Drept civil: obligaţii 1

Noţiuni generale privind dreptul obligaţiinal

TEMA: NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL OBLIGAŢIONAL

SUBTEMA 1 : CONCEPTUL ŞI IZVOARELE OBLIGAŢIILOR CIVILE

Plan: 1. Noţiunea de obligaţie
2. Elementele raportului juridic de obligaţie
3. Izvoarele obligaţiilor.

Bibliografie:
1. Baieş S., Volcinschi V., Băieşu A., Cebotari V., Creţu I. Drept civil. Drepturile reale. Teoria
obligaţiilor, Vol.II, Tipografia Centrală, Chişinău, 2005.
2. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, Vol.II, Editura ARC, Chişinău, 2006.
3. Albu I. Drept civil (Contractul şi răspunderea contractuală). Editura „Dacia”, Cluj, 1994.
4. Carpenaru S. Tratat de drept civil în 5 volume. Editura Academiei Republicii Socialiste
România, Bucureşti,1979.
5. Manea-Luca A.. Drept civil (Noţiuni generale despre obligaţii. Contracte civile - note de curs).
Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi,1994.
6. Pop L. Drept civil ( Teoria generală a obligaţiilor), Editura Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1996.
7. Stătescu C., Bîrsan C.Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Editura ALL, Bucureşti,1995.
8. Suhanov E. Grajdanscoe pravo /ucebnic/ v 2 tomah.. Izdatelistvo BEC, Moscva,1994.
9. Grajdanscoie pravo: Ucebnic v 2 tomah. - Moscva,1993

Acte normative:
1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie1994 (.M.O. nr.1 din august 1994)
2. Codul civil al Republicii Moldova din 06 iunie 2002 ( M.O. nr.82 – 86 din 22.06.2002).

- 1 - Prin prisma textului de lege conţinut în art. 512, alin. (1) al Codului civil, noţiunea de obligaţie
se înfăţişează în două sensuri. In sens larg, prin obligaţie se înţelege raportul juridic în virtutea căruia
creditorul este în drept să pretindă de la debitor executarea unei prestaţii ce poate consta în a da, a face
sau a nu face ceva, de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat. După cum se observă, raportul
juridic obligaţional este alcătuit din două laturi: una activă, formată din dreptul creditorului de a
pretinde executarea prestaţiei de la debitor, şi alta pasivă, formată din îndatorirea debitorului de a
executa prestaţia faţă de creditor.
În sens restrâns, termenul obligaţie desemnează numai latura pasivă a raportului juridic, adică
îndatorirea debitorului de a executa prestaţia promisă creditorului.
În vorbirea curentă, termenul obligaţie are uneori şi înţelesul de înscris constatator al unui
raport de creanţă, cum ar fi în cazul obligaţiunilor emise de societăţile pe acţiuni în condiţiile art. 16
al Legii nr. 1134-XIIIdin 02.04.1997 privind societăţile pe acţiuni, care acordă obligatarilor dreptul
preferenţial faţă de acţionari la primirea unei părţi din profitul societăţii sub formă de dobândă sau alt
profit.
Din punct de vedere etimologic, termenul obligaţie provine de la cuvântul latin (obligaţia), care
înseamnă „a lega” (ligare) pe cineva „din pricina” (ob) neexecutării prestaţiei pe care o datora altuia,
în accepţiunea sa iniţială, termenul obligaţie însemna o legătură pur materială (vinculum corporis) între
Drept civil: obligaţii 2
Noţiuni generale privind dreptul obligaţiinal
creditor si debitor. Astfel, dacă creditorul nu obţinea obiectul obligaţiei de la datornic, avea dreptul să-1
pună pe debitor să muncească în folosul său, sâ-1 priveze de libertate fizică ori să-l vândă ca sclav
pentru a-şi satisface creanţa, în aşa mod, preţul vânzării sclavului, ca lucru, înlocuia obiectul
obligaţiei. Cu timpul, noţiunea de obligaţie se transformă dintr-o legătură materială (vinculum
corporis) în una pur juridică (vinculum juris), adică începe să fie înţeleasă ca un raport juridic în
temeiul căruia creditorul poate pretinde debitorului să execute prestaţia, iar în caz de neexecutare a
prestaţiei, poate să recurgă în locul înlănţuirii debitorului doar la urmărirea silită asupra bunurilor
acestuia.

- 2 - Din teoria generală a dreptului este cunoscut faptul că orice raport juridic este caracterizat de
prezenţa a trei elemente structurale: subiecte, obiect şi conţinut. Acelaşi lucru este valabil si pentru
raporturile juridice obligaţionale.
a) Subiecte ale raportului juridic obligaţional, la fel ca subiecte ale altor categorii de raporturi
juridice, pot fi atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice. Statul şi unităţile administrativ-
teritoriale pot fi subiecte ale raportului obligaţional, însă numai in cazuri excepţionale, când
participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiecte de drepturi şi obligaţii (art. 192-193 CCRM).
Subiectul activ se numeşte creditor, cuvânt care derivă din latinescul (credere), adică cel care a avut
încredere în debitor. Subiectul pasiv se numeşte debitor, deoarece datorează (debet) o anumită
prestaţie creditorului.
În cadrul raporturilor de obligaţii unilaterale, o parte poate fi numai creditor, iar cealaltă numai
debitor. De exemplu, în cazul obligaţiilor de recuperare a daunelor, calitatea de creditor o poate avea
numai păgubitul, iar cea de debitor o poate avea autorul faptei ilicite.
Marea majoritate a raporturilor obligaţionale au un caracter complex şi, respectiv,
subiectele lor au denumiri speciale, cum ar fi: vânzător-cumpărător, locator-locatar, antreprenor-
client etc. în asemenea cazuri este important de stabilit în privinţa cărei prestaţii partea este
considerata ca creditor sau debitor, deoarece în funcţie de această calitate urmează să fie selectată şi,
respectiv, aplicată norma ce reglementează raportul juridic litigios. Astfel, prevederile privitoare la
întârzierea debitorului (art. 617 CCRM) pot fi aplicate atât cumpărătorului, cât şi vânzătorului, care
nu-şi executa obligaţia în mod corespunzător, în funcţie de faptul cine şi în privinţa cărei prestaţii a
admis întârzierea.
Determinarea subiectelor participante la raporturile obligaţionale, ca creditor sau debitor, se face,
de regulă, în momentul naşterii acestor raporturi. O asemenea cerinţă nu trebuie însă absolutizată,
căci nimic nu se opune ca subiectele raportului juridic să fie doar determinabile la momentul naşterii
acestuia, urmând ca determinarea lor să se facă abia în momentul executării obligaţie. Astfel, în
cazul raportului obligaţional născut din promisiunea publică de recompensă adresată publicului, în
momentul emiterii promisiunii publice de recompensă este determinat numai debitorul
(promitentul), pe când creditorul va fi determinat ulterior, în persoana celui ce va satisface cerinţele
actului unilateral al promisiunii publice de recompensă.
b) Obiectul raportului juridic obligaţional îl constituie prestaţia, adică conduita pe care creditorul
o poate pretinde de la debitor şi pe care acesta este îndatorat s-o îndeplinească. Mai succint spus,
obiectul obligaţiei constă în ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor şi acesta trebuie să
îndeplinească. Potrivit art. 512, alin. (1) CCRM, prestaţia poate consta în a da, a face sau a nu face.
Prestaţia de a da înseamnă îndatorirea debitorului de a constitui sau a transmite un drept real. De
exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra
bunului vândut; obligaţia debitorului gajist de a constitui în favoarea creditorului său un drept de
gaj sau de ipoteca. Obligaţia de a da nu se confundă cu obligaţia de a preda. Astfel, de exemplu,
obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra bunului vândut
Drept civil: obligaţii 3
Noţiuni generale privind dreptul obligaţiinal
este o obligaţie de a da, obligaţie care nu se confunda cu obligaţia predării materiale a bunului
vândut, care este o obligaţie de a face. De regulă, dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile se
transmite dobânditorului o dată cu transmiterea bunului (art. 321, alin. (1) CCRM) şi, respectiv,
obligaţia de a da se consideră executată în aceiaşi timp cu obligaţia de a face. Ca excepţie, obligaţia
de a da poate fi executată anterior sau ulterior predării bunului, dacă acest lucru este prevăzut de
lege sau de contract, în cazul bunurilor imobile, obligaţia de a da se consideră executată, după
regula generală, la data înscrierii în registrul bunurilor imobile.
Prestaţia de a face este îndatorirea subiectului pasiv de a efectua o lucrare, un serviciu şi, în
general, orice prestaţie pozitivă în afara celor care se încadrează în categoria prestaţiilor de a da.
Fac parte din această categorie: obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut, obligaţia locatorului
de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat, obligaţia de a presta un serviciu sau de a executa
o lucrare etc.
Prestaţia de a nu face constă într-o conduită negativă, adică în abţinerea debitorului de la ceva ce
ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat faţă de creditor. De pildă, obligaţia autorului care a încheiat un
contract de editare cu o anumită editură de a nu ceda altei edituri dreptul de reproducere şi difuzare a
operei sale. Obiectai unei asemenea obligaţii este deci o prestaţie negativă, o abţinere prin care
debitorul îşi autorestrânge în mod deliberat facultatea de a acţiona, posibilitatea de a săvârşi una sau
mai multe fapte.
De remarcat că în cazul raporturilor juridice complexe, unde ambele subiecte au în acelaşi timp
calitatea de creditor şi pe cea de debitor, raportul obligaţional are două obiecte juridice 1, constând
din prestaţiile datorate de fiecare dintre părţi.
Obiectul juridic nu trebuie confundat cu obiectul material al obligaţiei. Astfel, dacă obiectul
juridic există în cadrul oricărui raport obligaţional, atunci obiectul material în cazul unor obligaţii
poate să lipsească. Sunt lipsite, astfel, de obiect material unele obligaţii contractuale privitoare la
executarea de lucrări şi prestarea de servicii, în unele cazuri, cum ar fi în actele cu titlu gratuit,
obiectul material este referitor numai la obligaţia uneia dintre părţi. Există obligaţii în care celor
două obiecte juridice le corespunde acelaşi număr de obiecte materiale, de exemplu, în contractul
de vânzare-cumpărare, obiectul material al raportului juridic este lucrul respectiv şi preţul plătit, în
timp ce obiectul juridic este actul vânzătorului de predare a lucrului şi acel al cumpărătorului de
plată a preţului.
Obiectul obligaţiei nu trebuie confundat cu conţinutul ei. În timp ce conţinutul reprezintă
drepturile de creanţă şi obligaţiile subiectelor, adică posibilităţile juridice de a desfăşura anumite
acţiuni şi îndatoririle juridice corespunzătoare, obiectul obligaţiei constă în acele acţiuni pe care
subiectul activ le poate pretinde de la debitor, acesta din urmă fiind ţinut a le săvârşi sau a se abţine
de la săvârşirea lor.
c) Conţinutul raportului juridic obligaţional este format din două componente corelative: dreptul
creditorului de a pretinde de la debitor îndeplinirea prestaţiei care o datorează si îndatorirea
debitorului de a executa prestaţia respectivă.
Pretinderea creditorului faţă de debitor se analizează ca fiind un drept de creanţă. Asemenea
drept este caracterizat de următoarele particularităţi:
a) subiectele dreptului de creanţă sunt determinate sau determinabile din momentul stabilirii
raportului juridic;
b) dreptul de creanţă implică din partea debitorului fie îndeplinirea unui fapt pozitiv - de a da ori
de a face , fie o abstenţiune, adică o obligaţie negativă, de a nu face;
c) titularul dreptului de creanţă poate să obţină realizarea dreptului său numai ca urmare a
activităţii sau abţinerii debitorului respectiv;
Drept civil: obligaţii 4
Noţiuni generale privind dreptul obligaţiinal
d) este un drept relativ şi, respectiv, este opozabil numai debitorului, adică numai aceluia care s-a
angajat faţă de creditor de a da, a face sau a nu face ceva;
e) drepturile de creanţă nu sunt limitate ca număr, ele pot izvorî din cauzele cele mai variate, fie ca
manifestări ale voinţei oamenilor de a crea orice fel de obligaţii, fie independent de o atare voinţă,
cum ar fi cele care izvorăsc din fapte cauzatoare de prejudicii;
f) drepturile de creanţă conferă creditorului un drept de gaj general asupra patrimoniului
debitorului, nu insa şi dreptul de urmărire şi de preferinţă, ca în cazul drepturilor reale.
Dreptului de creanţă al creditorului îi este corelativă, după cum s-a menţionat, îndatorirea
debitorului de a îndeplini la scadenţă prestaţia datorată. După obiectul său, obligaţia poate fi de trei
feluri: de a da, a face şi a nu face.
Sub aspectul conţinutului său, raportul obligaţional poate fi simplu, când o parte are numai
drepturi, iar cealaltă numai obligaţii (de exemplu, contractul de donaţie), sau complex, când ambele
ori toate subiectele au deopotrivă atât drepturi, cât şi obligaţii, cum ar fi cazul contractelor
sinalagmatice.
Din faptul că dreptul de creanţă şi obligaţia corelativă au un caracter patrimonial rezultă că şi
conţinutul raportului obligaţional are un caracter patrimonial dreptul de creanţă se înscrie in
activul patrimoniului, iar obligaţia corelativă este cuprinsă în pasivul acestuia.
- 3 - Raportul juridic obligaţional, ca şi orice alt raport juridic, ia naştere în urma producerii unor
fapte juridice (lato sensu) generatoare de efecte juridice. Asemenea fapte, în limbajul juridic, sunt
numite izvoare de obligaţii, în contextul Codului civil, legiuitorul întrebuinţează pentru denumirea
acestei noţiuni termenul temei al naşterii obligaţiilor.
Potrivit art. 514 CCRM, sunt considerate temeiuri de naştere a obligaţiilor: contractele, faptele
ilicite (delictele), precum şi orice alte acte sau fapte susceptibile de a le produce în condiţiile legii.
Corelând aceste prevederi cu prevederile referitoare la apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile
conţinute în art. 8 CCRM, putem enumera in calitate de temeiuri de apariţie a obligaţiilor civile:
a) contractele şi alte acte juridice;
b) actele emise de o autoritate publică, prevăzute de lege drept temei al
apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile;
c) hotărârile judecătoreşti în care sunt stabilite drepturi şi obligaţii;
d) crearea şi dobândirea de patrimoniu pe temeiuri neinterzise de lege;
e) elaborarea de lucrări ştiinţifice, crearea de opere literare, de artă, în
urma invenţiilor şi altor rezultate ale activităţii intelectuale;
f) cauzarea de prejudicii unei alte persoane;
g) îmbogăţirea fără justă cauză;
h) alte fapte ale persoanelor fizice şi juridice sau evenimente de care legislaţia leagă apariţia
unor efecte juridice în materie civilă.
Generalizând conţinutul acestor prevederi, literatura de specialitate împarte izvoarele obligaţiilor
în două categorii principale: a) acte juridice şi b) fapte juridice (stricto sensu).
Actele juridice civile sunt manifestări de voinţă ale persoanelor fizice sau juridice îndreptate spre
naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice. In această categorie de izvoare sunt
cuprinse: contractul şi actul juridic unilateral, dacă generează un angajament juridic obligaţional.
Faptele juridice, în sens restrâns, sunt acţiuni omeneşti licite sau ilicite săvârşite fără intenţia de
a produce efecte juridice, efecte care totuşi se produc în virtutea legii, independent de voinţa celui
care a săvârşit faptul, în această categorie sunt cuprinse: faptele juridice licite (gestiunea de afaceri,
îmbogăţirea fără justă cauză) şi faptele juridice ilicite (delictele civile).
Drept civil: obligaţii 5
Noţiuni generale privind dreptul obligaţiinal

Cartea a treia
OBLIGAŢIILE
TitlulI
DESPRE OBLIGAŢII ÎN GENERAL

Capitolul I
DISPOZIŢII COMUNE PRIVIND OBLIGAŢIILE

    Articolul 512. Dispoziţii generale cu privire la obligaţie

    (1) În virtutea raportului obligaţional, creditorul este în drept să pretindă de la debitor executarea
unei prestaţii, iar debitorul este ţinut să o execute. Prestaţia poate consta în a da, a face sau a nu face.

    (2) Obligaţia poate fi pură şi simplă sau afectată de modalităţi.

    (3) Prestaţia trebuie să fie posibilă şi determinată sau determinabilă, să nu contravină legii, ordinii
publice şi bunelor moravuri.
    Articolul 513. Buna-credinţă şi diligenţa
    (1) Debitorul şi creditorul trebuie să se comporte cu bună-credinţă şi diligenţă la momentul
naşterii, pe durata existenţei, la momentul executării şi stingerii obligaţiei.
    (2) Este nulă clauza prin care se derogă de la prevederile alin.(1).
Articolul 514. Temeiurile naşterii obligaţiilor
    Obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din orice alt act sau fapt susceptibil de a le
produce în condiţiile legii.
    Articolul 515. Naşterea obligaţiei la negocierea contractului
    (1) O obligaţie se poate naşte prin iniţierea şi desfăşurarea negocierilor de încheiere a
contractului.
    (2) O parte negociatoare poate cere celeilalte părţi compensarea cheltuielilor făcute în baza
îndreptăţitei încrederi în încheierea contractului dacă în urma vinovăţiei acesteia contractul nu a fost
încheiat.
    Articolul 516. Dreptul la informare
    (1) Raportul obligaţional poate da naştere unui drept la informare fără ca acesta să fie stipulat în
mod expres. Punerea la dispoziţie a informaţiei presupune şi obligaţia de eliberare a documentelor
corespunzătoare.
    (2) Dreptul la informare se naşte îndeosebi atunci cînd informarea este semnificativă pentru
determinarea conţinutului obligaţiei şi poate fi făcută de cel căruia i se cere fără ca prin aceasta să-i
fie afectate drepturile.
    (3) Cel care solicită informarea trebuie să compenseze cheltuielile făcute pentru aceasta de cel
obligat să informeze. Cel din urmă poate pretinde prestaţii asigurătorii.