Tema 1. Banii.
Piaţa monetară şi piaţa titlurilor mobiliare de temperatură şi de timp; în fine, atît aurul, cît şi argintul sînt omogene, divizibile, cu o
1. Banii. Funcţiile şi formele banilor.
Moneda şi banii - sinonime sau noţiuni diferite?
Alături de piaţa bunurilor de consum şi de piaţa factorilor de producţie, piaţa monetară
este una din cele trei mari pieţe ale economiilor contemporane. Pe piaţa monetară se „vinde"
şi se „cumpără" o marfă specifică - banii.
Înainte de a trece la analiza naturii funcţiilor şi a formelor banilor, iar mai apoi şi la
piaţa monetară, se cere să ne oprim un pic la clarificarea noţiunilor de „bani" şi „monedă". În
cele mai multe cazuri, aceste cuvinte sînt folosite ca sinonime. Potrivit autorilor care susţin
această opinie, banii nu sînt altceva decît „denumirea generică pentru toate felurile de
monedă şi semne ale valorii". Există însă şi păreri potrivit cărora „între noţiunile de bani şi
monedă nu există o perfectă identitate", deosebirile dintre aceste noţiuni fiind atît de natură
cantitativă, cit şi calitativă. Astfel se considera că „banii" sînt o noţiune mai cuprinzătoare şi
mai veche, incluzînd moneda. Cu alte cuvinte, moneda constituie doar o parte a masei
băneşti, în primul rînd, piesele metalice.
Poate oare exista o societate fără bani?
Din punct de vedere teoretic, o asemenea societate ar putea exista şi chiar I a existat în
comuna primitivă. Din punct de vedere practic însă, toate încercările de a edifica, în mod
conştient, o societate „fără bani" s-au soldat cu un eşec definitiv.
Consideraţi una din cele mai mari invenţii ale geniului uman, alături de alfabet şi
roată, banii au rezistat chiar şi în faţa dictaturii proletariatului din Rusia Sovietică. După
acest eşec catastrofal, încercări pe a „anula", de a „desfiinţa" banii nu au mai fost făcute de
nimeni în mod serios. Şi astăzi ca şi jumătate de mileniu în urma sînt la fel de actuale
cuvintele celui mai mare scriitor englez W. Shakespeare: „Aurul face alb din negru şi din laş
- erou".
În lumea contemporana, banii sînt consideraţi „sîngele" economiei, și după cum se
ştie, fără sînge nici viaţa nu poate exista.
Deşi există mai multe teorii cu privire la provenienţa banilor, în ştiinţa contemporană
predomină opinia potrivit căreia banii au apărut în urma evoluţiei schimbului de mărfuri.
Iniţial, o marfă se schimba pe o altă marfă. Această formă a schimbului se numeşte „troc"
sau „barter". Deşi a existat mai multe milenii, trocul avea un şir de neajunsuri, care limitau
schimbul şi care au generat apariţia banilor.
Anume pentru a facilita schimbul, pe fiecare piaţă se impune treptat o marfă căutată de
toată lumea şi care începe să joace rolul de marfă-bani sau de echivalent general. Această
funcţie a fost îndeplinită, de la o ţară la alta şi de la o epocă la alta, de cele mai diverse mărfuri,
cum ar fi: sarea, ceaiul, tutunul, ţesăturile, blănurile, metalele etc. Apariţia unei asemenea marfă-
bani a facilitat schimbul şi a încurajat specializarea producătorilor.
Cu timpul, funcţia de intermediar începe a fi îndeplinită pretutindeni de metalele
preţioase, în primul rînd de aur şi de argint. Această alegere spontană a fost condiţionată de
proprietăţile deosebite ale acestora, cum ar fi: materializarea unei valori însemnate într-o
cantitate şi un volum redus, astfel încît banii puteau fi uşor transportaţi în cantităţi nelimitate;
inalterabilitatea metalelor preţioase, ce se manifestă prin faptul că nu-şi pierd valoarea în funcţie
Curs Teoria economică I, elaborat: profesor disipline economice, Scobiola Olga
ofertă limitată şi greu de contrafăcut.
Moneda bătută din aur şi argint apare în China prin secolul al XI-lea î.Hr., iar în
Grecia Antică - în secolul al Vll-lea Î.Hr.
Alexandru Macedon (356-323 î.Hr.) a fost primul rege care şi-a imprimat chipul pe
moneda uriaşului său imperiu. Acest exemplu a fost apoi urmat de toţi monarhii şi de
conducătorii de state.
Timp de circa 26 de secole, adică din sec. al Vll-lea î.Hr. pînă la primul război mondial, adică
anul 1914, banii au circulat sub forma monedelor metalice, în general, de aur şi de argint.
Începînd cu secolul al XVII-lea, în circulaţie, pe lîngă monedele de aur şi de argint, au început
să circule şi banii de hîrtie. După primul război mondial însă, este suspendată circulaţia
banilor de aur şi de argint în favoarea banilor de hîrtie.
Astfel, putem conchide că, în evoluţia lor, schimbul şi moneda au cunoscut patru etape
(care corespund formelor monedei, şi anume: trocul; banii-marfa; moneda de metal; banii de
hîrtie.
Definirea banilor prin funcţiile acestora. Pentru a răspunde la întrebarea ce sînt banii,
trebuie mai întîi să analizăm funcţiile acestora. Mai mult, cunoscînd funcţiile îndeplinite de
bani, putem determina uşor rolul acestora în desfăşurarea activităţii economice. Iată care sînt
principalele funcţii ale banilor:
1.Banii ca unitate de măsură (această funcţie mai este numită „eta
lon al preţurilor" sau „instrument de măsurare a valorii"). Banii îndeplinesc, în mod abstract,
funcţia de unitate de măsură. Astfel, pentru a fixa preţul unui automobil, nu este neapărat
necesar să ţinem la momentul respectiv banii în mînă sau în buzunar.
2.Banii ca mijloc de schimb sau mijloc de circulaţie. Această funcţie banii o
îndeplinesc prin intermedierea schimbului, eliminînd astfel trocul. În acest caz, formula
schimbului devine: M-B-M. La prima fază, marfa este vîndută pentru o suma de bani
oarecare, iar la cea de a doua, banii obţinuţi se transformă în bunurile de care are nevoie
persoana respectivă. Fără bani ar fi imposibile miliardele de tranzacţii ce au loc anual în
fiecare economie modernă, precum şi în relaţiile dintre ţari. Unii specialişti socotesc, din
acest considerent, că aceasta şi este principala funcţie a banilor.
3.A treia funcţie importantă a banilor este cea de conservare a valorii, numită şi
funcţia „de tezaurizare" sau „de mijloc de economisire", în fine, acestei funcţii i se mai spune
„funcţia de rezervă a puterii de cumpărare". Sub forma monedei de aur şi de argint, iar în
prezent sub forma valutelor liber convertibile (dolarul, euro, lira sterlină etc), care au o
putere de cumpărare mai mult sau mai puţin stabilă, moneda poate fi păstrată fie în bănci, fie
în safeuri speciale» fie „la ciorap", ca apoi să fie folosită pentru procurarea bunurilor
necesare. Banii îndeplinesc această funcţie deoarece ei sînt o întruchipare a oricărei avuţii.
Aşadar, banii reprezintă un bun acceptat de toată lumea în calitate de mijloc de
schimb, mijloc de tezaurizare şi unitate de măsură.
Pe parcursul îndelungatei lor istorii, tipurile de bani s-au modificat întruna, pentru ca
în lumea contemporană să se impună sub formă de monedă materială şi monedă scripturală.
La rîndul său, moneda materială îmbracă două forme: moneda metalică (sau divizionară) şi
moneda de hîrtie.
1
 Formele contemporane ale banilor sînt:
1. Moneda metalică, numită şi „divizionară". în prezent, moneda metalică constă din
piesele metalice de nichel, cupru, aluminiu şi diferite aliaje de o valoare mică. Monedele de
5 bănuţii şi de 1 cent sînt monede metalice. Pînă la începutul secolului al XlX-lea, moneda
metalică, sub forma monedelor de aur şi de argint, a fost forma dominantă a banilor. Treptat
însă, moneda metalică de aur şi de argint este înlocuită cu banii de hîrtie, proces numit
„demetalizarea banilor", iar după primul război mondial este scoasă complet din circulaţie.
Rămîn în circulaţie doar monedele de o valoare măruntă, confecţionate din nichel, cupru sau
aluminiu.
2. Moneda de hîrtie sau biletele de bancă. De exemplu, în Republica Moldova acestea
sînt bancnotele de 1, 5, 10, 20, 50, 100, 200, 500 şi 1000 de lei, puse în circulaţie de Banca
Naţională. (Trecerea la moneda naţională a avut loc la 29 noiembrie 1993.) Moneda
divizionară şi banii de hîrtie sînt numiţi „bani în numerar" sau „monede manuale", dar cel
mai des - „monedă fiduciară", deoarece, fără a avea o valoare intrinsecă corespunzătoare cu
cea nominală, ea circulă pe baza încrederii ce i se conferă de către societate.
3. Moneda scripturală sau moneda de cont a apărut ca răspuns la o cerere crescîndă de
monedă. Cu pondere mereu în creştere în structura masei monetare, moneda scripturală a
devenit principala
formă de monedă în economiile contemporane. Este o monedă care nu poate fi pipăită sau
văzută. Ea îşi trage denumirea de la forma sa „materială", care este o înscriere făcută în
cărţile insti
tuţiilor bancare. Moneda scripturală înlocuieşte banii de hîrlie atît în relaţiile dintre bănci, cît
şi în cele dintre alţi agenţi economici.
Instrumentele de circulaţie ale monedei scripturale, care capătă o spîndire tot mai mare
în lumea contemporană, sînt cecul, viramentul, cartea de credit sau cardul.
În lumea contemporană, în ţările dezvoltate, moneda scripturală constituie 80-90% din
volumul total al banilor în circulaţie. În ţările în tranziţie, acelaşi indicator este de 60-70%.
Oricum, tendinţa ce se impune pretutindeni este de transformare a monedei fiduciare (adică a
monedei metalice şi a bancnotei) în „bani de buzunar", folosiţi pentru procurarea obiectelor
de destinaţie curentă şi pentru plata bacşişurilor în restaurante şi hoteluri. Anume aşa se
procedează deja în SUA, unde doar 3% din salariaţi primesc salariul sub formă „lichidă".
Restul salariaţilor, adică majoritatea covîrşitoare, sînt remuneraţi prin intermediul băncilor,
fie prin conturi bancare, fie prin carduri.
2. Piaţa monetară. Cererea şi oferta de bani.
Masa monetară constituie cantitatea totală de monedă, indiferent de forma acesteia,
aflată în circulaţie la momentul dat. Masa monetară este o variabilă sub formă de stoc.
Atunci cînd analizăm masa monetară, urmează să găsim răspuns la un șir de întrebări,
cum ar fi: care sînt factorii ce determină mărimea şi structura masei monetare? Este oare
masa monetară o mărime arbitrară sau are anumite limite? etc.
În trecut se considera că masa monetară este formată doar din numerar, în anii '30 ai
secolului XX însă, la numerarul deţinut de agenţii economici s-a adăugat şi moneda
scripturală. Astfel, masa monetară se mpune din două componente de bază:
Curs Teoria economică I, elaborat: profesor disipline economice, Scobiola Olga
a) Numerarul sau disponibilităţile băneşti propriu-zise, formate din moneda de metal şi
banii de hîrtie, numiţi bani în numerar sau bani lichizi;
b) Mijloacele băneşti înscrise pe conturile bancare ale clienţilor (moneda scripturală),
numite şi „disponibilităţi semimonetare" sau „aproape bani", care se pot transforma (teoretic)
în bani lichizi în orice moment.
Pentru analiza structurii masei monetare, sînt folosite asa-nu-mitele agregate monetare.
Acestea sînt nişte indicatori cu ajutorut cărora se măsoară o anumită componentă a masei
monetare, componentă ce are o autonomie relativă în cadrul întregului şi anumite funcţii
specifice.
Fiecare ţară foloseşte un număr diferit de agregate monetare. Astfel, în SUA sînt
utilizate 5 agregate, pe cînd în Franţa - numai trei. Oricum, în orice ţară agregatele de baza
sînt aceleaşi:
În Republica Moldova, agregatele monetare sînt:
M0 - banii în circulaţie;
H (baza monetară) - formată din suma banilor în circulaţie şi a n rezervelor băncilor
comerciale;
M1 constituie suma banilor în circulaţie şi suma depunerilor la vedere ale băncilor
comerciale în valută naţională;
M2 este format din M1 şi depunerile în termen în valută naţională;
M3 este format din M2 şi depunerile în valută străină.
Raportul dintre M3 (sau L) şi PIB constituie gradul de monetizare a economiei. În
Republica Moldova, în urma creşterii fluxului de valută străină, în principal a veniturilor
trimise în ţară de persoanele care crează peste hotare, are loc o tendinţă accentuată de sporire
a nivelului de monetizare a economiei naţionale. De la 18% în anul 1999, aceşti indicatori s-
au ridicat pînă la circa 25% în anul 2005, ceea ce este un factor pozitiv pentru dezvoltarea
economică. În urma acestor transferuri de bani de peste hotare, depunerile în valută străină
constituie deja peste 50% din depunerile în băncile comerciale.
Mărimea masei monetare depinde nu numai de volumul schimburilor mijlocite de
diferite componente ale masei monetare, ci şi de viteza de rotaţie a unei unităţi monetare.
În acest fel, viteza de circulaţie a unei unităţi monetare este un factor important care
determină cantitatea de bani de care are nevoie o economie.
Masa monetară este dependentă de mai mulţi factori, şi anume: nivelul general al
preţurilor, cantitatea de bunuri şi servicii propusă pentru vînzare, viteza de circulaţie a unei
unităţi monetare. Toate aceste mărimi se află în situaţie de interdependenţă. De exemplu,
nivelul preţurilor se află într-o dependenţi directă de mărimea masei monetare. Astfel, în
urma creşterii cantităţii de monedă puse în circulaţie, are loc: a) o creştere proporţională a
nivelului general al preţurilor şi b) o diminuare a valorii unei unităţi monetare.
Piaţa monetară este locul unde se fac tranzacţiile cu moneda, piaţa pe care se „vînd" şi
se „cumpăra" banii.
Pe această piaţă, în urma confruntării dintre cererea şi oferta de bani, se stabileşte
preţul banilor. În trecut, piaţa monetară era una interbancară. De cîteva decenii, din această
piaţă fac parte şi alte instituţii financiare, cum ar fi fondurile de pensii, societăţile de
asigurări etc.
2
 Piaţa monetară este „locul" unde se întîlnesc cererea de bani, venită din partea
agenţilor economici şi a statului, şi oferta de resurse monetare, venită din partea băncilor şi a
altor instituţii financiare.
Cererea de monedă vine din partea acelor agenţi economici care se află în situaţia de a
cheltui mai mult decît resursele proprii. Cererea de monedă depinde de mai mulţi factori, cei
mai importanţi dintre ei fiind următorii":
1) Nivelul preţurilor Cu cît preţurile sînt mai înalte, cu atît mai mulţi; bani sînt
necesari pentru circulaţie.
2) Volumul real al producţiei. Pe măsura creşterii volumului producţiei cresc şi
veniturile reale, ceea ce presupune şi creşterea cererii de bani.
3) Viteza de circulaţie a banilor. Toţi factorii care influenţează viteza de circulaţie a
banilor influenţează şi cererea de bani.
4) Rata dobînzii.
Astfel, cererea de bani va fi cu atît mai mare, cu cît vor fi mai înalte preţurile, cu cît
mai multe tranzacţii vor fi efectuate şi cu cît vor fi mai mici viteza de rotație a banilor şi rata
dobînzii.
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de moneda pusă la dispoziţia agenţilor
economici de sistemul bancar al unei ţâri.
Principalii ofertanţi de monedă sînt: Banca Naţională (sau Centrală), Trezoreria şi
băncile comerciale. Banca Naţională emite, adică tipăreşte, banii ceruţi de piaţă. Băncile
comerciale creează însă cea mai mare parte a masei monetare prin „tipărirea" monedei
scripturale. Astfel, în economiile contemporane, oferta de monedă vine nu atît din partea
Băncii Naţionale, care emite bani, ci mai ales din partea băncilor comerciale, în urma
activităţii specifice a acestora de a crea moneda scripturală.
Oferta de bani pe piaţa monetară poate creşte sau se poate reduce. Există factori care
contribuie la reducerea ofertei de bani. Vom nominaliza aici deci factorii care determină
creşterea ofertei de bani sau în ce condiţii sistemul bancar va „scoate" (va oferi) pe piaţa
monetară o cantitate mai mare de bani. Aceşti factori sînt:
1) în condiţii normale, principalul factor al creşterii ofertei de bani este sporirea
cantităţii de bunuri şi servicii destinate vînzării.
2) Reducerea vitezei de circulaţie a banilor, cînd o unitate monetară intermediază un
număr mai mic de tranzacţii.
3) Creşterea deficitului bugetar, care, de regulă, este acoperit de banii împrumutaţi de
la sistemul bancar.
4) Retragerea din circulaţie şi păstrarea „la ciorap", în safeuri etc. a unei cantităţi de
bani de către menaje. Pentru asigurarea stabilităţii economice, statul, prin intermediul Băncii
Centrale, controlează în permanenţă oferta de monedă, pentru ca aceasta să nu depăşească
necesităţile reale ale economiei.
5) Unul din factorii principali care influenţează sporirea sau diminuarea ofertei de
bani este mărimea ratei dobînzii. Între oferta de monedă şi rata dobînzii există o relaţie
pozitivă: o dată cu creşterea ratei dobînzii, creşte şi oferta de bani, iar atunci cînd rata
dobînzii se reduce, scade şi oferta de monedă.
Curs Teoria economică I, elaborat: profesor disipline economice, Scobiola Olga
Echilibrul pieţei monetare se stabileşte în urma confruntării dintre cerera şi oferta de
monedă. Întrucît atît cererea, cît şi oferta de monedă sunt influenţate de o mulţime de factori,
echilibrul pieţei monetare este foarte dinamic şi se modifică foarte uşor.
3. Creditul şi sistemul bancar
Creditul a apărut încă în Antichitate, dar s-a impus ca una din cele mai importante
componente ale vieţii economice o dată cu trecerea la capitalism, adică în secolele X1V-XV.
Creditul este o relaţie de acordare a banilor (sau altor bunuri) cu împrumut, în
condiţiile rambursării acestora şi a plăţii serviciului prestat
Noţiunea de „credit" provine de la latinescul „credo", ce înseamnă „încredere". Cu alte
cuvinte, relaţiile de împrumut apar între persoanele care au încredere una în alta. Trebuie să
existe siguranţa că banii împrumutaţi vor fi întorşi la timp, însoţiţi de o recompensă oarecare.
Subiecţii unei relaţii de credit sînt creditorul şi debitorul. Creditorul este persoana (sau
agentul economic) care dă un împrumut, care acordă creditul. Debitorul este persoana (sau
agentul economic) care beneficiază de credit, care primeşte împrumutul şi care urmează să-1
achite în termenul şi în condiţiile stabilite din timp.
Astfel, cele două principii de bază ale relaţiilor de credit sînt: a) rambursarea
resurselor împrumutate; b) plata pentru serviciul acordat.
Prin intermediul creditului, mijloacele materiale şi băneşti disponibile (adică temporar
nefolosite) ale populaţiei, întreprinderilor şi statului sînt adunate, concentrate şi utilizate
pentru dezvoltarea acelor domenii care, la momentul dat, asigură obţinerea celor mai mari
profituri. Anume creditul, sporind posibilităţile financiare ale întreprinderilor, asigură
(reluarea procesului de producţie în proporţii semnificative, facilitează reutilarea şi
modernizarea acestora. Stimulînd consumul, creditul devine unul din factorii creşterii
economice.
În economiile contemporane, creditul îndeplineşte mai multe funcții, cele mai
principale dintre ele fiind:
1) Funcţia de redistribuire a resurselor economice (în principal a banilor) temporar
disponibile într-un domeniu de activitate în ramurile care în momentul respectiv au nevoie
de aceste resurse.
2) Funcţia de concentrare a capitalului, deoarece acumulările mărunte se transformă
în capitaluri importante.
3) Funcţia de reglementare a vieţii economice, de direcţionare a mijloacelor băneşti
disponibile cu precădere în domeniile pe care statul le consideră prioritare.
Creditul poate fi clasificat după mai multe criterii, cum ar fi: subiecţii și obiectul
creditului, durata şi obiectivele creditării etc.
Din punctul de vedere al obiectului împrumutului, creditul se împarte în:
3
 a) credit comercial;
b) credit bancar;
c) credit de consum.
Creditul comercial, apărut în Italie încă în secolele Xll-XIW, este creditul acordat de o
întreprindere altei întreprinderi, de obicei de un industriaş unui comerciant, sub forma unor pro-
duse sau servicii cu efectuarea plăţii la o data ulterioară.
Instrumentul creditului comercial este poliţa (sau cambia), adică un titlu de credit prin
care persoana ce împrumută se obligă, în scris, să restituie la o dată oarecare costul
produsului oferit sau al serviciului prestat, cu sau fără remunerare. Durata unui astfel de tip
de credit este, de regulă, de 90 de zile.
Creditul comercial are drept obiectiv accelerarea procesului de comercializare a
mărfurilor şi de obţinere a profitului. Acest tip de credit este limitat atît după mărime, cit şi
după aria de răspîndire, deoarece se acordă doar persoanelor bine cunoscute. Deşi mai există
încă şi astăzi, creditul comercial a fost, în general, înlocuit cu creditul bancar.
Creditul bancar este deja un împrumut acordat de nişte întreprinderi specializate,
numite bănci. Și este acordat numai în bani, pe termene mult mai mari, pînă la zeci de ani, și
în mărimea solicitată de oricare agent economic capabil să-l ramburseze.
Cea mai modernă formă a creditului, apărută, în fond, după cel de al doilea război
mondial, este creditul de consum. Acest tip de imprumut este acordat de întreprinderile
comerciale menajelor, pentru procurarea, cu plata în rate, a bunurilor de folosinţă
îndelungată: automobile, frigidere, televizoare etc. După ce prezintă documentele care atestă
capacitatea de a rambursa împrumutul şi achita o parte neînsemnată din preţul mărfii
solicitate, cumpărătorul devine proprietarul acesteia, urmînd ca în fiecare lună să achite o
cotă anumită din acest preţ.
Din punctul de vedere al termenului de acordare, adică al termenelor în care trebuie
întors, creditul bancar se împarte în:
a) credit pe termen scurt (de pînă la un an);
b) credit pe termen mediu (între un an şi cinci ani);
c) credit pe termen lung (mai mult de cinci ani, adeseori pînă la 20-30 de ani).
Creditul pe termen scurt este solicitat in cazul procurării mijloacelor circulante ale
întreprinderii (materie primă, resurse energetice, plata salariilor), pe cînd creditul pe termen
lung se solicită pentru reconstruirea și modernizarea întreprinderilor, construirea unor noi
unităţi economice, uzine, centre comerciale, imobile pentru birouri ele.
Băncile și sistemul bancar
Banca este o instituţie (unii autori o numesc „întreprindere") ce are dreptul (prin
obţinerea unei licenţe speciale) de a păstra banii persoanelor fizice şi a agenţilor economici (și
a-i întoarce la prima cerere a acestora), de a crea moneda scripturalâ şi de a acorda credite.
Banca este organizaţia responsabilă de reglementarea circulaţiei banilor în ţară. Daca
însă facem abstracţie de rolul deosebit al băncii în activitatea economică, banca este o
„întreprindere" ce urmăreşte scopul obţinerii unui profit, adică activitatea bancară reprezintă
o afacere ca oricare alta. Totuşi banca este o întreprindere specifică, ce acordă celorlalţi
agenţi economici anumite servicii financiare.
Curs Teoria economică I, elaborat: profesor disipline economice, Scobiola Olga
Banca este un element, „o verigă" a unui întreg sistem de instituţii bancare şi
financiare, ierarhizate după anumite principii. Despre mărimea acestui sector ne vorbeşte şi
faptul că în sistemul bancar sînt angajate 3-5% din forţa de muncă ocupată.
Sistemul bancar contemporan include trei elemente de bază: Banca Centrală (sau
banca de emisie), băncile comerciale şi instituţiile creditar-financiare specializare, care
cuprind atît organizaţii bancare, cît nebancare.
1)Banca Centrală sau de emisie, numită în unele ţări „Banca Naţională", în altele -
„Banca de Stat", în Marea Britanie - „Banca Angliei", iar în SUA - „Sistemul Federal de
Rezervă", este o instituţie de stat şi, într-un fel, „banca băncilor". Ea elaborează politica
monetară şi este responsabilă de emiterea banilor şi de stabilitatea monedei naţionale.
2)Băncile comerciale, cel de-al doilea element al sistemului bancar contemporan,
deţin locul principal, ca pondere, în sistemul bancar. Denumirea de „comercială" a apărut în
secolul al XVII-lea, cînd băncile deserveau, în principal, comerţul. Primele bănci au luat
fiinţă în Italia (secolul al XV-lea), apoi la Amsterdam şi Londra. Iniţial, băncile erau nişte
simpli comercianţi, care se ocupau cu vinderea şi cumpărarea banilor. În lumea
contemporană, băncile comerciale s-au transformat în nişte „magazine universale
financiare", care acordă o gamă largă de servicii financiare şi deserves toate tipurile de
întreprinderi, fie acestea industriale, comerciale sau agricole. La începutul anului 2006, în
Republica Moldova activau 15 bănci comerciale. Cele mai mari bănci erau: Moldova
Agroindbank (mărimea activelor - 3,7 mlrd lei. Banca de Economii (3,4 mlrd lei),
Victoriabank (2,08 mlrd lei) şi Moldindconbank (1,8 mlrd lei). A fost deschisă şi o
reprezentanţă a cunoscutei bănci austriece Raiffeisen Bank.
Sistemul bancar moldovenesc are un caracter similar cu sistemele bancare existente în
statele Uniunii Europene. Aceasta înseamnă că toate instituţiile bancare pot efectua orice tip
de activitate şi presta orice servicii clienţilor lor.
In anul 2006, capitalul social al băncilor comerciale din Republica Moldova era format
din mijloacele investitorilor autohtoni şi ale celor străini, în proporţie de aproximativ 40% şi,
respectiv, 60%. Printre investitorii străini sînt bănci din România, Grecia, Rusia, Cipru,
SUA, Elveţia, Israel, Marea Britanie, Germania, Belgia, Austria.
3) Instituţiile financiare specializate au o componenţă destul de eterogenă, incluzînd:
a) organizaţii bancare, b) organizaţii financiare nebancare. Din prima categorie fac parte:
băncile investiţionale, băncile de comerţ exterior, băncile ipotecare (care acordă credite pe
termen lung, acceptînd în calitate de gaj proprietăţi imobiliare, de regulă, pămînt), casele de
economii (care sînt un tip de bănci ce mobilizează disponibilităţi băneşti neînsemnate ale po-
pulaţiei). Din instituţiile financiare specializate nebancare fac parte societăţile de asigurări şi
fondurile de pensii.
Societăţile de asigurări. In momentul apariţiei lor, aceste societăţi (ndeplineau doar
funcţia de a asigura agenţilor economici şi persoanelor fizice pierderile cauzate de anumite
situaţii imprevizibile. Primele eraţiuni de asigurare, efectuate încă în Evul Mediu, au avut ca
obiect tomerţul maritim, care pe atunci era însoţit de o mulţime de riscuri, eptat, aria de
acordare a serviciilor de asigurare s-a lărgit, cuprinzînd asigurarea în caz de incendiu, furt,
diferite calamităţi naturale (secetă, undaţii, cutremure de pămînt, grindină etc), accidente
rutiere, risc boală, alte riscuri.
4
 2) Acordarea de resurse băneşti agenţilor economici care au nevoie de bani pentru
După cel de al doilea război mondial, societăţile de asigurări, acumulînd sume uriaşe lansarea unei afaceri oarecare, lărgirea producţiei, alte scopuri.
de bani, au început sa îndeplinească şi nişte funcţii proprii băncilor comerciale, cum ar fi: 3) Efectuarea plăţilor şi a decontărilor între diferiţi agenţi economici.
acordarea de împrumuturi băneşti şi procurarea hîrtiilor de valoare emise de stat. 4) Efectuarea operaţiunilor cu hîrtiile de valoare şi vînzarea-cumpă-rarea de valută.
În fosta URSS, pe teritoriul RSS Moldoveneşti funcţiona doar o singură societate de Scopul activităţii bancare este obţinerea unui profit. Profitul bancar brut reprezintă
asigurare, numită „Gosstrah". în prezent, activează o mulţime de societăţi de asigurare, diferenţa dintre dobînzile (comisioanele) încasate de la cei cărora banca le împrumută bani şi
inclusiv cu participarea firmelor străine, cum ar fi: QBI-ASITO, Delta etc. dobînzile pe care banca le plăteşte pentru banii păstraţi, adică pentru serviciile prestate. Dacă
Fondurile de pensii sau fondurile asigurării sociale îndeplinesc, de asemenea, unele din profitul bancar brut se scad cheltuielile legate de întreţinerea şi gestionarea băncii,
funcţii proprii cindva doar băncilor comerciale. impozitele şi alte plăţi obligatorii, partea rămasă constituie profitul net al băncii.
Chiar din momentul apariţiei lor, băncile au îndeplinit şi îndeplinesc două categorii de Judecind după salariile lucrătorilor din sistemul bancar (salariul net al unui lucrător
funcţii: a) active; b) pasive. Cea mai importantă funcţie activă constă în acordarea de bancar în Republica Moldova este de peste cinci ori mai mare decît salariul mediu pe
împrumuturi celor care le solicită și sînt capabili să le întoarcă cu o dobîndă oarecare. economie), activitatea bancară este deosebit de rentabilă.
Principala funcţie pasivă este şi ea simplă şi constă în mobilizarea şi păstrarea economiilor
persoanelor fizice şi juridice. Totuşi funcţiile băncilor diferă mult delaj o categorie la alta de 4. Piaţa titlurilor mobiliare
bănci şi instituţii creditar-financiare.
A. Banca Centrală (de Stat, Naţională etc.) îndeplineşte un şir dej funcţii specifice,
cele mai importante dintre ele fiind:
1) Funcţia de emisie. Această funcţie constă în „fabricarea" şi punere în circulaţie a
bancnotelor şi a monedei divizionare. Prin aceasta funcţie, Banca Centrală asigură
reglementarea cantităţii de hani necesare pentru funcţionarea normală a economiei,
influcnţhl în mod nemijlocit dinamica ratei dobînzii.
2) Funcţia de elaborare a „regulilor de joc" pentru celelalte instituţii creditar-financiare
şi de supraveghere a activităţii acestora.
3) Funcţia de acumulare şi de păstrare a fondurilor de rezervă obligata rii ale băncilor
comerciale. Fiecare bancă comercială este obligată creeze un fond de rezervă proporţional cu
mărimea depozite sale, fond care se păstrează pe un cont special al Băncii Cent
4) Funcţia de acordare a creditelor şi de păstrare a banilor guvtt\ nului. Mijloacele
băneşti ale organelor de stat se acumulează și se păstrează pe conturile speciale ale Băncii
Centrale, care îndeplineşte, în numele acestor organe, toate operaţiunile necesare. Tot Banca
Centrală acordă statului împrumuturi sub formă de credite.
5) Funcţia de prevenire a falimentarii băncilor comerciale şi de asigurare a stabilităţii
sistemului bancar în totalitatea sa.
5) Elaborarea şi gestionarea politicii monetare şi valutare a ţării. În
Republica Moldova, Banca Centrală este numită „Banca Naţională a Moldovei" (BNM).
Ea activează independent de autorităţile executive ale statului, fiind responsabilă de
acţiunile sale în faţa parlamentului.
Obiectivul principal al BNM este de a realiza şi a menţine stabilitatea monedei
naţionale.
B. Băncile comerciale îndeplinesc mai multe funcţii, principalele dintre ele fiind:
1) Mobilizarea capitalurilor băneşti inactive şi transformarea lor în capital de
împrumut. Banii păstraţi „la ciorap" „nu pot avea copii", adică nu cresc în valoare. Băncile
comerciale mobilizează („adună") sumele de bani disponibile, le strîng şi le folosesc în
scopul dezvoltării economiei.
Curs Teoria economică I, elaborat: profesor disipline economice, Scobiola Olga 5