Capitolul 1 APARIŢIA BANULUI ŞI A MONEDEI

1.1.Conceptul de bani şi de monedă

În literatura de specialitate cât şi în limbajul curent se utilizeazǎ atât termenul de bani

cât şi termenul de monedǎ.
O definiţie interesantǎ a banului este datǎ de Costin Kiriţescu în cartea sa (Moneda –
micǎ enciclopedie): “Banul reprezintǎ un instrument social, o formǎ particularǎ imediat
mobilizabilǎ a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilǎ şi omnivalentǎ a puterii de
cumpǎrare, care conferǎ deţinǎtorului dreptul asupra unei pǎrţi din produsul social al ţǎrii
emitente”. Etimologic, termenul de bani are provenienţǎ necunoscutǎ.
Acelaşi autor prezintǎ şi noţiunea de monedǎ: “Piesǎ de metal – aur, argint, cupru etc.
– care se prezintǎ în general sub formǎ de disc plat şi serveşte ca mijloc de circulaţie, de platǎ
şi eventual – atunci când meritǎ – de tezaurizare”.
Potrivit definiţiei datǎ de Dicţionarul Larousse, prin monedǎ se înţelege: “o piesǎ de
metal, emisǎ de autoritatea suveranǎ, pentru a servi ca mijloc de schimb”.
Forma elementarǎ a procesului schimbului a constituit-o trocul (schimbul în naturǎ
sau schimbul direct al unei mǎrfi pentru o altǎ marfǎ). Trocul avea caracter întâmplǎtor şi era
specific epocii primitive. Aceastǎ etapǎ a intrat în literaturǎ şi în gândire sub denumirea de
economie naturalǎ. Caracteristicile economiei naturale se concretizau în:
1. se ridica la rang de necesitate nevoile a doi indivizi (unul urmǎrea schimbul unei
mǎrfi pe care o poseda, celǎlalt accepta schimbul, oferind o marfǎ de alt gen).Dar, problema
care se ridica pentru cei doi parteneri implicaţi în procesul schimbului a fost aceea a valorii,
echivalente sau nu, a produselor schimbate.
2. se impunea stabilirea unei egalitǎţi, a unei echivalenţe dintre cele douǎ mǎrfuri,
lucru greu de stabilit svând în vedere faptul cǎ cele douǎ bunuri care se schimbau între ele
erau reprezentate de diferite mǎrfuri, ca de exemplu: animale, grâne, sare, lânǎ, pietre
preţioase, scoici etc. Ulterior procesul schimbului se complicǎ deoarece participǎ mai multe
mǎrfuri şi fiecare dintre ele juca rolul de echivalent.
Se cǎuta stǎruitor o unitate de valoare, cerutǎ de stadiul de dezvoltare la care
ajunsese societatea. Un pas înainte a fost fǎcut prin dispariţia schimbului direct şi apariţia
unei mǎrfi devenite echivalent general pentru toate celelalte mǎrfuri. În acest stadiu a servit
ca echivalent general o gama largǎ de obiecte: vite, blǎnuri, cereale, scoici etc. Acestea au
fluctuat în funcţie de momentul istoric şi de localizarea geograficǎ 1. Practic, era vorba de
recunoaştere anumitor avantaje, reclamate de nevoi locale şi limitate care puteau fi satisfǎcute
de o marfǎ oarecare, dar cu frecvenţǎ relativ mare în procesul schimbului. Bunul etalon
trebuia sǎ fie durabil, pentru a conserva puterea de cumpǎrare.
Trecerea la utilizarea unei mǎrfi unice ca echivalent general marcheazǎ apariţia
formei bani a valorii.
Descoperirea topirii şi prelucrǎrii metalelor, precum şi confecţionarea din metal a
unor unelte de muncǎ şi arme de luptǎ au fǎcut ca rolul de echivalent general sǎ-l
îndeplineascǎ metalele, începând cu arama şi bronzul şi terminând cu cele preţioase (aurul,
argintul). Pe teritoriul ţǎrii noastre primul metal care a îndeplinit rolul de echivalent
general a fost arama (care circula sub formǎ de lingouri sau de obiecte).
Diferenţierea dintre bani şi celelalte bunuri economice era mai pregnantǎ atunci
când forma proprie a banilor s-a localizat la monedǎ (în special cele din aur şi argint).

1
Costin Kiriţescu, Sistemul bǎnesc al leului şi precursorii lui, vol. I, Editura Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1997,
pag. 4 şi 5

1
Aurul şi argintul puteau fi cumpǎrate ca marfǎ (pentru confercţionarea bijuteriilor, pentru
medicinǎ, stomatologie) chiar dacǎ aveau înfǎţişarea de însemne monetare. Adicǎ, o
persoanǎ care prezenta unei bǎnci o anumitǎ cantitate de aur, putea sǎ primeascǎ aceeaşi
cantitate de monedǎ bǎtutǎ tot din aur. Moneda din aur şi argint avea atât valoare
extrinsecǎ cât şi valoare intrinsecǎ. Economistul român Eugeniu Vasilescu aprecia cǎ: “în
regimul baterii libere a banilor, hotarul dintre marfǎ şi monedǎ era stabilit prin lege” 2.
Dezvoltarea foarte accentuatǎ a schimbului a determinat ca nevoile de monedǎ-marfǎ,
respectiv de metal preţios sǎ creascǎ, în timp ce producerea lor rǎmânea limitatǎ. A apǎrut
astfel un dezechilibru între oferta şi cererea de monedǎ-marfǎ, ceea ce a determinat gǎsirea
unor noi forme ale monedei. Astfel, apare moneda de hârtie (fiduciarǎ, sub forma
bancnotelor) şi moneda de cont (scripturalǎ).
Ulterior, când au apǎrut bancnotele sau biletele de bancǎ, valoarea banilor nu
depindea şi nu se stabilea în funcţie de substanţa din care erau confecţionaţi (hârtia), ci
valoarea lor depindea de garanţia şi autoritatea statului care îi punea pe piaţǎ. Aceastǎ
evoluţie a banilor reprezintǎ rezultatul atât al evoluţiilor istorice ale societǎţii (în dezvoltarea
ei) cât şi al unui cadru juridic şi legal foarte bine precizat.
Din aceastǎ abordare rezultǎ faptul cǎ noţiunea de bani nu este identicǎ cu noţiunea de
monedǎ (aceastǎ idee o găsim în majoritatea surselor bibliografice cercetate). Aşadar, ce a
fost prima datǎ? Banul sau moneda?
Existǎ douǎ teorii în acest sens:
1. noţiunea de bani este mai cuprinzǎtoare şi mai veche decât cea de monedǎ
întrucât cuprinde toate mijloacele de schimb 3 (fenomen explicat mai sus). Noţiunea
de monedǎ este denumirea genericǎ datǎ pieselor metalice, care pe lângǎ funcţia de
instrument de schimb mai îndeplineşte şi funcţia de instrument de platǎ şi se apreciazǎ
cǎ provine de la Templul Zeiţei Junon Moneta, în care statul roman instalase atelierul
de batere a primelor semne monetare.
2. J.K.Galbraith afirma în lucrǎrile sale:”Banul are trei creatori: moneda, tezaurul,
care este la originea hârtiei-monedǎ şi bǎncile sub formele lor diferite”4. Aceastǎ
teorie este susţinutǎ şi de profesorul Victor Jinga care spunea în una din lucrǎrile sale:
“Pǎrinţii banului – adicǎ moneda, tezaurul şi banca – continuǎ sǎ trǎiascǎ împreunǎ cu
fiul lor, banul, devenit, cu timpul, denumire banalǎ, curentǎ a monedei; pentru cǎ
moneda este ban şi banul este monedǎ”.

Din cele prezentate mai sus rezultǎ cǎ între cele douǎ noţiuni existǎ câteva
diferenţe:
- noţiunea de bani este mai veche decât noţiunea de monedǎ;
- banii sunt o marfǎ, un bun economic, rezultat al unor legi obiective;
- moneda presupune existenţa autoritǎţii emitente şi care funcţioneazǎ într-un
cadru legal bine precizat;
- banii şi trecerea lor la forme proprii, precise (monede) a cunoscut un îndelungat
proces, astfel încât, moneda apare efectiv în viaţa omenirii în momentul în care
primeşte o formǎ proprie şi a evoluat odatǎ cu progresul social şi economic al
societǎţii.

2
Eugeniu Vasilescu, Managementul proceselor monetare şi teoria inflaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti,
1993, pag. 7
3
Eugeniu Vasilescu, Circulaţia bǎneascǎ şi creditul, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 1980, pag. 15
4
J.K.Galbraith, L’argent, Paris, 1975, pag. 42

2
 Profesorul Victor Jinga susţinea cǎ:”Moneda este un seismograf economic cu mare
sensibilitate care înregistreazǎ împrejurǎri de multe feluri ce o avantajeazǎ sau o
dezavantajeazǎ, împrejurǎri care trebuie sǎ fie luate în considerare”5.

Banul este definit în diferite moduri şi din diferite perspective:

- Definiţia legală sau convenţională a banilor: “banul este ceea ce zice legea că este” (o
definiţie inconsistentă pentru teoria economică);
- Definiţia funcţională a banilor: “banul este acel activ care îndeplineşte funcţiile banilor,
orice altceva ce nu îndeplineşte aceste funcţii nu este ban”. Mult mai completă şi mai aproape
de realitatea a ceea ce înseamnă bani, această definiţie ridică şi ea probleme legate de câte şi
care dintre funcţii ar trebui să fie îndeplinite de un activ pentru ca el să poată fi considerat
ban.
- Definiţia economică a banilor: banul poate fi definit ca fiind orice activ care este general
acceptat pentru a compensa bunuri şi servicii achiziţionate de pe piaţă sau pentru a stinge o
datorie contractată anterior (Pesek şi Saving, 1967). Banul este astfel un “mijloc de schimb
general” (L. Mises, 1953) menit să simplifice schimburile de bunuri şi servicii şi să reducă
semnificativ costurile de tranzacţionare asociate acestora.
1.2 Banii

1.2.1 Etapele evoluţiei banilor

Originea banilor se află în schimb care la început s-a desfăşurat ca troc. Trocul
îngreuna însă schimburile şi, treptat, oamenii au căutat un etalon care să le înlesnească. Astfel
s-au folosit scoici, piei, blănuri, bucăţi de metal ş.a. Până la urmă s-a ajuns la utilizarea
metalelor preţioase (aur, argint), dar ţi utilizarea acestora era greoaie, deoarece în momentul
schimbului trebuia să fie verificate sub aspectul purităţii şi al greutăţii. S-a ajuns, în sfârşit,
printr-o inovaţie, la baterea de monede pe care figurau anumite înscrisuri ca semne distinctive
folosite pentru a fi recunoscute. În China, circulau monede metalice încă din secolul a XI-lea.
Herodot scrie că prima monedă de metal din Europa datează din secolele VII sau VI î. Hr.
Măsurarea valorii mărfurilor obişnuite va fi posibilă prin stabilirea unui bun în calitate
de etalon monetar. Bunul monedă-etalon trebuie să fie durabil, pentru a conserva puterea
de cumpărare. Era necesar, de asemenea, să fie divizibil pentru a permite efectuarea plăţilor
şi să prezinte o valoare proprie, intrinsecă, suficient de mare şi stabilă.
Dintre toate bunurile care întruneau aceste calităţi, metalele şi aliajele se impun
rapid datorită proprietăţilor fizice, perfect adaptate celor trei funcţii ale monedei. Iniţial
au fost folosite metale şi aliaje comune (cupru, bronz, fier) ca monede, apoi au apărut
metalele preţioase (aurul şi argintul). În lumea orientală, monedele şi-au făcut apariţia în
Mesopotamia şi Asia Mică în secolul II î.e.n, mai întâi sub formă de lingouri de cupru şi
bronz, apoi de aur şi argint. Grecia utilizează moneda de argint din secolul VII î.e.n.
O dată cu dezvoltarea schimbului, nevoile de monedă – marfă, respectiv de metal
preţios, cresc, în timp ce producerea lor rămâne limitată. Apare, deci, un dezechilibru
între oferta şi cerea de monedă – marfă, ceea ce a condus la necesitatea găsirii altor
forme ale monedei. Apare astfel moneda de hârtie (fiduciară) – sub forma bancnotelor
(biletelor de bancă) – şi moneda de cont (scripturală). Naşterea bancnotelor provine
dintr-o mai veche practică comercială. Respectiv efectuarea plăţilor printr-un efect de
comerţ.
În Ţările de Jos, Suedia, Regatul Unit îşi fac apariţia biletele de bancă şi moneda de
cont. Emisă de bănci, moneda de hârtie (bancnotele) putea fi schimbată oricând de purtător în

5
Victor Jinga, Moneda şi problemele ei contemporane, vol. I, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1981, pag. 18

3
monedă metalică la ghişeele băncii, fiind garantată de rezerva de aur – monedă deţinută de
banca emitentă.
Moneda de hârtie şi moneda scripturală, ca forme ale monedei – semn, s-au impus
puţin câte puţin ca instrumente de plată normale, având aceleaşi funcţii şi aceeaşi valoare ca
monedă – marfă. Baterea monedei a fost un drept al puterii de stat, delegat unei instituţii de
emisiune.
Utilizarea monedei de hârtie şi a celei de cont ca instrumente monetare a fost susţinută
prin mecanismul convertibilităţii; primind la cerere echivalentul în aur-monedă, deţinătorii
bancnotelor manifestau încredere în mecanismul monetar astfel creat. Aurul monetar păstrat
în rezerva băncii continua să îndeplinească funcţia de etalon şi de rezervă, fără a fi prezent în
circulaţie.
Mecanismul a funcţionat relativ normal atâta timp cât a existat un anume echilibru între
cantitatea de aur – monedă şi necesarul de monedă – hârtie cerut de schimbul de bunuri în
ascensiune. În timp ce mărimea depozitului de aur - monedă era în funcţie de producţia de
metal preţios sau de posibilitatea fiecărei ţări de a procura aurul – monetar, cantitatea de
semne monetare era dependentă de volumul tranzacţiilor. Se va naşte dezechilibrul între
cerere şi ofertă de monedă, fenomen care va duce la desprinderea monedei – semn de
metalul-monetar.

1.2.2 Funcţiile banilor

Cele mai importante funcţii atribuite banilor sunt următoarele :

1. Banii – instrument unic al tranzacţiilor (intermediar al schimburilor, mijloc

de schimb)
Banii servesc drept contrapartidă între oferta şi cererea tuturor bunurilor şi serviciilor,
pe toate pieţele.
Moneda duce la o disociere a trocului în două operaţiuni : o operaţiune de vânzare
(flux real contra flux monetar), care permite obţinerea monedei, utilizată apoi pentru
asigurarea operaţiunii de cumpărare (flux monetar contra flux real).

2. Banii – etalon al valorii

În această funcţie, moneda măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor tranzacţionate.
Întrucât valoarea bunurilor comercializate se exprimă totdeauna prin monedă, aceasta se
interpune între ele, permiţând compararea lor.
Moneda reprezintă în această calitate o măsură comună pentru a calcula valorile, dar
această măsură va trebui să fie totodată constantă şi să se conformeze unor reguli stabilite.
În evoluţia monede, funcţia de etalon a fost îndeplinită iniţial de bunuri obişnuite,
apoi de metalele preţioase, de valute, pentru ca astăzi să funcţioneze un nou etalon şi anume
cel bazat pe puterea de cumpărare.

3. Banii – rezervă a valorii (mijloc de tezaurizare)

În economia monetară. Agentul poate disocia schimbul în două operaţii diferite, care
intervin în două momente de timp diferite. Între două tranzacţii, moneda serveşte ca rezervă a
puterii de cumpărare, fiind un instrument de tezaurizare, un instrument permanent de rezervă
a valorii.
Totodată, ea face parte din patrimoniul oricărui agent economic, alături de alte active:
- active cvasimonetare (depozite la termen)
- active financiare (acţiuni, obligaţiuni etc.)
- active reale (bunuri imobiliare etc.)

4
 Anumite bunuri conservă puterea de cumpărare, pe termen lung, mai bine ca
moneda. Totuşi moneda se distinge de aceste bunuri prin aceea că ea este imediat
disponibilă, fără cost de transformare şi fără risc. Cei care se decid să deţină un alt
activ în rezervă trebuie să folosească moneda pentru a dobândi acel activ. Ulterior,
dacă doresc să obţină mărfuri sau alte active în locul celui din rezervă, trebuie să-l
schimbe în monedă. Ambele tranzacţii, din monedă în active şi din active din nou în
monedă, implică un cost.
Lichiditatea este cea care diferenţiază moneda efectivă de alte active de rezervă.
Lichiditatea nu este singura superioritate a monedei în raport cu alte active sau bunuri a
căror valoare imediată se stabileşte pe piaţă prin jocul cererii şi ofertei. Moneda, a cărei
valoare se stabileşte în afara pieţei, conservă puterea de cumpărare pe termen scurt mai bine
decât un bun sau titlu care poate în orice moment să piardă din valoarea sa. În concluzie,
putem spune că moneda constituie cel mai bun instrument de conservare a bogăţiilor pe
termen scurt, calitatea care face din ea un activ fără riscuri. Conform unei expresii celebre,
moneda reprezintă o legătură între prezent şi viitor.

4. Banii – unitate de cont

Îndeplinind funcţia de unitate de cont, moneda permite realizarea de comparaţii în
timp şi cuantificarea valorii adăugate în cadrul activităţii economice.
Funcţia de unitate de cont, poate fi îndeplinită de monedă, fără existenţa fizică a
acesteia. Asemenea cazuri se manifestă atunci când preţul unor bunuri şi servicii este
exprimat într-o altă monedă ce aparţine fie unei alte perioade de timp, fie altei ţări.
Un exemplu îl reprezintă unitatea de cont, denumită DST (Drepturi Speciale de
Tragere), care a fost creată, în 1970, de către FMI ca activ de rezervă al băncilor centrale,
antrenate în procesul finanţării internaţionale.

5. Banii – standard al plăţilor amânate.

Prin această funcţie îndeplinită de monedă se evidenţiază rolul în exprimarea valorii
contractelor pe termen lung, respectiv, stabilirea în momentul actual a unei sume ce
urmează a fi încasată sau plătită la o dată viitoare.
Dezvoltarea tranzacţiilor la termen pe pieţele de capital naţionale şi internaţionale
reprezintă, de asemenea, un factor ce permite manifestarea banilor în această funcţie.
1.3 Moneda

1.3.1 Formele istorice ale monedei

De-a lungul timpului, generalizându-se, trocul a impus un anumit element, în cadrul
tuturor celorlalte, care să servească drept element de comparaţie, ca etalon al valorilor, etalon
care nu putea fi decât o monedă abstractă, fără reprezentare concretă.
Exemplu: în Egipt, un cap de vită; în Caldeea, unitatea de timp; în Uruk, un spic de orz.
Spărgând trocul, moneda materială a cunoscut, în evoluţia sa, mai multe faze
succesive:
- Moneda – marfă: iniţial, pentru efectuarea plăţilor sau reglarea schimburilor, a
fost utilizat un bun material, o marfă aleasă din mai multe altele, având calităţi
adecvate (conservare, divizibilitatea, încrederea, valoarea de întrebuinţare);
- Moneda metalică: prin calităţile lor (frumuseţe, divizibilitate, raritate,
inalterabilitate), metalele preţioase au fost universal acceptate şi uşor
conservate.
De la moneda care avea valoarea intrinsecă (aur sau argint), s-a ajuns, în evoluţia
schimburilor, la o monedă fără valoare în sine sau cu o valoare pur simbolică, fixată de către
autoritatea publică, monedă care se prezintă sub forme din ce în ce mai „dematerializate”.

5
 Biletul sau bancnota (moneda fiduciară). La origine, un simplu certificat de depozit
de monedă metalică la o bancă (suma biletelor neputând depăşi pe aceea a stocului de metal),
biletul se transformă într-o veritabilă monedă funciară, emiţându-se bilete într-o valoare mult
mai mare decât aceea conservată de metal, având la bază încrederea că nu toţi deţinătorii de
bilete vor solicita, în acelaşi timp, conversia acestora în metalul din depozitele bancare.
Realizată la început de particulari şi de către bănci, emisiunea acestor bilete a devenit treptat
privilegiul statului, privilegiu încredinţat Băncii Centrale.
Contul (moneda scripturală). Similar apariţiei „biletului”, depozitarea biletelor la
bancă a condus la utilizarea acestor depozite pentru a se efectua reglementarea datoriei prin
virament (transfer între conturi). Riscul ca cererea de bancnote din depozite să fie manifestată
simultan de către toţi deponenţii fiind minim, moneda scripturală va fi creată de bănci,
alimentarea anoturilor făcându-se prin acordarea de împrumuturi (credite) bancare.
Cartelele magnetice (moneda electronică). Inovaţia tehnologică, aceasta permite
stocarea unei puteri de cumpărare într-o cartelă „plătită anterior”, cartelele eliberate de către
bănci titularilor de conturi fiind utilizate pentru efectuarea plăţilor.

1.3.2 Caracteristicile monedei

În perioada monedei metalice şi a metalelor şi a metalelor preţioase, principalele

caracteristici ale acestora le-au consacrat în rolul de metal monetar, astfel:
- deteriorarea era nesemnificativă
- nu erau inflamabile
- erau impermeabile şi rezistente la orice factori distructivi
- puteau fi topite şi returnate într-un număr mai mare şi în altă dimensiune
- prezentau şi avantajul unei valori intrinseci sporite.

1. Portabilitatea, divizibilitatea şi recunoaşterea cu uşurinţă reprezintă cele mai

importante caracteristici ale monedei metalice.
2. Acceptabilitatea reprezintă o caracteristică a monedei, indiferent de forma acesteia
şi de perioada de timp în care a circulat. Cu cât o monedă este mai acceptată, cu atât este mai
căutată respectiv este universal dorită, întrucât în schimbul ei pot fi primite bunuri şi prestate
servicii.
3. Acceptabilitatea este baza lichidităţii. Lichidarea este cea care face ca deţinătorul
de monedă să o utilizeze imediat, pentru procurarea de bunuri, fără a suporta costuri de
transformare.
4. Stabilitatea
Pentru ca utilizarea monedei să fie satisfăcătoare, este necesar ca aceasta să fie
caracterizată prin stabilitate.
Atunci când moneda este utilizată ca rezervă a valorii sau ca standard al plăţilor
amânate, este important ca valoarea monedei să nu prezinte fluctuaţii semnificative.
5. Atributele legale ale monedei reprezintă caracteristicile stabilite prin lege şi se
referă la:
a) legalitatea monedei. Scopul declarării legalităţii monedei este acela de a creşte
acceptabilitatea acesteia.
b) etalonul monetar. În funcţie de materialul care a stat la baza definirii monedei
se disting etaloane monetare metaliste şi nemetaliste. În cadrul etaloanelor metaliste se
disting etalonul aur, etalonul argint şi bimetalismul. În prezent etalonul monetar în
reprezintă puterea de cumpărare. Primul sistem monetar al României (1867) adoptă etalonul

6
 bimetalist, în care rolul de echivalent general îl îndeplineşte atât aurul, cât şi argintul.
Unitatea monetară fixată prin lege, este stabilită la 0,3226 gr argint.

1.3.3 Teorii ale monedei

Principalele clase de teorii monetare sunt următoarele6:
După premise şi finalităţi:
- teorii monetare ale stabilizării economice (centrate pe reglarea cererii
agregate);
- teorii monetare structurale (centrate pe reglarea ofertei agregate);
După perspectiva temporală :
- teorii monetare conjuncturale (anticiclice);
- teorii monetare ale creşterii (strategice);
După gradul de deschidere spre exterior:
- teorii monetare ale absorbţiei şi producţiei;
- teorii monetare ale fluxurilor de capital externe;
După teoria macroeconomică în care se integrează şi pe care se fundamentează
politicile monetare:
- teorii monetare keynessiste;
- teorii monetariste;
- teorii monetare ale anticipaţiilor raţionale;
- teorii monetare ale economiei ofertei;
- teorii monetare ale dezechilibrului.

Teoria monetară keynesistă7

J.M. Keynes consideră că cererea de monedă îmbracă două forme: cererea
tranzacţională şi cererea speculativă de monedă. Cererea tranzacţională este o relaţie simplă,
liniară în raport cu venitul nominal şi nu este dependentă de modificarea costurilor şi
producţiei. Cererea speculativă de monedă se stabileşte în funcţie de relaţiile dintre rata
curentă a dobânzii şi rata aşteptată. Astfel, cantitatea totală de monedă variază invers
proporţional cu rata dobânzii.
Contribuţia monetară a lui Keynes priveşte caracterizarea complexă a banilor. Keynes
atribuie banilor trei caracteristici:
1. atât în perioade lungi, cât şi în perioade scurte, elasticitatea creării banilor este
nulă sau foarte mica;
2. elasticitatea banilor de substituţie este nulă sau aproape nulă: atunci când valoarea
de schimb a banilor creşte, nu se manifestă tendinţa de a-i substitui cu un alt factor.
3. volumul efectiv al banilor în circulaţie nu este fixat în mod rigid.

Monetarismul

6
Gheorghe Manolescu, Monedă şi credit, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001, p.181.
7
Gheorghe Manolescu, Op.cit, p.188-191

7
 După cum unii autori8 , mişcarea de idei cunoscută azi sub denumirea de monetarism
îşi are originea în lucrările publicate în perioada anilor ’50-’60 ca reacţie la interpretările
keynesiste ale fenomenelor economice ale vremii. Milton Friedman (1912-), întemeietorul
Şcolii de la Chicago9 readuce în atenţia economiştilor teoria cantitativă a banilor, readaptând
principalele ei enunţuri.
Termenul de monetarism, folosit, de obicei, cu referire la şcoala de gândire care
susţine că schimbările în nivelul venitului monetar agregat se datorează, în mod esenţial,
schimbărilor anterioare din stocul monetar, a fost introdus în anul 1968 de Karl Brunner
(1916-1989) care a definit crezul monetarist în următoarele trei idei:
1. impulsurile monetare sunt determinate în variaţiile producţiei, ocupării şi
preţurilor
2. evoluţia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a măsura
impulsurile monetare
3. autorităţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în decursul
ciclurilor economice.
Teoria principală a lui Friedman este că orice variaţie a masei monetare este
urmată de o variaţie de acelaşi sens a preţurilor, a producţiei şi a veniturilor.

8
Cornel Ionescu, Curente de gândire economică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, p.126-
127
9
Alţi membrii: David Meiselman, Ana Schwartz, Karl Bruner, Allan Meltzer