Contrapartida in comertul international

Contrapartida de marfuri e o operatiune contractuala complexa, caracterizata prin existenta in

structura ei a doua sau mai multe contracte in sens de negotium, autonome, dar pe care partile
prin vointa lor le considera ca fiind legate sau interdependente in vederea realizarii unei finalitati
economice si juridice comune, anume compensarea totala/partiala a importurilor cu exporturile.
Intre contractele autonome ce intra in continutul contrapartidei exista deci o anumita legatura,
legatura bazata pe ratiuni economice sau juridice. Temeiul legaturii dintre contracte este deci unul
economic si juridic.
Din punct de vedere economic, temeiul legaturii este scopul economic, anume compensarea totala
sau partiala a importurilor cu exporturile.
Din punct de vedere juridic, temeiul este dat de vointa comuna a partilor, iar strict analizand juridic
putem spune ca este dat de cauza comuna a actelor respective, anume compensarea importurilor
cu exporturile.

Formele contrapartidei
1. contrapartida axata pe contractul de vanzare-cumparare
2. contrapartida axata pe contractul de schimb
3. contrapartida axata pe contracte de cooperare economica internationala

1. Mai multe modalitati:

a. contrapartida prin doua sau mai multe contracte de import si export paralele.
Aceste contracte se numesc "paralele" deoarece in principiu se incheie concomitent sau cel
mult la un interval foarte scurt intre ele si sunt corelate in executare, din mecanismul
contractual lipsind contractul-cadru. Societatea X din RO vinde societatii Y din Franta
cereale, societatea Y vinde societatii X branzeturi, urmand sa se compenseze preturile
celor doua marfuri. Un singur contract de import, un singur contract de export.
b. contrapartida prin unul sau mai multe contracte de import, insotite de un contract-cadru de
export in contrapartida, pe baza si in executarea caruia se incheie ulterior unul sau mai multe
contracte de export propriu-zise.
Contractul-cadru nu genereaza obligatii de a da, ci doar de a face, anume de a se incheia
ulterior pe baza sa unul sau mai multe contracte de export.

2. Aici exista o operatiune marfa contra marfa, doar ca diferenta fata de contractul de schimb
obisnuit este ca nu se executa dintr-o data, ci livrarile acestea succesive de marfa contra marfa se
realizeaza pe un anumit interval de timp.

3. Aici poate fi si situatia constituirii unei societati cu participatie straina, scopul final fiind
compensarea importurilor cu exporturile. Ca tehnica contractuala, aceasta este variabila, in sensul
ca partile pot spre exemplu sa incheie un contract de vanzare-cumparare de marfuri urmat de un
contract de cooperare economica internationala, de exemplu cele doua societati care sunt parte la
principalul contract de vanzare constituie in acelasi timp o societate comerciala care are ca scop
comercializarea produselor respective pe o anumita piata.

O alta clasificare a contrapartidei, din punctul de vedere al partilor care intra in aceasta operatiune:
1. contrapartida bilaterala
2. contrapartida trilaterala
3. contrapartida complexa, de tip cvadrilaterala

1. Cele doua parti apar in dubla calitate, atat de cumparator, cat si de vanzator
2. O parte, societatea X din Romania vinde societatii Y din Franta cereale, dar in contractul al
doilea nu Y, ci un alt cocontractant al lui Y, societatea Z, vinde lui X branzeturi. Se poate si
invers.
3. Societatea X din Romania vinde lui Y din Franta, iar Z din Franta vinde unei alte societati din
Romania, T, aflata in raporturi contractuale cu X.
 ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNATIONAL

Definitie - o modalitate specifica de solutionare a litigiilor in comertul international, particularizata

prin mai multe trasaturi:
- la baza arbitrajului (temeiul competentei arbitrilor) este vointa partilor, care imbraca forma unei
conventii de arbitraj
- arbitrii sunt persoane particulare (in principiu, daca partile hotarasc astfel, oricine poate fi
arbitru), nu functionari publici cum sunt judecatorii - caracter personal si particular
- hotararea pronuntata are forta juridica si, in principiu, este definitiva si obligatorie: NU poate fi
atacata cu caile obisnuite de atac din dreptul comun.

Clasificare:
I. Dupa caracterul temporar sau permanent al arbitrajului:
1. institutionalizat (permanent): este organizat de curti de arbitraj care functioneaza pe baza
unor reguli proprii. Tribunalul arbitral nu are existenta pentru un singur litigiu (daca
analizam strict la tribunalul ce se constituie pt un litigiu, si in acel caz dupa finalizarea
litigiului tribunalul respectiv isi inceteaza existenta).
2. ad-hoc: caracter temporar, organizat pentru un singur litigiu. Partile desemneaza arbitrii
pentru solutionarea unui anume litigiu. Ulterior pronuntarii sentintei arbitrale, tribunalul
respectiv isi inceteaza existenta. Tribunalele ad-hoc prezinta un mare inconvenient, in
sensul ca exista anumite dificultati in ceea ce priveste organizarea efectiva a sedintelor si a
procesului arbitral efectiv. De foarte multe ori, curtile de arbitraj permanente ofera dotarile
lor, infrastructura, pentru organizarea unor arbitraje ad-hoc. Faptul ca se ofera aceste
elemente (sediu, personal, grefa) NU inseamna ca arbitrajul devine institutionalizat!

II. Arbitrajul institutionalizat se clasifica dupa obiect:

1. Cu competenta materiala generala: solutineaza litigii de orice natura, din orice domeniu al
comertului international (Curtea de Arbitraj de pe langa CCIR)
2. Cu o competenta specializata: se regaseste de regula pe langa burse de valori, burse de
marfuri, anumite asociatii profesionale. Scopul este acela de a solutiona efectiv doar litigii
din respectivul domeniu de activitate.

III. Dupa competenta teritoriala, arbitrajul institutional se clasifica:

1. Arbitraj bilateral: instanta arbitrala are in competenta sa solutionarea unor litigii strict
nascute intre comercianti din doua state care au semnat o conventie in acest sens. Exista
un asemenea tip de arbitraj intre comerciantii din SUA si Canada.
2. Arbitraj regional: competenta de a judeca litigiile dintr-o anumita regiune: Comisia
Scandinava de Arbitraj
3. Arbitraj general (cu competenta universala) - marea majoritate: au in competenta litigii
nascute intre comercianti indiferent de tara lor de provenienta

IV. Dupa competentele acordate arbitrilor:

1. Arbitraj strict (de drept strict, de jure): partile ofera arbitrilor doar posibilitatea de a solutiona
litigiul in temeiul unor acte normative. Atata timp cat partile nu prevad nimic in contract, se
prezuma ca arbitrii vor judeca in drept strict.
2. Arbitraj in echitate (de facto, arbitraj ex aequo et bono): partile trebuie sa prevada expres
faptul ca arbitrii vor beneficia de o mai mare libertate, in sensul ca nu vor fi tinuti in
motivarea sentintei doar de elemente de drept, ci vor putea sa judece bazandu-se pe ceea
ce este echitabil, pe echitate, in functie de circumstantele spetei - arbitrii pot face asta doar
daca partile le confera aceasta libertate prin acordul de vointa. Totusi, si aici arbitrii nu au o
libertate totala in ceea ce priveste procedura, existand anumite limite impuse arbitrajului in
echitate: limite de procedura (anumite principii fundamentale ce trebuie sa guverneze un
proces - contradictorialitatea, disponibilitatea, dreptul la aparare) si de fond (norme de
ordine publica de drept international privat din sistemul de drept care ar fi putut fi aplicat in
speta ca lex causae daca partile nu confereau arbitrilor speta).
Actiunea in anulare, in principal, se introduce la instanta superioara celei care ar fi fost normal
competenta daca nu exista conventia de arbitraj. In 99% din cazuri se verifica doar procedura. Pe
fond doar daca invoci anumite motive de ordine publica, altfel nu se intra pe fond.

Temeiul competentei arbitrilor este vointa partilor, ce se materializeaza intr-o conventie de arbitraj.
Aceasta este acordul de vointa al partilor prin care acestea convin ca un litigiu existent sau viitor sa
fie solutionat prin arbitraj.
Forme:
- clauza compromisorie, care este o clauza inserata in contratul principal prin care partile convin
ca un litigiu viitor generat de respectivul contract sa fie solutionat prin intermediul arbitrajului;
- compromisul de arbitraj, care este acordul de vointa prin care partile hotarasc solutionarea unui
litigiu deja nascut prin intermediul arbitrajului.
Exista si posibilitatea ca in acelasi timp sa avem in contract o clauza compromisorie care sa nu
cuprinda toate elementele, iar ulterior aparitiei litigiului sa se incheie un compromis prin care partile
sa stabileasca detaliile - nr de arbigri, instanta, cum se numesc arbitrii etc.

Efecte:
- efect negativ, dezinvestirea instantelor de drept comun;
- efect pozitiv, investirea instantei arbitrale cu competenta de a solutiona respectivul litigiu.

In ceea ce priveste relatia dintre clauza compromisorie si contractul in care este inserata, aceasta
se poate denumi prin ideea de autonomie relativa a respectivei clauze. Autonomia inseamna ca
regimul clauzei compromisorii e putin diferit de regimul juridic al contractului principal, in sensul ca
anumite clauze de nevalabilitate a contractului nu afecteaza si clauza compromisorie. Asadar
arbitrii vor ramane competenti sa solutioneze litigiul in temeiul clauzei compromisorii, chiar daca li
se va solicita sa constate nulitatea contractului. Daca nulitatea contractului ar afecta si clauza
compromisorie, atunci arbitrii nu ar mai avea nici competenta sa judece litigiul ca atare. Autonomia
este relativa deoarece exista si cauze care duc atat la nevalabilitatea contractului principal, cat si la
cea a clauzei compromisorii. Aceste cauze se numesc nulitati convergente (DE GASIT CARE
SUNT)