuie să fie liberă. Este liberă voinţa care s-a format şi exteriorizat în mod liber, fără
presiuni exterioare şi fără captatio benevolantia. Altfel spus, voinţa manifestată trebuie să exprime
hotărârea proprie a celui ce o manifestă, neimpusă şi neinfluenţată.
5. Voinţa trebuie să fie conştientă. Cel ce a luat hotărârea să-şi manifeste voinţa, trebuie să aibă
imaginea exactă a consecinţelor juridice ce decurg din angajamentul respectiv, adică a drepturilor
dobândite de părţi şi a obligaţiilor asumate de ele şi, mai exact, imaginea exactă şi asupra întinderii
acestor drepturi şi obligaţii.
6. Consimţământul nu trebuie să fie afectat de vicii. Această condiţie va fi tratată separat cu
prilejul analizei viciilor de consimţământ (eroarea, dolul, violenţa şi leziunea).
IV. Principiile voinţei
1. Principiul libertăţii contractelor
1.1. Definiţie. Potrivit acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere să încheie convenţii sau
să facă acte unilaterale cu respectarea legii şi a bunelor moravuri.
1.2. Reglementare. Potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., „Convenţiile legal făcute au putere
de lege între părţile contractante”, iar potrivit dispoziţiilor art. 5 din Codul civil, „Nu se poate deroga
prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele
moravuri”.
Din economia celor două texte privite împreună rezultă că principiul libertăţii contractelor nu
primeşte decât o reglementare indirectă şi că, textele citate se referă la convenţii. Prin extrapolare ele
pot fi considerate a se referi şi la actele juridice civile, datorită raportului de la parte (convenţia este
cea mai importantă specie), la întreg, actul juridic civil.
2. Principiul voinţei reale (interne)
a. Consideraţii generale
1. Voinţa internă. Voinţa este, în ultimă instanţă, un act psihologic, dar, pentru a avea valoare
juridică, este nevoie să fie exteriorizată.
Această cerinţă ne obligă să luăm în considerare două elemente:
- mai întâi, elementul intern, voinţa propriu-zisă (lăuntrică) a părţilor, adică ceea ce ele au vrut cu
adevărat, sensul exact şi întinderea acestui act psihologic;
- în al doilea rând, elementul extern, exteriorizarea voinţei, considerarea ei în sensul şi în limitele, date
de forma de exprimare.
Luarea în considerare a acestor două elemente pune problema importanţei lor relative sub aspectul
efectelor juridice pe care le produc în planul raporturilor dintre părţi, pe de o parte, şi terţi (penitus
extranei) pe de altă parte.
Pentru a surprinde elementul intern în adevăratul său conţinut, trebuie stabilit, înainte de toate,
dacă voinţa manifestată de părţi la încheierea contractului este conştientă, liberă şi exprimată cu
intenţia de a se obliga.
Este posibil ca declaraţia de voinţă să nu exprime exact voinţa părţilor sau ca ea să exprime
deformat ceea ce ele au urmărit în realitate, fie datorită unor neajunsuri de exprimare orală sau în scris
(după caz), fie datorită faptului că aşa s-au înţeles părţile. În acest din urmă caz suntem în prezenţa
unei voinţe deghizate (simulate), în prezenţa simulaţiei.
În raporturile dintre părţi va produce efecte voinţa internă, nu cea declarată, dacă aceasta din
urmă nu corespunde întru totul primei; acesta este motivul pentru care trebuie surprins elementul
intern al voinţei.
2. Voinţa declarată. Elementul extern. Voinţa psihologică (voinţa internă) nu este suficient să existe
pur şi simplu. Pentru a putea conduce la încheierea contractului, ea trebuie să fie completată cu o
manifestare exterioară, trebuie să fie exprimată în condiţiile şi în forma cerute de lege pentru
realizarea acordului de voinţă (pentru încheierea contractului).
O voinţă care nu este exteriorizată nu produce nici un efect. Exteriorizarea voinţei este
necesară pentru ca ea să poată fi adusă la cunoştinţa celorlalţi, spre a putea produce efecte juridice
opozabile lor.
Deşi absolut necesară, declaraţia de voinţă (exteriorizarea voinţei) nu este supusă vreunei
formalităţi anume, afară numai dacă suntem în prezenţa contractelor solemne. Rezultă că, în principiu,
declaraţia de voinţă nu este afectată de lipsa unei forme anume, funcţionând regula consensualităţii
contractelor.
3. Relaţia dintre elementul intern şi voinţa declarată. Ori de câte ori declaraţia de voinţă (voinţa
exteriorizată) nu exprimă exact voinţa reală, suntem în prezenţa unei discordanţe între elementul
intern, psihologic, şi cel extern, situaţie care se cere soluţionată prin a decide care dintre cele două
elemente au preponderenţă sau, mai exact, care dintre ele (voinţa internă - reală, sau cea externă -
declarată) produc efecte juridice, pentru că pe baza acestei decizii se va determina conţinutul
contractului.
În dreptul nostru se dă considerare elementului intern, voinţei psihologice reale, decizându-se
că produce efecte juridice ceea ce partea a vrut în realitate, ceea ce a hotărât în forul său intern,
considerare care în plan tehnico-juridic antrenează o serie de consecinţe, între care subliniem:
a) cu prilejul interpretării contractelor trebuie descoperită voinţa reală a părţilor, trecând chiar peste
termenii folosiţi de părţi pentru a o exprima;
b) viciile de consimţământ la voinţa internă, reală, teren pe care ele pot opera mai uşor, sunt apreciate
mai exigent, atrăgând nulitatea relativă a contractului;
c) în descoperirea adevăratei voinţe este nevoie ca voinţa internă să fie analizată împreună cu scopul
mediat al contractului, cu acele mobiluri interne, psihologice, care au determinat părţile să încheie
contractul;
d) dacă voinţa reală nu este concordantă cu cea declarată, aplicaţiile noţiunii de cauză se vor raporta
la elementul intern; şi,
e) spre deosebire de voinţa declarată care, în măsura în care ar primi considerare, ar produce în toate
împrejurările efecte juridice, voinţa internă nu produce efecte juridice (dacă nu concordă cu cea
declarată) decât în raporturile dintre părţi (nu şi în cele ce se leagă între părţi, pe de o parte, şi terţi pe
de altă parte).
b. Precizarea principiului
1. Noţiune. Potrivit acestui principiu, în dreptul nostru este precumpănitoare voinţa internă (reală), în
raport cu cea externă (socială).
2. Elementele voinţei. Voinţa juridică se clădeşte pe două elemente:
a) elementul psihologic (voinţa internă); şi,
b) elementul social (voinţa declarată).
3. Concepţii. În această privinţă, în literatura juridică de specialitate şi potrivit unor reglementări
naţionale, s-au conturat două concepţii:
1. concepţia subiectivă care acordă prioritate voinţei interne (reale), în legătură cu care se
impun următoarele precizări:
a) este consacrată în codul civil francez de la 1804 şi în literatura juridică franceză de specialitate;
b) prezintă avantajul materializat în aceea că acordă deplină satisfacţie securităţii statice a circuitului
civil, în sensul că se poate pune în discuţie valabilitatea actului translativ de drepturi din cauza
neconcordanţei dintre cele două elemente; şi,
c) are dezavantajul că nu ţine seama de nevoia asigurării stabilităţii circuitului civil, privind ocrotirea
dobânditorului;
2. concepţia obiectivă care acordă prioritate voinţei externe, declarate în raport cu cea
internă. Şi în legătură cu această concepţie se impun câteva precizări:
a) este consacrată în dreptul german (Codul civil de la 1900) şi de literatura de specialitate din ţara
respectivă;
b) prezintă avantajul asigurării unei depline satisfacţii securităţii dinamice a circuitului civil; şi,
c) are dezavantajul neglijării intereselor înstrăinătorului.
V. Viciile de consimţământ
Consimţământul poate fi viciat prin eroare, dol, violenţă şi, în anumite condiţii şi limite, prin
leziune.
5.1. Scurtă prezentare a viciilor de consimţământ
a. Eroarea
1. Noţiune. Eroarea poate fi definită ca fiind falsa reprezentare a realităţii în mintea unei părţi, la
încheierea contractului..
2. Clasificare
Eroarea se clasifică după mai multe criterii.1. În funcţie de natura realităţii fals reprezentate.
Potrivit acestui criteriu, eroarea ca viciu de consimţământ se clasifică în:
a) eroare de fapt, prin care se înţelege falsa reprezentare asupra unei stări faptice în legătură cu
încheierea unui contract, considerată la momentul încheierii lui;
b) eroare de drept, înţelegând prin aceasta falsa reprezentare asupra existenţei sau conţinutului unui
act normativ sau unei norme de drept, după caz, la încheierea contractului.
2. În funcţie de gravitatea şi consecinţele produse. În funcţie de acest criteriu eroarea se clasifică în
eroare-obstacol şi eroare-viciu de consimţământ.
3. Eroarea-obstacol. Eroarea obstacol, adică falsa reprezentare a realităţii în mintea unei părţi poate
privi natura juridică a actului (error in negotio), de exemplu, o parte crede că vinde un lucru, cealaltă
este convinsă că l-a împrumutat sau identitatea obiectului (error in corpore), de exemplu, o parte vinde
o bicicletă, cealaltă crede că a cumpărat o motoretă.
4. Eroarea-viciu de consimţământ. Eroarea-viciu de consimţământ constă în reprezentarea falsă
asupra realităţii în mintea unei părţi la încheierea contractului care priveşte fie substanţa materială sau
intelectuală a obiectului, fie identitatea persoanei ori o calitate esenţială a acesteia (error in personam).
Din definiţie rezultă că eroarea-viciu de consimţământ este de mai multe feluri:
a) eroare asupra substanţei materiale a obiectului (de exemplu, x vinde un set de tacâmuri dintr-
un aliaj obişnuit, iar y este convins că a cumpărat tacâmuri de argint);
b) eroare asupra substanţei intelectuale a obiectului (de exemplu, x vinde o reproducere a unei
statuete de Brâncuşi, iar y este convins că a cumpărat chiar originalul) şi,
c) eroare asupra persoanei, care poate privi identitatea sau o calitate esenţială a acesteia.
Pentru a fi în prezenţa erorii - viciu de consimţământ, trebuie să fie întrunite următoarele două
condiţii:
a) eroarea trebuie să cadă asupra unui element determinant (hotărâtor) la încheierea contractului; şi,
b) la contractele cu titlu oneros, cealaltă parte trebuia să fi ştiut că faptul asupra căruia poartă eroarea
a constituit motivul determinant (cauza hotărâtoare) la momentul încheierii pentru cealaltă parte.
Sancţiunea aplicabilă pentru actul viciat prin eroare este nulitatea relativă.
5. Eroarea indiferentă. Eroarea indiferentă este falsa reprezentare asupra unor elemente neesenţiale
la încheierea contractului (de exemplu, erorile de calcul). Eroarea indiferentă nu cade sub incidenţa
sancţiunii nulităţii.
b. Dolul sau viclenia

1. Definiţie. Dolul (dolus) sau viclenia constă în totalitatea manoperelor frauduloase (mincinoase,
dolosive) pe care una din părţi le întrebuinţează cu prilejul încheierii contractului, pentru a induce în
eroare pe cealaltă parte şi, prin aceasta, a o determina să încheie actul respectiv, manopere fără de care
partea indusă în eroare nu l-ar fi încheiat.
Altfel spus, dolul sau viclenia constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin folosirea
unor mijloace viclene, în scopul de a o face să încheie un contract.
3. Clasificare. Dolul este de mai multe feluri:
1. În raport de natura elementelor asupra cărora poartă, dolul este principal şi incidental
(incident).
a) Dolul principal (dolus dans causam contractui) este dolul care cade asupra unor elemente
determinante la încheierea contractului, în sensul că, în lipsa erorii pe care o provoacă, actul juridic
respectiv nu s-ar fi încheiat. Dolul principal atrage sancţiunea nulităţii relative asupra actului astfel
încheiat.
b) Dolul incident (dolus incidens) (incidental), sau accesoriu (secundar) cade asupra unor elemente
nedeterminante la încheierea contractului. Dolul accesoriu nu atrage sancţiunea nulităţii relative a
actului juridic, ci dă doar dreptul la o acţiune în despăgubire, prin care se cere, de pildă, reducerea
corespunzătoare a preţului.
Demarcaţia dolului principal de dolul incident este o chestiune de fapt, dificil de realizat, ce implică o
analiză atentă, care uneori, atinge materia cauzei contractului.
2. Clasificarea preluată din deptul roman în dolus bonus şi dolus malus.
a) Dolus bonus constă în viclenii curente, uşor de depistat şi dejucat; şi,
b) Dolus malus, adică dolul grav care atrage sancţiunea nulităţii relative.
4. Elemente. Pentru a fi în prezenţa dolului-viciu de consimţământ se cer întrunite cumulativ:

a) elementul obiectiv (material) care constă în folosirea mijloacelor viclene (dolosive, mincinoase)
pentru a induce în eroare pe cealaltă parte; şi,
b) elementul subiectiv (intenţional) care constă în intenţia de a induce în eroare o persoană pentru a o
determina să încheie un contract.
5. Condiţii. Pentru a primi valoare de viciu de consimţământ, dolul trebuie să întrunească cumulativ
următoarele două condiţii:
a) dolul trebuie să fie determinant pentru încheierea contractului, adică:
− să cadă asupra unor elemente hotărâtoare pentru încheierea contractului respectiv;
− să privească obiectul, persoana sau orice alte elemente care ar putea conduce la încheierea
contractului;
− chestiunea caracterului determinant al dolului se apreciază şi se rezolvă de la caz la caz (in
concreto);
b) dolul trebuie să provină de la cealaltă parte, adică:
− această condiţie priveşte numai contractele cu titlu oneros;
− principiul ocrotirii voinţei dispunătorului în contractele cu titlu gratuit trebuie să prevaleze faţă de
principiul stabilităţii raporturilor juridice;
− această condiţie nu se impune în cazul actelor juridice unilaterale;
− în cazul în care este cerută, condiţia se consideră îndeplinită chiar dacă dolul nu provine direct de
la cealaltă parte, ci de la un terţ, în situaţia în care parte căreia îi foloseşte are cunoştinţă de această
împrejurare;
− în actele bilaterale, respectiv, în contracte, nu se cere ca dolul să fie comun, fiind suficient să
existe. Dacă, totuşi, dolul este comun, fiecare parte are posibilitatea juridică să ceară anularea actului.
6. Dovada dolului. Potrivit art. 960 alin. (2) C. civ., „dolul nu se presupune”, ceea ce înseamnă că,
proba incumbă reclamatului conform regulii: actori incumbit probatio. Întrucât manoperele dolosive
sunt fapte juridice, pot fi dovedite prin orice mijloace de probă, inclusiv prin prezumţii.
7. Sancţiune. Dolul-viciu de consimţământ atrage sancţionarea contractului cu sancţiunea nulităţii
relative.
c. Violenţa
c1. Definiţie şi reglementare
1. Definiţie. Violenţa-viciu de consimţământ constă în faptul de a insufla unei persoane, printr-o
ameninţare injustă, temerea (metus) de un rău, care este de natură a o determina pe aceasta, la
încheierea unui contract pe care, altfel nu l-ar fi încheiat.
Din definiţie, se poate deduce că violenţa este de altă natură decât celelalte două vicii: eroarea şi
dolul. Astfel, dacă acestea afectează consimţământul în elementul său intelectiv, violenţa îl afectează
sub aspectul libertăţii sale.
De asemenea, din definiţie rezultă că metus (violenţa psihică-morală) este de două feluri:
a) violenţa nelegitimă (injustă), adică făcută fără drept, care are drept efect sancţiunea nulităţii
relative a contractului; şi,
b) violenţa (ameninţarea) justă (legitimă), cea făcută în exercitarea unui drept, fără a putea atrage
sancţiunea nulităţii.
2. Reglementare. Violenţa-viciu de consimţământ îşi găseşte reglementarea într-o serie de texte
precum dispoziţiile art. 955, 956, 957 şi 958 C. civ.
c2. Clasificare
1. Clasificare. În raport de efectele produse asupra voinţei persoanei, violenţa se clasifică în:
1) violenţa (constrângerea) fizică (vis) care constă în reducerea victimei la rolul de simplu
instrument la încheierea contractului (de exemplu, se realizează prin conducerea forţată a mâinii
pentru a semna).
În acest caz, violenţa se caracterizează prin următoarele:
a) este distructivă de consimţământ şi, deci, nu este viciu de consimţământ, echivalând cu lipsa
consimţământului;
b) atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic respectiv;
2) violenţa (constrângerea) psihică (metus) ori morală. Suntem în prezenţa violenţei ca

viciu de consimţământ, care constă în ameninţarea cu un rău moral, de natură să provoace o teamă
care determină partea să încheie contractul, ce altfel nu l-ar fi încheiat.
În acest sens, s-a pronunţat şi jurisprudenţa stabilind că „dacă prin definiţie, consimţământul
presupune libertate, violenţa reprezintă o atingere adusă acestei condiţii esenţiale de valabilitate a
consimţământului.
Aceasta constă în faptul de a-i insufla unei persoane, prin ameninţarea cu un rău, o temere sub
imperiul căreia ea îşi dă consimţământul la încheierea actului juridic.
În cazul violenţei, victima este conştientă că nu ar trebui să încheie actul juridic, dar preferă să o facă
pentru a nu i se pricinui un rău”.
c3. Elementele violenţei
Pentru a fi în prezenţa violenţei - viciu de consimţământ se cer întrunite două condiţii:
a) violenţa trebuie să fie determinantă la încheierea contractului; şi,
b) violenţa să fie injustă (nelegitimă, ilicită).
1. Violenţa trebuie să fie determinantă pentru încheierea contractului. Dacă violenţa exercitată de
către o parte nu este determinantă asupra celeilalte părţi, la încheierea contractului, ea nu va avea
relevanţă în planul consecinţelor juridice, în sensul că nu atrage sancţiunea nulităţii.
Pentru ca violenţa să fie determinantă la încheierea contractului este necesar ca:
a) temerea produsă să fie raţională în aprecierea victimei violenţei, adică să fie suficient de puternică
pentru a o face să încheie contractul;
Evident că judecătorul este nevoit să facă o analiză in concreto pentru a stabili dacă, temerea a fost
sau nu determinantă. Art. 956 C. civ., arată că „răul trebuie să fie considerabil şi prezent”. Referitor la
calificativul „considerabil” pe care legiuitorul îl ataşează răului, putem trage cu uşurinţă concluzia că,
de fapt, acesta face trimitere la ideea de constrângere.
Practic, nu atât violenţa duce la viciu, cât constrângerea pe care ea o inspiră. Această constrângere
trebuie să fie suficient de gravă ca să poată determina consimţământul.
Cu privire la cerinţa art. 956 C. civ. ca răul să fie prezent, considerăm că, de asemenea, aceasta face
trimitere la constrângere. Aşadar, constrângerea trebuie să fie prezentă, iar răul iminent. Este
justificată această concluzie, deoarece răul urmează să se producă, numai în cazul în care nu s-ar
încheia contractul.
Temerea se apreciază în funcţie de elemente precum: vârsta, sănătatea, gradul de cultură, fire, forţă
etc.;
b) să se fi produs un rău, care poate fi de trei feluri:
− patrimonial (ameninţarea cu distrugerea unui bun);
− fizic (ameninţarea cu vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale);
− moral (ameninţarea cu compromiterea reputaţiei, părăsirea etc.).
Răul poate privi persoana în cauză, soţul, soţia, ascendenţii şi descendenţii sau alte persoane
apropiate, dacă sunt legate de victimă printr-o puternică afecţiune, cum ar fi un prieten drag.
2. Violenţa trebuie să fie injustă. Violenţa (ameninţarea) pentru a primi considerarea juridică de viciu
de consimţământ trebuie să fie injustă, adică nelegitimă, ilicită.
În legătură cu această condiţie se impun următoarele precizări: suntem în prezenţa violenţei-
viciu de consimţământ, atunci când se folosesc mijloace ilicite chiar pentru realizarea unui scop drept
sau se folosesc mijloace legale pentru realizarea unui scop ilicit (în măsura în care sunt întrunite
condiţiile violenţei).
3. Sancţiune. În privinţa sancţiunii, trebuie distins după cum urmează:
a) în cazul violenţei distructive de consimţământ, sancţiune este nulitatea absolută a contractului;
b) în cazul violenţei-viciu de consimţământ, sancţiunea este nulitatea relativă a contractului;
c) victima, ca şi în cazul dolului, poate să ceară plata de daune-interese pentru prejudiciul încercat.
d. Leziunea
d1. Definiţie şi reglementare
1. Definiţie. În concepţia obiectivă, leziunea viciu de consimţământ este viciul ce constă în
disproporţia vădită de valoare între două prestaţii.
În concepţia subiectivă, leziunea-viciu de consimţământ constă în paguba ce se produce atunci
când prestaţiile la care se obligă părţile unui contract nu se găsesc într-un raport permis de
echivalenţă, existând, deci, o disproporţie vădită între prestaţia la care se obligă o parte şi prestaţia la
care se obligă cealaltă parte.
2. Reglementare juridică. În legătură cu leziunea prezintă interes dispoziţiile art. 1157 C. civ. şi art.
1165 din acelaşi act normativ.
Primul text a fost modificat implicit, dacă nu chiar abrogat prin dispoziţiile art. 25 alin. (1) şi (2) din
Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi
juridice, în sensul că numai minorii care au împlinit vârsta de 14 ani pot intenta asemenea acţiuni,
singuri, fără încuviinţarea părinţilor.
De la cel de al doilea text sunt posibile două derogări: a) în materie de navigaţie maritimă; şi b)
derogarea prevăzută de dispoziţiile art. 694 C. civ.
d2. Condiţii
Condiţiile leziunii-viciu de consimţământ diferă după cum ne plasăm pe terenul concepţiei
obiective sau pe cel al concepţiei subiective:
1. În concepţia obiectivă se cere a fi îndeplinite următoarele condiţii:
a) leziunea să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil; şi,
b) leziunea să fie injustă.
2. În concepţia subiectivă trebuie îndeplinite condiţiile:
a) leziunea să fie consecinţa directă şi nemijlocită a contractului încheiat;
b) leziunea se apreciază în raport cu momentul încheierii actului:
c) disproporţia de valoare între prestaţiile la care se obligă părţile trebuie să fie vădită;
d) partea lezată trebuie să se afle într-o nevoie externă; şi,
e) cealaltă parte să fi profitat de această nevoie externă.
d3. Domeniul de aplicare
1. Domeniul restrâns de aplicare. Leziunea are un domeniu restrâns de aplicare:
a) din punct de vedere al persoanelor care o pot invoca, leziunea are un domeniu restrâns, fiind numai
la îndemâna minorilor între 14 -18 ani;
b) din punct de vedere al actelor ce pot fi supuse anulării, de asemenea, domeniul de aplicare este
restrâns, întrucât se cere să fie contracte, care, în acelaşi timp:
− să fi fost încheiate de minori între 14-18 ani, fără să fi avut încuviinţarea cerută de lege;
− să fie vorba de acte de administrare;
− lezarea să privească numai pe minor; şi,
− să fie contracte comutative.
d4. Sancţiune
1. Sancţiune. Contractele lezionare, considerate astfel dacă sunt îndeplinite condiţiile precizate deja,
se sancţionează cu nulitatea relativă, ca urmare a încheierii lor sub imperiul viciului leziunii. Acţiunea
în anulare pentru leziune se mai denumeşte şi acţiune în resciziune.
2. Excepţii de la principiul resciziunii pentru leziune. Acţiunea minorului va fi inadmisibilă, dacă
pentru a convinge pe contractantul său de faptul că e pe deplin capabil, a recurs la mijloace dolosive,
cum ar fi, de exemplu, un certificat de naştere fals. În această situaţie, minorul se face vinovat de dol,
de un fapt ilicit şi întrucât are discernământ, este dator în baza art. 998 C. civ., să repare prejudiciul
cauzat celui care l-a indus în eroare. Or, reparaţia cea mai adecvată se poate realiza prin decăderea
minorului din dreptul de a cere anularea actului. Acesta este sensul art. 1162 C. civ., potrivit căruia
„minorul nu are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasi-delictele
sale”.
3. Comparaţie între viciile de consimţământ
3.1. Asemănări. Între viciile de consimţământ există unele asemănări:
a) toate viciile de consimţământ conduc către (şi atrag) sancţiunea nulităţii relative;
b) viciile de consimţământ nu se prezumă; cel ce le invocă trebuie să le dovedească;
c) în toate cazurile, acţiunea lor trebuie să fie determinantă pentru încheierea contractului;
d) toate viciile există şi primesc considerare în raport cu momentul încheierii actului; şi,
e) în cazul contractelor bilaterale, pentru nici unul din vicii nu se cere a fi comun tuturor părţilor.
3.2. Deosebiri. Între viciile de consimţământ există o serie de deosebiri:
a) în privinţa probei: proba este mai uşor de făcut în cazul dolului, violenţei şi leziunii faţă de cazul
erorii care, având un pronunţat caracter lăuntric, este mult mai greu de dovedit;
b) câmpul de aplicaţie al dolulului şi violenţei este mai larg decât cel al erorii care se rezumă la
substanţa obiectului şi calitatea sau identitatea persoanei, sau al leziunii unde acţiunea priveşte numai
actele bilaterale;
c) unele condiţii se cer a fi îndeplinite numai pentru anumite vicii:
− în cazul erorii - cealaltă parte nu trebuie să fi cunoscut eroarea;
− în cazul dolului - eroarea să provină de la cealaltă parte;
− în cazul violenţei - aceasta trebuie să fie ilicită, nelegitimă; şi
− în cazul leziunii - capacitatea este circumstanţiată;
d) există deosebiri şi în privinţa sancţiunii:
− în cazul dolului şi violenţei, ca urmare a considerării lor juridice ca fapte ilicite, acţiunea în
anulabilitate poate fi însoţită de acţiunea în despăgubiri;
− în cazul erorii, datorită caracterului său spontan, este posibilă numai acţiunea în anulabilitate; şi,
− în cazul leziunii pot fi antrenate consecinţe alternative: ori anularea contractului, ori reducerea unei
prestaţii sau sporirea celeilalte.
C. Obiectul contractului şi capacitatea de a contracta
I. Noţiune
1. Definiţie. Obiectul contractului constă în conduita părţilor stabilită prin acel act juridic civil,
respectiv acţiunea ori inacţiunea la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.
2. Condiţiile obiectului
1. Obiectul trebuie să existe. În legătură cu această condiţie se impun următoarele precizări:
− priveşte bunul sau bunurile în legătură cu care poartă contractul;
− bunurile viitoare pot forma obiectul actului juridic civil (în cazul unor contracte care privesc
livrarea de produse, comandarea unei opere ştiinţifice, literare, artistice);
− succesiunile nedeschise încă, nu sunt luate în considerare spre a se reţine că bunurile viitoare pot
forma obiect al actului juridic civil; şi,
− este nulă vânzarea unui bun dacă în momentul vânzării era pierit.
Jurisprudenţa a statuat că, dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit integral, vânzarea va fi
nulă, iar dacă era pierit numai parţial, cumpărătorul va putea opta pentru renunţarea la contract sau
reducerea preţului;
2. obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Această condiţie se referă la lucruri şi este impusă de
dispoziţiile art. 963 C. civ.: „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”.
3. Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil. Condiţia este impusă de dispoziţiile art. 948
pct. 3 C. civ. care enumerând condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor, cere şi „un obiect
determinat”, cum şi de dispoziţiile art. C. civ.: „Obligaţia trebuie să aibă ca obiect un lucru deter-
minat, cel puţin prin specia sa”.
Cantitatea obiectului poate fi necertă de este posibilă determinarea sa”. Acest ultim text se referă,
deopotrivă, la res certa şi res genera.
Din acest punct de vedere se impun următoarele precizări:
− obiectul este determinat când părţile precizează (individualizează) bunurile chiar în cuprinsul
contractului;
− obiectul este determinabil când prin contract părţile stabilesc numai criteriile cu ajutorul cărora, la
scadenţă, se poate determina bunul; şi,
− dacă obiectul contractului este format şi din preţ, se cere ca acesta să fie serios şi determinat;
4. Obiectul trebuie să fie posibil pentru că ad impossibilium, nulla obligatio (nimeni nu se poate
obliga la imposibil). În legătură cu această condiţie se impun următoarele precizări:
− să fie vorba de o imposibilitate absolută, adică (obiectul să nu poată fi înfăptuit de nimeni);
− imposibilitatea poate fi materială (când, practic, ceea ce se stipulează nu poate fi înfăptuit); şi,
juridică (de exemplu, înstrăinarea capacităţii de folosinţă); şi,
− imposibilitatea se apreciază la momentul încheierii contractului;
5. Obiectul trebuie să fie licit, în sensul că se impune respectarea dispoziţiilor legale. Potrivit
dispoziţiile art. 5 C. civ., obiectul se înfăţişează a fi ilicit când nu este conform cu dispoziţiile legale
care privesc ordinea publică;
6. Obiectul trebuie să fie moral, adică să nu înfrângă bunele moravuri (morala);
7. Obiectul trebuie să constea în faptul personal al celui ce se obligă. În legătură cu această condiţie
se impun următoarele precizări:
− priveşte obiectul obligaţiilor de a face şi de a nu face;
− se înfăţişează ca o aplicaţie a principiului potrivit căruia o persoană nu poate fi obligată decât prin
voinţa sa, din punct de vedere al dreptului civil;
− condiţia este impusă de regula actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat;
8. Cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului. Şi în legătură cu această condiţie se
impun unele precizări:
− operează în materia contractelor constitutive şi translative de drepturi reale;
− priveşte numai obiectul obligaţiei de a da;
− este o aplicaţie a principiului nemo dat quod non habet (nimeni nu se poate obliga valabil la ceva
ce nu are; şi,
− este în strânsă legătură cu principiul nemo plus juris ad alium transferre protest, quam ipse habet
(nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi). Cu privire la acest aspect, practica
judiciară a statuat că, vânzarea de către un copărtaş aflat în indiviziune nu este nulă, ci este supusă
unei condiţii rezolutorii. Tot practica a mai reţinut că, „în cazul promisiunii de vânzare făcută de un
neproprietar, nu este cazul ca operaţia juridică să fie lovită de nulitate, atâta timp cât persoana
neproprietară, are posibilitatea să cumpere bunul de la adevăratul proprietar, iar apoi, să fie în măsură
a perfecta vânzarea”.
9. Uneori, fapta promisă trebuie să prezinte interes pentru creditor. Această condiţie nu priveşte
validitatea actului juridic, ci numai admisibilitatea acţiunii în justiţie pentru a se putea obţine, în final,
executarea silită.
D. Capacitatea de a contracta
1. Noţiune. Capacitatea de a contracta este condiţia esenţială şi de fond al cărei conţinut este dat de
aptitudinea subiectului de drept civil de a dobândi drepturi şi asuma obligaţii civile pe calea încheierii
contractelor.
Regula este capacitatea de a contracta, excepţia este incapacitatea. Constituind o excepţie,
incapacitatea de a contracta trebuie ca în toate cazurile să fie prevăzuta de lege, ca neputând fi extinsă
prin analogie sau pe calea interpretării, deoarece excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptiones
sunt strictisssimae interpretationis). Capacitatea de a încheia contracte este o stare de drept (de iure),
discernământul este o stare de fapt (de facto).
E. Cauza - condiţie esenţială a contractului.
1. Definiţie. Cauza poate fi definită ca fiind acea condiţie esenţială necesară pentru validitatea
oricărui act juridic, deci şi a contractului care constă în scopul urmărit de parte sau părţi la
încheierea acestora.
2. Elementele cauzei
1. Scopul imediat
1.1. Scopul imediat. Ca element al cauzei, scopul imediat constă în rezultatul urmărit de fiecare parte
în schimbul a ceea ce se obligă. Scopul imediat intră în structura contractului şi constituie consideraţia
imediată avută în vedere de părţi cu ocazia încheierii operaţiei juridice (negotium iuris).
Scopul imediat este acelaşi în cadrul aceleaşi categorii de acte juridice, dar el diferă de la o categorie
la alta de acte juridice. Astfel:
a) la contractele sinalagmatice scopul imediat constă în reprezentarea contraprestaţiei pe care fiecare
parte a actului o urmăreşte. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, scopul imediat al
vânzătorului este de a obţine preţul, pe când, cel al cumpărătorului, este de a obţine lucrul. Ambele
rezultă expres din contract;
b) la contractele cu titlul gratuit, scopul imediat constă în a face o liberalitate sau un serviciu gratuit
unei persoane; şi,
c) la contractele reale, scopul imediat avut în vedere de cel ce se obligă constă în restituirea a ceea ce
el a primit cu un anumit titlu (de exemplu, cu titlu de împrumut, cu titlu de depozit, cu titlu de
comodat etc.)
2. Scopul mediat
2.1. Scopul mediat. Scopul mediat este elementul lăuntric, psihologic, motivul impulsiv şi determinant
care a împins părţile la încheierea contractului şi care se referă fie la însuşirile contractului, fie la
însuşirile celeilalte părţi.

Spre deosebire de scopul imediat, scopul mediat, este variabil de la un contract la altul în cadrul
fiecărei categorii de contracte şi, bineînţeles, de la un contract aparţinător unei anumite categorii, la alt
contract aparţinător altei categorii de contracte, pentru că el este un element al procesului de gândire
în care partea se angajează, proces ce are drept rezultat încheierea operaţiei juridice în sens de
negotium iuris.
3. Condiţiile cauzei
1. Condiţiile de admisibilitate a cauzei
1.1. Distincţie. În privinţa condiţiilor trebuie distins între condiţiile de admisibilitate ale cauzei şi
condiţiile de valabilitate.
1.2. Condiţii de admisibilitate. Legea impune două condiţii de admisibilitate:
a) motivul impulsiv şi determinant să se refere fie la însuşirile prestaţiei, (calităţile substanţiale ale
actului juridic civil), fie la calităţile ori identitatea persoanei; şi,
b) în cazul actelor cu titlu oneros se cere ca motivul invocat să fi fost cunoscut sau să fi putut fi
cunoscut de cealaltă parte.
Din prezentarea lor, rezultă că în situaţia în care este vorba de condiţiile de admisibilitate a acţiunii în
anulabilitate pentru eroare acestea sunt chiar condiţiile cerute pentru a acorda valoare de cauză
motivelor determinante la încheierea actului juridic.
2. Condiţiile de valabilitate a cauzei
2.1. Condiţii de valabilitate. În planul valabilităţii cauzei, legea impune mai multe condiţii şi anume:
a) cauza trebuie să existe. Această condiţie rezultă expres din dispoziţiile art. 966 C. civ.: „Obligaţia
fără cauză nu poate avea nici un efect”.
În această privinţă trebuie distins, pe de o parte, între scopul imediat şi scopul mediat, iar, pe de altă
parte, între cauzele lipsei de cauză. Astfel:
− este nevoie a se distinge între scopul imediat şi scopul mediat pentru că rezolvările sunt diferite
faţă de situaţia în care se pun în discuţie cauzele lipsei de cauză: aşa cum vom vedea, scopul imediat
poate lipsi, iar scopul mediat poate fi fals;
− între cauzele lipsei de cauză se enumeră: 1) lipsa voinţei juridice;
2) alte cauze care fac ca scopul să nu existe.
b) cauza trebuie să fie reală. Cauza este reală în situaţia în care nu este falsă. Cauza este falsă când
există eroare asupra acelui sau acelor elemente considerate a fi motivul impulsiv şi determinant al
consimţământului;
c) cauza trebuie să fie licită. Această condiţie este impusă de dispoziţiile art. 966 şi 968 C. civ. Când
cauza înfrânge dispoziţiile legii, ea este ilicită.
Per a contrario, cauza este licită când se află în deplină concordanţă cu legea.
Condiţia de faţă priveşte mai ales scopul mediat, iar ilicitatea scopului mediat antrenează ilicitatea
scopului imediat; şi,
d) cauza trebuie să fie morală. Potrivit dispoziţiilor art. 968 C. civ., această condiţie nu se înfăţişează
ca fiind distinctă, ci alăturată celei privind licitatea cauzei, legea folosind formularea: „(...) când este
contrarie bunelor moravuri şi ordinei publice”.
3. Rolul şi proba cauzei
1. Rolul cauzei
1.1. Rolul cauzei. Cauza ca element al contractului are un important rol care decurge din chiar
utilitatea acesteia. Astfel, utilitatea cauzei este subliniată de următoarele idei:
a) cauza constituie o garanţie instituită de lege privind asigurarea unei voinţe libere şi conştiente a
părţilor contractului;
b) cauza constituie un instrument eficace oferit de lege pentru apărarea şi ocrotirea ordinii publice şi
bunelor moravuri pentru că, ori de câte ori este ilicită sau imorală, consecinţa firească este anularea
actului;
c) cauza constituie criteriul de clasificare a contractelor în contracte cu titlu oneros şi contracte cu
titlu gratuit; şi,
d) cauza foloseşte, uneori, la aprecierea valabilităţii obiectului ca element al contractului.
2. Proba cauzei
Potrivit dispoziţiilor art. 967 alin. (1) C. civ., „Convenţia este valabilă cu toate că, cauza nu este
expresă”, iar, potrivit alin. (2) din acelaşi text de lege, „Cauza este prezumată până la dovada
contrarie”.
Textul citat conţine două prezumţii legale relative (iuris tantum):
a) prezumţia de existenţă a cauzei; şi,
b) prezumţia de valabilitate a cauzei.
F. Forma contractului
I. Accepţiuni
1. Sensul restrâns al noţiunii de formă. În sens restrâns (stricto sensu) prin forma contractului se
înţelege modalitatea de exteriorizare a voinţei interne (reale) incorporată de contract. Altfel spus,
forma stricto sensu se înfăţişează a fi inerentă contractului, ca, de altfel, oricărui act juridic.
2. Sensul larg al noţiunii de formă. În sens larg (lato sensu), forma contractului desemnează ceea ce se
cheamă „condiţiile de formă” ale acestuia.
Astfel privită, forma în sens larg are trei accepţiuni:
a) forma cerută ad validitatem;
b) forma cerută ad probationem; şi,
c) forma cerută pentru opozabilitatea contractului faţă de terţi.
II.Principiul dominant în materie (principiul consensualismului contractelor)

1. Formulare. Pentru ca un contract să fie considerat valabil încheiat, este suficient să se fi exprimat
voinţa autorilor, fără a fi fost nevoie să fi fost exprimată într-o formă anume.
Mai sintetic spus, simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă pentru a încheia un contract
valabil.
2. Din formularea principiului rezultă. Din modul în care este formulat principiul se desprind
următoarele idei:
a) voinţa de a încheia un contract, în principiu, poate fi exprimată sub orice formă aptă a o face
cunoscută fie celeilalte părţi, fie terţilor;
b) manifestarea de voinţă poate fi expresă sau tacită;
c) voinţa este producătoare de efecte juridice indiferent de forma în care este exprimată.
3. Alte precizări. În legătură cu principiul consensualismului contractelor se mai impun următoarele
precizări:
a) principiul consensualismului contractelor este o creaţie a doctrinei;
b) principiul consensualismului actului juridic îşi găseşte principala aplicaţie în materia contractelor,
materie în care se consideră că simplul acord de voinţă este suficient pentru formarea lor valabilă
(solo consensus obligat). Cum contractele bilaterale intervin între părţi, se poate spune că şi acestea se
încheie solo consensu (prin acordul de voinţă al părţilor);
c) dispoziţiile art. 948 C. civ. nu enumeră forma printre condiţiile esenţiale ale convenţiei de unde
rezultă că, de principiu, forma nu este un element esenţial al acesteia. În concluzie, lipsa formei
constituie regula;
d) pe cale de excepţie însă, ori de câte ori legea condiţionează valabilitatea formării contractului de
încheierea lui într-o anumită formă, suntem în prezenţa formei condiţie esenţială a acestui act; şi,
e) legislaţia noastră civilă nu consacră un text anume definirii acestui principiu, totuşi cu titlu de
excepţie, în cazul câtorva contracte, acest principiu este consacrat, pe de o parte, iar pe de altă parte,
legea civilă consacră expres excepţiile de la el, ceea ce doctrina a reţinut sub formularea: „(...)
consimţământul trebuie să fie emis în stare de angajament juridic”.
4. Justificarea principiului. Consacrarea principiului consensualismului este motivată de nevoile
circuitului civil, cum şi de împrejurarea ca acest principiu se constituie într-o aplicaţie importantă a
principiului mai larg al libertăţilor actelor juridice.
III. Condiţiile de formă a contractului
1. În raport de consecinţele juridice ale nerespectării lor. În raport de consecinţele juridice ale
nerespectării lor, condiţiile de formă ale contractului se pot formula (clasifica) astfel:
b) forma cerută ad validitatem sau ad solemnitatem (pentru valabilitatea contractului);
c) forma cerută ad probationem (pentru probarea contractului); şi,
d) forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
2. În raport de sursa (izvorul) în care se formulează cerinţa de formă. În raport de sursa (izvorul) în
care se formulează cerinţa de formă a contractului, forma este de două feluri:
a) forma legală, adică forma impusă de lege; şi,
b) forma voluntară ori convenţională, adică cea stabilită de părţi.
IV. Derogări de la principiul consensualismului contractelor
1. Enumerare
1. Enumerare. Derogările de la principiul dominant în materie (principiul consensualismului
contractelor) sunt următoarele:
a) forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem);
b) forma cerută ad probationem; şi,
c) forma cerută pentru opozabilitate (pentru a face contractul opozabil terţilor).
Fiind derogări, se înţelege că toate aceste abateri sunt prevăzute expres de legea civilă.
2. Prezentarea derogărilor
a. Forma cerută ad validitatem
1. Noţiune. Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) este condiţia de formă a contractului care
constă în respectarea cerinţelor de formă impuse de lege sub sancţiunea nulităţii absolute a operaţiei
juridice (negotium iuris).
a) la unele contracte forma solemnă are menirea de a avertiza părţile deopotrivă asupra gravităţii şi
importanţei actului încheiat, ceea ce este de natură a le face să reflecteze adânc asupra efectelor unui
asemenea act;
b) pentru unele contracte forma solemnă reprezintă o posibilitate de cunoaştere din partea statului a
unor operaţii de o importanţă deosebită atât pentru părţi, cât şi pentru societate;
c) solemnitatea asigură deplină libertate şi certitudine consimţământului privit ca o condiţie esenţială,
de validitate a contractului; şi,
d) prin solemnitate se asigură ocrotirea intereselor creditorului, cum şi ocrotirea intereselor terţilor.
2. Aplicaţii. Contractele pentru care forma este cerută ad validitatem (ad solemnitatem) se numesc
contracte solemne. Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) are aplicaţii, în principal, în dreptul
civil.
3. Caractere. Forma cerută ad validitatem se poate astfel caracteriza:
a) este unul din elementele constitutive ale contractului atunci când este cerută expres, lipsa lui atrage
sancţiunea nulităţii absolute;
b) forma solemnă este incompatibilă cu posibilitatea exprimării voinţei prin tăcere (qui tacet
consentire videtur);
c) forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) se înfăţişează a fi în principiu, abstractă şi
invariabilă, pentru acelaşi fel de contract solemn; şi
d) forma cerută ad validitatem este, în principiu, exclusivă, pentru că părţile sunt obligate să adopte
numai forma prevăzută de lege pentru contractul respectiv, nerecunoscându-li-se posibilitatea să
aleagă între mai multe variante.
b. Forma cerută ad probationem

1. Noţiune. Forma cerută ad probationem constă în cerinţa impusă de lege sau de părţi ca actul juridic
să fie făcut, de regulă, în scris, fără ca lipsa formei să atragă nevalabilitatea operaţiei juridice
(negotium iuris), ci numai imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă.
Forma cerută ad probationem nu este incompatibilă cu manifestarea tacită a consimţământului care
poate fi dovedit şi cu alte mijloace de probă decât înscrisuri.
În principiu, însă, simpla tăcere nu valorează consimţământ exteriorizat (qui tacit consentire non
videtur) dacă nu rezultă din împrejurări sau fapte concludente ori dacă legea sau părţile nu dau tăcerii
valoarea de consimţământ. Deci, tăcerea nu poate fi calificată ca achiesare, de vreme ce nu a fost
materializată într-un fel sau altul.
c. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi
1. Noţiune. Prin forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi se înţeleg acele formalităţi pe care
legea le cere a fi îndeplinite în scopul ocrotirii intereselor altor persoane decât cele ale părţilor din
contract.
Subunitatea a IV -a. Formarea contractului

A. Preliminarii
1. Consideraţii generale. Contractul este un act juridic bilateral, pentru că încorporează în el cel puţin
voinţa a două persoane. Prin definiţie, el este un acord de voinţă. Prin urmare, o singură voinţă nu este
suficientă pentru formarea contractului şi nu poate produce efecte juridice de natura celor pe care le
produce contractul.
În mod cu totul excepţional, voinţa unilaterală produce, totuşi anumite efecte care pot privi, între
altele, formarea unui contract fără însă a fi considerate de natură contractuală.
B. Operaţii necesare
I. Oferta de a contracta
1. Noţiune. Oferta de a contracta constă în voinţa unilaterală ce se notifică destinatarului, în vederea
încheierii unui contract; altfel spus, prin ofertă se înţelege propunerea (policitaţiunea) făcută de o
persoană, în vederea încheierii unui contract.
Declaraţia de ofertă trebuie să fie:
a) certă, adică să nu încapă discuţii în privinţa existenţei ei;
b) precisă, adică să se stabilească exact în legătură cu ce va purta contractul ce urmează a fi încheiat;
şi,
c) fermă, adică să se facă o adevărată propunere de a contracta, nu exprimarea unei dorinţe mai mult
sau mai puţin precise sau o simplă glumă.
Oferta de a contracta este un act unilateral de voinţă care, în privinţa efectelor juridice, comportă
următoarele precizări:
a) nu produce nici un efect, dacă nu a ajuns la destinatar;
b) poate fi revocată, dacă nu a ajuns încă la destinatar, fără a produce consecinţe pentru ofertant;
c) dacă, însă, destinatarul a luat cunoştinţă de propunerea făcută, oferta nu mai poate fi revocată;
d) dacă oferta s-a făcut cu termen, ofertantul nu o poate revoca până la împlinirea termenului, iar dacă
procedează altfel, suportă consecinţele ce decurg din nerespectarea obligaţiei de a aştepta până la
împlinirea termenului;
e) dacă oferta nu s-a făcut cu termen, ofertantul trebuie să aştepte timpul util pentru a primi răspuns,
adică timpul necesar ajungerii ofertei la destinatar, timpul necesar destinatarului pentru deliberare şi
timpul necesar pentru ca înscrisul care cuprinde acceptarea să ajungă la ofertant;
f) dacă ofertantul moare după ce a făcut oferta, sau devine incapabil după această dată, oferta devine
caducă (nu mai produce nici un efect).
2. Comparaţie între oferta de a contracta şi promisiunea de contract. Oferta de a contracta nu
se confundă cu promisiunea de contract.
Promisiunea de contract este acordul prealabil al părţilor, privind încheierea în viitor a unui contract.
Promisiunea de contract este, deci, un contract care trebuie să îndeplinească toate condiţiile de
validitate cerute de lege şi să cuprindă toate elementele esenţiale ale viitorului contract.
Între aceste instituţii juridice există următoarele deosebiri:
a) oferta de a contracta este un act juridic unilateral (opera unei singure voinţe), pe când promisiunea
de contract este un act juridic bilateral (rodul a două sau mai multe voinţe), un contract;
b) oferta de a contracta poate fi revocată cât timp nu a ajuns la destinatar, pe când promisiunea de
contract, odată făcută, nu mai poate fi revocată, ea stingându-se numai prin împlinirea termenului
pentru care a fost stipulată, ori prin pieirea lucrului la care se referea contractul a cărei încheiere a fost
promisă sau în condiţiile în care, de regulă, se sting obligaţiile contractuale; şi,
c) oferta de a contracta devine caducă (nu-şi mai produce efectele) dacă, între timp, ofertantul
decedează sau devine incapabil, pe când promisiunea de contract continuă să fie valabilă şi după ce
acela care promite a devenit incapabil şi se transmite moştenitorilor, ca oricare altă obligaţie
contractuală, în afară numai dacă ea a fost stipulată intuitu personae (în consideraţia calităţilor pe care
le are o parte a contractului).
II. Acceptarea
1. Noţiune. Acceptarea constă în manifestarea de voinţă a destinatarului de a primi, fără rezerve sau
propuneri de modificare, oferta făcută. Ea trebuie să îndeplinească condiţiile unei manifestări
producătoare de efecte juridice (să fie conştientă, liberă şi exprimată cu intenţia de a se obliga) şi
trebuie să fie expresia şi rezultatul voinţei reale a destinatarului.
2. Mod de exprimare. Acceptarea poate fi:
a) expresă, când se face în scris sau verbal; şi,
b) tacită, când se desprinde din acţiuni sau atitudini care pot fi interpretate astfel.
De regulă, tăcerea nu poate fi considerată un răspuns la oferta făcută. În împrejurări cu totul
excepţionale, tăcerea poate avea valoarea unei acceptări valabile (quid tacet consentire videtur), ceea
ce se întâmplă în următoarele cazuri:
a) când, potrivit obiceiului, tăcerea înseamnă acceptare;
b) când oferta s-a făcut în interesul exclusiv al destinatarului;
c) când prin antecontract părţile au convenit astfel; şi,
d) în cazul în care legea admite tacita reconducţiune (reînnoirea contractului de locaţie, dedusă din
faptul că, la expirarea termenului, locatarul continuă să rămână în imobil, fiind lăsat în posesie de
către locator).
În privinţa conţinutului său, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie conformă cu oferta (să aibă acelaşi obiect);
b) să fie neîndoielnică;
c) să se facă de către persoana căreia i se adresează oferta, iar, dacă oferta s-a adresat la persoane
nedeterminate (ad incertam personam), ea poate fi făcută de către orice persoană;
d) să se facă la termenul stipulat de ofertant (dacă oferta e făcută cu termen) sau în timp util (dacă
oferta a fost făcută fără termen); şi,
e) să se facă mai înainte ca oferta să fi devenit caducă prin moartea ofertantului, ori prin căderea lui
în incapacitate.
C. Momentul încheierii contractului
I. Importanţă
Determinarea momentului încheierii contractului prezintă importanţă din următoarele puncte de
vedere:
a) viciile de consimţământ se apreciază la acest moment;
b) capacitatea părţilor se apreciază la data încheierii contractului;
c) problema caducităţii se pune în legătură cu evenimente petrecute anterior acestui moment (se poate
aprecia dacă oferta a devenit caducă, în situaţia în care ofertantul moare între timp sau cade în
incapacitate şi, tot astfel, dacă acceptantul moare sau devine incapabil înainte ca acceptarea să ajungă
la ofertant);
d) revocarea tardivă a ofertei sau acceptării primeşte considerare (este calificată ca atare) în funcţie de
momentul încheierii contractului;
e) dacă s-a făcut aceeaşi ofertă succesiv, către mai multe persoane, va fi considerat valabil contractul
care s-a încheiat primul;
f) din momentul încheierii contractului încep să curgă efectele juridice în vederea producerii cărora
părţile şi-au manifestat voinţa de a contracta;
g) la acest moment se apreciază preţul curent;
h) numai creditorii chirografari anteriori momentului încheierii unui contract fraudulos beneficiază de
exerciţiul acţiunii pauliene, nu şi cei posteriori acestui moment;
i) în raport de acest moment se soluţionează conflictele de legi în timp etc.
Momentul încheierii contractului rezultă din luarea în considerare împreună a ofertei şi acceptării,
potrivit următoarelor teorii:
a) teoria emisiunii (declaraţiei):
b) teoria expedierii acceptării;
c) teoria recepţiunii; şi,
d) teoria informaţiunii.
II. Prezentarea teoriilor în legătură cu momentul încheierii contractului
1. Teoria emisiunii (declaraţiunii). Potrivit acestei teorii, contractul se consideră încheiat în
momentul acceptării ofertei, adică în momentul în care destinatarul hotărăşte a da curs ofertei.
Această teorie prezintă două serioase neajunsuri:
a) hotărârea de a accepta este un element psihologic, lăuntric, foarte greu de dovedit; şi,
b) ofertantul nu a luat încă cunoştinţă de acceptare, ceea ce înseamnă că voinţele părţilor nu s-au unit,
că, deci nu s-a format acordul de voinţă şi nu se poate vorbi de încheierea contractului.
2. Teoria expedierii. Potrivit acestei teorii, contractul se consideră încheiat din momentul în care
destinatarul expediază în scris oferta (scrisoare obişnuită sau recomandată, ori telegramă). Este
adevărat că această teorie înlătură neajunsul constând în dificultatea dovedirii momentului respectiv,
pentru că proba acestuia se face cu data ştampilei unităţii poştale de expediţie. Rămâne, însă, celălalt
neajuns: voinţele părţilor nu s-au întâlnit, deci, nu s-a realizat acordul de voinţă şi nu s-a încheiat
contractul.
3. Teoria recepţiunii. Se consideră, în baza acestei teorii, că momentul încheierii contractului este
momentul în care acceptarea a ajuns la adresa ofertantului. Acelaşi neajuns se poate constata şi în
cazul acestei teorii. Este foarte probabil ca ofertantul să nu poată lua efectiv cunoştinţă de acceptare în
momentul sau în ziua când aceasta a fost adusă la domiciliul sau reşedinţa sa, din diferite motive
(plecat în delegaţie, în excursie, internat în spital, scrisoarea a fost rătăcită etc.), ceea ce face să nu se
poată uni voinţele în acel moment.
4. Teoria informaţiunii. Conform acestei teorii, contractul se consideră încheiat în momentul în care
ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare. Într-adevăr, acesta este momentul când voinţele
părţilor s-au unit (când s-a realizat acordul de voinţă al părţilor). Acest sistem este acceptat în sistemul
nostru de drept.
D. Răspunderea rezultată din retragerea intempestivă a ofertei sau acceptării
Se poate vorbi de răspundere rezultată din ofertă sau acceptare, doar în măsura în care menţinerea
acestora este obligatorie. În ceea ce priveşte obligativitatea menţinerii ofertei ea diferă conform
jurisprudenţei şi doctrinei după cum este vorba de persoane care se află de faţă sau persoane care nu
se află de faţă. În cazul persoanelor care se află de faţă, oferta obligă pe ofertant numai când
destinatarul răspunde de îndată că a acceptat-o, cu excepţia cazului în care ofertantul a acordat un
termen destinatarului.
În cazul persoanelor care nu se află de faţă, când oferta este trimisă prin scrisoare, curier, telegramă
etc., s-a ridicat problema dacă în intervalul de timp scurs de la emiterea ofertei până la data primirii de
către destinatar, ofertantul este obligat să menţină oferta sau, dimpotrivă, poate să o revoce; soluţiile
diferă după cum oferta a ajuns la cunoştinţa destinatarului şi după cum ea a fost făcută cu sau fără
termen de acceptare.
Dacă oferta (cu sau fără termen de acceptare) nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca,
singura cerinţă fiind ca revocarea să ajungă la destinatar cel mai târziu o dată cu oferta (de exemplu,
oferta s-a trimis prin scrisoare, iar retractarea se face telefonic, telegrafic sau prin fax).
Dacă oferta s-a făcut cu termen expres sau implicit de acceptare şi ea a ajuns la destinatar, menţinerea
ei este obligatorie înlăuntrul acestui termen, afară de cazul în care oferta a fost adresată unei persoane
determinate care a respins-o înainte de terminarea termenului.
Răspunderea pentru retragerea intempestivă a ofertei sau acceptării se califică după
împrejurări, fie ca o răspundere delictuală, când sunt îndeplinite condiţiile acestei răspunderi,
fie ca un abuz de drept, în exercitarea facultăţii de retragere a ofertei sau acceptării, când nu
sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale.
Efectele contractelor
A. Reguli în materia interpretării contractelor
1. Reguli generale
1.1. Reguli generale. Interpretând contractul în vederea stabilirii conţinutului lui prin desluşirea
voinţei reale a părţilor, instanţa ţine seama de următoarele reguli:
a) prin interpretarea contractului instanţa urmăreşte să stabilească voinţa reală a părţilor, în care scop
se supun analizei atât elementele intrinseci (cele ce rezultă din contextul actului), cât şi elementele
extrinseci (cele date de împrejurările străine contractului, dar care pot folosi la interpretarea lui).
În acelaşi sens, practica juridică a stabilit „pentru corecta determinare a naturii contractului (...), este
necesar a se stabili intenţia părţilor care rezultă din conţinutul actului precum şi din împrejurările de
faţă”;
b) obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă se subînţelege în orice contract;
c) obligaţia de colaborare între părţi, în vederea executării obligaţiilor născute din contract, de
asemenea se subînţelege; şi,
d) în acelaşi mod primeşte considerare şi obligaţia părţilor de a garanta prestaţia promisă.
2. Reguli privind interpretarea clauzelor exprese

2.1. Reguli. Clauzele exprese se interpretează potrivit următoarelor reguli:
a) instanţa poate înlătura titlul dat contractului de către părţi şi poate da calificarea cea mai potrivită
cu voinţa reală a acestora, dacă ele au folosit termeni improprii sau ambigui pentru calificarea
contractului, ori o parte din clauzele contractului nu sunt suficient determinate;
b) dacă o clauză este susceptibilă a primi două sau mai multe înţelesuri, instanţa o va interpreta mai
degrabă în sensul în care produce efecte juridice, pentru că este de presupus că părţile au stipulat o
clauză, urmărind să-şi asume angajamente juridice: actus interpretandus est potius ut valeat quam ut
pereat;
c) când o clauză poate primi două înţelesuri, ambele susceptibile de a produce efecte juridice, ea se
va interpreta în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului;
d) clauza îndoielnică se interpretează în favoarea celui ce se obligă. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea
nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori,
clauzele contractuale trebuie să fie clare, fără echivoc, pentru înţelegerea acestora nefiind nevoie de
cunoştinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi
interpretate în favoarea consumatorului; şi,
e) elementele contractului se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăruia dintre ele înţelesul ce
rezultă din întregul act.
3. Interpretarea clauzelor incomplete
3.1. Procedee supletive. Pentru interpretarea clauzelor incomplet formulate se folosesc procedeele
supletive de interpretare,
a) dacă părţile au păstrat tăcerea în privinţa unei anumite situaţii care trebuia reglementată,
însemnează că ele au înţeles să accepte aplicarea dispoziţiilor supletive ale legii în materia respectivă;
b) în cazul în care părţile păstrează tăcerea în privinţa unei anumite situaţii, iar legea permite, se va
apela la obicei, situaţia respectivă nereglementată de părţi urmând a se rezolva potrivit obiceiului;
c) dacă nu se poate descoperi voinţa reală a părţilor prin folosirea regulilor şi procedeelor de
interpretare, se va recurge la echitate, fiind admis că părţile nu puteau urmări, un alt scop potrivnic
echităţii.
Activitatea de interpretare a contractelor este supusă controlului jurisdicţional ierarhic superior în
privinţa situaţiilor de fapt şi în legătură cu stabilirea limitelor aplicării dispoziţiilor legale supletive,
obiceiului şi echităţii.
B. Forţa obligatorie a contractelor
I. Preliminarii
1. „Putere de lege”. Potrivit art. 969 C. civ., „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante”.
Forţa (puterea) obligatorie a contractului derivă din „puterea de lege”, pe care însăşi legea o
recunoaşte contractului în raporturile dintre părţi. Din această împrejurare nu se poate trage concluzia
că este posibil a se asemui contractul cu legea, sau că acestea s-ar confunda.
2. Comparaţie între contract şi lege. Această paralelă o considerăm utilă datorită faptului că
formularea sintetică a principiului pacta sunt servanda: „contractul este legea părţilor” ar putea da
naştere la confuzii.
A compara contractul cu legea înseamnă a sublinia următoarele mai importante deosebiri:
− legea conţine reguli de conduită generale, abstracte şi impersonale obligatorii pentru toţi subiecţii
de drept civil, pe când contractul obligă numai părţile şi avânzii lor cauză;
− legea reglementează raportul juridic civil abstract, pe când contractul (specie a actului juridic civil)
reglementează raportul juridic civil concret, adică legăturile în care părţile intră în limitele cadrului
juridic oferit de dreptul obiectiv;
− legea exprimă voinţa de stat, voinţa electoratului înfăţişată de organul legislativ, în timp ce
contractul, fiind opera părţilor, încorporează voinţa părţilor (este fructul acesteia);
− legea este opera unui organ de stat, organul legislativ, pe când contractul este opera părţilor,
persoane fizice sau persoane juridice; şi,
− contractul poate fi modificat prin voinţa părţilor, legea numai de către organul legislativ, cu
respectarea unei proceduri anume.
„Puterea de lege” a contractelor legal încheiate priveşte părţile şi avânzii lor cauză, dar instanţa de
judecată, judecând litigiul intervenit între părţi, este obligată să ţină seama de clauzele contractului şi
să asigure executarea lor, ca şi când ar fi vorba de aplicarea dispoziţiilor cuprinse în legi sau în alte
acte normative.
3. Forţa obligatorie a contractelor şi principiul libertăţii şi egalităţii părţilor. Forţa obligatorie a
contractelor faţă de părţile contractante, avânzii lor cauză şi instanţa de judecată este o consecinţă a
principiului libertăţii şi egalităţii părţilor contractante, principiu care, în condiţiile sistemului nostru
naţional de drept, trebuie să-şi găsească deplina sa înfăptuire.
Din valoarea recunoscută contractului, ca „lege a părţilor”, decurg două reguli importante:
a) irevocabilitatea contractelor;
b) principiul relativităţii efectelor contractului.
II. Reguli în materie
1. Regula irevocabilităţii contractelor
1.1. Noţiune. Regula irevocabilităţii contractelor exprimă ideea că un contract nu poate fi revocat
decât prin acordul părţilor. Aceasta este regula şi, prin excepţie de la ea, contractul poate fi desfăcut
prin voinţa unei singure părţi, numai pentru cauzele autorizate de lege.
1.2. Simetrie. Contractul este acordul de voinţă al părţilor, intervenit în scopul de a produce efecte
juridice, adică de a naşte, modifica, transmite ori stinge raporturi juridice. Din definiţie rezultă că el se
încheie prin acordul de voinţă al părţilor (mutuus consensus). Tot astfel este normal ca să se poată
desface de comun acord de către părţi (mutuus dissensus).
1.3. Precizarea regulii. Rezultă, deci, că, de regulă, prin voinţa unei singure părţi, contractul nu poate
fi desfăcut. Aceasta este regula irevocabilităţii contractelor.
1.4. Clauza de dezicere. Contractul nu poate fi desfăcut (revocat) prin voinţa unei singure părţi, afară
dacă în el s-a inserat clauza de dezicere, potrivit căreia părţile (amândouă, sau numai una dintre ele) se
pot dezlega de contract, plătind celeilalte părţi o indemnizaţie (o sumă de bani). În acest caz,
contractul se revocă, în ultimă instanţă, tot prin acordul de voinţă al părţilor (mutus disensus), pentru
că această facultate a fost stipulată cu ocazia încheierii contractului, când părţile au hotărât de comun
acord asupra ei.
1.5. Excepţii. Regula irevocabilităţii contractelor comportă câteva excepţii, situaţii în care contractul
poate fi desfăcut numai prin voinţa uneia dintre părţi sau independent de voinţa părţilor:
a) contractele cu durată nedeterminată, în principiu, pot fi reziliate prin voinţa unilaterală a oricăreia
dintre părţi, de pildă, contractul de locaţiune fără termen sau contractul de mandat, ori numai prin
voinţa uneia dintre părţi, de pildă, contractul de depozit;
b) contractele pot înceta independent de voinţa părţilor, dacă încetează să mai existe un element
esenţial. Ne aflăm, în această situaţie, în cazul în care una dintre părţile contractante decedează, iar
contractul este încheiat intuitu personae (în considerarea calităţilor deosebite ale unei părţi), încetare
care operează de plin drept (de exemplu, contractul de mandat);
c) în cazul contractelor cu executare succesivă, puterea obligatorie se suspendă datorită unor
împrejurări ce primesc considerarea de forţă majoră şi renaşte dacă forţa majoră încetează; şi,
d) suspendarea forţei obligatorii poate interveni în unele contracte dacă una dintre părţi nu-şi execută
obligaţia. De exemplu, în contractele de asigurare, dacă partea obligată nu plăteşte primele asigurate,
contractul de asigurare se suspendă.
În unele cazuri, durata contractelor cu executarea succesivă se prelungeşte peste termenul pentru care
au fost încheiate, de pildă, în cazul contractelor de închiriere de locuinţe.
2. Relativitatea efectelor contractelor
2.1. Noţiune. Potrivit art. 973 C. civ., „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”.
Contractul îşi produce efectele numai înlăuntrul cercului contractual, numai între părţile care l-au
încheiat. Puterea obligatorie a contractului priveşte, însă, şi alte persoane, în primul rând, avânzii-
cauză ai părţilor, acestora contractul fiindu-le opozabil. Numai sub acest aspect trebuie reţinută
„puterea de lege” a contractului faţă de avânzii-cauză ai părţilor.
Rezultă că viaţa, realităţile sociale complexe reclamă existenţa unei anumite tangenţe între contract şi
unele persoane, altele decât părţile între care s-a încheiat. Aceasta obligă la lămurirea noţiunilor de
„părţi”, „terţi” şi „avânzi cauză”, cum şi la lămurirea legăturii în care aceştia se află cu contractul.
2.2. Noţiunea de parte în contract. Parte în contract este autorul unei manifestări de voinţă la
încheierea acestuia cu precizarea că, în cazul în care o persoană este lipsită de capacitatea de exerciţiu,
ea îşi manifestă voinţa prin reprezentantul ei legal (părinţi sau tutore).
2.3. Noţiunea de terţi. Prin terţi înţelegem persoanele complet străine de contract (penitus extranei). În
ce raport se află terţii faţă de contract? Fiind persoane complet străine faţă de contract, în principiu,
terţilor, contractul nici nu le profită, dar nici nu le dăunează: res inter alios acta alliis necque nocere
necque prodesse potest. Altfel spus, contractul nu este opozabil terţilor.
Prin excepţie de la această regulă, sunt cazuri când terţii nu pot ignora contractul; mai mult, sunt
cazuri când terţii nu pot fi consideraţi străini de contract.
Astfel, dacă contractul se referă, de pildă, la drepturi reale care sunt drepturi absolute, datorită
caracterului acestor drepturi de a fi opozabile erga omnes (tuturor), rezultă că, respectându-se aceste
drepturi de către toţi ceilalţi, implicit, se respectă contractul respectiv.
Terţii sunt obligaţi să respecte chiar drepturile de creanţă ale părţilor, pentru că, dacă, de pildă,
împiedică executarea acestor drepturi, sunt susceptibili de a răspunde pentru prejudiciile cauzate
părţilor sau numai uneia dintre ele.
În cazul convenţiei de porte-forte şi stipulaţiei pentru altul, terţii sunt consideraţi că nu sunt străini de
contract.
2.4. Avânzii-cauză. Avânzii-cauză sunt persoanele cărora, fără a fi părţi sau terţi, contractul le este
opozabil.
Sunt avânzi-cauză:
a) moştenitorii universali, adică succesorul juridic al unui întreg (al unui patrimoniu) ori al unei mase
distincte de bunuri, de pildă persoanele juridice ce se nasc prin divizarea totală a unei alte persoane
juridice, sau succesorul unei persoane care a decedat;
b) moştenitorii cu titlu universal, adică succesorii juridici ai unei fracţiuni dintr-un întreg (dintr-un
patrimoniu) sau dintr-o masă distinctă de bunuri, dreptul lor exprimându-se în fracţiuni (1/2, 1/4, 1/6
etc.); şi,
c) creditorii chirografari titulari ai dreptului de gaj general asupra întregului patrimoniu al debitorului,
drept în baza căruia, pentru satisfacerea creanţelor lor, pot urmări orice bun aflător în patrimoniu.
3. Excepţii de la principiul relativităţii contractului
3.1. Noţiune. Sunt excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului, acele situaţii juridice în
care contractul ar putea produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile sau succesorii în drepturi
ai părţilor.
Această problemă trebuie analizată pe două planuri:
a) dacă un contract încheiat de părţi poate da naştere la obligaţii pentru o persoană străină de contract
(terţ); şi
b) dacă un contract încheiat de părţi poate naşte nemijlocit drepturi pentru o persoană străină de
contract (terţ).
În primul caz, este de observat că naşterea unor obligaţii în sarcina unei persoane străine de contract
apare ca inadmisibilă deoarece acceptarea unei asemenea posibilităţi ar echivala cu o încălcare gravă a
libertăţii persoanei, întrucât, nefiind parte la contract, o astfel de persoană (terţ) nu şi-a exprimat
consimţământul.
În cel de-al doilea caz, naşterea directă din contractul încheiat de părţi a unor drepturi în favoarea unei
persoane, străine de contract, nu este de nimic împiedicată (întrucât un drept subiectiv reprezintă o
prerogativă lăsată la aprecierea titularului său).
Pe acest al doilea plan, respectiv naşterea unor drepturi în mod nemijlocit din contractul încheiat de
părţi pentru o persoană străină de acest act juridic se poate vorbi despre existenţa unor excepţii de la
principiul relativităţii efectelor contractului.
Literatura juridică a împărţit excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului în două
categorii: excepţii aparente şi excepţii reale (veritabile).
a. Excepţii aparente
a1. Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort)
Promisiunea faptei altuia reprezintă convenţia prin care o parte denumită promitent se obligă faţă de
cealaltă parte denumit creditorul promisiunii să determine pe o a treia persoană numită terţ, să ratifice
(să-şi asume) actul încheiat în absenţa sa.
Într-o altă opinie se consideră că promisiunea faptei altuia este un contract în care o persoană -
debitorul - se obligă faţă de creditor, să determine pe o terţă persoană să-şi asume un angajament
juridic în folosul creditorului din contract.
Promisiunea faptei altuia este numai o aparentă excepţie de la acest principiu, întrucât ceea ce se
promite este, în realitate, propria faptă a promitentului (de a depune diligenţe, stăruinţe spre a
determina pe cineva să adere la contract).
Terţul nefiind parte la contract nu devine obligat prin contractul încheiat între promitent şi creditorul
promisiunii, ci poate să adere la contract sau să încheie un contract separat cu creditorul promisiunii,
însă obligaţia ce şi-o va asuma astfel, va fi una directă, rezultat al exprimării propriei voinţe de a
contracta.
a2. Acţiunile directe
Prin acţiuni directe înţelegem dreptul unor persoane de a acţiona în anumite cazuri, expres prevăzute
de lege, în contra uneia din părţile unui contract, în favoarea lor, contract faţă de care, aceste persoane
au calitatea de terţi.
Codul civil consacră două cazuri de acţiuni directe:
a) art. 1488 C. civ. prevede în materia contractului de antrepriză că lucrătorii folosiţi de
antreprenorul unei clădiri sau „la facerea unei alte lucrări date în aplat (în antrepriză n.n.), pot reclama
pentru plata lor pe comitent (...)” în vederea obţinerii sumelor ce li se cuvin pentru munca efectuată în
măsura în care acele sume nu au fost plătite de antreprenor;
b) art. 1542 alin. final C. civ. dispune „în toate cazurile mandantul poate să intenteze acţiunea contra
persoanei ce mandatarul şi-a substituit”. Această prevedere are în vedere faptul că mandantul să aibă
posibilitatea obţinerii despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat din partea submandatarului.
Acţiunea directă nu poate fi considerată o excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor
contractului, dreptul anumitor persoane de a acţiona pe o parte contractantă (faţă de care au calitatea
de terţi) se naşte direct din lege, fără acordul de voinţă al părţilor contractului.
b. Excepţia reală (veritabilă) de la principiul relativităţii efectelor contractului. Stipulaţia pentru
altul
În literatura juridică, s-a afirmat că stipulaţia pentru altul este „un procedeu tehnic care permite ca
două persoane care încheie între ele un contract, să convină ca din contractul lor să nască un drept în
beneficiul unui terţ”.
1. Noţiune. Stipulaţia pentru altul este contractul prin care o parte numită stipulant obţine de la
cealaltă parte numită promitent săvârşirea unei prestaţii în favoarea unei persoane străine de contract
numită terţ beneficiar.
Este singura excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor contractului. Drepturile terţului
beneficiar se nasc direct din contractul dintre promitent şi stipulant, doar exercitarea acestor drepturi
depinzând de voinţa terţului beneficiar.
Codul civil face aplicaţii ale stipulaţiei pentru altul în materie de donaţie cu sarcini (art. 828-830 C.
civ.) şi de rentă viageră (art. 1642 C. civ.).
Cazuri de stipulaţie pentru altul se mai întâlnesc şi în materia asigurărilor sau în aceea a contractelor
de transport de bunuri.
Fiind un contract, stipulaţia pentru altul trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate ale
oricărui contract şi, în plus, să existe în contract o stipulaţie certă în folosul altei persoane, iar această
persoană (beneficiarul) să fie determinată sau determinabilă.
Stipulaţia pentru altul implică trei categorii de raporturi juridice: raporturi între stipulant şi promitent,
raporturi între promitent şi terţul beneficiar şi raporturi între stipulant şi terţul beneficiar.
2. Raporturile dintre stipulant şi promitent. Raporturile dintre părţile cuprinse în contractul principal
urmează toate regulile dreptului comun. De regulă, stipulaţia pentru altul este o clauză într-un
asemenea contract.
Între stipulant şi promitent efecte va produce şi clauza prin care se stipulează în favoarea altuia.
Astfel, dacă promitentul nu execută obligaţia faţă de terţul beneficiar, stipulantul va putea opta între
obligarea promitentului la executarea obligaţiei şi rezoluţiunea contractului în temeiul art. 1020 C.
civ.
În cazul în care contractul are un caracter sinalagmatic, stipulantul va putea opune excepţia de
neexecutare faţă de terţ, dacă promitentul ar cere stipulantului să-şi execute prestaţia sa. În ipoteza în
care în patrimoniul stipulantului s-ar produce un prejudiciu ca urmare a neexecutării obligaţiei faţă de
terţ, stipulantul va putea cere obligarea promitentului la plata daunelor- interese.
3. Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar. Terţul beneficiar are posibilitatea de a accepta sau
nu stipulaţia făcută în favoarea sa. În cazul în care acceptă stipulaţia, între el (terţul beneficiar) şi
promitent se naşte un raport juridic obligaţional, în sensul că, terţul beneficiar are calitatea de creditor,
iar promitentul calitatea de debitor.
Dreptul terţului beneficiar ia naştere direct în patrimoniul său din momentul încheierii contractului
dintre stipulant şi promitent; de aici decurg următoarele consecinţe:
a) terţul beneficiar va fi la adăpost de pretenţiile moştenitorilor stipulantului şi de concursul
creditorilor stipulantului, deoarece se consideră că dreptul său nu a făcut parte din patrimoniul
stipulantului;
b) în cazul în care terţul beneficiar a decedat înainte de a fi confirmat dreptul născut în favoarea sa,
acest drept făcând parte din patrimoniul său se va transmite către proprii săi succesori;
c) terţul beneficiar are la îndemână o acţiune directă împotriva promitentului în vederea realizării
dreptului său, putând chiar să pretindă despăgubiri de la acesta, dacă prin neexecutarea obligaţiei a
fost prejudiciat.
Promitentul va putea invoca faţă de terţul beneficiar toate excepţiile pe care era îndreptăţit să le opună
stipulantului.
Terţul beneficiar nu poate cere rezoluţiunea contractului, în caz de neexecutare a obligaţiei de către
promitent întrucât nu este parte la contract şi nu poate profita (deci nu are interes) de pe urma
desfiinţări contractului.
4. Raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar. Stipulaţia nu creează raporturi obligaţionale între
stipulant şi terţul beneficiar.
Contractul în folosul unui terţ poate fi folosit de stipulant pentru plata unei datorii anterioare faţă de
terţul beneficiar sau poate constitui o donaţie indirectă, caz în care, stipulaţia trebuie să îndeplinească
toate condiţiile de fond pentru valabilitatea donaţiei, mai puţin forma autentică.
4. Corelaţie între relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea contractului faţă de terţi
Principiul relativităţii efectelor contractului consacră ideea că, drepturile şi obligaţiile izvorâte din
contract operează în beneficiul sau în sarcina părţilor contractante.
Cuprinzând voinţa liber exprimată a părţilor, contractul li se înfăţişează acestora ca un act juridic de
care sunt legaţi, pe când terţilor care nu participă la încheierea lui, contractul li se înfăţişează ca un
fapt juridic.
Situaţia juridică, în sensul de realitate socială, izvorâtă din contract trebuie respectată de toţi, sub acest
aspect, discutându-se despre opozabilitatea contractului faţă de terţi.
4.1. Simulaţia. Excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului. Excepţia de la opozabilitatea
contractelor faţă de terţi reprezintă posibilitatea recunoscută unei terţe persoane de a respinge, de a nu
lua în considerare unele situaţii juridice izvorâte din anumite contracte. O astfel de situaţie în măsură
de a face inopozabil faţă de terţi un anumit contract este simulaţia.
Simulaţia este situaţia juridică ce se clădeşte pe două acte juridice (operaţii juridice în sens de
negotium juris), din care unul este aparent, dar mincinos, iar celălalt este ascuns, dar sincer şi real.
Doctrina mai defineşte simulaţia şi ca „operaţia juridică constând în încheierea contractului public,
care nu reflectă voinţa reală a părţilor şi a contractului secret, singurul corespunzător voinţei reale a
acestora” sau ca „operaţia juridică în virtutea căreia printr-un act aparent (ostensibil), dar mincinos
(nereal), se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un act ascuns, dar adevărat”.
Cele două contracte se încheie între aceleaşi părţi, prin contractul ascuns, dar sincer, urmărindu-se
obţinerea unor efecte juridice, care fie modifică, fie anihilează efectele produse de contractul aparent
dar mincinos.
Într-o exprimare concisă, este de reţinut că simulaţia presupune în toate cazurile intenţia de a simula.
Prin aceasta se deosebeşte de discordanţele ce apar doar spontan între voinţa declarată şi cea reală
dintr-un contract, situaţie în care se vor aplica regulile specifice interpretării contractelor (art. 977 C.
civ.) şi nu cele privind simulaţia.
Aşadar, nu poate exista simulaţie în lipsa unui acord simulatoriu, adică în lipsa înţelegerii părţilor de a
realiza o simulaţie, acesta fiind elementul intern al operaţiunii juridice. Elementul extern este
reprezentat de actul public aparent. Aceste două elemente sunt esenţiale pentru orice simulaţie şi la ele
trebuie să se refere orice definiţie.
Este incontestabil că acordul simulatoriu are un caracter secret. Dar, de vreme ce noţiunea de act
secret primeşte înţelesuri contextuale diferite, neavând o întrebuinţare univocă, ea nu este suficientă
pentru definirea simulaţiei. Relevant în acest sens, este faptul că într-o simulaţie absolută actul secret
desemnează chiar acordul simulatoriu, pe când într-o simulaţie relativă, prin act secret se înţelege
uneori, actul real dintre părţi, alteori atât actul real, cât şi actul simulatoriu şi se pune firesc întrebarea
ce se înţelege prin act secret într-o definiţie a simulaţiei.
Din aceste considerente împărtăşim opinia potrivit căreia, pentru a evita orice echivoc, trebuie
considerat că, esenţiale şi definitorii pentru simulaţie, sunt acordul simulatoriu şi actul aparent, actul
secret, atunci când există fiind inclus sau însoţind acordul simulatoriu.
4.2. Succesiunea şi condiţiile actelor care alcătuiesc simulaţia. Pornind de la dispoziţiile art. 1175 C.
civ. potrivit cărora «actul secret care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile
contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor
persoane» se deduce fără echivoc că, pentru existenţa simulaţiei, trebuie să fim în prezenţa unui
contract secret, dar sincer.
În mod constant, doctrina şi jurisprudenţa folosesc pentru desemnarea acestui act termenul de
contraînscris, preluat din literatura juridică franceză (contre-lettre).
Contraînscrisul trebuie să îndeplinească, pentru a fi în prezenţa simulaţiei, două condiţii:
a) să aibă un caracter secret.
b) să fi precedat sau să fie simultan cu contractul aparent.
4.3. Formele simulaţiei. În funcţie de modul de realizare al contractului aparent şi de raporturile în
care acesta se află cu contractul secret, simulaţia îmbracă trei forme: fictivitatea, deghizarea sau
interpunerea de persoane.
a) fictivitatea (simulaţia totală). În acest caz, actul aparent este lipsit de orice conţinut juridic real, el
fiind anihilat total de prevederile actului secret. Părţile convin să considere practic ca inexistent
contractul aparent, ele dorind doar să creeze aparenţa operaţiunii juridice; colorem habet substantia
vero nullum (culoare există dar substanţa este nulă). Spre exemplu, vânzarea fictivă cu scopul de a
sustrage bunurile de la urmărirea pornită de creditori;
b) deghizarea. În această situaţie, părţile încheie un anumit contract, dar urmărind să-l ţină secret faţă
de terţi, total sau parţial, îl ascund, îl deghizează într-un alt contract. Deghizarea este de două feluri:
totală sau parţială.
− deghizarea totală este atunci când părţile prin actul public urmăresc să ascundă însăşi natura
actului secret; de exemplu, actul aparent exprimă o vânzare, dar, în realitate, este o donaţie - colorem
habet substantia vero alteram (culoare are, dar alta este adevărata substanţă);
− deghizarea parţială există atunci când părţile, prin intermediul actului aparent, urmăresc să ascundă
numai anumite elemente ale actului secret; de exemplu, un preţ în loc de altul;
c) interpunerea de persoane. Este situaţia în care părţile, care încheie actul aparent, prevăd în actul
secret, că adevăratul beneficiar este o altă persoană decât cea care apare în actul public. În acest fel,
părţile urmăresc în mod conştient, ca adevăratul beneficiar al contractului să fie un terţ, căruia cu
ajutorul acestei operaţii juridice urmăresc să-i asigure anonimatul. Exemplu clasic este donaţia prin
interpunere de persoane cu scopul de a gratifica o persoană incapabilă de a primi.
4.4. Scopurile simulaţiei. Prin însăşi natura sa, scopul general şi abstract al oricărei simulaţii este acela
al ascunderii de către părţi a cuprinsului ori existenţei acordului de voinţă real faţă de terţi. Ca
operaţie juridică, simulaţia urmăreşte întotdeauna să dea impresia creării unei situaţii juridice diferite
de cea reală, care poate avea ca scop concret:
- sustragerea anumitor bunuri de la urmărirea pornită de creditori, în cazul vânzării fictive;
- evitarea raportului donaţiei şi eventuala reducţiune a acesteia, în cazul unei donaţii deghizate într-un
contract de vânzare - cumpărare;
- fraudarea fiscului prin întocmirea unui contract aparent care atestă un preţ mai mic decât cel cuprins
în contractul secret;
- gratificarea unei persoane incapabile de a primi, în situaţia donaţiei prin interpunere de persoane etc.
4.5. Efectele simulaţiei. Pornind de la dispoziţiile art. 1175 C. civ. se poate observa că simulaţia prin
ea însăşi nu este sancţionată cu nulitatatea. Sancţiunea specifică a simulaţiei este, în principiu,
inopozabilitatea faţă de terţi a contractului secret şi a situaţiei juridice create de acesta. Efectele
simulaţiei trebuiesc analizate pe trei planuri: în raporturile dintre părţile contractante, în raporturile
dintre părţile contractante şi terţi şi în raporturile dintre terţi.
a) efectele simulaţiei în raporturile dintre părţile contractante. În dreptul nostru, voinţa internă
(reală) este precumpănitoare în raport cu cea externă (socială), deci în raporturile dintre părţi, numai
contractul secret este producător de efecte, deoarece acesta exprimă voinţa internă (reală) a contrac-
tanţilor. Pentru a produce efecte, contractul secret (contraînscrisul) „trebuie să fie valabil în el însuşi
ca şi când nu ar fi fost ascuns, ci public” (deci, trebuie să îndeplinească toate condiţiile de

valabilitate). În privinţa avânzilor cauză ai părţilor, în acord cu dispoziţiile art. 1175 C. civ. şi cu
doctrina, jurisprudenţa a statuat că „dispoziţia cuprinsă în art. 1175 C. civ. consacră, în cazul
simulaţiei, opozabilitatea actului secret, numai între părţile contractante şi succesorii lor universali,
adică între avânzii-cauză universali sau cu titlu universal (deoarece, prin efectul transmisiunii unei
fracţiuni sau a totalităţii patrimoniului, ei se substituie în toate drepturile şi obligaţiile autorului în
afara celor rezultând din contractele încheiate intuitu personae), astfel că, le sunt opozabile, excepţiile
ce puteau fi ridicate faţă de autor, pe care aceştia îl reprezintă. Partea finală a textului prevede, de
altfel, în mod expres că, actul secret încheiat în cazul convenţiei simulatorii, nu poate avea nici un
efect în contra altor persoane, adică împotriva avânzilor-cauză cu titlu particular, deoarece aceştia
fiind dobânditorii unui drept sau a unui bun determinat, nu reprezintă pe transmiţător şi deci, nu pot fi
asimilaţi cu el ca parte în contractul de simulaţie, care să le fie astfel, opozabil”. Succesorii universali
şi cei cu titlu universal vor avea, totuşi, calitatea de terţi, şi, deci, contractul secret nu le va fi opozabil,
în situaţia în care prin acest contract, autorul lor a dorit să le fraudeze interesele;
b) efectele simulaţiei faţă de terţi. Potrivit art. 1175 C. civ., contractul secret „(...) nu poate avea nici
un efect în contra altor persoane”. Terţilor, persoane străine de contract, le va fi inopozabil contractul
secret, cu toate că acesta ar corespunde realităţii, prin aceasta apărându-se buna lor credinţă şi
încrederea pe care au avut-o în contractul public (aparent). În acord cu doctrina, practica judiciara a
stabilit că „sancţiunea neopozabilităţii actului secret faţă de terţi se explică prin aceea că ei l-au
ignorat, cunoscând numai actul aparent. Atunci, însă, când terţii au cunoscut actul secret, nu mai
subzistă această raţiune şi, deci, urmează a se decide că actul secret le este opozabil”. Terţii, vor putea
să renunţe la inopozabilitatea contractului secret, având posibilitatea de a-l invoca în beneficiul lor, cu
condiţia să fie de bună-credinţă;
c) efectele simulaţiei în raporturile dintre terţi. Există situaţii când, datorită dreptului de opţiune al
terţilor, apar conflicte de interese între mai mulţi terţi. Astfel, în cazul unei vânzări fictive,
cumpărătorul prevalându-se de contractul aparent, grevează imobilul cu ipotecă; conflictul de interese
apare între creditorii vânzătorului, care au interesul să invoce actul secret, şi creditorii cumpărătorului,
care sunt interesaţi să invoce contractul aparent. În mod just, doctrina şi jurisprudenţa, au stabilit că
vor avea câştig de cauză acei creditori care invocă contractul public cu condiţia să fi fost de bună-
credinţă la momentul constituirii drepturilor lor. Explicaţia ar fi aceea că aceşti creditori nu au avut
posibilitatea să ia la cunoştinţă despre existenţa contractului secret.
4.6. Acţiunea în simulaţie. Acţiunea în simulaţie este acţiunea prin intermediul căreia se urmăreşte
stabilirea în instanţă „a actului secret, real şi inexistenţa actului public, aparent”. Contractul secret va
deveni eficient numai dacă îndeplineşte condiţiile pentru a fi valabil el însuşi.
Acţiunea în simulaţie este o acţiune imprescriptibilă, jurisprudenţa stabilind că „această soluţie este în
concordanţă cu principiul potrivit căruia aparenţa de drept poate fi înlăturată oricând, actul juridic
simulat nefiind susceptibil de consolidare, prin trecerea timpului”.
Orice persoană interesată să invoce în favoarea sa contractul secret, poate exercita acţiunea în
simulaţie. Acţiunea în simulaţie are caracterul unei acţiuni în constatare şi ea poate fi exercitată
oricând pe cale principală sau de excepţie.
4.7. Dovedirea (proba) simulaţiei. Dovedirea simulaţiei se face în mod diferit, după cum actul secret
este invocat de una din părţile contractante, succesorii lor universali sau cu titlu universal, sau de către
un terţ.
Între părţi simulaţia nu poate fi dovedită „decât printr-un contraînscris care ar modifica actul aparent
ce se pretinde a fi simulat”. Aceasta este regula şi ea se aplică şi în privinţa succesorilor universali ori
cu titlu universal ai părţilor (deoarece sunt consideraţi a se substitui în drepturile şi obligaţiile
autorilor lor) cu excepţia cazului în care le-au fost fraudate interesele, situaţie în care ei devin terţi
propriu-zişi.
De la regula dovedirii prin contraînscris a actului secret doctrina şi jurisprudenţa dând eficienţă art.
1203 C. civ., au consacrat unele excepţii considerând admisibile proba testimonială şi prezumţiile în
următoarele cazuri:
- „(...) când există un început de dovadă scrisă; când producerea dovezii este imposibilă; când actul a
fost întocmit prin fraudă, dol, ori violenţă”;
- „în cazul unei simulaţii ilicite, deci a unei simulaţii făcute cu scopul de a ocoli dispoziţii legale
imperative, de ordine publică, proba cu martori şi cu prezumţii este admisibilă”;
- când există o imposibilitate morală pentru întocmirea unui înscris;

- când „s-a urmărit neutralizarea efectelor actului aparent, simulaţia care presupune doar existenţa
unui acord simulatoriu, fără a mai fi necesară întocmirea unui înscris secret în care să se materializeze
înţelegerea ocultă a părţilor, instanţele nu pot pretinde părţii să facă dovada înscrisului secret”.
Terţii, pot face dovada simulaţiei, prin orice mijloc de probă, întrucât faţă de ei simulaţia este
considerată un simplu fapt juridic, ei trebuind să fie, însă de bună-credinţă (în acest sens,
jurisprudenţa a statuat că „atunci însă când terţii au cunoscut actul secret nu mai subzistă această
raţiune şi, deci, urmează a se decide ca actul secret le este opozabil”).
Pentru mai multe detalii referitoare la simulaţie, studiu de doctrină şi jurisprudenţă, criteriile
clasificării, formele simulaţiei, efectele simulaţiei a se vedea bibliografia obligatorie, capitol în care
subiectul este tratat într-un mod aprofundat.
C. Efectele speciale şi regulile specifice contractelor sinalagmatice

I. Preliminarii
Contractul sinalagmatic naşte obligaţii reciproce şi conexe pentru toate părţile.
Reciprocitatea şi conexitatea obligaţiilor ce nasc dintr-un contract sinalagmatic determină următoarele
reguli specifice:
a) excepţia neîndeplinirii contractului;
b) rezoluţia pentru neexecutare;
c) riscurile contractuale.
Excepţia neîndeplinirii contractului şi rezoluţia pentru neexecutare se discută pe planul culpei părţilor
în legătură cu executarea contractului, iar problema riscului contractual se discută în legătură cu
imposibilitatea executării contractului, datorată unor cauze neimputabile părţilor.
Dintr-un alt punct de vedere, se impune precizarea că toate regulile specifice contractelor
sinalagmatice se discută pe planul executării acestora, spre deosebire de sancţiunea nulităţii, care
intervine pentru cauze legate de formarea contractelor.
II. Regulile specifice contractelor sinalagmatice
1. Excepţia neîndeplinirii contractului
a. Notiune
1. Notiune. O parte poate refuza îndeplinirea obligaţiei pe care şi-a asumat-o, dacă partea care
pretinde executarea acestei obligaţii nu şi-a executat-o pe a sa, ori nu se oferă să i-o execute.
Altfel spus, pârâtul poate refuza executarea obligaţiei cerute de reclamant, dacă acesta din urmă nu şi-
a executat pe a sa ori nu se oferă să şi-o execute. Procedând astfel, pârâtul opune reclamantului
excepţia neîndeplinirii contractului (exceptio non adimpleti contractus).
b. Fundament
1. Fundament. Fundamentul excepţiei neîndeplinirii contractului reşade în „voinţa prezumată a
părţilor, care s-au angajat într-un raport contractul sinalagmatic numai în considerarea faptului că
obligaţiile reciproce vor fi executate concomitent, deoarece nu s-a stabilit un termen contractual
pentru executare.
Majoritatea autorilor găsesc fundamentul excepţiei de neexecutare în reciprocitatea şi interdependenţa
obligaţiilor născute din contractele sinalagmatice, cu alte cuvinte în ideea de cauză.
Potrivit acestei concepţii, neexecutarea obligaţiilor de către una din părţile contractante, permite
celeilate părţi să refuze executarea propriilor obligaţii, deoarece sunt lipsite de cauză.
Încă de la început trebuie observat că admiterea unui asemenea punct de vedere ar duce la concluzia
că, practic, cauza nu ar constitui numai un element de validitate al convenţiei ci şi o condiţie de
menţinere a acesteia, pe parcursul executării contractului.
Pe de altă parte, fundamentarea excepţiei de neexecutare pe ideea de cauză ar restrânge domeniul de
aplicare a acestuia numai la contractele sinalagmatice, deşi în realitate aceasta ar putea să fie invocată
şi în cadrul altor contracte.
Sub acest aspect, în literatura de specialitate, s-a susţinut că excepţia de neexcutare poate fi invocată
de oricare dintre părţi şi după desfiinţarea contractelor sinalagmatice care au fost executate, ca urmare
a nulităţii sau rezoluţiunii.
Aşadar, după desfiinţarea contractului din cauzele menţionate mai sus, o parte poate să refuze
restituirea prestaţiei primite, atâta timp cât cealaltă parte nu-i restituie prestaţiile pe care le-a efectuat.
S-a ajuns astfel, la concluzia că fundamentul real al excepţiei de neexecutare este principiul bunei-
credinţe şi echităţii, în baza cărora nici una dintre părţi nu poate solicita celeilalte părţi executarea
angajamentelor sale, fără a oferi şi ea ceea ce datorează.
În actuala reglementare a raporturilor civile nu există un text general care să reglementeze exceptia
neîndeplinirii contractului; despre ea se vorbeste cu ocazia reglementării raporturilor de vânzare-
cumpărare, schimb si depozit renumerat.
Această excepţie reprezintă, în ultimă instantă, un mijloc indirect pentru a determina o parte să-si
execute obligatia în natură.
c. Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare
a) obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi raport juridic. Este, deci, necesar
pentru invocarea excepţiei ca obligaţiile părţilor să-şi aibă izvorul în acelaşi raport juridic.
Este posibil ca excepţia de neexecutare să fie aplicabilă şi în situaţia în care obligaţiile părţilor, deşi se
nasc din contracte diferite, să fie, prin voinţa părţilor, reciproce si interdependente, după cum este
posibil ca obligatii născute din acelasi contract să nu permită invocarea excepţiei. Sub acest aspect, tot
în practica judiciară franceză, s-a decis că este justificat refuzul restituirii unui autocar de un mecanic
auto, pe motiv de neplată a costurilor unor reparaţii anterioare, când există un acord general privitor la
repararea parcului auto al unui client, dar şi că nu poate fi refuzată plata facturii pentru consumul de
gaz, pe motiv că contorul de gaz ar funcţiona defectuos, iar sarcina întreţinerii ar reveni furnizoarei de
gaze în temeiul aceluiaşi contract.
b) să existe o neexecutare din partea celui dimpotriva căruia se invocă excepţia de
neexecutare. Referitor la acestă condiţie, trebuie arătat că, partea care invocă excepţia nu este ţinută
să dovedească că neexecutarea se datorează culpei debitorului, fiind suficient să dovedească o
neexecutare, ceea ce înseamnă că debitorul trebuie să probeze că neexecutarea se datorează unui caz
exonerator de răspundere civilă.
Excepţia poate fi invocată nu numai în cazul unei neexecutări totale a obligaţiilor contractuale, ci şi în
cazul unei neexecutări parţiale, deoarece o executare parţială nu reprezintă executarea obligaţiei, ci
este în realitate tot o neexecutare, situaţie ce se desprinde şi din dispoziţiile art. 1101 C. civ., care
consacră principiul indivizibilităţii plăţii. Potrivit acestui articol, creditorul nu poate fi silit să
primească o parte din datorie, chiar în ipoteza unei datorii indivizibile.
Unii autori au afirmat că neexecutarea parţială poate justifica numai o neexecutare tot parţială din
partea celui ce invocă excepţia, situaţie impusă de principiul bunei-credinţe, în temeiul căruia replica
nu trebuie să fie disproporţionată în raport cu acţiunea de bază, după cum, şi în dreptul penal, legitima
apărare trebuie să fie proporţională cu atacul.
c) partea împotriva căreia se invocă excepţia să nu beneficieze de un termen pentru executarea
propriilor obligaţii. Evident că, dacă părţile au convenit asupra unui termen de executare a uneia
dintre obligaţiile reciproce, acestea renunţă astfel la simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi, în
consecinţă, nu mai există temei pentru invocarea excepţiei de neexecutare. Aşa cum s-a afirmat în
doctrină, apreciem şi noi că ceea ce este esenţial, nu este simultaneitatea în executarea obligaţiilor
reciproce, ci ca partea împotriva căreia se invocă excepţia să nu fi beneficiat de un termen pentru
executarea propriilor obligaţii, astfel ca obligaţia sa să devină exigibilă la o dată ulterioară celei de
care era ţinut cel ce invocă excepţia.
d. Efectele invocării excepţiei de neexecutare
În ceea ce priveşte efectele excepţiei de neexecutare între părţile contractuale, este de remarcat că
aceasta reprezintă un mijloc de apărare care duce la respingerea acţiunii partenerului contractual.
Practic, cel ce invocă excepţia recunoaşte creanţa celuilalt contractant însă, îşi suspendă exigibilitatea
propriei obligaţii până la data când partenerul contractual va executa obligaţiile ce-i revin din contract.
Pentru cel ce invocă excepţia de neexecutare, efectele acesteia sunt compatibile cu cele ale stipulării
unui termen suspensiv, termen ce se va realiza în momentul executării obligaţiei reciproce.
Un alt efect al invocării excepţiei este acela de a se exercita presiuni asupra partenerului contractual
pentru executarea angajamentelor.
De asemenea, excepţia îndeplineşte şi o funcţie de garanţie, asemănătoare cu cea îndeplinită de
dreptul de retenţie.
Excepţia poate fi invocată şi faţă de terţi, atunci când aceştia şi-ar întemeia pretenţiile pe contractul în
care nu au fost executate de partenerul contractual prestaţiile la care s-a obligat. Acesta este cazul
creditorilor partenerului contractual dacă ar încerca ca pe calea acţiunii oblice să execite drepturile
debitorului lor. Tot astfel, excepţia de neexecutare s-ar putea invoca şi faţă de creditorii chirografari
care ar urmări, în virtutea dreptului lor de gaj general, un bun ce s-ar afla pe un temei contractual în
mâinile celui ce invocă excepţia.
2. Rezoluţia pentru neexecutare
a. Noţiune. Justificare şi caracter retroactiv
Potrivit art. 1020 C. civ. „condiţia rezolutorie este subînţeleasă întotdeauna în contractele
sinalagmatice, în cazul când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său”, iar potrivit art. 1021 C.
civ. „într-acest caz contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a
executat are alegerea sau să silească pe cealaltă parte a executa convenţia, când este posibil, sau să-i
ceară desfiinţarea cu daune-interese.
Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care după circumstanţe poate acorda un termen părţii
acţionate”.
1. Definiţie. În cazul în care o parte a contractului sinalagmatic nu-şi execută obligaţia ce şi-a asumat-
o, cealaltă parte poate, fie să opună excepţia neexecutării contractului, fie să ceară desfiinţarea
contractului (rezoluţia pentru neexecutare).
Rezoluţiunea este, aşadar, o cale de desfiinţare, cu efect retroactiv a contractelor sinalagmatice ca
urmare a neexecutării uneia din obligaţiile care-şi servesc reciproc de cauză.
Doctrina a mai definit rezoluţiunea ca „o sancţiune care constă în desfiinţarea cu efect retroactiv a
contractului sinalagmatic cu execuţie instantanee, la cererea unei părţi pentru neexecutarea culpabilă
de către debitor a obligaţiei sale”.
Rezoluţiunea ca şi excepţia de neexecutare este o instituţie prin care se sancţionează neexecutarea
obligaţiilor asumate prin contract. Cu toate acestea, cele două instituţii se diferenţiază prin
următoarele:
a) În ceea ce priveşte domeniul de aplicare, rezoluţiunea se întâlneşte exclusiv la contractele
sinalagmatice, pe când, aşa cum am arătat deja, excepţia de neexecutare are un domeniu mai larg de
aplicabilitate;
b) Rezoluţiunea unui contract intervine numai în cazul în care neexecutarea obligaţiilor contractuale
se datorează culpei debitorului, pe când excepţia de neexecutare îşi găseşte aplicabilitatea şi în ipoteza
în care neexecutarea obligaţiilor uneia din părţi se datorează unui caz fortuit sau de forţă majoră, care
împiedică temporar executarea obligaţiei debitorului;
c) În ceea ce priveşte efectele pe care le produc, trebuie observat că rezoluţiunea duce la desfiinţarea
contractului cu restituirea prestaţiilor, pe când excepţia de neexecutare determină doar suspendarea
efectelor contractului, situaţie ce va înceta la momentul în care cel împotriva căruia se invocă excepţia
va executa sau se va declara gata să-şi execute propriile obligaţii.
2. Justificare. În contractele sinalagmatice, datorită reciprocităţii şi conexităţii obligaţiilor ce se nasc
din aceste contracte, obligaţia unei părţi constituie cauza juridică a obligaţiei celeilalte părţi.
Partea în privinţa căreia nu s-a executat are alegerea fie să silească pe cealaltă parte să execute
convenţia, când aceasta este posibil, fie să-i ceară desfiinţarea cu daune-interese.
Ca o aplicaţie a rezoluţiunii în cazul contractelor de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, în
practica s-a statuat, „că se poate cere de către creditor rezoluţiunea obligaţiei în dezdăunări
echivalente, care capătă caracterul unei prestaţii periodice, dar numai dacă instanţa constată că
debitorul are vreo culpă în executarea contractului”.
Tot astfel, s-a stabilit că, dacă, datorită relei-credinţe a unei părţi, executarea în natură nu este
posibilă, instanţa este îndreptăţită să stabilească executarea obligaţiei prin echivalent, înlocuind
obligaţia de a presta întreţinerea în natură cu obligaţia de a plăti o sumă de bani egală cu valoarea
întreţinerii.
3. Rezoluţia are caracter retroactiv. Prin rezoluţie, contractul este desfiinţat cu efect retroactiv, adică
din momentul încheierii lui (ex tunc).
Din faptul că, datorită efectului retroactiv al rezoluţiunii, contractul se consideră desfiinţat pe data
încheierii lui, rezultă următoarele consecinţe:
a) părţile vor fi puse în situaţia anterioară încheierii acestuia, în sensul că prestaţiile executate deja se
vor restitui;
b) drepturile consfinţite terţilor de către dobânditorul bunului se vor desfiinţa şi ele cu efect
retroactiv, potrivit regulii resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, terţul de bună-credinţă
beneficiind de efectele posesiunii de bună-credinţă, în sensul că devine proprietarul fructelor şi chiar
al bunurilor, după distincţia cunoscută: dacă este vorba de bunuri imobile, devine proprietar prin
uzucapiune, în condiţiile legii; dacă este vorba de bunuri mobile, acestea sunt considerate a fi
proprietatea celui ce le posedă;
c) efectul retroactiv al rezoluţiunii nu afectează actele de conservare şi actele de administrare făcute
de terţi.
b. Forme
La prima vedere, s-ar părea că rezoluţiunea nu poate fi decât judiciară, de vreme ce Codul civil nu
reglementează rezoluţiunea convenţională, însă cum normele care reglementează rezoluţiunea, nu au
un caracter imperativ, părţile vor putea, în conformitate cu dispoziţiile art. 969 C. civ. să stipuleze
condiţiile în care va opera desfiinţarea prin acordul părţilor a convenţiei.
Aşadar, rezoluţiunea judiciară constituie regula, iar rezoluţiunea convenţională, excepţia.
1. Rezoluţiunea judiciară. Rezoluţiunea judiciară este rezoluţia care se pronunţă de instanţa de
judecată, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) una dintre părţi nu şi-a executat obligaţia contractuală:
b) neexecutarea obligaţiei se datorează culpei debitorului;
c) rezoluţiunea a fost cerută de către partea care are interes să desfiinţeze contractul (ea nu operează
de plin drept); şi,
d) rezoluţiunea se pronunţă de către instanţa de judecată; şi,
e) acţiunea în rezoluţiune este, în ultimă instanţă, o acţiune în responsabilitate contractuală, ceea ce
reclamă punerea în întârziere a debitorului.
Instanţa judecătorească constatând îndeplinirea acestor condiţii urmează să pronunţe rezoluţiunea
contractului, sau în baza art. 1021 C. civ., ţinând cont de circumstanţele cauzei, poate să acorde
pârâtului un termen de graţie pentru executarea obligaţiei.
Partea în culpă are posibilitatea, spre a evita rezoluţiunea contractului să execute prestaţiile datorate
pe tot parcursul procesului, inclusiv în faza căilor de atac.
2. Rezoluţiunea convenţională. Rezoluţiunea convenţională este rezoluţiunea stipulată de părţi în
însăşi contractele ce le încheie, în vederea înlăturării inconvenientelor pe care le reprezintă
rezoluţiunea judiciară: pierderea de timp, cheltuielile mari etc.
c. Pactele comisorii
1. Noţiune. Clauza prin care se stipulează rezoluţia convenţională a contractului se numeşte pact
comisoriu.
Pactele comisorii se diferenţiază pe grade, în funcţie de efectele pe care le au, după cum urmează:
a) Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile prevăd că în cazul în care
una dintre ele nu-şi execută prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează. Această clauză nu
este, de fapt, decât o reiterare a condiţiei rezolutorii tacite cuprinse în art. 1020 C. civ., fiind astfel
lipsită de relevanţă, ceea ce înseamnă că, rezoluţiunea continuă să fie una judiciară, urmând ca
aprecierea şi pronunţarea asupra ei să se facă de către instanţa de judecată;
b) Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin ca, în cazul în care una dintre
ele nu-şi va executa obligaţia, cealaltă parte este îndrituită să considere contractul ca desfiinţat.
Referitor la acest pact comisoriu, doctrina a apreciat în mod just că „o asemenea clauză este inter-
pretată în sensul că rezoluţiunea va opera pe baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a părţii
interesate”.
Instanţa nu va putea să acorde termen de graţie, însă va avea posibilitatea să verifice, la sesizarea
părţii care nu şi-a executat obligaţia, existenţa clauzei privind pactul comisoriu sau să constate că, deşi
obligaţia nu a fost îndeplinită în termen, totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc declaraţia de
rezoluţiune, aşa încât instanţa, deşi nu poate acorda un nou termen de graţie, poate totuşi, să constate
că rezoluţiunea nu a avut loc;
c) Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care părţile prevăd, că în cazul în care una
dintre ele nu-şi execută obligaţiile sale, contractul se consideră desfiinţat de drept.În această situaţie,
instanţa nu poate să acorde un termen de graţie şi nici să aprecieze dacă rezoluţiunea este sau nu
oportună. Rezoluţiunea nu va opera, însă, dacă obligaţia a fost executată după împlinirea termenului,
dar anterior punerii în întârziere a debitorului, deoarece în sistemul nostru de drept, ajungerea la
termen a unei obligaţii neexecutate nu este suficientă pentru a pune pe debitor în întârziere.
d) Pactul comisoriu de gradul IV este clauza contractuală prin care părţile prevăd, că în cazul
neexecutării obligaţiei, contractul se desfiinţează de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere
şi fără intervenţia instanţei de judecată. În cazul existenţei unei astfel de clauze contractul se
desfiinţează de plin drept, în momentul ajungerii la termen a obligaţiei neexecutate. Cu toate acestea,
creditorul poate să opteze între rezoluţiunea contractului şi executarea obligaţiei, explicaţia fiind aceea
că rezoluţiunea convenţională este stipulată exclusiv în favoarea creditorului.
În cazul în care pactul comisoriu nu prevede în mod expres rezoluţiunea contractului, fără chemare în
judecată, urmează ca aceasta nu operează decât dacă debitorul nu a fost chemat în judecată.
Chiar după introducerea unei acţiuni în rezoluţiunea unui contract, pentru neîndeplinirea obligaţiilor,
contractul subzistă şi debitorul poate să prevină rezoluţiunea, executându-şi obligaţiile, numai până la
pronunţarea unei hotărâri definitive.
Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a realizat
precum şi de avânzii ei cauză. Instanţele judecătoreşti s-au pronunţat şi în legătură cu problema dacă
acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de moştenitorul părţii contractante când prestaţia are un
caracter personal statuându-se că, deşi dreptul la întreţinere este un drept personal netransmisibil prin
succesiune, totuşi acest caracter general al creanţei de întreţinere nu influenţează caracterul
patrimonial al acţiunii în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere
pentru neexecutarea obligaţiei faţă de beneficiar.
d. Rezilierea contractelor
1. Noţiune. În cazul în care se cere desfiinţarea contractelor sinalagmatice cu executare succesivă, nu
operează rezoluţiunea, ci rezilierea lor. Deosebirea între rezoluţiune şi reziliere constă în faptul că, pe
când rezoluţiunea desfiinţează cu efect retroactiv contractul (ex tunc), rezilierea desface contractul
numai pentru viitor (ex nunc), nu şi pentru trecut.
Neîndeplinirea din culpa debitorului a obligaţiei sale asumată printr-un contract de vânzare-cumpărare
nu atrage rezilierea, ci rezoluţiunea acestuia, chiar dacă obligaţia se efectuează în timp (convenindu-se
ca plata să se facă în rate ori în cazul înstrăinării cu clauză de întreţinere), deoarece efectul principal al
actului - strămutarea dreptului de proprietate sau al altui drept real - se produce „uno ictu”. Actul se va
desfiinţa deci, retroactiv, ceea ce atrage „eo ipso” restabilirea situaţiei anterioare.
3. Riscurile contractuale
a. Noţiune
1. Noţiune. Dacă, dintr-o împrejurare independentă de voinţa părţilor, una dintre ele se află în
imposibilitate de a-şi executa obligaţia, se ridică chestiunea de a şti dacă cealaltă parte este ţinută să-şi
execute obligaţia sau este liberată de obligaţie. Altfel spus, se pune problema de a şti cine suportă
riscul consecinţelor ce decurg din imposibilitatea executării obligaţiei de către una din părţi.
b. Regula şi excepţia în materie
1. Regulă. De regulă, cel ce suportă riscul (cel care pierde) este debitorul obligaţiei imposibil de
executat: res perit debitori. Creditorul, datorită imposibilităţii executării ei, rămâne obligat să-şi
execute obligaţia sa atunci când, potrivit legii, el va suporta riscul: res perit creditori. Această din
urmă situaţie se întâlneşte în cazuri foarte rare, este, deci, o excepţie de la regula res perit debitori.
2. În contractele sinalagmatice. Proprie contractelor sinalagmatice, regula riscului contractual nu
caracterizează şi pe cele unilaterale, deoarece imposibilitatea de executare liberează pe debitor, iar
creditorul nu poate ridica pretenţii împotriva lui.
În contractele sinalagmatice, tocmai datorită caracterului lor sinalagmatic, se desfiinţează obligaţia
corelativă celei imposibil de executat, ceea ce echivalează cu liberarea de datorie a părţii care ar putea
să-şi execute obligaţia. Prin urmare, dacă una dintre părţi nu-şi poate îndeplini obligaţia datorită unui
caz fortuit sau de forţă majoră, cealaltă parte va fi liberată de obligaţia sa corelativă, riscul
suportându-l partea care se află în imposibilitatea de a-şi exectua obligaţia (debitorul obligaţiei
imposibil de executat).
3. În contractele translative de proprietate. În contractele translative de proprietate regula este că
riscul îl suportă proprietarul: res perit domino. Potrivit acestei reguli sunt posibile următoarele situaţii:
a) dacă contractul translativ de proprietate priveşte transmiterea dreptului de proprietate asupra unui
bun cert, atunci dreptul de proprietate se transmite din momentul încheierii contractului şi, deci,
dobânditorul contractului suportă riscul contractual, chiar dacă bunul nu-i fusese predat.
Potrivit dispoziţiilor art. 1295 C. civ. «vinderea e perfectă între părţi şi proprietatea se strămută de la
cumpărator la vânzător îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă
nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat». Momentul în care dreptul de proprietate s-a
strămutat de la vânzător la cumpărător este, deci, cel prevăzut în aceste texte legale şi nu momentul
redactării contractului în formă scrisă;
b) dacă, potrivit legii, proprietatea asupra lucrului cert nu se transmite prin simplul acord de voinţă al
părţilor (de pildă, transmiterea dreptului de proprietate în regimul cărţii funciare pentru că, în acest
caz, transmisiunea produce efecte atât faţă de părţi, cât şi faţă de terţi, din momentul intabulării în
cartea funciară, ceea ce ar însemna că, potrivit regulii analizate, riscul se transmite la dobânditor din
acest moment).
Prin excepţie de la regulă, în acest caz, riscul trece asupra dobânditorului mai înainte de a deveni
proprietar (de intabularea dreptului real în cartea funciară) şi anume, din momentul în care
instrăinătorul şi-a îndeplinit obligaţia de a pune pe dobânditor în poseseia imobilului şi de a preda
acestuia înscrisurile neceasare pentru a putea face intabularea;
c) dacă este vorba de contracte solemne, dreptul de proprietate asupra lucrurilor certe se transmite nu
din momentul când părţile consimt, ci din momentul îndeplinirii cerinţelor de solemnitate impuse de
lege, ceea ce face ca şi riscul să se transmită la dobânditor tot în acest moment;
d) dacă părţile, încheind contractul, prin chiar acel contract stabilesc o dată ulterioară când se va
transmite dreptul de proprietate de la înstrăinător la dobânditor, riscul se va transmite, chiar dacă este
vorba de un bun cert, nu de la data încheierii contractului, ci de la data stabilită de părţi, ca fiind cea la
care se transferă dreptul de proprietate;
e) când contractele se referă la bunuri generice (bunuri de gen), dreptul de proprietate asupra acestora
nu se transmite de la înstrăinător la dobânditor din momentul încheierii contractului, ci numai din
momentul individualizării, concretizării acestor bunuri, ceea ce face ca şi riscul contractual să se
transmită de la înstrăinător la dobânditor tot din acest din urmă moment. Prin urmare, dacă lucrul
piere mai înainte de a fi fost individualizat, riscul îl suportă înstrăinătorul, deoarece lucrul care a fost
determinat numai prin categoria din care face parte se consideră că nu poate pieri: genera non pereunt.
4. În contractele în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie. În cazul în care bunul -
obiect al contractului - piere fortuit între data încheierii contractului şi momentul realizării condiţiei
(pendente conditione), suportarea riscurilor contractuale trebuie analizate diferit, după cum
transmiterea proprietăţii este afectată de o condiţie suspensivă sau de o condiţie rezolutorie.
În situaţia în care transmiterea dreptului de proprietate este afectată de o condiţie suspensivă,
înstrăinătorul va suporta riscul pieirii fortuite a bunului, deoarece el este proprietarul.
Art. 1018 alin. (1) C. civ. prevede că atunci „când obligaţia este contractată sub o condiţie suspensivă,
obiectul convenţiei rămâne în rizico-pericolul debitorului care s-a obligat a-l da, în caz de îndeplinire
a condiţiei”.
Apare, astfel, o imposibilitate a perfectării contractului determinată de faptul că, în eventualitatea
realizării condiţiei, după pieirea bunului, contractul nu mai are obiect, aşa încât, între părţile
contractante nu s-a putut naşte un raport de obligaţii.
Dacă într-un astfel de contract are loc o pieire parţială a bunului, fără culpa debitorului
(înstrăinătorului), creditorul (dobânditorul) va fi obligat să primească bunul în starea în care se
găseşte, fără a avea posibilitatea de a pretinde o reducere proporţională a preţului; în acest sens, art.
1018 alin. (3) C. civ. dispune: „dacă obiectul s-a deteriorat fără greşeala debitorului, creditorul este
obligat a-l lua în starea în care se găseşte, fără scădere de preţ”.
În cazul în care bunul care face obiectul unui astfel de contract, a pierit parţial, din vina debitorului
(înstrăinătorului), în conformitate cu dispozitiile art. 1018 alin. (4) C. civ. „(...) creditorul are dreptul
să ceară desfiinţarea obligaţiei, sau să ia lucrul în starea în care se găseşte cu daune-interese”.
În situaţia în care, transmiterea dreptului de proprietate este afectată de o condiţie rezolutorie, iar
bunul care face obiectul contractului piere fortuit înainte de realizarea condiţiei (rezolutorii), riscurile
pieirii bunului vor fi suportate de către dobânditor, deoarece el este proprietarul.
Argumentarea acestei teorii rezidă în ideea că, în cazul îndeplinirii condiţiei rezolutorii (care va
desfiinţa contractul cu efect retroactiv), dobânditorul nu va putea să restituie bunul înstrăinătorului şi,
astfel, nu va avea dreptul să pretindă restituirea preţului.
Scurte consideraţii asupra nulităţii în materia contractelor
A. Preliminarii
1. Problematica nulităţilor în general. Nulitatea în materia actelor juridice civile şi, deci şi în materia
contractelor, prezintă o importanţă deosebită, mai ales în planul realizării dreptului şi anume, în planul
aplicării dreptului de către organele de stat anume abilitate în acest sens.
Pentru a putea înţelege particularităţile sancţiunii nulităţii în materia contractelor, principala specie a
actelor juridice civile, subliniem cu titlu de enunţ următoarele:
a) nulitatea ca noţiune primeşte două sensuri (accepţiuni): nulitate în sens de sancţiune; şi nulitate în
sens de instituţie juridică;
b) nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil (contractul) de efectele ce
sunt contrare normelor juridice consacrate încheierii valabile a acestuia şi bunelor moravuri;
c) reglementarea materiei se găseşte în dispozitiile art. 5, 790 alin. (1), 803, 839, 886, 910 alin. (2),
953, 961, 965-966, 1008, 1010, 1067, 1157, 1167-1168,1190,1308-1309, 1689 alin. (2), 1712-1716,
1774-1776, 1897 şi 1900 C. civ., cum şi în dispozitiile Decretului nr. 31/1954 (art. 20 şi 34), Legea
fondului funciar, nr. 18/1991 etc.;
d) nulitatea are următoarele funcţii: funcţia preventivă, funcţia sacţionatorie şi funcţia de garanţie a
principiului legalităţii;
e) nulităţile se clasifică potrivit mai multor criterii: în raport de interesul ocrotit (nulitatea absolută şi
nulitatea relativă); în raport de întinderea efectelor (nulitatea totală şi nulitatea parţială); în raport de
modul în care este exprimată nulitatea (nulitatea expresă şi nulitatea tacită); şi, în raport de felul
condiţiei de validitate neîndeplinite (nulitatea de fond şi nulitatea de formă);
f) materia efectelor nulităţii este guvernată de o serie de principii, între care: principiul retroactivităţii
efectelor nulităţii, principiul restitutio in integrum şi principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius
accipientis;
g) regula quod nullum est, nullum producit efectum (din materia nulităţilor) este anihilată de o serie
de principii, între care amintim: principiul conexiunii actelor juridice, principiul răspunderii civile
delictuale şi principiul error communis facit ius;
h) nulitatea ca sancţiune, dar şi ca instituţie juridică are o fizionomie juridică proprie, distinctă de alte
instituţii juridice cu care pare a se asemăna, precum: rezoluţiunea, rezilierea, inopozabilitatea,
revocarea, caducitatea şi reaua-credinţă etc.; şi
i) imensa majoritate a regulilor şi principiilor din materia actelor juridice civile se aplică şi
contractelor care nu sunt altceva decât acte juridice civile bilaterale.
B. Particularităţi ale nulităţii în materia contractelor
I. Cu privire la nulitatea absolută
1. Noţiune. Nulitatea absolută este sancţiunea ce se aplică actelor juridice întocmite cu încălcarea unor
dispoziţii legale imperative, dispoziţii care ocrotesc interese de ordin general, pentru a lipsi aceste acte
de acele efecte juridice care sunt contrare legii ori bunelor moravuri.
Nulitatea absolută intervine:
1. În primul rând pentru lipsa unui element esenţial al contractului:
a) când lipseşte consimţământul la încheierea contractului;
b) când lipseşte obiectul contractului.
Plata şi seriozitatea preţului reprezintă o condiţie esenţială de valabilitate a contractului de vânzare -
cumpărare, prevăzuta expres de lege, astfel că, neîndeplinirea acestor condiţii loveşte actul de nulitate
(art. 1303 C. civ.);
c) pentru absenţă de cauză sau cauză ilicită ori imorală;
d) când una din părţile contractante sau amândouă sunt lipsite de capacitatea de folosinţă în privinţa
drepturilor şi obligaţiilor ce nasc din contract (astfel de cazuri sunt foarte rare).
2. Pentru neîndeplinirea cerinţelor de solemnitate, impuse de lege pentru validitatea contractelor
solemne.
Sub acest aspect, sancţiunea nulităţii absolute intervine când contractul solemn nu a fost întocmit în
forma prescrisă de lege (de exemplu: contractul de donaţie se încheie, sub sancţiunea nulităţii
absolute, în formă autentică).
3. Ori de câte ori un contract este încheiat anume pentru a frauda legea, sancţiunea ce se aplică este
nulitatea absolută.
II. Cu privire la nulitatea relativă
1. Noţiune. Nulitatea relativă este sancţiunea ce se aplică contractelor întocmite cu încălcarea
dispoziţiilor legale imperative, dispoziţii care ocrotesc interesele determinante, concrete (particulare)
ale unei persoane, pentru a lipsi aceste acte de acele efecte juridice care sunt contrare legii ori bunelor
moravuri.
Nulitatea relativă intervine în cazurile în care consimţământul a fost viciat prin eroare, dol şi violenţă,
iar în ceea ce priveşte viciul leziunii, nulitatea relativă are o formă specifică - resciziunea -, la
îndemâna părţii lezate fiind pusă acţiunea în anulare pentru leziune.
De asemenea, nulitatea relativă intervine pentru lipsa capacităţii de exerciţiu (lipsa capacităţii de a
contracta) precum şi pentru încheierea contractelor cu încălcrea dispoziţiilor legale ce stabilesc
anumite incapacităţi speciale.
III. Cu privire la acţiunea în nulitate
1. Noţiune. Contractul încheiat de părţi este prezumat a fi valabil până ce instanţa pronunţă nulitatea
sau anularea lui. Instanţa pronunţă o asemenea sancţiune numai atunci când soluţionează fie acţiunea
introdusă anume în acest scop (şi atunci se spune că nulitatea a fost pronunţată pe cale de acţiune prin-
cipală), fie pe cale de excepţie, când cel urmărit refuză executarea contractului nul sau anulabil,
invocând nulitatea sau anulabilitatea lui.
2. Dreptul la acţiune. În privinţa dreptului la acţiune trebuie să facem următoarea distincţie:
a) nulitatea absolută poate fi cerută şi, respectiv, invocată de orice persoană interesată, datorită
faptului că prin încheierea contractului nul s-au încălcat dispoziţiile imperative ale legii, care ocrotesc
interese de ordin general. Datorită efectului relativ al contractului, terţii nu pot invoca nulitatea
absolută, în schimb, procurorul, precum şi instanţa, din oficiu, au acest drept.
S-a concluzionat că proprietarul bunului vândut de către o altă persoană poate să introducă acţiune în
nulitate dacă invocă un caz de nulitate absolută, cum ar fi: frauda, reaua-credinţă a vânzătorului şi
cumpărătorului, fără a fi obligat să recurgă la acţiunea în revendicare;
b) nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ale cărei interese au fost lezate prin
încheierea actului anulabil, de către succesorii universali, cu titlu universal, ori creditorii chirografari
ai acestei părţi, dacă acţiunea nu are un caracter strict personal.
De exemplu, vânzarea lucrului altuia care are la bază o eroare asupra calităţii de proprietar este
anulabilă. Această nulitate este relativă şi nu poate fi invocată de persoane care au calitate de terţi faţă
de contract.
De fapt, nulitatea relativă a vânzării lucrului altuia poate fi invocată numai de cumpărător, singura
dintre părţile contractante prejudiciate prin încheierea contractului.
Dreptul la acţiune se stinge prin confirmarea actului anulabil (nul relativ), ori prin prescripţie.
3. Confirmarea contractului nul de nulitate relativă. Contractul nul de nulitate relativă poate fi
confirmat prin ceea ce se cheamă „act de confirmare”. Actul de confirmare este, deci, actul unilateral
prin care persoana ce avea dreptul să invoce nulitatea relativă renunţă la acest drept.
Actul confirmativ trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să provină de la persoana ce putea invoca nulitatea relativă a contractului;
b) autorul său trebuie să fie o persoană capabilă (să aibă capacitatea de exerciţiu);
c) voinţa de a confirma să nu fie viciată;
d) confirmarea să intervină numai după ce cauza nulităţii relative a încetat; şi,
e) înscrisul de confirmare trebuie să cuprindă şi celelalte elemente esenţiale ale unui contract
(obiectul şi cauza obligaţiei).
Confirmarea, de regulă, este expresă, dar poate fi şi tacită. Indiferent de faptul dacă ea este expresă
sau tacită, va fi valabilă dacă îndeplineşte condiţiile arătate mai sus.
4. Prescripţia dreptului la acţiune. În privinţa prescripţiei dreptului la acţiune, distingem:
a) nulitatea absolută în materia contractului datorită faptului că este menită să ocrotească interese
generale, este imprescriptibilă: quod ab initio nullum est nullo lapsu temporis convalescere potest.
b) nulitatea relativă se prescrie, de regulă, prin împlinirea termenului de 3 ani.Prin scurgerea
termenului arătat se stinge dreptul la acţiune, dar, pe cale de excepţie, nulitatea relativă poate fi
invocată oricând: quae temporalis sunt ad agendum perpetuus sunt ad excipiendum.
IV. Efectele nulităţii în materia contractelor
1. Consideraţii generale. Clasificarea nulităţilor în nulităţi absolute şi nulităţi relative nu se face, aşa
cum există tentaţia de a crede, în raport de efectele lor, ci de fundamentul lor.
Nulitatea, indiferent dacă este absolută sau relativă, produce aceleaşi efecte, ceea ce face să se
confunde, de pildă, nulitatea absolută cu nulitatea totală şi cea relativă cu cea parţială.
Contractul parţial nul nu produce toate efectele sale, ci numai acelea care nu sunt contrare legii şi
bunelor moravuri, pe când contractul nul total nu produce nici un efect; în acest din urmă caz, quod
nullum est nullum producit effectum. Trebuie însă precizat că, dacă nu toate clauzele contractului
produc efecte potrivnice legii şi bunelor moravuri ci numai unele sau numai una singură, dar acestea
sunt clauzele (sau clauza) determinante, principale ale contractului, va opera nulitatea totală.
2. Efectul retroactiv al nulităţii contractelor în raporturile dintre părţi. În raporturile dintre părţi,
nulitatea, indiferent dacă este expresă sau virtuală, totală sau parţială, absolută sau relativă, are efect
retroactiv, desfiinţând contractul pe data încheierii lui (ex tunc). Astfel fiind, contractul se consideră
că nu a existat niciodată.
Din efectul retroactiv al nulităţii decurge obligaţia de restituire a prestaţiilor savârşite în temeiul unui
contract nul.
Dacă părţile nu au săvârşit încă prestaţiile la care s-au obligat prin contract, nu se pune problema
restituirii lor; dacă numai una din părţi sau amândouă au săvârşit prestaţiile la care s-au obligat, părţile
vor trebui să restituie, una alteia, ceea ce s-a primit, pentru că numai pe această cale ele pot fi puse în
situaţia în care se aflau mai înainte de a încheia contractul.
3. Excepţii de la regula restituirii prestaţiilor. De la regula restituirii prestaţiilor săvârşite în temeiul
unui contract nul, dedusă din principiul retroactivităţii efectelor nulităţilor, se cunosc următoarele
abateri (excepţii):
a) sunt unele prestaţii care prin natura lor nu pot fi restituite. Astfel, dacă proprietarul poate restitui
chiria primită de la chiriaş, acesta din urmă, prin firea lucrurilor, nu poate restitui proprietarului
folosinţa apartamentului, exercitată în temeiul unui raport juridic de obligaţie (contractul de închiriere
de locuinţe). În acest caz, nulitatea nu poate opera ex tunc, ci numai ex nunc (numai pentru viitor),
ceea ce înseamnă că părţile nu mai au obligaţia să restituie prestaţiile săvârşite;
b) cei care nu au avut capacitate de exerciţiu restrânsă, nu sunt obligaţi să restituie prestaţiile primite
în temeiul unui contrct care după executare a fost anulat, decât în măsura în care, prin aceste prestaţii,
s-ar realiza o îmbogăţire;
c) partea dintr-un contract nul pentru cauză imorală nu se poate prevala de caracterul imoral al
propriei sale fapte pentru a cere restituirea prestaţiei ce a săvârşit-o deja, invocând nulitatea
contractului: nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
d) prestaţiile săvârşite în temeiul unui contract nul nu se mai restituie dacă nulitatea contractului este
consecinţa unei fapte ilicite şi culpabile săvârşită de cel ce o invocă. De pildă: dacă un minor a
săvârşit manopere dolosive (frauduloase) pentru a forma convingerea celeilalte părţi că este major şi
că, deci, are capacitatea de a contracta. În asemenea cazuri, legea nu ocroteşte pe incapabil: in delictis
minoribus non subvenitur; şi,
e) fructele culese de posesorul de bună-credinţă la data culegerii nu sunt supuse restituirii.
4. Efectul retroactiv al nulităţii contractelor în raporturile dintre părţi, pe de o parte şi terţi, pe de
altă parte. În raporturile dintre părţi, pe de o parte, şi terţi, pe de altă parte, în privinţa efectelor
nulităţii, se reţin următoarele idei:
a) nulitatea, indiferent de felul ei, operează cu efecte retroactive şi faţă de terţi;
b) terţii restituie drepturile consfiinţite de părţi în temeiul unui contract nul, potrivit regulii resoluto
iure dantis resolvitur ius accipientis;
c) părţile nu puteau transmite terţilor mai multe drepturi decât aveau ele însele: nemo plus iuris ad
alium transferre potest quam ipse habet;
d) în cazul înstrăinării lucrurilor mobile, terţii nu mai sunt afectaţi de primejdia efectului retroactiv al
nulităţilor dacă sunt de bună-credinţă.
În acest caz, instanţa supremă a statuat că vânzarea lucrului altuia, fie chiar în parte, atrage nulitatea
relativă a actului deoarece vânzătorul poate dobândi totalitatea drepturilor sale de proprietate, şi, deci,
posibilitatea de a transmite acest drept către cumpărător. O atare situaţie are loc în cazul înstrăinării de
către moştenitor a unui lucru asupra căruia există o stare de indiviziune, mai înainte de încetarea
acesteia. Dacă, însă, urmare a partajului, moştenitorului înstrăinător i se atribuie bunul în întregul său,
vânzarea - cumpărarea acestui bun se consolidează retroactiv şi anularea actului devine fără obiect.
V. Unele efecte produse de contractele nule
În unele condiţii contractele nule produc, totuşi, unele efecte, explicaţia găsindu-se în unele idei
secundare, dar adiacente noţiunii de contract.
Contractul nul poate produce unele efecte care n-au fost înlăturate prin sancţiunea nulităţii:
a) clauza valabil exprimată într-un contract nul, dacă are o existenţă independentă, uneori, produce
efecte juridice;
b) în considerarea ideii de bună-credinţă, cel ce percepe cu bună-credinţă fructele lucrului dobândit

în temeiul unui contract nul devine proprietarul lor;
c) un contract anulabil poate constitui just titlu în cadrul prescripţiei achizitive imobiliare;
d) un contract - chiar nul - poate servi ca just titlu pentru uzucapiune în sistemul de carte funciară;
e) restituirea, de către un incapabil, a prestaţiilor săvârşite în temeiul unui contract nul se face
numai în măsura îmbogăţirii lui;
f) un act juridic nul produce totuşi efecte în situaţia în care se aplică regula nemo auditur propriam
turpitudinem allegans;
g) actul juridic nul produce unele efecte dacă nulitatea este consecinţa faptei ilicite şi culpabile a
celui care o invocă;
h) uneori, drepturile dobândite cu titlu oneros în virtutea unui contract rămân valabile;
i) în virtutea ideii de aparenţă, uneori, contractul nul produce totuşi efecte. Această idee explică
posibilitatea terţilor de a păstra bunul obţinut de ei cu titlu oneros de la o parte din contractul nul
care se referea la acel bun (debitum cum re iunctum); şi,
j) în virtutea ideii conversiunii prin reducţiune a actelor juridice se explică de ce un act juridic nul
sub condiţiile unei anumite categorii juridice este totuşi valabil sub condiţiile unei alte categorii
juridice.
În acest sens s-a pronunţat şi practica noastră judiciară, principiul conversiunii actelor juridice
găsindu-şi o aplicare constantă.
Întrebări:
5. Definiţi contractul, actul juridic civil şi analizaţi cele două categorii juridice ?
6. Explicaţi care erau principalele idei din teoria contractului social ?
7. Arătaţi care sunt criteriile de clasificare a contractelor ?
8. Explicaţi diferenţele dintre contractele unilaterale şi actele juridice unilaterale ?
9. Care este interesul distincţiei între contractele sinalagmatice şi contractele unilaterale ?
10. Care sunt criteriile pentru determinarea caracterului oneros sau gratuit al unui contract ?
11. Explicaţi diferenţele dintre contractele cu executare uno ictu şi cele cu executare
succesivă ?
12. Ce efecte produce un contract întocmit cu încălcarea condiţiei ad validitatem (ad
solemnitatem) ?
13. Ce efecte produce asupra contractului principal nulitatea contractului accesoriu. Dar
opusul ?
14. Care sunt condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii ?
15. Ce componente intră în voinţa juridică ?
16. Ce condiţii trebuie să îndeplinească consimţământul ?
17. Explicaţi ce rezidă din principiile voinţei reale şi principiile libertăţii contractelor ?
18. Arătaţi care este sancţiunea în cazul unui contract în care este incident error in negotio
şi error in corpore. Dar error in substantiam ?
19. Ce sancţiune intervine în cazul în care dolul provine de la un terţ iar cocontractantul nu
are cunoştinţă de el ?
20. Care sunt condiţiile în care o persoană poate invoca leziunea ?
21. Enumeraţi asemănările şi deosebirile dintre viciile de consimţământ ?
22. Ce condiţii trebuie să îndeplinească obiectul convenţiilor ?
23. Explicaţi diferenţa dintre capacitatea de a contracta şi discernământ ?
24. Care sunt condiţiile de valabilitate a cauzei. Dar elementele ei ?
25. Identificaţi situaţi în care legea impune forma ad validitatem ?
26. Care este sancţiunea pentru încălcarea formei ad probationem ?
27. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească oferta de a contracta. Dar
acceptarea ofertei ?
28. Ce importanţă prezintă momentul încheierii contractului ?
29. Enumeraţi şi explicaţi teoriile care stabilesc momentul încheierii contractului ?
30. Care sunt teoriile care întemeiază răspunderea pe actul juridic al ofertei ?
31. Care sunt regulile prin care se interpretează convenţiile ?
32. Ce se înţelege prin regula actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat ?
33. Arătaţi şi explicaţi care sunt cele trei principii ce guvernează efectele convenţiilor ?
34. Enunţaţi şi explicaţi care sunt excepţiile reale şi aparente de la principiul relativităţii ?
35. Care sunt cazurile în care pot fi introduse acţiuni directe.Dar acţiuni indirecte ?
36. Explicaţi condiţiile cerute pentru a fi în prezenţă simulaţiei ?
37. Enunţaţi şi explicaţi formele simulaţiei ?
38. Ce fel de efecte produce simulaţia faţă de terţi. Dar faţă de avânzi cauză ?
39. Definiţi acţiunea în simulaţie şi importanţă ei ?
40. Explicaţi care sunt efectele specifice ale contractelor sinalagmatice ?
41. În ce condiţi poate fi invocată excepţia de neexecutare ?
42. Care sunt condiţiile pentru a putea fi invocată rezoluţiunea judiciară ?
43. Enunţaţi ce efecte produc pactele comisorii în cazul introducerii lor într-o convenţie ?
44. Arătaţi diferenţele dintre rezoluţiune şi reziliere ?
45. Cine suportă riscul într-un contract translativ de proprietate sub condiţie rezolutorie.
Dar sub termen suspensiv ?
MODULUL V
Actul juridic unilateral de voinţă ca izvor de obligaţii
• Puncte de vedere în legătură cu răspunsul la întrebarea dacă actul unilateral de voinţă este
sau nu izvor de obligaţii
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
Bucureşti 2002.
1994.
Puncte de vedere în legătură cu răspunsul la întrebarea dacă actul unilateral de voinţă este
sau nu izvor de obligaţii
1. Categorii de acte juridice civile. Din punct de vedere al numărului voinţelor încorporate în ele,
actele juridice se grupează în două categorii:
a) actele juridice bilaterale, cele care sunt opera (fructul) a două sau mai multe voinţe încorporate
în ele; şi,
b) actele juridice unilaterale, cele care sunt opera unei singure voinţe.
2. Întrebare. Se pune întrebarea dacă voinţa unilaterală constituie izvor de obligaţii?
3. Puncte de vedere. În literatura juridică s-au exprimat trei păreri în această privinţă.
A. Într-o primă părere adoptată de autorii germani, propusă şi în Franţa, se răspunde afirmativ la
această întrebare.
Potrivit acestei păreri, o persoană poate fi angajată din punct de vedere juridic nu numai atunci când
îşi manifestă voinţa la încheierea unui contract, ci şi prin simplul efect al manifestării unilaterale a
voinţei sale. Mai mult, debitorul respectiv se consideră angajat din momentul în care „a vrut” (din
momentul manifestării voinţei), independent de orice acceptare din partea creditorului.
În această opinie, de pildă, pentru apariţia dreptului creditorului este necesară intervenţia sa, pentru
naşterea obligaţiei fiind suficientă manifestarea unilaterală de voinţă din partea creditorului.
Aşadar, dacă, de pildă, pentru apariţia dreptului creditorului este necesară intervenţia sa, pentru
naşterea obligaţiei este suficientă manifestarea unilaterală de voinţă din partea debitorului.
În concepţia susţinătorilor ei, această teorie leagă de voinţa unilaterală toate izvoarele voluntare ale
obligaţiilor. Astfel, chiar contractul însuşi, nu este altceva decât o juxtapunere a două angajamente
unilaterale a două voinţe unilaterale, de unde s-ar putea trage concluzia că voinţa unilaterală constituie
regula, iar acordurile de voinţă, excepţia.
B. Într-o a doua părere semnalată de autorul citat, se susţine că alături de contract cu forţa sa
obligatorie, primeşte considerare principiul general potrivit căruia simpla promisiune de obligaţie are
valoare juridică.
C. Ultima părere exprimată în această privinţă, dominantă în literatura de specialitate din Franţa, este
mult mai puţin pretenţioasă pentru că admite că angajamentul unilateral (voinţa unilaterală) produce
efecte juridice numai în anumite cazuri excepţionale.
Problema angajamentului unilateral de voinţă a fost abordată şi în doctrina din ţara noastră unde s-au
purtat discuţii cu privire la natura juridică a promisiunii unilaterale de vânzare, apreciindu-se că
aceasta „este de fapt, un antecontract, care dă naştere la un drept de creanţă, una din părţi fiind
obligată (obligaţie de „a face”) faţă de cealaltă, să vândă, în viitor un bun anumit, beneficiarul putând
opta în sensul de a-l cumpăra sau nu’’.
Majoritatea autorilor apreciază că promisiunea unilaterală de vânzare (spre deosebire de oferta de a
contracta, care este un act juridic unilateral) reprezintă un contract, în cadrul căruia o persoană numită
„promitent” se obligă faţă de altă persoană numită „beneficiar”, să-i vândă un anumit lucru, la un
anumit preţ, înnăutrul unui termen, beneficiarul promisiunii putând opta în sensul de a-l cumpăra sau
nu.
Referitor la problema în discuţie, s-a susţinut că, antecontractul unilateral de vânzare seamănă foarte
mult cu un contract încheiat sub o condiţie suspensivă, dar se deosebeşte de acesta prin faptul că
promisiunea este doar un proiect de contract, care nu comportă toate elementele contractului definitiv
şi, în consecinţă, nu poate avea efect retroactiv.
Cu privire la situaţia în care nu a fost prevăzut un termen pentru acceptarea promisiunii, s-a apreciat
că promitentul, pentru a se putea elibera valabil, are la îndemână, fie punerea în întârziere a
beneficiarului, urmată, în caz de refuz al acestuia de a se pronunţa, de acţiunea în justiţie în cadrul
căreia, instanţa va fixa ea un termen, în funcţie de împrejurările cauzei, fie retragerea promisiunii de
către promitent, după scurgerea unui interval de timp socotit suficient pentru primirea răspunsului.
În realitate, promisiunea unilaterală de vânzare, nu poate fi încadrată în categoria antecontractelor,
deoarece spre deosebire de acestea, se observă că promisiunii unilaterale de vânzare îi lipseşte unul
din elementele esenţiale prevăzute de art. 954 pct. 2 C. civ. şi anume consimţământul beneficiarului.
În mod justificat, cu referire la natura juridică a promisiunii unilaterale de vânzare, s-a apreciat că
aceasta este o instituţie juridică complexă sui-generis, care nu poate fi încadrată nici în categoria
actelor juridice unilaterale, şi nici în marea clasă a contractelor.
Într-adevăr, promisiunea unilaterală de vânzare nu poate fi inclusă în rândul actelor juridice
unilaterale, deoarece ea nu este formată numai din ofertă, în compunerea sa intrând, ca element
secundar, şi o convenţie accesorie, dar absolut necesară, prin care părţile convin expres ca beneficiarul
să fie creditorul unui drept de opţiune asupra încheierii sau neîncheierii contractului de vânzare-
cumpărare promis.
Pe de altă parte, nu se poate considera că promisiunea unilaterală de vânzare intră în categoria actelor
juridice bilaterale, atâta timp cât are în componenţa sa, precumpănitor, o ofertă fermă şi completă
adresată unei persoane determinate, act juridic unilateral, pe care este grefată convenţia accesorie,
relativă la dreptul de opţiune al beneficiarului.
Regula generală în materie
1. Regula. Nu se poate admite că, de regulă generală, voinţa unilaterală este izvor de obligaţii.
Din punct de vedere teoretic, considerăm că dacă voinţa debitorului poate genera ea singură un act
juridic unilateral, dacă, deci, voinţa sa îl obligă (îl leagă), tot astfel trebuie admis că tot voinţa sa
unilaterală îl poate dezlega de obligaţia asumată. Cu alte cuvinte, nu se poate admite că, de regulă
generală, voinţa unilaterală constituie izvor de obligaţii, pentru că „de principiu, asupra a ceea ce s-a
hotărât unilateral se poate reveni”.
2. Motivaţie. Considerăm că nu se poate admite, cu titlu de regulă generală, că actul unilateral de
voinţă produce efecte juridice (este izvor de obligaţii) deoarece:
a) dacă am admite, cu titlu de regulă generală, că voinţa unilaterală este izvor de obligaţii, ar trebui să
acceptăm, implicit, că angajamentul unilateral este irevocabil, ceea ce este, neîndoielnic, potrivnic
logicii elementare şi contrazis de regula autonomiei voinţei înlăuntrul limitelor asigurate de lege şi
bunele moravuri; şi,
b) în al doilea rând, voinţa unilaterală nu poate fi considerată, de regulă generală, ca izvor de
obligaţii, pentru că este de neconceput a se crea obligaţii în sarcina unei persoane care n-a consimţit la
aceasta.
3. Concluzie. În concluzie, voinţa unilaterală constituie izvor de obligaţii nu de regulă generală, ci în
mod cu totul excepţional.
4. Reglementare juridică în dreptul nostru. În dreptul nostru n-au fost consacrate reglementări anume
actului unilateral de voinţă ca izvor de obligaţii, dar, excepţiile în care acest act este totuşi considerat
izvor de obligaţii, au fost deduse din câteva texte legale care reglementează diferite instituţii juridice,
excepţii care, în litera textelor respective, sunt privite ca aplicaţii ale acestor instituţii.
5. Actul unilateral de voinţă şi viciile de consimţământ. Actul unilateral de voinţă se înfăţişează a fi
mai simplu în raport cu contractul care este produsul a cel puţin două voinţe.
Ca şi în cazul contractelor, voinţa unilaterală nu trebuie să fie afectată de viciile care o pot altera.
6. Din acest punct de vedere se impun următoarele precizări:
a) în privinţa erorii nu se pune problema dacă aceasta este cunoscută de partener ca în cazul
contractului, pentru că în cazul actului unilateral de voinţă nu există un partener;
b) spre deosebire de contract, dolul care afectează voinţa unilaterală poate proveni (eroarea poate fi
provocată) numai de la un terţ, căci partener nu există;
c) violenţa este posibil de conceput dar, şi în cazul dolului, ea poate proveni numai de la un terţ; şi,
d) prin natura sa, leziunea ca viciu de consimţământ, implică existenţa unei disproporţii vădite între
prestaţiile la care se obligă părţile dintr-un raport juridic. În cazul actului unilateral de voinţă nu se
poate pune nici problema partenerilor şi nici problema disproporţiilor dintre prestaţiile la care aceştia
se obligă, ceea ce are drept urmare lipsa oricărui interes pentru viciul leziunii, în această materie
problema existenţei lui nepunându-se.
7. Aspectul probator. Sub aspectul cerinţelor probei, actul unilateral de voinţă trebuie să fie tratat la
fel ca toate actele juridice potrivit dreptului comun în materia probelor, ceea ce însemnează:
a) dacă, în cazurile precis determinate de lege, forma scrisă în care se exprimă voinţa unilaterală este
cerută ad validitatem, evident proba existenţei operaţiei juridice ca atare nu poate fi făcută decât cu
înscrisul în forma cerută de dispoziţiile legii;
b) dacă însă, forma scrisă în care se exprimă voinţa se poate înfăţişa într-un alt înscris decât cel
autentic, actele juridice unilaterale a căror valoare depăşeşte suma de 250 lei nu vor putea fi dovedite
cu martori, afară numai dacă cel despre a cărui voinţă unilaterală este vorba acceptă;
c) nu se poate dovedi cu martori împotriva înscrisului care consemnează voinţa unilaterală, sau peste
cuprinsul acestui act, chiar dacă valoarea obiectului este mai mică de 250 lei; şi,
d) operaţia juridică, fruct al voinţei unilaterale, poate fi dovedită şi prin proba cu martori, chiar dacă
valoarea obiectului lor este mai mare de 250 lei, dacă există un început de dovadă scrisă, dar şi când
preconstituirea sau conservarea dovezii scrise au fost imposibile.
Interpretarea voinţei unilaterale
1. Interpretare. Interpretarea voinţei unilaterale producătoare de efecte juridice se face, în principiu,
după aceleaşi reguli ca şi acordurile de voinţă, cu singura particularitate ce constă în faptul că în
privinţa voinţei unilaterale, nu va fi cazul ca instanţa să se preocupe de „intenţia comună” a părţilor,
de vreme ce se poate vorbi numai de autorul actului unilateral de voinţă, şi nu de părţi.
Nu prezintă nici un interes sub acest aspect intenţia (voinţa) destinatarului întrucât, aşa cum rezultă
din precizările făcute deja, el nu este parte a actului juridic unilateral.
S-ar putea adăuga încă o particularitate: Datorită faptului că unele dintre cazurile de excepţie în care
legea consideră că voinţa unilaterală este izvor de obligaţii, sunt privite chiar de lege ca acte juridice
unilaterale de o anumită importanţă şi gravitate tocmai ca o măsură de protecţie a intereselor autorului
unui astfel de act, interpretarea voinţei unilaterale încorporate în ele va trebui să ducă spre o mai mare
considerare a înscrisurilor din care rezultă. Altfel spus, cu prilejul interpretării lor, deşi voinţa reală
are şi în cazul actelor unilaterale preponderenţă, se va urmări mai atent ceea ce autorul actului
unilateral a inserat în scris, acordându-se, mai mult ca de obicei, o mai mare considerare elementelor
intrinseci înscrisului decât celor extrinseci lui.
Excepţii în materie
1. Excepţie. Se admite că, în mod excepţional, voinţa unilaterală este izvor de obligaţii. În cazurile
admise de lege, prin excepţie de la regula potrivit căreia voinţa unilaterală nu este izvor de obligaţii,
se pune problema relativităţii efectelor pe care le produce voinţa unilaterală.
În cazul acordurilor de voinţă operează principiul relativităţii efectelor actului juridic în sensul că
efectele lor se limitează la părţi şi avânzii lor cauză iar, faţă de terţi, funcţionează regula res inter alios
acta, aliis neque nocere neque prodesse potest.
În cazul voinţei unilaterale ca izvor de obligaţii nu avem părţi, ci doar autorul acesteia. Evident, faţă
de autorul voinţei unilaterale, toţi ceilalţi sunt terţi (penitus extranei).
Faţă de terţi, actul unilateral de voinţă ca izvor de obligaţii primeşte aceeaşi considerare ca şi
contractul, pentru că chiar dacă nu are două sau mai multe părţi, ci numai un autor, el stabileşte o
legătură de drept între autorul respectiv şi o altă persoană şI, drept urmare, va produce efecte juridice
atât faţă de autor, cât şi faţă de persoana cu care s-a stabilit legătura de drept.
Astfel conceput, actul unilateral de voinţă ni se înfăţişează ca un act opozabil terţilor.
A. Oferta de a contracta
1. Noţiune. Voinţa unilaterală ce se notifică destinatarului în vederea încheierii unui contract, sau
altfel spus, propunerea (policitaţiunea) făcută de o persoană în vederea încheierii unui contract, dă
definiţia şi conţinutul ofertei de a contracta ca act unilateral de voinţă, ca instituţie mijloc pentru
formarea acordului de voinţă producător de efecte juridice.
Sunt avute în vedere acele oferte la care s-a stabilit un termen înăuntrul căruia ofertantul să primească
acceptarea.
Obligaţia ofertantului de a menţine oferta în termenul stabilit este considerată a-şi avea originea în
actul unilateral de voinţă (al ofertantului).
În doctrină s-au exprimat şi opinii conform cărora, obligativitatea menţinerii ofertei nu i-a naştere din
voinţa unilaterală a ofertantului, ci din faptul că revocarea intempestivă a ofertei ar constitui o faptă
ilicită cauzatoare de prejudicii care ar antrena, în mod automat, răspunderea civilă delictuală a
ofertantului.
Ne alăturăm opiniilor exprimate în literatura juridică conform cărora teoria ofertei - actul juridic
unilateral izvor de obligaţii civile, trebuie avută în vedere în perspectiva redactării şi adoptării unui
nou C. civ..
B. Promisiunea publică pentru recompensă
1. Noţiune. Promisiunea publică pentru recompensă este oferta făcută public de o persoană, ofertă care
conţine angajamentul juridic de a plăti (răsplăti), prin săvârşirea unei prestaţii, de pildă, prin plata unei
sume de bani, aceluia care va răspunde condiţiilor puse.
2. Scop. O astfel de ofertă se face, de regulă, pentru a se aduce ofertantului un lucru pierdut de el, ori
cu ocazia unor concursuri organizate pentru crearea unor opere artistice, ştiinţifice etc., pentru cel sau
cei care vor reuşi să câştige asemenea concursuri.
3. Caracterizare. Promisiunea publică pentru recompensă este un act unilateral de voinţă producător
de efecte juridice pentru că, pe de o parte, ofertantul este ţinut să-şi păstreze oferta, neputând s-o
revoce dacă ea a fost publicată, iar, pe de altă parte, pentru că, în măsura în care se răspunde
condiţiilor puse prin anunţul publicat, ofertantul este ţinut să săvârşească prestaţia promisă (să-l
răsplătească pe cel ce a răspuns acestor condiţii).
4. Natura juridică a promisiunii publice pentru recompensă a fost calificată în mod greşit în
jurisprudenţa din ţara noastră nu ca un act unilateral de voinţă producător de efecte juridice, ci ca un
contract de joc, deşi spre deosebire de joc şi de pariu, care sunt contracte aleatorii, în cazul promi-
siunii publice de recompensă, chiar dacă realizarea prestaţiei depinde de hazard, nu există şanse de
pierdere şi de câştig reciproce pentru promitent şi terţul beneficiar. Mai exact, promitentul, deşi
desemnează, de regulă, câştigătorul în urma unei trageri la sorţi, rămâne întotdeauna obligat să-şi
execute prestaţia care a făcut obiectul promisiunii publice de recompensă.
Fiind confruntate cu judecarea acţiunii reclamantei V.M., care în urma promisiunii publice de premiu
lansată de revista „Capital”, deşi a fost desemnată câştigătoare prin tragerea la sorţi din 3 iulie 1993,
pârâta nu şi-a respectat angajamentul asumat, instanţele au apreciat că în cauză este vorba de un
contract de joc, pe considerentul că tragerea la sorţi reprezintă din punctul de vedere al participanţilor
la concurs, un eveniment (alea), care face să existe şanse de pierdere şi de câştig.
Cum justificat s-a arătat în doctrină, deşi tragerea la sorţi reprezintă din punct de vedere al
participanţilor la concurs, un eveniment care face să existe şanse de pierdere şi de câştig, în cazul
promisiunii publice de recompensă (premiu) aceasta este doar o procedură prin care promitentul alege
dintre mai multe persoane care îndeplinesc condiţiile pentru acordarea premiului, însă faţă de acesta,
nu există nici o şansă de pierdere sau câştig deoarece el (promitentul), în mod sigur va trebui să
plătească recompensa sau premiul, dacă au fost îndeplinite condiţiile promisiunii.
Doctrina a propus următoarele criterii pentru operarea distincţiei dintre promisiunea publică pentru
recompensă şi contractele de joc: intenţia autorului, care în cazul pariului, este de a dovedi
veridicitatea celor afirmate, pe când în cazul promisiunii publice, scopul comitentului este de a
provoca o anumită activitate; caracterul esenţial al publicităţii în cazul promisiunii, element care
pentru joc şi pariu este indiferent; fundamentul economic, social, cultural al promisiunii publice spre
deosebire de intenţia egoistă, excentrică a autorului pariului.
Promisiunea publică pentru recompensă este incontestabil un act unilateral de voinţă, producător de
efecte juridice, ofertantul fiind ţinut să-şi păstreze oferta, după ce a publicat-o şi să-şi execute
obligaţia asumată, în situaţia în care au fost îndeplinite toate condiţiile puse prin anunţul publicat.
În literatura juridică, promisiunea publică pentru recompensă, a fost definită recent, ca fiind
‘’angajamentul unilateral prin care o persoană (promitent) se obligă în mod public să plătească o
recompensă (premiu) persoanei (beneficiar) care va îndeplini prestaţia stabilită de promitent”.
Având în vedere că majoritatea codurilor civile moderne consacră teoria angajamentului unilateral ca
izvor de obligaţii, este necesar ca această instituţie să fie avută în vedere în perspectiva unei viitoare
reglementări.
C. Gestiunea de afaceri
1. Noţiune. Instituţie juridică de sine stătătoare, gestiunea de afaceri constă în faptul că persoană
numită gerant, din propria sa iniţiativă şi fără a primi vreo împuternicire, se îngrijeşte de treburile unei
alte persoane numită gerat.
2. Caracterizare. Deşi izvor de obligaţii de sine stătător, gestiunea de afaceri împrumută elemente atât
de la actul unilateral de voinţă ca izvor de obligaţii, pentru că gerantul, din proprie iniţiativă şi fără a
avea vreo împuternicire de la gerat, se îngrijeşte de treburile acestuia în urmă, cât şi de la îmbogăţirea
fără just temei, pentru că, prin fapta sa gerantul a făcut servicii care, dacă nu ar fi renumerate, ar
echivala cu o îmbogăţire fără just temei operând în favoarea patrimoniului geratului, îmbogăţire căreia
îi corespunde o sărăcire corelativă ce operează în patrimoniul gerantului.
D. Confirmarea unui act nul relativ
1. Noţiune. Un act nul de nulitate relativă poate fi confirmat printr-un alt act juridic care poartă
denumirea de „act de confirmare”. Acest act este, în realitate, actul unilateral de voinţă prin care
persoana care avea dreptul să invoce nulitatea relativă a unui anumit act juridic renunţă la acest drept.
2. Condiţii. Pentru a produce efecte juridice, actul de confirmare trebuie să îndeplinească următorele
condiţii:
a) să provină de la persoana care avea dreptul să invoce nulitatea relativă a actului (contractului);
b) autorul acestui act trebuie să fie o persoană capabilă, să aibă deci capacitatea de exerciţiu;
c) voinţa încorporată în actul de confirmare, voinţa unilaterală, să nu fie viciată;
d) actul de confirmare să fie întocmit numai după ce cauza de nulitate relativă a încetat;
e) înscrisul de confirmare fiind, în realitate, un act juridic unilateral de voinţă, trebuie să cuprindă
toate elementele esenţiale ale actului juridic, deci şi obiectul şi cauza obligaţiei.
De regulă, confirmarea este expresă, dar ea poate fi şi tacită. Indiferent de faptul dacă este expresă sau
tacită, confirmarea este valabilă numai dacă îndeplineşte cerinţele precizate deja.
E. Stipulaţia pentru altul
Noţiune şi caracterizare
1. Noţiune. Aşa după cum am arătat, stipulaţia pentru altul este contractul prin care o parte numită
stipulant obţine de la cealaltă parte, numită promitent săvârşirea unei prestaţii în favoarea unei
persoane străine de contract numită terţ beneficiar.
În literatura juridică, s-a încercat să se explice obligaţia născută în favoarea terţului beneficiar, ca fiind
izvorâtă din voinţa unilaterală a promitentului.
2. Natura juridică a stipulaţiei pentru altul.Stipulaţia pentru altul este de natură contractuală. O
analiză mai atentă a instituţiei stipulaţiei pentru altul ne duce la constatarea că ceea ce generează
obligaţia de a săvârşi o prestaţie în favoarea terţului nu este voinţa unilaterală, ci acordul de voinţă
intervenit între stipulant şi promitent, contractul însuşi, chiar dacă terţul, cel puţin până în momentul
acceptării, nu are nimic comun cu această convenţie (ba chiar s-ar putea să nu cunoască despre
existenţa ei) în afara interesului pur moral al stipulantului rezultat din însuşi faptul încheierii
contractului.
3. Argumentare. O disjungere a voinţei comune manifestată de stipulant şi promitent, în scopul de a
raporta fiecare dintre cele două voinţe, separat, la terţ, pentru a se reţine, deci, că între fiecare dintre
cele două părţi, separat privite, şi terţ s-a născut un anume raport, valorează deconstruirea unui tot
unitar - contractul (voinţa comună a părţilor), - deconstruire care ni se înfăţişează a fi artificială, fără
suport în realitate şi cu consecinţa desfiinţării actului juridic generator de drepturi şi obligaţii -
contractului însuşi.
În concluzie, apreciem că explicarea obligaţiei faţă de terţul beneficiar ca fiind născută din voinţă
unilaterală este greşită, deoarece, dreptul terţului beneficiar se naşte direct şi nemijlocit din contractul
încheiat între stipulant şi promitent, stipulaţia pentru altul constituind excepţia veritabilă de la
principiul relativităţii efectelor contractului.
Întrebări:
1. Definiţi actul juridic unilateral ?

2. Care sunt considerentele pentru care promisiiunea unilaterală de vânzare nu este act
juridic unilateral ?
3. Explicaţi motivele pentru care nu se poate admite cu titlu de regulă, că actul juridic
unilateral nu este izvor de obligaţii ?
4. Prezentaţi particularităţile actului juridic unilateral raportat la viciile de
consimţământ ?
5. Explicaţi distincţia dintre actul juridic unilateral şi contractul unilateral ?
6. Indicaţi câteva cazuri de acte juridice unilaterale care pot fi izvoare de obligaţii şi
definiţile ?
7. Ce fel de răspundere se antrenează în cazul retragerii ofertei intempestiv. Motivaţi
?
8. Ce condiţi trebuie să îndeplinească confirmarea unui act relativ nul?
MODULUL VI
Responsabilitatea civilă
1. Consideraţii generale asupra răspunderii civile
2. Răspunderea civilă delictuală
3. Răspunderea pentru fapta proprie
4. Răspunderea pentru fapta altei persoane
5. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, lucruri şi ruina edificiilor
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
Bucureşti 2002.
1994.
Consideraţii generale asupra răspunderii civile

1. Noţiune. Răspunderea civilă reprezintă o instituitie deosebit de largă şi complexă a dreptului
civil. Fiind în relaţii permanente cu celelalte forme ale răspunderii juridice, răspunderea civilă deşi
reglementată doar în cateva articole din Codul civil domină totuşi întreaga viaţă juridică, deoarece ea
garantează securitatea unei categorii de relaţii sociale, relaţii înglobate în ansamblul valorilor sociale
ocrotite de drept.
Ca instituţie juridică, răspunderea civilă este acea formă a răspunderii juridice care priveşte
raporturile ce se constituie între autorul unei fapte ilicite producătoare de daune şi victima prejudiciată
în urma acestor fapte, cu consecinţa apariţiei obligaţiei de reparare în sarcina persoanei care le-a
cauzat.
2. Formele răspunderii civile. Dreptul civil romând cunoaşte două forme de răspundere civilă:
- răspunderea delictuală;
- răspunderea contractuală.
Răspunderea civilă contractuală reprezintă îndatorirea ce revine debitorului unei obligaţii
născută dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului datorită neexecutării prestaţiilor la
care s-a obligat.
Răspunderea civilă delictuală reprezintă obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat
altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală, sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemat prin
lege să răspundă. Această răspundere alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile. Ori de câte ori,
în dreptul civil român, nu avem de a face cu o răspundere contractuală, vor fi aplicabile regulile
privitoare la răspunderea civilă delictuală.
I
Răspunderea civilă delictuală
1. Reglementare. Codul civil, în art. 998 – 1003, consacră principiul răspunderii civile pentru
prejudiciile produse prin fapte ilicite.
Potrivit art. 998 C. civ. , “orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din
a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara”, iar în completare, art. 999 precizează că “omul este
responsabil nu numai de prejudicial ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa
sau imprudenţa sa”.
În afară de răspunderea pentru fapta proprie (art. 998 – 999), Codul civil reglementează şi
răspunderea pentru fapta ilicită a altei persoane (art. 1000 alin. 2, 1000 alin. 3, 1000 alin. 4),
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ori animalele aflate în paza juridică a unor
persoane (art. 1000 alin. 1 şi art. 1001), precum şi răspunderea proprietarului pentru prejudiciile
produse prin ruina unor construcţii care îi aparţin (art. 1002).
2. Natura juridică a răspunderii civile dilictuale. Chiar dacă la originile sale istorice, această
răspundere a fost privită ca o sancţiune cu caracter de pedeapsă, în decursul timpului ea a ajuns o
instituţie de sine stătătoare, numai cu scop reparator.
Spre deosebire de pedepse, care au un caracter strict personal, sancţiunea civilă nu se aplică în
considerarea persoanei care a săvârşit fapta, ci în considerarea patrimoniului său, scopul urmărit fiind
întotdeauna acela de a repara un prejudiciu şi, în consecinţă poate fi transmisibilă moştenitorilor.
În concluzie, putem spune că răspunderea civilă delictuală este o sancţiune specific dreptului civil
aplicată pentru săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, având un caracter reparator.
3. Funcţiile răspunderii. Răspunderea civilă delictuală îndeplineşte două funcţii: una educativ-
preventivă şi alta reparatorie.
a) Funcţia educativ-preventivă este asigurată de influenţa pe care o are asupra oamenilor, trecând
în conştiinţa acestora ideea că, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancţionată, ci
atrage după sine obligaţia de dezdăunare.
b) Funcţia reparatorie se concretizează prin obligaţia de desp[gubire care se impune autorului
prejudiciului. Din acest punct de vedere, răspunderea civilă delictuală poate fi considerată ca un
mijloc de apărare a drepturilor subiective.
4. Comparaţie între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală.
Ideea fundamentală care domină cele două forme ale răspunderii este aceea a reparării unui
prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită şi culpabilă a unei anumite persoane.
Între cele două forme de răspundere nu există deosebiri de esenţă, elementele lor fiind aceleaşi:
prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, un raport de cauzalitate
între fapta ilicită şi prejudiciu.
Având în vedere aceste aspecte, în doctrină s-a pus problema dacă cele două forme ale răspunderii
civile pot fi considerate ca alcătuind o singură instituţie juridică sau dimpotrivă trebuie considerate a
fi două feluri de răspundere.
În literatura de specialitate s-au conturat două teorii cu privire la culpă în cere două forme ale
răspunderii civile: teoria dualităţii culpelor şi o altă teorie a unităţii culpelor. Există autori, care
punând accentul pe deosebirile dintre cele două răspunderi, subliniază existenţa unei dualităţi de
răspunderi, a unei dualităţi de culpe.
Comunitatea de scop şi de elemente a celor două răspunderi au determinat majoritatea autorilor să
considere că în realitate nu este justificat să se vorbească de două forme de răspundere civilă, ci de o
unitate de culpă, de o unitate de răspundere civilă prin care se urmăreşte repararea prejudiciului
cauzat.
Deşi între cele două forme ale răspunderii există numeroase puncte de interferenţă în privinţa
condiţiilor, modalităţilor de realizare şi finalităţile lor, în cele ce urmează vom evoca unele elemente
de diferenţiere, care fără a fi fundamentale generează consecinţe juridice:
- în raport de domeniul de aplicare: răspunderea civilă delictuală este răspunderea de drept
comun şi se angajează în toate situaţiile când un prejudiciu este cauzat altei persoane prin încălcarea
unei obligaţii cu caracter general, care incumbă tuturor, în timp ce în cazul răspunderii contractuale
obligaţia încălcată este o obligaţie stabilită printr-un contract preexistent, valabil încheiat, deci o
obligaţie concretă;
- în raport de izvor: răspunderea contractuală izvorăşte din contract (din neexecutarea
obligaţiilor contractuale), pe când răspunderea civilă delictuală izvorăşte dintr-un fapt ilicit;
- în raport de sarcina dovedirii culpei: în cadrul răspunderii contractuale, creditorul unei
obligaţii trebuie să dovedească numai existenţa contractului şi faptul că acea obligaţie nu a fost
executată, culpa debitorului fiind prezumată pe baza acestor dovezi (art. 1082 C. civ. ), pe când în
cadrul răspunderii delictuale, de regulă, culpa autorului trebuie dovedită de către persoana
prejudiciată;
- în raport de întinderea prejudiciului: în cadrul răspunderii civile contractuale, debitorul nu
răspunde pentru daunele imprevizibile, în timp ce autorul unui fapt ilicit, în anumite condiţii,
răspunde integral atât pentru daunele previzibile cât şi pentru daunele imprevizibile;
- în raport de capacitatea celui care se obligă: în cadrul răspunderii civile contractuale se cere
capacitatea de a contracta, care de regulă se dobândeşte la 18 ani, pe când autorul faptei ilicite este
considerat a avea capacitatea civilă delictuală de la vârsta de 14 ani atunci când se presupune că are
discernământ;
- în raport de felul răspunderii: răspunderea contractuală este o răspundere divizibilă, pe când

răspunderea delictuală, dacă faptul ilicit este opera a două sau mai multe persoane, este solidară,
conform art. 1003 C. civ. ;
- în raport de punerea în întârziere: în cadrul răspunderii contractuale debitorul, pentru a putea
fi urmărit, trebuie pus în întârziere, pe când autorul unui fapt ilicit se află în întârziere de drept, din
momentul săvârşirii faptului;
- în raport de prescripţia dreptului la acţiune: în cazul răspunderii contractuale, prescripţia
dreptului la acţiune curge de la data când debitorul are dreptul să ceară executarea obligaţiilor
contractuale, pe când în cazul răspunderii delictuale, de la data la care victima a cunoscut sau trebuia
să cunoască atât prejudiciul cauzat, cât şi pe cel ce se face răspunzător de producerea lui;
- în raport de competenţa judecătorească: în cazul răspunderii contractuale, în principiu
competenţa aparţine instanţei de la domiciliului pârâtului, pe când în cazul răspunderii delictuale
instanţei locului săvârşirii faptei ilicite.
5. Problema cumului răspunderii civile şi a răspunderii contractuale. Terminologia de cumul
al celor două răspunderi este oarecum improprie, doctrina dar şi practica judiciară analizând de fapt
posibilitatea opţiunii între acţiunea contractuală şi cea delictuală. Această posibilitate se pune numai
în situaţia în care între debitor şi creditor există un contract valabil încheiat, deoarece numai în această
ipoteză s-ar putea discuta despre facultatea creditorului de a alege una din cele două forme de
răspundere, mai favorabilă, sau de a îmbina elementele ambelor răspunderi.
În literatura de specialitate nu se admite cumul sub forma posibilităţii de obţinere a două reparaţii
şi nici combinarea în cadrul unei acţiuni mixte a regulilor aplicabile răspunderii delictuale cu cele
aplicabile răspunderii contractuale, întrucât în această situaţie s-ar ajunge să se depăşească paguba
suferită.
Regula în această materie este că atunci când între părţi a existat un contract din a cărui
neexecutare au rezultat prejudicii, calea de urmat este răspunderea civilă contractuală.
De la principiul inadmisibilităţii dreptului la opţiune, între temeiul contractual şi cel delictual
există o singură excepţie şi anume, atunci când neexecutarea contractului constituie în acelaşi timp şi
o infracţiune. Astfel, dacă neexecutarea unui contract este o faptă penală, creditorul are în baza
dispoziţiilor art. 14 şi 19 C. pr. pen. , dreptul de a opta între instanţa penală şi instanţa civilă.
Dacă îşi formulează pretenţiile în daune în cadrul procesului penal, cel prejudiciat nu mai poate
promova o altă acţiune, decât eventual pentru prejudiciul neacoperit sau viitor. În cadrul procesului
penal, temeiul acţiunii în daune este delictual.
Acţiunea civilă se porneşte si exercită şi din oficiu, atunci când cel vătămat este o persoană lipsită
de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exercitiu restrânsă (art. 17 alin. 1 C. pr. pen. ).
Răspunderea pentru fapta proprie

1. Reglementare. Codul civil instituie răspunderea pentru fapta proprie prin art. 998 şi 999, care
constituie totodată şi temeiul pentru stabilirea condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale.
2. Noţiune. Răspunderea pentru fapta proprie, fiind consecinţa unui principiu fundamental al
răspunderii juridice, este cea mai importantă dintre formele răspunderii civile delictuale, datorită
frecvenţei situaţiilor la care aceasta se aplică în practică, cât faptului că cele două textele din Codul
civil, care o reglementează, constituie şi fundamentul întregii instituţii a răspunderii civile delictuale
şi, implicit, a celorlalte forme ale acesteia.
3. Condiţiile generale ale răspunderii. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este
necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) existenţa unui prejudiciu;
b) existenţa unei fapte ilicite;
c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
d) existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul.
3. 1. Prejudiciul
3. 1. 1. Noţiune. Prejudiciul, condiţie esenţială a răspunderii civile delictuale, reprezintă
rezultatul sau consecinţa negativă suferită de o anumită persoană ca urmare a faptei ilicite, săvârşită
de o altă persoană ori ca urmare a “faptei” unui lucru sau animal pentru care persoana este ţinută să
răspundă.
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale nu se cere neapărat ca prejudiciul să reprezinte

încălcarea unui drept subiectiv (de exemplu, încălcarea unui drept real, de creanţă, a dreptului de
întreţinere prevăzut de Codul familiei, etc)ci, aşa cum a stabilit practica judiciară, este posibilă
obligarea la despăgurbiri şi în cazul în care au fost aduse vătămări unor simple interese ale unei
persoane, cu condiţia ca acesta să rezulte dintr-o situaţie de fapt cu caracter de stabilitate şi să fie licit
şi moral. Astfel, au fost acordate despăgubiri pentru pierderea întreţinerii, pe care victima o presta în
fapt copilului soţului său, care provenea dintr-o altă căsătorie, copil care nu avea dreptul subiectiv de
a primi întreţinere de la victimă. De asemenea, au fost acordate despăgubiri copilului aflat în
întreţinerea unei rude, fără să fi existat între aceştia obligaţia legală de întreţinere, dacă ruda
respectivă a fost victim unui accident.
3. 1. 2. Felurile prejudiciului. În literatura de specialitate există mai multe criterii în funcţie de
care se poate face clasificarea prejudiciilor.
- după posibilitatea prevederii în momentul producerii. După modul în care puteau sau nu să
fie prevăzute în momentul producerii lor, prejudiciile sunt previzibile şi imprevizibile;
- după durata producerii lor. După durata producerii lor, se impart în: prejudicii instantanee şi
prejudicii succesive.
Prejudiciile instantanee se concretizează printr-o desfăşurare în timp foarte scurtă, epuizându-se
astfel rapid toate consecinţele dăunătoare ale faptei ilicite, cum ar fi: distrugerea unui obiect, etc.
Prejudiciile succesive, se caracterizează printr-o desfăşurare îndelungată în timp, de exemplu
prejudiciul suferit de o persoană ca urmare a unui accident;
- după natura prejudiciului. După natura prejudiciului, acestea se impart în prejudicii
patrimoniale şi prejudicii nepatrimoniale.
Prejudiciile patrimoniale sunt acelea care au conţinut economic, putând fi evaluate în bani. De
exemplu:distrugerea unui bun;pierderea unui drept patrimonial (dreptul de întreţinere); prejudiciul
suferit de o persoană care în urma unui accident şi-a pierdut capacitatea de muncă, venitul fiind mai
mic decât cel obţinut anterior, etc.
Prejudiciile nepatrimoniale sau morale sunt prejudiciile care nu pot fi evaluate pecuniar şi rezultă
în principal din atingerile aduse personalităţilor umane, cum ar fi lezarea onoarei, reputaţiei,
demintăţii, sau prestigiului unei persoane; atingerile provocate înfăţişării sau armoniei fizice a unei
persoane, etc.
În ceea ce priveşte problema reparării băneşti a prejudiciilor nepatrimoniale, jurisprudenţa
românească nu a fost constant, fiind guvernată de schimbările intervenite în plan politic.
Astfel, anterior anului 1952, doctrina şi practica judiciară au recunoscut unanim dreptul victimei
la despăgubiri băneşti pentru daune morale. Prin adoptarea deciziei de îndrumare nr. VII/29. 12.
1952 de către fosta instanţă supremă, practica acoperirii prejudiciului moral prin acordarea de
despăgubiri băneşti a fost înlăturată.
După o perioadă de aplicare a îndrumărilor cuprinse în această decizie, în literature de specialitate
a început să se contureze o orientare favorabilă acordării de reparaţii băneşti pentru daunele morale,
iar în practica judecătorească au fost pronunţate hotărâri prin care s-a încercat ca în anumite situaţii să
se accepte repararea material a daunelor morale prin lărgirea noţiunii de prejudiciu rezultate din
atingerea integrităţii corporale sau sănătăţii erau susceptibile de reparare pe cale pecuniară, dar numai
cele de ordin esthetic şi de agreement se considera că pot fi reparate, nu şi alte prejudicii cum ar fi
cele constând în dureri fizice sau psihice.
Începând cu 1990, s-a abordat direct problema daunelor morale, revenindu-se la sistemul de
gândire tradiţional, în sensul că prejudiciile nepatrimoniale sunt susceptibile de evaluare şi reparare
pe cale pecuniară.
În practica noastră, daunele morale nu se stabilesc pe baza unor probe material, judecătorul fiind
singurul care, în raport cu consecinţele negative ale prejudiciului şi a invitaţiilor acestora în planurile
vieţii sociale ale persoanei vătămate, trebuie să precizeze suma global care să compenseze
prejudiciului suferit, în raport de gravitatea şi importanţa lui.
Aprecierea prejudiciului moral trebuie făcută după criterii care nu pot fi patrimoniale, ci
dimpotrivă nepatrimoniale, proprii naturii prejudiciului cum ar fi:importanţa (gravitatea)prejudiciului
moral; durata şi intensitatea durerilor fizice şi psihice; tulburările şi neajunsurile suferite de victima
prejudiciului moral, etc.
Gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirilor destinate

reparării prejudiciilor morale. Cum gravitatea prejudiciului moral reprezintă un criteriu de stabilire a
cuantumului numai orientativ şi nu exact, judecătorul apelează şi la criteriul echităţii, motiv pentru
care indemnizaţia destinată reparării acestui prejudiciu trebuie să fie justă, echitabilă şi nu exagerată.
Din analiza practicii judiciare se desprinde ideea că, daunele morale şi cuantumul lor se stabilesc în
raport cu efectele faptei ilicite, prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în
vedere anumite criteria raportate la fiecare caz în parte.
Acţiunea pentru repararea daunelor morale constituie un drept de creanţă, şi drept urmare este
prescriptibil, conform cu art. 1 din Decretul nr. 167/1958.
3. 1. 3. Condiţiile cerute pentru a se putea obţine repararea prejudiciului. Pentru a se obţine
repararea prejudiciului, se cere ca prejudiciul să fie cert şi să nu fi fost reparat încă.
- prejudiciul trebuie să fie cert. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur,
atât cu privire la existenţa sa, cât şi cu privire la posibilitatea de evaluare. Victima fiind îndreptăţită
atât la repararea pagubei suferite (damnum emergens), cât şi beneficiului nerealizat (lucrum cessans).
Prejudiciul cert este cel actual (adică deja produs), dar şi cel viitor, în măsura în care apare ca o
prelungire direct şi necesară a unei fapte actuale, şi dacă există posibilitatea evaluării sale judiciare.
Prejudiciul viitor nu trebuie confundat cu cel eventual, care este lipsit de certitudine, de exemplu
prejudiciul invocate de părintele victimei care, la data decesului acesteia, nu îndeplinea condiţiile
primirii unei pensii de întreţinere.
- prejudiciul să nu fi fost reparat încă. În principiu, repararea prejudiciului se face de către
autorul faptei ilicite. Există situaţii în care repararea prejudiciului se face de o altă persoană decât
autorul prejudiciului:de stat, sub forma asigurărilor sociale, societăţile de asigurări sau de terţi.
3. 4. 1. Principiile reparării prejudiciului. Principiile reparării prejudiciului sunt:
a) prejudiciul produs prin fapta ilicită trebuie reparat integral adică autorul prejudiciului este
obligat: să acopere atât prejudiciul efectiv(damnum emergens) şi beneficial nerealizat de victimă
(lucrum cessans), pentru ca astfel victima să fie repusă, pe cât este posibil, în situaţia anterioară.
b) în principiu, repararea prejudiciului trebuie să se facă în natură, iar când aceasta nu este posibilă,
repararea se face prin echivalent sub forma acordării unor despăgubiri.
Repararea prin echivalent, modalitate subsidiară şi compensatory, se face fie prin acordarea unei
sume globale, fie prin stabilirea unor prestaţii periodice succesive.
Dacă după acordarea prin hotărâre judecătorească se face dovada unor noi prejudicii având drept
cauză aceeaşi faptă ilicită se pot obţine despăgubiri suplimentare fără a se putea invoca de autorul
faptei ilicite autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate anterior.
Pentru aprecierea momentului întinderii despăgubirii trebuie luate în considerare preţurile de
evaluare (preţurile practicate pe piaţă ale bunurilor sustrae sau distruse)existente la data pronunţării
hotărârii judecătoreşti, avându-se în vedere şi gradul de uzură pe care îl prezentau bunurile la data
producerii prejudiciului.
Victima are totodată dreptul la plata dobânzilor aferente sumei care reprezintă echivalentul
prejudiciului calculate din momentul în care hotărârea judecătorească a rămas definitivă până la
momentul achitării complete a sumei datorate.
3. 1. 5. Stabilirea întinderii despăgubirilor în cazul vătămării sănătăţii victimei. În situaţia în
care vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale are efecte de scurtă durată, în principiu,
despăgubirile se acordă sub forma unor despăgubiri globale, luându-se în calcul pentru determinarea
reparaţiei, cheltuielile făcute pentru însănătoşire, la care se pot adăuga diferenţele dintre veniturile
obţinute şi sumele primate pe durata concediului medical, ori câştigurile de care victima a fost lipsită
pe această perioadă.
Atunci când vătămarea sănătăţii are ca efect pierderea sau diminuarea capacităţii de muncă,
soluţiile diferă după cum victima era majoră ori minoră şi era sau nu încadrată în muncă.
În situaţia în care s-a pierdut sau s-a diminuat capacitatea de muncă a victimei, încadrată în muncă
la acea dată, cu consecinţa reducerii veniturilor sale, despăgubirea va include diferenţa dintre
veniturile efectiv încasate anterior comiterii faptei ilicite şi veniturile ulterioare (pensia de la
asigurările sociale, inclusiv pensia suplimentară).
Termenul de prescripţie a acţiunii va începe să curgă de la data stabilirii pensiei, şi nu de la data
producerii prejudiciului.
Dacă integritatea corporală şi chiar capacitatea de muncă ale victimei au fost afectate, dar
veniturile ei nu s-au micşorat, practica judiciară a stabilit că aceasta are dreptul să pretindă
despăgubiri pentru efortul suplimentar pe care trebuie să-l facă pentru a compensa incapacitatea de
muncă provocată de autorul faptei ilicite.
Cuantumul despăgubirilor civile se poate modifica ulterior pe calea unei acţiuni civile reparatorii,
fie prin majorarea, fie prin micşorare ori sistare.
În situaţia în care victima majoră, nu era neîncadrată în muncă la data cauzării faptului ilicit prin
care i s-a diminuat capacitatea de muncă, întinderea prejudiciului se stabileşte după un criteriu
concret, ţinându-se seama de împrejurările de fapt şi situaţia personală a acesteia.
De asemenea, dacă victima era minoră, neîncadrată în muncă, stabilirea despăgubirilor se face
ţinându-se cont de toate împrejurările de fapt, de situaţia concretă a acesteia, de îngrijirile pe care
trebuia să le primească, precum şi de efortul suplimentar fizic şi psihic pe care victima va fi nevoită
să-l depună pentru dobândirea unei calificări adecvate stării sale de sănătate incluzând şi ambianţa
necesară.
3. 1. 6. Stabilirea despăgubirilor în cazul în care prin fapta ilicită s-a cauzat moartea unei
persoane. Autorul faptei ilicite va fi obligat să repare prejudiciul rezultat din plata cheltuielilor
ocazionate de îngrijirea victimei înainte de deces şi cheltuielile de înmormântare.
Despăgubirile acordate persoanelor apropiate defunctului diferă după cum persoanele respective au
sau nu au dreptul la pensia de urmaş din partea asigurărilor sociale.
În cazul când persoanele îndreptăţite la despăgubiri au dreptul la pensie de urmaş, trebuie să se
adreseze mai întâi asigurărilor sociale pentru stabilirea pensiei şi numai în cazul în care cuantumul
acesteia nu acoperă integral prejudiciul suferit prin decesul susţinătorului, se pot adresa instanţei de
judecată cu acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C. civ. , în vederea obligării autorului faptei
ilicite la completarea despăgubirilor.
Pentru persoanele care se aflau în întreţinerea victimei, dar nu au dreptul la penie de urmaş, se vor
acorda despăgubiri numai dacă se află în nevoie, fiind minori, bătrâni sau în incapacitate de muncă.
3. 2. Fapta ilicită
3. 2. 1. Noţiune. Fapta ilicită, în materia răspunderii civile delictuale, poate fi definită ca fiind
orice acţiune sau inacţiune care are ca rezultat încalcarea drepturilor subiective sau intereselor
legitime ale altei persoane, cauzându-se acesteia prejudicii.
Fapta ilicită poate să constea fie într-o faptă comisivă (sustragerea unor bunuri), fie într-o faptă
omisivă prin neîndeplinirea unei activităţi sau a unei măsuri când aceasta trebuia să fie luată potrivit
legii(de exemplu, neglijenţa în serviciu).
3. 2. 2. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al
faptei cauzatoare de prejudicii sunt: legitima apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei
activităţi impuse ori permise de lege, ori a ordinului superior, exercitarea unui drept subiectiv şi
consimţământul victimei:
- legitima apărare. Potrivit art. 44 C. pen. este în stare de apărare acela care săvârşeşte fapta
pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva autorului faptei, altei
persoane sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui
atact ori interesul public.
Se prezumă că este în stare de legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge
pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea
mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependenţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.
Tot în legitimă aparare se află şi cel care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei
apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejuririle în care s-a produs atacul.
- starea de necesitate. Este în stare de necesitate, conform art. 45 C. pen. , cel care săvârşeşte
fapta pentru a salva de la un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc.
Nu va fi în stare de necesitate, şi deci nu va fi angajată răspunderea civilă delictuală persoana care
în momentul în care a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări mai grave decât cele ce s-ar
fi produc dacă pericolul nu era înlăturat.
- îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege ori a ordinului superiorului. Fapta
cauzatoare de prejudicii nu va delcanşa răspunderea civilă delictuală, lipsindu-i caracterul ilicit, dacă
ea a fost săvârşită în îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege (de exemplu, efectuarea
unei perchiziţii sau luarea măsurii arestării preventive a unei persoane învinuite de săvârşirea unei
infracţiuni, dacă mandatele respective au fost emise de organul competent şi în condiţiile prevăzute de
lege).
Executarea ordinului superiorului înlătură, de asemenea, caracterul ilicit al faptei, dacă ordinul a
fost emis de organul competent, emiterea ordinului s-a făcut cu respectarea formelor legale, ordinul s-
a făcut cu respectarea formelor legale, ordinul nu este vădit ilegal sau abuziv iar modul de executare
al ordinului nu este ilicit.
- exercitarea unui drept. Exercitarea unui drept subiectiv, adică în limitele pe care legea le
recunoaşte acelui drept, exonerează de răspundere pe titularul dreptului subiectiv chiar dacă au fost
aduse unele prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane.
Per a contrario, se va considera un abuz de drept care va atrage răspunderea civilă exercitarea unui
drept contrar scopului său, cu intenţia de a păgubi altă persoană(de exemplu, folosirea abuzivă în scop
şicanator a dreptului de petiţionare în justiţie sau a altui drept procedural angajează obligaţia la
răspunderea civilă a fătpuitorului).
- consimţământul. Se are în vedere ipoteza în care victima şi-a dat anterior consimţământul nu la
producerea prejudiciului, ci la săvârşirea unei fapte, sau altfel spus, prin consimţământul dat şi-a
asumat riscul producerii prejudiciului (de exemplu, transplant de organe, jocuri sportive).
3. 3. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu
3. 3. 1. Noţiunea raportului de cauzalitate. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu constituie o condiţie esenţială a răspunderii civile delictuale.
Autorul faptei ilicite răspunde numai dacă se stabileşte că între conduita sa şi consecinţele apărute
există o relaţie de la cauză la efect.
Sub aspectul răspunderi civile nu toate faptele juridice sunt cauze, ci numai acelea prin care se
produc consecinţe păgubitoare pentru altul. În consecinţă, efectul constă în prejudiciul suferit de
victimă. Efectul (prejudiciul) poate constitui produsul, rezultatul unei singure cauze sau al mai multor
cauze care acţionează concomitent sau succesiv.
3. 3. 2. Criterii de determinare a raportului de cauzalitate. Pentru determinarea raportului de
cauzalitate, în doctrina şi practica judecătorească, din occident, dar şi din ţara noastră, au fost propuse
diferite sisteme sau teorii, fiecare dintre acestea promovând anumite criterii pentru delimitarea acelor
fapte sau împrejurări (factori) care trebuie reţinute în afara cauzalităţii.
a. Criterii propuse în dreptul occidental:
- sistemul echivalenţei condiţiilor (teoria condiţiei sine qua non) potrivit căruia, nefiind posibil a se
stabili cu exactitate cauza prejudiciului, trebuie să se atribuie valoarea cauzală egală tuturor
evenimentelor sau faptele săvârşite cu intenţie sau culpă, care au precedat acel prejudiciu.
- sistemul cauzei proxime, potrivit căruia urmează a fi reţinută drept cauză a prejudiciului fapta
imediat anterioară efectului păgubitor, adică ultima cauză (causa proxima), care trebuia să conducă în
mod necesar la producerea prejudiciului.
b. Criterii propuse în dreptul românesc:
- sistemul cauzalităţii necesare, potrivit căruia cauza este fenomenul care precede efectul şi îl
provoacă, fenomenul anterior care determină cu necesitate producerea rezultatului, astfel că între
cauză şi efect există o legătură necesară. Acest sistem restrânge sfera fenomenelor ce pot fi
caracterizate drept cauză a prejudiciului, atribuind această calitate numai fenomenului(faptei ilicite)
care a determinat în mod necesar rezultatul păgubitor.
- sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile, potrivit căruia factorii-condiţie, care contribuie la
producerea efectului păgubitor, formează împreună cu factorul-cauză (determinant)o unitate
indivizibilă, în cadrul căreia condiţiile dobândesc şi ele, prin interacţiune cu cauza, caracter cauzal.
Considerăm că, în vederea stabilirii raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu,
datorită complexităţii acestuia, trebuie să se aibă în vedere fiecare din teoriile prezentate care, în
funcţie de specificul şi particularităţile speţei respective, pot duce la o rezolvare corectă.
3. 4. Vinovăţia autorului prejudiciului
3. 4. 1. Noţiune. Vinovăţia (vina sau culpa), condiţie esenţială a răspunderii civile delictuale,
reprezintp atitudinea psihică pe care autorul o are în momentul săvârşirii faptei ilicite, faţă de aceasta
şi de urmările ei.
Codului civil, în art. 998 şi 999, prevede în mod expres această condiţie, folosind termenii de
“greşeală” (art. 998) şi respectiv “neglijenţă” sau “imprudenţă” (art. 999).
Vinovăţia presupune un factor intelectiv de conştiinţă, adică un anumit nivel de cunoaştere, de

conştiinţă a semnificaţiei sociale a faptelor şi urmărilor lor, precum şi un factor volitiv de voinţă,
concretizat în actul psihic de deliberare şi decizie cu privire la comportamentul pe care autorul
urmează să îl adopte.
3. 4. 2. Formele vinovăţiei. Formele vinovăţiei sunt intenţia (directă, indirectă) şi culpa
(imprudenţa şi neglijenţa).
Existenţa formelor de vinovăţie prezintă o semnificaţie redusă în dreptul civil comparative cu
dreptul penal pentru că, pe de o parte răspunderea civilă operează pentru culpa cea mai uşoară, iar pe
de altă parte obligaţia de reparare a prejudiciului este integrală, indiferent de gravitatea faptei.
Despăgubirea depinde deci de întinderea prejudiciului şi nu de gravitatea faptei.
În cazul vinovăţiei comune a autorului şi a victimei faptei ilicite, la stabilirea întinderii
despăgubirilor datorate de autorul faptei ilicite se va avea în vedere şi gradul de vinovăţie a victimei în
sensul că despăgubirile datorate de autorul prejudiciului se vor reduce proporţional cu gradul de
vinovăţie al victimei.
3. 4. 3. Împrejurări care înlătură vinovăţia. Cauzele de înlăturare a vinovăţiei sunt:
- fapta victimei înseşi;
- fapta unui terţ, pentru care autorul este ţinut să răspundă;
- cazul fortuit;
- forţa majoră.
3. 4. 4. Capacitatea delictuală. Pentru a exista vinovăţie şi deci pentru a fi atrasă răspunderea
civilă delictuală este necesar ca autorul faptei ilicite să aibă discernământul faptelor sale, adică să aibă
capacitate delictuală.
În legătură cu capacitatea delictuală, trebuie să deosebim următoarele situaţii:
- minorul care a împlinit vârsta de 14 ani este prezumat de lege că are discernământul necesar.
Înainte de împlinirea acestei vârste, faţă de minor există prezumţia legală că nu are discernământ
(capacitate delictuală), caz în care acesta va răspunde numai dacă se face dovada că a lucrat cu
discernământ. Această situaţie nu trebuie confundată cu cea referitoare la dobândirea capacităţii de
exerciţiu care priveşte numai aptitudinea persoanelor de a încheia acte juridice;
- persoanele care suferă de boli psihice, dar nepuse sub interdicţie, dacă au împlinit vârsta de 14
ani sunt prezumate că au capacitate delictuală. Această prezumţie, fiind relativă, poate fi înlăturată
dacă se face dovada că, în momentul săvârşirii faptei, persoana în cauză nu a avut discernământul
faptelor sale;
- persoanele puse sub interdicţie judecătorească (alienatul şi debitul mintal) nu răspund pentru
faptele lor ilicite decât dacă victim face dovada că în momentul săvârşirii faptei au acţionat cu
discernământ.
3. 5. Sarcina probei elementelor răspunderii civile delictuale.
Sarcina probei elementelor răspunderii civile delictuale revine, conform principiului general
consacrat de dispoziţiile art. 1169 C. civ. , victimei prejudiciului, întrucât aceasta este cea care “face
o propunere înaintea judecăţii”.
Deoarece este vorba de dovedirea unor fapte juridice este admisibil orice mijloc de probă,
inclusive proba cu martori.
Răspunderea pentru fapta altei persoane
4. 1. Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori
4. 1. 1. Temeiul legal. Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori este reglementată de art.
1000 alin. 2 C. civ. , potrivit căruia “tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de
prejudiciul cauza de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii”.
4. 1. 2. Domeniul de aplicare al art. 1000 alin. 2 C. civ. Răspunderea prevăzută de art. 1000
alin. 2 se aplică părinţilor, indiferent facă filiaţia este din căsătorie sau din afara căsătorie. Ele se
aplică şi celui ce a înfiat copilul minor.
Nu sunt asimilaţi părinţilor şi nu răspund pentru art. 1000 alin. 2, ci eventual pentru art. 998-999
C. civ. , tutorii instituţiilor de ocrotire sau persoanelor fizice cărora le-au fost încredinţaţi minorii.
4. 1. 3. Fundamentarea răspunderii părinţilor. Răspunderea părinţilor se întemeiază pe
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare atît a obligaţiilor de supraveghere a copilului cât şi
a celei de a asigura educarea copilului.
Articolul 1000 alin. 2 C. civ. stabileşte o triplă prezumţie dedusă din fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii, care justifică răspunderea părinţilor: prezumţia unei fapte ilicite concretizate în lipsa ori
insuficienţa supravegherii şi educării (creşterii)copilului minor; prezumţia unui raport de
cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită a părinţilor; şi, prezumţia de culpă a părinţilor faţă de
fapta lor ilicită şi prejudiciul cauzat.
Acestea sunt prezumţii legale cu caracter relativ, putând fi înlăturate prin proba contrarie. Prin
această probă, părinţii trebuie să dovedească împrejurarea “că n-au putut împiedica faptul
prejudiciabil” (art. 1000 alin. 5 C. civ. ).
4. 1. 4. Condiţiile răspunderii părinţilor. Condiţiile răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor
lor minori sunt: condiţii generale şi condiţii speciale.
- condiţii generale. Victima prejudiciului trebuie să facă dovada cu privire la: existenţa
prejudiciului, existenţa faptei ilicite a minorului, existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită
a minorului şi prejudiciu.
În ceea ce priveşte capacitatea delictuală, aceasta trebuie să existe numai în persoana părintelui,
nefiind condiţionată de existenţa discernământului minorului.
- condiţii special. Condiţiile specific ale răspunderii părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii
lor minor se desprind chiar din analiza art. 1000 alin. 2 C. civ. , potrivit căruia aceştia răspund “de
prejudiciul cauzat de copiii lor minori, care locuiau cu dânşii”:
a. copilul să fie minor la data săvârşirii faptei. Răspunderea nu se aplică dacă copilul a devenit
major înainte de împlinirea vârstei de 18 ani prin efectul căsătoriei;
b. copilul să aibă locuinţa la părinţii săi. Ceea ce interesează este locuinţa pe care legea o
stabileşte pentr minor, chiar dacă în fapt minorul nu ar avea acea locuinţă.
Doctrina şi practica instanţelor au stabilit că părinţii răspund pentru faptele ilicite comise de minor
dacă:
- minorul a părăsit locuinţa părinţilor fără voia acestora şi în timp ce era fugit a comis o fapă
cauzatoare de prejudicii, când se dovedeşte că părăsirea locuinţei este imputabilă părinţilor datorită
dezinteresului manifestat în care creşterea şi educarea minorului;
- minorul se afla temporar în vizită la rude sau la prieteni în aceeaşi sau în altă localitate (de
exemplu, minorul se afla în vacanţă);
- minorul era internat în spital, a fugit şi în timp ce vagabonda a săvârşit o faptă cauzatoare de
prejudiciu.
Dacă în cazul în care la data săvârşirii faptei ilicite de către minor părinţii săi se aflau în executarea
unei pedepse privative de libertate sau erau arestaţi preventive nu se mai poate face aplicarea
prevederilor art. 1000 alin. 2 C. civ. , invocându-se lipsa comunităţii de locuinţă şi imposibilitatea în
care părinţii se aflau de a exercita supravegherea asupra minorului.
Pentru minorul internat într-o şcoală de reeducare, care fugind din şcoală a săvârşit o faptă ilicită,
s-a considerat că, deşi părinţilor nu le este imputabilă lipsa de supraveghe, instanţa trebuie să
examineze dacă şi în ce măsură la producerea pagubei a contribuit apături de culpa institutorului şi o
eventuală culpă a acestora, constând în deficienţele manifestate de ei în educaţia copilului minor. În
cazul în care ar fi constatată o asemenea culpă, răspunderea părinţilor să fie angajată alături de aceea a
institutorului, în raport cu gradul propriei lor culpe.
În ceea ce priveşte răspunderea părinţilor când aceştia nu locuiesc împreună cu minorii (părinţii
sunt divorţaţi sau despărţiţi în fapt), regula este că pentru fapta ilicită a minorului va răspunde numai
părintele căruia i-a fost încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească sau prin învoiala părinţilor.
Acelaşi părinte va răspunde şi pentru fapta comisă de minor în timp ce minorul locuia în fapt la
celălalt părinte dacă această locuire nu a avut un caracter de durată (de exemplu, minorul se afla într-o
simplă vizită). Per a contrario va răspunde părintele la care copilul locuieşte în fapt ori de câte ori
locuirea are caracter de durată.
În cazul în care copilul se afla numai într-o simplă vizită la părintele căruia nu i-a fost încredinţat şi
a comis o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, răspunderea acestui părinte ar putea fi angajată pe
temeiul art. 998-999 C. civ. împreună cu răspunderea celuilalt părinte căruia copilul îi fusese
încredinţat şi căruia urmează să I se aplice prevederile art. 1000 alin. 2 C. civ.
Practica judiciară mai recent merge pe ideea că poate fi angajată în temeiul art. 1000 alin. 2 C.
civ. şi răspunderea părintelui căruia nu i-a fost încredinţat minorul şi chiar în situaţia în care acesta nu
ar exercita în fapt supravegherea lui, întrucât el nu a rupt legăturile cu minorul şi nu este absolvit de
obligaţiile părinteşti. Răspunderea părintelui căruia nu i-a fost încredinţat minorul nu ar mai putea fi
angajată în temeiul art. 1000 alin. 2C. civ. , în situaţia în care părintele respective ar face dovada că a
fost efectiv împiedicat de celălalt părinte să aibă legături personale cu minorul.
4. 1. 5. Efectele răspunderii părinţilor. Părinţii răspund integral faţă de victim prejudiciului
cauzat de minor. Dacă minorul era lipsit de discernământ, numai părinţii vor răspunde.
Dacă minorul a avut discernământ la momentul săvârşirii faptei ilicite, victim poate opta într-o
acţiune în justiţie numai împotriva minorului (care răspunde pentru fapta proprie potrivit art. 998-999
C. civ. ), fie numai împotriva părinţilor (art. 1000 alin. 2 C. civ. ), fie deopotrivă împotriva minorului
şi părinţilor.
Când minorul a săvârşit fapta cu alte persoane, iar părinţii au reparat integral paguba, părinţii se
pot îndrepta cu o acţiune în regres împotriva celorlalţi coautori.
În situaţia în care minorul a avut discernământ la data comiterii faptei ilicite prejudiciabile, s-a pus
în doctrină problema dacă răspunderea părinţilor şi a minorului este solidară sau in solidum deoarece
art. 1003 C. civ. , instituie principiul răspunderii solidare în material răspunderii delictuale directe sau
indirect dacă prejudiciul este imputabl mai multor persoane.
Întrucât temeiul răspunderii părinţilor şi al minorilor este diferit, răspunderea părinţilor avându-şi
temeiul în art. 1000 alin. 2 C. civ. , iar răspunderea minorului în art. 998-999 C. civ. , considerăm că
nu există solidaritatea prevăzută în art. 1003 C. civ. , fiecare atât părinţii cât şi minorul putând fi
obligaţi separate la repararea pagubei. Numai astfel li se permite părinţilor dreptul de regres pentru
întreaga sumă împotriva minorului, aceasta fiind specific obligaţiilor in solidum.
Părinţii sunt apăraţi de răspundere (art. 1000 alin. 5 C. civ. ) dacă probează că nu au putut
împiedica săvârşirea faptei păgubitoare, respectic că şi-au îndeplinit în mod ireproşabil îndatoririle ce
le reveneau în supravegherea şi educarea minorului.
Părinţii mai sunt apăraţi de răspundere dacă fac dovada că fapta ilicită s-a datorat unui fapt exterior
copilului pentru care nu sunt ţinuţi să răspundă (caz fortuit, forţă majoră, fapta unui terţ) sau dacă
dovedesc lipsa lor de discernământ.
4. 2. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a artizanilor pentru faptele
ucenicilor
4. 2. 1. Temeiul legal. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a artizanilor pentru
faptele ucenicilor este reglementată de art. 1000 alin. 4 C. civ. , potrivit căruia institutorii şi artizanii
sunt responsabili de “prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul cât se găsesc sub a lor
priveghere”.
4. 2. 2. Domeniul de aplicare al art. 1000 alin. 4 C. civ. Prin institutor se înţelege personalul
didactic de predare şi personalul didactic ajutător din învăţământul preşcolar, primar, gimnazial, liceal
şi professional. Pentru a folosi un termen unitar, care să cuprindă toate aceste instituţii, doctrina a
propus utilizarea termenului de professor, aplicabil tuturor membrilor corpului didactic.
Legea instituie răspunderea pentr membrii personalului didactic priviţi ca persoane fizice şi nu
pentru instituţia şcolară ca persoană juridică, inspectoratul de învăţământ, etc.
Prin artizan se înţelege meşteşugarul care angajează ucenici pentru instruire practică.
4. 2. 4. Fundamentul răspunderii institutorilor (artizanilor). Fundamentul răspunderii este atât
de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de institutor (artizan) a îndatoririi de
supraveghere a elevului (ucenicului).
Ca şi art. 1000 alin. 2, art. 1000 alin. 4 C. civ. , stabileşte o triplă prezumţie dedusă din fapta
ilicită cauzatoare de prejudicii: prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinită sau a
fost îndeplinită necorespunzător; prezumţia că între această faptă ilicită omisivă şi prejudiciul
săvârşit de elev există un raport de cauzalitate, şi prezumţia de vinovăţie a institutorului
(artizanului)faţă de fapta lui şi faţă de prejudiciu.
Potrivit art. 1000 alin. 5 C. civ. , aceste prezumţii de culpă sunt relative, fiind înlăturate la proba
contrarie.
4. 2. 4. Condiţiile răspunderii institutorilor (artizanilor). Pentru a fi angajată răspunderea
institutorilor (artizanilor), trebuie îndeplinite atât condiţiile generale ale răspunderii cât şi condiţiile
specific acestei răspunderi:
- condiţii generale. Condiţiile generale presupun dovedirea de către victimă a existenţei faptei
ilicite a elevului ori ucenicului, existenţa prejudiciului şi a raportului de cauzalitate dintre prejudiciu şi
fapta ilicită.
În principiu, victima nu trebuie să dovedească existenţa vinei elevului sau ucenicului, răspunderea
profesorului sau meşteşugarului putând fi angajată şi în cazul în care elevul ori ucenicul este deficient
psihic şi nu are discernământ.
- condiţiile special. Condiţiile special necesare angajării răspunderii institutorilor(artizanilor)sunt:
elevul sau ucenicul autor al faptei ilicite să fie minor, şi fapta ilicită să fi fost săvârşită în timp ce
elevul sau ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea institutorului sau artizanului.
Pentru a răspunde trebuie ca institutorul sau meşteşugarul prin faptele sale comisive sau omisive să
fi făcut posibilă sustragerea elevului(ucenicului)de la supraveghere, de exemplu, institutorul lipseşte
sau întârzie nemotivat în interval de timp când s-a comis fapta ilicită.
Răspunderea nu operează dacă paguba a fost comisă când elevul sau ucenicul nu se afla sau nu
trebuia să se afle sub supravegherea institutorului (de exemplu, fapta a fost comisă în afara orelor de
program sau de vacanţă)şi nici când elevul se sustrage de la supraveghere absentând sau fugind de la
şcoală.
Precizăm că institutorul (artizanul) răspunde pentru prejudiciile cauzate prin fapta elevului
(ucenicului) altor persoane şi nu pentru prejudiciul a cărei victimă poate fi elevul dacă în acest ultim
caz fapta ilicită a fost provocată de o persoană care nu avea calitatea de elev.
4. 2. 5. Efectele răspunderii institutorilor (artizanilor). Dacă sunt întrunite condiţiile generale
şi speciale şi dacă există discernământ, victima prejudiciului poate opta între o acţiune împotriva
elevului(ucenicului)care va răspunde pentru fapta proprie în baza art. 998-999 C. civ. , împotriva
institutorului în baza art. 1000 alin. 4 sau o acţiune combinată îndreptată împotriva elevului
(ucenicului) şi institutorului(artizanului).
În cazul în care prejudiciul a fost reparat de institutor acesta se va îndrepta cu acţiune în regres
împotriva elevului sau ucenicului care a comis cu discernământ fapta ilicită. Acţiunea în regres are ca
temei art. 998-999 C. civ. , sub forma subgrogaţiei legale prin plata creditorului.
Ca şi părinţii, institutorii sau meşteşugarii sunt apăraţi de răspundere dacă potrivit art. 1000 alin. 5
C. civ. , probează că nu au putut împiedica fapta păgubitoare, respectic că şi-au îndeplinit activitatea
de supraveghere.
În principiu, răspunderea părinţilor pentru copilul minor nu poate fi angajată concomitent cu cea a
profesorului ci subsidiar, în măsura în care profesorul va reuşi să se elibereze de răspunderea ce îi
revinea, făcând dovada că deşi a exercitat supravegherea cuvenită nu a putut împiedica faptul
prejudiciabil.
4. 3. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor

4. 3. 1. Temeiul legal. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor este reglementată de
art. 1000 alin. 3 C. civ. , potrivit căruia comitenţii răspund “ de prejudiciul cauzat de…prepuşii lor în
funcţiile ce li s-au încredinţat”.
4. 3. 2. Domeniul de aplicare art. 1000 alin. 3 C. civ. Prin comitent se înţelege persoana
îndreptăţită să-şi exercite autoritatea asupra altei persoane în sensul de a-I supraveghea, îndruma şi
controla activitatea în funcţia pe care i-a încredinţat-o.
Prepusul este persoana care acceptă să facă ceva, indiferent dacă este sau nu retribuită în interesul
altei persoane punându-se sub autoritatea acesteia.
Dacă comitentul este o persoană fizică sau juridică, prepusul este întotdeauna o persoană fizică.
De esenţa raportului de prepuşenie este existenţa unei relaţii de subordonare a prepusului faţă de
comitent, întemeiată pe acordul dintre cele două persoane. Raportul de subordonare este o chestiune
de drept, atât timp cât dreptul de direcţie şi control al comitentului asupra prepusului trebuie să fie
acceptat, în prealabil, de către acesta din urmă, iar în acest scop este necesar ca între cei doi să
intervină un acord de voinţă.
Raportul de subordonare se poate naşte pe baza:
- contractul individual de muncă. Contractul individual de muncă constituie cel mai important
izvor al raportului de prepuşenie deoarece, prin conţinutul său, creează raporturi juridice cărora le este
specific subordonarea, în procesul desfăşurării activităţii, a persoanei încadrate în muncă faţă de
unitatea în care este încadrată.
Subiectele de drept care pot avea calitatea de comitent, întemeiată pe contractul de muncă sunt
regiile autonome, societăţile comerciale, precum şi societăţile agricole. De asemenea, pot avea
calitatea de comitent, izvorând dintr-un contract de muncă, orice alte persoane juridice sau fizic a
căror poziţie contractual este aceea de angajator sau, în termenii consacraţi de legislaţia comercială de
“patron”)art. 393 alin. 1 C. com);
- contractul de mandat. În principiu, contractual de mandat nu dă naştere raportului de presiune,
întrucât între mandant şi mandatar nu există un raport de subordonare characteristic raportului de
prepuşenie.
În situaţia când, părţile cad de acord în privinţa unei depline subordonăria a mandatarului faţă de
mandant, acest contract poate constitui un izvor al raportului de prepuşenie în sensul art. 1000 alin. 3
C. civ;
- contractul de antrepriză. Şi în cazul acestui contract, ca şi la cel de mandat, în principiu nu
există raport de prepuşenie, antrepenorul având libertate în modul de organizare a lucrului.
În cazuri excepţionale, se poate admite un asemenea raport atunci când renunţând la autonomia sa
în îndeplinirea obligaţiilor asumate, antreprenorul poate avea calitatea de prepus al beneficiarului
lucrării, trebuind să se subordoneze efectiv autorităţii acestuia.
4. 3. 3. Fundamentarea răspunderii comitentului. În doctrina şi practica judiciară au fost
experimate mai multe opinii în ceea ce priveşte fundamentarea răspunderii comitentului pentru faptele
prepusului:
- teoria prezumţiei legale de culpă, potrivit căreia răspunderea comitentului se întemeiază pe o
greşită alegere a prepusului (culpa in eligendo), ori pe o greşită sau necorespunzătoare supraveghere a
acestuia (culpa in vigilendo). Această fundamentare a evoluat spre ideea unei prezumţii legale
absolute de culpă în supraveghere, îndrumare şi control din partea comitentului;
- teoria reprezentării, conform căreia prepusul acţionează în cadrul funcţiei încredinţate în
calitate de reprezentant al comitentului, ca un adevărat mandatar al acestuia şi deci fapta sa ilicită este
fapta comitentului însuşi. Şi această teorie este susceptibilă de critici deoarece reprezentarea şi
mandatul presupun acte juridice şi nu fapte juridice, iar răspunderea comitentului este o răspundere
pentru fapta altuia, şi nu o răspundere pentru fapta sa proprie.
- teoria riscului, potrivit căreia comitentul, fiind acela care atrage foloasele activităţii desfăşurate
de prepus, tot el trebuie să suporte şi consecinţele negative ale acestei activităţi. Această teorie a fost
considerată de doctrină ca find incompatibilă cu dreptul comitentului de a se întoarce împotriva
prepusului, pentru recuperarea sumelor plătite cu titlu de daune în locul acestuia.
- teoria garanţiei, împărtăşită în unanimitate de doctrină, consideră comitentul un adevărat garant
al intereselor victimei, oferindu-I acesteia posibilitatea concretă de a obţine repararea integral a
prejudiciului suferit şi punând-o la adăpost de pericolul unei eventuale insolvabilităţi a prepusului.
În literature de specialitate s-au conturat două opinii: teoria obiectivă şi teoria subiectivă:
a. potrivit concepţiei obiective, garanţia îşi găseşte suportul şi justificarea în riscul de activitate
sau de profit, aşa încât este detaşată de orice idée de culpă prezumată a comitentului;
b. potrivit concepţiei subiective, garanţia s-ar întemeia pe o culpă (prezumată) a comitentului în
îndeplinirea îndatoririlor ce-i revin de a supraveghea, îndruma şi verifica activitatea prepusului în
funcţia încredinţată. Prin urmare, ideea de garanţie, bazându-se pe ideea de vinovăţie, nu o exclude, ci
formează cu aceasta din urmă o anumită unitate specific a elementelor obiective şi a celor subiective.
4. 3. 4. Condiţiile răspunderile comitentului. Pentru a fi angajată răspunderea comitenţilor,
trebuie îndeplinite atât condiţiile generale ale răspunderii cât şi condiţiile specific acestei răspunderi:
- condiţii generale. Victima trebuie să facă dovada existenţei tuturor condiţiilor răspunderii civile
delictuale, prevăzute de art. 998-999 C. civ. , şi anume: fapta ilicită a prepusului, prejudiciul suferit ,
raportul de cauzalitate dintre fapta prepusului şi prejudiciu, precum şi culpa prepusului.
În literatura de specialitate a fost exprimată opinia, conform căreia pentru angajarea răspunderii
comitentului nu este necesar ca victima să facă dovada culpei prepusului, fiind suficientă dovedirea
numai a celorlalte trei condiţii(fapta ilicită, prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre acestea).
Această opinie nu a fost împărtăşită de practica judecătorească şi doctrină, considerându-se că pentru
angajarea răspunderii comitentului, este necesar ca toate condiţiile generale ale răspunderii
prepusului, inclusiv vina acestuia, să fie întrunite, cu atât mai mult cu cât, aşa cum am văzut,
răspunderea comitentului este instituită ca o garanţie pentr obligaţiile născute din fapta ilicită a
prepusului.
- condiţiile speciale. Pentru angajarea răspunderii comitentului se mai cer întrunite două condiţii
speciale şi anume: existenţa raportului de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciabile de
către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent:
a. raportul de prepuşenie. Raportul de prepuşenie trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei

prejudiciabile de către prepus, comitentul continuând să răspundă chiar dacă în momentul introducerii
acţiunii în reparaţie de către victimă, autorul faptei ilicite a încetat să mai fie prepusul său;
b. săvârşirea faptei prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de
comitent. Această condiţie a fost interpretată diferit, pornindu-se de la o interpretare restrictivă,
potrivit căreia răspunderea comitentului trebuie angajată numai dacă fapta ilicită s-a înscris în limitele
funcţiei încredinţate şi ajungându-se până la o interpretare extensivă, potrivit căreia răspunderea
comitentului urmează a fi angajată şi în situaţiile în care prepusul, abuzând de funcţia încredinţată, a
depăşit limitele acesteia, funcţia constituind numai un simplu “prilej”, care a dat prepusului
posibilitatea săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, numai astfel putându-se asigura o mai
bună protecţie a intereselor victimei.
În legătură cu această condiţie special, în literature de specialitate au fost propuse următoarele
principia:
- comitentul va răspunde pentru tot ceea ce prepusul săvârşeşte în cadrul normal al funcţiei, când a
lucrat pentru comitent, în limitele scopului, în vederea căruia i-au fost conferite funcţiile;
- comitentul va răspunde şi pentru prejudiciul cauzat de prepus, prin depăşirea funcţiei şi chiar prin
exerciţiul abuziv al acestuia, cu condiţia ca între acest exerciţiu şi funcţie să existe, dacă nu o legătură
de cauzalitate, cel puţin o corelaţie necesară, iar fapta ilicită să fi fost săvârşită în interesul
comitentului sau să existe cel puţin aparenţa că ea este săvârşită în interesul comitentului.
Legătura între funcţia încredinţată şi fapta prejudiciabilă a prepusului poate fi de timp, de loc sau
de mijloace folosite.
Comitentul nu va fi obligat să răspundă dacă victima a cunoscut faptul că prepusul a săvârşit fapta
cu depăşirea limitelor funcţiei sale sau printr-un exerciţiu abuziv, ori că a acţionat în interes propriu.
4. 3. 5. Efectele răspunderii comitentului.
a. Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu victima. Victima are posibilitatea de a se
adresa pentru recuperarea întregului prejudiciu, la alegere, fie comitentului, fie comitentului şi
prepusului deodată, ori succesiv, fie numai prepusului.
Ca şi în cazul răspunderii părinţilor şi a institutorilor (artizanilor), în literature de specialitate s-a
pus problema naturii juridice a răspunderii comitentului şi cea a prepusului.
S-a susţinut de unii autori că răspunderea comitentului este solidară cu cea a prepusului, fiind
invocate în acest sens dispoziţiile art. 1003 C. civ. , potrivit cărora “când delictul sau qvasi-delictul
este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire”.
Într-o altă opinie, s-a susţinut că între comitent şi prepus nu poate lua naştere o obligaţie solidară,
ci o obligaţie in solidum, arătându-se în acest sens că prepusul şi comitentul au calităţi diferite şi
anume autor al faptei prejudiciabile, respective garant al plăţii despăgubirilor către victimă. Deşi
ambii au aceeaşi obligaţie, constând în repararea integral a pagubei, ei nu răspund în calitate de
codebitori solidari, în temeiul art. 1003 C. civ, deoarece nu au cauzat prejudiciul împreună.
În opinia noastră, obligaţia comitentului care răspunde pentru fapta personal a prepusului său
poate fi caracterizată drept obligaţie in solidum, datoria fiind indivizibilă în raporturile dintre
codebitori, neîmpărţindu-se între aceştia.
Spre deosebire de solidaritatea pasivă (art. 1053 C. civ. ), în cadrul căreia codebitorul care a plătit
întreaga datorie, pentru a-şi recupera sumele avansate, se poate îndrepta împotriva acestora numai în
limita cotei de contribuţie a fiecăruia la naşterea obligaţiei, la obligaţiile in solidum, dreptul de regres
al celui care a avansat creditorului întreaga sumă reprezentând datoria, se exercită împotriva celorlalţi
codebitori pentru întreaga plată efectuată.
În situaţia în care prepuşii mai multor comitenţi, prin fapta lor ilicită şi culpabilă, au produs o
pagubă comitentului unuia dintre ei, ceilalţi comitenţi vor răspunde solidar faţă de comitentul
prejudiciat, numai cu proprii lor prepuşi, proporţional cu partea de contribuţie a fiecăruia prepus la
producerea prejudiciului. În ceea ce ne priveşte, avem rezerve faţă de această soluţie. Comitenţii
răspund in solidum deoarece între ei nu operează solidaritatea prevăzută de art. 1003 C. civ. , ci doar
între prepuşii lor, vinovaţi de producerea prejudiciului.
Prepuşii, indiferent de subordonarea lor, vor răspunde solidar faţă de victimă, pentru întreg
prejudiciul.
Dacă mai multi prepuşi, subordonaţi unor comitenţi diferiţi, au săvârşit împreună o faptă ilicită,
prin care au cauzat prejudicii unei terţe persoane, s-a considerat că, atâta vreme cât fiecare dintre
comitenţi este garantul propriului prepus, fiecare comitent în parte va răspunde cu propriul său prepus,
în raport de întinderea culpei acestuia sau in solidum cu aceasta. În acest sens, jurisprudenţa a reţinut
că răspunderea fiecărui comitent are ca limită partea din paguba corespunzătoare culpei prepusului
său.
Spre deosebire de părinţi şi institutori, comitenţii nu vor putea fi exoneraţi de răspundere, conform
art. 1000 alin. 5 C. civ. , pentru imposibilitatea împiedicării faptului prejudiciabil.
Comitentul poate fi exonerat de răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. 3 C. civ. , invocând orice
împrejurare de natură a înlătura răspunderea pentru fapta proprie a prepusului său.
b. Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu prepusul. După ce a despăgubit victima,
comitentul va avea dreptul ca, pe calea unei acţiuni în regres, să pretindă de la prepus restituirea
sumei plătite victimei cu titlu de despăgubiri.
Acţiunea în regres a comitentului împotriva prepusului este o acţiune civilă, întemeiată pe
dispoziţiile art. 998-999 C. civ. Astfel, comitentul nu va putea recupera de la prepus despăgubirea
avansată victimei, decât pe calea dreptului comun, şi nicidecum pe de o altă cale, cum ar fi, de
exemplu, cea prevăzută de Codul muncii, cu privire la decizia de imputare. Comitentul, plătind
victimei despăgubirile în locul prepusului, se subrogă în temeiul art. 1108 C. civ. , în drepturile
victimei, efectul acestei subrogaţii constând în preluarea de către comitent a acţiunii pe care victim o
avea ea însăşi împotriva prepusului.
Dacă prejudiciul a fost cauzat de către doi sau mai mulţi prepuşi ai aceluiaşi comitent, acesta poate
cere oricăruia dintre ei restituirea întregii sume plătite, deoarece faţă de comitent prepuşii care au
săvârşit fapta rămân obligaţi solidar, conform art. 1003 C. civ.
În cadrul acţiunii în regres, prepusul poate dovedi că fapta comitentului a determinat total sau
parţial producerea prejudiciului. Astfel, practica judiciară a arătat că prepusul ar putea face dovada că
activitatea ilicită pe care a desfăşurtat-o a fost determinantă de ordinele ori instrucţiunile primite de la
comitent.
4. 4. Interferenţe şi corelaţii între cele trei forme de răspundere pentru fapta altuia. În
doctrină s-a pus problema dacă pentru repararea prejudiciului cauzat de minor, victima ar putea, la
alegerea sa, să pretindă întreaga despăgubire fie părinţilor, fie institutorilor, meşteşugarilor sau
comitenţilor ori ar putea pretinde cumulativ despăgubire integrală fiecăreia dintre persoanele chemate
să răspundă pentru altul.
a. Răspunderea părinţilor şi răspunderea institutorilor (artizanilor). Întrebarea care se pune
în aceste condiţii este dacă răspunderea părinţilor va putea fi în vreun fel angajată pentru fapta ilicită
pe care copilul minor a săvârşit-o în timp ce avea calitatea de elev ori ucenic şi se afla sub
supravegherea institutorilor sau a meşteşugarilor.
În literatura de specialitate şi practica mai veche, s-a format opinia potrivit căreia cele două
răspunderi nu se pot aplica concomitent, susţinându-se că dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de
art. 1000 alin. 4 C. civ. , pentru răspunderea profesorului, în sensul că minorul se afla ori trebuia să
se afle sub supravegherea acestuia, nu mai este posibilă implicarea răspunderii părinţilor, întemeiată
pe prevederile art. 1000 alin. 2 C. civ.
În principiu, răspunderea părinţilor are un caracter subsidiar, ea intervenind ori de câte ori
profesorul sau artizanul va face dovada că, deşi şi-a îndeplinit obligaţia de supraveghere, nu a putut
totuşi să împiedice săvârşirea faptului prejudiciabil.
Doctrina şi practica actuală au admis că prezumţia de culpă instituită de art. 1000 alin. 2 C. civ. ,
împotriva părinţilor se referă nu numai la lipsa de supraveghere, ci şi la lipsa educaţiei. Astfel, părinţii
vor putea răspunde în temeiul art. 1000 alin. . 2 C. civ. combinat cu art. 101 din Codul familiei,
alături de institutor sau artizan, în cazul în care acestuia i se reproşează lipsa de supraveghere, iar
părinţilor lipsa educaţiei.
b. Răspunderea părinţilor şi răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor. Înterferenţa
dintre răspunderea părinţilor şi cea a comitenţilor poate interveni numai în situaţia în care minorul are
şi calitatea de prepus şi în funcţiile încredinţate de comitent săvârşeşte o faptă ilicită, cauzatoare de
prejudicii.
Răspunderea comitentului înlătură definitiv răspunderea părinţilor.
Un prim argument se întemeiază pe fundamentul răspunderii comitentului. Astfel, răspunderea
comitentului fundamentată iniţial pe o prezumţie absolută de culpă în alegerea, supravegherea,
conducerea şi îndrumarea prepusului, a evoluat spre o răspundere fără culpă, obiectivă, bazată pe
ideea de garanţie civilă, comitentul răspunzând pentru întreaga activitate a prepusului în funcţiile
încredinţate, întrucât el are întreaga iniţiativă a activităţii, dreptul exclusiv de a da instrucţiuni, de a
controla, îndruma şi chiar de a educa pe prepus.
Pe de altă parte, legea asimilează pe minorul respectiv (prepusul) cu majorul, conferindu-i
capacitate deplină de exerciţiu.
Unitatea a V a
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, lucruri şi ruina edificiilor
5. 1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
5. 1. 1. Temeiul legal. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este reglementată de
art. 1001 C. civ. , conform căruia: “Proprietarul unui animal, sau acela care se serveşte cu dânsul, în
cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află în paza sa,
sau că a scăpat”.
5. 1. 2. Domeniul de aplicare al art. 1001 C. civ. Potrivit art. 1001 C. civ. , proprietarul unui
animal sau acela care se serveşte de el în cursul serviciului, este răspunzător de prejudiciul cauzat de
animal, fie că acesta se află sub paza sa, fie că a scăpat.
Intră în această categorie toate animalele domestice , animalele sălbatice aflate în captivitate,
animalele sălbatice aflate în rezervaţii sau în parcuri de vânătoare închise. De asemenea, s-a admis
angajarea răspunderii de art. 1001 C. civ. în sarcina inspectoratelor silvice şi în cadrul prejudiciilor
cauzate de animale scăpate din rezervaţii, considerându-se că aceasta ar fi putut prevedea şi preveni
producerea prejudiciilor prin intervenţia directă asupra animalelor aflate în astfel de locuri.
În privinţa animalelor sălbatice aflate în libertate, inspectoratele silvice judeţene nu au paza lor
juridică, deoarece nu se poate exercita o asemenea pază, motiv pentru care inspectoarele judeţene
poartă răspunderea pentru pagubele produse de aceste animale în temeiul art. 998-999 C. civ. , adică
potrivit dreptului comun în materie de răspundere.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate revine persoanei care are paza juridică a animalului în
momentul producerii prejudiciului, adică persoanei care deţinea puterea de comandă, direcţie şi
supraveghere asupra acestuia.
Deţin paza juridică a animalului următoarele persoane:proprietarul lucrului şi persoana căreia i-a
transmis folosinţa animalului (uzufructului, comodatarul, locatarul). Pot fi paznici juridici şi aceia
care în fapt au direcţia independent, controlul şi supravegherea lucrului, cum este cazul hoţului, a
posesorului neproprietar etc.
Nu răspunde pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1001 C. civ. ) persoana care deţine paza
materială a animalului, întrucât aceasta nu are dreptul de a se folosi de animal pentru sine.
Răspunderea celui care deţine paza materială a animalului va putea fi angajată numai în baza art.
998-999C. civ. , cu condiţia ca victima să dovedească existenţa elementelor răspunderii instituite prin
aceste texte de lege.
În situaţia în care prejudiciul a fost cauzat de mai multe animale, aparţinând unor proprietari
diferiţi sau aflate în folosinţa unor persoane diferite, răspunderea este divizibilă. Răspunderea pentru
prejudiciul cauzat este solidară, dacă animalul aparţine în coproprietate mai multor persoane, ori se
află în folosinţa comună a mai multor persoane.
5. 1. 3. Fundamentarea răspunderii. Răspunderea reglementată de art. 1001 C. civ. este bazată
pe o prezumţie de culpă în supraveghere, de vinovăţie în exercitarea pazei juridice, dar şi pe ideea de
garanţie, în sensul de garanţie a comportamentului general, a defectelor de comportament ale
animalului respectiv.
Această fundamentare a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale marchează tendinţa spre
afirmarea unei adevărate răspunderi obiective în sarcina persoanei, ce exercită paza juridică asupra
animalului.
5. 1. 4. Condiţiile răspunderii. Pentru a putea determina angajarea răspunderii reglementată de
art. 1001 C. civ. , victima prejudiciului va trebui să dovedească existenţa cumulativă a două condiţii
şi anume: prejudiciul a fost produs de animal şi animalul se afla în momentul comiterii prejudiciului,
sub paza juridică a persoanei de la care se pretind despăgubirile.
Persoana a cărei răspundere a fost angajată în baza art. 1001 C. civ. , se va putea exonera dacă va
dovedi că prejudiciul este urmarea uneia din următoarele cauze: forţa majoră, fapta unei terţe
persoane pentru care paznicul juridic nu este ţinut să răspundă şi fapta victimei însăşi.
5. 1. 5. Efectele răspunderii. Victima poate acţiona în temeiul art. 1001 C. civ. , împotriva celui
ce deţine paza juridică a animalului sau în temeiul art. 998-999 C. civ. , împotriva celui care deţine
paza materială.
Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile către victim prejudiciului, el are posibilitatea ca,
folosindu-se de prevederile art. 998-999 C. civ. , să introducă acţiune în regres împotriva paznicului
material al animalului.
5. 2. Răspunderea pentru ruina edificiilor

5. 2. 1. Temeiul legal. Răspunderea pentru ruina edificiilor este reglementată de art. 1002 C. civ. ,
conform căruia: “Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina
edificiului, când ruina este urma lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie”.
5. 2. 2. Domeniul de aplicare al art. 1002 C. civ. Art. 1002 C. civ. , nu se aplică decât dacă
prejudiciul a fost cauzat de ruina unui edificiu, deoarece pentru alte imobile, victima se poate prevala
de prezumţia generală de responsabilitate prevăzută de art. 1000 alin. 1 C. civ.
Pentru a stabili domeniul de aplicare al răspunderii instituite prin art. 1002 C. civ. , este util a
define noţiunile de “edificiu”, ”ruină”, şi apoi determinarea persoanei a cărei răspundere este angajată
pentru prejudiciile cauzate.
Prin edificiu se înţelege orice lucrare realizată de om, prin folosirea unor materiale care se
încorporează solului, devenind astfel prin aşezarea sa durabilă un imobil prin natura sa (tunel, pivniţă,
un gard încorporat solului, o casă, un pod etc).
Prin ruina edificiului se înţelege nu numai dărâmarea completă, dar şi orice dezagregare
involuntară a părţilor unei construcţii (de exemplu, ruperea unei balustrade), ca urmare a lipsei de
întreţinere ori a unui viciu de construcţie.
Răspunderea pentru daunele provocate de ruina edificiului revine proprietarului edificiului,
deoarece acestuia îi incumbă supravegherea imobilului său şi împiedicarea ruinării, nudului proprietar
sau superficial.
În cazul în care edificiul ruinat se află în proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmaşie,
răspunderea proprietarilor va fi solidară. Această solidaritate rezultă din unicitatea de obiect, care
impune fiecărui debitor obligaţia de a plăti victimei întreaga datorie, sub rezerva efectului declarative
al unei ulterioare împărţeli, pe calea acţiunii de regres.
Dacă edificiul ruinat fusese anterior înstrăinat printr-un contract afectat de o condiţie rezolutorie,
proprietarul sub condiţie rezolutorie, fiind actualul proprietar, va răspunde până la data îndeplinirii
condiţiei întrucât, sub rezerva îndeplinirii condiţiei el este proprietar la data ruinări edificiului.
Proprietarul sub condiţie suspensivă devine răspunzător la îndeplinirea condiţiei, dar întrucât efectele
îndeplinirii condiţiei retroactivează până la data încheierii contractului, rezultă că şi răspunderea lui se
naşte tot la această dată, odată cu dobândirea calităţii de proprietar.
5. 2. 3. Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiilor. Fundamentul răspunderii
proprietarului pentru ruina edificiului este controversat în literature de specialitate, plecându-se de la
ideea unei prezumţii relative de culpă a proprietarului pentru neîndeplinirea obligaţiei de conservare a
edificiului şi ajungându-se la ideea unei răspunderi obiective a proprietarului sau de răspundere
întemeiată pe baza unei garanţii legale, la care este obligat proprietarul
Considerăm ca întemeiată răspunderea obiectivă, bazată pe ideea de garanţie instituită în sarcina
proprietarului edificiului.
5. 2. 4. Condiţiile răspunderii pentru ruina edificiilor. Pentru a putea fi angajată răspunderea
proprietarului edificiului ruinat, victim prejudiciului trebuie să dovedească existenţa următoarelor
elemente ale răspunderii: prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre ruina edificiului şi prejudiciu
precum şi raportul de cauzalitate dintre lipsa de întreţinere ori viciul de construcţie şi ruina
edificiului.
Proprietarul edificiului se poate exonera de răspundere dacă dovedeşte că ruina se datorează unor
cauze străine: forţa majoră(nu şi cazul fortuit), fapta victimei şi fapta unui terţ pentru care proprietarul
nu este ţinut să răspundă.
5. 2. 5. Efectele răspunderii pentru ruina edificiilor. Dacă victima prejudiciului a probat că toate
condiţiile răspunderii sunt întrunite, proprietarul edificiului ruinat va fi obligat să plătească
despăgubirile pentru acoperirea prejudiciului.
Dacă proprietarul despăgubeşte pe cel prejudiciat, dar ruinarea edificiului s-a produs datorită faptei
altei persoane, se va îndrepta cu o acţiune în regres împotriva:
- vânzătorului de la care a cumpărat construcţia, în măsura în care ruina se datorează unui viciu
ascuns, necunoscut în momentul cumpărării edificiului;
- locatarului sau uzufructului dacă ruina se datorează neefectuării de către aceştia a reparaţiilor
locative;
- organului administrative competent să elibereze autorizaţia pentru efectuarea reparaţiilor,
conform Legii nr. 50/1991, dacă respectivul organ nu a eliberat autorizaţia ori a eliberat-o cu
întârziere, fapt ce a determinat ruina edificiului;
- contructorului sau proiectantului în cazul în care ruina edificiului s-a datorat unui viciu de
construcţie, respectiv de proiectare.
5. 3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

5. 3. 1. Temeiul legal. Temeiul legal îl constituie art. 1000 alin. 1 C. civ. , potrivit căruia
“suntem responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a
răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.
5. 3. 2. Domeniul de aplicare a art. 1000 alin. 1 C. civ. Pentru determinarea domeniului de
aplicare este util a face unele precizări:
- Noţiunea de lucru. Art. 1000 alin. 1 C. civ. , se referă la lucruri neînsufleţite, indiferent dacă
acestea sunt mobile sau imobile, dacă sunt sau nu potenţial periculoase şi fără a se face distincţia dacă
au sau nu au un dinamism propriu, ori dacă au produs prejudiciul fiind în mişcare sau aflându-se în
repaus, cu excepţia cazului în care este instituită prin lege o răspundere special.
Practica judiciară a făcut aplicarea răspunderii instituite prin art. 1000 alin. 1 C. civ. , în
următoarele situaţii: accidente de circulaţie, accidente legate de folosirea energiei electrice, explozia
unui cazan, explozia unei conducte de gaze natural, spargerea unei conducte de apă, căderea unui
arbore, căderea gheţii de pe acoperiş, căderea unui vas cu flori de pe un balcon etc.
- Noţiunea de pază juridică. Răspunderea reglementată de art. 1000 alin. 1 C. civ. se aplică
persoanei care are paza juridică, adică puterea, folosinţa, diriguirea, controlul şi supravegherea
lucrului.
Paza juridică se deosebeşte de paza materială, aceasta din urmă fiind subordonată celei dintâi. Paza
juridică decurge de regulă, dintr-un drept şi nu presupune neapărat contractual nemijlocit cu lucrul,
contract ce caracterizează orice pază materială.
În principiu, paza juridică este deţinută de proprietarul lucrului, inclusive atunci când lucrul a fost
pierdut, dar nu este găsit de altcineva. Proprietarul încetează să mai deţină paza juridică dacă a
consimţit ca lucrul să intre în stăpânirea altor persoane sau în cazul în care o altă persoană şi-a însuşit
lucrul în mod illicit.
Se consider că au paza juridică asupra lucrului şi titularii unor demembrăminte ale dreptului de
proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, superficie, servitute aparentă), dar şi titularul posesiei lucrului.
Devine paznic al lucrului şi detentorul precar, în cazul în care proprietarul lucrului îi transmite
paza juridică a acestuia printr-un act juridic (de exemplu, contract de închiriere), precum şi persoana
care îşi însuşeşte lucrul împotriva voinţei proprietarului (de exemplu prin furt).
Prepusul unui comitent care, abuzând de funcţiile încredinţate, îşi însuşeşte în fapt puterea de
comandă, de control şi de folosinţă asupra lucrului (de exemplu, şoferul care foloseşte în interes
propriu autovehiculul firmei), îşi însuşeşte paza juridică a lucrului.
- Noţiunea de cauzare a prejudiciului prin fapta lucrului. Pentru a distinge răspunderea
prevăzută de art. 1000 alin. 1 C. civ. , de răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999C . civ. )se
foloseşte formularea “prejudiciul cauzat prin fapta lucrului”.
În legătură cu “fapta lucrului”, participarea lucrului la producerea prejudiciului trebuie să îmbrace
caracterul unei fapte distinct şi să aibă forţa cauzală proprie. Astfel spus să nu fie vorba de fapte
păgubitoare la producerea cărora lucrurile îndeplinesc rolul de instrumente passive prin care se
transmit efectele negative ale unor fapte omeneşti.
Toate criteriile propuse de literatura de specialitate (criteriul faptei autonome a lucrului,
independent de participarea omului; criteriul viciului propriu al lucrului, care a determinat producerea
prejudiciului; criteriul ieşirii lucrului de sub controlul şi autoritatea omului; criteriul preponderenţei
rolului lucrului, faţă de cel al faptei omului în producerea prejudiciului) sunt doar orientative, nici
unul dintre ele, în mod singular, neputând define noţiunea de “faptă a lucrului”, ele putând fi luate în
considerare de practica judecătorească pentru ca, în fiecare caz concret, să fie folosite la determinarea
câmpului de aplicare a art. 1000 alin. 1 C. civ.
- Persoanele îndreptăţite să invoce prevederile art. 1000 alin. 1 C. civ. Prevederile art. 1000
alin. 1 C. civ. pot fi invocate de către victima prejudiciului, dar şi de succesorii săi în drepturi.
Aceste prevederi nu se aplică în raporturile dintre paznicul juridic şi paznicul material al lucrului
pentru prejudicii cauzate unui terţ.
Astfel, de exemplu paznicul material al lucrului, fiindu-I dovedită vinovăţia în producerea
prejudiciului faţă de terţ, nu va putea să se apere împotriva unei eventuale acţiuni în regres, introdusă
de paznicul juridic invocând răspunderea pe care legea o instituie prin art. 1000 alin. 1 C. civ. pentru
acesta din urmă. Dimpotrivă, paznicul material va putea invoca răspunderea paznicului juridic pe
temeiul art. 1000 alin. 1 C. civ. , dacă însuşi el este victima prejudiciului şi nu s-a reţinut vina sa
exclusivă.
5. 3. 3. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucrui. Cu privire la
fundamentarea acestei răspunderi, în doctrina şi practica judecătorească au fost emise trei teorii:
teoria subiectivă, teoria obiectivă şi teoria mixtă:
- teoria răspunderii subiective, conform căreia răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
se întemeiază pe ideea unei prezumţii de vină a paznicului juridic;
- teoria răspunderii obiective, potrivit căreia răspunderea pentru lucrui este independent de
vinovăţia paznicului juridic, ea întemeindu-se pe simplu raport de cauzalitate dintre “fapta lucrului” şi
prejudiciu;
- teoria temeiului mixt. Se consider că temeiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri
este dublu, mixt, subiectiv şi obiectiv, deoarece ideea de garanţie faţă de terţi se agravează pe ideea
de culpă prezumată, pentru a fi cât mai aproape de sistemul răspunderii prevăzut de Codul civil,
5. 3. 4. Condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Pentru declanşarea
răspunderii instituite de art. 1000 alin. C. civ. , victima prejudiciului trebuie să facă dovada
prejudiciului şi a raportului de cauzalitate dintre “fapta lucrului”(şi nu fapta proprie a paznicului
juridic al lucrului) şi prejudiciu.
Cel ce deţine paza juridică a lucrului poate fi exonerate de răspundere dacă dovedeşte că
prejudiciul s-a produs datorită următoarelor împrejurări:fapta victimei însăşi, fapta unei terţe
persoane, pentru care nu este ţinut a răspunde, şi cazul de forţi majoră (nu şi a cazului fortuit).
Precizăm că pentru a exista o cauză exoneratoare forţa majoră trebuie să constituie, o împrejurare
externă, fără legătură cu lucrul care a provocat prejudiciul. Această împrejurare trebuie să fie absolute
invincibilă (adică la nivelul actual al ştiinţei, în momentul producerii prejudiciului, ea este pentru
oricine o forţă de nebiruit, nu numai pentru paznicul juridic) şi absolute imprevizibilă, având un
caracter extraordinar, producerea împrejurării externe neputând fi prevăzută.
Când împrejurările care au intervenit şi au dus la producerea prejudiciului nu întrunesc caracterul
forţei majore, ele constituie caz fortuit care, deşi exclude vinovăţia paznicului juridic, nu-l
exonerează de răspundere (de exemplu, explozia unui cauciuc nou, ruperea unei piese din cauza
defecţiunilor de fabricaţie).
5. 3. 5. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de bunuri în general. Victima e
îndreptăţită să obţină despăgubiri de la cel ce are paza juridică a lucrului dacă sunt îndeplinite cele
două condiţii, dar poate să-l urmărească direct pe paznicul material al lucrului, trebuind de această
dată să facă dovada elementelor răspunderii pentru fapta proprie (art. 998-999 C. civ.).
Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile victimei, dar prejudiciul s-a comis din cauza paznicului
material, paznicul juridic va avea dreptul la o acţiune în regres împotriva paznicului material, cu
condiţia de a face dovada vinovăţiei acestuia, potrivit prevederilor art. 998-999 C. civ.
După caz, răspunderea pentru fapta lucrului nu exclude răspunderea părinţilor pentru fapta
copilului minor(art. 1000 alin. 2 C. civ. )ori a institutorului pentru fapta elevului (art. 1000 alin. 4
C. civ. ), răspunderea paznicului juridic pentru fapta proprie (art. 998-999 C. civ.) răspunderea
paznicului material (art. 998-999 C. civ. ) sau răspunderea paznicului juridic, în calitate de
comitent(art. 1000 alin. 3 C. civ. ), pentru fapta prepusului (paznic material).
Când pentru comiterea aceluiaşi delict există mai multe temeiuri juridice de tragere la răspundere a
autorului delictului, alegerea modalităţii de tragere la răspundere rămâne la aprecierea exclusivă a
victimei. Alegând una sau alta din căile posibile, victima va trebui să se supună exigenţelor de probă
cerute de calea aleasă.
Respingerea pretenţiilor victimei într-o cale nu exclude posibilitatea victimei de a acţiona din nou
în judecată invocând un alt temei. În orice caz, deoarece prejudiciul este unic, chiar dacă există mai
multe temeiuri juridice pentru atragerea răspunderii civile delictuale nu se poate obţine decât o
singură asemenea răspundere.
5.4. Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte.

Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte este reglementată în
legislaţia noastră de Legea nr. 240 /2004. Această lege reglementează raporturile juridice dintre
producători şi persoanele vătămate ori prejudiciate de produsele cu defecte, puse în circulaţie,
răspunderea civilă pentru pagubele generate de aceste produse, precum şi dreptul la acţiune pentru
repararea pagubelor.
Răspunderea pentru produsele defectuoase revine fabricantului, distribuitorului sau furnizorului
unui bun mobil, chiar dacă acest bun este încorporat într-un alt bun mobil sau imobil, ori este afectat
în vederea deservirii sau exploatării lui, pentru prejudiciul cauzat unui terţ prin defectul sau lipsa de
securitate a acelui bun.
Este defectuos orice produs care, ţinând seama de toate circumstanţele, nu oferă siguranţa la care
persoana este îndreptăţită să se aştepte, mai ales cât priveşte existenţa vreunui viciu de concepţie sau
de fabricaţie, a relei conservări a bunului, a modului de prezentare a acestuia, sau a absenţei
indicaţiilor suficiente privitoare la riscurile sau pericolele pe care le comportă folosirea bunului şi la
mijloacele de prevenire a lor.
Pentru angajarea răspunderii civile a producătorului, persoana prejudiciată trebuie să facă dovada
pagubei, a defectului şi a raportului de cauzalitate dintre defect şi pagubă (art. 6)
Potrivit art. 7 din lege, producătorul este exonerat de răspundere, dacă dovedeşte că:
a) nu el este cel care a pus produsul în circulaţie;
b) în funcţie de împrejurări, defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost
pus în circulaţie sau a apărut ulterior punerii în circulaţie a produsului, din cauze neimputabile lui;
c) produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă de distribuţie în
scop economic al producătorului şi nu a fost fabricat sau distribuit în cadrul activităţii sale
profesionale;
d) defectul se datorează respectării unor condiţii obligatorii, impuse prin reglementările emise de
autorităţile competente;
e) nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existent la momentul punerii în circulaţie a produsului nu
i-a permis depistarea defectului în cauză;
f) defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de utilizare furnizate în
documentele tehnice care însoţesc produsul, demonstrare în baza expertizei tehnice de specialitate.
Producătorul de componente este exonerat de răspundere dacă dovedeşte că defectul este imputabil
proiectării greşite a ansamblului în care aceasta a fost montat sau instrucţiunilor date de producătorul
produsului destinat consumatorului.
Răspunderea producătorului poate fi limitată sau înlăturată de instanţa competentă, în cazul în care
paguba este cauzată atât de defectul produsului, cât şi de culpa persoanei vătămate ori prejudiciate sau
a altei persoane pentru care aceasta este ţinută să răspundă (art. 8).
Dreptul la acţiune pentru repararea pagubelor se prescrie în termen de 3 ani, care curge de la data
la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştiinţă de existenţa pagubei, a defectului şi a
identităţii producătorului, iar acţiunea pentru repararea pagubei nu poate fi introdusă după împlinirea
a 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul respectiv în circulaţie (art. 11).
Acţiunea pentru repararea pagubelor produse este de competenţa instanţei de judecată în a cărei
rază teritorială s-a produs paguba, se află sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului(art. 12).
5. 5. Răspunderea statului pentru erori judiciare

În cazul condamnării sau al arestării pe nedrept, reglementate de art. 504 şi urm. C. pr. pen. ,
daunele datorate de stat trebuie să prezinte o justă şi integrală despăgubire care să cuprindă pierderea
pe care creditorul a suferit-o şi beneficiul de care a fost lipsit.
Art. 504 C. proc. pen. se referă la repararea pagubei suferite de cel condamnat pe nedrept, deci la
acoperirea oricărei pagube, adică atât a prejudiciului material efectiv suferit, cât şi la daunele morale.
Se iau în calcul toate veniturile de care cel arestat şi condamnat a fost lipsit pe întreaga perioadă
cât a fost privat de libertate. Despăgubirile trebuie să aibă ca bază de calcul salariul de bază şi sporul
de vechime de care reclamantul a fost lipsit, cu toate indexările survenite până în momentul
soluţionării litigiului definitiv. Despăgubirea va cuprinde şi compensarea în bani a concediului de
odihnă neefectuat, precum şi suma cheltuielilor judiciare, în procesul penal şi de subzistenţă în
penitenciar.
Potrivit prevederilor înscrise în art. 504 şi urm. C. proc. pen. , răspunderea civilă a statului se
constituie într-o răspundere legală care operează indiferent dacă situaţia generatoare de daune, adică
condamnarea sau reţinerea pe nedrept, a fost determinată de reaua-credinţă, de neglijenţa gravă, sau
de eroarea în care s-au aflat organele sale care au provocat-o.
Potrivit aceloraşi dispoziţii legale, răspunderea statului pentru fapta organelor sale nu este
condiţionată decât de întinderea pagubei suferite de cel îndreptăţit la acţiune, fără nicio restricţie sau
distincţie în raport cu natura sau componentele prejudiciului, ori cu forma sau modalitatea culpei.
Confom art. 506 C. pr. pen. acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana
îndreptăţită, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau
în întreţinerea sa. Această acţiune poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii
definitive după caz a hotărârilor instanţei de judecată, sau a ordonanţelor procurorului.
Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui
circumscripţie domiciliază, chemând în judecată statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor
Publice.
În cazul în care a fost acordată repararea pagubei, statul are acţiune în regres împotriva aceluia
care, cu rea credinţă sau din gravă neglijenţă a provocat situaţia generatoare de daune.
Întrebări:
1. Definiţi răspunderea civilă ?
2. Care este sediul materiei pentru răspundere în Codul civil ?
3. Enunţaţi teoriile pe care se fundamentează răspunderea civilă?
4. Enumeraţi şi explicaţi funcţiile răspunderii ?
5. Indicaţi asemănările şi deosebirile dintre răspunderea delictuală şi cea contractuală ?
6. Comparaţi răspunderea civilă delictuală cu răspunderea penală?
7. Explicaţi felurile răspunderii civile delictuale ?
8. Enunţaţi condiţiile generale ale răspunderii civile ?
9. Ce condiţii trebuie să îndeplinească prejudiciul. Enumeraţi felurile prejudiciului ?
10. Încălcarea unui simplu interes este de natura a antrena răspunderea. În ce condiţii ?
11. Care sunt modalităţile de reparare a prejudiciului nepatrimonial ?
12. Există posibilitatea reparării unui prejudiciu prin pierderea unei şanse ?
13. Pentru a fi reparat prejudiciul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
Enumeraţile ?
14. Enumeraţi situaţiile în care prejudiciul suferit se cumulează cu prestaţia obţinută de
la un terţ, cât şi cele care nu se cumulează ?
15. Enumeraţi principiile care guvernează repararea prejudiciului?
16. Stabiliţi care este întinderea reparări prejudiciului în răspunderea delictuală şi
contractuală ?
17. Care sunt regulile generale stabilite de doctrina şi practică în ceea ce priveşte
repararea prejudiciului ?
18. Sunt îndreptăţite la despăgubiri persoanele care se aflau în drept în întreţinerea
victimei. Dar cele care erau în fapt, neavând un drept potrivit Codului civil ?
19. Există posibilitatea ca după intervenirea unei hotărâri definitive de acordare a
despăgubirilor să se mai ceară şi alte despăgubiri. În ce condiţii ?
20. Definiţi fapta ilicită ?
21. Enumeraţi şi explicaţi cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei ?
22. Care sunt condiţiile pentru a ne afla în prezenţa abuzului de drept ?
23. Enunţaţi şi expplicaţi criteriile propuse pentru detrminarea raportului de cauzalitate

?
24. Definiţi, arătaţi structura şi formele vinovăţiei ?
25. Enunţaţi şi explicaţi cauzele care înlătură vinovăţia ?
26. Care sunt cazurile de răspundere pentru fapta altuia şi care este fundamentul
acesteia ?
27. Care sunt condiţiiel generale şi speciale al răspunderii părinţilor pentru fapta ilicită
a copiilor lor ?
28. Explicaţi situaţiile privitoare la comunitatea de locuinţă ?
29. Explicaţi fundamentul răspunderii institutori şi artizani pentru faptele ilicite ale
elevilor şi ucenicilor lor cât şi condiţiile speciale al răspunderii?
30. Explicaţi teoriile pe care se fundamentează răspunderea comitentului pentru fapta
prepusului cât şi condiţiile răspunderii ?
31. În ce situaţii se poate antrena răspunderea spitalului pentru fapta medicului ?
32. Care comitent va răspunde în cazul în care prepusul a fost detaşat la o altă unitate în
interesul acesteia ?
33. Se poate antrena răspunderea comitentului pentru faptele prepusului, fapte care nu
au legătură cu funcţia încredinţată or exercitate abuziv. Explicaţi soluţia dată ?
34. Care este efectul răspunderii comitentului şi în ce temei poate regresa împotriva
prepusului ?
35. Care este cazul în care comitentul se poate exonera de răspundere ?
36. În ce articol se reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
Dar raspunderea părinţilor pentru copii ?
37. Explicaţi fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale cât şi
condiţiile acesteia ?
38. Ce se înţelege prin pază juridică şi pază materială ?
39. Explicaţi fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri?
40. Care sunt condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri şi cauzele de exonerare
de răspundere ?
41. Care este termenul de prescripţie pentru daunele nucleare, dar pentru repararea
prejudiciului cauzat de lucruri ?
42. În ce cazuri se antrenează raspunderea proprietar pentru ruina edificiului şi care sunt
condiţiile pentru angajarea acesteia ?
43. Împotriva cărei persoane poate regresa proprietarul care a plătit despăgubirile ?
44. Ce trebuie să dovedească partea vătămată pentru a putea fi reparată paguba acesteia
?
45. În ce condiţii este exonerat producătorul de răspundere pentru pagubele create de
produsele defecte ?
46. Care sunt condiţiile în care statul răspunde pentru prejudiciile prin erori judiciare ?
47. În ce termen poate fi introdusă acţiunea pentru reparare prejudici prin erori
judiciare, şi ce posibilitate are statul pentru a recupera prejudiciul plătit ?
MODULUL VII
Faptul juridic licit
• Consideraţii generale
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
Bucureşti 2002.
1994.
Consideraţii generale
1. Noţiunea faptelor juridice. În cadrul izvoarelor obligaţiilor sunt analizate pe lângă actele
juridice şi faptele juridice.
Faptele juridice, în general, sunt fie evenimentele juridice, fie acţiunile omeneşti de producerea
cărora legea leagă producerea unor efecte juridice.
Noţiunea de fapte juridice civile prezintă două accepţiuni, în sens restrâns şi în sens larg.
În sens restrâns, faptul juridic desemnează evenimentele materiale, adică acelea care se produc
independent de voinţa omului şi care produc efecte juridice, precum şi faptele voluntare ale
persoanelor fizice şi juridice săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care potrivit legii
generează asemenea efecte.
În sens larg, faptul juridic desemnează atât faptul juridic în sens restrâns, cât şi actul juridic.
Aşadar, spre deosebire de actul juridic, faptul juridic, în sensul restrâns al noţiunii, reprezintă
acea acţiune a omului săvârşită fără intenţia de a produce anumite efecte juridice, acestea
producându-se însă în virtutea legii, independent de voinţa autorului, uneori chiar împotriva acestei
voinţe.
2. Clasificarea faptelor juridice. Clasificarea faptelor juridice se poate realiza în funcţie de mai
multe criterii:
- în raport de natura lor. În raport de criteriu naturii lor, faptele juridice considerate a fi izvor de
obligaţii se clasifică în evenimente juridice şi acţiuni omeneşti.
Evenimentele juridice sunt acele împrejurări sau fapte naturale care se produc independent de
voinţa omului, dar de producerea cărora legea leagă producerea unor efecte juridice materializate în
naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile (de exemplu: naşterea, moartea ,
scurgerea timpului, etc).
Spre deosebire de evenimentele juridice care se produc independent de voinţa omului, acţiunile
omeneşti sunt fapte voluntare ale omului de producerea cărora legea leagă producerea unor efecte
juridice materializate în naşterea, modificarea ori stingerea unor raporturi juridice civile concrete.
- în raport de sfera de cuprindere şi de întelesul folosit. În funcţie de acest criteriu, faptele juridice
se clasifică în fapte juridice în sens larg şi fapte juridice în sens restrâns.
În categoria faptelor juridice în sens larg (lato sensu) intră atât evenimentele juridice, cât şi
acţiunile omeneşti săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, deci şi actele juridice.
Din categoria faptelor juridice în sens restrâns fac parte: evenimentele juridice şi acţiunile
omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce anumite efecte juridice. Faptele juridice în sens restrâns,
se pot clasifica în două mari categorii:
- fapte juridice licite (care nu contravin dispoziţiilor legale), adică gestiunea de afaceri, plata lucrului
nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză;
- fapte juridice ilicite (prin care se încalcă diposziţiile legii) şi dau naştere la răspunderea civilă
delictuală.
- după criteriul drepturilor civile cărora le dau naştere. În raport de felul drepturilor subiective
civile care le dau naştere, faptele juridice se clasifică în: fapte juridice ca izvoare ale obligaţiilor
civile şi fapte juridice ca moduri de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale
principale.
Sunt izvoare ale obligaţiilor civile: contractul, actul unilateral de voinţă, îmbogăţirea fără just
temei, gestiunea de afaceri, plata lucrului nedatorat şi delictul civil.
În categoria modurilor originare de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale
sunt incluse faptele juridice: ocupaţiunea, accesiunea, adjuncţiunea, confuziunea, specificaţiunea,
uzucapiunea, dobândirea lucrului mobil şi a fructelor lui prin posesiunea de bună-credinţă.
3. Reglementarea faptelor juridice licite. Codul civil român reglementează faptele juridice
licite în capitolul IV intitulat “Despre cvasicontracte” din titlul III al cărţii a III a însă consacrând
dispoziţii normative numai cu privire la gestiunea de afaceri (art. 997-991) şi la plata lucrului
nedatorat (art. 992-997). Îmbogăţirea fără justă cauză nu este reglementata de legiuitor, fiind o
creaţie a practicii judecătoreşti şi a literaturii de specialitate.
Faptele juridice ilicite cauzatoare de prejudicii constituie izvoare de obligaţii şi sunt reglementate
de Codul civil în capitolul V intitulat “Despre delicate şi cvasidelicte”din titlul III al cărţii a IIIa (art.
998-1003).
Codul civil roman de la 1846 încadrează gestiunea de afaceri şi plata nedatorată în categoria
cvasicontractelor. Deşi art. 986 C. civ. defineşte cvasicontractul ca fiind “un fapt licit şi voluntar,
din care se naşte o obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi”, în literatura de
specialitate această definiţie a fost criticată pe bună dreptate ca “inexactă şi inutilă” întrucât
elementele la care face trimitere (acordul de voinţă şi capacitatea de exerciţiu pentru valabila
încheiere a actului) sunt în contradicţie cu ceea ce presupune o faptă juridică licită (lipsa acordului de
voinţă şi eventualitatea ca debitorul angajat din punct de vedere juridic să nu aibă capacitate de
exerciţiu).
Sub . Gestiunea de afaceri

1. Noţiune. Conform art. 987 C. civ. , gestiunea de afaceri este faptul juridic licit prin care o
persoană (gerant) săvârşeşte din proprie iniţiativă fără împuternicire acte materiale sau juridice în
folosul sau în interesul altei persoane (gerat). Gestiunea de afaceri îşi are reglementarea juridică în
dispoziţiile art. 987-991 C. civ.
2. Condiţii. Condiţiile gestiunii de afaceri sunt următoarele: obiectul gestiunii, utilitatea
gestiunii şi atitudinea părţilor faţă de gestiune.
a) să existe o gestiune (gerare) de afaceri constând în săvârşirea unor acte material (repararea unui
bun aparţinând geratului)sau a unor acte juridice(plata unor taxe).
În principiu, actele de gestiunie nu trebuie să depăşească sfera actelor de administrare. Actul de
administrare în material gerării intereselor altei persoane trebuie raportat nu la un anumit bun privit ut
singuli, ci la întreg patrimonial geratului. Astfel, gerantul poate încheia şi acte de dispoziţie, care
raportate la patrimonial geratului capătă semnificaţia unor acte de administrare, de exemplu,
vânzarea unor bunuri perisabile supuse stricăciunii ce aparţin geratului.
b) gestiunea de afaceri să fie utilă geratului, adică prin săvârşirea gestiunii să se evite o pierdere,
pagubă în patrimonial geratului. Utilitatea se apreciază în momentul în care a fost săvârşită gestiunea.
c) actele de gestiune să fie săvârşite din propria iniţiativă a gerantului fără împuternicirea geratului
şi chiar fără ştirea acestuia. Dacă geratul ar cunoaşte actele făcute de gerant nu ar mai fi vorba de
gestiune, ci eventual de un contract de mandat.
d) actele de gestiune să fi fost săvârşite cu intenţia de a gera interesele altuia şi de a obliga pe great
la restituirea cheltuielilor făcute în interesele acestuia. Dacă gerantul nu solicit restituirea acestor
cheltuieli, acţiunea sa este considerată un act juridic cu titlu gratuit (liberalitate sau act dezinteresat).
Gerantul poate lucra atât în interes propriu cât şi în interesul altei persoane.
e) gerantul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, condiţie esenţială pentru a putea
contracta. În ceea ce-l priveşte pe great, întrucât voinţa sa nu joacă vreun rol, capacitatea sa de
exerciţiu, nu prezintă relevanţă în gestiunea de afaceri.
3. Efectele gestiunii de afaceri. Gestiunea de afaceri dă naştere la drepturi şi obligaţii reciproce
între gerant şi great.
3. 1. Obligaţiile gerantului. Gerantul are următoarele obligaţii:
- obligaţia de a continua gestiunea începută până în momentul în care geratul sau moştenitorii săi vor
fi în măsură să o preia (art. 987-988 C. civ. ). Dacă continuarea gestiunii ar fi prejudiciabilă pentru
gerant va putea să o întrerupă fără să răspundă;
- obligaţia de a efectua acte de gestiune cu diligenţa unui bun proprietar (art. 989 C. civ. ).
Răspunderea gerantului pentru eventualul prejudiciu cauzat geratului prin îndeplinirea actelor de
gestiune intervine numai dacă paguba este rezultatul dolului;
- obligaţia de a da socoteală geratului până când va preda gestiune;
- obligaţia de a executa obligaţiile asumate faţă de terţi în măsura în care a încheiat acte juridice în
nume propriu cu terţii, dar de care urmează să beneficieze geratul
3. 2. Obligaţiile geratului. Geratul are următoarele obligaţii:
- obligaţia de a indemniza pe gerant pentru toate cheltuielile necesare şi utile făcute în interesul
gestiunii. Până la plata acestor cheltuieli, gerantul are un drept de retenţie asupra bunului la care e
referă gestiunea de afaceri;
- obligaţia de a executa, faţă de terţi, toate obligaţiile decurgând din actele încheiate în numele său de
gerant.
4. Proba gestiunii de afaceri. Proba gestiunii de afaceri se face în funcţie de natura juridică a
operaţiunilor îndeplinite de gerant. Astfel, dacă gerantul săvârşeşte fapte materiale, acestea se pot
dovedi cu orice mijloc de probă, iar dacă săvârşeşte acte juridice acestea se pot dovedi conform
mijloacelor admise de legiuitor în materia actelor juridice, cu precizarea că faţă de actele respective
geratul este considerat terţ, şi prin urmare el va putea face dovada cu orice mijloc de probă.
.Plata lucrului nedatorat

1. Noţiune. Plata lucrului nedatorat constă în executarea de o persoană către o altă persoană a
unei plăţi la care nu era ţinută(obligată)dar pe care a efctuat-o din eroare şi fără intenţia de a achita
datoria altuia.
Persoana care a efectuat o asemenea plată nedatorată se numeşte solvens, şi este creditorul
obligaţiei de restituire a ceea ce a plătit, iar cel ce a primit plata se numeşte accipiens, care devine
debitorul aceleaşi obligaţii. Plata lucrului nedatorat îşi are reglementarea juridică în dispoziţiile art.
992-997 C. civ.
2. Condiţii. Condiţiile plăţii nedatorate sunt următoarele:
a) prestaţia pe care a executat-o solvens-ul să fi fost făcută cu titlu de plată (solutio), indiferent de
obiectul ei:o sumă de bani, un bun individual determinat sau determinat prin caractere generice;
b) să nu fi existat din punct de vedere juridic în raporturile dintre solvens şi accipiens datoria în
vedea căreia s-a efectuat plata. Astfel, plata poate privi o datorie care nu a existat niciodată sau plata
poate privi o datorie care a existat, dar fusese deja stinsă;plata poate privi o datorie care a existat, dar
în loc să se facă adevăratului creditor, se face unei alte persoane sau plata poate fi făcută de un alt
debitor decât cel adevărat.
c) plata să fi fost făcută din eroare. În cazul în care solvensul ştie că plăteşte ceva nedatorat,
acţiunea sa va putea fi interpretată ca fiind o liberalitate făcută adevăratului debitor sau ca o gestiune
de afaceri.
Există două situaţii în care, deşi solvens-ul nu a fost în eroare, se naşte obligaţia de restituire:
- o primă situaţie este atunci când debitorul a făcut o plată şi a pierdut chitanţa liberatorie, iar
creditorul îi pretinde din nou plata, pe care debitorul o face a doua oară pentru a evita o urmărire
silită. Dacă se găseşte chitanţa liberatorie se poate cere restituirea plăţii nedatorate, deşi ea nu a fost
făcută din eroare;
- o a doua situaţie este aceea a restituirii plăţii efectuate în temeiul unei obligaţii sancţionate cu
nulitate absolută.
3. Efectele plăţii nedatorate. Plata lucrului nedatorat are ca efect naşterea unui raport obligaţional
între accipiens şi solvens, în temeiul căruia accipiensul este obligat să restituie ceea ce a primit
nedatorat. La rândul său, şi solvensul poate avea anumite obligaţii faţă de accipiens.
3. 1. Obligaţiile accipiensului. Obligaţia accipiensului de a restitui plata nedatorată variază ca
întindere după cum la data plăţii accipiensul era de bună-credinţă sau de rea-credinţă.
Accipiensul se bună-credinţă va fi obligat:
- să restituie bunul, dar va păstra fructele ca orice posesor de bună credinţă (art.994 C. civ. );
- dacă a înstrăinat lucrul să restituie numai preţul primit şi nu valoarea lucrului (art.996 alin. 2 C. civ.
);
- accipiesnul de bună-credinţă va fi liberat de obligaţia de restituire dacă lucrul primit ca plată
nedatorată a pierit fortuit (art. 995 alin. 2 C. civ. ).
Accipiensul de rea-credinţă va fi obligat;
- să restituie lucrul primit, inclusiv fructele percepute (art. 994 C. civ. );
- dacă a înstrăinat lucrul să restituie valoarea lui la data introducerii acţiunii în justiţie, indiferent de
preţul pe care l-a primit (art. 996 alin. 1 C. civ. );
- dacă lucrul a pierit fortuit să restituie valoarea acestuia la data introducerii acţiunii în justiţie,
exceptând cazul în care ar dovedi că lucrul a pierit şi dacă se afla la solvens (art. 995 alin. 1 C. civ. ).
3. 2. Obligaţiile solvensului. Solvensul este obligat să restituie cheltuielile necesare şi utile pe
care le-a făcut atât accipiensul de bună-credinţă cât şi accipiensul de rea-credinţă.
4. Acţiunea în restituirea plăţii nedatorate. Acţiunea în restituirea plăţii nedatorate poate fi
intentată de către solvens sau de către creditorii chirografari ai solvensului pe calea acţiunii oblice.
În situaţia în care plata nedatorată a fost făcută unei alte persoane decât adevăratului creditor,
acesta nu poate solicita restituirea pe temeiul plăţii nedatorate, ci pe baza îmbogăţirii fără justă cauză.
Acţiunea în restituire(repetiţiune) este o acţiune patrimonială care se prescrie în termenele de
prescripţie prevăzute de Decretul 167/1958, termen care se calculează din momentul în care solvensul
a cunoscut sau trebuia să cunoască împrejurarea că plata a fost nedatorată.
Există anumite cazuri în care obligaţia de restituire nu există:
- în cazul obligaţiilor civile imperfecte(naturale), achitate de către debitor de bunăvoie(art. 1092 C.
civ. );
- când plata s-a făcut pe temeiul unui contract nul pentru o cauză imorală gravă, conform principiului
nemo auditur propriam turpitudinem allegans;
- când plata s-a făcut în baza unui contract anulabil pentru incapacitatea uneia dintre părţi;
- în cazul în care plata a fost făcută de o altă persoană decât debitorul, iar creditorul accipiens a
distrus cu bună-credinţă titlul constatator al creanţei sale.
Îmbogăţirea fără just temei

1. Noţiune. Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane se
măreşte pe seama patrimoniului altei persoane, în lipsa oricărui temei juridic, care să justifice
mărirea patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia.
Din acest fapt juridic rezultă obligaţia pentru cel care îşi vede mărit patrimoniul său de a restitui,
în limita măririi, către cel care şi-a diminuat patrimoniul. Acestuia din urmă i se recunoaşte
posibilitatea intentării unei acţiuni în justiţie (actio de in rem verso) prin care pretinde restituirea.
2. Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire. Pentru intentarea acţiunii în restituire se cer
a fi întrunite unele condiţii materiale şi juridice.
Condiţiile materiale sunt următoarele:
- mărirea unui patrimoniu poate constra într-un lucru primit, într-o liberare de datorie, în evitarea
unei cheltuieli sau pierderi, în îmbunătăţirile aduse unui lucru, în folosirea unui lucru, etc;
- micşorarea corelativă a unui alt patrimoniu care, prin simetrie, poate consta întru-un lucru plătit,
într-o liberare de datorie, într-o prestaţie făcută, într-o cheltuială sau pierdere, sau în lipsirea de
folosinţă unui lucru, etc;
- existenţa unei legături între mărirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, în sensul că ambele
fenomene sunt efectul unei caute unice.
Condiţiile juridice sunt următoarele:
- absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, adică să nu
existe un temei juridic(lege, contract, hotărâre judecătorească) pentru aceasta;
- absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite. Acţiunea în restituire are
un caracter subsidiar fiind admisibilă numai dacă persoana al cărei patrimoniu a fost diminuat nu are o
altă acţiune.
3. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză. Persoana care s-a îmbogăţit fără justă cauză devine
debitorul obligaţiei de restituire către cel al cărui patrimoniu a fost diminuat şi care devine creditorul
dreptului de a pretinde restituirea.
În principiu, restituirea se face în natură, iar când aceasta nu mai este posibilă, prin echivalent cu
următoarele limitări:
- cel ce şi-a mărit patrimoniul nu poate fi obligat să restituie decât în măsura creşterii patrimoniului
său, iar această creştere trebuie apreciată la momentul intentării acţiunii. Prin urmare, dacă bunul cu
care s-a îmbogăţit a pierit fortuit până în momentul intentării acţiunii, obligaţia de restituire încetează.
Dacă lucrul a fost vândut va trebui restituită valoarea lui din momentul introducerii acţiunii;
- cel care şi-a micşorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decât diminuarea patrimoniului său,
deoarece altfel s-ar îmbogăţi el fără un temei juridic.
4. Prescripţia acţiunii. Acţiunii în restituire este supusă termenului general de prescripţiei de trei
ani. Termenul începe să curgă, conform art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/1985, din momentul în
care cel ce şi-a micşorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi unui
patrimoniu cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire şi împotriva căruia se îndreaptă acţiunea în
restituire.
Natura juridică a faptelor licite

Pentru a determina natura juridică a faptelor licite, este util a face unele comparaţii între aceste
instituţii. De asemenea, în stabilirea naturii juridice a faptelor licite este necesară şi raportarea
acestora la alte instituţii juridice cu care ele se înrudesc.
Între cele trei fapte juridice licite există asemănări, cât şi deosebiri. Elementul de asemănare este
dat de faptul că toate aceste instituţii se întemeiază pe ideea de ordin etic că nimeni nu se poate
îmbogăţi în dauna altuia.
Cu toate acestea, între aceste instituţii, există importante deosebiri.
Gestiunea de afaceri se deosebeşte de îmbogăţirea fără just temei prin aceea că, în cazul gestiunii
de afaceri geratul restituie cheltuielile făcute de gerant indiferent de avantajele obţinute, pe când în
cazul îmbogăţirii fără just temei, despăgubirile nu pot depăşi limita sporirii efective a patrimoniului
celui care se îmbogăţeşte în dauna altuia. În timp ce gestiunea de afaceri are drept temei juridic voinţa
de a se obliga a gerantului, în cazul îmbogăţirii fără just temei un asemenea temei nu există.
Întrucât efectele actelor săvârşite de gerant se resfrâng asupra geratului, se poate vorbi si de o
asemănare între gestiunea de afaceri şi contractul de mandat. Cu toate acestea, între cele două instituţii
există multe deosebiri determinate de faptul că în timp ce mandatarul lucrează în baza unei
împuterniciri primite de la mandant, gerantul nu are nici o împuternicire; mandatarul răspunde
indiferend de forma culpei sale, în timp ce gerantul va răspunde numai dacă culpa sa îmbracă forma
intenţiei (dolului). Mandantul este obligat numai în limitele puterilor conferite, spre deosebire de
gerant, care este ţinut numai în mărusa utilităţii gestiunii. Fiind un contract intuitu personae, mandatul
încetează la moartea uneia dintre părţi, în timp ce gestiunea de afaceri continuă şi după moartea
geratului până când moştenitorii acestuia o pot prelua. Gestiunea de afaceri se poate transforma în
contract de mandat, în situaţia în care gerantul află despre gestiune şi îl împuterniceşte pe gerat să o
continue.
Între plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără just temei există asemănări numai în cazul în care
accipiensul este de bună-credinţă, deoarece restituirea se face în limitele îmbogăţirii. În cazul în care
accipiensul este de rea-credinţă obligaţia de restituire diferă de cea a îmbogăţitului din punctul de
vedere al întinderii, fiind mult mai riguroasă în cazul plăţii nedatorate.
Îmbogăţirea fără just temei se aseamănă şi cu răspunderea civilă delictuală, elementele de
asemănare constând în acoperirea prejudiciului de către cel care printr-o faptă ilicită a produc cuiva o
pagubă.
Îmbogăţirea fără just temei se deosebeşte însă de răspunderea civilă delictuală întrcât aceasta din
urmă implică elementul de culpă, în timp ce îmbogăţirea fără just temei nu are la bază culpa
primitorului. Repararea prejudiciului rezultat din cauzarea de prejudicii trebuie să se facă integral, în
timp ce obligaţia de restituire în cazul îmbogăţirii fără just temei are limite.
În concluzie, pe baza acestor particularităţi specifice fiecărui fapt licit, gestiunea de afaceri, plata
lucrului nedatorat cât şi îmbogăţirea fără just temei constituie izvoare distincte de obligaţii, cu condiţii
şi efecte juridice proprii. Acesta este motivul pentru care considerăm, de lege ferenda, că cele trei
fapte licite să fie reglementate ca izvoare de obligaţii distincte, de sine stătătoare.
Întrebări:
1. Definiţi gestiunea de afaceri şi arătaţi părţile ei ?
2. Enumeraţi condiţiile gestiunii de afacere şi explicaţi-le ?

3. Enumeraţi drepturile şi obligaţiile gerantului şi geratului ?
4. Indicaţi probele gestiunii de afaceri şi natura juridică a acesteia?
5. Definiţi plata lucrului nedatorat şi arătaţi părţile acestui raport juridic ?
6. Enumeraţi condiţiile plăţii nedatorate ?
7. Enumeraţi drepturile şi obligaţiile accipiensului şi solvensului
8. Arătaţi cazurile în care nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate ?
9. Arătaţi termenul de prescripţie şi natura juridica a plăţii nedatorate ?
10. Definiţi îmbogăţirea fără justă cauză şi enumeraţi condiţiile pentru a intenta
acţiunea în restituire ?
11. Care sunt drepturile şi obligaţiile părţilor în cadrul îmbogăţiri fără justă cauză ?
12. Arătaţi termenul de prescripţie şi natura juridica a îmbogăţiri fără justă cauză ?
MODULUL VIII
OBLIGAŢII COMPLEXE
• Consideraţii privind obligaţiile complexe
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
Bucureşti 2002.
1994.
Consideraţii privind obligaţiile complexe

De la regula conform căreia raportul juridic obligaţional este unul simplu (sau pur şi simplu) ce
curpinde numai elementele structurale ale raportului juridic de obligaţie (subiecţii, obiectul,
conţinutul şi sancţiunea), prin excepţie există şi unele raporturi juridice de obligaţie complexe.
În raport de elementul care determină complexitatea raportului juridic, putem vorbi de:
- obligaţii afectate de modalităţi (termenul şi condiţia);
- obligaţii plurale determinate de o pluralitate de obiecte (obligaţii alternative şi facultative)sau de
o pluralitate de subiecte (obligaţii conjucte, solidare, in solidum, indivizibile).
Obligaţii afectate de modalităţi

În doctrină, modalitatea actului juridic a fost definită ca fiind acel element care constă într-o
împrejurare ce are influenţă asupra efectelor pe care le produce sau trebuie să le producă un asemenea
act. Această împrejurare influenţează efectele juridice ale actului, fie sub aspectul executării
obligaţiei (termenul), fie sub aspectul existenţei acesteia (condiţia).
1. Termenul
1. 1. Noţiune. În principiu, orice obligaţie poate fi afectată de termen. Termenul este elementul
viitor şi sigur în privinţa producerii lui, până la care este amânată începerea sau stingerea exercitării
drepturilor şi executării obligaţiilor (art. 1022 C. civ. ).
1. 2. Clasificare. Termenul se clasifică după mai multe criterii:
a. În raport de efectele produse, termenul poate fi:
- suspensiv, care amână începerea exercitării drepturilor ori executării obligaţiilor până la
împlinirea lui;
- extinctiv, care amână stingerea exercitării unui drept ori încetarea unei obligaţii până la
împlinirea lui.
b. În funcţie de cunoaştere sau necunoaşterea momentului când termenul se va împlini,
acesta poate fi:
- cert, când data împlinirii lui se cunoaşte din momentul naşterii raportului obligaţional;
- incert, când data împlinirii lui este sigură, dar nu este cunoscută în momentul încheierii raportului
obligaţional.
c. În raport de izvorul său, termenul poate fi:
- voluntar(convenţional), cel stabilit de părţi prin convenţie;
- legal, stabilit de lege;
- judiciar, cel acordat de instanţa de judecată, de exemplu termenul de graţie.
d. În funcţie de cel căruia îi profită, termenul poate fi:
- stabilit în favoare debitorului, prin care debitorul poate plăti mai înainte, dar nu poate fi silit de
creditor la aceasta;
- stabilit în favoarea creditorului, prin care creditorul poate cere executarea obligaţiei înainte de
împlinirea termenului, fără ca debitorul să se poată opune;
- stabilit atât în favoarea debitorului cât şi în favoarea creditorului, prin care executarea anticipată a
obligaţiilor este posibilă cu acordul ambelor părţi.
e. În raport de modul cum rezultă din raportul juridic obligaţional, termenul poate fi:
- expres, când rezultă formal, direct din raportul juridic obligaţional;
- tacit, adică termenul care rezultă indirect din actul juridic, fiind dedus din natura acestuia sau din
împrejurările în care el se execută.
1. 3. Efectele termenului. Avem în vedere efectele termenului suspensiv şi termenului extinctiv:
a. efectele termenului suspensiv. Termenul suspensiv nu afectează existenţa obligaţiei ci doar
exigibilitatea ei, astfel că rezultă următoarele consecinţe:
- plata făcută de debitor înainte de scadenţă este considerată a fi o plată valabilă, şi nu una
nedatorată, ea fiind interpretată ca o renunţare la beneficiul termenului (art. 1023 C. civ. );
- până la împlinirea termenului, creditorul poate lua măsuri de conservare;
- până la împlinirea termenului nu curge termenul de prescripţie şi nu poate fi opusă compensaţia
de către creditor debitorului, deoarece creanţa sa nu este încă exigibilă;
- când termenul suspensiv a fost stipulat în favoarea debitorului, creditorul nu poate pretinde plata
înainte de împlinirea lui;
- în contractele translative, debitorul unui bun cert devine proprietarul lucrului şi suportă riscul (res
perit domino), chiar dacă transmiterea este afectată de un termen suspensiv, afară numai dacă părţile
au convenit să se suspende şi transmiterea dreptului de proprietate.
b. efectele termenului extinctiv. Raportul juridic obligaţional îşi produce efectele doar până în
momentul împlinirii termenului extinctiv, care marchează momentul stingerii obligaţiei.
2. Condiţia
2. 1. Noţiune. Conform art. 1004 C. civ. , condiţia reprezintă un eveniment viitor şi nesigur în
privinţa producerii lui, de care depinde însăşi existenţa (naşterea ori desfiinţarea) raportului juridic
obligaţional.
2. 2. Clasificare. Condiţia se clasifică după mai multe criterii:
a. după efectele produse, condiţia poate fi:
- suspensivă, când de împlinirea ei depinde naşterea raportului juridic obligaţional (art. 1017C.
civ. );
- rezolutorie, când îndeplinirea ei duce la desfiinţarea retroactivă a raportului juridic
obligaţional(art. 1019 C. civ. ).
b. după cauza de care depinde împlinirea sau neîmplinirea condiţiei, aceasta poate fi:
- cauzală, când relizarea ei depinde de întâmplare, de hazard şi nu de voinţa unei părţi (art. 1005
C. civ. );
- mixtă, când realizarea sau nerealizarea ei depinde de voinţa uneia dintre părţi şi de cea a altei
persoane (art. 1007 C. civ. );
- potestativă, când realizarea sau nerealizarea ei depinde de voinţa unei din părţi (art. 1005 C. civ.
). Această condiţie este de două feluri:potestativă simplă, când depinde atât de voinţa uneia dintre
părţi, când realizarea sau nerealizarea depinde exclusiv de voinţa unei părţi.
c. în raport de modul de formare, condiţia poate fi:
- pozitivă, atunci când condiţia urmează să se îndeplinească;
- negativă, atunci când condiţia urmează sa nu se îndeplinească.
d. în raport de faptul dacă condiţia este producătoare de efecte juridice valide, poate fi
caracterizată:
- imposibilă, atunci când aceasta este imposibil a se produce, fie fizic (material), fie juridic
(imposibilitate juridică);
- ilicită, atunci când aceasta contravine unei dispoziţii legale sau tinde spre obţinerea unui rezultat
ilicit;
- imorală, atunci când acesta constă în săvârşirea unor fapte care contravin regulilor bunelor
moravuri.
2. 3. Efectele condiţiei. Efectele condiţiei se produc în principiu retroactiv, adică din momentul
naşterii raportului juridic obligaţional afectat de această modalitate.
Efectele trebuie analizate după cum condiţia este suspensivă sau rezolutorie.
2. 3. 1. Efectele condiţiei suspensive. În cadrul acestei categorii trebuie să distingem efectele

anterioare îndeplinirii (pendente conditione), efectele care se produc la împlinirea condiţiei (eveniente
conditione) şi efectele condiţiei care nu s-a îndeplinit:
a. efectele condiţiei pendente conditione. În perioada cuprinsă între momentul încheierii obligaţiei
condiţionale şi momentul când realizarea sau nerealizarea condiţiei devine certă, condiţia produce
următoarele efecte:
- creditorul nu poate pretinde plata de la debitor;
- plata făcută de debitor în această perioadă nu este o plată valabilă, deci nu este o executare
valabilă a obligaţiei, aşa încât se poate pretinde restituirea ei;
- obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie;
- în acest interval de timp nu curge prescripţia extinctivă;
- riscurile pieirii fortuite a obiectului obligaţiei de a da un lucru individual determinat sunt în
sarcina debitorului, întrucât actul încheiat sub condiţie suspensivă nu transferă imediat dreptul de
proprietate.
Cu toate aceste efecte, creditorului i se recunosc anumite prerogative:poate face acte de conservare
(art. 1016 C. civ. ), poate cere şi obţine garanţii pentru creanţa sa (gaj, ipotecă, fidejusiune) şi poate
ceda prin acte inter vivos şi de mortis causa dreptul său condiţional (art. 1015 C. civ. ).
b. efectele condiţiei eveniente conditione. Dacă condiţia s-a împlinit, obligaţia îşi produce efecte
pentru trecut:
- plata făcută pendente conditione, deşi nedatorată, devine valabilă şi nu se mai poate cere
restituirea ei;
- transmisiunile de drepturi făcute pendente conditione de către titularul dreptului condiţional
rămân valabile.
De la efectul retroactiv (ex tunc) al efectelor eveniente conditione există câteva excepţii:prescripţia
extinctivă curge numai de la data împlinirii condiţiei;fructele culese de înstrăinătoru îi aparţin, deşi
dreptul său dispare cu efect retroactiv, actele de administrare făcute de înstrăinător pendente
conditione rămân valabile şi riscurile realizate pendente conditione cad în sarcina înstrăinătorului,
chiar dacă datorită efectului retroactiv, ele ar fi trebuit să fie în sarcina dobânditorului.
c. Efectele condiţiei suspensive care nu s-a îndeplinit. Dacă condiţia nu s-a îndeplinit, părţile se
află în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi existat raportul obligaţional. Astfel prestaţiile efectuate
de părţi vor fi restituite, garanţiile realie constituit se desfiinţează şi drepturile constituite de debitor cu
privire la lucru se consolidează.
2. 3. 2. Efectele condiţiei rezolutorii sunt următoarele:
a. Efectele pendente conditione. Raportul obligaţional pendente conditione se înfăţişează a fi un
contract pur şi simplu, neafectat de modalităţi, pe perioada până la împlinirea condiţiei, ceea ce
produce următoarele efecte:
- creditorul poate cere executarea obligaţiei, iar debitorul este obligat să o execute;
- debitorul unui bun cert sub condiţie rezolutorie suportă riscurile în calitate de proprietar;
- dreptul dobânditorului unui bun sub condiţie rezolutorie se poate transmite prin acte între vii
(inter vivos) şi din cauză de moarte (de mortis causa).
b. efectele condiţiei rezolutorii eveniente conditione. În situaţia în care condiţia s-a împlinit,
raportul juridic obligaţional se desfiinţează cu efect retroactiv:părţile îşi vor restitui una alteia
prestaţiile primite, iar drepturile constituite de dobânditor pendente conditione se desfiinţează şi ele cu
efect retroactiv.
De la efectul retroactiv al împlinirii condiţiei rezolutorii se admit unele excepţii:riscurile pendente
conditione cad în sarcina dobânditorului pentru că acesta era proprietarul, actele de administrare
făcute de dobânditor sub condiţie rezolutorie rămân valabile, iar fructele culese de dobânditor rămân
proprietatea sa. În actele cu executare succesivă, efectele îndeplinirii condiţiei rezolutorii se produc
numai pentru viitor (ex nunc), nu şi pentru trecut (ex tunc), întrucât una din prestaţii nu este
susceptibilă de restituire.
c. efectele condiţiei rezolutorii când evenimentul condiţiei nu s-a împlinit. În situaţia în care
condiţia nu s-a implinit, actul juridic încheiat sub condiţie rezolutorie se consolidează definitiv, fiind
considerat a fi pur si simplu de la încheiere.
2. 4. Comparaţia între termen şi condiţie. Cele două modalităţi (condiţie şi termen) se aseamănă
prin faptul că ambele sunt modalităţi ale contractului şi sunt evenimente viitoare.
Între cele două modalităţi există numeroase deosebiri. Astfel, în timp ce termenul este un
eveniment viitor şi sigur în privinţa producerii lui, condiţia este un eveniment viitor, dar nesigur în
privinţa producerii lui. Spre deosebire de termen care produce efecte numai pentru viitor (ex nunc),
condiţia produce efecte pentru trecut (ex tunc).
O altă deosebire importantă este dată de faptul că termenul afectează numai executarea raportului
obligaţional, în timp ce condiţia afectează însăşi existenţa acestuia.
2. 5. Comparaţie între sarcină şi condiţie. Deşi ambele sunt modalităţi ale raportului juridic
obligaţional, între acestea există mai multe deosebiri. Spre deosebire de condiţie care se aplică atât în
cazul contractelor cu titlu oneros cât şi în cazul contractelor cu titlu gratuit, sarcina se întalneşte numai
în cazul contractelor cu titlu gratuit.
Dacă condiţia operează de drept, rezoluţiunea pentru neexecutare sau revocarea (în cazul
contractului de donaţie) pentru neîndeplinirea sarcinilor impuse trebuie cerute instanţei de judecată.
De asemenea, în timp ce condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic, sarcina nu afectează
existenţa acestuia.
Obligaţia cu pluralitate de obiecte
Obligaţiile complexe cu pluralitate de obiecte sunt specifice acelor raporturi juridice în temeiul
cărora debitorul datorează creditorului mai multe prestaţii. Acestea se clasifică în obligaţii alternative
şi obligaţii facultative.
1. Obligaţia alternativă
1. 1. Noţiune. Obligaţia alternativă, prevăzută de art. 1026 – 1033 C. civ. , reprezintă acea
obligaţie al cărei obiect constă în două sau mai multe prestaţii, dar debitorul se poate elibera
executând numai una dintre ele.
În principiu, alegerea prestaţiei care trebuie executată aparţine debitorului, ea aparţinând
creditorului numai dacă există stipulaţie expresă în acest sens (art. 1027 C. civ. ).
Debitorul unei prestaţii alternative nu poate pretinde creditorului să primească fracţiuni din fiecare
prestaţie drept plată a datoriei, deoarece s-ar contraveni principiului indivizibilităţii (art. 1028 C. civ.
).
1. 2. Efecte. Dacă dreptul de a alege aparţine debitorului, se produc următoarele efecte:
- în situaţia în care debitorul nu optează la scadenţă, creditorul poate cere executarea silită pentru
oricare din prestaţiile datorate, dar numai pentru una dintre ele;
- dacă una dintre prestaţiile alternative este ilicită, imorală sau imposibilă, obligaţia devine pură şi
simplă;
- obligaţia se consideră simplă şi dacă obligaţia are două obiecte şi numai unul dintre ele piere saus
nu mai poate fi predat din orice altă cauză, chiar imputabilă debitorului. Debitorul nu poate oferi
creditorului în schimb preţului lucrului pierdut, fiind obligat să execute celălalt obiect al obligaţiei;
- atunci când ambele lucruri au pierit, dar unul din culpa debitorului, el va fi obligat să plătească
preţul acestuia din urmă (art. 1030 alin. 2 C. civ. ).
Conform art. 1031 C. civ. , în situaţia în care alegerea aparţine creditorului se pot întâşni
următoarele efecte:
- dacă unul dintre cele două lucruri ale obligaţiei a pierit, fără culpa debitorului, creditorul va lua
pe cel rămas;
- când numai unul din lucruri a pierit, iar pieirea lui este imputabilă debitorului, creditorul poate
cere sau lucrul rămas sau preţul acelui care a pierit;
- dacă ambele lucrului ce fac obiectul obligaţiei au pierit, din culpa debitorului, creditorul poate, la
alegerea sa, să ceară preţul unuia dintre ele;
- dacă ambele lucruri au pierit, unul prin caz fortuit sau de forţă majoră, iar altul datorită culpei
debitorului, creditorul poate cere numai preţul acelui din urmă lucru;
- atunci când ambele lucruri au pierit fortuit, debitorul este liberat de obligaţie (art. 1032 C. civ. ).
2. Obligaţia facultativă
2. 1. Noţiune. Obligaţia facultativă este aceea în care debitorul se obligă la o prestaţie unică, cu
facultatea pentru el se a se elibera executând o altă prestaţie determinată.
Acest tip de obligaţie nu este consacrat de vreo dispoziţie legală, ci reprezintă o creaţie a doctrinei
juridice.
2. 2. Efecte. Obligaţia facultativă produce următoarele efecte juridice:
- creditorul obligaţiei facultative poate cere în justiţie numai executarea prestaţiei principale,
cealaltă prestaţie fiind subsidiară şi constituie numai o posibilitate (in facultate solutionis)de a se
elibera pentru debitor.
- pieirea fortuită a obiectului prestaţiei principale produce stingerea obligaţiei facultative, pe când o
astfel de împrejurare nu va determina stingerea obligaţiei alternative decât atunci când, prin caz fortuit
sau de forţă majoră, au pierit toate lucrurile la care se refereau prestaţiile;
- dacă obiectul obligaţiei facultative este ilicit sau imposibil, întreaga obligaţie rămâne ineficientă,
chiar dacă prestaţia subsidiară este posibilă şi licită;obligaţiile alternative nu sunt supuse desfiinţării
când numai una din prestaţii este imposibilă sau ilicită, ci rămân valabile în privinţa celorlalte
prestaţii, restrângându-se doar dreptul de opţiune.
Obligaţia cu pluralitate de subiecte

Raportul juridic obligaţional poate avea nu numai o pluralitate de obiecte, dar şi o pluralitate de
subiecte, adică mai mulţi creditori şi un singur debitor, un singur creditor şi mai multi debitori sau mai
multi creditori şi mai multi debitori.
Obligaţiile cu pluralitate de subiecte sunt:obligaţiile conjuncte (divizibile), obligaţiile indivizibile,
obligaţiile solidare şi obligaţiile in solidum.
Regula este dată de obligaţiile conjuncte (potrivit cărora drepturile şi obligaţiile se divid), iar
excepţiile sunt date de obligaţiile solidare, obligaţiile in solidum şi obligaţiile indivizibile.
1. Obligaţiile conjucte (divizibile)
1. 1. Noţiune. Obligaţia conjuctă sau divizibilă este acea obligaţie cu pluralitate de subiecte(mai
mulţi creditori sau mai mulţi debitori) între care creanţa sau datoria se divide de plin drept.
În principiu, obligaţia conjuctă există ca urmare a decesului debitorului sau creditorului, care lasă
mai mulţi moştenitori, situaţie în care obligaţia se împarte sub ambele laturi (activă şi pasivă) între
aceştia din urmă. Moartea debitorului ori creditorului este faptul juridic care transformă obligaţia
pură şi simplă într-o obligaţie conjunctă(divizibilă).
Obligaţia poate fi conjunctă chiar din momentul naşterii sale, dacă raportul juridic s-a născut între
mai multe părţi. De exemplu, doi coproprietari vând un impobil aceluiaşi cumpărător, care nu va
putea fi obligat să plătească fiecărui creditor, decât partea din preţ corespunzătoare dreptului de
proprietate din bunul vândut.
1. 2. Efecte. Din caracterul obligaţiei conjuncte, adică coexistenţa a tot atâtea raporturi de
obligaţie independente unele de altele, după câţi creditori ori debitori există, rezultă următoarele
efecte:
- dacă există mai mulţi creditori, fiecare poate urmări pe debitor numai pentru partea lui din
creanţă;
- dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare este obligat să execute numai partea sa din datorie şi nu
poate fi urmărit decât pentru această parte;
- dacă unul din debitori devine insolvabil, consecinţele insolvabilităţii sunt suportate de creditor
întrucât acesta nu poate urmări pe ceilalţi debitori pentru partea de datorie la care a fost obligat
debitorul insolvabil;
- punerea în întârziere a debitorului şi întreruperea prescripţiei efectuată de unul din creditori nu
profită şi celorlalţi creditori;
- punerea în întârziere a debitorului şi întreruperea prescripţiei faţă de unul din debitori nu produce
efecte faţă de ceilalţi debitori.
2. Obligaţiile solidare
2. 1. Noţiune. Obligaţia solidară (solidaritatea), reglementată de art. 1034 – 1056 C. civ. ,
reprezintă acea obligaţie cu subiecte multiple în cadrul căreia fiecare creditor solidar poate cere
debitorului întreaga datorie (solidaritatea activă) sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la
executarea integrală a prestaţiei datorate creditorului (solidaritatea pasivă).
Caracteristicile acestei obligaţii este faptul că nici datoria şi nici creanţa nu se divid între debitori,
respectiv creditori, iar titlul creanţei dă dreptul fiecăruia dintre creditori să pretindă plata integrală a
creanţei.
Obligaţiile solidare se pot naşte din acte juridice ( convenţia şi testamentul) sau dintr-o dispoziţie
specială a legii.
2. 2. Solidaritatea activă
2. 2. 1. Noţiune. Conform art. 1034 C. civ. , obligaţia este solidară între mai mulţi creditori,
când titlul creanţei dă dreptul fiecăruia dintre creditori să ceară debitorului comun plata întregii
creanţe datorate, iar plata făcută numai unuia dintre creditori are drept efect liberarea valabilă a
debitorului comun faţă de toţi creditorii săi solidari.
Această formă de solidaritate se întâlneşte mai rar, deoarece prezintă inconventul de a pune un
creditor la discreţia celuilalt care primeşte întreaga prestaţie şi care refuză să-i acorde partea sa de
creanţă. De aceea, solidaritatea trebuie stipulată expres. Solidaritatea activă nu se naşte în puterea
legii, ea avându-şi izvorul în convenţia părţilor sau în testament.
2. 2. 2. Efectele solidarităţii active. În privinţa efectelor solidarităţii active trebuie deosebit între
raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul lor comun pe de o parte, şi raporturile dintre creditorii
solidari, pe de altă parte:
- raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul lor comun. Fiecare creditor are dreptul la
plata integrală a creanţei, iar plata făcută unuia din ei liberează pe debitor.
Dacă debitorul nu a fost chemat în judecată de un creditor solidar poate plăti oricăruia dintre
aceştia. Dacă debitorul a fost chemat în judecată de un creditor solidar, debitorul nu poate face plata
decât acestuia.
- raporturile dintre creditorii solidari. În raporturile dintre ei, creditorii solidari acţionează unul
în favoarea celorlalţi pe baza împuternicirii primite de la aceştia.
Fiecare din ei are obligaţia să conserve creanţa comună, dar nu pot face nimic de natură să
înrăutăţească situaţia celorlalţi creditori solidari. De aici rezultă că oricare dintre creditori poate
încasa creanţa în întregime, chitanţa dată de acesta liberând pe debitor;punerea în întârziere şi daunele
interese moratorii cerute de un creditor profită şi celorlalţi creditori. De asemenea, dacă unul dintre
creditorii solidari provoacă întreruperea prescripţiei, aceasta profită tuturor creditorilor (art. 1036 C.
civ. ).
Împuternicirea primită de fiecare dintre creditori se referă numai la conservarea creanţei, astfel că
un singur creditor nu poate face acte de dispoziţie cu privire la întreaga creanţă fără a avea
consimţământul celorlalţi creditori solidari, iar dacă asemenea acte s-au făcut totuşi numai de către un
singur creditor fără consimţământul celorlalţi, efectele se vor restrânge numai la acel creditor, pentru
ceilalţi creditori, creanţa rămânân solidară.
Hotărârea judecătorească obţinută de unul dintre creditori produce efecte care profită şi celorlalţi
creditori numai dacă sunt favorabile acestora.
Creditorul care a primit întreaga creanţă este obligat s-o împartă cu ceilalţi creditori, afară numai
dacă dovedeşte că obligaţia a fost contractată în interesul său (art. 1037 C. civ. ).
2. 3. Solidaritatea pasivă
2. 3. 1. Noţiune. Potrivit cu art. 1039 C. civ. , obligaţia solidară pasivă este aceea obligaţie cu
mai mulţi debitori, la care creditorul este îndreptăţit să ceară oricărui codebitor executarea integrală a
prestaţiei care formează obiectul obligaţiei.
2. 3. 2. Izvoare. Izvoarele solidarităţii pasive sunt:voinţa părţilor şi legea.
Solidaritatea pasivă legală se întâlneşte în următoarele cazuri:
- cei care au cauzat împreună un prejudiciu unei persoane răspund solidar faţă de victimă (art.
1003 C. civ. );
- mandanţii care au numit acelaşi mandatar răspund solidar pentru toate efectele mandatului (art.
1551 C. civ);
- executorii testamentari, pentru aceeaşi succesiune, răspund solidar pentru bunurile mobile
încredinţate (art. 918 C. civ. )
- anteprenorul şi arhitectul răspund solidar pentru dărâmarea unei construcţii din cauza unui viciu
al acesteia ori al terenului (art. 1483 C. civ. ).
Solidaritatea nu se prezumă, ea trebuie stipulată expres şi trebuie dovedită de cel care p invocă.
2. 3. 3. Caracteristicile obligaţiei solidare pasive. Obligaţia solidară pasivă prezintă următoarele
caracteristici:
- obligaţia solidară are un singur obiect, debitorii datorând una şi aceeaşi prestaţie către creditor;
- obligaţia fiecăruia dintre debitorii solidari este distinctă de obligaţia celorlalţi. Astfel, dacă
obligaţia unui debitor poate fi anulabilă, obligaţiile celorlalţi codbitori rămân valabile. Pot coexista
obligaţiile pure şi simple cu obligaţiile afectate de o modalitate (termen sau condiţie);
- fiecare dintre codebitorii solidari este obligat faţă de creditor ca şi cum ar fi vorba de un singur
debitor, chiar dacă în raporturile lor cu creditorul, se obligă unii pentru ceilalţi şi fiecare pentru toti;
- obligaţia solidară devine divizibilă în situaţia în care se transmite prin succesiune, fiecare
moştenitor fiind ţinut pentru partea sa, nu şi pentru părţile celorlalţi comoştenitori.
2. 3. 4. Efectele solidarităţii pasive. În privinţa efectelor solidarităţii pasive trebuie deosebit între
raporturile dintre codebitori şi creditorul lor comun, pe de o parte, şi raporturile dintre codebitori, pe
de altă parte:
- raporturile dintre codebitori şi creditorul lor comun. Efectul principal al solidarităţii pasive
este obligaţia fiecărui codebitor de a plăti datoria în întregime.
Creditorul are posibilitatea de a alege pe debitorul cel mai solvabil, evitând astfel riscul ce
însoţeşte obligaţia divizibilă de a fi urmărit un codebitor insolvabil. Urmărirea unui codebitor nu
împiedică pe creditor a urmări şi pe ceilalţi codebitori solidari (art. 1043 C. civ. ).
Astfel, fiecare debitor în parte poate fi urmărit de creditor pentru totalitatea datoriei care alcătuieşte
obiectul obligaţiei, iar plata făcută în întregime de unul din codebitori liberează pe toţi debitorii
solidari faţă de creditorul lor comun.
Un codebitor solidar reprezintă pe ceilalţi codebitori în toate actele care au drept scop să stingă sau
să micşoreze obligaţia (art. 1056 C. civ. ). Acest mandat de reprezentare operează şi în cazul
actelor prin care se urmăreşte a se asigura păstrarea şi conservarea obligaţiei solidare, nu şi celor care
fac datoria mai oneroasă decât este.
Solidaritatea pasivă mai produce şi unele efecte secundare privind următoarele acte:
- punerea în întârziere. Punerea în întârziere a unui codebitor solidar, produce efecte faţă de toţi
ceilalţi codebitori solidari (art. 1044 C. civ. );
- întreruperea prescripţiei. Acţiunea intentată în contra unuia dintre codebitorii solidari face ca
prescripţia să se întrerupă faţă de ceilalţi codebitori solidari(art. 1045 C. civ. );
- cerea privind dobânzilor. Cererea privind acordarea dobânzilor făcută de creditor împotriva
unuia dintre codebitorii solidari, face să curgă dobânzile faţă de toţi debitorii (art. 1046 C. civ. );
- tranzacţia. Tranzacţia nefavorabilă făcută de un codebitor cu creditorul nu poate fi opusă
celorlalţi codebitori solidari. Altfel, s-ar încălca regula potrivit căreia reprezentarea reciprocă a
codebitorilor de către unu dintre ei priveşte numai actele care au drept scop micşorarea sau stingerea
datoriei.
Un debitor obligat solidar poate să opună creditorului diferite excepţii pentru a fi apărat de plata
datoriei (art. 1047 C. civ. ). Aceste excepţii pot fi comune, care pot fi opuse de oricare din debitorii
solidari şi personale, care nu pot fi opuse decât de unul sau unii dintre debitori.
Excepţiile comune sunt: cauzele de nulitate care afectează voinţa părţilor;modalităţile comune
tuturor acordurilor de voinţă şi cauzele de stingere a datoriei faţă de toţi codebitorii solidari (plata,
darea în plată acceptată de creditor, novaţia, remiterea de datorie în întregime, compensaţia care
priveşte întreaga datorie, pieirea fortuita a lucrului etc. ).
Excepţiile personale se grupează pe două categorii:excepţii personale care foloses indirect şi
celorlalţi codebitori şi excepţiile pur personale, care pot fi invocate numai către un codebitor solidar
şi îi profită numai lui.
- raporturile dintre codebitori. Efectul principal al solidarităţii pasive cu privire la raporturile
dintre codebitorii solidari este acela că ori de câte ori numai unul dintre codebitori plăteşte întreaga
datorie, prestaţia executată se împarte de plin drept între codebitori şi trebuie suportată de toţi. Dupa
efectuarea plăţii, între codebitorii solidari datoria este conjunctă.
Astfel, codebitorul care a plătit întreaga datorie este îndreptăţit să se întoarcă împotriva celorlalţi
debitori solidari şi să le pretindă tot ce a plătit peste partea lui, având dreptul la un regres divizat.
Temeiul regresului îl constituie subrograţia legală în dreptul creditorului plătit, mandatul sau
gestiunea de afaceri, caz în care codebitorul plătitor capătă poziţia unui simplu creditor chirografar al
codebitorului pentru care a plătit.
În situaţia când, întorcându- se în contra codebitorilor solidari, creditorul constată că unul sau o
parte dintre aceştia sunt insolvabili, riscul insolvabilităţii acestora îl suportă ceilalţi codebitori solidari
solvabili, şi nu creditorul.
2. 3. 5. Solidaritatea pasivă şi fidejusiunea. Solidaritatea pasivă se înfăţişează pentru creditor, ca
o adevărată garanţie a executării creanţei sale, pentru că îi este permis să pretindă plata întregii datorii
de la oricare dintre debitorii obligaţi solidar şi, la nevoie să urmărească pe oricare dintre ei.
Deşi solidaritatea pasivă se aseamănă cu fidejusiunea, creditorii solidari comportându-se în fapt ca

nişte garanţi personali în privinţa părţii din datorie ce depăşeşte cota ce revine fiecăruia dintre ei, între
cele două instituţii juridice există deosebiri esenţiale.
În timp ce codebitorii solidari sunt cu toţii debitori principali, fidejusorii sunt debitori subsidiari şi
pot opune beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune. Prin beneficiul de discuţiune, orice
fidejusor poate pretinde să fie urmărit mai întâi debitorul principal şi numai dacă acesta este insolvabil
să înceapă urmărirea în contra sa. Prin beneficiul de diviziune, fidejusorul pretinde ca urmărirea să se
poată divide pe toţi fidejusorii, creditorul obţinând de la fiecare fidejusor numai partea pentru care ei
au garantat.
Codebitorii solidari nu pot opune debitorului nici beneficiul de discuţiune, nici pe cel de diviziune.
2. 3. 6. Încetarea solidarităţii pasive. Solidaritatea pasivă încetează la moartea unuia din
codebitorii solidari, situaţie în care datoria devine divizibilă între moştenitori, şi prin renunţarea la
solidaritate, care poate să fie totală sau parţială.
3. Olbigaţiile in solidum
3. 1. Noţiune. Obligaţia in solidum reprezintă o creaţie a doctrinei şi a jurisprudenţei, având
trăsături asemănătoare obligaţiilor solidare, dar şi caracteristici ale unei categorii distincte de obligaţii.
Existenţa, conţinutul şi specificul acestei obligaţii a constituit un subiect de controversă în
literatura de specialitate.
Se consideră că obligaţiile in solidum ar fi obligaţii solidare imperfecte. Această opinie se
întemeiază pe efectul principal al solidarităţii pasive de a datora creditorului acelaşi obiect (prestaţie)
de către fiecare debitor. Întrucât solidaritatea (perfectă) nu este prezumată de lege, există numai
solidaritatea imperfectă, adică limitată la efectul principal.
Într-o altă opinie, pe care o susţiem, se consideră că obligaţia in solidum este o categorie distinctă
de obligaţii. Obligaţiile in solidum sunt acele cazuri cu pluralitate de debitori care prezintă caractere
distincte, prin care se diferenţiază de celelalte cazuri ale pluralităţii pasive.
3. 2. Caracteristicile obligaţiei in solidum. Caracteristicile acestei obligaţii sunt:
- este o formă a obligaţiilor cu pluralitate de debitori, care datorează acelaşi obiect
(prestaţie)creditorului comun;
- codebitorul obligat in solidum are calitatea de garanat, deci nu este debitor principal, nu are o
cotă- parte din datorie care să-i aparţină în virtutea altor temeiuri juridice;el este obligat pentru altul şi
nu alături de altul;
- obligaţiile in solidum pot lua naştere din fapte juridice sau din acte juridice;
- în cazul obligaţiei in solidum, fiecare debitor este ţinut de o datorie distinctă, spre deosebire de
solidaritatea pasivă în care debitorii sunt ţinuţi pentru aceeaşi datorie.
3. 3. Cazuri de obligaţie in solidum. Există obligaţie in solidum în următoarele cazuri:
- obligaţia generată de fapta ilicită săvârşită de prepus în îndeplinirea funcţiilor ce i-au fost
încredinţate de către comitent, obligaţie ce incumbă deopotrivă comitentului şi presupusului şi al cărei
obiect este repararea prejudiciului cauzat victimei;
- obligaţia de întreţinere stabilită de lege în sarcina părinţilor pentru copiii lor minori;
- obligaţia ce incumbă asiguratorului (codebitor garant) şi asiguratului de a-i despăgubi pe aceia
care au fost prejudiciaţi de către acesta din urmă prin fapte pentru care s-a asigurat.
3. 4. Efectele obligaţiei in solidum. Fiecare debitor poate fi urmărit pentru tot ceea ce creditorul
are dreptul, pentru că fiecare este ţinut personal. Plata făcută de unul dintre codebitori îi pune pe
ceilalţi la adăpostul unei eventuale urmăriri din partea creditorului, întrucât acesta nu poate cumula de
mai multe ori prestaţia la care are dreptul.
4. Obligaţiile indivizibile
4. 1. Felurile indivizibilităţii. Obligaţiile indivizibile sunt de două feluri, determinate de izvoarele
sale:de natura prestaţiei care formează obiectul obligaţiei (indivizibilitate naturală) şi voinţa părţilor
(indivizibilitate voluntară):
- indivizibilitate naturală. Conform art. 1057 C. civ. , obligaţia este indivizibilă, atunci când
obiectul ei, fără a fi denaturat, nu este susceptibil a fi împărţit nici în mod material, nici în mod
intelectual.
Indivizibilitatea naturală derivă aşadar din natura prestaţiei şi se întâlneşte atunci când este vorba
de o obligaţie de a face sau de a nu face şi în cazul obligaţiei de a da care este indivizibilă din punct
de vedere intelectual.
- indivizibilitatea voluntară. Conform art 1058 C. civ. , indivizibilitatea voluntară sau

convenţională intervine atunci când, deşi obiectul obligaţiei este divizibil prin natura sa, părţile se
înţeleg să considere obligaţia ca fiind indivizibilă.
4. 3. Efectele obligaţiilor indivizibile. Trebuie făcută distincţia între efectele indivizibilităţii
active şi indivizibilităţii pasive:
- efectele indivizibilităţii active. În cazul decesului unuia dintre creditori, oricare din ceilalţi
creditori poate pretinde debitorului executarea integrală a prestaţiei ce formează obiectul obligaţiei
indivizibile. Plata făcută oricăruia dintre creditori liberează pe codebitori.
Punerea în întârziere sau întreruperea prescripţiei, făcute numai de către unul dintre creditori, vor
produce efecte faţă de toţi creditorii.
- efectele indivizibilităţii pasive. Efectul principal al indivizibilităţii pasive îl constituie
posibilitatea obligării fiecăruia dintre debitori de a executa în întregime prestaţia datorată (art. 1062
C. civ. ).
Debitorul chemat în judecată poate introduce în cauză pe celalţi debitori pentru a fi obligaţi
împreună la executarea prestaţiei datorate (art. 1065 C. civ. ).
4. 4. Comparaţia între solidaritate şi indivizibilitate. Între solidaritate şi indivizibilitate există
atât asemănări dar şi deosebiri.
Cele mai importante asemănări date de faptul că oricare creditor poate pretinde totul şi fiecare
debitor este ţinut pentru tot ceea ce datorează. Solidaritatea şi indivizibilitatea reprezintă excepţia de
la regula divizibilităţii obligaţiilor.
Cele mai importante deosebiri sunt determinate de izvorul şi de întinderea efectelor celor două
obligaţii. În timp ce solidaritatea izvorăşte din lege sau din convenţie, indivizibilitatea se datorează
naturii obiectului sau a convenţiei părţilor.
Întinderea efectelor solidarităţii se opreşte la ce între care s-a născut raportul solidar, pentru
moştenitori creanţa sau datoria, după caz, transmiţându-se fracţionat, în timp ce întinderea
indivizibilităţii depăşeşte cercul subiectelor raportului juridic civil între care a intervenit raportul
juridic, transmiţându-se către moltenitori. Astfel, succesorii debitorului solidar nu mai poate fi ţinut la
plată la fel ca autorul său, întrucât datoritâ transmisiunii succesorale, obligaţia devine divizibilă.
Datoria indivizibilă rămâne însă ca atare şi pentru moştenitorii debitorului obligaţiei indivizibile, ea
nefiind afectată de decesul unuia dintre obligaţi.
Întrebări:
1. Clasificaţi obligaţiile complexe şi arătaţi utilitatea lor practică ?

2. Definiţi şi clasificaţi termenul ?
3. Enumeraţi efectele termenului şi cazurile de decădere din acesta?
4. Definiţi şi clasificaţi condiţia ?
5. Enumeraţi efectele condiţiei pendente conditione, eveniente conditione, deficiente
conditione ?
6. Enumeraţi asemănările şi deosebirile dintre termen şi condiţie ?
7. Definiţi sarcina ?
8. Definiţi obligaţia alternativă şi facultativă şi enumeraţi efectele produse de acestea ?
9. Care sunt excepţiile de la principiu divizibilităţii obligaţiilor?
10. Definiţi obligaţia conjunctă si arătaţi efectele acesteia ?
11. Enumeraţi efectele solidarităţii active între creditori solidari şi între aceştia şi
debitori ?
12. În ce cazuri intervine solidaritatea pasivă ?
13. Enumeraţi care sunt efectele principale şi secundare ale solidarităţii pasive ?
14. Care sunt excepţiile comune şi personale care pot fi opozabile creditorilor ?
15. În ce cazuri încetează solidaritatea pasivă ?
16. Arătaţi şi explicaţi felurile obligaţiilor indivizibile ?
17. Precizaţi ce efecte produc obligaţiile indivizibile ?
MODULUL IX
Efectele obligaţiilor
• Privire generală asupra efectelor obligaţiilor
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
Bucureşti 2002.
1994.
Privire generală asupra efectelor obligaţiilor

Executarea unei obligaţii civile, indiferent de izvorul ei, constă în îndeplinirea prestaţiilor de către
debitor şi dreptul corelativ al creditorului de a pretinde debitorului său să dea, să facă sau să nu facă
ceva.
Regula în materia executării prestaţiei este că debitorul îndeplineşte obligaţia sa de bună voie.
Dacă executarea prestaţiei nu are loc de bună voie, se recunoaşte creditorului dreptul de a cere
executarea silită a obligaţiilor, în natură sau prin echivalent bănesc.
Dacă se cere executarea în natură a obligaţiilor, executarea este directă şi înseamnă îndeplinirea
prestaţiei însăşi la care s-a obligat debitorul, iar dacă se apelează la despăgubiri, executarea este
indirectă sau prin echivalent bănesc.
Executarea directă ( în natură ) a obligaţiilor civile

1. Noţiune. Executarea directă sau executarea în natură a obligaţiei, reglementată în art. 1092 –
1121 C. civ. , constă în îndeplinirea de bună voie a prestaţiei la care debitorul s-a obligat prin
raportul juridic de obligaţie.
Regula generală este că debitorul execută obligaţia asumată de bună voie. Executarea voluntară a
obligaţiei de către debitor, fără a deosebi în privinţa obiectului ei, se numeşte plată.
Dacă în mod obişnuit plata semnifică numai remiterea unei sume de bani, în limbaj juridic plata
semnifică executarea oricărei obligaţii de către debitor, indiferent de obiectul ei.
Plata constituie în acelaşi timp efectul speficic al obligaţiilor civile dar şi modul direct de stingere
al acestora, deoarece are ca urmare stingerea raportului juridic de obligaţie prin executarea obiectului
său, adică prin realizarea scopului (rezultatului) urmărit de părţile acestui raport.
Plata se mai poate înfăţişa şi ca un act juridic animo solvendi, o convenţie între cel care plăteşte
(debitorul) şi cel care primeşte (creditorul).
2. Reglementare juridică. Deşi plata (executarea directă) constituie efectul specific al obligaţiilor
civile, ea este reglementată în capitolul consacrat modurilor de stingere a acestora (art. 1092- 1121
C. civ. ) 261
3. Executarea voluntară a obligaţiilor. Plata
3. 1. Persoanele ţinute să facă plata. Potrivit art. 1093 C. civ. 262, plata poate fi făcută de orice
persoană: debitorul, persoana ţinută alături de debitor (codebitorul) sau pentru el (fidejusorul), o altă
persoană interesată şi chiar orice persoană neinteresată. Această ordine nu este imperativă, pentru că
astfel creditorul ar trebui să refuze plata venită din partea altor persoane decât debitorul.
În primul rând este chemat la plată debitorul, întrucât el este parte în raportul juridic de obligaţie,
şi anume, este subiectul pasiv (reus debendi), adică partea care şi-a asumat această obligaţie.
Debitorul poate plăti în mod valabil, fie personal, fie prin reprezentant.
Plata poate fi făcută de un codebitor solidar, deoarece creditorul poate alege codebitorul urmărit.
Plata poate fi făcută şi de către o persoană obligată pentru debitor, adică de fidejusorul care a
garantat executarea obligaţiei.
De asemenea, plata poate fi făcută de o persoană interesată în stingerea raportului juridic de

obligaţie intervenit între părţi (creditor şi debitor). De exemplu, dobânditorul unui imobil ipotecat
care face plata în locul debitorului pentru a se evita urmărirea silită pornită în contra acestuia din
urmă.
Plata mai poate fi făcută şi de către o persoană neinteresată, care poate plăti în numele debitorului,
fie în baza unui contract de mandat, fie în cadrul unei gestiuni de afaceri, fie în nume propriu,
situaţie în care suntem în prezenţa unei liberalităţi facute de terţ debitorului, având ca obiect ceea ce
el datora creditorului său.
De la principiul potrivit căruia plata poate fi făcută de orice persoană, există câteva excepţii
reglementate expres de Codul civil :
- în cazul obligaţiilor intuitu personae, plata nu poate fi făcută decât de către devitorul obligaţiei
(art. 1094 C. civ. ) 265 ;
- când părţile au convenit ca plata să nu fie făcută de altcineva decât de debitor (art. 1083 C. civ ).
Cu privire la executarea unei obligaţii de a da un bun cert, plata trebuie înfăptuită de proprietarul
lucrului (art. 1095 alin. 1 C. civ ), proprietar care trebuie să aibă capacitatea de a face acte juridice
translative de proprietar, sub sancţiunea nulităţii.
Dacă obiectul plăţii constă într-o sumă de bani sau în bunuri consumptibile prin întrebuinţare,
restituirea acestora nu se poate cere dacă creditorul le-a consumat cu bună- credinţă, chiar atunci când
plata s-a făcut de o persoană care nu avea capacitate deplină de exerciţiu sau nu era proprietarul
bunurilor (art. 1095 alin. 2 C. civ ).
În situaţia în care plata s-a făcut cu un bun aparţinând altei persoane proprietarul are la îndemână
acţiunea în revendicare, dar creditorul o poate paraliza fie prin invocarea uzucapiunii, fie prin
invocarea dobândirii proprietăţii bunurilor mobile corporale prin posesia de bună-credinţă (art. 1909
C. civ).
3. 2. Persoanele întreptăţite să primească plata. Plata poate fi primită de creditor, de
moştenitorii săi după moartea creditorului, de cesionar (în cazul în care creanţa a fost dobândită prin
cesiune), de reprezentantul legal sau convenţional al creditorului şi de un terţ, atunci când acesta este
desemnat de justiţie a primi plata.
Există anumite situaţii în care plata este valabilă chiar dacă a fost făcută altei persoane decât
creditorului sau împuternicitului său:
- când plata a fost făcută unei persoane care nu avea calitatea de a primi dar a fost ratificată de
creditor sau a profitat acestuia (art. 1096 alin. 2 C. civ. );
- când plata a fost făcută cu bună-credinţă unei persoane care are în posesiunea sa creanţa, chiar
dacă ulterior, posesorul a fost evins (art. 1097 C. civ. ). Textul de lege priveşte plata cu bună credinţă
unui creditor aparent, cum ar fi cazul moştenitorului care la momentul plăţii are posesia creanţelor
defunctului, dar ulterior este înlăturat de la succesiune.
Cel ce primeşte plata trebuie să aibă calitatea de a putea primi şi să aibă capacitata deplină de
exerciţiu. Dacă cel ce primeşte nu are capacitatea deplină de exerciţiu, sancţiunea este nulitatea
relativă a acestei operaţii, cu obligaţia pentru plătitor de a plăti din nou adevăratului creditor.
Această obligaţie nu subzistă atunci când în executarea întocmai a obligaţiei asumate, iar debitorul
trebuie să plătească exact ceea ce, şi cât datorează. Creditorul nu poate fi obligat să primească un alt
lucru chiar dacă valoarea acetuia este egală sau mai mare decât lucrul datorat.
În cazul în care obiectul obligaţiei este un bun cert, debitorul este liberat prin predarea bunului în
starea în care se află în momentul predării lor. Debitorul nu răspunde de pieirea şi de stricăciunile
lucrului, decât dacă acestea s-au produs din vina sa ori a persoanelor pentru care este ţinut să
răspundă, cu excepţia cazului când deteriorările s-au produs după punerea sa în întârziere (art. 1102
C. civ). Obligaţia se stinge, dacă debitorul dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi dacă s-ar fi aflat la
creditor, chiar dacă a fost pus în întârziere (art. 1156 alin. 2 C. civ).
Dacă obiectul obligaţiei de a da constă într-o cantitate de bunuri de gen, pieirea sau stricăciunea
acestora înainte de predare nu-l liberează pe debitor, deoarece asupra lor dreptul de proprietate se
transmite din momentul individualizării (predării), potrivit regulei res perit domino.
3. 4. Principiul indivizibilităţii plăţii. Conform principiul indivizibilităţii plăţii, debitorul este
ţinut să facă plata în întregime. Debitorul se liberează numai dacă se plăteşte tot ce datorează deodată,
chiar şi în situaţia în care obiectul plăţii este divizibil prin natura lui (de exemplu, o sumă de bani) şi
nu îl poate obliga pe creditor să primească numai parte din datorie.
Dacă obiectul obligaţiei constă în prestaţii succesive, fiecare prestaţie în parte, la termenele
stabilite, formează obiectul unei plăţi distincte (de exemplu, plata lunară pentru chirie).
De la principiul indivizibilităţii plăţii există câteva excepţii:
- când părţile, prin convenţia lor, stabilesc ca plata să fie divizibilă;
- când debitorul decedează şi lasă mai mulţi moştenitori, datoria se divide între ei, fiecare plătind
partea sa, afară numai dacă obligaţia este indivizibilă (art. 1057 -1058 C. civ);
- când obligaţia se stinge prin compensaţie, situaţia în care creditorul obligaţiei celei mai mari va
primi o plată parţială;
- când plata datoriei se face de către fidejusori, pentru debitor, fiecare dintre aceştia (având
beneficiul de diviziune) îşi va plăti partea sa (art. 1674 C. civ);
- când instanţa acordă debitorului un termen de graţie înlăuntrul căruia plata oate fi eşalonată ( art.
1101 alin. 2 C. civ).
3. 5. Locul plăţii. În principiu, plata se va face la locul convenit de părţi (art. 1104 alin. 1 C.
civ).
Dacă prin convenţie părţile nu au stabilit un loc anume, plata se va face la domiciuliul debitorului;
în acest caz, plata este cherabilă. Dacă plata se face la domiciliul creditorului plata este portabilă.
În situaţia în care obiectul plăţii este un bun cert şi părţile nu au stabilit locul plăţii, atunci aceasta
se va face la locul situării bunului respectiv (art. 1104 alin. 2 C. civ).
Determinarea locului plăţii prezintă o mare importanţă întrucât cheltuielile ocazionate de
transportarea obiectului plăţii se determină în funcţie de locul în care se face plata, iar raporturile
juridice privind executarea obligaţiei cu un element de extraneitate sunt cârmuite de lex loci solutionis
(legea ţării locului unde urmează a se face plata). De asemenea, legea care va cârmui un asemenea
raport juridic poate fi stabilită de părţi (lex causae).
3. 6. Data plăţii. Plata se face atunci când datoria a ajuns la scadenţă, adică atunci când plata a
devenit exigibilă.
În cazul obligaţiilor cu executare imediată, plata este exigibilă din chiar momentul naşterii
creanţei, pe când dacă obligaţia este cu termen, plata este exigibilă la împlinirea termenului stipulat.
Dacă termenul stipulat a fost prevăzut în favoarea creditorului, plata anticipată se poate face numai
cu consimţământul acestuia. Dacă însă termenul a fost prevăzut în favoarea debitorului, plata se poate
face anticipat, fără însă ca creditorul să poată pretinde aceasta mai înainte de împlinirea termenului.
În cazul în care nu s-a prevăzut în favoarea cărei părţi a fost stipulat termenul, este presupus că este
în favoarea debitorului, dacă nu rezultă altfel (art. 1024 C. civ. ).
Dacă termenul a fost prevăzut în favoarea ambelor părţi (de exemplu, un contract de împrumut cu
dobândă) plata trebuie făcută la acel termen, dar părţile pot să convină şi un alt termen pentru plată,
deci plata să fie făcută şi anticipat.
Dacă plata se face cu întârziere, creditorul are dreptul să primească despăgubiri pentru prejudiciul
cauzat prin neexecutarea la termen, iar acordarea acestora este condiţionată de prealabila punere în
întârziere a debitorului.
3. 7. Imputaţia plăţii. Imputaţia plăţii intervine în situaţia în care acelaşi debitor are către acelaşi
creditor mai multe datorii de aceeaşi natură, iar debitorul face o plată care nu acoperă toate datoriile şi
nu se cunoaşte care dintre acestea s-a stins.
Conform art. 1110 – 1113 C. civ., ordinea stingerii obligaţiilor se realizează după următoarele
reguli:
a. Potrivit acordului de voinţă al părţilor, dacă acesta există;
b. În lipsa înţelegerii părţilor, primul chemat să stabilească această ordine este debitorul, care
însă trebuie să respecte câteva reguli:
- plata făcută trebuie să stingă întreaga datorie avută în vedere de debitor;
- între obligaţiile scadente şi nescadente (exigibile şi neexigibile), debitorul va trebui să aleagă
obligaţia scadentă, întrucât altfel s-ar face o plată anticipată pentru o datorie neajunsă la scadenţă;
- plata pe care o face debitorul se va imputa mai întâi asupra dobânzilor şi apoi asupra capitalului,
afară numai dacă creditorul a consimţit a se imputa mai întâi asupra capitalulu (art. 1111 C. civ );
c. Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, creditorul va preciza prin chitanţa liberatorie de
obligaţie care dintre datorii s-a stins prin prestaţia făcută de debitor. Debitorul nu poate contesta
imputaţia făcută de creditor, decât atunci când creditorul, prin manoperele întreprinse, l-a surprins ori
l-a indus în eroare (art. 1112 C. civ) ;
d. Dacă nici una dintre părţi nu s-a ponunţat cu privire la ordinea stingerii datoriilor, aceasta va
opera potrivit legii (art. 1113 C. civ ):
- datoria scadentă se stinge înaintea celei nescadente;
- când toate datoriile sunt scadente, imputaţia operează începând cu cea mai oneroasă, de pildă cu
cea cu dobânda cea mai mare;
- dacă datoriile sunt scadente şi la fel de oneroase, imputaţia operează începând cu datoria cea mai
veche;
-dacă toate datoriile sunt scadente, la fel de oneroase şi de aceeaşi vechime, plata se va imputa
proporţional asupra fiecăreia dintre ele.
Cheltuielile ocazionate de efectuarea plăţii cad în sarcina debitorului (art. 1105 C. civ ), dar
părţile pot conveni ca aceste cheltuieli să fie suportate şi de creditor.
3. 8. Dovada plăţii. Principiul general în materie este prevăzut de art. 1169 C. civ, conform
căruia sarcina probei revine celui ce introduce o acţiune în justiţie, adică reclamantului, care poate să
fie creditorul, care solicitând executarea obligaţiei, trebuie să dovedească existenţa acesteia sau
debitorul, care dacă pretinde că obligaţia s-a stins prin plată, are datoria să dovedească faptul plăţii.
Există câteva situaţii în care faptul plăţii este prezumat de art. 1138 C. civ. : remiterea voluntară a
titlului original al creanţei făcută de creditor către debitor constituie prezumţia legală absolută de
stingere a datoriei şi liberează pe debitor, iar remiterea voluntară a copiei legalizate de pe titlul
creanţei de către debitor, presupune până la proba contrară remiterea datoriei sau plata. Astfel, atunci
când creditorul remite debitorului titlul constatator a creanţei care este înscris sub semnătură privată,
se prezumă absolut liberarea sa prin plată sau prin remitere de datorie. Atunci când se restituie
debitorului titlul original constatator al creanţei, care este înscris autentic sau hotărâre judecătorească
învestită cu forumlă executorie, prezumţia de liberare este relativă.
Diferenţa de valoare probantă a celor două prezumţii este explicată prin faptul că înscrisul sub
semnătură privată este unic, pe când de pe un înscris autentic sau o hotărâre judecătorească se pot face
mai multe copii cu putere probatorie.
În toate celelalte cazuri, dovada plăţii se va face cu chitanţă eliberată de către creditor debitorului.
Potrivit art. 1191 alin. 1 C. civ. , dovada plăţii se va putea face numai prin înscris, dacă obiectul
plăţii este de o valoare mai mare de 250 lei.
În cazul unei imposibilităţi materiale sau morale de a cere creditorului o chitanţă liberatorie,
debitorul va putea face dovada plăţii prin orice mijloc de probă, deci şi prin martori.
3. 9. Oferta urmată de consemnaţiune. Oferta reală urmată de consemnaţiune, reglementată de
art. 586 – 590 C. pr. civ. şi în art. 1114 – 1121 C. civ. , constituie o procedură destinată a permite
debitorului ca, în cazul în care creditorul refuză să primească plata, să-şi poată exercita dreptul
subiectiv civil de a plăti, născut din raportul juridic de plată.
Această procedură curpinde două etape: oferta reală şi consemnarea.
Oferta reală constă într-o notificare pe care debitorul o face creditorului prin intermediul
executorilor judecătoreşti, somnându-l să primească plata.
Dacă creditorul refuză să primească plata, debitorul are la îndemână posibilitatea legală de a o
consemna la dispoziţia acestuia. Refuzul este constatat prin procesul verbal încheiat de executorul
judecătoresc, după care debitorul va depunde suma sau obiectul la bancă pe numele creditorului sub
luare de dovadă. Recipisa de consemnare se va depunde la judecătorie, la corpul executorilor
judecătoreşti şi se va notifica creditorului despre îndeplinirea procedurii, invitându-l să o ridice şi să
încaseze suma consemnată. Dacă creanţa are ca obiect un bun cert, care urmează a fi predat în locul
în care se găseşte, debitorul este obligat să îl someze pe creditor să ridice bunul, însă dacă acesta nu
se conformează, iar debitorul are nevoie de locul unde este depus, el poate lua autorizarea justiţiei
pentru a-l depunde în altă parte (art. 1121 C. civ. ).
4. Executarea silită în natură a obligaţiilor civile
4. 1. Noţiune. În situaţia în care debitorul nu execută voluntar obligaţiile asumate, creditorul are
posibilitatea recunoscută de lege de a cere executarea silită a obligaţiilor ce revin debitorului.
Executarea silită trebuie să se facă, în primul rând în natură, în sensul că debitorul va fi ţinut să
execute obligaţia aşa cum a fost asumată, adică să execute însuşi obiectul obligaţiei, iar dacă, din
motive diferite, această executare nu mai este posibilă, se poate recurge la executarea prin
echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri (daune interese) creditorului pentru prejudiciul
pricinuit datorită faptului că debitorul nu şi-a executat în natură obligaţia.
4. 2. Executarea silită în natură după obiectul lor. În principiu, toate obligaţiiloe pot fi
executate în natură. Executarea silită a obligaţiilor prezintă particularităţi în funcţie de obiectul lor:
obligaţii de a da, de a face sau a nu face:
a. Executarea silită a obligaţiei de a da. Situaţia este diferită, după cum obiectul obligaţiei
constă într-o sumă de bani, bunuri individual determinate sau bunuri de gen.
În cazul în care obiectul obligaţiei de a da îl constituie o sumă de bani, executarea silită este
întotdeauna posibilă, creditorul având un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului, drept
care garantează executarea, poate să transforme în bani bunurile debitorului, pe calea executării silite.
Atunci când obligaţia de a da are ca obiect un bun determinat individual, debitorului îi revin două
obligaţii şi anume, obligaţia de transmitere sau de constituire a dreptului de proprietate ori un alt
drept real asupra bunului respectiv, şi obligaţia de predare a lucrului.
Obligaţia de transmitere ori constituire a unui drept real cu privire la un bun se înfăptuieşte în
momentul realizării acordului de voinţă al părţilor, şi în principiu această obligaţie se poate executa în
natură, chiar în temeiul legii.
Obligaţia de predare este o obligaţie de a face, care va putea fi executată în natură numai dacă
bunul se găseşte la debitor. Dacă debitorul nesocoteşte obligaţia de păstrare a bunului până la
predare, distrugându-l sau ascunzându-l, executarea se va face prin echivalent, întrucât prestaţia în
natură nu îşi mai atinge scopul. În situaţia în care debitorul înstrăinează bunul altei persoane,
creditorul va putea introduce o acţiune în revendicare în contra terţului. Dacă este vorba de un bun
imobil, terţul se poate apăra invocând uzucapiunea, iar dacă este vorba de un bun mobil, acţiunea în
revendicare poate fi paralizată ca urmare a invocării dobândirii proprietăţii prin posesia de bună-
credinţă.
În cazul în care obiectul onligaţiei de a da il constituie un bun de gen, dreptul de proprietate se va
transmite la momentul individualizării bunului, cu consecinţa suportării riscului pieirii de către
dobânditor din acel moment. Creditorul poate alege mai multe posibilităţi: să ceară executara silită în
natură dacă este posibil, să procure din altă parte pe cheltuiala debitorului aceeaşi cantitate de bunuri,
recuperându-şi preţul din vânzarea bunurilor debitorului, sau să accepte executarea prin echivalent,
adică plata de despăgubiri.
b. Executarea silită a obligaţiilor de a fa ce şi de a nu face. Potrivit dispoziţiilor art. 1075 C.
civ, obligaţiile de a face şi de a nu face nu pot executate silit în natură , deoarece ele se transformă în
daune interese atunci când debitorul nu le execută de bunăvoie. Cu toate acestea, întreaga literatură
de specialitate consideră că dispoziţiile art. 1975 C. civil se aplică numai obligaţiei de a face, când
aceasta este o obligaţie intuitu personae, care nu se poate executa silit în natură, având în vedere o
activitate personală din partea debitorului.
Codul civil conţine prevederi care pornesc de la premisa că şi obligaţiile de a face şi de a nu face
pot fi executate silit în natură. Astfel, art. 1077 C. civ. admite executarea silită în natură a obligaţiei
de a face, dacă debitorul nu o execută de bună voie, cu cheltuiala devitorului, iar în privinţa
obligaţiei negative de a nu face art. 1076 C. civ. dă dreptul creditorului să ceară instanţei să oblige
pe debitor să distrugă ceea ce a făcut prin încalcarea acestei obligaţii sau să-l autorizeze pe creditor a
face acelaşi lucru, pe cheltuiala debitorului.
Jurisprudenţa Curţii Supreme a stabilit că în situaţia în care una din părţi refuză să îndeplinească o
obligaţie de a face, instanţele de judecată, în lumina principiului executării în natură a obligaţiei şi
reparării în natură a pagubelor, pot să pronunţe în baza art. 1073 şi 1077 C. civ. o hotărâre care să
ţină loc de contract, care va avea ca efect constitutiv de drepturi, operând transferul proprietăţii de la
data rămânerii definitive a hotărârii.
Prin urmare, sensul tuturor dispoziţiilor legale în această materie este acela de a asigura în primul
rând executarea în natură a obligaţiilor, şi numai în cazul în care aceasta nu mai poate fi posibilă, nici
măcar silit, să se poată trece la executarea prin echivalent. Numai admiţând posibilitatea executării
silite în natură, ca regulă generală, a tuturor obligaţiilor de a face, se poate repara în natură un
prejudiciu patrimonial, restabilindu-se situaţia anterioară.
4. 3. Daune cominatorii. Neîndeplinirea în natură a obligaţiei de a face sau a nu face de către
debitor îl îndreptăţeşte pe creditor să pretindă daune interese cominatorii.
Daunele cominatorii reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului ce constă într-o sumă de
bani, stabilită prin hotărâre judecătorească, pe care debitorul trebuie să o plătească pentru fiecare zi
de întârziere sau pentru altă unitate de timp (săptămâna, lună) până la executarea în natură a
obligaţiei.
Daunele cominatorii nu au un caracter reparator, ci pe cel al unei sancţiuni civile, fiind un mijloc
de constrângere asupra debitorului pentru a-l determina să-şi execute obligaţia, asigurând indirect
executarea în natură.
Aceste daune nu se pot acorda în cazul neexecutării obligaţiilor care au drept obiect sume de bani,
deoarece se pot executa întotdeauna în natură şi sunt producătoare de dobânzi în caz de întârziere la
executare. De asemenea, nu se aplică nici obligaţiilor de a da, care în principiu pot fi executate în
natură.
Daunele cominatorii nu sunt condiţionate de existenţa unui prejudiciu şi se aplică numai
obligaţiilor de a face sau de a nu face, dar nici în cazul acestor obligaţii în natură, pe cale silită prin
intermediul executărilor judecătoreşti sau de către creditor, pe contul debitorului.
Daunele cominatorii au un caracter provizoriu, deoarece pentru a nu realiza o îmbogăţire fără justă
cauză, creditorul va trebui să restituie debitorului sumele încasate drept daune cominatorii, putând
păstra doar suma corespunzătoare valorii prejudiciului pe care l-a suferit din cauza întârzierii
executării (daune-interese moratorii), sau suma corespunzătoare valorii prejudiciului cauzat prin
neexecutare (daune-interese compensatorii), în cazul în care debitorul nu-şi execută în natură
obligaţia.
Astfel, dat fiind caracterul incert şi nelichid al unei asemenea creanţe ce are la bază daunele
cominatorii încuviinţate, instanţa de judecată, dupa executarea obligaţiei, are datoria să le transforme
în daune compensatorii, stabilind după regulile dreptului comun referitoare la răspunderea civilă,
suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat debitorului prin întârzierea executării.
4. 4. Amenzile cominatorii. Alături de daunele cominatorii, un alt mijloc de constrângere
indirectă este reprezentat de amenzile cominatorii.
O. U. G. nr. 138/2000, care a modificat Codul de procedură civilă, reglementează espres
amenzile cominatorii, conferindu-le preferinţă în raport cu daunele cominatorii. Astfel, conform art.
580 C. pr. civ. dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul,
acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile. Instanţa sesizată de
creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să plătească în
favoarea statului o amendă civilă de la 200 000 lei la 500. 000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la
executarea obligaţiei prevăzută în titlu executoriu.
Aceste prevederi legale consacră posibilitatea constrângerii judiciare a debitorului care nu îşi
execută obligaţia stabilită prin titlul executoriu şi care implică faptul său personal. Această
constrângere judiciară se exercită de către instanţa de judecată, prin aplicarea unei amenzi civile, cu
caracter sancţionator şi care se plăteşte în favoarea statului până la momentul îndeplinirii prestaţiei
datorate.
Conform art. 580 alin. 2 C. pr. civ. , instanţa îl poate obliga pe debitor, distinct de condamnarea
sa la plata amenzii cominatorii, şi la daune interese pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin
neexecutarea obligaţiei asumate.
Textul articolului 580C. pr. civ. are în vedere caracterul de sancţiune, cu rol de constrângere al
amenzilor cominatorii şi caracterul reparator al daunelor interese corespunzătoare prejudiciului suferit
de creditor.
Amenzile cominatorii pot fi aplicate şi debitorul care şi-a încălcat obligaţia de a nu face (art. 580
C. pr. civ. ).
Executarea indirectă (prin echivalent) a olbigaţiilor civile
1. Noţiune. Dacă debitorul nu-şi va executa obligaţia de bunăvoie, creditorul va putea obţine silit
executarea, iar dacă executarea nu se poate obţine în natură, creditorul are dreptul la despăgubire.
Fiind o executare prin plata unor despăgubiri, această executare se întâlneşte în literatura juridică şi
sub denumirea de executare prin echivalent.
Prin executarea indirectă a obligaţiilor se înţelege dreptul recunoscut creditorului de a pretinde şi
de a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării, executării cu
întârziere ori executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
Despăgubirile se acordă deci în cazurile care executarea în natură a prestaţiilor nu mai este
posibilă:
- în cazul obligaţiilor de a da având ca obiect un bun individual determinat care a pierit sau care a
fost înstrăinat de debitor unui terţ (obligaţia de predare a bunului, ca o consecinţă a transferului
dreptului de proprietate, nu mai poate fi executată în natură) ;
- în situaţia obligaţiilor de a face, când obligaţia asumată are caracter intuitu persoane sau când
obligaţia trebuia executată într-un termen considerat esenţial pentru creditor pe care debitorul nu l-a
respectat.
- în cazul obligaţiilor de a nu face.
2. Categorii de despăgubiri (daune-interese). Despăgubirile se grupează în două mari
categorii:daune interese compensatorii şi daune interese moratorii.
Daunele interese compensatorii sunt despăgubirile care se datorează pentru a se acoperi
prejudiciul suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei sau pentru executarea
necorespunzătoare a obligaţiei contractuale a debitorului. Aceste despăgubiri trebuie să reprezinte
echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat creditorului, asigurând repunerea acestuia în situaţia
patrimonială în care s-ar fi aflat dacă debitorul şi-ar fi executat obligaţia asumată.
Prejudiciul cuprinde atât paguba efectiv suferită (damnum emergens) şi beneficiul nerealizat
(lucrum cessans ).
Daunele interese compensatorii pot fi convenite de părţi prin clauza penală. Aceste daune privesc
obligaţiile în natură, deoarece ele sunt susceptibile de o executare în echivalent bănesc, spre deosebire
de obligaţiile pecuniare, care trebuie executate ca atare.
Daunele interese moratorii sunt despăgubirile care se datorează pentru a se acoperi prejudiciul
cauzat prin executarea cu întârziere a obligaţiilor. Daunele intere moratorii privesc deopotrivă
obligaţiile în natură şi cele pecuniare. În ceea ce priveşte obligaţiile în natură, daunele pot fi convenite
de părţi, iar în caz contrar ele se vor stabili pe cale judiciară. În cazul obligaţiilor pecuniare (dacă
obligaţia debitorului priveşte o sumă de bani) daunele moratorii se stabilesc printr-un procent din
suma datorată şi poartă denumirea de dobândă.
3. Condiţiile acordării despăgubirilor. Dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri
de la debitorul său se naşte din momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile
contractuale, şi anume:
a) sã existe un prejudiciu;
b) prejudiciul sã fi fost urmarea unei fapte ilicite a debitorului;
c) prejudiciul sã se datoreze vinovãţiei debitorului; şi
d) debitorul sã fi fost pus în întârziere.
3. 1. Prejudiciul. Prejudiciul constă în paguba încercată de creditor ca o consecinţă directă a
neexecutării obligaţiei, executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a acesteia (art.
1082 C. civ).
3. 2. Fapta ilicită. Fapta ilicită este reprezentată de neexecutarea culpabilă, executarea
defectuoasă ori cu întârziere a obligaţiei.
3. 3. Raportul de cauzalitate. Între fapta debitorului şi prejudiciul încercat de creditor este
necesar să existe o legătură de cauzalitate, în sensul că prejudiciul trebuie să fie rezultatul acestei
fapte.
Sarcina probei revine creditorului (art. 1169 C. civ. ). În cazul obligaţiilor care au ca obiect sume
da bani, legea fixează drept despăgubire dobânda legală.
3. 4. Vinovăţia debitorului. Atunci când debitorul nu execută, execută cu întârziere sau
necorespunzător obligaţia pe care şi-a asumat-o, operează împotriva sa o prezumţie de vină.
Debitorul va fi ţinut la plata despăgubirilor numai dacă rezultă intenţia de a-l fi păgubit pe creditor,
concetizată în poziţia sa de a nu executa obligaţia pentru a crea acestuia prejudicii.
Neexecutarea, executarea cu întârziere sau defectuoasă a obligaţiei trebuie dovedită astfel: în cazul
obligaţiilor de a nu face, sarcina probei cu privire la faptul săvârşit de debitor prin care încalcă
obligaţia revine creditorului;iar în cazul obligaţiilor de a da si a face, creditorul va dovedi existenţa
creanţei, şi din moment ce a fost făcută această dovadă, neexecutarea se prezumă. Debitorului îi
revine sarcina de a dovedi că a executat obligaţia.
Debitorul va fi exonerat de răspundere dacă va dovedi existenţa unei cauze străine datorită căreia
obligaţia nu a fost respectată: cazul fortuit, forţa majoră sau prorpia vină a creditorului.
Forţa majora constă într-o împrejurare de fapt imprevizibilă şi de neînlăturat, care împiedică în
mod obiectiv şi fără nici o culpă din partea debitorului executarea obligaţiei contractuale pe care
acesta şi-a asumat-o.
Forţa majoră constituie o cauză care exonerează pe debitor de răspundere şi operează în puterea
legii, fără a mai fi necesar să fie prevăzută în contract sau într-un act normativ.
3. 5. Punerea în întârziere. Punerea în întârziere se realizează prin încunoştiinţarea debitorului de
către creditor asupra faptului că datoria sa este exigibilă şi că trebuie să şi-o execute, încunoştiinţare
care se face prin notificare de către executorul judecătoresc şi prin cererea de chemare în judecată a
debitorului, prin care se pretinde executarea obligaţiei.
Punerea în întârziere produce următoarele efecte:
- de la data punerii în întârziere, debitorul datorează daunele-interese (moratorii, compensatorii);
- riscurile în privinţa obligaţiilor de a da un bun cert trec asupra debitorului din momentul punerii
în întârziere. Debitorul nu va suporta acest risc, dacă va dovedi că bunul ar fi pierit chiar dacă ar fi
executat obligaţia de predare la termenul stabilit în contract (art. 1156 C. civ. ).
Există anumite situaţii în care punerea în întârziere nu este necesară, debitorul fiind pus de drept
în întârziere, fără somaţie de plată (art. 1156 C. civ. ):
- în cazurile expres prevăzute de lege. Astfel, în cazul vânzării de producte şi lucrări mobile,
vînzarea se va rezolva în folosul vânzătorului, de drept şi fără punere în întârziere, după expirarea
termenului de ridicare (art. 1370 C. civ. );
- în situaţia în care în convenţia părţilor se prevedere expres că, la împlinierea termenului când
obligaţia trebuie executată, debitorul este pun în întârziere;
- dacă obligaţia, prin natura sa, nu poate fi îndeplinită decât într-un termen determinat, pe care
debitorul nu l-a respectat;
- în cazul obligaţiilor continue;
- în cazul când se încalcă obligaţiile de a nu face(art. 1078 C. civ. ).
- în cazul obligaţiilor născute din delicte.
Efectele punerii în întârziere încetează fie prin fapta creditorului atunci când renunţă expres sau
tacit la punerea în întârziere, fie prin faptul debitorului, care recurge la oferta reală urmată de
consemnaţiune.
3. 6. Convenţii cu privire la răspundere. Părţile se pot înţelege în privinţa în privinţa răspunderii
debitorului, înainte de producerea prejudiciului, iar prin acestea, răspunderea debitorului se poate
înlătura, restrânge sau agrava.
Convenţia părţilor poate interveni, aşadar, asupra scutirii, limitării ori agravării răspunderii
debitorului:
- convenţia de neresponsabilitate este convenţia prin care debitorul este exonerat în întregime de
răspundere. Această convenţie este posibilă numai în cazul în care când vina debitorului îmbracă
forma neglijenţei sau imprudenţei, nu şi atunci când suntem în prezenţa dolului;
- convenţia de limitare a răspunderii este convenţia care după ivirea prejudiciului, restrânge prin
neexecutare răspunderea debitorului, cu condiţia ca vina acestuia să îmbrace numai forma neglijenţei
sau imprudenţei, nu şi a dolului;
- convenţia de agravare a răspunderii este convenţia prin care părţiele se pot înţelege ca
răspunderea să fie agravată.
4. Evaluarea despăgubirilor
Evaluarea despăgubirilor se face prin instanţa de judecată (evaluarea judecătorească sau judiciară),
prin lege (evaluarea legală) sau prin convenţia părţilor (evaluarea convenţională).
4. 1. Evaluarea judiciară (art. 1084 – 1086 C. civ. ). În cazul evaluării judiciare, determinarea
întinderii prejudiciului în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale sau a executării lor
necorespunzătoare ori cu întârziere se face de către instanţa de judecată, potrivit următoarelor
principii:
- prejudiciul trebuie reparat în întregime, avându-se în vedere atât paguba efectiv suferită (damnum
emergens), cât şi câştigul pe care creditorul nu l-a putut realiza oucrum cessans ).
- debitorul este ţinut să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului (art.
1085 C. civ. ), cu excepţia cazului când debitorul va fi ţinut să răspundă de prejudiciul imprevizibil,
dacă neexecutarea obligaţiei contractuale se datorează intenţiei (dolului) sale;
- debitorul este ţinut să repare numai prejudiciile directe, care se găsesc în legătură cauzală cu
împrejurarea care a generat neexecutarea contractului. Prejudiciile indirecte nu sunt supuse reparării
(art. 1086 C. civ. );
- determinarea daunelor interese trebuie raportată la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti,
întrucât numai astfel creditorul poate obţine echivalentul bănesc necesar repunerii lui în situaţia
patrimonială anterioară.
4. 2. Evaluarea legală. Evaluarea legală rezultă din lege (art. 1088 C. civ) şi priveşte repararea
prejudiciului suferit de creditor atunci când nu se execută o obligaţie, care are drept obiect o sumă de
bani.
Deoarece obligaţiile care au ca obiect sume de bani se execută întotdeauna în natură, despăgubirile
nu pot fi decât moratorii, sau altfel spus se plăteşte o dobândă, care reprezintă echivalentul
prejudiciului înregistrat ca urmare a întârzierii plăţii de către debitor.
În cazul evaluării legale, creditorul nu este obligat să facă dovada că prin executarea cu întârziere a
suferit un prejudiciu, întrucât legea intituie în beneficiul său o prezumţie cu un astfel de conţinut, fiind
presupus că, ori de câte ori a fost lipsit de folosinţa unei sume de bani, a înregistrat o pierdere.
Dobânzile ca daune-interese se datorează, conform art. 1088 alin. 2 C. civ. , de regulă din ziua
chemării în judecată. Aşasar, simpla notificare prin intermediul unui executor judecătoresc nu este
suficientă pentru acordarea lor. De la această din urmă trăsătură există unele excepţii prevăzute de
lege: dobânda legală este datorată de la data somării prin punerea în întârziere a debitorlului (art.
1363 alin. ultim C. civ. ). În materia fidejusiunii (art. 1669 alin. 4 C. civ. )dobânda legală este
datorată creditorului din ziua în care s-a notificat plata, sau în cazul contractului şi întrebuinţată de
mandatar în folosul său este producătoare de dobândă din ziua întrebuinţării, fără să mai fie nevoie de
punere în întârziere. Sumele nerestituite de mandatar, dar neîntrebuinţate de el, produc dobînzi numai
din ziua când i s-au cerut acele sume (art. 1544 C. civ. ). Deci, prin derogare de la art. 1088 alin. 2
C. civ. , punerea în întârziere a mandatarului se face printr-o simplă notificare.
Dispoziţiile Codului civil au fost completate şi modificate de Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000
privind nivelul dobânzilor legale pentru obligaţiile băneşti, care stabileşte principiul conform căruia
părţile sunt libere să stabilească rata dobânzii pentru întârzierea la plată, legea stabilind doar nivelul
maxim peste care nu se poate trece prin convenţia acestora. Dobânda legală se va datoria şi atunci
când legea cât şi părţile contractante, deşi au stipulat că obligaţiile lor sunt purtătoare de dobânzi, nu
au precizat rata acestora.
Dobânda legală a fost reglementată de Decretul nr. 311/1954. Datorită contradicţiei dintre acest
act normativ, care stabilea o dobândă fixă de 6 % pe an şi realităţile economice care arătau că pe piaţă
dobînda depăşise cu mult acest procent devenind variabilă, acest decret a fost abrogat prin Legea nr.
7/1998.
În urma abrogării prin Legea nr. 7/1998 a Decretului nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii
legale, dobânzile se pot capitaliza şi se pot produce alte dobânzi în baza unei convenţii speciale în
acest sens, după scadenţa lor şi numai pentru dobânzile datorate de cel puţin un an.
În prezent, nivelul dobânzii legale este reglementat de Ordonanţa Guvernului nr 9/2000.
De asemenea, când părţile au stipulat că obligaţia născută din raportul juridic încheiat de ei, este
putătoare de dobânzi, fără să precizeze rata lor, debitorul poate fi obligat la plata de dobînzi legale, de
la data scadenţei, stabilită de părţi în contract, iar nu de la data introducerii acţiunii în justiţie (art. 2
din O. G. nr 9/2000. )
Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris, în lipsa acestuia datorându-se numai dobînda legală.
Dobânda legală fixată prin O. G. nr. 9/2000 se aplică raporturilor de drept comercial, în relaţiile de
comerţ exterior, precum şi în cazul tuturor celorlalte raporturi juridice civile.
Dobînda comercială legală este stabilită la nivelul dobînzii de referinţă, aşa cum este stabilită de
către Bnaca Naţională a României, iar dobânda legală pentr celelalte situaţii, se stabileşte la nivelul
dobânzii de referinţă a BNR, diminuat cu 20%. În raporturile juridice de comerţ exterior şi în
celelalte relaţii economice internaţionale, dobînda este fixată la nivelul de 6% pe an, din suma care
face obiectul plăţii, dacă raportului contractual se aplică legea română, iar efectuarea plăţii s-a stabilit
să fie făcută în monedă străină.
În cadrul raporturilor civile, dobânda stabilită de părţi nu poate depăşi dobînda legală cu mai mult
de 50% pe an.
Plata anticipată a dobânzilor se poate efectua decât pentru un interval de cel mult 6 luni, iar
dobânda astfel încasată rămâne creditorului (împrumutătorului) indiferent de variaţiile sale ulterioare
(art. 7).
4. 3. Evaluarea convenţională (clauza penală). Convenţia accesorie prin care părţile determină
anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexeutării, executării cu întârziere
sau necorespunzătoare a obligaţiilor de către debitorul său poartă denumirea de clauză penală.
Clauza penală, prevăzută de art. 1066 – 1072 C. civ. , prezintă mare utilitate practică, întrucât
fixând anticiăat valoarea prejudiciului în caz de neexecutare, executarea cu întârziere ori defectuoasă,
părţile sunt scutite de a purta un procesc în vederea evaluării prejudiciului.
Această clauză are ca scop determinarea anticipată a întinderii prejudiciului pe cale convenţională,
şi nu acela de a conduce la liberarea debitorului prin a săvârşi o altă prestaţie.
Clauza penală este obligatorie pentru părţi, şi deci instanţa de judecată nu-i poate mări ori reduce
cuantumul fixat. Cu toate acestea, jurisprudenţa a admis că se pot acorda despăgubiri mai mari decât
cele prevăzute în clauza penală, în cazul unei disproporţii vădite între despăgubirea prevăzută în
contract şi paguba reală, precum şi atunci când debitorul nu şi-a executat obligaţia datorită dolului ori
culepi sale grave.
Datorită caracterului subsidiar al clauzei, creditorul trebuind să ceară mai întâi executarea
obligaţiei principale şi, numai dacă aceasta nu este posibilă, va apela la funcţia clauzei penale pentru
obţinerea despăgubirii. Creditorul obligaţiei cu clauză penală este un creditor chirografar care vine în
concurs cu ceilalţi creditori, neavând vreun drept de preferinţă în raport cu alţi creditori chirografari.
Clauza penală se datorează numai dacă sunt întrunite toate condiţiile pentru a se putea acorda
despăgubiri. Clauza penală prevăzută pentru neexecutare nu poate fi cumulată cu executarea în natură,
excepţie făcând cazul când suma de bani rezultată din cuprinsul clauzei prezintă daune moratorii.
Fiind o convenţie accesorie, clauza penală produce efecte numai în măsura în care obligaţia
principală a cărei executare cu întârziere se reclamă izvorăşte dintr-un contract a cărui validitate nu se
pune la îndoială. Nulitatea obligaţiei principale atrage pe aceea a clauzei penale, nulitatea clauzei
penale neatrăgînd pe cea a obligaţiei principale.
Pe lângă rolul de evaluare anticipată a despăgubirilor la care dă naştere neexecutarea obligaţiei,
clauza penală reprezintă în acelaşi timp o garanţie a executării obligaţiei asumate.
Întrebări:
1. Precizaţi care sunt persoanele care pot face plata şi care pot primi plata ?
2. Precizaţi care este locul plăţii şi în ce poate consta obiectul plăţii ?
3. În ce cazuri plata efectuată unei alte persoane decât creditorul, este valabilă ?
4. Definiţi imputaţia plăţii şi explicaţi modurile de realizare a imputaţiei cu trăsăturile
specifice fiecărui mod ?
5. Explicaţi modul în care debitorul poate face o plată chiar dacă creditorul o refuză ?
6. Definiţi daunele cominatorii şi în ce cazuri acestea nu se aplică ?
7. Definiţi dispoziţiile art. 1073 C.civ ?
8. Precizaţi ce reprezintă daunele moratorii, compensatorii şi ce efecte produc acestea
?
9. Precizaţi şi ecplicaţi care sunt condiţiile răspunderii civile contractuale ?
10. Explicaţi formele vinovăţiei şi deosebirea dintre acestea ?
11. Precizaţi modalităţile prin care se poate realiza punerea în întârziere cât şi cazurile
în care aceasta operează de drept ?
12. Definiţi clauza penală, precizaţi caracterele şi funcţiile acesteia acesteia ?
13. Enumeraţi principiile care guvernează evaluarea judiciară ?
14. Este permis anatocismul în obligaţiile pecuniare. Explicaţi ?
15. Precizaţi convenţiile privitoare la răspundere pe care părţile le pot insera în
contracte ?
MODULUL X
Relaţiile dintre pãrţile raportului juridic de obligaţie
1. Raporturi nãscute din obligaţie
2. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
Bucureşti 2002.
1994.
Raporturi nãscute din obligaţie

Raporturile de colaborare dintre pãrţi
1. Precizare. În raportul juridic de obligaţie, debitorul este ţinut sã execute prestaţia la care s-a obligat,
dar şi creditorul, deşi este titularul dreptului corelativ obligaţiei ce urmeazã sã fie executatã de cãtre
debitor, are anumite îndatoriri, fie dintre cele ce revin ambelor pãrţi ale raportului juridic, fie cã
trebuie sã respecte unele dispoziţii legale, favorabile debitorului.
2. Obligaţiile creditorului. Creditorul este dator:
a) sã primeascã o platã parţialã, dacã s-a acordat debitorului un termen de graţie de cãtre instanţã,
înlãuntrul cãruia s-a eşalonat plata;
b) sã primeascã o platã parţialã în cazul în care, potrivit regulilor de la imputaţia plãţii, aceasta este
posibilã;
c) în cazul contractului de vânzare-cumpãrare, creditorul garanţiei de evicţiune este ţinut sã ia mãsuri
pentru evitarea evicţiunii, dacã aceasta depinde de el.
Dispoziţiile legale favorabile debitorului
1. Mãsuri legale. Legea prevede unele mãsuri menite sã-l ajute pe debitor sã facã plata:
a) când plata priveşte un lucru de gen, debitorul poate fi liberat dacã dã lucruri de calitate mijlocie;
b) instanţa poate acorda unele termene scurte pentru platã şi sã opreascã executarea;
Termenul acordat se presupune a fi în favoarea debitorului;
c) în privinţa interpretãrii contractelor, una din reguli statueazã cã în cazul în care o clauzã contractualã
este ambiguã, ea se interpreteazã în favoarea debitorului;
d) în materia plãţii funcţioneazã regula potrivit cãreia locul plãţii este locul prevãzut în contract, iar
în lipsã de prevedere, locul în care se gãsea obiectul obligaţiei la data încheierii contractului, dacã este
vorba de lucruri certe, ori, în celelalte cazuri, la domiciliul debitorului (plata nu este portabilã; ea este
cherabilã);
e) în materia imputaţiei plãţii, dacã pãrţile nu au prevãzut altfel printr-un înscris, plata se va imputa
asupra aceleia dintre datorii pe care debitorul este interesat s-o stingã în primul rând;
f) când existã elemente din care rezultã cã suma datoratã apare de întinderi diferite, se prezumã cã
debitorul datoreazã suma cea mai micã, afarã numai dacã este vorba de o greşealã.
Acestea sunt numai câteva exemple de dispoziţii legale favorabile debitorului. Codul civil mai
conţine şi altele asemãnãtoare.
Creditorii care au un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului se numesc creditori
chirografari. Aceştia au totuşi posibilitatea de a acţiona în vederea conservãrii bunurilor debitorului
ori ocrotirii patrimoniului acestuia, indiferent dacã este sau nu insolvabil. Astfel:
a) pot cere punerea de sigilii la moartea debitorului lor;
b) pot cere întocmirea inventarului moştenirii rãmase de pe urma debitorului; şi,
c) pot cere înscrierea unei ipoteci sau transcrierea unui act prin care debitorul dobândise un drept
real asupra unui bun, spre a-l face opozabil terţilor, pot interveni în procesele debitorului şi totodatã
pot cere sã asiste la împãrţirea bunurilor acestuia etc.
d) Pot ataca şi obţine revocarea actelor încheiate în scopul fraudării intereselor lor.
Unitatea a ll -a
Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului
Consideraţii generale. Creditorul are un drept de gaj general asupra tuturor bunurilor mobile şi
imobile, prezente şi viitoare ale debitorului (art. 1718 – 1719 C. civ. ). Creditorul care beneficiază de
această garanţie generală se numeşte creditor chirografar, iar gajul recunoscut este un gaj general
asupra tuturor bunurilor care se vor găsi în patrimoniul debitorului la momentul executării silite.
Înainte de executarea silită, creditorul chirografar poate lua anumite măsuri conservatorii în locul
debitorului său, sau poate intenta unele acţiuni în justiţie, cu scopul de a asigura executarea obligaţiei
în natură sau prin echivalent, sau acţiuni prin care să se poată obţine revocarea unor acte juridice
încheiate de debitor în frauda sa.
Printre cele mai importante acţiuni pe care le poate exercita un creditor împotriva debitorului său,
sunt acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie) şi acţiunea pauliană (revocatorie).
1. Acţiunea oblică
1. 1. Noţiune. Acţiunea oblică, reglementată de art. 974 C. civ. , este acea acţiune în justiţie pe
care creditorul o exercită în numele debitorului, când acesta din urmă neglijează a-şi exercita
drepturile, neglijenţă care are drept urmare micşorarea solvabilităţii sale şi implicit lezarea intereselor
creditorului.
Acţiunea oblică mai este numită şi acţiunea subrogatorie sau indirectă, întrucât ea este exercitată
de creditor în locul debitorului său.
1. 2. Domeniul de aplicare. Creditorii au posibilitatea de a exercita toate drepturile patrimoniale al
căror titular este debitorului lor, cu excepţia drepturilor cu caracter exclusiv personal. Se consideră că
au un caracter exclusiv personal:
- acţiunile care privesc drepturile patrimoniale a căror exercitare implică o apreciere personală din
partea debitorului (de exemplu, revocarea unei donaţii pentru ingratitudine)
- acţiuni care privesc drepturi al căror obiect este insesizabil (de exemplu, pensia de întreţinere).
1. 3. Condiţiile acţiunii oblice. Pentru exercitarea acţiunii oblice se cer a fi întrunite următoarele
condiţii:
- debitorul să fie inactiv, delăsător, adică să nu depună stăruinţte pentru exercitarea dreptului său;
- creditorul să aibă un interes serios şi legitim care justifică introducerea acţiunii. Se consideră că
există acest interes dacă debitorul este insolvabil şi nu există dacă este sovabil;
- creanţa trebuie să fie certă (să existe), lichidă (să aibă o întindere precisă) şi exigibilă (să fie
scadentă).
1. 4. Efectele acţiunii oblice. Principalul efect al admiterii acţiuni oblice constă în readucerea
bunului în patrimoniul debitorului, astfel evitându-se micşorarea patrimoniului debitorului.
Întrucât creditorul exercită acţiunea oblică în locul şi în numele debitorului, pârâtul acţionat de
creditor se va putea folosi de toate apărările şi excepţiile pe care le-ar fi putut opune debitorului.
Hotărârea pronunţată ca urmare a promovării acţiunii oblice va fi opozabilă debitorului numai în
măsura în care el a fost introdus în proces
2. Acţiunea pauliană
2. 1. Noţiune. Acţiunea pauliană (revocatorie), reglementată de art. 975 C. civ. , este beneficiul
recunoscut de lege prin care creditorul cere şi obţine revocarea actelor încheiate de debitor în frauda
drepturilor sale. Această acţiune se fundamentează pe ideea executării cu bună-credinţă a
contractelor.
2. 2. Domeniul de aplicare. În principiu, domeniul de aplicare al acţiunii pauliene cuprinde orice

act juridic cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, prin care debitorul a miscşorat gajul general al
creditorilor.
Nu pot fi atacate pe calea acţiunii pauliene următoarele acte:
a) actele care au ca efect lipsa de îmbogãţire a debitorului (de pildã, refuzul de a accepta o donaţie);
b) actele ce privesc drepturi neurmãribile (cu excepţia celor care au fost încheiate de debitor cu
intenţia vãditã de a frauda interesele creditorilor; spre exemplu, cazul unei obligaţii de întreţinere în
care debitorul, pentru a frauda interesele creditorilor, plãteşte o sumã excesivã);
c) actele referitoare la drepturile strict personale ale debitorului sau drepturi patrimoniale care implicã
o apreciere de ordin subiectiv din partea debitorului;
d) plata unei datorii exigibile; şi
e) contractarea unei noi obligaţii.
2. 3. Condiţiile acţiunii pauliene. Pentru exercitarea de către creditor a acţiunii pauliene se cer
întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- existenţa unui prejudiciu suferit de creditor, prin actele frauduloase pe care le încheie
debitorul său, în sensul că acesta din urmă devine insolvabil, iar creditorul nu îşi poate realiza creanţa
sa;
- să existe o fraudă din partea debitorului în dauna drepturilor creditorului, în sensul că
debitorul a conştientizat că prin actul încheiat şi-a creat sau şi-a mărit starea de insolvabilitate,
prooducând rezultatul păgubitor;
- să existe complicitate la fraudă din partea terţului dobânditor, complicitate care trebuie
dovedită pentru actele cu titlu oneros;
- creanţa creditorului care exercită acţiunea pauliană trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă,
de regulă anterioară actului atacat.
2. 4. Efectele acţiunii pauliene. Ca urmare a admiterii acţiunii pauliene, actul atacat va fi
inopozabil creditorului, iar bunul care era obiectul actului va putea fi urmărit de creditor, ca şi cum
acesta n-ar fi ieşit niciodată din patrimoniul debitorului.
Revocarea actului atacat profită numai creditorului care a introdus acţiunea, deoarece acest creditor
exercită un drept propriu, iar acţiunea are un caracter individual. Creditorii nu vor putea urmări
bunul ce face obiectul actului revocat şi nu vor putea beneficia de avantajele acţiunii pauilene decât
dacă vor interveni în procesc alături de creditorul diligent, astfel încât hotărârea pronunţată să-şi
producă efecte şi faţă de ei. Din acest punct de vedere acţiunea pauliană se deosebeşte de acţiunea
oblică care se exercită de creditor în numele debitorului şi cu scopul de a conserva patrimoniul pentru
garantarea tuturor creditorilor chirografari.
2. 5. Comparaţie între acţiunea pauliană şi acţiunea în simulaţie. Deşi între acţiunea pauliană
şi cea în declararea simulaţiei există unele asemănări determinate de faptul că ambele sunt mijloace
prevăzute de lege în favoarea creditorilor chirografari care pot astfel înlătura opozabilitatea faţă de ei
a contractelor încheiate de debitori, între cele două acţiuni există deosebiri:
1. În timp ce actul fraudulos invocat în acţiunea pauliană este unul real şi transformă efectiv
proprietatea bunului din patrimoniul debitorului în cel al terţului, în simulaţie bunul nu iese din
patrimoniul dispunătorului, înstrăinarea fiind aparentă, deci lipsită de efect translativ.
Acţiunea în simulaţie are ca scop stabilirea realităţii şi dovedirea ca simulat a actului aparent, deci
existenţa bunului în patrimoniul debitorului.
Prin intermediul acţiunii pauliene se pot ataca numai actele care au avut ca rezultat diminuarea
efectivă a patrimoniului întrucât acesta prejudiciază gajul comun al creditorilor.
2. Exercitarea acţiunii pauliene presupune existenţa prejudiciului creditorului, precum şi frauda
debitorului, sarcina probei revenind creditorului. Întrucât prin acţiunea în simulaţie nu se atacă un act
real, ci se recunoaşte numai ca simulat (inexistent) actul aparent, creditorul nu va trebui să dovedească
prejudiciul suferit şi să stabilească insolvabilitatea debitorului său. De asemenea, nu trebuie
demonstrat nici caracterul fraudulos al actului încheiat de debitor, consecinţele acţiunii creditorului se
resfrâng asupra acestuia, indiferent dacă a avut sau nu intenţia de a-l prejudicia pe creditor.
3. În cazul în care bunul a fost înstrăinat de terţul dobânditor către un subdobânditor, acţiunea
pauliană va putea fi introdusă şi împotriva subdobânditorului, cu condiţia dovedirii atât a fraudei
dobânditorului, cât şi a celui care a dobândit de la el.
Existenţa bunei credinţe paralizează acţiunea pauliană, neavând importanţă dacă primul act este
revocat. Dimpotrivă, declararea unui act ca fiind simulat produce efecte şi asupra terţilor
subdobânditori, neavând relevanţă buna sau reaua lor credinţă. În cazul în care actul încheiat de
debitor cu primul terţ este simulat, dreptul de proprietate asupra bunului nu se transmite şi prin urmare
nici primul terţ nu a avut cum să transmită subdobânditorului un drept pe care el însuşi nu îl avea,
conform principiului nemo dat quat non habet.
2. 6. Natura juridica a acţiunii pauliene.
- este o actiune personală, deoarece prin intermediul ei creditorul exercită un drept de creanţă, iar
nu un drept real, şi se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani,
- este o acţiune directă, întrucât creditorul exercită în nume propriu şi numai în interes personal,
- este o acţiune autotnomă, având caracteristici proprii,
- este o acţiune în reparare, deparece urmăreşte indemnizarea creditorului pentru frauda cauzată de
debitor şi are ca efect revocarea actului fraudulos până la concurenţa creanţei respective.
Întrebări:
1. Enumeraţi drepturile pe care le au creditori asupra patrimoniului debitorului ?
2. Precizaţi care sunt măsurile conservatorii pe care le pot folosii creditorii ?
3. Definiţi acţiunea oblică şi domeniul de aplicaţie al acesteia ?
4. Precizaţi cayurile în care aceasta nu poate fi utilizată ?
5. Enumeraţi condiţiile intentării acţiunii oblice ?
6. Precizaţi care sunt efectele acţiuniii oblice ?
7. Definiţi acţiunea revocatorie şi precizaţi câteva domenii în care aceasta îşi găseşte
aplicare?
8. Precizaţi care acte nu pot fi atacate cu acţiunea pauliană ?
9. Enumeraţi şi explicaţi condiţiile cerute pentru a fi exercitată acţiunea pauliană?
10. Precizaţi ce efecte produce acţiunea pauliană ?
11. Precizaţi natura juridică a acţiunii pauliene ?
MODULUL XI
Transmisiunea obligaţiilor
• Consideraţii generale
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
Bucureşti 2002.
1994.
Consideraţii generale
Noţiune
1. Relatia obligaţie - raport juridic. Pornind de la gen către specie, se constată că dacă raportul
juridic, în general, este o relaţie socială reglementată de o normă de drept, raportul juridic civil este o
relaţie socială reglementată de o normă aparţinătoare dreptului civil, iar raportul juridic de obligaţii
este o categorie subsumată raportului juridic civil.
Raportul juridic obligaţional se stabileşte între subiectul activ (creditorul - reus credendi) şi
subiectul pasiv (debitorul - reus debendi), părţile dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii.
2. Noţiunea de transmisiune a obligaţiei. Transmisiunea obligaţiei prin acte între vii a fost definitã
ca fiind „... acea operaţie juridicã în temeiul careia, prin voinţa pãrţilor sau în puterea legii, latura
activã sau latura pasivã a raportului juridic obligaţional trece, de la pãrţi, la o altã persoanã” (s.a.).
3. Transformarea obligaţiei. Transformarea obligaţiei constã în „... operaţia juridicã în temeiul
cãreia se schimbã, prin acordul pãrţilor, unul din elementele raportului juridic de obligaţie: subiecte,
obiect sau cauza sa”.
Importanţă
1. Importanţã. Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor vãzute atât în latura lor activã, cât şi în
latura lor pasivã constituie instrumente importante în realizarea circuitului juridic civil şi, prin aceasta,
în asigurarea formei juridice a mutaţiilor de ordin economic.
Modurile de transmitere şi transformare a obligaţiilor - cesiunea de creanţã, subrogaţia în drepturile
creditorului prin plata creanţei, poprirea şi respectiv, novaţia şi delegaţia - se constituie într-un
mecanism adecvat realizãrii circuitului civil, în beneficiul unei vieţi economice fireşti şi, respectiv, în
beneficiul unei vieţi juridice personale.
Din punct de vedere al teoriei dreptului civil, analiza transmisiunii şi transformãrii obligaţiilor în
raport cu cerinţele şi nãzuinţele care au condus la consacrarea lor juridicã, constituie un segment
important al ştiinţei dreptului civil.
Modurile de transmitere a obligaţiilor

I. Cesiunea de creanţă
A. Noţiune şi condiţii
I. Noţiune
1. Noţiune. Cesiunea de creanţã poate fi definitã ca fiind convenţia prin care creditorul (cedentul)
transmite o creanţã, care îi aparţine, unei alte persoane (cesionarului).
2. Pãrţile raportului juridic obligaţional de cesiune a creanţei. Aşa cum rezultã din definiţie,
raportul juridic obligaţional de cesiune de creanţã intervine între urmãtoarele pãrţi:
a) cedentul este chiar creditorul, adicã cel care transmite creanţa; şi,
b) cesionarul este persoana care dobândeşte creanţa;
c) debitorul cedat este persoana ţinutã sã rãspundã pentru creanţa transmisã, adicã debitorul acestei
creanţe. El nu este parte în raportul de cesiune, şi capãtã aceastã denumire numai dupã realizarea
cesiunii. El este, deci, un terţ faţã de acest raport.
Cesiunea de creanţã este reglementatã de Codul civil numai pentru situaţia în care aceasta are
loc în materia vânzãrii, prin dispoziţiile art. 1391-1398 şi 1402-1404, dispoziţii care se referã doar la
cesiunea de creanţã cu titlu oneros.
II. Condiţii
1. Condiţii generale. Fiind un contract, cesiunea de creanţã trebuie sã îndeplineascã toate condiţiile
de validitate a unui contract, referitoare la:
a) consimţãmânt;
b) obiect;
c) capacitate; şi
d) cauzã.
În legãturã cu condiţiile generale ale cesiunii de creanţã sunt necesare urmãtoarele precizãri:
− contractul de cesiune de creanţã este un contract consensual, în sensul cã pentru a fi valabil
încheiat este suficient acordul de voinţã intervenit între cedent şi cesionar;
− nu se cere ca debitorul cedat sã fie sau nu de acord cu cesiunea;
− de regulã, orice creanţã poate forma obiectul unei cesiuni, de regulã, pentru cã existã şi creanţe
incesibile;
− acordul de voinţã intervenit între cedent şi cesionar poate rezulta şi din simplul fapt al remiterii
titlului creanţei de cãtre cedent, cesionarului;
− literatura de specialitate a ajuns la concluzia cã cesiunea de creanţã poate privi şi o creanţã ce nu
este constatatã printr-un înscris; şi,
− dacã cesiunea de creanţã reprezintã o donaţie, este absolut necesar sã se îndeplineascã încã o
condiţie esenţialã din categoria condiţiilor generale, şi anume, forma. Va trebui deci, sã fie fãcutã în
formã autenticã; Se poate face printr-un act şi sub semnãtura privatã emis de debitor, dar în acest caz
îi va fi opozabilã numai lui.
2. Condiţii speciale (de opozabilitate). Pentru ca cesiunea sã poatã fi opusã (opozabilã) terţilor,
inclusiv debitorului cedat, se cere ca cedentul sau cesionarul sã notifice cesiunea debitorului cedat
prin care îi face cunoscut cã s-a schimbat creditorul, noul creditor fiind cesionarul. De asemenea, se
cere şi acceptarea debitorului cedat, fãcutã în formã autenticã.
B. Efectele cesiunii de creanţã
I. Efecte generale
1. Modul de punere a problemei. Cesiunea de creanţã este un contract; ea face parte din cea mai
importantã specie a actelor juridice civile.
Pe cale de consecinţã, va trebui sã admitem cã cesiunea de creanţã produce toate efectele
juridice ce le produc actele ce se înfãptuiesc prin mijlocirea ei, precum: vânzarea-cumpãrarea,
donaţia, schimbul.
Aşadar, cesiunea de creanţã produce:
a) efecte generale, adicã, acele efecte pe care le produce operaţia juridicã în sens de negotium iuris pe
care le mijloceşte (vânzarea, schimbul, donaţia); şi,
b) efecte specifice.
II. Efecte specifice
1. În raporturile dintre pãrţi. În raporturile dintre pãrţi (cedent şi cesionar) cesiunea de creanţã
produce urmãtoarele efecte:
a) din momentul realizãrii acordului de voinţã creanţa se transferã de la cedent la cesionar. Din acest
moment:
− cesionarul devine creditor în locul cedentului, preluând toate drepturile acestuia;
− creanţa nu se schimbã; ea îşi pãstreazã natura juridicã (civilã sau comercialã, dupã caz);
− creanţa îşi pãstreazã garanţiile care o însoţeau; şi,
− dacã ea constã într-o sumã de bani, va produce aceleaşi dobânzi; şi,
b) din acelaşi moment cesionarul devine creditor pentru valoarea nominalã a creanţei, indiferent de
preţul plãtit şi chiar dacã cesiunea s-a fãcut cu titlu gratuit.
2. În raporturile dintre pãrţi şi terţi. În materia cesiunii de creanţã sunt consideraţi a fi terţi:
a) debitorul cedat;
b) cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe; şi
c) creditorii cedentului.
Data când încep sã curgã efectele cesiunii faţã de terţi este strâns legatã de opozabilitatea
operaţiei şi ea este:
− data notificãrii fãcute prin executorul judecãtoresc;
− data acceptãrii fãcutã de debitorul cedat prin act autentic sau prin act sub semnãturã privatã.
Efectele produse de cesiunea de creanţã faţã de terţi, în raport de cele precizate, sunt:
a) pânã la acceptarea cesiunii, debitorul cedat poate plãti în mod valabil cedentului. De aici decurg
urmãtoarele consecinţe:
− dacã cedentul face cesiunea dupã aceastã datã, debitorul cedat se poate apãra în contra
cesionarului, prevalându-se de chitanţele liberatorii primite de la cedent;
− dacã chitanţele au o datã ulterioarã cesiunii dar anterioarã notificãrii sau acceptãrii, debitorul se va
apãra în acelaşi fel;
− de îndatã ce au fost îndeplinite formalitãţile notificãrii sau acceptãrii, debitorul cedat devine
debitorul cesionarului şi, pe cale de consecinţã, nu mai poate plãti valabil cedentului;
− debitorul nu poate invoca compensaţia pentru o creanţã ce s-a nãscut în contra cedentului, dacã
notificarea sau acceptarea au avut loc;
− cesiunea devine opozabilã debitorului prin acceptare. Drept urmare, compensaţia care a operat deja
faţã de cedent este rezolvitã şi, deci, nu va putea fi invocabilã în contra cesionarului. Literatura
juridicã a ajuns, în aceastã privinţã la concluzia cã legea presupune cã prin acceptarea cesiunii s-a
renunţat implicit la invocarea compensaţiei şi cã, debitorul înţelege a face plata cãtre cesionar;
b) în caz de conflict între cesionarii ulteriori şi succesivi, rezolvarea se va face potrivit regulii qui
prior tempore potior iure, de unde rezultã cã acela care notificã primul debitorului cedat ori obţine
primul acceptarea din partea acestuia prin înscris autentic, va deveni un simplu terţ în raport cu toate
celelate acte de cesiune fãcute de cedent altor cesionari;
c) prin cesiune, creditorii cedentului pierd un element al gajului general asupra patrimoniului
debitorului, cu deosebire când cesiunea este fãcutã cu titlu gratuit;
d) obligaţia de garanţie nãscutã în sarcina cedentului. În privinţa acestei obligaţii se impun
urmãtoarele precizari:
− obligaţia de garanţie este impusã cedentului numai pentru situaţia în care cesiunea de creanţã are
caracter oneros;
− obligaţia de garanţie astfel conceputã este de douã feluri: legalã şi convenţionalã;
− obligaţia de garanţie legalã sau de drept încorporeazã obligaţia cedentului de a rãspunde de
existenţa creanţei şi a accesoriilor sale la momentul facerii cesiunii şi de faptul cã acea creanţã şi
accesoriile ei aparţin creditorului;
− cedentul trebuie sã mai garanteze cã, între timp, nu a intervenit vreo cauzã de stingere a creanţei;
− cedentul nu rãspunde de drept de solvabilitatea debitorului cedat;
− numai printr-o stipulaţie expresã cedentul poate garanta şi solvabilitatea viitoare a debitorului
cedat;
− cedentul va rãspunde numai în limitele preţului cesiunii;
− pãrţile pot sã limiteze, prin convenţia lor, obligaţia de garanţie, caz în care cedentul poate fi scutit
de garanţie sau se poate limita rãspunderea acestuia;
− cum regulile privind garanţia de drept sunt supletive, pãrţile pot, în anumite limite, sã le modifice,
sãvârşind o garanţie convenţionalã, agravând solvabilitatea debitorului pentru plata respectivã, nu şi
pentru viitor.
Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei

A. Preliminarii
I. Noţiune şi feluri
1. Noţiune
1.1. Noţiune. Subrogaţia personalã sau subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei a fost
definitã în literatura de specialitate ca fiind „...un mijloc de transmitere legalã sau convenţionalã a
dreptului de creanţã, cu toate garanţiile şi accesoriile sale, cãtre un terţ care a plãtit pe creditorul
iniţial, în locul debitorului’’.

2. Felurile subrogaţiei
2.1. Feluri. Felurile subrogaţiei ţin de natura acesteia: când solvensul se subrogã în temeiul legii,
subrogaţia este legalã, iar când operaţia este rezultatul unei convenţii, subrogaţia este convenţionalã.
Aceasta din urmã, la rândul sãu poate fi:
− subrogaţia convenţionalã constituitã de creditor; şi,
− subrogaţia convenţionalã constituitã de debitor.
2.2. Precizare. Facem precizarea cã, fãrã a distinge dupã felul ei, subrogaţia produce, în toate cazurile,
aceleaşi efecte.
B. Formele subrogaţiei
I. Subrogaţia legalã
1. Reglementare. Subrogaţia legalã îşi gãseşte reglementarea juridicã în dispoziţiile art. 1108 C.civ.
care precizeazã cazurile în care aceasta intervine.
2. Cazuri. Cazurile în care subrogaţia opereazã în puterea legii sunt urmãtoarele:
a) când creditorul plãteşte unui alt creditor cu rang preferenţial. Este cazul creditorului chirografar
care este de rang inferior şi care plãteşte creditorului ipotecar - de rang superior;
b) când dobânditorul unui imobil ipotecat plãteşte creditorului cãruia acest imobil îi era ipotecat;
c) când cel obligat împreunã cu alţii sau pentru alţii plãteşte pentru cã are interes a lichida datoria;
d) când moştenitorul care a acceptat moştenirea sub beneficiu de inventar plãteşte o datorie a
succesiunii din propriul sãu patrimoniu; şi
e) în orice cazuri prevãzute de lege.
II. Subrogaţia convenţionalã
1. Subrogaţia consimţitã de creditor
1.1. Reglementare. Subrogaţia convenţionalã consimţitã de creditor îşi are reglementarea în
dispoziţiile art. 1107 alin. (1) C. civ. Din modul în care este reglementatã subrogaţia convenţionalã în
acest text rezultã:
a) cel ce face subrogaţia este creditorul;
b) numai creditorul trebuie sã consimtã la subrogarea terţului, consimţãmântul debitorului nefiind
necesar;
c) subrogaţia convenţionalã consimţitã de creditor trebuie sã se facã o datã cu plata (concomitent cu
plata);
d) convenţia de subrogaţie trebuie sã fie expresã; şi,
e) chitanţa prin care se atestã plata trebuie sã aibã datã certã, pentru cã numai astfel subrogaţia
consimţitã de creditor este opozabilã terţilor şi, în acelaşi timp, doveditoare pentru concomitenţa
subrogaţiei şi plãţii.
2. Subrogaţia consimţitã de debitor
2.1. Reglementare. Reglementarea juridicã a subrogaţiei consimţitã de debitor se gãseşte în
dispoziţiile art. 1107 pct. (2) C.civ., potrivit cãrora cel care face înlocuirea este debitorul.
Din textul citat, în legãturã cu subrogaţia convenţionalã consimţitã de debitor, rezultã:
a) debitorul face un împrumut spre a-şi plãti datoria;
b) actul de împrumut şi chitanţa trebuie sã se facã în formã autenticã;
c) actul de împrumut sã cuprindã menţiunea expresã potrivit cãreia suma se împrumutã pentru a plãti
datoria;
d) chitanţa de platã a creanţei trebuie sã cuprindã menţiunea expresã în raport cu care datoria se
plãteşte cu suma împrumutatã de la noul creditor;
e) subrogaţia convenţionalã consimţitã de debitor este un act juridic solemn cu toate consecinţele ce
decurg din aceasta; şi,
f) în cazul subrogaţiei convenţionale consimţite de debitor nu se cere consimţãmântul creditorului din
raportul primar pentru cã ceea ce îl intereseazã pe acesta - plata - s-a înfãptuit.
C. Efectele subrogaţiei
1. Efecte. Cu privire la efectele subrogaţiei urmãtoarele sublinieri sunt absolut necesare:
a) fãrã a deosebi dupã cum este legalã sau convenţionalã, subrogaţia produce aceleaşi efecte;
b) regula în privinţa efectelor subrogaţiei este urmãtoarea: prin subrogaţie, cel ce se subrogã
(subrogatul) dobândeşte toate drepturile creditorului plãtit;
c) subrogatul, dobândind creanţa plãtitã, dobândeşte şi toate drepturile şi accesoriile ei;
d) pe cale de consecinţã, subrogatul beneficiazã de eventualele garanţii ale creanţei date (ipoteca,
privilegiile şi gajul), şi nu numai de acţiunea ce creditorul ar fi avut-o în contra debitorului dacã plata
nu s-ar fi fãcut;
e) creanţa şi accesoriile sale se împart între creditor şi subrogat dacã este vorba de o subrogaţie
parţialã, dacã, deci, solvensul plãteşte numai o parte din datorie. În acest caz, drepturile creditorului se
strãmutã la solvens numai în limitele plãţii fãcute;
f) în cazul plãţii parţiale - aşa cum a fost prezentatã mai sus, creditorul şi subrogatul vin în concurs,
fãrã însã a avea vreunul un drept de preferinţã. Acesta este motivul pentru care creanţa şi accesoriile
se împart între creditor şi subrogat;
g) codebitorul solidar care a plãtit întreaga sumã (pentru toţi creditorii) în calitate de subrogat va
beneficia de garanţiile creanţei. El nu va beneficia, însã şi de solidaritatea de care a beneficiat
creditorul plãtit.
h) Pe cale de consecinţã, codebitorul solidar va pretinde de la ceilalţi codebitori numai plata fiecãruia.
Dacã unul din codebitorii solidari este insolvabil, codebitorul care a plãtit împreunã cu ceilalţi
codebitori solidari solvabili va suporta riscul insolvabilitãţii.
Aceastã regulã opereazã şi dacã suntem în prezenţa pluralitãţii de garanţi (fidejusori), însã numai
în raporturile dintre ei.
Fidejusorul plãtitor va putea însã solicita întreaga sumã plãtitã de la debitorul principal.
h) subrogatul are în contra debitorului, pe lângã acţiunile creditorului pe care îl înlocuieşte, unele
acţiuni propri, întemeiate fie pe gestiunea de afaceri, fie pe îmbogãţirea fãrã just temei, fie pe
contractul de mandat, dupã caz, la alegere.
Întrebări:
1. Definiţi transmisiunea şi transformarea obligaţiilor civile ?

2. Definiţi cesiunea de creanţă şi precizaţi care sunt părţile din acest raport juridic ?
3. Precizaţi care sunt condiţiile de fond i condiţiile de formă ale cesiunii de creanţă ?
4. Explicaţi care sunt efectele pe care le produce cesiunea de creanţă între părţi şi faţă de terţi ?
5. Definiţi subrogaţia în drepturile creditorului şi precizaţi de câte feluri este aceasta ?
6. Enumeraţi cazurile în care subrogaţia operează de drept ?
7. Explicaţi subrogaţia consimţită de către creditor şi debitor ?
8. Enumeraţi efectele produse de subrogaţie ?
9. Precizaţi care sunt diferenţele între subrogaţia reală şi cea personală ?
MODULUL XII
Modurile de transformare a obligaţiilor
1. Novaţia
2. Delegaţia
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
Bucureşti 2002.
1994.
Novaţia
A. Noţiune şi feluri
I. Noţiune
1. Definiţie. Novaţia este o operaţie juridicã care în stingerea unei obligaţii vechi existente, şi
înlocuirea ei cu una noua.
II. Felurile novaţiei
1. Novaţia obiectivã
1.2. Novaţia obiectivã. Novaţia obiectivã este acea formã a novaţiei care pãstreazã pãrţile
raportului obligaţional (creditorul şi debitorul), dar schimbã fie obiectul, fie cauza ca elemente
structurale esenţiale ale actului juridic civil din care s-a nãscut raportul juridic în discuţie.
Altfel spus, novaţia obiectivã are loc între pãrţile iniţiale ale raportului juridic, prin
schimbarea fie a obiectului, fie a cauzei acestui raport.
Aşadar, ca urmare a novaţiei privitã ca operaţie juridicã în sens de negotium iuris (contractul
nou) raportul vechi se schimbã cu unul nou:
− în primul caz, raportul vechi care are drept obiect plata unei sume de bani se înlocuieşte cu o altã
prestaţie (prin schimbare de obiect);
− în cel de-al doilea caz, raportul obligaţional vechi nãscut din contractul de vânzare-cumpãrare este
înlocuit cu un raport obligaţional nou nãscut din contractul de împrumut (prin schimbare de cauzã).
2. Novaţia subiectivã
2.1. Novaţia subiectivã. Novaţia subiectivã este acea formã care, operând, pãstreazã obiectul şi cauza
actului juridic civil din care s-a nãscut raportul obligaţional, dar schimbã fie creditorul acestui raport,
fie debitorul.
Rezultã cã novaţia subiectivã este de douã feluri:
a) novaţia subiectivã prin schimbare de debitor. În acest caz un terţ se angajeazã faţã de creditor sã
plãteascã el datoria, fãrã a apela la debitorul iniţial în acest scop. Se spune cã, în aceastã situaţie,
novaţia opereazã pe cale de expropriere. Evident, în acest caz novaţia subiectivã „poate” (s.n.) sã
opereze fãrã concursul vechiului debitor. Aşadar, noului debitor nu-i este interzis a apela la vechiul
debitor; el poate acţiona singur în îndeplinirea prestaţiei; şi,
b) novaţia subiectivã prin schimbare de creditor. În acest caz, novaţiunea opereazã prin înlocuirea
creditorului vechi cu unul nou. Astfel fiind, debitorul va fi liberat în raport cu creditorul vechi, dar se
obligã faţã de cel nou.
B. Condiţiile şi efectele novaţiei
I. Condiţii
1. Condiţii generale. Din prezentarea novaţiei ca instituţie juridicã rezultã clar cã novaţia este o
operaţie juridicã în sens de negotium iuris, este deci, un act juridic civil, mai exact, se subsumeazã
celei mai importante specii a actelor juridice civile - contractul (convenţia).
Aşa fiind, apare neîndoielnic faptul cã novaţia pentru a fi un contract, va trebui sã
îndeplineascã condiţiile esenţiale cerute pentru oricare contract sub sancţiunea nulitãţii:
consimţãmântul pãrţilor, obiectul, capacitatea de a face acte juridice civile şi cauza. În privinţa
capacitãţii de a face acte juridice civile, potrivit textului citat (art.1129 C.civ.) se cere ca pãrţile sã
aibã capacitate de exerciţiu deplinã: sã fi împlinit vârsta de 18 ani, afarã numai dacã este vorba de
femeia mãritatã sub 18 ani care dobândeşte aceastã capacitate de la data cãsãtoriei.
2. Condiţii speciale. Novaţia trebuie sã îndeplineascã, alãturi de condiţiile generale precizate deja şi
unele condiţii speciale:
a) sã rezulte (sã existe) fãrã dubiu, voinţa pãrţilor de a nova;
b) atât raportul juridic de obligaţie care se stinge, cât şi cel care se naşte trebuie sã fie valabil
încheiate (formate);
c) creditorul trebuie sã aibã capacitatea civilã de a înstrãina, iar debitorul de a se obliga; şi,
d) obligaţia nouã trebuie sã se deosebeascã de cea veche printr-un element structural (oricare dintre
pãrţi, obiectul şi cauza).
II. Efectele novaţiei
1. Efecte. Principalul efect al novaţiei constã în a stinge o obligaţie veche şi a o înlocui cu una nouã.
Din acest efect decurg urmãtoarele consecinţe:
a) împreunã cu obligaţia veche se sting şi accesoriile şi garanţiile care o însoţeau, dacã pãrţile n-au
stabilit expres ca acestea sã însoţeascã şi noua obligaţie; şi
b) înlocuirea unei obligaţii vechi cu una nouã face ca între pãrţi, sã se nascã un nou raport
obligaţional, a cãrui naturã este, necondiţionat, contractualã, fiind rezultatul voinţei valabil exprimate
de cãtre pãrţi.
Delegaţia
I. Noţiune.
1. Definiţie. Delegaţia este contractul (convenţia) prin care debitorul dintr-un raport juridic
preexistent aduce creditorului sãu angajamentul unui al doilea debitor, prin care acesta din urmã se
obligã fie alãturi de primul debitor, fie în locul sãu.
2. Pãrţi. Operaţia juridicã în sens de negotium iuris delegaţia intervine între urmãtoarele subiecte:
a) delegantul. Este debitorul care face delegaţia;
b) delegatul. Este persoana care se obligã alãturi sau în locul delegantului (debitorului);
c) delegatarul. Este creditorul, adicã cel ce primeşte angajamentul delegatului de a face plata.
II. Felurile delegaţiei

1. Feluri. Delegaţia este de douã feluri: delegaţia perfectã şi delegaţia imperfectã.
2. Delegaţia perfectã. Delegaţia perfectã este acea formã a delegaţiei în care delegatarul descarcã
prin declaraţie expresã pe delegant, înţelegând ca obligaţia sã fie executatã de delegat.
Din definiţie rezultã cã delegaţia perfectã se confundã cu novaţia prin schimbare de debitor.
Codul civil reglementeazã delegaţia prin dispoziţiile art. 1132-1133, consacratã secţiunii în care este
reglementatã şi novaţia.
3. Delegaţia imperfectã. Delegaţia imperfectã este acea formã a delegaţiei în care delegatarul nu
consimte la liberarea delegantului şi, prin consecinţã, creditorul iniţial are, pe lângã debitorul sãu, un
nou debitor în persoana delegatului. Delegaţia imperfectã se întâlneşte ori de câte ori lipseşte
declaraţia expresã a creditorului (delegatarului) despre descãrcarea de obligaţie a debitorului iniţial.
B. Efectele delegaţiei
1. Precizare. În privinţa efectelor delegaţiei trebuie distins dupã cum este vorba de delegaţia
imperfectã sau de delegaţia perfectã.
2. În cazul delegaţiei perfecte. În cazul delegaţiei perfecte, efectele sunt urmãtoarele:
a) în principiu, prin delegaţia perfectã se stinge o obligaţie veche care se înlocuieşte cu una nouã;
b) pe cale de consecinţã, delegantul (debitorul iniţial), prin delegaţie este descãrcat de obligaţia sa
faţã de delegatar (creditorul iniţial), în locul lui rãmânând obligat delegatul;
c) obligaţia delegantului se stinge, dar este înlocuitã cu o obligaţie nouã (obligaţia delegatului);
Obligaţia delegantului subzistã, faţã de delegatar totuşi, în urmãtoarele douã situaţii:
− dacã delegatarul şi-a rezervat expres dreptul de a urmãri pe delegant în situaţia în care delegatul va
fi insolvabil; şi,
− dacã delegatul este solvabil în momentul delegaţiei.
Din prezentarea efectelor delegaţiei perfecte rezultã cã vechiul raport obligaţional s-a
transformat într-un raport obligaţional nou care are efecte specifice.
3. În cazul delegaţiei imperfecte. Specificul efectelor în cazul delegaţiei imperfecte rezultã din
împrejurarea cã unui raport juridic de obligaţie existent i se adaugã unul nou. Astfel, debitorul iniţial
(delegantul) rãmâne, în continuare, nedescãrcat de obligaţia sa faţã de delegatar, numai cã acesta are,
alãturi de debitorul iniţial, un nou debitor (delegatul).
În acest context, creditorul delegatar are alegerea în urmãrire între cei doi debitori, cãci
vechea obligaţie este însoţitã de una nouã.
Întrebări:
1. Definiţi novaţia şi felurile acesteia ?

2. Enumeraţi care sunt condiţiile novaţiei şi efectele pe care aceasta le produce?
3. Precizaţi dacă o obligaţie lovita de nulitate absolută poate forma obiectul unei novaţii. Dar
dacă e lovita de nulitate relativă ?
4. Definiţi delegaţia şi care sunt părţile din cadrul acesteia ?
5. Care sunt efectele delegaţiei şi de către feluri este aceasta ?
MODULUL XIII
STINGEREA OBLIGAŢIILOR
1. Preliminarii
2. Modurile de stingere a obligaţiilor
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
Bucureşti 2002.
1994.
Preliminarii
Reglementare juridicã
1. Reglementare. Modurile de stingere a obligaţiilor sunt reglementate în Codul civil de la 1864, în
titlul al III-lea intitulat „Despre contracte şi convenţii”, mai exact, în capitolul VIII intitulat „Despre
stingerea obligaţiilor”. În dispoziţiile art. 1091 C.civ. sunt enumerate ca fiind moduri de stingere a
obligaţiilor civile: plata, novaţia, remiterea voluntarã, compensaţia, pierderea lucrului, anularea sau
rezoluţiunea, apoi, ca efect al condiţiei rezolutorii ori prin prescripţie.
2. Discuţii. Enumerarea fãcutã în art. 1091 C.civ. este susceptibilã de discuţii:
a) evident, plata este modul normal, firesc, de stingere a obligaţiilor civile. Prin platã se ajunge la
realizarea dreptului de creanţã aparţinând creditorului, caz în care obligaţia se stinge, prin obţinerea
prestaţiei la care creditorul are dreptul şi debitorul este ţinut. Suntem, deci, în situaţia clasicã a
realizãrii efectului raportului juridic obligaţional. Acesta este motivul pentru care plata a fost plasatã
în acea parte a lucrãrii care abordeazã problema efectelor obligaţiilor. Desigur, este neîndoielnic cã
plata este principalul efect al obligaţiilor civile, dar ea este, în acelaşi timp, şi un mod de stingere a
acestora;
b) enumerarea fãcutã de dispoziţiile art. 1091 C.civ. nu este întru totul exactã pentru cã ea cuprinde şi
instituţii juridice care nu sunt considerate a fi, în primul rând, moduri de stingere a obligaţiilor,
precum: novaţia, nulitatea şi rezoluţiunea, prescripţia extinctivã.
Din aceste motive, vor primi tratare în continuare numai împrejurãrile care au drept efect
încetarea raportului juridic obligaţional, mai puţin plata.
Clasificare
1. O primã propunere. Într-o lucrare consideratã a încorpora o realã creaţie în ştiinţa dreptului,
tratându-se problema stingerii obligaţiilor, în capitolul consacrat acestei abordãri (IV) intitulat
„Stingerea obligaţiunei independentã de realizarea, de transformarea şi de transmisiunea ei”, se
sugerezã chiar din modul în care a fost intitulat cã plata, novaţia şi alte instituţii juridice care au o
legãturã cu stingerea obligaţiilor sunt exceptate abordãrii împreunã cu modurile de stingere a
obligaţiilor care se înfãţiseazã a nu comporta discuţii.
Vorbind despre diferitele „cauze” care opresc realizarea raportului juridic de obligaţie, autorul le
clasificã în:
a) cauze convenţionale, de exemplu renunţarea gratuitã (iertarea de datorie);
b) cauze de fapt care împiedicã realizarea obligaţiei, de exemplu, pierderea lucrului şi confuziunea; şi
c) cauze legale, de exemplu, prescripţia.
Referindu-se la nulitate şi rezoluţiune, autorul face precizarea cã acestea sunt cauze de desfiinţare
retroactivã a raportului juridic de obligaţii.
Literatura juridicã mai recentã propune a se face clasificarea modurilor de stingere a obligaţiilor
dupã douã criterii:
1. rolul voinţei pãrţilor la încetarea raportului juridic obligaţional. Dupã acest criteriu, modurile de
stingere a obligaţiilor se clasificã în:
a) moduri voluntare, adicã acele moduri care implicã o manifestare de voinţã a pãrţilor în vederea
încetãrii raportului juridic de obligaţie. Intrã în aceastã categorie remiterea de datorie şi compensaţia
convenţionalã;
b) moduri de stingere a obligaţiilor ce nu ţin de voinţa pãrţilor. Intrã în aceastã categorie
imposibilitatea fortuitã de executare şi confuziunea.
2. cel de al doilea criteriu constã în a distinge dupã cum stingerea obligaţiei a dus sau nu la realizarea
creanţei. Din acest punct de vedere se cunosc:
a) moduri de stingere care duc la realizarea creanţei creditorului. Intrã în aceastã categorie
compensaţia, confuziunea şi darea în platã; şi,
b) moduri de stingere care nu duc la realizarea creanţei creditorului. Intrã în aceastã categorie
remiterea de datorie şi imposibilitatea fortuitã de executare.
Autorii citaţi sunt de pãrere cã „Cel de-al doilea criteriu (...) pare a fi cel mai important...”
Modurile de stingere a obligaţiilor

Modurile de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei creditorului
A. Compensaţia
I. Definiţie şi domeniu de aplicaţie
1. Definiţie
1.1. Reglementare juridicã. Compensaţiei, ca mod de stingere a obligaţiilor civile îi sunt consacrate în
Codul civil 11 articole (de la art. 1143, la art. 1153).
1.2. Definiţie. În doctrinã, compensaţia a fost definitã a fi „... modul de stingere a obligaţiilor care
constã în stingerea a douã obligaţii reciproce, pânã la concurenţa celei mai mici dintre ele” (s.a.).
Altfel spus, „Compensaţia este modul indirect de stingere a obligaţiilor... care intervine în situaţia în
care între douã persoane existã obligaţii reciproce, obligaţii ce se sting pânã la concurenţa celei mai
mici dintre ele”.
1.3. Dezvoltare. Din definiţia compensaţiei rezultã:
a) în raport cu plata care se înfãţişeazã a fi deopotrivã efectul obligaţiei şi modul direct de stingere a
acesteia, compensaţia este un mod indirect de stingere a raportului juridic obligaţional;
b) compensaţia intervine numai dacã existã douã raporturi juridice de obligaţie şi dacã, în cazul lor,
pãrţile sunt aceleaşi persoane care au atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de debitor;
c) limita stingerii prin compensaţie:
− dacã obligaţiile reciproce sunt egale, se vor stinge în întregime;
− dacã obligaţiile sunt de întinderi diferite, ele se vor stinge pânã la concurenţa celei mai mici dintre
ele; şi,
Compensaţia are o serie de avantaje de ordin practic fiind un mod simplificat de executare a
obligaţiilor care evitã facerea unor plãţi duble, însã, poate fi privitã şi ca un mijloc de garantare a
realizãrii creanţei, cel puţin în limita creanţei pe care creditorul debitor o are în contra sa.
2. Domeniu de aplicaţie
2.1. Principiu. De principiu, prin compensaţie se sting orice fel de obligaţii, farã a deosebi dupã
izvorul lor, potrivit dispoziţiilor art. 1147 C.civ..
Cu toate acestea compensaţia nu poate opera:
a) când una din obligatiile reciproce este, potrivit legii, insesizabilã; şi
b) când se pretinde restituirea unui depozit neregulat; şi,
c) în cazul popririi efectuate deja, când terţul poprit dobândeşte un drept de creanţã împotriva
creditorului sãu iniţial.
II. Felurile compensaţiei
1. Preliminarii
1. Precizare. Compensaţia este de trei feluri:
a) legalã, când opereazã în puterea legii;
b) convenţionalã, când opereazã ca urmare a convenţiei pãrţilor; şi
c) judecãtoreascã, când este dispusã printr-o hotãrâre judecãtoreascã.
2. Forme
a. Compensaţia legalã
1. Noţiune. Compensaţia legalã este acea formã a compensaţiei în care stingerea obligaţiilor opereazã
de plin drept, chiar fãrã cunoştinţa celor interesaţi, dar, în caz de litigiu trebuie invocatã pentru a se
putea face aprecierea dispoziţiilor legale aplicabile.

2. Condiţii. Compensaţia legalã opereazã dacã sunt întrunite urmãtoarele condiţii:
a) sã existe douã obligaţii reciproce, adicã, cele douã creanţe sã existe între aceleaşi persoane având
atât calitatea de debitor, cât şi de creditor, în acelaşi timp, una în raport cu cealaltã;
b) obligaţiile reciproce sã aibã drept obiect sume de bani sau lucruri fungibile, condiţie impusã prin
dispoziţiile art. 1145 alin. 1 C.civ.. Numai atunci când obiectul obligaţiilor îl constituie sume de bani
sau lucruri fungibile, creditorii reciproci se pot considera cã se aflã în situaţia în care ar fi fost dacã
plata ar fi avut loc;
c) creanţele compensabile trebuie sã fie certe, sã aibã deci o existenţã nediscutabilã din punct de
vedere juridic. Practica judecãtoreascã a fost constantã în a pretinde existenţa acestei condiţii;
d) cele douã creanţe reciproce trebuie sã fie lichide, adicã sã aibã o valoare bine stabilitã, sã fie deci
determinate ca valoare; şi
e) în sfârşit, cele douã creanţe reciproce trebuie sã fie exigibile, adicã, sã fi ajuns la scadenţã (la
termenul sorocit pentru executare). Compensaţia legalã nu poate opera dacã una dintre obligaţiile
reciproce este afectatã de un termen.
3. Mod de operare. Specific compensaţiei legale este faptul cã ea opereazã automat, de plin drept.
Chiar dacã se recunoaşte acest mod specific de operare, compensaţia legalã va putea fi rezolvitã în
urmãtoarele cazuri, când se considerã cã pãrţile au sãvârşit acte incompatibile cu esenţa acestei
instituţii:
a) când debitorul acceptã cesiunea de creanţã pe care creditorul sãu o face unui cesionar. În situaţia în
care cesiunea a devenit opozabilã debitorului prin notificare, compensarea este opritã numai pentru
creanţele dobândite dupã notificare;
b) când unul din cei doi creditori în raport cu care a operat compensaţia legalã acceptã plata fãcutã de
celãlalt creditor, caz în care renaşte şi creanţa plãtitorului, şi,
c) în situaţia în care un creditor (reciproc) urmãreşte pe celãlalt creditor (reciproc) şi acesta din urmã
nu-i opune compensaţia.
4. Efecte. Compensaţia legalã produce urmãtoarele efecte:
a) stinge obligaţia întocmai ca şi plata;
b) în cazul în care sunt mai multe datorii, compensaţia opereazã dupã regulile care guverneazã
imputaţia plãţii;
c) compensaţia este o platã forţatã care opereazã de plin drept, cu precizarea cã pãrţile pot renunţa la
efectul sãu; şi
d) stingând creanţele, compensaţia legalã stinge şi accesoriile şi garanţiile lor (privilegiile, gajul şi
ipoteca).
b. Compensaţia convenţionalã
1. Noţiune. Este acea formã a compensaţiei care rezultã din convenţia pãrţilor şi, de regulã, intervine
în situaţia în care sunt întrunite condiţiile pentru a opera compensaţia legalã.
2. Dezvoltare. Spre deosebire de compensaţia legalã, compensaţia convenţionalã are un domeniu de
aplicaţie mult mai mare, ea operând indiferent de natura obiectului obligaţiilor. Aceastã deosebire se
datoreazã caracterului supletiv al normelor juridice care reglementeazã materia compensaţiei.
Compensaţia convenţionalã produce aceleaşi efecte ca şi compensaţia legalã, deosebit fiind doar
momentul din care efectele încep sã curgã. În cazul compensaţiei convenţionale efectele curg din
momentul în care pãrţile au încheiat convenţia.
c. Compensaţia judecãtoreascã
1. Noţiune. Este acea formã a compensaţiei care se face (dispune) de cãtre instanţa judecãtoreascã, de
regulã, cu ocazia judecãrii cererilor reconvenţionale.
Se poate, însã, ca datoriile reciproce compensabile sã nu fie lichide, ori sã nu aibã drept obiect
sume de bani sau bunuri fungibile. În aceastã situaţie oricare dintre cei doi creditori se poate adresa
instanţei de judecatã care poate dispune compensaţia pânã la concurenţa celei mai mici dintre sume.
Compensaţia judecãtoreascã produce aceleaşi efecte ca şi compensaţia legalã, cu deosebirea cã
aceste efecte curg din momentul când hotãrârea judecãtoreascã prin care s-a dispus compensaţia a
rãmas definitivã.
B. Confuziunea
I. Definiţie şi domeniu de aplicaţie
1. Definiţie
1. Definiţie. Confuziunea este modul de stingere a obligaţiilor civile care opereazã în situaţia în care
asupra aceleiaşi persoane se întruneşte atât caliatatea de debitor, cât şi calitatea de creditor. Altfel
spus, „Confuziunea constã în întrunirea în aceeaşi persoanã, atât a calitãţii de debitor, cât şi a aceleia
de creditor, în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional.
2. Domeniu de aplicaţie
1. Domeniu. Regula în materie este cã nu existã restricţii în privinţa acţiunii confuziunii, ca mod de
stingere a obligaţiilor civile.
De la aceastã regulã sunt posibile douã abateri:
a) când moştenirea este acceptatã sub beneficiu de inventar; şi,
b) când creditorii succesorali au cerut saparaţia de patrimonii.
II. Efectele confuziunii
1. Efecte. Ca mod de stingere a obligaţiilor civile, confuziunea produce urmãtoarele efecte:
a) stinge obligaţia în sens larg (stinge însuşi raportul juridic obligaţional);
b) o datã cu stingerea obligaţiei stinge şi obligaţia de garanţie a fidejusorilor, dacã obligaţia a fost
garantatã de aceştia;
c) în cazul confuziunii prin întrunirea asupra aceleiaşi persoane a calitãţilor de debitor, creditor şi
fidejusor se stinge numai obligaţia secundarã de garanţie nu şi obligaţia principalã (cea garantatã);
d) confuziunea nu profitã debitorilor solidari;
e) dacã se desparte calitatea de debitor de cea de creditor, obligaţiile vechi renasc, pentru cã operaţia
confuziunii este mai degrabã o piedicã în executarea obligaţiei, decât o cauzã tipicã de stingere a
acesteia.
C. Darea în platã
1. Noţiune. Darea în platã este modul indirect de stingere a obligaţiilor care constã în alternativa
admisã debitorului de a presta un alt obiect decât obiectul obligaţiei, dar numai cu consimţãmântul
creditorului. Altfel spus, darea în platã este”... operaţia juridicã prin care debitorul executã cãtre
creditorul sãu o altã prestaţie decât aceea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic
obligaţional’’.
Spre deosebire de novaţia prin schimbare de obiect (cu care se aseamãnã foarte mult), darea în
platã are loc o datã cu plata şi nu mai înainte si, libereazã pe debitor de executarea obligaţiei, pe când
novaţia prin schimbare de obiect înlocuieşte o obligaţie cu alta. Aşadar, darea în platã este un mod de
stingere a obligaţiilor, pe când novaţia, în general şi cea prin schimbare de obiect, în special, este un
mod de transformare a acestora.
2. Efecte. Principalul efect al dãrii în platã constã în stingerea obligaţiei ca şi plata. Condiţia care se
cere este ca cel ce dã în platã sã fie proprietarul lucrului prestat în locul celui ce trebuia prestat, altfel
efectul excesiv al obligaţiei nu se va putea produce.
Modurile de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea creanţei creditorului

A. Remiterea de datorie
I. Noţiune
1. Definiţie. Remiterea de datorie constã în „renunţarea gratuitã din partea creditorului de a valorifica
în contra debitorului sau, drepturile izvorând dintr-o creanţã”. Altfel spus, ea este „... renunţarea cu
titlu gratuit a creditorului de a-şi valorifica creanţa pe care o are împotriva debitorului sãu”.
Remiterea de datorie este întâlnitã, uneori, în literatura de specialitate şi sub denumirea de „iertare
de datorie”.
2. Dezvoltare. Pentru o mai bunã conturare a conceptului remiterii de datorie, sunt necesare o serie de
sublinieri:
a) remiterea de datorie este o renunţare a creditorului la valorificarea unui drept în contra debitorului
sãu.
Este o remitere cu titlu gratuit, motiv pentru care este întâlnitã şi sub denumirea de „iertare de
datorie”.
b) remiterea de datorie este de naturã contractualã, este un contract şi nu un act unilateral de voinţã,
pentru cã presupune şi consimţãmântul debitorului.
Fiind un contract, remiterea de datorie se produce la data realizãrii acordului de voinţã.
Caracterul contractual rezultã şi din împrejurarea cã, într-adevãr, creditorul poate sã nu cearã plata de
la debitor, dar nu-l poate opri sã plãteascã.
c) dacã s-a fãcut ofertã de remitere de datorie, creditorul poate s-o retragã pânã în momentul
acceptãrii ei de cãtre debitor; şi
d) remiterea de datorie poate însã rezulta şi dintr-un testament care conţine un legat de liberaţiune pe
care debitorul îl poate accepta sau nu.
II. Condiţiile remiterii de datorie
1. Condiţii. În privinţa condiţiilor remiterii de datorie trebuie deosebit dupã cum aceasta se face prin
acte juride civile între vii (inter vivos), sau prin acte din cauzã de moarte (mortis causa):
În prima situaţie trebuie observat cã remiterea de datorie este un contract şi anume, o donaţie indirectã
şi este supusã tuturor regulilor referitoare la revocare, raport şi reducţiune. Cu toate acestea remiterea
de datorie nu va trebui fãcutã în formã autenticã.
În cea de-a doua situaţie, remiterea de datorie trebuie sã respecte condiţiile de solemnitate cerute
pentru testamentul care o încorporeazã.
III. Dovada remiterii de datorie
1. Regulã. Din cele precizate mai sus rezultã cã remiterea de datorie este un act juridic civil în sens de
negotium iuris. Fiind un act juridic, aceastã operaţie juridicã se va dovedi potrivit regulilor din materia
actelor juridice civile.
2. Dezvoltare. Regula potrivit cãreia dovada remiterii de datorie se face în condiţiile cerute pentru
proba actelor juridice civile, impune a se face o serie de precizãri dupã cum urmeazã:
− proba remiterii de datorie se poate face prin întocmirea unor înscrisuri;
− eliberarea unei chitanţe fictive de cãtre creditor, debitorului prin care creditorul recunoaşte cã s-a
fãcut plata, chiar dacã în realitate, aceasta nu s-a fãcut;
− înscrisul întocmit anume de pãrţi care constantã convenţia lor de remitere de datorie;
− proba remiterii de datorie se poate face însã în baza prezumţiilor legale de liberare a debitorului
consacrate în dispoziţiile art. 1138 C.civ.;
− prezumţia legalã absolutã (iuris et iure) de iertare de datorie care rezultã din predarea înscrisului
original constatator al creanţei dacã este un înscris sub semnãturã privatã, de cãtre creditor,
debitorului; şi
− prezumţia legalã relativã (iuris tantum) care rezultã din faptul predãrii de cãtre creditor,
debitorului, a unei copii legalizate de pe o hotãrâre judecãtoreascã, sau chiar a înscrisului original -
dacã acesta este un înscris autentic. Hotãrârea judecãtoreascã nu trebuie sã fie numai legalizatã; ea
trebuie sã fie învestitã cu formulã executorie.
IV. Efectele remiterii de datorie
1. Efecte. Efectul principal al remiterii de datorie constã în stingerea obligaţiei debitorului, deci, în
liberarea debitorului de plata acesteia şi, o datã cu acestea, stingerea garanţiilor care au instituit-o.
În privinţa efectelor remiterii de datorie se impun, însã, unele observaţii cu privire la situaţia în
care este vorba de debitorii solidari obligaţiei, ori despre fidejusorii acesteia:
a) remiterea de datorie fãcutã unui debitor solidar libereazã şi pe ceilalţi codebitori solidari, afarã
numai dacã creditorul şi-a rezervat expres drepturile asupra lor;
b) remiterea de datorie fãcutã unui codebitor solidar cu rezervarea expresã a drepturilor asupra
celorlalţi codebitori solidari, îl ţãrmureşte pe creditor sã se limiteze la a urmãri pe ceilalţi codebitori
solidari numai dupã ce a scãzut din creanţã partea pentru care s-a fãcut iertarea de datorie; şi
c) când este însã, vorba de fidejusor, remiterea de datorie fãcutã unuia dintre ei nu duce la liberarea
celorlalţi şi nici la eliberarea debitorului principal.
B. Imposibilitatea fortuitã de executare

I. Noţiune
1. Definiţie. Este modul de stingere a obligaţiilor care constã în aceea cã executarea acestora a devenit
imposibilã ca urmare a unui caz fortuit sau de forţã majorã, fãrã deci, sã se poatã vorbi de culpa
debitorului.
2. Domeniu. Sunt supuse stingerii în acest fel numai obligaţiile care au drept obiect a da un bun
determinat individual, a face sau a nu face.
Rezultã cã obligaţiile care au drept obiect bunuri de gen nu pot fi stinse datoritã unui caz fortuit
sau de forţa majorã pentru cã, de regulã, acestea pot fi procurate. Este o aplicaţie a principiului
potrivit cãruia se considerã cã bunurile de gen nu pier niciodatã (genera non pereunt) şi a regulii
potrivit cãreia riscul îl suportã proprietarul (res perit domino), pentru cã proprietarul lucrurilor de gen
nepredate este întotdeauna înstrãinãtorul.
3. Condiţii. Pentru ca acest mod de stingere a obligaţiilor sã opereze se cer urmãtoarele condiţii:
a) pieirea obiectului obligaţiei sã se fi produs fãrã culpa (vina) debitorului;
b) pieirea obiectului obligaţiei sã fi avut loc mai înainte ca debitorul sã fi fost pus în întârziere; şi
c) debitorul va fi eliberat chiar dacã pieirea a avut loc fãrã culpa debitorului, dar dupã punerea lui în
întârziere, dacã se va face dovada cã lucrul ar fi pierit şi în situaţia în care s-ar fi aflat la creditor.
II. Efectele imposibilitãţii fortuite de executare
1. Efecte. Principalul efect al imposibilitãţii fortuite de executare constã în stingerea obligaţiei.
În cazul imposibilitãţii fortuite de executare a unei obligaţiuni dintr-un raport juridic sinalagmatic
riscul îl suportã debitorul obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori);
În sfârşit, în situaţia în care imposibilitatea fortuitã de executare este temporarã, debitorul va fi ţinut sã
execute obligaţia atunci când dispare cauza de suspendare.
Întrebări:
1. Definiţi compenaţia şi precizaţi felurile şi cazurile în care aceasta nu se aplică ?
2. Arătaţi care sunt condiţiile şi efectele compensaţiei legale ?
3. Explicaţi în ce situaţii intervine compensaţia convenţională şi judecătorească ?
4. Definiţi confuziunea şi precizaţi efectele acesteia ?
5. Precizaţi efectele şi definiţia dării în plată ?
6. Precizaţi care sunt condiţiile, proba şi efectele remiterii de datorie?
7. Definiţi remiterea de datorie şi precizaţi ce formă trebuie să îmbrace aceasta ?
8. Enumeraţi condiţiile imposibilităţii fortuite de executare ?
9. Definiţi şi explicaţi efectele imposibilităţii fortuite de executare ?
MODULUL XIV
Garantarea obligaţiilor
1. Preliminarii
2. Garanţiile personale – fidejusiunea (cauţiunea)
3. Garanţiile reale
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
Bucureşti 2002.
1994.
Preliminarii
Concept
A. Definitie
1. Definitie. În literatura de specialitate garantiile au fost definite ca fiind „…acele mijloace
juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj general si în plus fatã de acest drept, conferã
creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, constând, de regulã, fie într-o prioritate fatã de
ceilalti creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, sã urmãreascã pe
o altã persoanã, care s-a angajat sã execute obligatia ce revine debitorului”.
Reglementarea şi clasificarea garanţiilor
A. Reglementarea garantiilor
1. Reglementare. Asa cum s-a precizat deja, Codul civil constituie izvorul de bazã în materia
garantiilor.
Acestui izvor de sintezã i se adaugã şi Legea nr. 99/1999 care instituie un regim unitar pentru
garantiile reale mobiliare, precum si O.G.
nr. 11/1996 privind executarea creantelor bugetare; prevederile Codului de procedurã civilã, privind
ordinea de preferintã a unor creante (art. 409 C. pr. civ.) si Legea nr. 22/1969 privind angajarea
gestionarilor, constituirea de garantii si rãspunderea lor în legãturã cu gestionarea bunurilor
modificatã prin Legea nr. 54/1994..
B. Clasificarea garantiilor
1. Clasificare. Garantiile se clasificã în douã mari grupe: garantiile personale si garantiile
reale.
2. Garantiile personale. Garantiile personale rezidã într-un angajament asumat de o altã
persoanã decât debitorul principal fatã de creditor. Acest angajament are drept obiect obligatia acestei
alte persoane de a executa obligatia pentru ipoteza în care debitorul nu o va face. Fidejusiunea
(cautiunea) este o garantie personalã care se înfãtiseazã ca un accesoriu al obligatiei principale
asumatã de debitorul principal.
3. Garantiile reale. Garantiile reale constau în a afecta un bun în vederea garantãrii unei
obligatii. Spre deosebire de garantiile personale, garantiile reale considerate a fi un drept real cu
privire la un bun sunt însotite de dreptul de preferintã si de dreptul de urmãrire apartinând
creditorului.
Dreptul de urmãrire si dreptul de preferintã, la care ne-am referit deja cu prilejul prezentãrii
notiunii de garantie, decurg, pentru creditor, din chiar dreptul real accesoriu de garantie.
Garanţiile personale – fidejusiunea (cauţiunea)

Noţiunea şi felurile fidejusiunii
1. Reglementare. Fidejusiunea este singura garantie personalã reglementatã de Codul civil

român. Termenul de fidejusiune este utilizat alternativ cu termenul de cautiune, termen cu origine
românã, cã ci în dreptul roman, cuvântul „cautio” avea un sens larg si însemna prudentã (cavere) sau
cautiune (contum). În sistemul nostru de drept, încã de la începuturile sale, fidejusiunea a fost
cunoscutã sub denumirea de chezãsie.
2. Notiune. Din dispozitiile art. 1652 C. civ. (cel ce garanteazã obligatia se leagã cãtre
creditor a îndeplini însusi obligatia pe care debitorul n-o îndeplineste) întelegem cã fidejusiunea este
contractul accesoriu consensual si unilateral prin intermediul cãruia o persoanã numitã fidejusor se
obligã fatã de creditorul altei persoane sã execute obligatia celui pentru care garanteazã, dacã
acesta nu o va executa, la scadentã.
3. Felurile fidejusiunii. Asa cum rezultã din definitie, fidejusiunea este de naturã
contractualã, ea nu poate avea izvor extracontractual, dar, cu toate acestea, textele Codului civil, art.
1675–1678 vorbesc despre fidejusiunea legalã si judecãtoreascã, motiv pentru care se considerã cã
fidejusiunea sau cautiunea poate fi de trei feluri:
a) fidejusiunea conventionalã. Este acea formã a fidejusiunii în care chiar pãrtile – creditorul
si debitorul principal – cad de acord asupra numirii unui garant (unui nou obligat pentru debitorul
principal);
b) fidejusiunea legalã. În cazul fidejusiunii legale debitorul este obligat sã aducã un nou
garant (un garant, un fidejusor) pentru a garanta obligatiile ce-i revin printr-o dispozitie a legii; si
c) fidejusiunea judecãtoreascã. Este fidejusiunea dispusã de instanta judecãtoreascã. Astfel, în
caz de litigiu, instanta va putea dispune aducerea unui fidejusor care sã garanteze executarea obligatiei
asumate fie de debitorul principal, fie de cãtre un alt garant.
Caracterele juridice ale fidejusiunii

1. Caractere juridice. Din prezentarea conceptului si felurilor fidejusiunii se pot distinge cu
usurintã caracterele juridice ale acestei importante institutii juridice si anume: contract accesoriu,
contract consensual, contract unilateral si contract cu titlu gratuit.
2. Fidejusiunea este un contract accesoriu. Încheierea conventiei de fidejusiune se face în
considerarea garantãrii executãrii obligatiei rezultând din raportul juridic principal nãscut între
creditor si debitorul principal.
Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu în raport cu obligatia principalã în
vederea garantãrii cãreia se încheie.
Din caracterul accesoriu al fidejusiunii decurg urmãtoarele consecinte:
1. fidejusiunea va urma soarta juridicã a obligatiei principale potrivit regulii precizate deja:
accesorium sequitur principale, în ceea ce priveste cauzele de validitate si cele de stingere.
2. întinderea obligatiei de garantie nu poate fi mai mare decât întinderea obligatiei principale
si nu poate fi oneroasã decât aceasta din urmã.
Fidejusorul, însã, se poate obliga sã garanteze numai o parte a datoriei principale sau sã si-o poatã
asuma în conditii mai putin oneroase în raport cu obligatia principalã; si
3. obligatia fidejusorului fãcutã fãrã a fi determinatã se poate întinde si asupra accesoriilor
obligatiei principale, cum si asupra cheltuielilor ocazionate de urmãrirea silitã.
3. Fidejusiunea este un contract consensual. În dreptul nostru, în privinta actelor juridice
civile, privite ca gen, dar si în privinta conventiilor (contractelor), privite ca cea mai importantã
specie, functioneazã principiul consensualismului, principiu potrivit cãruia, pentru ca un act juridic
civil, în spetã, un contract sã fie valabil format, este suficient acordul de vointã al pãrtilor valabil
exprimat. Forma scrisã se cere numai spre a se putea face dovada contractului în caz de litigiu, asa
cum se cere pentru dovada oricãrui act juridic civil.
Este, însã, obligatoriu ca fidejusiunea sã fie expresã, sã rezulte, deci cu claritate din contract si
sã nu depãseascã limitele stabilite prin contact. Datã fiind importanta obligatiei ce derivã dintr-un
asemenea contract, legiuitorul cere ce fidejusiunea sã fie exprimatã în termeni precisi si, totodatã,
hotãrãste cã ea este de strictã interpretare (art. 1656 C. civ.).
4. Fidejusiunea este un contract unilateral. Din contractul de fidejusiune (din raportul de

fidejusiune) se naste o singurã obligatia a fidejusorului fatã de creditor si anume de a garanta
executarea obligatiei debitorului principal. Creditorul nu-si asumã nici o obligatie.
5. Fidejusiunea este un contract cu titlu gratuit. Caracterul gratuit al contractului de
fidejusiune rezidã în aceea cã fidejusorul se obligã, fãrã a primi nimic în schimb de la debitorul
garantat, însã contrariul poate sã rezulte din vointa pãrtilor, altfel spus, gratuitatea este de natura si nu
de esenta fidejusiunii. Chiar gratuitã, fidejusiunea nu este o donatie, pentru cã fidejusorul are recurs
contra debitorului principal.
Condiţiile pe care fidejusorul trebuie să le îndeplinească

1. Conditii. Se impune a se preciza, în primul rând, cã la fel ca orice contract, contractul de
fidejusiune trebuie sã îndeplineascã toate conditiile de validitate obligatorii: consimtãmântul valabil al
pãrtilor, un obiect determinat, capacitatea de a contracta li o cauzã licitã.
O a doua precizare: fidejusorul trebuie sã îndeplineascã, obligatoriu, urmãtoarele conditii
speciale:
a) fidejusorul sã fie solvabil; si
b) fidejusorul trebuie sã aibã domiciliul în raza teritorialã a tribunalului judetean în care
trebuie sã se execute obligatia.
Domeniul de aplicaţie
1. Domeniu. În principiu, orice obligatie poate fi garantatã prin fidejusiune. Pe cale de
consecintã, chiar si obligatiile intuitu personae, pot fi garantate prin fidejusiune. De asemenea,
obligatia însãsi a fidejusorului, poate fi garantatã de un fidejusor [art. 1665 alin. (2) C. civ.]. Cele mai
frecvent garantate prin fidejusiune sunt obligatiile care au drept obiect sume de bani.
Efectele fidejusiunii
A. Preliminarii
1. Disjungere. În privinţa efectelor fidejusiunii trebuie distins între categoriile de raporturi
juridice (principal şi cel accesoriu) la care dă naştere:
a) raporturile dintre creditor şi fidejusor;
b) raporturile dintre fidejusor şi debitorul principal; şi
c) raporturile dintre fidejusori (între ei), dacă obligaţia principală a fost garantată de mai
mulţi fidejusori.
B. Categorii de legãturi juridice
I. Raporturile dintre creditor si fidejusor
1. Temei. Temeiul legãturilor juridice în care se aflã creditorul cu fidejusorul îl constituie
contractul de fidejusiune. Atât creditorul, cât si fidejusorul sunt pãrti ale contractului de fidejusiune.
2. Principiu. Raporturile dintre creditor si fidejusor nãscute din contractul accesoriu de
fidejusiune sunt cârmuite de principiul dominant în materie, principiu potrivit cãruia, dacã debitorul
nu-si executã obligatia, creditorul va putea urmãri direct pe fidejusor pentru executarea creantei, fãrã a
mai fi nevoie de urmãrirea în prealabil a debitorului principal.
Dar, obligatia fidejusorului fiind una accesorie si subsidiarã, acesta poate invoca beneficiul de
discutiune, beneficiul de diviziune, cum si exceptiile personale ce decurg din contractul de
fidejusiune.
3. Beneficiul de discutie. Din felul în care sunt redactate art. 1663–1665 C. civ., rezultã cã
beneficiul de discutie este o facultate conferitã de lege fidejusorului de a pretinde creditorului sã
urmãreascã mai întâi pe debitor în bunurile sale si numai dacã nu va fi îndestulat, dupã aceea sã
înceapã urmãrirea în contra sa.
În legãturã cu beneficiarul de discutiune se impun urmãtoarele precizãri:
– trebuie invocat înainte de a se trece la judecarea fondului procesului privind urmãrirea
începutã contra garantului (fidejusorului);
– fidejusorul ale obligatia sã-i precizeze creditorului bunurile apartinãtoare debitorului
principal care pot face obiectul urmãririi si sã-i avanseze cheltuielile reclamate de urmãrirea acestor
bunuri;
– sã fie vorba de bunuri aflãtoare în raza jurisdictionalã a tribunalului judetean în acre trebuie
sã se facã plata, fiind excluse bunurile litigioase ori ipotecate, care nu mai sunt în posesia debitorului;
Beneficiul de discutiune nu va putea fi invocat dacã:
a) fidejusorul a renuntat la el;
b) fidejusorul s-a obligat solidar cu debitorul principal, caz în care se aplicã regulile
solidaritãtii; si
c) în cazul fidejusiunii judecãtoresti.
Dacã urmãrirea împotriva debitorului principal are rezultat pozitiv, fidejusorul este eliberat. În
caz contrar, urmãrirea împotriva acestuia va fi reluatã.
4. Beneficiul de diviziune. Ca si beneficiul de discutie, beneficiul de diviziune este o
facultate conferitã de lege fidejusorului ca, în cazul în care sunt mai multi fidejusori care garanteazã
acelasi debitor pentru una si aceeasi datorie, fatã de acelasi creditor, sã poatã cere cu urmãrirea sã se
poatã divide pe toti fidejusorii, cu toate cã principiul este cã fiecare fidejusor poate fi urmãrit pentru
tot.
Beneficiul de diviziune nu mai poate fi invocat când fidejusorul a renuntat la el si când în
conventie s-a stipulat clauza solidaritãtii între fidejusori.
5. Exceptiile personale decurgând din contractul de fidejusiune. Exceptiile personale ce
decurg din contractul de fidejusiune sunt exceptii de ordin general pe care fidejusorul le poate invoca
si anume:
a) exceptiile privind validitatea contractului;
b) cele privind întinderea garantiei;
c) cele referitoare la termen, conditie etc.
Totodatã pot fi invocate si exceptiile inerente obligatiei debitorului principal care se restrâng
si asupra obligatiei accesorii de garantie a fidejusorului, în aceastã categorie putând intra exceptii,
cum ar fi: exceptia prescriptiei extinctive; nulitatea absolutã a obligatiei principale; exceptii bazate pe
clauzele contractuale privind conditiile executãrii obligatiei principale. Fidejusorul nu poate invoca,
însã, exceptiile pur personale ale debitorului principal, cum ar fi: nulitatea relativã a obligatiei
principale, pentru vicii de consimtãmânt sau pentru incapacitate de exercitiu (art. 1681 C. civ.).
II. Raporturile dintre fidejusor si debitorul principal
1. Principiu. Fidejusorul poate, în principiu, recupera de la debitor suma plãtitã creditorului si
cheltuielile fãcute dupã ce a notificat debitorului urmãrirea începutã de cãtre creditor. Fidejusorul se
poate întoarce împotriva debitorului, dupã ce a plãtit datoria, chiar dacã a încheiat contractul de
fidejusiune fãrã stiinta acestuia.
2. Temeiul regresului. Actiunea în regres apartinând fidejusorului în contra debitorului
principal se întemeiazã, de regulã, pe subrogatia legalã în drepturile creditorului plãtit. În afara
actiunii subrogatorii, art. 1108 pct. 3 si 1670 C. civ., fidejusorul are la îndemânã si o actiune personalã
(art. 1669 C. civ.), întemeiatã pe mandat sau pe gestiunea intereselor altei persoane, dupã cum
fidejusorul a garantat executarea obligatiei la cererea debitorului sau a fãcut-o din proprie initiativã,
fãrã stirea acestuia.
Actiunea subrogatorie prezintã avantajul cã fidejusorul, beneficiazã de toate garantiile care le
avea creditorul plãtit de el. La rândul sãu, actiunea personalã prezintã avantajul cã termenul de
prescriptie curge din momentul în care fidejusorul a fãcut plata cãtre creditor.
Pe calea acestei actiuni fidejusorul poate pretinde de la debitorul principal si plata dobânzilor
legale la suma plãtitã de el creditorului. El nu poate, însã, cere cheltuielile si eventualele daune pe
care le-a suferit datoritã urmãririi efectuatã de creditor.
3. Garantarea unei datorii fãcute de codebitori solidari. Fidejusorul care a garantat o
datorie pentru care erau tinuti mai multi debitori solidari si a plãtit-o în întregime, va beneficia si el de
solidaritatea debitorilor, în sensul cã poate urmãri pe fiecare pentru întreaga sumã.
4. Pierderea dreptului de regres. Fidejusorul pierde dreptul de regres în contra debitorului
principal dacã nu l-a înstiintat despre efectuarea plãtii, motiv pentru care acesta plãteste a doua oarã si
dacã a plãtit datoria fãrã sã fi fost urmãrit si fãrã sã fi înstiintat pe debitor, dar numai dacã debitorul
dovedeste cã ar fi avut mijloace pentru a face sã se stingã datoria.
În ambele cazuri fidejusorul are dreptul sã pretindã creditorului ceea ce el a plãtit pe temeiul
îmbogãtirii fãrã justã cauzã. Existã împrejurãri în care fidejusorul, desi nu a plãtit obligatia garantatã,
este în pericol de a nu fi acoperit pentru plata la care ca fi eventual obligat, astfel cã art. 1673 C. civ.,
îi dã acestuia dreptul sã se poatã adresa anticipat debitorului principal.
III. Raporturile dintre fidejusori
1. Principiu. În situatia în care mai multi cofidejusori garanteazã pentru unul si acelasi
debitor, iar numai un cofidejusor a plãtit în întregime, acesta are în contra celorlalti fidejusori o
actiune în regres divizibilã, dar numai în cazurile prevãzute de lege si anume:
a) când este urmãrit în judecatã pentru a plãti;
b) când debitorul a devenit falit sau se aflã în stare de insolvabilitate;
c) când debitorul s-a obligat a-l libera de garantie într-un termen determinat care a expirat;
d) când datoria a ajuns la scadentã, devenind astfel exigibilã; si
e) în cazurile prevãzute de dispozitiile art. 1173, punct 5.
În toate celelalte cazuri, fidejusorul plãtitor are drept de regres numai împotriva debitorului
principal.
Stingerea fidejusiunii
A. Stingerea fidejusiunii pe cale indirectã
1. Stingere. Potrivit regulii accesorium sequitur principale, dacã s-a stins obligatia principalã,
se stinge si obligatia de garantie, datoritã caracterului ei accesoriu. Dacã obligatiunea principalã se
atinge prin darea în platã, când creditorul primeste o altã prestatie decât cea datoratã, potrivit aceleiasi reguli
(accesorium sequitur principale), fidejusiunea se stinge chiar dacã, dupã aceea, creditorul este evins. În
situatia în care plata a fost fãcutã de cãtre un tert, si nu de cãtre debitor, fidejusiunea nu se stinge
pentru cã tertul plãtitor se subrogã în drepturile creditorului plãtit.
B. Stingerea fidejusiunii pe cale directã
1. Precizare. Fidejusiunea se poate stinge pe cale directã, independent de stingerea obligatiei
principale, prin modurile generale de stingere a obligatiilor civile.
2. Stingere. Astfel, fidejusiunea se poate stinge prin:
a) remiterea de fidejusiune, Aceasta este situatia când creditorul renuntã la garantie;
b) confuziunea dintre patrimoniul fidejusorului si patrimoniul creditorului.
c) compensatia opusã de fidejusor creditorului etc.
La aceste moduri se mai adaugã cel prevãzut de dispozitiile art. 1683
C. civ. când, datoritã culpei creditorului fidejusorul nu mai poate dobândi, ca efect al plãtii datoriei
principale, privilegiile si ipotecile de care beneficia creditorul. Spre exemplu, din cauza neglijentei
creditorului s-au pierdut garantiile care asigurau creanta principalã.
Aceasta este o modalitate specificã de atingere a fidejusiunii numitã în doctrinã cedentarum
ationum si constã în dreptul fidejusorului de a se opune urmãririi pornitã de creditorul în culpã, contra
sa, deoarece altfel, fidejusorul ar fi, pe nedrept pãgubit, suportând lipsa de diligentã a creditorului.
Garanţiile reale
Dreptul de retenţie
A. Notiune
1. Definitie. În raport de elementele precizate deja, se poate conchide cã dreptul de retentie
este dreptul real de garantie care conferã celui ce detine un bun mobil sau imobil apartinând altei
persoane cãreia trebuie sã-l restituie, dreptul de a retine acel lucru pânã când creditorul restituirii îi va
plãti sumele reprezentând cheltuielile ocazionate de conservarea, întretinerea ori îmbunãtãtirile aduse
bunului.
B. Natura juridicã a dreptului de retentie
1. Natura juridicã. Asa cum rezultã din definitie, dreptul de retentie este, în primul rând, un
drept de garantie imperfect, dar s-a retinut deja cã dreptul de retentie, în anumite situatii, se poate
înfãtisa, ca fiind expresia exceptie de neîndeplinirea a contractului sinalgamatic. La modul cel mai
general si în sensul cel mai larg, dreptul de retentie se înfãtiseazã a fi un mijloc de apãrare pus la
îndemâna debitorului restituirii care este, în acelasi timp, creditor pentru cheltuielile fãcute cu lucrul.
Natura juridicã a dreptului de retentie este mai bine subliniatã de efectele sale, pe care le vom
prezenta în continuare.
C. Efectele dreptului de retentie
1. Efecte. Dreptul de retentie produce o serie de efecte care-i subliniazã mai bine natura
juridicã si îi precizeazã fizionomia juridicã proprie:
1. Din împrejurarea cã dreptul de retentie este un drept real de garantie imperfect rezultã
urmãtoarele consecinte:
a) este opozabil tuturor persoanelor strãine de raportul juridic în legãturã cu care acest drept
real s-a nãscut
2. Din împrejurarea cã dreptul de retentie este o garantie pur pasivã datoritã caracterului sãu de
drept real de garantie imperfect, decurg urmãtoarele consecinte:
• nu conferã dreptul de urmãrire a bunurilor în mâinile oricui s-ar afla el;
• functioneazã numai pe perioada cât lucrul se aflã la detentor;
• dreptul de retentie înceteazã dupã pierderea detentiei prin predarea lucrului de bunãvoie; si
• prin prerogativa de retinere a lucrului pânã la plata cheltuielilor fãcute cu acesta, dreptul de
retentie se înfãtiseazã a fi un important mijloc de constrângere a celui ce trebuie sã le plãteascã.
3. Din caracteristica dreptului de retentie ce constã în indivizibilitatea lui, rezultã cã acest
drept se extinde asupra întregului bun pânã la achitarea integralã a datoriei;
4. Prin executarea dreptului de retentie se asigurã o simplã detentie precarã, si nu posesia
lucrului, astfel încât nu se poate dobândi proprietatea prin uzucapiune
Gajul
I. Noţiune şi reglementare.
1.Definiţie. Gajul sau amanetul pignus definit de doctrinã ca „… un contract accesoriu prin
care debitorul sau un tert remite creditorului spre siguranta creantei sale un obiect mobiliar corporal
sau incorporal, în scop de a conferi dreptul de a retine lucrul pânã la îndestularea sa si de a fi plãtit din
urmãrirea lucrului amanetat cu preferintã înaintea altor creditori.
2.Reglementare. Gajul sau amanetul este consacrat legal de dispozitiile

art. 1685 C. civ.: „Amanetul este n contract prin care datornicul remite creditorului sãu un lucru mobil
spre siguranta datoriei.”
Aspectele de continut si corelarea gajului cu raportul juridic garantat pe aceastã cale sunt
reglementate de dispozitiile art. 1686–1696 C. civ.
Asa cum am arãtat deja, dispozitiile art. 1685–1696 c. civ. privind amanetul se completeazã
cu dispozitiile Legii nr. 99/1999 referitoare la ordinea de prioritate si publicitatea garantiilor reale.
II. Felurile gajului
1. Feluri. Dintr-un punct de vedere deosebim între:
a) gajul cu deposedarea lucrului gajat; si
b) gajul fãrã deposedare a lucrului dat în gaj.
Dupã modul de constituie gajul poate fi:
a) conventional cel constituit de pãrti;
b) legal, cel ce se constituie datoritã obligatiei impuse de lege; si
c) judecãtoresc, cel dispuse de instanta de judecatã.
III. Caracterele juridice ale gajului
1. Enumerarea. Din definitiile prezentate, din modul de reglementare si din dezvoltãrile
fãcute rezultã cã gajul are urmãtoarele caractere juridice: a) este un contract accesoriu; b) gajul este
un contract real; si c) gajul este un contract unilateral.
2. Caracterul accesoriu. Gajul este un contract accesoriu. Într-adevãr, ratiunea de a fi a
acestui contract, chiar dacã are fizionomie juridicã proprie, fiind un contract numit si având o
consacrare distinctã în dispozitiile legii, constã în afectatiunea sa de a garanta executarea obligatiei
asumate în raportul juridic principal.
3. Caracterul real. Contractul de gaj este în principiu un contract real. în principiu, pentru cã,
pe cale de exceptie, era admis si gajul fãrã deposedare, chiar înainte de adoptarea Legii nr. 99/1999,
lege potrivit cãreia, se regulã gajul, este fãrã deposedare.
Din caracterul real al contractului de gaj decurg urmãtoarele consecinte:
a) acest contract, în cazul în care este cu deposedare, ia nastere numai prin remiterea lucrului
dat în gaj, remitere ce se face, în principiu, în mâinile creditorului, dar poate fi fãcutã si în mâinile
unui tert, dacã pãrtile s-au înteles astfel. Lucrul gajat va fi pãstrat pânã la plata datoriei principale;
b) promisiunea de a constitui gajul sau amanetul fãrã remiterea lucrului nu valoreazã gaj cu
deposedare, ci numai o obligatie de a face (contractul de promisiune de gaj) care, în caz de
neexecutare, se poate rezolvi cu consecinta plãtii daunelor-interese;
c) desi contract real, pentru raporturile dintre pãrti nu se cere a se fi încheiat într-o anumitã
formã; în schimb, pentru a produce efecte fatã de terti se cere sã fie fãcut în formã scrisã, iar înscrisul
sã capete datã certã anterioarã datei dreptului exercitat de un alt creditor, ori dobândirii dreptului de
cãtre un tert;
d) înscrisul constatator trebuie sã cuprindã precizarea exactã a speciei si naturii lucrului
amanetat, descrierea exactã a calitãtii, cantitãtii, greutãtii si însusi, a valorii adicã, pe scurt, sã rezulte
individualitatea specificã dreptului sau bunului. dacã este vorba de un lucru corporal, înscrisul se cere
numai dacã creanta este de o anumitã valoare, valoare care diferã dupã cum suntem în materie civilã
sau în materie comercialã;
e) gajul joacã, în materie mobiliarã, rolul pe care îl joacã ipoteca în materie imobiliarã;
f) cel ce constituie amanetul trebuie sã aibã capacitatea de a contracta, tocmai pentru cã
suntem în prezenta unui drept real. De aceea, constituirea gajului trebuie sã porneascã de la
proprietarul lucrului, dar ea poate fi fãcutã si de un terţ;
g) constituirea gajului este un mijloc de a aduce gajul însusi la cunostinta celorlalti creditori ai
debitorului si a tertilor cãtre care debitorul ar transmite drepturi asupra lucrului amanetat;
4. Când gajul este fãrã deposedare. Gajul fãrã deposedare este admis pe cale de exceptie, în
cazul în care, prin legi speciale se dispune astfel.
În acest caz, suntem în prezenta unui gaj cu caracter consensual, pentru cã valoarea
contractului da gaj este conditionatã numai de manifestarea de vointã a pãrtilor, nu si de remiterea
lucrului gajat.
5. Caracterul unilateral de gaj. Contractul de gaj este un contract unilateral pentru cã, în
conditiile stabilite de Codul civil, singura obligatie ce se naste din acest contract este aceea a
creditorului de a pãstra bunul, de a-l conserva si restitui debitorului la executarea obligatiei principale.
Tot unilateral este si contractul de gaj fãrã deposedare, cu deosebire cã obligatia de pãstrare a
lucrului si de punere a lui la dispozitia creditorului revine debitorului.
6. Alte caractere. Celor trei caractere definitorii (contract accesoriu, contract real si contract
unilateral) li se adaugã altele:
1. în principiu, gajul este un contract cu titlu gratuit.
2. contractul de gaj este un contract cumulativ, pentru cã partea obligatã (creditorul) cunoaste,
din momentul încheierii lui, obligatia cei revine si întinderea ei;
3. contractul de gaj este un contract constitutiv de drepturi, întrucât prin el se constituie
dreptul real de gaj, obligatiile si drepturile nãscute din raportul juridic de gaj fiind noi, necunoscute,
deci, înainte de încheierea acestei specii a actului juridic civil;
4. contractul de gaj este un act juridic de dispozitie, întrucât este vorba de constituirea unui
drept real;
5. contractul de gaj este un act juridic cu caracter patrimonial, deoarece obiectul sãu (bunul
dat în gaj) are valoarea economicã, este deci, evaluabil în bani;
6. contractul de gaj este un act juridic inter vivos pentru cã îsi produce efectele în timpul vietii
pãrtilor;
7. contractul de gaj este un act juridic civil subiectiv, pentru cã pãrtile sunt cele ce-i stabilesc
continutul:
8. contractul de gaj este un contract care poate sã fie afectat de modalitãti sau nu, dupã cum
actul juridic principal este sau nu afectat de acestea;
9. contractul de gaj este un contract cauzal, întrucât valabilitatea lui implicã valabilitatea
cauzei;
10. contractul de gaj face parte din categoria actelor juridice care se pot încheia prin
reprezentare. Nu este deci un act juridic strict personal.
C. Constituirea gajului
1. Conditii. În vederea constituirii gajului se cer îndeplinite urmãtoarele conditii:

1. Conditii cerute în persoana debitorului (constituitorului).
a) constituitorul sã fie proprietarul lucrului gajat;
b)constituitorul gajului trebuie sã aibã capacitatea de a înstrãina datoritã împrejurãrii cã din
acest contract se naste un drept real.
2. Conditii privind obiectul gajului:
Pot fi gajate bunuri mobile corporale sau incorporale ce se aflã în circuitul civil.
3. Conditiile privind formalitãtile necesare constituirii gajului.
D. Continutul gajului
1. Precizare. A stabili continutul gajului înseamnã a cunoaste cele douã componente ale
contractului: drepturile si obligatiile pãrtilor contractante.
2. Drepturile creditorului. Creditorul din contractul de gaj are urmãtoarele drepturi:
a) dacã gajul este cu deposedare, are dreptul sã retinã lucrul pânã la achitarea datoriei în
întregime, pentru cp gajul este indivizibil;
b) dreptul de a revendica lucrul gajat de la acela în mâinile cãruia se aflã, în urma deposedãrii
suferite;
c) sã treacã la realizarea creantei dacã debitorul nu si-a executat obligatia, putând:
– sã cearã aprobarea instantei de judecatã pentru a retine lucrul în contul creantei, evident, pe
baza unei expertize judicioase de estimare a valorii lucrului; sau
– sã cearã vânzarea lucrului la licitatie publicã, având dreptul sã fie îndestulat cu preferintã,
înaintea celorlalti creditori.
3. Drepturile debitorului. Tinând seama de caracterul accesoriu al contractului de gaj,

debitorul are urmãtoarele drepturi:
a) sã cearã a fi considerat, în continuare, ca titular al dreptului de proprietate asupra lucrului
gajat pânã la plata datoriei din raportul juridic principal, fiind lipsit însã de cele douã prerogative ale
dreptului de proprietate asupra bunului gajat si anume posesiunea (dacã gajul a fost cu deposedare) si
folosinta lui;
b) sã cearã a i se restitui lucrul gajat, dacã a executat obligatia din raportul principal, în
întregime; si
c) sã cearã punerea gajului sub sechestru dacã creditorul se foloseste de bunul gajat.
4. Obligatiile creditorului. Creditorul are urmãtoarele obligatii:

a) sã nu se foloseascã de lucrul gajat; si
b) sã restituie lucrul gajat dacã obligatia principalã a fost executatã în întregime.
5. Obligatiile debitorului. Conform art. 41 din Legea nr. 99/1999, dacã debitorul are posesia
bunului afectat garantiei, înstrãinarea acestuia, distrugerea sau degradarea datorate neglijentei, ori
deprecierea bunului datoratã lipsei de diligentã, dacã s-au cauzat daune creditorului, vor atrage
rãspunderea debitorului, urmând a plãti despãgubiri, în cuantum reprezentând cel putin echivalentul în
lei al sumei de 500 euro.
De asemenea, potrivit dispozitiilor art. 42 din Legea nr. 99/1999, în afara obligatiilor stabilite
prin contractul de garantie posesorul bunului afectat garantiei are urmãtoarele obligatii:
a. de a întretine bunul afectat garantiei si de a-l folosi ca un bun proprietar;
b. de a tine, dacã este cazul, o evidentã contabilã clarã a bunului afectat garantiei si, dupã caz,
a produselor acestuia, în conformitate cu legislatia în vigoare.
E. Stingerea gajului
1. Stingere. Gajarea se stinge ca o consecintã a stingerii ori desfiintãrii obligatiei principale.
Obligatia principalã se poate stinge, dupã caz prin plata prin compensatie sau prin remitere de
datorie.
Obligatia principalã poate fi stinsã si ca urmare a constatãrii nulitãtii absolute ori pronuntãrii
nulitãtii relative a actului din care se naste raportul juridic principal.
În toate aceste cazuri se stinge si gajul, ca urmare a caracterului sãu accesoriu.
Dacã gajul este lãsat în mâinile creditorului, aceasta valoreazã o recunoastere permanentã a
datoriei, cu consecinta întreruperii dreptului la actiune privind obligatia principalã, drept apartinând
creditorului.
Gajul poate însã supravietui momentului executãrii obligatiei principale în situatia în care
debitorul a fãcut cãtre acelasi creditor o altã datorie care a devenit exigibilã înainte de executarea celei
principale. În acest caz, creditorul nu este obligat sã restituie gajul pânã ce ambele datorii vor fi
plãtite, „… chiar atunci când nu s-a stipulat subordonarea amanetului la plata datoriei a doua.
Stingerea gajului independent de obligatia principalã poate avea loc în urmãtoarele situatii:
– când debitorul renuntã la garantie;
– când lucrul gajat piere fortuit;
– prin remiterea voluntarã a lucrului gajat de cãtre creditor debitorului; si
– în general, prin unul din modurile obisnuite de stingere a obligatiilor.
În cazul când lucrul gajat dispare fortuit, dar era asigurat, dreptul de gaj se va executa asupra
indemnizatiei de asigurare.
De asemenea, garantia realã poate înceta:
a. printr-un act liberator din partea creditorului, care sã specifice încetarea în tot sau în parte a
obligatiei garantate;
b. prin hotãrâre judecãtoreascã.
Ipoteca
A. Preliminarii
I. Notiune si feluri
1.1. Definitie. „Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligatii”.
Este definitia legalã a ipotecii cuprinsã în dispozitiile art. 1746
alin. (1) C. civ..
2. Feluri
2.1. Feluri. Ipoteca este de douã feluri:
a) ipoteca conventionalã. Este ipoteca ce ia nastere din conventia pãrtilor, în formele
prevãzute de lege; si
b) ipoteca legalã. Este ipoteca ce ia nastere în baza unei dispozitii speciale a legii.
Considerãm cã ipoteca conventionalã constituie regula, iar cea legalã, exceptia. Ne întemeiem
punctul de vedere pe împrejurarea cã nici o dispozitie a legii nu interzice a se înlocui o ipotecã
dispusã printr-o dispozitie specialã a legii, printr-o conventie.
II. Caracterele generale ale ipotecilor, fãrã a deosebi dupã felul lor
1. Enumerare. Ipotecile, fãrã a deosebi dupã felul lor, prezintã urmãtoarele caractere
generale:
a) ipoteca este o garantie imobiliarã;
b) ipoteca este o garantie imobiliarã;
c) ipoteca se poate constitui numai în cazurile ti formele prevãzute de lege;
d) ipoteca este tãrmuritã de principiul specializãrii;
e) ipoteca este indivizibilã; si
f) ipoteca are caracter solemn.
2. Ipoteca este un drept real accesoriu. Caracterul accesoriu al ipotecii rezultã din aceea cã,
si în acest caz, suntem în prezenta a douã raporturi juridice de obligatie:
a) raportul juridic principal de obligatie în raport cu care s-a nãscut ipoteca, raport care
contine obligatia principalã garantatã prin ipotecã; si
b) raportul juridic de garantie prin ipotecã, raport accesoriu fatã de primul.
În virtutea acestui caracter opereazã regula accesoriu, sequitur principale, ceea ce
însemneazã:
a) dacã s-a anulat raportul obligational principal, se considerã anulat si raportul obligational
accesoriu (ipoteca);
b) dacã s-a rezolvit raportul juridic principal, rezolvitã se considerã si ipoteca;
c) dacã s-a executat obligatia din raportul juridic principal, ipoteca s stinge;
d) dacã s-a stins de altã manierã obligatia principalã, se considerã stinsã si ipoteca.
3. Ipoteca este o garantie imobiliarã. Potrivit legii, numai bunurile imobile nu si cele mobile, pot
fi ipotecate. Acest text (1751 C. civ.) nu schimbã cu nimic prevederile legislatiei maritime în legãturã cu
posibilitatea ipotecãrii navelor. O asemenea concluzie rezultã expres din dispozitiile art. 1752 C. civ..
Pot fi însã ipotecate numai acele imobile care se aflã în circuitul civil pentru cã ipoteca nu este
numai o garantie imobiliarã, ci si un drept real accesoriu.
4. Ipoteca se constituie numai în cazurile si cu formele prevãzute de lege. Într-adevãr,
aceste cerinte sunt impuse de dispozitiile art. 1774 C. civ. Trebuie precizat cã formele prescrise de
lege se pot referi fie la încheierea conventiei de ipotecã, fie la înscrierea ipotecilor.
5. Ipoteca este tãrmuritã de principiul specializãrii. Potrivit acestui principiu, ipoteca trebuie
sã fie specializatã, sub sanctiunea nulitãtii, sub dublul aspect:
a) ipoteca trebuie sã fie determinatã în privinta imobilului afectat de garantie;
b) ipoteca trebuie sã fie determinatã în privinta valorii creantei garantate.
6. Ipoteca este indivizibilã. În sfârsit, ultimul caracter general al ipotecilor, fãrã a deosebi
dupã felul lor, constã în indivizibilitatea acestora. Astfel, ipoteca va continua sã existe asupra
întregului imobil, în urmãtoarele situatii:
a) dacã s-a plãtit numai o parte din datorie;
b) dacã, în caz de partaj, imobilul ipotecat va trece în lotul unui copãrtas, acesta va trebui sã
suporte si va fi urmãrit pentru întreaga datorie, pentru cã res non persona debet (garantia de
înfãtiseazã a fi încorporatã în imobil).
7. Ipoteca conventionalã are caracter solemn. Ipoteca este un contract solemn, caracter
dedus din dispozitiile art. 1772 C. civ., care prevãd cã ea se va încheia prin înscris autentic, sub
sanctiunea nulitãtii absolute.
Din caracterul solemn al ipotecii conventionale rezultã cã pentru constituirea legalã a acesteia
trebuie sã se respecte anumite conditii de formã.
a) contractul de ipotecã se încheie în formã autenticã sub sanctiunea nulitãtii absolute; nu se
cere, însã, ca si obligatia garantatã sã se fi încheiat în formã autenticã;
b) obligatia de specializare atât în privinta imobilului ipotecat, cât si în privinta sumei
garantate trebuie sã rezulte din actul de constituire a ipotecii, de asemeni, sub sanctiunea nulitãtii
absolute; si
c) pentru asigurarea opozabilitãtii fatã de terti si a rangului de preferintã, ipoteca este supusã
formelor de publicitate.
Ipoteca conventionalã
1. Natura juridicã. Ipoteca conventionalã este asa cum rezultã si din denumire, de naturã
contractualã, altfel spus, este un contract, ceea ce înseamnã cã trebuie sã îndeplineascã toate conditiile
de validitate cerute oricãrui contact.
2. Capacitatea. În privinta capacitãtii de a constitui ipoteca sunt necesare câteva precizãri:
a) cel ce constituie ipoteca trebuie sã aibã capacitatea de exercitiu deplinã, mai exact,
capacitatea de a înstrãina imobilul;
b) constituitorul ipotecii trebuie sã fie proprietarul actual al bunului imobil ipotecat, pentru cã
bunurile viitoare ale debitorului nu pot fi ipotecate.
Imobilul apartinând unui minor nu poate fi ipotecat de pãrinte sau tutore pentru garantarea
datoriei altei persoane, însã se poate ipoteca numai pentru garantarea obligatiei proprii a acestuia.
c) în sfârsit, dacã dreptul de proprietate al celui ce constituie ipoteca se afla sub conditie suspensivã
ori rezolutorie, sub aceeasi conditie se va afla ipoteca.
C. Ipoteca legalã
1. Definitie. Codul civil prin dispozitiile art. 1749 alin. (1) defineste astfel ipoteca legalã:
„Ipoteca legalã este aceea care ia nastere în virtutea unei dispozitii speciale a legii”.
2. Sistemul ipotecilor legale prevãzute de Codul civil. Din sistemul ipotecilor legale
prevãzute de Codul civil fac parte:
a) ipoteca femeii mãritate asupra bunurilor bãrbatului;
b) ipoteca minorilor si interzisilor asupra bunurilor tutorelui;
c) ipoteca statului, a comunelor si stabilimentelor publice asupra bunurilor mânuitorilor de
bani publici.
3. Cu privire la aceastã din urmã ipotecã legalã. Dacã primele douã ipoteci legale
reglementate de Codul civil au fost abrogate expres sau tacit, ca urmare a mutatiilor legislative în
domeniul dreptului civil si dreptului familiei, ipoteca statului, a comunelor si stabilimentelor publice
asupra bunurilor mânuitorilor de bani publici este încã în actiune, textul art. 1753, pct. 3 nefiind
abrogat.
D. Publicitatea ipotecii
I. Interesul publicitãtii
1. Interesul (scopul) publicitãtii. Douã sunt principiile care dominã ipoteca: principiul dublei
specializãri si principiul publicitãtii.
În general, este de netãgãduit cã toate sarcinile reale imobiliare trebuie supuse formalitãtii
publicitãtii, cu scopul clar de a le face opozabile tertilor.
Ipoteca devine opozabilã fatã de terti numai dupã înscrierea în registrul special sau, dupã
caz, în cartea funciarã atunci stabilindu-se si rangul de preferintã al ipotecii.
Dacã mai multe ipoteci sunt înregistrate în aceeasi zi, toate au acelasi rang.
Rangul ipotecii prezintã importantã în stabilirea ordinii creditorilor: cel cu rang prioritar are
dreptul sã se îndestuleze integral din pretul imobilului ipotecat, înaintea celorlalti creditori ipotecari
de rang subsecvent.
Înregistrarea, în sistemul cãrtii funciare, reglementat de Legea nr. 115/1938 are efect constitutiv,
pe când în sistemul Legii nr. 7/1996 are ca efect doar opozabilitatea fatã de terti.
II. Formalitãtile înscrierii

1. În cazul ipotecii convenţionale
1.1. Formalitãti. În vederea înscrierii ipotecii conventionale, ambele pãrti, personal sau prin
reprezentant cu procurã autenticã trebuie sã se prezinte la notarul public cu actul de constituire ale
ipotecii.
Dupã verificarea actului, notarul public, prin încheiere, dispune înscrierea ipotecii si face
mentiune pe actul original cu privire la data si numãrul de ordine al încheierii.
Sanctiunea pentru nerespectarea textelor citate este nulitatea absolutã a formalitãtilor, cu
recunoasterea dreptului de a se face o nouã înscriere, însã cu respectarea dispozitiilor legii, dar nu cu
data veche, ci cu cea a noii înregistrãri.
Dreptul de ipotecã nãscut din conventia pãrtilor este conservat pentru o perioadã de 15 ani de
la data înregistrãrii, dupã care se perimã, cu posibilitatea reînnoirii înscrierii, dar mai înainte de
expirarea termenului initial iar dacã se doreste ca inscriptia reînnoitã sã pãstreze rangul initial trebuie
precizatã (indicatã) inscriptia care se reînnoieste si, drept urmare, inscriptia nouã nu devine independentã
de prima si ca cãpãta rangul din ziua reînnoirii.
2. În cazul ipotecii legale
2.1. Formalitãti. Pentru înscrierea ipotecii legale este suficient ca creditorul sau mandatarul
sãu sã se prezinte la notarul public spre a cere însemnarea ipotecii, în baza titlului din care rezultã
ipoteca.
Ipoteca legalã nu se perimã precum cea conventionalã, indiferent de perioada scurtã de la
constituirea ei. Potrivit dispozitiilor art. 1786 alin. (2) C. civ., eventuala reînnoire a ipotecii trebuie
fãcutã în termen de cel mult un an de la data când a încetat cauza care a determinat-o.
3. Problema radierii si reducerii inscriptiilor ipotecare
3.1. Ştergerea (radierea) inscriptiilor ipotecare. Când datoria în legãturã cu garantarea cãreia
s-a constituit ipoteca a fost achitatã în întregime dispare obiectul ipotecii si, pe cale de consecintã,
înscrierea trebuie stearsã (radiatã).
3.2. Reducerea inscriptiilor ipotecare. Când datoria principalã, cea pentru garantarea cãreia
ipoteca s-a constituit, se achitã doar partial, inscriptia se restrânge (reduce).
3.3. Precizare. Ambele operatii (stergerea sau radierea si reducerea inscriptiei) se realizeazã
prin mentiunea fãcutã în registrul în care s-a fãcut înscrierea. O asemenea operatie poate fi opera
vointei pãrtilor sau poate fi dispusã pe cale judecãtoreascã.
E. Efectele si stingerea ipotecii
I. Efectele ipotecii
1. Categorii de efecte. Ipoteca produce urmãtoarele categorii de efecte:
a) efecte fatã de debitor;
b) efecte fatã de creditor; si
c) efectele fatã de tertii dobânditori ai imobilului.
2. Efectele fatã de debitor. Fatã de debitor, ipoteca produce urmãtoarele efecte:
a) debitul pãstreazã posesia imobilului pe perioada apãsãrii lui de o ipotecã;
b) debitorul culege fructele ca orice proprietar; si
c) debitorul poate, în principiu, înstrãina bunul ipotecat, dar înstrãinarea cãtre noul dobânditor
se face cu sarcinile care îl apasã, în spetã, ipoteca, cu conditia ca aceste sarcini sã fi fost conservate
prin inscriptia prevãzutã de legea civilã.
3. Efectele ipotecii fatã de creditor. Fatã de creditor ipoteca produce urmãtoarele efecte:
a) dupã ce s-a fãcut inscriptia ipotecarã, creditorul are dreptul sã urmãreascã bunul în mâinile
oricui s-ar afla; si
b) creditorul ipotecar i se conferã si dreptul de preferintã în raport cu ceilalti creditori, potrivit
cu rangul ipotecii, pentru a se îndestula din creanta garantatã.
4. Efectele ipotecii fatã de tertii dobânditori ai imobilului. Fatã de tertii dobânditori ai
imobilului, ipoteca produce urmãtoarele efecte:
a) dobânditorul poate opune creditorului unele exceptii precum:
– nulitatea actului de ipotecã;
– nulitatea inscriptiei;
– exceptia de garantie contra evictiunii în situatia în care creditorul urmãritor este
mostenitorul vânzãtorului de la care tertul a dobândit imobilul;
– exceptia beneficiului de discutiune al fidejusorului, dacã au mai rãmas imobile ipotecate
pentru aceeasi datorie, în patrimoniului debitorului principal, cu consecinta suspendãrii procedurii de
urmãrire începute si reluarea ei, numai dacã prin urmãrirea bunurilor debitorului nu se acoperã în
întregime datoria;
b) se recunoaste dobânditorului posibilitatea de a declansa procedura purgei ipotecilor, care
constã în oferta pe care dobânditorul o face creditorului de a achita datoria si toate sarcinile ipotecare
pânã la concurenta pretului imobilului obiect al înstrãinãrii, sau pânã la valoarea de pretuire dacã
imobilul a fost dobândit prin donatie;
c) tertul dobânditor poate plãti pe creditorul urmãritor, subrogându-se în drepturile acestuia,
pozitie care-i permite sã urmãreascã el pe debitorul principal.
d) dobânditorul are la îndemânã posibilitatea de a lãsa sã-si urmeze cursul procedura
executãrii silite pornite în contra sa.
II. Stingerea ipotecii. Garantarea obligatiilor
1. Moduri de stingere. Enumerare. Ipoteca se poate stinge în urmãtoarele modalitãti:
a) pe cale accesorie; si
b) pe cale principalã.
2. Stingerea ipotecii pe cale accesorie. Pe cale accesorie, ipoteca se stinge ca urmare a
stingerii raportului de obligatie garantat. Obligatia principalã (garantatã) se poate stinge prin:
a) platã (executarea) obligatiei principale;
b) remiterea de datorie pentru obligatia principalã;
c) compensatie;
d) darea în platã etc.
În toate cazurile în care se stinge obligatia garantatã prin unul din modurile precizate sau
cunoscute, se stinge si ipoteca datoritã caracterului ei accesoriu.
3. Stingerea ipotecii pe cale principalã. Pe cale principalã ipoteca se stinge independent de
raportul juridic de obligatie principal (garantat) care rãmâne valabil.
Modurile proprii de stingere a ipotecii sunt:
a) renuntarea creditorului la ipotecã;
b) când imobilul este dobândit de un tert prin uzucapiune;

c) prin purgarea imobilului de ipotecã de cãtre debitorul acestui;
d) prin anularea actului de constituire a ipotecii;
e) dacã dreptul de proprietate al constitutorului asupra bunului ipotecat a fost rezolvit; si
f) prin pieirea imobilului.
Privilegiile
A. Noţiune şi reglementare juridică
I. Noţiune
1. Definitia legalã
1.1. Definitie. Privilegiul este definit prin dispozitiile art. 1722 C. civ., text de lege potrivit
cãruia, „Privilegiul este un drept, ce dã unui creditor calitatea creantei sale de a fi preferit celorlalti
creditori, fie chiar ipotecari” (s.n.).
2. Literatura de specialitate
3.1. Definitia propusã. În acest context, pornind de la definitia prezentatã mai sus,
considerãm cã privilegiul poate fi definit ca fiind o clauzã de preferintã, o favoare acordatã
creditorului datoritã calitãtii creantei sale, clauzã de preferintã cu o fizionomie juridicã proprie,
distinctã de cea a dreptului de retentie, gajului si ipotecii, considerându-se cã este drept ca aceastã
creantã sã fie plãtitã înaintea celorlalte.
B. Clasificarea si natura juridicã a privilegiilor
I. Clasificarea privilegiilor
1. Clasificare. Legea de sintezã în materie (codul civil) grupeazã privilegiile pe trei categorii:
1. privilegiile generale care, la rândul lor, sunt de douã feluri:
a) privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile si imobile apartinând debitorului; si
b) privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile ale debitorului.
2. privilegiile speciale asupra anumitor bunuri mobile.

3. privilegiile speciale supra anumitor bunuri imobile, respectiv, ipotecile privilegiate.
II. Natura juridicã a privilegiilor
1. Natura juridicã. În legãturã cu natura juridicã a privilegiilor se impun urmãtoarele
precizãri:
a) dacã titularul privilegiului beneficiazã atât de dreptul de urmãrire asupra bunului la care se
referã, cât si de dreptul de preferintã, privilegiul respectiv este un drept real. În aceastã situatie se aflã
privilegiile imobiliare, unele privilegii speciale mobiliare (exemplu, privilegiul creditorului gajist,
privilegiul locatarului, privilegiul arendasului etc.);
b) dacã suntem în prezenta unor simple clauze de preferintã în favoarea unor creditori
chirografari, privilegiile conduc la despãgubirea titularilor lor potrivit dispozitiilor art. 409 C. pr. civ.
Asemenea privilegii ca naturã juridicã, sunt considerate a fi, deci, simple clauze de preferintã
decurgând din calitatea creantelor apartinând creditorilor chirografari, calitate în virtutea cãreia
acesteia se îndestuleazã înaintea altora. Simple cauze de preferintã sunt li cele la care se referã
dispozitiile art. 71 din O.G. nr. 11/1996 cum si cele la care se referã Codul de procedurã civilã în art.
409;
C. Categorii de privilegii
I. Privilegiile generale
1. Categorii de privilegii generale
a. Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile si imobile
1. Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile si imobile. Potrivit
reglementãrilor cuprinse în Codul civil, existã douã categorii de privilegii generale (clauze de
preferintã generalã):
a) privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile si imobile; si
b) privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile.
Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile si imobile sunt:
a) privilegiul cheltuielilor de judecatã. Cel ce a fãcut cheltuielile ocazionate de procesul purtat
ori de executarea silitã întreprinsã, cheltuielile de care au beneficiat si ceilalti creditori, este îndreptãtit
a proceda la recuperarea lor cu preferintã din sumele care au format obiectul urmãririi.
b) privilegiul statului pentru impozite. Ordinea de preferintã în privinta realizãrii creantelor
statului fatã de persoanele fizice este cea stabilitã prin O.G. nr. 11/1996, la care ne vom referi în
continuare.
b. Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile
1. Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile. În legãturã cu aceastã categorie
de privilegii se impun urmãtoarele precizãri:
1. Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile se pot extinde si asupra bunurilor
imobile, dacã, mai înainte, creditorii ipotecari ori titulari ai unor privilegii imobiliare au fost
despãgubiti din imobile; 2. Ordinea privilegiilor generale asupra mobilelor este:
a) cheltuielile de judecatã fãcute în interesul comun al creditorilor.
b) cheltuielile ocazionate de înmormântarea debitorului;

c) cheltuielile ocazionate de îngrijirile medicale reclamate de ultima boalã în decurs de un an
înaintea decesului;
d) salariile oamenilor se serviciu pentru un an trecut si restul datoriei din anul curent cum si
salariile pe 6 luni ale calfelor de prãvãlie si salariile pe o lunã al lucrãtorilor cu ziua. În acelasi sens
sunt si dispozitiile Legii nr. 14/1991 privind salarizarea, în raport cu care drepturile bãnesti se plãtesc
înaintea oricãror altor obligatii bãnesti ale celui ce angajeazã;
e) pretul obiectelor de subzistentã date debitorului si familiei lui în decurs de 6 luni;
3. Privilegiul creantelor din salarizare este asezat în fata celorlalte clauze de preferintã;
4. Privilegiile speciale primeazã în fata privilegiilor generale, altele decât cheltuielile de
judecatã; si
5. Cheltuielile de judecatã trec înaintea tuturor creantelor în interesul cãrora au fost fãcute, iar
privilegiul cheltuielilor de înmormântare trece înaintea celorlalte privilegii.
2. Modificarea ordinii de preferintã a privilegiilor generale
a. Prin art. 409 C. pr. civ.
1. Modificarea ordinii de preferintã. Dacã urmãrirea are ca obiect salariul persoanelor
încadrate în muncã, potrivit dispozitiilor art. 409 C. proc. civ., în redactarea stabilitã prin Decretul nr.
38/1959, ordinea de preferintã este urmãtoarea:
a) obligatia de întretinere;
b) despãgubirile datorate ca urmare a mortii sau înstrãinãrii corporale;
c) datoriile ce izvorãsc din taxe si impozite;
d) sumele datorate cu titlu de despãgubire pentru repararea prejudiciilor aduse proprietãtii
publice; si
e) orice alte datorii.
b. Prin O.G. nr. 11/1996
1. Modificarea ordinii de preferintã. Ordinea de preferintã a privilegiilor generale a fost
modificatã de O.G. nr. 11/1996. În legãturã cu aceastã modificare se impun unele precizãri:
1. Acest act normativ priveste urmãrirea bunurilor de orice fel, fãrã a distinge între mobile si
imobile, precum si veniturile de orice naturã;
2. Actul normativ priveste realizarea creantelor bugetare (impozite, taxe, contributii, amenzi
etc.) neachitate în termen;
3. Ordinea de preferintã stabilitã de acest act normativ, dacã la urmãrire participã mai multi
creditori, este urmãtoarea:
a) creantele reprezentând cheltuielile de orice fel, fãcute cu urmãrirea si conservarea bunurilor
al cãror pret se distribuie;
b) creantele reprezentând salarii si alte datorii asimilate acestora, pensii, ajutoare pentru
incapacitate temporarã de muncã, pentru prevenirea îmbolnãvirilor, refacerea sau întãrirea sãnãtãtii,
acordate în cadrul asigurãrilor sociale de stat, precum si creantele reprezentând obligatia de reparare a
pagubelor cauzate prin moarte, vãtãmarea integritãtii corporale sau a sãnãtãtii;
c) creantele rezultând din obligatii de întretinere, alocatii pentru copii sau de platã a altor
sume periodice destinate asigurãrii mijloacelor de existentã;
d) creantele statului provenite din impozite, taxe si din alte obligatii fiscale potrivit legii, din
contributii la bugetul asigurãrilor sociale de stat, precum si la fondurile speciale;
e) creantele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
f) creantele reprezentând despãgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietãtii
publice prin fapte ilicite;
g) creantele rezultând din împrumuturi bancare, din livrãri de produse, prestãri de servicii sau
alte lucrãri, precum si din chirii;
h) creantele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale, dupã caz;
i) alte creante.
4. Pentru plata creantelor care au aceeasi ordine de preferintã, dacã legea nu prevede altfel
suma realizatã din executare se repartizeazã între creditori, proportional cu creanta fiecãruia.
5. Pozitia unor privilegii speciale în legãturã cu bunul scos la vânzare, în cadrul executãrii
silite, fatã de ordinea de preferintã precizatã deja, este urmãtoarea:
a) dacã existã creditori care, asupra bunului vândut, au drepturi de preferintã conservate, în
conditiile prevãzute de lege, la distribuirea sumei rezultate din vânzarea bunului, creantelor lor vor fi
plãtite înaintea creantelor prevãzute de art. 71 alin. (1) lit. (g) din O.G: nr. 11/1996;
b) creantele garantate prin gaj sau prin ipotecã constituite asupra bunului urmãrit, vor fi plãtite
din pretul acestui bun, chiar înaintea creantelor prevãzute la art. 71 alin. (1) lit. b)-i) inclusiv, dacã
restul bunurilor si veniturilor urmãribile ale debitorului asigurã plata acestor din urmã creante; în caz
contrar, plata fiecãrei creante se va face potrivit ordinii de preferintã stabilitã mai sus;
c) bunurile cumpãrate în rate vor putea fi urmãrite numai dacã restul pretului datorat este
plãtit, fie de debitor, fie de unitatea creditoare; si
d) unele bunuri sunt inalienabile temporar si, deci, insesizabile temporar. Intrã în aceastã
categorie bunurile cumpãrate în rate ãi prevãzute de H.G. nr. 280/1990, bunuri care pot fi urmãrite
numai dupã achitarea integralã a pretului.
c. Prin Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizãrii judiciare si a falimentului
1. Prezentare. Creantele bugetare constând în impozite, taxe, contributii, amenzi si alte sume
ce reprezintã venituri publice (potrivit Legii nr. 72/1996 privind finantele publice), se urmãresc si se
realizeazã conform O.G. nr. 11/1996 privind executarea creantelor bugetare.
Ordinea în care creantele chirografare vor fi plãtite atât în cazul reorganizãrii sau al lichidãrii
unor bunuri din averea debitorului pe bazã de plan, cât si cel al falimentului, este urmãtoarea:
a) taxele, timbrele si orice alte cheltuieli de executare aferente procedurii;
b) retributiile persoanelor angajate;
c) creditele bancare, cu dobânzile si cheltuielile aferente;
d) dacã debitorul este o persoanã fizicã, sumele necesare pentru întretinerea lui si a familiei
sale, sume stabilite de tribunal;
e) creantele izvorâte din contracte de muncã pe cel mult 6 luni anterioare începerii procedurii;
f) sumele datorate unor terti pentru hranã si întretinere, pe cel mult 6 luni anterioare începerii
procedurii;
g) cheltuielile din timpul procedurii, necesare conservãrii si administrãrii bunurilor din averea
debitorului; si,
h) datoriile rezultate din continuarea activitãtii debitorului.
II. Privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile
1.1. Preliminarii. Sediul acestei materii îl constituie dispozitiile art. 1730 C. civ. Asemenea
privilegii poartã asupra unui bun mobil care apartine debitorului.
Literatura de specialitate considerã cã privilegiile mobiliare se întemeiazã pe cauze de
preferintã diferite, ceea ce conduce la o clasificare corespunzãtoare a acestor cauze, potrivit cu ideile
ce stau la baza lor:
a) ideea constituirii exprese sau tacite a unui gaj;
b) ideea de sporire a patrimoniului; si
c) ideea conservãrii unui bun al debitorului.
2. Categorii de privilegii
a. Privilegii mobiliare speciale întemeiate pe ideea constituirii exprese sau tacite a uni gaj
1. Privilegiul creditorului gajist. Acest privilegiu mobiliar special este reglementat de
dispozitiile art. 1730 pct. 3 C. civ.. Recunoasterea si reglementarea ca atare a acestui privilegiu este o
consecintã a dreptului real de gaj. dar nu numai dispozitiile art. 1739 pct. 3 C. civ. precizeazã aceastã
consecintã: ea este subliniatã si de dispozitiile art. 1686 alin. (1) C. civ.
2. Privilegiul locatorului de imobile. Privilegiul mobiliar special recunoscut locatorului de
imobile este reglementat de dispozitiile art. 1730 pct. 1 C. civ. Acest privilegiu permite proprietarului
unei locuinte sã se îndestuleze din mobilierul chiriasului sãu, cu privire la plata chiriei si a
cheltuielilor pentru reparatii locative, pe care le-a fãcut în locul chiriasului.
Din modul de reglementare asigurat acestui privilegiu mobiliar special rezultã urmãtoarele:
a) beneficiarul acestui privilegiu este numai proprietarul, nu si cei ce nu au aceastã calitate;
b) obiectele asupra cãrora de executã privilegiul sunt:
– pentru casã, toate mobilele din ea; si
– pentru mosie, toatã recolta anului curent, precum si tot ce serveste la exploatarea mosiei;
c) privilegiul priveste si reparatiile locative, cum si tot ceea ce este în legãturã cu executia
contractului:
d) proprietarul poate sechestra mobilele aflãtoare în casã sau pe mosie dacã li s-a schimbat
locul fãrã consimtãmântul sãu;
e) dispozitiile legii disting între urmãtoarele douã situatii:
– când contractul este autentic ori are datã certã, proprietarul are privilegiul pentru toatã chiria
sau arenda pe anul curent, precum si pe timpul ce rãmâne a curge pânã la expirarea contractului. În
acest caz, dacã nu s-a probit expres prin contract subînchirierea si subarendarea, ceilalti creditori ai
debitorului pot reînchiria casa sau rearenda mosia pentru perioada urmãtoare, pânã la expirarea
contractului, cu obligatia de a plãti proprietarului ceea ce i se cuvine; si,
– dacã nu suntem în prezenta unui contract autentic sau acesta nu are datã certã, privilegiul
proprietarului se restrânge numai pentru chiria casei sau arenda mosiei pe anul curent si pe anul viitor.
f) proprietarul unei locuinte are un adevãrat drept de gaj asupra mobilierului chiriasului în legãturã cu
plata si reparatiile locative fãcute de proprietar dar care cãdeau în sarcina chiriasului;
g) privilegiul se conservã de cãtre proprietar pe timpul cât mobilele se gãsesc în imobilul
respectiv;
h) dacã mobilele nu mai sunt în imobil, locatorul le poate revendica în termen de 15 zile;
i) în situatia în care bunul asupra cãruia existã privilegiul piere dintr-un caz de fortã majorã
sau caz fortuit, suma ce asiguratorul datoreazã trebuie sã fie afectatã plãtii creantei cãtre locator.
3. Privilegiul hotelierului. Reglementarea acestui privilegiu mobiliar special se aflã în
dispozitiile art. 1730 pct. 6 C. civ. si conferã întreprinderii hoteliere un privilegiu asupra bagajelor
aflate în hotel, în vederea recuperãrilor sumelor datorate pentru cazare.
În legãturã cu acest privilegiu se impun urmãtoarele precizãri:
a) pentru însãsi existenta privilegiului se cere ca cel ce-l invocã în favoarea sa sã aibã calitatea
de hangiu (hotelier);
b) poartã asupra efectelor (lucrurilor) celor cazati în han (hotel) ti anume, asupra lucrurilor
care se aflã în hotel; si
c) dacã lucrurile au fost scoase din hotel de cãtre cãlãtorul cazat, privilegiat înceteazã, iar
hotelierul nu mai beneficiazã de dreptul de urmãrire.
4. Privilegiul transportului. Privilegiu mobiliar special, privilegiul transportului este
reglementat de dispozitiile art. 1730 pct. 7 C. civ.
Din textul care asigurã reglementarea acestui privilegiu mobiliar special se desprind
urmãtoarele idei:
a) privilegiul priveste creanta cheltuielilor de transport si creanta cheltuielilor accesorii
transportului;
b) obiectul privilegiului îl constituie lucrurile transportate;
c) durata privilegiului este egalã cu perioada în care lucrurile se falã la transportator, la care se
adaugã 24 de ore de la momentul predãrii acestora de cãtre cãrãus, destinatarului, cu conditia ca ele sã
se afle în posesia transportatorului;
d) se recunoaste, deci, cãrãusului un drept de retentie asupra lucrurilor transportate pânã la
plata cheltuielilor de transport;
e) privilegiul transportatorului are un specific aparte în cazul contractului de transport pe calea
feratã, maritim sau aerian, în considerarea unor drepturi speciale recunoscute transportatorului.
b. Privilegii mobiliare speciale caracterizate prin sporirea patrimoniului debitorului
1. Privilegiul vânzãtorului unui bun mobil. Reglementarea juridicã a acestui privilegiu
mobiliar special se aflã în dispozitiile art. 1730 pct. 5 C. civ.
Din modul în care este reglementat privilegiul se desprind urmãtoarele idei:
a) privilegiul priveste creanta de pret;
b) privilegiul se mentine pe perioada cât bunul se aflã în posesia cumpãrãtorului, chiar dacã
suntem în prezenta unei cumpãrãri cu termen de platã;
c) obiectele vândute printr-un contract fãrã termen de platã pot fi revendicate de cãtre
vânzãtorul neplãtit dacã obiectele vândute se falã încã la cumpãrãtor;
d) revendicarea împiedicã revânzarea lucrului dacã s.a fãcut în termen de 8 zile de la predarea
si, bineînteles, dacã lucrul se falã în starea în care se gãsea la momentul predãrii; si
e) pierderea actiunii în revendicare face sã se piardã si actiunea rezolutorie a contractului
vânzãrii, în privinta celorlalti creditori.
2. Privilegiul sumelor datorate pentru seminte sau pentru cheltuiala recoltei anului
curent. Acest privilegiu mobiliar special este reglementat prin dispozitiile art. 1730 pct. 2 C. civ.
Mai buna precizare a acestui privilegiu impune urmãtoarele:
a) privilegiul priveste:
– sumele datorate pentru seminte;
– sumele datorate pentru cheltuiala recoltei anului curent; si
– sumele datorate pentru instrumentele de exploatatiune;
b) privilegiul se exercitã asupra pretului semintelor, pretului recoltei si pretului instrumentelor de
exploatatiune;
c) acest privilegiu trece chiar înaintea proprietarului mosiei pentru privilegiu arendei.
c. Privilegii mobiliare speciale întemeiate pe conservarea unor bunuri în patrimoniul debitorului
Asemenea privilegii se caracterizeazã prin urmãtoarele:
a) privilegiile din aceastã categorie privesc creantele care au ca obiect cheltuielile fãcute
pentru conservarea unui bun mobil;
b) ele se exercitã asupra pretului lucrului conservat;
c) privilegiul respectiv nu se aplicã dacã este vorba de cheltuielile de îmbunãtãtire a unui
lucru pentru care se recunoaste existenta unui drept de retentie.
3. Privilegiile speciale asupra anumitor bunuri imobile
Enumerare. Sunt privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile:
– privilegiul vânzãtorului unui imobil pentru pretul neîncasat al imobilului;
– privilegiul celui ce a împrumutat bani cumpãrãtorului pentru plata imobilului;
– privilegiul copãrtasului;
– privilegiul arhitectilor si lucrãtorilor asupra imobilului construit pentru plata lucrãrii;
– privilegiul celui ce a împrumutat bani pentru plata constructorilor; si
– privilegiul necunoscut în cazul separãrii de patrimonii.
b. Prezentarea privilegiilor din aceastã categorie
1. Privilegiul vânzãtorului imobilului. Acest privilegiu special imobiliar este reglementat
prin dispozitiile art. 1737 pct. 1 C. civ. Pentru o prezentare sinteticã a acestui privilegiu, adãugãm,
textului citat urmãtoarele precizãri:
a) beneficiarul privilegiului este vânzãtorul imobilului, dar poate fi si cel care, în cadrul unui
contract de schimb de imobile, este îndreptãtit a primi sulta, cum si vânzãtorul unui uzufruct
imobiliar;
b) privilegiul se exercitã asupra pretului neplãtit sau pãrtii din pret neplãtitã;
c) în cazul unor vânzãri succesive a aceluiasi imobil pentru care nu s-a plãtit pretul, se preferã
vânzãtorii în ordinea vânzãrilor: întâiul vânzãtor trece înaintea celui de-al doilea, cel de-al doilea
înaintea celui de-al treilea s.a.;
d) conservarea privilegiului se realizeazã prin efectuarea formalitãtilor de publicitate.
2. Privilegiul celui care a împrumutat bani cumpãrãtorului pentru a plãti pretul
imobilului. Reglementarea juridicã a acestui privilegiu se aflã în dispozitiile art. 1737 pct. 2 C. civ.
În legãturã cu acest privilegiu se constatã:
a) suntem în prezenta subrogãrii împrumutãtorului în drepturile vânzãtorului plãtit;
b) din împrejurarea cã opereazã o asemenea subrogare, s-a ajuns la concluzia cã acestui
privilegiu i se aplicã regulile din materia privilegiului vânzãtorului;
c) privilegiul împrumutãtorului poate fi conservat prin efectuarea formelor de publicitate;
d) împrumutãtorul trebuie sã facã dovada prin actul de împrumutare cã suma împrumutatã a
fost destinatã a fi întrebuintatã pentru cumpãrarea imobilului;
e) de asemenea, trebuie sã rezulte din chitanta vânzãtorului cã plata pretului s.a fãcut cu banii
împrumutati.
3. Privilegiul copãrtasilor. Privilegiul special imobiliar al copãrtasilor este reglementat prin

dispozitiile art. 1737 pct. 3 C. civ.
O mai bunã precizare a acestui privilegiu implicã sublinierea urmãtoarelor idei:
a) copãrtasii (coerezii) sunt titularii (beneficiarii) privilegiului;
b) privilegiul poartã asupra garantiei împãrtelii si asupra sumelor de bani pe care coerezii si le
datoreazã unul (unii) altuia (altora);
c) privilegiul opereazã independent de cauza indiviziunii;

d) dacã un copãrtas adjudecã prin licitatie bunul, privilegiul poartã asupra acelui bun;
e) copãrtasul care trebuie sã primeascã sulta este titularul privilegiului asupra imobilelor
copãrtasilor obligati la sultã;
f) executarea privilegiului asupra imobilelor copãrtasilor, în caz de garantie pentru evictiune,
tine seama de creanta garantatã:
– pentru loturile formate copãrtasii garanteazã pentru evictiune unii fatã de altii. Eventuala
pagubã suferitã de copãrtasul evins se va lichida pe baza creantei garantate de privilegiul asupra
imobilelor celorlalti copãrtasi, potrivit cu contributia fiecãruia;
– dacã loturile nu sunt egale, privilegiul garanteazã plata sultei si a eventualelor dobânzi; si
– dacã un imobil indiviz este adjudecat de cãtre un copãrtas, privilegiul beneficiazã celorlalti
copãrtasi si poartã asupra imobilului respectiv; si
g) conservarea privilegiului se face prin înfãptuirea formelor de publicitate.
4. Privilegiul arhitectului, constructorului si lucrãtorului. Privilegiul imobiliar al
arhitectului, constructorului si lucrãtorului este reglementat de dispozitiile art. 1737 pct. 4 C. civ.. Din
observarea textului de reglementare rezultã urmãtoarele elemente:
a) exercitarea privilegiului se face asupra imobilului construit sau reparat;
b) privilegiul priveste sumele date arhitectului, constructorului si lucrãtorului;
c) valoarea a ceea ce se datoreazã se stabileste de cãtre un expert pe baza procedurii prevãzute
de dispozitiile art. 1737 pct. 4 C. civ.; si
d) conservarea privilegiului se asigurã prin înfãptuirea formalitãtilor de publicitate.
5. Privilegiul recunoscut în cazul separãrii de patrimonii. Reglementarea acestui privilegiu
este cuprinsã în dispozitiile art. 1743 c. civ.. Pentru o mai bunã prezentare a acestui privilegiu facem
urmãtoarele precizãri:
a) separarea de patrimonii poate fi cerutã de cãtre creditorii defunctului si legatarii cu titlu
particular ai acestuia pentru a se mentine distincte patrimoniul defunctului de cel al mostenitorilor;
c) beneficiarii privilegiului sunt creditorii si legatarii care au cerut separarea de patrimonii;
d) privilegiul se exercitã asupra imobilelor succesiunii;
e) privilegiul trebuie consemnat prin efectuarea formelor de publicitate prevãzute de lege, în
termenele legale.
Întrebări:
1. Definiţi garanţiile personale şi reale ?
2. Definiţi fidejusiunea şi felurile acesteia ?
3. Precizaţi şi explicaţi caracterele juridice ale fidejusiunii ?
4. Enumeraţi ce condiţi trebuie să îndeplinească un fidejusor ?
5. Arătaţi care sunt efectele pe care le produce fidejusiunea între părţi ?
6. Precizaţi cazurile în care beneficiul de discuţiune i diviziune nu poate fi invocat ?
7. În ce situaţii fidejusorul pierde dreptul de regres împotriva debitorului principal ?
8. Enumeraţi cazurile în care fidejusiunea se stinge pe cale directă şi indirectă ?
9. Explicaţi modalitatea de stingere specifică a fidejusiunii, denumită cedendarum actionum ?
10. Definiţi dreptul de retenţie ?
11. Precizaţi care este natura juridică a dreptului de retenţie şi efectele pe care acesta le produce ?
12. Definiţi gajul şi felurile acestuia ?
13. Arătaţi şi explicaţi caracterele juridice ale gajului ?
14. Enumeraţi condiţiile de constituire a gajului ?
15. Explicaţi drepturile şi obligaţiile părţilor din contractul de gaj ?
16. Arătaţi şi explicaţi cele trei atribute care îi sunt conferite creditorului gajist ?
17. Enumeraţi cazurile în care gajul se stinge pe cale directă şi indirectă?
18. Definiţi ipoteca şi precizaţi de câte feluri este aceasta ?
19. Arătaţi care sunt caracterele generale ale ipotecilor ?
20. Precizaţi cazuri în care ipoteca ia naştere în virtutea unei dispoziţi legale ?
21. Care este rolul publicităţii ipotecii şi ce formalităţi trebuiesc îndeplinite ?
22. Ce fel de efecte produce ipoteca faţă de debitor, creditor şi terţul dobânditor ?
23. Enumeraţi modalităţile de stingere a a ipotecii ?
24. Care sunt efectele nevalabilitaţiiactului principal asupra ipotecii?

25. Definiţi şi clasificaţi privilegiile ?
26. Precizaţi ordinea de preferinţă a privilegiilor generale conform OG nr. 11/1996 ?
27. Enumeraţi privilegiile mobiliare speciale întemeiate pe ideea constituirii exprese sau tacite a
uni gaj?
28. În ce consta privilegiul transportatorului ?
29. Precizaţi care sunt privilegiile speciale asupra anumitor bunuri imobile?
30. Cărei garanţii se acordă prioritate în cazul unui concurs între un privilegiu imobiliar si o
ipotecă ?

DR - Civil - Teoria Generala A Obligatiilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DR - Civil - Teoria Generala A Obligatiilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.

Nume: Drăghici Pompil Numele cursului: Drept civil. Teoria generală a

II. Suport curs

Obligaţiile civile - concept şi importanţă

Importanţa obligaţiilor civile

Elementele obligaţiei civile

a) drepturile subiectului activ (drepturile creditorului). Este vorba de drepturile subiective

Clasificarea obligaţiilor civile în raport de obiectul lor

1. Arătaţi care este structura unui raport juridic obligaţional ?

Consideraţii generale asupra izvoarelor obligaţiilor civile

Clasificarea izvoarelor obligaţiilor

A. Enumerare Sunt izvoare ale obligaţiilor civile:

1. Actul juridic civil: a) convenţiile (contractele); b) actul unilateral de voinţă;

a) faptul juridic licit:

- îmbogăţirea fără just temei;

1. Definiţi noţiunea izvorul obligaţiilor ?

b. Dolul sau viclenia

4. Elemente. Pentru a fi în prezenţa dolului-viciu de consimţământ se cer întrunite cumulativ:

2) violenţa (constrângerea) psihică (metus) ori morală. Suntem în prezenţa violenţei ca

însuşirile celeilalte părţi.

II.Principiul dominant în materie (principiul consensualismului contractelor)

b. Forma cerută ad probationem

Subunitatea a IV -a. Formarea contractului

2. Reguli privind interpretarea clauzelor exprese

ca şi când nu ar fi fost ascuns, ci public” (deci, trebuie să îndeplinească toate condiţiile de

- când există o imposibilitate morală pentru întocmirea unui înscris;

C. Efectele speciale şi regulile specifice contractelor sinalagmatice

b) în considerarea ideii de bună-credinţă, cel ce percepe cu bună-credinţă fructele lucrului dobândit

1. Definiţi actul juridic unilateral ?

Consideraţii generale asupra răspunderii civile

- în raport de felul răspunderii: răspunderea contractuală este o răspundere divizibilă, pe când

Răspunderea pentru fapta proprie

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale nu se cere neapărat ca prejudiciul să reprezinte

Gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirilor destinate

Vinovăţia presupune un factor intelectiv de conştiinţă, adică un anumit nivel de cunoaştere, de

4. 3. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor

a. raportul de prepuşenie. Raportul de prepuşenie trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei

5. 2. Răspunderea pentru ruina edificiilor

5. 3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

5.4. Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte.

5. 5. Răspunderea statului pentru erori judiciare

23. Enunţaţi şi expplicaţi criteriile propuse pentru detrminarea raportului de cauzalitate

Sub . Gestiunea de afaceri

.Plata lucrului nedatorat

Îmbogăţirea fără just temei

Natura juridică a faptelor licite

2. Enumeraţi condiţiile gestiunii de afacere şi explicaţi-le ?

Consideraţii privind obligaţiile complexe

Obligaţii afectate de modalităţi

2. 3. 1. Efectele condiţiei suspensive. În cadrul acestei categorii trebuie să distingem efectele

Obligaţia cu pluralitate de subiecte

Deşi solidaritatea pasivă se aseamănă cu fidejusiunea, creditorii solidari comportându-se în fapt ca

- indivizibilitatea voluntară. Conform art 1058 C. civ. , indivizibilitatea voluntară sau

1. Clasificaţi obligaţiile complexe şi arătaţi utilitatea lor practică ?

Privire generală asupra efectelor obligaţiilor

Executarea directă ( în natură ) a obligaţiilor civile

De asemenea, plata poate fi făcută de o persoană interesată în stingerea raportului juridic de

Executarea indirectă (prin echivalent) a olbigaţiilor civile

Raporturi nãscute din obligaţie

2. 2. Domeniul de aplicare. În principiu, domeniul de aplicare al acţiunii pauliene cuprinde orice

Modurile de transmitere a obligaţiilor

Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei

iniţial, în locul debitorului’’.