1.

Definirea dreptului comerțului internațional

Dreptul comertului international este acea ramurã a dreptului care reglementeazã
raporturile patrimoniale dintre subiectele comertului international si care prezintã caracter
de comercialitate si internationalitate.
Continutul dreptului comertului international este format de normele materiale proprii dar
si norme de drept material care apartin altor domenii (de exemplu, dreptul procesual civil
– arbitrajul comercial; dreptul civil – actele juridice, în principal contractele).
2. Caracterul internațional al raporturilor de dreptul comerțului internațional
Atunci când un raport juridic datorită unor împrejurări de fapt intră în legătură cu mai
multe sisteme de drept acesta are, de regulă, un caracter internaționalitate. Spre deosebire
de dreptul internațional privat care ia în considerare orice element de extraneitate, în
dreptul comerțului internațional raporturile juridice conțin un element de extraneintate
specific.
3. Noțiunea de profesionist în lumina Codului Civil român
Noul Cod Civil nu defineste in mod concret termenul de profesionist, dar in aliniatul 2 al
art. 3 se arata ca „Sunt considerati profesionisti toti cei care exploateaza o intreprindere”.
NCC defineste exploatarea intreprinderii ca fiind „exercitarea sistematica, de catre una
sau mai multe persoane, a unei activitati organizate ce consta in producerea,
administrarea ori instrainarea de bunuri sau in prestarea de servicii, indiferent daca are
sau nu un scop lucrativ“ (art. 3 alin 3 NCC). Profesionistul si intreprinderea sunt cele
doua notiuni introduse de Noul Cod Civil, menite sa inlocuiasca faptul de comert si
comerciantul.
4. Convențiile internaționale
Convenţiile internaţionale
Convenţiile internaţionale pot fi:
a)Bilaterale;
b)Multilaterale.
Printre convenţiile multilaterale, putem enumera următoarele:
• Convenţia de la Viena privind vînzarea internaţională de mărfuri, din 11 aprilie 1980;
• Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă a obligaţiilor contractuale.
5. Tratatele comerciale
Tratatul este actul juridic ce exprimă acordul de voinţă liber consimţit intervenit între două sau
mai multe state ori alte subiecte de drept internaţional în scopul naşterii, modificării sau stingerii
drepturilor şi obligaţiilor părţilor în raporturile dintre ele.

CLASIFICAREA TRATATELOR

a)După numărul participantilor tratatele se împart în tratate bilaterale şi tratate multilaterale

(colective).
Tratatele multilaterale pot fi încheiate , la rândul lor, în diferite sisteme:
-între fiecare din părţi, cu conţinut identic sau similar
-între un stat pe de o parte şi mai multe state pe de altă parte
b) După conţinutul normativ
Tratatele internaţionale pot stabili prin cuprinsul lor norme de drept internaţional sau pot stabili
 pur şi simplu drepturi şi obligaţii reciproce, cu respectarea normelor dreptului internaţional. Din
acest punct de vedere, tratatele se împart în:
-tratate-lege (normative);
-tratate-contract (nenormative);
-tratate multilaterale generale
c) După caracterul participării
-tratate deschise (majoritatea );
-tratate închise (în special cele regionale sau cu caracter militar);
d) După termenul de valabilitate
-tratat fără termen (Carta O.N.U. , tratatele de interes general umanitar etc.);
-tratate cu termen ( marea majoritate);
DENUMIREA TRATATELOR
Tratatul constituie denumirea generică pentru înţelegerile prin care sunt stabilite drepturi şi
obligaţii între părţile semnatare de obicei în domenii generale, importante, ale relaţiilor
internaţionale
Cele mai utilizate dintre acestea sunt: tratatul, convenţia, acordul, pactul, carta, statutul,
constituţia, protocolul, actul, declaraţia, aranjamentul, compromisul, modus-vivendi, schimbul de
note, schimbul de scrisori, gentlemen’s agrement, concordatul şi cartelul.
STRUCTURA TRATATULUI
De regulă, un tratat internaţional cuprinde următoarele părţi:
-preambulul;
-cuprinsul;
-partea finală;
-semnăturile;
-anexele;

CONDIŢIILE DE VALIDITATE A TRATATULUI

Orice tratat, pentru a fi valabil (valid) din punct de vedere juridic, trebuie să satisfacă unele
condiţii esenţiale de formă şi de fond.
Elementele esenţiale ale tratatului sunt: subiectele (părţile), voinţa liber exprimată a părţilor,
conformitatea cu dreptul internaţional.
1) Subiecte (părţi) ale tratatului pot fi în principal statele, care pot încheia orice fel de tratate
internaţionale şi în orice domeniu, în virtutea principiului egalităţii suverane a statelor.
2) Voinţa liber exprimată a părţilor. La încheierea unui tratat fiecare parte trebuie să aibă
posibilitatea de a-şi exprima în mod liber propria voinţă, numai în aceste condiţii tratatul ce-l
încheie fiind perfect valabil din punct de vedere al dreptului internaţional.

6. Acordurile comerciale
Acordul comercial este o intelegere prin care statele reglementeaza problemele concrete
ale schimburilor comerciale reciproce.
Pe cand tratatele comerciale cuprind principiile si problemele generale referitoare
la schimburile comerciale, acordurile comerciale au un continut detaliat.
 Pentru ca, de regula, in acordurile comerciale se rezolva probleme referitoare nu
numai la schimburile de marfuri, ci si la modalitatile de plata, aceste acorduri sunt
numite acorduri comerciale si de plati.
Acordul comercial este alcatuit din doua parti: a) textul propriu-zis (care contine
dispozitii de drept international, de drept administrativ sau de drept financiar referitoare
la contingentele (categoriile) de marfuri care fac obiectul schimburilor, termenele si
modalitatile de contractare a contingentelor, nivelul de preturi, eliberarea licentelor de
import-export, reglementari vamale, modul de efectuare a platilor, solutionarea litigiilor,
valabilitatea acordului, modul de prelungire sau de lichidare a lui etc.) si b) anexele, care
au rolul de a exemplifica si interpreta principiile generale cuprinse in textul acordului.

7. Clauza națiunii cele mai favorizate

Prin clauza natiunii celei mai favorizate, cele doua parti se angajeaza sa-si acorde
reciproc conditii si inlesniri la fel de favorabile ca cele acordate unui stat tert.
Aceasta clauza are doua forme:
a)forma neconditionata, care implica principiul egalitatii, presupune ca cele doua parti isi
confera toate avantajele recunoscute unui stat tert;
b)forma conditionata, care impune principiul compensatiei, presupune ca avantajele
acordate unui stat tert se pot extinde si in relatiile dintre partile semnatare ale tratatului
numai in schimbul unor compensatii reciproce ori concesii speciale.

8. Clauza regimului național

Clauza regimului national sau principiul posibilitatilor egale, consta in faptul ca
persoanele care apartin unei tari straine si savarsesc acte sau fapte de comert pe teritoriul
statului partener, au, in principiu, aceleasi drepturi si obligatii ca nationalii din tara
respectiva.
9. Noțiunea și elementele uzanțelor comerciale internaționale
Uzanțele comerciale internaționale constituie un izvor al dreptului comerțului
internațional. Uzanțele comerciale sunt practici sau reguli care se aplică în relațiile
contractuale dintre participanții la activitatea de comerț internațional.
Uzanțele comerciale necesită un element obiectiv determinat de o anumită practică,
atitudine sau comportare. Acestea sunt caracterizate prin: continuitate, constanță și
uniformitate și se impun prin durată, repetabilitate și stabilitate. În funcție de numărul
partenerilor care le aplică, uzanțele se deosebesc de obișnuințele stabilite între anumite
părți contractante.
Alte definiții ale uzanțelor: Obicei comercial confirmat de o institutie competenta (spre
exemplu, camera de comert) si declarat de catre aceasta drept obligatoriu sau recomandat.
Conceptul de uzante cuprinde intreaga gama de acte sau fapte care se exprima pe teren
contractual (sub forma de stipulatii contractuale) cu ocazia negocierilor in vederea
incheierii unui contract sau chiar independent de orice activitate contractuala si uneori
chiar impotriva unor stipulatii contractuale, ori impotriva unor dispozitii legale. Mai sunt
intalnite si alte definiții cum ar fi: Reguli de comportament comercial rezultat din
institutionalizarea practicilor de afaceri.
 În funcție de întinderea lor în spațiu uzanțele pot fi:
 interne care se folosesc pe terioriul unui anumit stat
 internaționale care se utilizează în comerțul internațional
În funcție de sfera de aplicare avem uzanțe:
 locale - care se aplică într-o localitate, port sau o anumită regiune
 speciale - care se aplică în funcție de ramura de activitate comercială, obiectul
contractului sau profesiune părților. De exemplu, uzanțele în comerțului cu citrice,
bumbac sau uzanțele agenților la bursă
 generale - care au în vedere ansamblul de relații comerciale internaționale. De exemplu,
uzanțele privind calitatea mărfii.
În funcție de forța juridică avem:
 uzanțe normative - care au valoarea unor norme juridice. Mai sunt denumite și uzanțe de
drept sau legale.
 uzanțe convenționale - care au valoarea unor norme contractuale. (uzanțe de fapt sau
interpretative)
Elemente:
 au un element obiectiv – reprezinta practici sociale. Prin practici sociale intelegem un
ansamblu de acte si fapte juridice care capata , au capatat caracter de practica datorita
aplicarii lor repetate de catre participantii la comertul international , intr-o anumita
perioada de timp. Asadar elementele de vechime si implicit elementele de repetabilitate ,
continuitate si stabilitate sunt de esenta uzantelor. Uzantele sunt asadar practici vechi,
care inseamna o succesiune de acte aplicabile in mod continuu si stabilit.
 au un element de colectivitate. Uzantele au un caracter general si impersonal , in sensul
ca ele se aplica intre un numar nedefinit de parteneri comerciali. Prin caracterul lor de
generalitate si impersonalitate, uzantele se aseamana cu legea , care este generala si
impersonala.
 Intre lege si uzante exista o deosebire generala. Legea este expresia autoritatii statului , pe
cand uzantele sunt opera comercinatilor insisi.
 caracterul lor de izvor de drept. Din acest punct de vedere , uzantele se clasifica in doua
categorii:
 uzante normative care au caracter de izvor de drept
 uzante convetionale care nu au un asemenea caracter.

10. Clasificarea uzanțelor

- se clasifica dupa doua criterii:
sfera lor de aplicare :
-locale care se aplica doar pe o anumita zona geografica ( ex. uzantele unui port ;
uzantele portului de la Marea Neagra , etc. )
-speciale care se aplica intr-o ramura de activitate comerciala ( ex. uzantele privind
conditiile in care se realizeaza transportul cu cereale , fructe , lemne , etc. ) ; uzantele
diferitelor profesiuni comerciale ( ex. uzantele agentilor de bursa )
-generale care au aplicatie universala ( ex. uzantele normative )
 -in functie de caracterul lor de izvor de drept :
-normative ( legale , de drept , cutume )
-conventionale ( interpretative , de fapt )
11. Uzanțele normative
Pentru ca o uzanta sa devina normativa , elementul subiectiv este elementul necesar , dar
nu insa si suficient. Pentru a fi izvor de drept mai trebuie intrunita o conditie si anume ca
sistemul de drept aplicabil in speta ( legea cauzei – lex causae ) sa recunoasca uzantelor
caracter normativ. Nu toate sistemele de drept recunosc acestora caracter normativ. ( ex.
sistemul de drept italian in care uzantele normative sunt recunoscute ca lege; alte sisteme
, printre care si sistemul de drept romanesc , de regula nu recunoaste caracterul normativ
al uzantelor , dar prin exceptie da ).
Rolul juridic al uzantelor normative – joaca unul din urmatoarele trei roluri:
ele pot reglementa raporturi juridice pe care legea nu le prevede. Aceste uzante se
numesc „consuetudo praeter legem” ( practici in locul legii ) – atunci cand legea nu
prevede se aplica uzantele.
ele au un rol de interpretare si completare a dispozitiilor legii : „consuetudo secundum
legem” ( dupa lege ) – au rolul de a interpreta si completa un act normativ.
se aplica impotriva unor dispozitii legale care nu sunt insa de ordine publica
: „consuetudo cotram legem” ( contra legii ).
Forta juridica a uzantelor normative – au forta juridica a unei legi supletive speciale. Din
aceasta calificare decurg o serie de consecinte:
uzanta normativa prevaleaza asupra unei legi statele supletive. In cazul in care apare un
concurs intre o lege statala supletiva si o uzanta normativa se va aplica uzanta pentru ca
are un caracter special ; partile pot sa o inlature de la aplicare prevazand in contract altfel.
Particularitatile uzantelor normative
Fiind un element de drept , ele se prezuma a fi cunoscute de catre judecatori. Exista
principiul potrivit caruia judecatorul cunoaste legea – „iura novit curia”.
Fiind un element de drept , uzantele normative cad sub controlul instantelor supreme din
statul ale carui instante au solutionat pricina. Gresita lor aplicare intr-o speta poate da
nastere unui recurs la ICCJ.
Uzantele normative sunt de foarte multe ori originea legilor.
Unele din uzantele normative au devenit legi:
solidaritatea pasiva ( codebitorilor ) in operatiunile comerciale este o uzanta care in
dreptul romanesc a devenit lege
curgerea de drept a dobanzilor de la scadenta fara a fi necesara punerea in intarziere –
devenita lege
efectul suspensiv al situatiei de forta majora ( contractul nu este rezolvit imediat , ci mai
intai este suspendat )
principiul cooperarii partilor pentru reducerea pierderilor. Daca o parte nu poate executa
contractul , cealalta parte trebuie sa faca toate demersurile pentru a-si reduce pierderile.
Daca nu o face nu va putea sa ceara acele dezdaunari care ar fi putut fi evitate daca s-ar fi
luat masura de reducere a pagubelor.
12. Uzanțele convenționale
 Au elementele definitorii ale tuturor uzantelor: elementul obiectiv si cel de colectivitate ,
dar spre deosebire de uzantele normative , ele nu au un caracter de izvor de drept.
Forta lor juridica este aceea a unei clauze contractuale. Temeiul autoritatii lor il
constituie acordul de vointa al partilor contractante. Asadar , forta lor juridica isi are
sorgintea in principiul libertatii contractuale ( autonomiei de vointa a partilor ). Acordul
partilor privind aplicarea uzantelor conventionale poate fi expres ori tacit sau implicit.
Cel mai frecvent in practica , partile trimit la uzante in mod expres printr-o clauza
contractuala de trimitere. Acest lucru se intampla atunci cand partile trimit la o regula
INCOTERMS , caz in care regula respectiva va fi incorporata contractului partilor.
Aceasta idee potrivit careia aplicarea uzantelor conventionale se face prin vointa expresa
a partilor este exprimata si in Conventia de la Viena care in art. 9 prevede ca : „ partile
sunt legate prin uzantele la care ele au consimtit.”
Exista posibilitatea insa ca uzantele sa se aplice ca urmare a vointei tacite a partilor. In
acest caz, nu ne aflam in fata unei trimiteri exprese , dar din anumite elemente ale
contractului ( indicii contractuale ) , judecatorul sau arbitrul trage concluzia ca partile au
dorit aplicarea uzantei respective.
Conventia de la Viena , in art. 9, alin.2 exprima foarte bine aceasta idee: „in afara de
conventia contrara a partilor , acestea sunt considerate ca s-au referit in mod tacit in
contract la orice uzanta pe care o cunosteau sau ar fi trebuit sa o cunoasca si care in
comertul international este larg cunoscuta si in mod regulat respectata de catre partile la
contracte de acelasi tip in ramura comerciala avuta in vedere.”
Rolul uzantelor conventionale este acela de a determina in modul lor specific drepturile si
obligatiile partilor. Nu fac altceva decat sa ajute la interpretarea sau completarea
prevederilor contractuale. Uzantele conventionale se pot aplica in toate fazele de
existenta ale contractului , si anume: pot aparea uzante in faza precontractuala ( faza
negocierilor dintre parti ); in legatura cu incheierea contractului ( este posibil ca tacerea
partii sa valoreze consimtamant ); continutul contractului – drepturile si obligatiile
partilor ( cel mai frecvent – uzantele interpreteaza continutul ); faza de executare a
contractului ( partile pot stabili anumite sanctiuni intre ele pe cale de uzanta , penalitati ).
Raportul dintre uzantele conventionale, pe de o parte si lege si contract, pe de alta
parte
Uzantele conventionale au forta juridica a unei clauze contractuale si in consecinta ele
prevaleaza asupra unei legi supletive. In concurs cu o lege supletiva se va aplica uzanta.
In ceea ce priveste relatia cu contractul , neindoielnic daca in contract partile au prevazut
altfel de cat spune uzanta , prevaleaza contractul. Altfel , uzanta se va aplica in mod tacit
in cazul in care exista indicii ale vointei partilor ca ea trebuie sa se aplice. Simplul fapt ca
este vorba de o uzanta cunoscuta este suficient pentru a se considera ca ea este aplicabila.
13. Clauzele-tip
Clauzele contractului-tip nu sunt imuabile; partile pot sa deroge de la ele, dar aceasta
modificare a contractului trebuie sa fie precizata in mod expres. Cel mai adesea
contractele-tip ascund adevarate contracte de adeziune, impuse partilor mai slabe din
punct de vedere economic.
14. Contractele-tip
 Contractul-tip este o forma preconstituita de contract, adica un formular ce cuprinde toate
clauzele esentiale ale contractului avut in vedere de parti. Acestea, pentru a incheia
contractul respectiv, completeaza spatiile albe din formularul de contract (care, de regula,
se refera la calitatea marfii vizate de contract, pretul acesteia si modalitatile de plata) si il
semneaza.
15. Condițiile generale – ca formă a uzanțelor comerciale
Cand nu exista conditii uniforme sau contracte-model, exportatorii de marfuri sau servicii
intocmesc conditii generale pe baza carora contracteaza si care fac parte din contractul
concret.
De regula, “conditiile generale” sunt expresia clauzelor unui contract standard
conceput de un prestator de servicii pe baza dispozitiilor legale imperative si uzantelor
comerciale in materie, aduse la cunostinta publicului prin afisare la sediul companiei sau
prin publicare, in vederea incheierii de contracte nescrise sau de contracte scrise al caror
continut este redactat sumar in sensul ca nu se detaliaza drepturile si obligatiile partilor,
ci se face trimitere la “conditiile generale” pe care ofertantul le-a adus la cunostinta
publicului.
“Stipulatiile din conditiile generale au eficienta fata de partea careia ii sunt oferite
numai in masura in care aceasta din urma le cunoscuse sau le-ar fi putut cunoaste daca
depunea o diligenta normala, adica daca stipulatiile respective erau cognoscibile. Cu alte
cuvinte, regulile cuprinse in “conditii generale” sunt prezumate a fi cunoscute de catre
parti care actioneaza in acelasi domeniu de activitate.”
Contractele care contin asemenea “conditii generale”, de regula, sunt intocmite de
una dintre parti si ca urmare acestui fapt au in vedere, in primul rand, interesele acesteia,
devenind astfel adevarate contracte de adeziune. Pentru a elimina acest neajuns, Comisia
Economica pentru Europa a O.N.U. a elaborat o serie de contracte-tip si conditii generale
de livrare, care promoveaza interesele ambelor parti. Standardizarea si unificarea
realizate de C.E.E. are ca finalitate eliminarea din comertul international a contractelor de
adeziune, modernizarea unor contracte-model devenite arhaice si inlaturarea diferentelor
de continut dintre clauze contractuale cuprinse in contracte-model similare.Astfel,
C.E.E.-O.N.U. a elaborat o serie de “conditii generale”, de aplicare facultativa, destinate
mai ales contractelor de vanzare, care au ca scop sa sintetizeze practica comerciala
internationala:
c1)Conditiile generale pentru furnizarea si montajul uzinelor si masinilor de import si
export, nr. 574A;
c2)Conditiile generale pentru furnizarea uzinelor si masinilor la export, nr. 188;
c3)Conditiile generale de livrare nr. 188A pentru furnizarea de uzine si masini de import
si export;
c4)Conditiile generale pentru montajul in strainatate al materialului de echipament, nr.
9478 etc.

16. Soluționarea conflictelor dintre o uzanță contractuală și o uzanță normativă

In cazul conflictului dintre o uzanta normativa si o lege civila (supletiva sau imperativa),
va prevala uzanta normativa comerciala pentru ca aceasta are caracterul unei reglementari
 legale speciale fata de legea civila imperativa care are caracterul unei reglementari
generale si, deci, se va aplica cu prioritate fata de norma generala. Se aplica regula
specialia generalibus derogant. Cu aceasta justificare, jurisprudenta a admis anatocismul
in materie comerciala cu privire la contul curent bancar, desi legea civila il interzicea
printr-o dispozitie imperativa;
In cazul conflictului dintre o uzanta normativa ce completeaza o lege comerciala
imperativa si o alta lege comerciala imperativa se va recunoaste primatul legii imperative,
care in raport cu cealalta lege are un caracter special.
17. Statul – participant la raporturile de comerț internațional
Conceptul de stat are ca element definitoriu calitatea de titular de suveranitate şi se
manifestă ca subiect de drept internaţional. Statul nu are calitatea de comerciant, deoarece
având capacitatea juridică el poate să se implice în orice operaţiune economică străină.
Uneori statul participă la raporturile de cooperare economică şi tehnico- ştiinţifică. În
cadrul acestor raporturi statul apare în dubla sa calitate de titular de suveranitate şi de
subiect de drept civil.
Personalitatea juridică a statului are caracter complex, raporturile juridice în care se
implică statul sunt de natură diferită. Stabilind raporturi în calitate de titular de
suveranitate acestea sunt de drept internaţional public. Raporturile la care statul participă
în calitate de titular al propriului patrimoniu sunt de drept al comerţului internaţional.
Calitatea statului de subiect al dreptului CI se manifestă în materie contractuală.
Principalele domenii în care statul se manifestă ca subiect al dreptului comerţului
internaţional sunt: -încheierea de acorduri de împrumut şi cooperare financiară cu bănci
străine; -emiterea de garanţii pentru împrumututri; -emiterea titlurilor de valoare ce se
lansează pe pieţele externe; -acordarea de credite diferitelor societăţi comerciale.
18. Organizațiile interguvernamentale
Oragnizaţiile guvernamentale sunt entităţi politico- juridice, create prin acordul de voinţă
al statelor interesate în fiinţarea lor. Apariţia, existenţa, derularea activităţii lor, precum şi
desfiinţarea decurge dintr-o convenţie internaţională multilaterală, încheiată între mai
multe state ca titulare de suveranitate. Chiar de la constituire ele au statut juridic propriu,
care le stabileşte competenţa, genurile de activitate pentru atingerea scopurilor de către
statele fondatoare. Organizaţiile sunt entităţi internaţionale lipsite de suveranitate, de
teritoriu propriu şi de o popilaţie asupra căreia să se exercite atribuţii de putere.
Organizaţiile guvernamentale formează grupuri de subiecte atipice de drept al CI.
Aceasta se datorează faptului că activănd ele presupun o particularitate specifică numai
lor şi anume:desfăşoară o activitate ce prezintă interes pentru mai multe state.
19. Filiala societății comerciale străine în România
Societăţile comerciale străine pot înfiinţa în România, cu respectarea legii române, filiale,
dacă acest drept le este recunoscut de legea statutului lor organic. 2. în materie de
asigurări: F. este entitatea, persoană juridică, aflată faţă de societatea-mamă în una dintre
următoarele situaţii:
i) societatea-mamă deţine direct şi/sau indirect majoritatea drepturilor de vot dintr-o
filială;
 ii) societatea-mamă are dreptul să numească sau să revoce majoritatea membrilor
organelor de administrare sau de control ori majoritatea conducătorilor unei filiale şi este
în acelaşi timp acţionar sau asociat al acelei f.;
iii) societatea-mamă are dreptul de a exercita o influenţă dominantă asupra unei filiale la
care este acţionar sau asociat, în virtutea unor clauze cuprinse în contracte încheiate cu
persoana juridică respectivă sau a unor prevederi cuprinse în actul constitutiv al acelei
persoane juridice, în situaţia în care legislaţia care guvernează statutul filialei permite
existenţa unor astfel de clauze ori prevederi;
iv) societatea-mamă este acţionar sau asociat al unei filiale şi în ultimii 2 ani a numit
singură, ca rezultat al exercitării drepturilor sale de vot, majoritatea membrilor organelor
de administrare sau de control ori majoritatea conducătorilor filialei; v) societatea-mamă
este acţionar sau asociat al unei filiale şi controlează singur, în baza unui acord încheiat
cu ceilalţi acţionari sau asociaţi, majoritatea drepturilor de vot în acea filială, precum şi
orice entitate care, în opinia Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, exercită o influenţă
dominantă asupra unei alte entităţi. Toate f. directe sau indirecte sunt considerate filiale
ale aceleiaşi societăţi-mamă, din punct de vedere al supravegherii consolidate (art. 2 B
pct. 45 şi 28 din Legea nr. 32/2000). F. unei societăţi de asigurare nu poate avea decât
forma juridică a societăţii pe acţiuni, singura formă de societate comercială admisă de
legislaţia română în materia asigurărilor. Referitor la obiectul de activitate, trebuie ca f. să
aibă calitatea de asigurător, adică să practice operaţiuni de asigurare sau de reasigurare.
20. Sucursala societății comerciale străine în România
Sucursalele se pot constitui atât în ţara de sediu, cât şi în străinătate.O societate
comercială recurge la sucursale ca urmare a cerinţelor impuse de realitatea comercială, în
condiţiile extinderii şi diversificării schimburilor comerciale atât în interiorul statelor cât
şi dincolo de teritoriile lor naţionale.
Neavând personalitate juridică proprie şi fiind dependente economic total de societatea-
mamă, sucursalele societăţilor comerciale de naţionalitate străină constituite în România
sunt cârmuite de lex societatis, deci de legea societăţii-mamă.
După cum observă profesorul Tudor Popescu „prin derogare de la această regulă şi pentru
a răspunde unor reguli ale comerţului internaţional, sucursala poate fi acţionată în justiţie
în ţara unde îşi are stabilimentul, dar numai pentru operaţiile încheiate acolo(deci pentru
operaţiile încheiate în România).
Mai mult, sucursala poate fi declarată în stare de faliment în măsura în care „se admite
principiul teritorialităţii şi al pluralităţii falimentelor".Este de reţinut, însă, că o asemenea
măsură priveşte „numai bunurile aflate în ţara în care sucursala îşi are sediul".
21. Trustul, concernul și holding-ul
Trustul este o structură realizată prin reuniunea mai multor societăţi comerciale de forţă
economică diferită, în cadrul cărora integrarea financiară a societăţilor implicate este totală.
Trustul este o creaţie legislativă caracteristică dreptului englez şi american, desemnând un
patrimoniu independent, afectat unui interes. Numărul de fondatori şi beneficiari ai trustului este
nelimitat.
 Trustul şi societăţile care-l constituie coexistă. Societăţile implicate au obiectivele şi acţionează
cu mijloacele şi în direcţiile stabilite de trust.
Trustul se constituie în scopul de a înlătura complet concurenţa din societăţile care-l formează
prin concentrarea şi monopolizarea producţiei.
Formele de trust. Trustul poate avea următoarele forme:
 Forma mobilă (Poolul) constă în aceea că societăţile comerciale încetează concurenţa şi se
înţeleg să verse câştigul realizat din anumite afaceri, împărţindu-l apoi între ele, pe baza unui
anumit raport.
 Comunitatea de interese poate fi sub formă mobilă şi sub formă fixă. În forma mobilă,
comunitatea de interese constă în faptul că societăţile similare se angajează nu numai să înceteze
orice concurenţă între ele, dar să se şi sprijine reciproc, să facă împreună anumite afaceri, să se
ajute cu capital şi să împartă câştigul în raport cu capitalul la care au participat. În formă fixă, o
societate acaparează majoritatea sau totalitatea capitalului (acţiunilor) celorlaltor societăţi
similare concurente pe care, însă, nu le dizolvă, ci le lasă să funcţioneze sub firma lor proprie,
dar sub conducerea societăţii care deţine capitalul social.
 Forma modernă constă în aceea că (acţiunile), capitalul societăţilor comerciale este acoperit de o
societate care pune stăpânire absolută pe aceste societăţi, pe care le conduce apoi după interesele
sale. Astfel de societăţi cumpără fără limită acţiunile diferitelor feluri de societăţi, formând un
trust central, compus din mai multe trusturi mai mici.
În afară de trusturile realizate prin fuzionări de mai multe societăţi comerciale, precum şi de
forma băncilor trust, se întâlneşte şi forma concernelor sau a monopolurilor, trust unde
concurenţa încetează complet, pe baza înţelegerii dintre societăţile sau trusturile de acelaşi fel.
Holdingul nu are o structură determinată de felul societăţii pe acţiuni sau societăţii cu răspundere
limitată. Denumirea de holding este generică, deoarece desemnează o structură de proprietate
care permite controlul activităţii societăţilor participante în vederea atingerii obiectivelor
urmărite.
O societate comercială, care deţine în mod legal majoritatea acţiunilor uneia sau mai multor
societăţi, are controlul activităţii acestora. Exercitarea dreptului de control permite societăţii de
tip holding să reglementeze, în acord cu interesele sale specifice, strategia şi tactica societăţilor
controlate.
De regulă, holdingul stabileşte directive obligatorii pentru societăţile aflate sub controlul său, pe
linie financiară, de management, de comercializare a produselor.
Capitalul societăţii de tip holding este, de regulă, mult mai mic decât capitalurile însumate ale
societăţilor controlate. Constituirea unui holding facilitează achiziţionarea societăţilor mici şi
mijlocii, aflate în sfera sa de control.
Constituirea societăţilor de tip holding trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, ca: integrarea
producţiei (pe filiera de fabricaţie a produselor finite); cooperarea în realizarea produselor,
eliminarea riscului financiar prin diversificarea profilului de fabricaţie.
Integrarea societăţilor implicate în holding este relativ moderată, deoarece dreptul societăţii
holding este de a da directive obligatorii şi de a controla activitatea societăţilor comerciale
implicate nu anulează integral autonomia gestionară şi funcţională ale acestora din urmă.
 În cadrul unui holding se pot distinge trei zone de dependenţă, determinate de structura de
proprietate :
 Societăţile ale căror acţiuni sunt deţinute în proporţie de peste 50% de către societatea-mamă,
care pe această bază îşi poate impune deciziile;
 Societăţile ale căror acţiuni sunt deţinute în proporţie mai mică de 50% de către societatea-mamă
sau alte societăţi din grup şi care pot fi influenţate, într-o proporţie mai mică sau mai mare, în
raport cu gradul de participare;
 Societăţile care numai în situaţii conjuncturale ajung sub influenţa grupului.
În cadrul structurii holdingului, „controlul juridic”, realizat prin mecanismul participărilor, nu
coincide cu „controlul administrativ”, deoarece modul de posesie a acţiunilor este diferit, în
raport cu responsabilitatea decizională.
Societatea holding poate fi creată direct, prin înfiinţarea unei societăţi, având un obiect de
activitate specific holdingului, cât şi prin transformarea unei societăţi comerciale simple. În
această ipoteză, se cere îndeplinirea tuturor formalităţilor necesare pentru constituirea unei
societăţi comerciale. Pentru a realiza controlul şi coordonarea societăţilor aflate sub dominaţia
sa, holdingul organizează, în structura lui, direcţii funcţionale sau servicii cu un astfel de rol.
Din punct de vedere tipologic se disting următoarele categorii de hîldinguri:
 Holdingul financiar, care are drept obiectiv principal, obţinerea de profit şi care se caracterizează
printr-un grad de dependenţă slab, societăţile participante având deplină libertate referitoare la ce
şi cât produc.
 Holdingul strategic, al cărui obiectiv îl constituie, pe lângă obţinerea profitului, impunerea unor
direcţii strategice în activitatea întreprinderilor. Gradul de dependenţă este mediu, întreprinderile
participante fiind independente operaţional, dar necesitând încadrarea în limitele strategice
stabilite.
 Holdingul operativ se caracterizează printr-o implicaţie mai mare a societăţii-mamă în activitatea
grupului, gradul de dependenţă fiind, şi el, mare.
Organizarea unor societăţi de tip holding prezintă avantajul că asigură sporirea potenţialului
tehnic şi financiar al întreprinderilor, în condiţiile unor riscuri financiare şi costuri ridicate,
necesare pentru proiectarea de noi produse şi tehnologii, prospectarea pieţelor şi promovarea
comerţului.
Concernul este o societate comercială de mari proporţii (creaţie a legislaţiei germane), ce se
constituie prin reuniunea altor societăţi comerciale de proporţii reduse, sub o conducere sau
direcţie unică, asigurată de o societate dominantă, de care acestea sunt dependente. O asemenea
societate poate lua fiinţă fie în baza unui contract de dominare, fie prin efectul absorbţiei, ce are
ca impact preluarea de către societatea comercială dominantă a conducerii celorlaltor societăţi
astfel reunite.
Concernele iau, de regulă, fiinţă prin intermediul unei mari bănci.
Trustul se deosebeşte de cartel. Deosebirea constă în aceea că trustul este o formă perfectă a
concentrării capitaliste a societăţilor comerciale, în care societăţile îşi pierd, total sau parţial,
individualitatea, în timp ce în cartel societăţile comerciale nu-şi pierd această individualitate.

22. Grupul european de interes economic

Un grup european de interes economic poate fi constituit numai cu respectarea regulilor stabilite
prin regulamentul descris mai jos.
Acest grup va avea drept obiectiv facilitarea sau dezvoltarea activităţilor economice ale
membrilor săi, prin punerea în comun a resurselor, a activităţilor şi a competenţelor. Această
punere în comun trebuie să permită obţinerea unor rezultate mai bune decât cele prin activităţi
derulate independent. Grupul nu are ca scop realizarea de profituri pentru sine. În cazul realizării
de profituri, acestea sunt distribuite între membri şi impozitate în consecinţă. Activităţile
grupului trebuie să aibă legătură cu activitatea economică a membrilor, fără a-i putea înlocui. Un
GEIE nu poate să angajeze mai mult de 500 de persoane.
Un GEIE poate fi constituit din societăţi comerciale şi din alte entităţi juridice, de drept public
sau privat, constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi care îşi au sediul în
Uniunea Europeană (UE). De asemenea, un astfel de grup poate fi constituit din persoane fizice
care exercită activităţi industriale, comerciale, meşteşugăreşti sau agricole, profesiuni liberale
sau alte servicii în UE.
Un GEIE trebuie să cuprindă cel puţin doi membri din state membre diferite.
Contractul constitutiv al GEIE va cuprinde obligatoriu denumirea, sediul şi obiectivul grupului
respectiv, numele, numărul şi locul de înregistrare, dacă există, al fiecărui membru al grupului,
precum şi durata grupului, în afara cazului când aceasta este nedeterminată. Acest contract va
trebui depus la un registru desemnat de fiecare stat membru. Această înregistrare conferă GEIE
deplină capacitate juridică în întreaga UE.
Un aviz pentru anunţarea constituirii sau lichidării unui GEIE trebuie să fie publicat în Jurnalul
Oficial al UE (seriile C şi S).
Sediul unui grup trebuie să fie situat în UE. Acesta poate fi transferat dintr-un stat membru în
altul în anumite condiţii.
Fiecare membru al unui GEIE dispune de cel puţin un vot. Cu toate acestea, prin contractul
constitutiv al grupului se pot atribui mai multe voturi anumitor membri, cu condiţia ca niciun
membru să nu deţină majoritatea voturilor. Regulamentul enumeră deciziile care trebuie să fie
luate în unanimitate.
GEIE trebuie să cuprindă cel puţin două organe: membrii care acţionează în mod colectiv şi
administratorul sau administratorii. Administratorul sau fiecare dintre administratori, dacă există
mai mulţi, reprezintă şi angajează GEIE în relaţiile cu terţii, chiar dacă actele sale nu se
încadrează în obiectivele grupului.
GEIE nu poate face apel la subscripţie publică.
Un GEIE nu trebuie neapărat să fie format cu un capital. Membrii acestuia sunt liberi să utilizeze
alte moduri de finanţare.
Profiturile GEIE sunt considerate a fi profiturile membrilor şi se distribuie între aceştia conform
clauzei prevăzute în acest scop în contractul constitutiv sau, în lipsa unei astfel de dispoziţii, în
părţi egale. Profiturile sau pierderile unui GEIE sunt impozabile la nivelul membrilor. În
schimbul libertăţii contractuale care stă la baza GEIE şi a absenţei obligaţiei membrilor de a
furniza un capital minim, fiecare membru al GEIE răspunde nelimitat şi solidar pentru datoriile
grupului.

Acest regulament răspunde necesităţii unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice la

nivelul UE şi realizării unei pieţe comune, care să ofere condiţii similare celor ale unei pieţe
naţionale. În acest scop, precum şi pentru a reduce dificultăţile de ordin juridic, fiscal sau
psihologic întâmpinate de persoanele fizice, de societăţile comerciale şi de alte entităţi în
cooperarea transfrontalieră, UE a decis să creeze un instrument juridic adecvat la nivel
comunitar, sub forma unui grup european de interes economic.

23. Societățile transnaționale

Societăţile transnaţionale sunt acele societăţi comerciale, care chiar de la constituirea lor
se fundamentează pe elemente fără caracter naţional (cum sunt: capitalul ce provine de la
asociaţi din ţări diferite, stabilirea uneori a mai multor sedii principale în ţări diferite etc.)
şi care sunt lipsite de o legătură juridică cu anumit stat, astfel că în privinţa lor nu
primeşte vocaţie nici una din legile naţionale, iar litigiile izvorâte din interpretarea şi
aplicarea actelor lor constitutive sunt scoase total sau parţial de sub competenţa
instanţelor naţionale, spre a fi date spre soluţionare unor instanţe speciale. Normele
juridice aplicabile societăţilor transnaţionale se stabilesc în funcţie de structura acestor
societăţi.
24. Scrisoarea de confort ca instrument precontractual
Scrisoarea de Confort este un instrument de garantare a unei obligatii de a face (ex.
ridicarea unei constructii) sau de a nu face (ex. obligatia de a nu darama un imobil) a
unei alte persoane (debitor).
Scrisoarea de Confort este emisa si ea in considerarea unui raport obligational (contract),
insa poate fi pusa in practica doar atunci cand debitorul din contract nu isi executa
obligatiile derivand din acesta.
Scrisoarea de Confort este un angajament care poate fi conditionat.
Emitentul Scrisorii de Confort poate fi obligat la insasi executarea obligatiei asumate de
debitor numai de catre acesta din urma (debitorul). Creditorul (cel in favoarea carui
emitentul Scrisorii de Confort va executa aceasta scrisoare) poate cere de la emitent
numai daune-interese, nu si executarea obligatiei de a face/a nu face.
25. Obligațiile părților din faza precontractuală. Legea aplicabilă conform regulamentului CE
Roma II
Urmând concluziile unei vaste doctrine a dreptului privat, noua reglementare prevede o
serie de obligaţii exprese în sarcina părţilor implicate în negocieri. Este, aşadar, vorba de
obligaţii legale. Pe lângă acestea, o serie de obligaţii pot fi deduse din acestea şi trebuie
calificate ca obligaţii implicite. In sfârşit, o ultimă categorie de obligaţii poate fi
rezultatul convenţiilor preparatorii încheiate de părţi în faza negocierii. Iată câteva
exemple:
a) obligaţia de bună-credinţă este o obligaţie legală expres prevăzută de art. 1183 alin. (2)
noul Cod Civil, confonn căruia „Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să
respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei
obligaţii . Este o obligaţie imperativă, ceea ce presupune că părţile nu o pot înlătura sau
limita. înţelesul bunei-credinţe este dificil de determinat şi, în dreptul comparat, s-a
constatat imposibilitatea furnizării unei definiţii complete a conceptului. Mai simplă ar fi
însă determinarea manifestărilor contrare bunei-credinţe şi care trebuie astfel eliminate
sau prohibite în faza precontractuală, cum ar fi: angajarea intr-o negociere
precontractuală fară intenţia reală de a încheia un contract, întreruperea intempestivă a
negocierilor etc. Exact aceeaşi este şi concepţia reţinută de legiuitor care indică
exemplificativ că iniţierea sau continuarea negocierilor fară intenţia de a încheia
contractul este contrară bunei-credinţe [art. 1183 alin. (3) noul Cod Civil] şi că „partea
care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru
prejudiciul cauzat celeilalte părţi” [art. 1183 alin. (4) teza I noul Cod Civil]. Din obligaţia
de bună-credinţă se pot deduce şi numeroase obligaţii numite uneori „implicite”, între
care, cea mai semnificativă ar fi obligaţia de informare precontractuală (căreia îi vom
oferi o imagine distinctă în paragrafele ce urmează);
b) obligaţia de confidenţialitate este a două obligaţie legală reţinută în faza negocierii. Ea
este prevăzută de art. 1184 noul Cod Civil, conform căruia: „Când o informaţie
confidenţială este comunicată de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte este
ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie
sau nu contractul. încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea părţii în culpă.” De
această dată, nu mai este vorba de o obligaţie imperativă, ci dispozitivă: părţile pot
deroga de la prevederile art. 1184 noul Cod Civil, permiţând utilizarea informaţiilor
obţinute în cadrul negocierilor şi în relaţiile cu alte persoane, eventual în alte negocieri.
Semnificaţia acestei permisiuni echivalează cu o recalificare a informaţiilor schimbate ca
nefiind confidenţiale. Adesea, eliminarea voluntară a confidenţialităţii este compensată
de alte obligaţii (de această dată convenţionale), cum ar fi obligaţia de sinceritate cu
privire la eventualele negocieri paralele, la persoanele cu care acestea sunt purtate, la
rezultatul acestora etc.;
c) obligaţia de informare precontractuală — în pofida lipsei unui text expres în această
privinţă, teoria generală a viciilor de consimţământ ne obligă să constatăm că în faza
precontractuală este necesar să fie reţinută şi această obligaţie pe care o considerăm
legală şi implicită, despre care putem considera că este dedusă din obligaţia generală de
bună-credinţă. Din definiţia legală a dolului ca viciu de consimţământ, oferită de art.
1214 noul Cod Civil, deducem că există o obligaţie legală de informare a contractantului
faţă de cealaltă parte, „asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.
Obiectul obligaţiei de informare este dat de o sumă de informaţii legate de viitorul
contract şi care sunt considerate importante pentru încheierea acestuia. Bunăoară, este
esenţială informarea cumpărătorului cu privire la existenţa unor servituti neaparente care
grevează imobilul ce se propune a fi vândut, informarea partenerului de negocieri cu
privire la riscurile produsului ce se propune a fi vândut etc. Obligaţia de infonnare este
considerată a fi o obligaţie de rezultat, în sensul că, cel care o datorează trebuie să se
asigure că transmiterea informaţiilor (comunicarea) s-a realizat şi că astfel, scopul
obligaţiei a fost realizat, precum şi că destinatarul informaţiei a înţeles informaţiile care i-
au fost furnizate. Distincţii complexe sunt legate însă de scopul informaţiilor furnizate:
poate fi vorba de informaţii necesare asigurării unui consimţământ neviciat, valid, după
cum poate fi vorba de informaţii furnizate în scopul asigurării unei corecte şi complete
executări a contractului, de unde, adesea, şi sancţiunile diferite ale neexecutării obligaţiei.
Caracterul precontractual sau contractual al obligaţiei de infonnare este adesea dificil de
determinat datorită formării progresive a consimţământului în faza negocierii contractului
. In anumite domenii, obligaţia de informare precontractuală are un caracter legal şi
expres. Ne referim în mod prioritar la formalismul informativ instituit de legislaţia
consumului, dar nu numai. Sancţiunile sunt şi ele diverse: poate fi vorba de sancţiunile
aplicabile viciilor de consimţământ sau chiar de sancţiuni contractuale;
d) mai putem reţine numeroase obligaţii de sorginte contractuală şi rezultate din
convenţiile preparatorii, încheiate în vederea organizării fazei precontractuale. Avem în
vedere, de exemplu, obligaţia de a negocia, de a continua negocierile, de sinceritate, de
 exclusivitate a negocierilor, de asistenţă, de suportare a anumitor costuri precontractuale
etc.

26. Lex voluntatis

Sintagmă latină ce desemnează legea aleasă de părţile unui contract de comerţ
internaţional pentru a guverna acel contract [v. alegerea de către părţi a legii aplicabile
fondului litigiului; pactum de lege utenda].
27. Legea aplicabilă contractului în absența alegerii părților
Dacă părţile nu au desemnat lex contractus, acest lucru urmează a fi făcut de instanţa de
judecată, caz în care, aşa cum dispune art. 77 din Legea nr. 105/1992 contractul „va fi supus legii
statului cu care prezintă legăturile cele mai puternice”.
Art. 77 din Legea nr. 105/1992 instituie cu titlu principiul că dacă părţile nu au stabilit legea
aplicată, contractul va fi cârmuit de legea cu care are cea mai strânsă legatură, iar alin. 2
precizează că cea mai strânsă legătură prezintă „legea statului în care debitorul prestaţiei
caracteristice are, la data închierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă „reşedinţa ori
fondul de comerţ sau sediul statuar”. Iar dacă contractul se referă. la un drept imobiliar „are
legatura cea mai strânsă cu legea statului unde acesta se află situat” (lex rei sitae).
Fie că este stabilită de părţile contractante, fie că este stabilită de instanţe de judecată în temeiul
normelor conflictuale subsidiare dar obligatorii, lex contractus reglementează condiţiile de
validitate şi efectele contractului, executarea obligaţiilor şi răspunderea pentru neexcutarea ori
pentru executarea lor tardivă sau necorespunzatoare.

28. Oferta de a contracta

Este propunerea adresată uneia sau mai multor persoane în scopul încheierii unui contract.
Convenția de la Viena din 1980 definește oferta în felul următor:
O propunere de încheiere a unui contract adresat uneia sau mai multor persoane determinate,
constituie ofertă daca este suficient de precisă şi denotă voința autorului ei de a se angaja în caz
de acceptare.
Condițiile ofertei:
1. Oferta trebuie să fie fermă. Astfel o propunere pentru încheierea unui contract, constituie ofertă
daca este suficient de clara si daca indica intentia ofertantului de a fi angajat juridic de aceasta in
cazul acceptarii.
2. Sa fie precisa si completa. Adica sa contina detalii suficiente referitoare la toate elementele
contractului. Se considera ca o oferta indeplineste aceasta consitie daca de exemplu din
termenele marfurile explicit sau implicit, cantitatea si pretul ori contine alte indicatii in temeiul
carora poate face determinarea lor.
3. Sa fie adresata uneia sau mai ultor persoane determinate. Adica este necesar ca oferta sa fie
adrestat persoanei sau persoanelor cu care ofertantul intentioneaza sa erfecteze contractul.
Revocarea ofertei
Revocarea ofertei nu implică dificultăți în cazul încheierii contractului între persoane prezente,
deoarece acceptarea se exprimă pe loc. Dacă totuși ofertantul a acordat destinatarului ofertei un
anumit termen, oferta e irevocabilă până la expirarea acestui termen. Revocarea ofertei poate
crea apariția unor probleme în cazul contractelor încheiate între absenți.
Problemele țin de două situații: după cum oferta a ajuns sau nu la destinatar. Regula generală
este că atâta timp cât oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca fără nici o
motivare. Pentru a nu crea efecte juridice, este necesar ca revocarea ofertei să ajungă la
 destinatar cel puțin odată cu oferta. Cu toate acestea, oferta nu poate fi revocată în următoarele
cazuri:
1. Dacă prevede prin fixarea unui termen determinat pentru acceptare sau într-un alt că este
irevocabilă;
2. Dacă este rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca irevocabilă şi dacă a acţionat în
consecinţă (art. 16 din Conveţia de la Viena, 1930).

29. Acceptarea ofertei

Acceptarea constituie o declaraţie sau o altă manifestare a acceptantului (destinatarului), care
exprimă acordul său în privinţa ofertei.
Principiile UNIDROIT, art. 25, prevede: o declaraţie sau orice altă expresie care poate fi
dedusă din comportamentul destinatarului ofertei, care exteriorizează acordul la ofertă acestei
persoane, este acceptarea. Acceptarea poate fi:
1. Expresă;
2. Tacită.
Acceptarea expresă este manifestarea destinatarului ofertei, care conţine acordul acestuia
privind propunerea de contractare a ofertantului.
Acceptarea tacită se prezintă sub forma oricărui alt fapt juridic care poate fi considerat
echivalent acceptării. De exemplu: executarea, începutul executării sau cel puţin promisiunea de
executare a contractului, emiterea unei cambii, etc.
Ofertantul nu poate institui ca mod de acceptare a ofertei de contractare tăcerea destinatarului
ofertei. Prin urmare, este nulă orice clauză a ofertei care prevede că tăcerea acceptantului
valorează acceptarea.
Unele sisteme de drept, de exemplu cel al R. M., admit că o atare regulă comportă următoarele
excepţii:
1. Tăcerea valorează acceptarea, cînd însăşi legea recunoaşte tăcerii unele efecte juridice. Exemplu:
contractul de mandat;
2. Tăcerea valorează acceptarea şi atunci cînd părţie, printr-un ante-contract, au decis să recunoască
o atare voinţă juridică;
3. Cînd tăcerea valorează acceptarea în temeiul uzanţelor comerciale internaţionale sau a
obișnuințelor existente între părţi.
Atît principiile UNIDROIT, cît şi Convenţia de la Viena din 1980, consacră, în ceea ce priveşte
modalităţile acceptării ofertei şi regimul juridic al tăcerii, soluţii identice cu legislaţia R. M. (art.
694, Cod Civil R. M.).
Condiţiile acceptării ofertei:
1. Să fie conformă cu oferta;
2. Să emane de la destinatarul ofertei sau de la reprezentantul său;
3. Să ajungă la cunoştinţa ofertantului în termenul de acceptare, adică înainte de a deveni caducă
sau de a fi revocată;
4. Acceptarea trebuie să corespundă exact ofertei. Lipsa de concordanţă între ofertă şi acceptare
constituie un obstacol la încheierea contractului.
Un răspuns care tinde să fie acceptarea ofertei, dar care conţine modificări, completări, imitări,
etc., este o respingere a ofertei şi constituie o contra-ofertă. Cu toate acestea, un răspuns care
constituie acceptarea ofertei şi care conţine modificări ce nu alterează în mod substanţial
termenii ofertei, constituie acceptare, în afara cazului cînd ofertantul a relevat verbal diferenţele,
sau a adresat un aviz în acest scop.
 Conform Convenţiei de la Viena din 1980, sunt considerate ca alterînd în mod substanţial
termenii ofertei, elementele privind:
 preţul,
 plata,
 calitatea şi cantitatea mărfurilor,
 locul şi momentul predării mărfurilor,
 întinderea responsabilităţilor unei părţi faţă de cealaltă sau rezolvarea litigiilor.
Dacă oferta a fost făcută unei anumite persoane, aceasta poate emite acceptarea. Ea poate fi
emisă de asemenea de reprezentantul autorizat al destinatarului. Dacă este vorba despre o ofertă
publică, acceptarea poate veni de la orice persoană.
1. Dacă părțile nu au prevăzut în contract arbitrajul competent să soluționeze eventualele litigii ce
pot apărea între ele în legătură cu executarea contractului, instanţa competentă să soluţioneze
aceste litigii, va fi determinată în raport cu prevederile legii în vigoare la locul încheierii
contractului;
2. Pentru interpretarea contractului se vor lua în considerare uzanţele existente la locul încheierii
contractului.
3. Încheierea contractelor comerciale internaţionale prin mijloace electronice
În materie sunt aplicabile în special dispoziţiile legii nr. 284 din 22 iulie 2004 privind comerţul
electronic.
Comerţul electronic reprezintă activitatea de întreprinzător a persoanelor fizice şi juridice de
vînzare a bunurilor, executarea lucrărilor sau prestarea serviciilor, efectuată cu utilizarea
comunicărilor electronice si/sau contractelor electronice.
La nivelul U.E. este în vigoare Directiva 2000/31/CE din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte
ale serviciilor societăţii informatice, în special privind comerţul electronic pe piaţa internă.
Dintre reglementările internaţionale interne adoptate a nivel mondial, se remarcă mai ales Legea
model UNCITRAL privind comerţul electronic şi ghidul de aplicare a legii model, adoptate de
către UNCITRAL la sesiunea 29 din 12 iunie 1996 şi aprobate prin rezoluţia Adunării generale a
ONU nr. 51/162 din 16 decembrie 1996.
Camera de Comerţ internaţional din Paris în 1997 a adoptat uzanţele generale privind comerţul
efectuat sub forma digitală.

30. Momentul și locul încheierii contractului

MOMENTUL INCHEIERII CONTRACTULUI
Dintre contractele incheiate in cadrul relatiilor internationale numai acelea care se incheie prin
corespondenta, dau nastere la probleme deosebite. Aceasta pt ca, pe de o parte legislatiile nu
reglementeaza contractele intre absenti (codul civil francez si codurile care 1-au avut ca model),
lasand in sarcina codurilor comerciale, iar pe de alta parte reglementarea nu priveste contactele
cu caracter international ci numai contractele interne.
In cazul contractelor prin corespondenta sau inter absentes sunt contracte in care acceptarea nu
intervine imediat dupa manifestarea ofertei, ci dupa o oarecare perioada de timp. In acest interval
pot interveni evenimente care pot influenta incheierea contractului.
Momentul incheierii contractului poate avea efecte cu privire la:
. capacitatea partilor (deoarece contractul trebuie sa fie incheiat in mod valabil)
. existenta viciilor de consintamant, care se apreciaza la momentul formarii contractului
. moartea sau incapaciatatea uneia din partile contractante, poate impiedica formarea contractului
(cum ar fi in cazul contractelor care se incheie intuitu personae)
. momentul incheierii contractului constituie punctul de plecare al tuturor efectelor pe care acesta
urmeaza sa le produca. Astfel in unele sisteme de drept efectele reale ale contractului se
realizeaza in momentul acordului dintre parti, in contractele care au ca obiect transmiterea
proprietatii, constituirea sau transmiterea unui drept real, proprietatea sau dreptul real respectiv
se transmite si se dobandeste ca efect al consimtamantului partilor, desi remiterea bunurilor nu a
avut loc. Tot din acest moment riscurile pierderii fortuite a lucrului (obiect al contractului), trce
la dobanditor, fiindu-i aplicabila regula res perit domino.
. solutionarea conflictelor de legi in timp, contractul continua sa fie carmuit de legea in vigoare la
momentul formarii lui (tempus regit actum)
. momentul formarii contractului constituie punctul de plecare al anumitor termene cum ar fi cele
pentru prescriptia extinctiva
. pt determinarea pretului in contractele in care pretul este cel curent, din ziua contractarii,
. exercitiul actiunii pauliene nu apartine decat creditorilor chirografari anteriori datei formarii
contractului fraudulos
. in privinta actelor savarsite in perioada suspecta de catre cel declarat in stare de faliment .
Contractul reprezinta un acord de vointa iar momentul realizarii acestuia marcheaza incheierea
contractului.
In practica internat., este necesar sa facem distinctia dupa cum partile sunt prezente sau absente
. incheirea contractului intre prezenti, cand partenerii se afla la aceeiasi data si in acelasi loc, iar
contractul se considera incheiat in momentul semnarii lui.
In cazul contractului incheiat prin telefon se considera ca partile au fost prezente, acordul lor de
vointa intervine simultan, aplicandu-se regulile de la incheiere acontractului intre prezenti
Dar sunt situatii cand partile care incheie contractul se afla in tari diferite si astfel suntem in
situatia
. incheierii contractului intre absenti
Sisteme privind momentul incheierii contractului
. sistemul emisiunii sau declaratiunii de vointa. In aceasta teorie contractul se considera incheiat
in momentul cand destinatarul si-a manifestat vointa de a accepta oferta;
. sistemul expedierii sau transmisiei declaratiei, contractul se considera incheiat in momentul in
care destinatarul ofertei a expediat acceptarea sa.(se regaseste in dreptul englez, american,
spaniol, japonez, sirian)
. sistemul receptiei, contractul se considera incheiat in momentul in care acceptarea ajunge la
ofertant.(sitemul de drept german, elevetian - o varianta a teoriei)
. sistemul informatiei. In acest sistem contractul se considera incheiat in momentul cand
ofertantul ia cunostinta despre acceptarea destinatarului.(in legislatiile statelor ca: Venezuela,
Honduras, Filipine.
LOCUL INCHEIERII CONTRACTULUI
Este imporatnt pentru localizarea contactului in spatiu, care la randul sau este imortant pt
determinarea competentei teritorial, precum si pt determinarea dreptului aplicabil fondului
litigiului; influenteaza aplicarea uzurilor locale aplicabile contractului in speta, precum si pt
interpretarea cuvintelor si termenilor utilizati care trebuie sa fie intelesi in sensul semnificatiei
lor de la locul incheierii contractului.
31. Clauza monovalutară
Această clauză se bazează pe luarea în considerare a două monede diferite: una de plată şi
cealaltă de cont. Dintre acestea, moneda de cont este considerată mai stabilă, motiv
pentru care în ea se exprimă preţul, constituind etalon pentru plată şi stingerea datoriei.
 Moneda de cont este cea în care se efectuează operaţiunile dintre părţi. Toate operaţiunile
financiare dintre părţi sunt derulate în moneda de cont. Părţile contractante stabilesc că
preţul urmează a fi recalculat la data plăţii pe baza cursului monedei de referinţă,
urmărindu-se ca valoarea contractului să nu fie afectată de variaţia cursului de schimb.
Preţul mărfurilor şi al serviciilor se stabileşte prin luarea în considerare a cursului de
schimb dintre cele două monede: moneda de plată şi moneda de cont din ziua în care s-a
încheiat contractul.
În stipularea acestei clauze, părţile prevăd, adesea, că efectele ei se produc numai în cazul
în care cursul de schimb al monedei de plată faţă de cea de cont, stipulat la încheierea
contractului, cunoaşte, în momentul plăţii, o modificare mai mare de un procent – este
vorba despre o modificare în sens pozitiv sau în sens negativ.
Această clauză acţionează în mod automat. Totuşi, pe baza principiului libertăţii
convenţiilor, părţile pot stipula în contract că recalcularea preţului se va face prin
negocieri.

32. Clauza plurivalutară

Clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar convenit de părţi.
Părţile – în cazul în care stipulează în contract această clauză – stabilesc preţul contractual
exprimat într-o anumită monedă de plată, prin luarea drept cursuri de referinţă cele existente
între această monedă (moneda de plată) şi alte 3 – 5 monede, care alcătuiesc coşul valutar.
În conţinutul ei, clauza multivalutară sau plurivalutară înlocuieşte – prin coşul valutar – atât
etalonul aur, cât şi etalonul dolar. Stabilirea coşului valutar implică obligaţia părţilor de alegere a
valutelor şi determinarea ,,ponderii pentru fiecare valută în coşul valutar’’.
În momentul stipulării clauzei multivalutare, părţile trebuie să convină şi asupra metodei de
calcul a modificărilor cursului valutei de plată faţă de valutele din coşul valutar. Totodată, părţile
contractante trebuie să stabilească modalitătile efectuării unor modificări în structura coşului,
precum şi metodologia de calcul pe timpul derulării contractului[24]. Principalul avantaj al
acestei clauze constă în aceea că asigură o mai mare stabilitate valorii contractului, iar
principalul dezavantaj constă în aceea că implică negocieri dificile, complexe şi îndelungate, iar
aplicarea ei comportă unele complicaţii, evocate, nu odată, de părţile contractante.
Clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar instituţionalizat sau pe o unitate
de cont instituţionalizată.
În cazul clauzei multivalutare sau plurivalutare bazată pe un coş instituţionalizat sau pe o unitate
de cont instituţionalizată, valutele incluse în coşul valutar nu sunt convenite de părţi, ci de un
organ internaţional specializat. O asemenea clauză are în vedere o unitate de cont
instituţionalizată.
Din anul 1976, prin adoptarea celui de-al doilea amendament la Statutele Fondului Monetar
Internaţional, pe baza acordurilor de la Kingston, Jamaica, din 1976, Drepturile Speciale de
Tragere (D.S.T.) au devenit etalonul principal al sistemului monetar internaţional, în coşul
valutar D.S.T. intrând 5 monede. Valutele care alcătuiesc coşul D.S.T. au fiecare, în parte, un
coeficient de ponderaţie în calcularea valorii Drepturilor Speciale de Tragere.
Clauza multivalent bazată pe D.S.T. precizează că în momentul efectuării plăţii se va compara
cursul valutei de plată faţă de D.S.T. din acel moment cu cel de referinţă, adică de la încheierea
contractului, iar dacă diferenţa dintre cele două cursuri este mai mare de un anumit procent,
suma de plată se recalculează.
După lansarea monedei unice europene, EURO reprezintă unitatea de cont a sistemului monetar
European, manifestându-se ca mijloc de referinţă pentru valutele statelor member.

33. Clauza aur

Principalele forme ale clauzei aur sunt: a. gold-value clause; b. gold-coin clause. La
prima formă se recurge atunci când preţul stipulat în contract este exprimat într-o valută,
aurul fiind luat ca etalon al acestei valute. La a doua formă se recurge atunci când preţul
este exprimat direct în aur urmând a fi platit în monedă de aur.
Potrivit clauzei aur (în prima sa formă de manifestare, gold-value clause, în baza căreia se
pot face stipulaţiile necesare în contract pentru menţinerea valorii care îi constituie
obiectul), preţul stipulat în contract în momentul încheierii sale se modifică în mod
corespunzător evoluţiei parităţii aşa încât la data achitării preţului – făcându-se corelaţiile
necesare – acesta să fie echivalent celui stipulate la încheierea contractului, ceea ce face
posibil ca părţile să fie protejate împotriva efectelor schimbării parităţii.
Stipularea unei asemenea clauze presupune ca aurul să aibă rolul de etalon monetar,
funcţiune avută până în 1971, când a fost suspendată convertibilitatea dolarului SUA în
aur.
În aceste condiţii, este necesară regândirea clauzei valoare-aur şi adaptarea la noile
realităţi. Încercarea de a lega preţul contractual de preţul aurului de pe piaţa liberă, în
circumstanţele în care şi preţul aurului este fluctuant, s-a dovedit o soluţie complicată,
prin care nu se poate asigura apărarea împotriva riscului valutar decât parţial.

34. Clauza de opțiune a monedei liberatorii

Prin această clauză, părţile contractante pot conveni preţul în două sau mai multe monede
de plată, ţinând seama de paritatea existentă între ele la data încheierii contractului,
creditorul având dreptul să aleagă în care dintre aceste monede să i se facă plata de către
debitor la scadenţă.
În cele mai multe cazuri, părţile contractante aleg ca monede de plată, pe cele al căror
curs de schimb este sensibil egal.
Funcţia evidentă a acestei clauze o constituie menţinerea valorii contractului, debitorul
urmând să facă plata în moneda care îşi menţine cursul aproape de cel din momentul
încheierii contractului.
În literatura de specialitate s-a observat că prin clauza de opţiune a monedei liberatorii
sau de monede multiple se poate recurge la acţiuni speculative, atunci când una dintre
monedele de plată a cunoscut o creştere de curs ca urmare a unor factori conjuncturali.
Dreptul de opţiune a monedei liberatorii sau de monede multiple, poate fi stabilit de către
părţi şi în beneficiul debitorului.

35. Clauza de opțiune a locului de plată

Clauza de opţiune a locului de plată este o variantă a clauzei monovalutare, prin care
părţile contractante stipulează unde se va face plata. De regulă, este vorba de locuri aflate
în ţări diferite.
Prin această clauză, în cele mai multe cazuri, creditorul optează pentru plata de către
debitor în moneda locală, cuantumul fiind calculat în funcţie de cursul de schimb al
acestei monede, faţă de moneda de cont.
 Analiştii atrag atenţia că scopul urmărit prin stipularea unei asemenea clauze este să
asigure creditorului încasarea creanţei în moneda de care el are nevoie în momentul plăţii,
adică la scadenţă. Se apreciază că opţiunea pentru locul de plată nu reprezintă o
modalitate de evitare a riscului valutar, deoarece nu modifcă valoarea prestaţiei monetare.

36. Clauze de recalculare sau de revizuire a prețului

Prin stipularea unor asemenea clauze, părţile contractante precizează că preţul contractual
se raportează la preţul curent al unei unităţi de măsură uzuale a unui produs de bază (de
pildă, tona de cereale, barilul de petrol etc.). Totodată, părţile contractante pot raporta
preţul la un indice statistic prin care se exprimă evoluţia preţurilor pentru un grup
determinat de mărfuri – produsele sau mărfurile respective sunt selecţionate de părţile
contractante dintr-o anumită ramură economic sau din diferite ramuri economice. Trebuie
precizat faptul că finalitatea clauzelor de recalculare sau revizuire a preţului o constituie
menţinerea valorii contractului. Conceptul de indexare a preţului vizează înţelegerea
părţilor contractante de a proceda la o recalculare a preţului, atunci când între momentul
încheierii contractului şi cel al executării lui au survenit modificări sensibile ale preţului
materiilor prime, a energiei, forţei de muncă etc. Este vorba despre un procedeu juridic de
raportare a unui element al contractului – preţul, la un anumit etalon în scopul menţinerii
valorii contractului.
Părţile contractante trebuie să indice în contract documentul care stabileşte etalonul (o
publicaţie oficială – de exemplu, Departamentul Statistic al Uniunii Europene –, jurnalul
unei burse de mărfuri etc.). În cazul în care etalonul (indicele de referinţă) este dat de o
cotaţie bursieră, trebuie să fie precizate toate elementele necesare, aşa încât să se poată
efectua cât mai complet determinarea lui.
Alegerea etalonului unic trebuie să se facă astfel încât el să reflecte sintetic posibila
variaţie de valoare a întregului ansamblu de elemente, în baza cărora a fost calculate
preţul contractual.
În literatura de specialitate s-a relevat că, în cazul în care indicele de referinţă nu poate fi
utilizat la momentul executării contractului, ca urmare a faptului că nu mai este publicat,
dacă părţile nu convin asupra unui indice suplimentar, partea interesată poate solicita un
expert să calculeze indicele, aşa încât recalcularea preţului să se facă în mod corect. Dacă
procedura arbitrală este în curs, partea interesată poate cere arbitrului să numească un
asemenea expert.

37. Clauza clientului celui mai favorizat

Prin stipularea clauzei clientului mai favorizat, una din părţile contractante (promitentul)
se obligă ca – în cazul în care încheie un contract prin care acordă unui terţ condiţii mai
favorabile decât cele stipulate în contractul aflat în proces de executare să acorde aceste
condiţii şi celeilalte părţi contractante.
Beneficiarul clauzei clientului mai favorizat este, de regulă, creditorul prestaţiei, ceea ce
nu împiedică părţile contractante, ca – potrivit naturii şi specificităţii contractului – să
stipuleze o asemenea clauză în benficiul ambelor părţi.
În aplicarea clauzei clientului mai favorizat, principiul bunei-credinţe ocupă un loc
important, urmând să se demonstreze condiţiile mai favorabile acordate terţului,
bineînţeles în cazul în care a fost încheiat un contract în acest sens (ipoteza unei simple
oferte, lansată de un terţ, nu are relevanţă juridică).
38. Clauza ofertei concurente
Prin stipularea în contract a clauzei ofertei concurente, vânzătorul se obligă să acorde
cumpărătorului aceleaşi condiţii pe care i le-ar oferi – pentru acelaşi produs – alţi
furnizori concurenţi în domeniul respectiv.
Un terţ poate face o asemenea ofertă ca urmare a schimbărilor de conjunctură survenite în
economia zonei sau regiunii respective ori chiar la nivelul economiei mondiale. În cazul
existenţei posibilităţii formulării ofertei concurente, beneficiarul este cumpărătorul, care
are tot interesul să se stipuleze în contract o asemenea clauză, în scopul de a profita de
modificările ulterioare ale conjuncturii economice.
Evident că – de regulă – clauza ofertei concurente este în favoarea cumpărătorului. Ea,
însă, nu poate fi şi în favoarea vânzătorului, prestatorului de servicii, executantului de
lucrări, în cazul în care pe parcursul executării lucrărilor sau prestării serviciilor, în
general a executării contractului, survine o creştere a valorii mărfurilor, a serviciilor sau a
lucrărilor respective.

39. Clauza de hardship

Clauza de hardship (de impreviziune) – este stipulaţia contractuală potrivit căreia devine
posibilă modificarea conţinutului contractului atunci cînd pe parcursul executării lui se
produc evenimente ce nu puteau fi prevăzute în momentul stabilirii raportului juridic de
obligaţie dar care schimbînd substanţial datele şi evenimentele avute în vedere de părţi în
momentul perfectării contractului, creează pentru unul dintre contractanţi consecinţe mult
prea numeroase pentru a fi echitabil ca acesta să le suporte singur.
40. Clauza de forță majoră
Clauza de forţă majoră – este stipulaţia contractuală potrivit căreia contractul se
suspendă în caz de forţă majoră, urmînd ca el să continue în perioada de suspendare în
noile condiţii, care vor fi negociate între timp.
41. Noțiune și caracterele arbitrajului
Arbitrajul comercial internaţional este modalitatea specifică de soluţionare a litigiilor din
comerţul internaţional caracterizată prin următoarele trăsături:
1. Temeiul competenţei arbitrilor îl constituie convenţia de arbitraj (acordul părţilor);
2. Arbitrii sunt persoane particulare, adică nu sunt funcţionari publici cum sunt judecătorii,
astfel oricine poate să fie arbitru;
3. Hotărîrea pronunţată este, de principiu, una definitivă şi irevocabilă.
1. Caracterul arbitral;
2. Caracterul comercial;
3. Caracterul internaţional.
Caracterul arbitral presupune că arbitrii sunt investiţi cu puterea de a judeca, de a tranşa
un litigiu, de a-l rezolva. Arbitrii sunt împuterniciţi cu soluţionarea litigiului de către
părţile implicate prin convenţie de arbitraj şi nu sunt împuterniciţi prin forţa legii, cum
este în cazul instanţelor de drept comun. Puterea arbitrilor se referă la pretenţiile
formulate de părţi.
Caracterul comercial rezultă din faptul că obiectul său îl constituie litigiile care apar în
derularea operaţiunilor de comerţ internaţional. Caracterul comercial este nuanţat în art. 1
al Convenţiei Europene de Arbitraj Comercial Internaţional de la Geneva din 1961.
 Caracterul internaţional este dat de prezenţa unor elemente de extraneitate. Convenţia de
la Geneva 1961 precizează că litigiile supuse spre soluţionare izvorăsc din neînţelegerile
comerciale apărute între părţi care îşi au sediul sau reşedinţa în state diferite. La stabilirea
caracterului internaţional trebuie avute în vedere şi alte elemente, ca de exemplu: sediul
părţilor în litigiu, locul desfăşurării arbitrajului, transferul mărfurilor peste hotare.

42. Arbitrajul ocazional și arbitrajul instituțional

Arbitrajul ad-hoc (ocazional) are un caracter temporar, fiind organizat pentru un singur
litigiu. Părţile desemnează tribunalul arbitrilor pentru soluţionarea respectivului litigiu,
iar după pronunţarea hotărîrii, tribunalul îşi încetează activitatea.
Prezintă un inconvenient ce ţine de dificultatea organizării: curţile de arbitraj oferă, de
regulă, dotările lor pentru organizarea tribunalului ad-hoc (se pune la dispoziţie sediul,
personal calificat, posibilitatea de comunicare şi primire a corespondenţei, de
tehnoredactare a şedinţelor, etc.). Prin acest fapt nu înseamnă că arbitrajul devine
instituţional.
Arbitrajul instituţional are caracter permanent şi este organizat de către curţi de arbitraj
care funcţionează pe baza unor reguli proprii. Tribunalul arbitral nu are existenţă pentru
un singur litigiu.
Arbitrajul instituţional se clasifică din punct de vedere al obiectului, în:
1. Arbitraj instituţional cu o competenţă materială generală;
2. Arbitraj instituţional cu o competenţă specializată.
Primul soluţionează litigii de orice natură, din orice domeniu al comerţului internaţional.
De exemplu: Curtea de Arbitraj de pe lîngă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Cel de-al doilea se organizează de regulă pe lîngă burse de mărfuri, asociaţii profesionale
şi judecă numai litigii din respectivul domeniu.
Din punct de vedere al competenţei teritoriale, arbitrajul instituţional se clasifică în:
1. Arbitraj bilateral;
2. Arbitraj regional;
3. Arbitraj cu o competenţă universală.
În cazul primului, instanţa arbitrală are în competenţa sa litigii între comercianţi cu
sediile în două state diferite. De exemplu: Canadian American Arbitration Comision.
În cazul arbitrajului regional, competenţa instanţelor arbitrale vizează o anumită zonă
geografică. De exemplu: Comisia Scandinavă de arbitraj.
În cazul celui cu competenţă universală, instanţa arbitrală este competentă indiferent de
ţara de origine a părţilor. De exemplu: Curtea de Arbitraj de la Bucureşti.

43. Arbitrajul în drept și arbitrajul în echitate

Arbitrajul în drept strict este regula (de jure). Arbitrul judecă în temeiul unui act normativ
(convenţie internaţională). În măsura în care părţile nu prevăd dacă arbitrajul este în drept
strict sau în echitate, arbitrii vor judeca în drept strict.
Arbitrajul în echitate (de facto) sau arbitrajul ex aque et bono. Părţile trebuie să prevadă
expres acest lucru. Arbitrii dispun de o mai mare libertate, ei pot judeca în funcţie de ceea
ce este echitabil în respectiva speţă.

44. Convenția de arbitraj. Noțiune și forme

 Temeiul competenţei arbitrilor îl constituie voinţa părţilor exprimată într-o convenţie de
arbitraj. Legea model UNCITRAL defineşte convenţia de arbitraj ca fiind un acord al
părţilor să supună arbitrajului toate sau unele litigii care apar sau care vor apare între ele
în legătură cu relaţiile lor comerciale, indiferent dacă sunt sau nu contractuale.
Convenţia de arbitraj are două forme:
1. Clauza compromisorie sau clauza de arbitraj – reprezintă clauza inserată în contract prin
care părţile aleg ca litigiu viitor ce va apărea în legătură cu contractul respectiv, să fie
soluţionat prin arbitraj. Validitatea clauzei compromisorii (clauzei de arbitraj) este
independentă de valabilitatea contractului, deoarece ea conţine actul de voinţă a părţilor
prin care este stipulat principiul supunerii litigiilor ce ar apare în raporturile lor de comerţ
internaţional unei instanţe de arbitraj (elementul caracteristic al clauzei compromisorii
este cerinţa ca litigiul să fie viitor şi eventual);
2. Compromisul de arbitraj – acordul de voinţă al părţilor privind soluţionarea prin arbitraj
al unui litigiu deja născut, arătîndu-se, sub sancţiunea nulităţii, obiectul litigiului, numele
arbitrilor sau modalitatea de numire a lor. Compromisul trebuie să îndeplinească mai
multe condiţii:
 Să se refere la un diferend existent între părţi, care să fie expus în textul acordului;
 Să se exprime voinţa părţilor de a supune litigiul respectiv arbitrajului;
 Să fie desemnat arbitrul sau arbitrii care vor soluţiona litigiul;
 Să preconizeze organizarea fie şi procedura în cazul arbitrajului ad-hoc.
Există posibilitatea ca ambele să existe într-un singur contract, atunci cînd clauza
compromisorie este sumar încheiată.

45. Condiții de formă și fond a convenției de arbitraj

Convenţia arbitrală se încheie valabil în formă scrisă, prin înscris, telegramă, telex,
telecopiator, poştă electronică sau orice alt mijloc de comunicare permiţând a-i stabili
proba printr-un text.
Cu privire la cerinţele de fond, convenţia arbitrală este valabilă dacă îndeplineşte
condiţiile impuse de una dintre legile următoare:
a) legea stabilită de părţi;
b) legea care guvernează obiectul litigiului;
c) legea aplicabilă contractului ce conţine clauza compromisorie;
d) legea română.
Validitatea convenţiei arbitrale nu poate fi contestată pe motivul nevalabilităţii contractului
principal sau pentru că ar viza un litigiu care nu există încă.

46. Procedura arbitrală

Desemnarea arbitrilor
Conform Legii Model asupra arbitrajului comercial internaţional, părţile sunt libere să
determine numărul de arbitri. Dacă o asemenea determinare nu a fost posibilă, numărul
arbitrilor va fi de 3.
Nici o persoană nu va fi împiedicată din motive de naţionalitate să acţioneze ca arbitru,
dacă părţile n-au convenit altfel. Părţile sunt libere să convină asupra procedurii
desemnării arbitrului sau arbitrilor, cu respectarea regulilor din Legea Model. Dacă un
atare acord nu a fost convenit, într-un arbitraj cu trei arbitri fiecare parte va desemna un
arbitru, iar cei doi vor desemna al treilea arbitru.
 Dacă una din părţi nu a reuşit să desemneze arbitrul în 30 zile de la primirea solicitării
celeilalte părţi de a-l numi, sau dacă cei doi arbitri n-au căzut de acord asupra desemnării
celui de-al treilea în termen de 30 zile de la desemnarea lor, desemnarea va fi făcută, în
baza solicitării unei părţi, de către Curte sau de orice alte autorităţi specificate în Legea
Model.
Într-un arbitraj cu un singur arbitru, dacă părţile nu au reuşit să convină asupra arbitrului,
el va fi desemnat, în baza solicitării unei părţi, de către Curte sau de o altă autoritate
competentă indicată în Legea Model.
În cazul în care apar îndoieli justificate asupra imparţialităţii sau independenţei unui
arbitru, acesta poate fi recuzat. Conform Legii Model, dacă un arbitru a devenit de jure şi
de facto incapabil să-şi îndeplinească funcţiile sau dacă pentru alte motive nu poate să
acţioneze imediat, mandatul său se încheie dacă el se retrage sau dacă părţile sunt de
acord asupra încheierii mandatului său.
În cazul în care apare vre-o dispută legată de recuzarea sau terminarea mandatului unui
arbitru, oricare dintre părţi poate să ceară Curţii sau unei alte autorităţi competente să
decidă asupra terminării mandatului. O asemenea decizie, după adoptarea ei, nu va fi
supusă apelului.
Sesizarea tribunalului arbitral
Tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă. Cererea de arbitrare
constituie mijlocul legal prin care o parte într-un contract comercial internaţional solicită
arbitrajului protejarea dreptului şi intereselor sale legitime nesocotite de către partenerul
contractual.
Introducerea cererii de arbitrare operează declanşarea procedurii arbitrale. O asemenea
cerere trebuie redactată în scris de către reclamant şi va cuprinde următoarele:
1. Numele şi domiciliul, pentru persoanele fizice, denumire şi sediul, pentru persoanele
juridice, sau reşedinţa părţilor;
2. Numele persoanei care reprezintă partea în litigiu;
3. Referinţa la convenţia de arbitraj;
4. Motivele de fapt şi de drept, precum şi probele pe care se întemeiază cererea;
5. Obiectul şi valoarea cererii, precum şi indicarea calculului prin care s-a ajuns la
determinarea acestei valori;
6. Numele şi domiciliul persoanei numite în calitate de arbitru;
7. Semnătura părţii.
Reclamantul va comunica pîrîtului, precum şi fiecărui arbitru copie de pe cererea de
arbitrare şi de pe înscrisurile anexate.
În cererile cu mai multe capete, valoarea obiectului cererii trebuie să fie stabilită în mod
separat, valoarea obiectului cererii se va stabili la suma totală a capetelor de cerere.
Dacă reclamantul omite să stabilească valoarea obiectului cererii sau stabileşte inexact
această valoare, Curtea de Arbitraj din oficiu sau la cererea pîrîtului stabileşte această
valoare pe baza datelor privitoare la obiectul cererii.
Precizarea valorii obiectului cererii de arbitrare este necesară în vederea stabilirii taxelor
de arbitraj.
Cererea se consideră introdusă pe data înregistrării acesteia la Curtea de Arbitraj. În cazul
expedierii ei prin poştă este luată în considerare ca dată de înregistrare data prevăzută în
ştampila oficiului poştal de expediere.
Cererea de arbitrare se însoţeşte de toate înscrisurile invocate de reclamant în sprijinul
pretenţiilor formulate. Ea se redactează în limba română sau în limba contractului dintre
părţi ori în limba în care acestea au purtat corespondenţa. Înscrisurile însoţitoare ale
cererii se depun în original sau în copii certificate de către părţi. În cazul în care cererea
este redactată într-o limbă străină, Curtea de Arbitraj poate obliga pe reclamant, din
oficiu sau la cererea pîrîtului să prezine o traducere a acesteia şi a înscrisurilor însoţitoare
în limba română sau dacă interesele examinării litigiului o cer într-o altă limbă.
Cererea de arbitraj poate fi însoţită şi de probe de marfă, eşantioane, etc. Într-o atare
ipoteză asemenea probe se vor depune într-un singur exemplar, făcîndu-se despre aceasta
menţiune în cerere. Asistentul arbitral va întocmi un proces verbal de luare în custodie
care va cuprinde descrierea amănunţită a obiectelor depuse.
Referinţa (întîmpinarea)
În termenul convenit de părţi ori stabilit de tribunalul arbitral, în cel mult 30 zile de la
primirea copiei de pe cererea de arbitraj, pîrîtul trebuie să facă referinţa, în care expune
excepţiile privind cererea reclamantului, răspunsul în fapt şi în drept la această cerere,
probele propuse spre apărare, precum şi în modul corespunzător, menţiunile prevăzute
pentru cererea arbitrală.
Excepţiile şi alte mijloace de apărare pe care pîrîtul nu le-a menţionat în referinţă trebuie
ridicate, sub sancţiunea decăderii, cel tîrziu la data primului termen de înfăţişare. În cazul
în care procedura arbitrală are loc în baza înscrisurilor, documentelor şi altor dovezi
scrise, prezentate de părţi, fără dezbateri orale, pîrîtul trebuie să ridice excepţiile în cel
mult 15 zile de la data depunerii referinţei. La o dată ulterioară, pîrîtul este decăzut din
dreptul de a prezenta excepţii.
Cererea reconvenţională
Cererea reconvenţională se analizează ca fiind o varietate a cererii de arbitrare prin care
pîrîtul dintr-un litigiu arbitral pendent formulează pretenţii proprii împotriva
reclamantului. Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial din
Moldova nu cer însă această condiţie, nici expres, nici implicit.
Cererea reconvenţională trebuie introdusă în cadrul termenului pentru depunerea
întîmpinării sau, cel mai tîrziu, pînă la primul termen de înfăţişare. Această cerere trebuie
să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi cererea principală.
Cererea reconvenţională se soluţionează odată cu cererea principală. În cazul în care
numai cererea principală este în stare de a fi soluţionată, cererea reconvenţională este
posibil să fie soluţionată separat.
Dezbaterea litigiului
Dezbaterile tribunalului au loc la sediul Curţii de Arbitraj. Tribunalul arbitral este în
măsură să dispună ca dezbaterile să se desfăşoare în alt loc, dacă părţile în litigiu sunt de
acord.
Părţile pot participa la dezbaterea litigiului, personal sau prin reprezentant şi pot fi
asistate de avocaţi sau de alte persoane.
Oricare dintre părţi poate cere în scris ca soluţionarea litigiului să se facă în lipsa sa pe
baza actelor din dosar. În baza Legii Model, în termenul convenit de părţi sau determinat
de Tribunalul Arbitral, reclamantul trebuie să declare faptele care suţin pretenţia şi să
propună soluţia pe care le consideră potrivite. În răspuns, cealaltă parte îşi va prezenta
apărările faţă de faptele prezentate de reclamant.
 Părţile pot să prezinte odată cu declaraţiilor lor, toate documentele pe care le consideră
relevante şi să se refere la documente sau alte dovezi pe care le prezintă Tribunalului.
Arbitrajul trebuie să fie imparţial şi să abordeze cauza arbitrală într-o manieră practică şi
expeditivă. Procedura arbitrală trebuie să asigure părţilor, sub sancţiunea nulităţii hotărîrii
arbitrale, egalitatea de tratament, respectarea dreptului de apărare şi a principiului
contradictorialităţii.
Comunicarea între părţi sau către părţi a înscrisurilor litigului, a citaţiilor, a hotărîrilor
arbitrale şi a încheierilor de şedinţă, se face prin scrisoare recomandată cu recipisă de
predare sau cu confirmarea de primire, excepţie făcînd cazul în care s-a convenit asupra
unei alte metode de comunicare. Informaţiile şi înştiinţările pot fi făcute prin orice alt
mijloc de comunicare ce permite stabilirea probei comunicării şi a textului transmis.
Înscrisurile pot fi înmînate şi personal părţilor, contra semnătură. Dovezile de comunicare
se depun la dosar.
După expirarea termenului de depunere a referinţei, instituţia arbitrală verifică stadiul
litigiului pentru dezbatere şi, dacă consideră necesar, dispune măsurile corespunzătoare
pentru completarea dosarului. După verificare, insituţia arbitrală fixează după caz,
termenul pentru dezbaterea litigiului şi dispune citarea părţilor.
Între data primirii citaţiei şi data începerii dezbaterilor, trebuie să existe un interval de cel
puţin 15 zile. Părţii trebuie să i se asigure posibilitatea să ia cunoştinţă de toate
documentele şi materialele legate de litigiu, înaintate arbitrajului de cealaltă parte sau de
alte persoane. Arbitrajul trebuie să asigure părţilor, în măsura necesarului, posibilitatea
prezentării în scris şi oral, a pretenţiilor, argumentelor şi probelor.
Faptul că partea citată legal nu s-a prezentat la dezbatere, nu împiedică dezbaterea
litigiului, cu excepţia cazului cînd partea care lipseşte invocă cel tîrziu în pre-ziua
dezbaterii motive temeinice de amînare, informînd cealaltă parte şi arbitrii. Amînarea
poate fi cerută numai o singură dată.
Litigiul este examinat, de regulă, în şedinţă închisă. Examinarea litigiului în şedinţă
deschisă, se permite numai cu încuviinţarea ambelor părţi. Traducerea documentelor este
asigurată de părţi. Acestea pot conveni asupra limbii de lucru în proces. Dezbaterile
arbitrale se consemnează în încheierea şedinţei. Orice dispoziţie a instituţiei arbitrale va fi
consemnată în încheiere şi va fi motivată. Părţile au dreptul să ia cunoştinţă de conţinutul
încheierii şi a tuturor actelor din dosar. Supraarbitrul stabileşte ordinea audierilor şi
conduce dezbaterile. După dezbaterile orale, arbitrajul adoptă hotărîri.
Arbitrajul poate adopta hotărîre în cauza arbitrală, în bază de înscrisuri, documente şi alte
dovezi scrise prezentate de părţi, fără dezbateri orale a cauzei, dacă aşa au prevăzut
părţile sau dacă ele au renunţat la dezbateri orale.
Administrarea probelor se efectuează în şedinţa arbitrajului. Instituţia arbitrală poate
dispune ca administrarea probelor să fie efectuată în faţa unui arbitru din componenţa sa.
Dezbaterile arbitrale se consemnează în procesul verbal al şedinţei. Orice dispoziţiie a
instituţiei arbitrale se consemnează în proces verbal care va fi motivată.

47. Hotărârea arbitrală

Este hotărîrea prin care tribunalul arbitral se pronunţă asupra litigiului cu a cărui
soluţionare a fost investit. Hotărîrea arbitrală constituie o sinteză a întregii activităţi
desfăşurate de completul de arbitri şi de părţi, din momentul perfectării convenţiei de
 arbitraj şi pînă la îndeplinirea ultimului act de procedură, reflectînd rezultatul procedurii
arbitrale în toată complexitatea sa.
Deliberarea şi adoptarea hotărîrii are loc în şedinţă secretă. Hotărîrea arbitrală se adoptă
în cazul în care Tribunalul Arbitral soluţionează litigiul în fond, admiţînd integral sau
parţial acţiunea şi cererea reconvenţională.
De asemenea, se adoptă hotărîrea arbitrală şi în cazul în care reclamantul renunţă la
pretenţiile sale. Tribunalul poate adopta o hotărîre prin care să constate stingerea de către
părţi a unui acord în privinţa litigiului, adică, o tranzacţie de împăcare.
În funcţie de tribunalul arbitral sesizat, pronunţarea hotărîrii poate fi amînată pînă la 30
zile, însă nu mai tîrziu de un anumit termen de la data depunerii cererii de sesizare a
Tribunalului Arbitral respectiv.
Conform legii R. M. cu privire la arbitraj nr. 23, din 22. 02.2008, hotărîrea arbitrală
trebuie să conţină:
1. Componenţa arbitrajului, data şi locul pronunţării sale;
2. Numele şi domiciliul pentru persoanele fizice, denumirea şi sediul pentru persoanele
juridice sau reşedinţa părţilor;
3. Referinţa la convenţia de arbitraj în al cărei temei s-a procedat la arbitraj;
4. Obiectul litigiului;
5. Motive de fapt şi de drept a hotărîrii, iar în cazul arbitrajului în echitate – motive care
stau la baza soluţiei;
6. Semnăturile arbitrilor;
7. Alte prevederi.
În ceia ce priveşte contestarea hotărîrilor arbitrale, potrivit art. 477 (1) din Codul de
Procedură Civilă a R. M., hotărîrea arbitrală pronunţată pe teritoriul R. M. poate fi
contestată în judecată de către părţile în arbitraj, înaintînd o cerere de desfiinţare a
hotărîrii arbitrale.
Art. 480 al Codului de Procedură Civilă a R. M. enumeră motivele în baza cărora poate fi
desfiinţată o hotărîre arbitrală. Astfel, o hotărîre arbitrală poate fi desfiinţată dacă:
1. Litigiul examinat de arbitraj nu poate fi, potrivit legii, obiectul dezbaterii arbitrale;
2. Hotărîrea arbitrală a fost emisă după expirarea termenului arbitrajului;
3. Hotărîrea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi temeiurile, locul şi data pronunţării ori nu
este semnată de arbitri;
4. Dispozitivul hotărîrii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu pot fi executate;
5. Arbitrajul nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;
6. Partea interesată nu a fost înştiinţată legal despre alegerea (numirea) arbitrilor sau despre
dezbaterile arbitrale, inclusiv despre locul, data şi ora şedinţei sau din alte motive
întemeiate, nu s-a putut prezenta în faţa arbitrajului pentru a da explicaţii;
7. Arbitrajul s-a pronunţat asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală ori
care se înscrie în condiţiile convenţiei ori hotărîrea arbitrală, conţine dispoziţii în
problemele ce depăşesc limitele convenţiei arbitrale. Dacă dispoziţiile în problemele
cuprinse în convenţia arbitrală pot fi separate de dispoziţiile care nu decurg din convenţie,
instanţa judecătorească poate desfiinţa hotărîrea arbitrală în care se conţin dispoziţii ce nu
se înscriu în convenţia arbitrală;
8. Hotărîrea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiile R. M. sau bunele
moravuri.
Recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrale străine
 La baza recunoaşterii şi executării hotărîrilor arbitrale străine este Convenţia de la New
York din 10 iunie 1958 pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine. R.
M. este parte la această convenţie începînd cu anul 1998, în hotărîrea Parlamentului R.
M. de ratificare menţionîndu-se că se vor recunoaşte şi executa hotărîri arbitrale străine
adoptate după data ratificării.
Convenţia de la New York stabileşte un dublu criteriu pentru definirea ca străină a unei
hotărîri arbitrale:
1. Sentinţa să fie adoptată pe teritoriul unui stat, altul decît cel unde se cere recunoaşterea şi
executarea;
2. Respectarea hotărîre să nu fie considerată hotărîre naţională în statul în care se cere
recunoaşterea şi executarea.
Convenţia Europeană asupra Arbitrajului Comercial Internaţional adoptată la Geneva în
1961 supune domeniului ei de aplicare sentinţele pronunţate în litigiile dintre părţi care la
momentul convenţiilor de arbitraj avea sediul sau reşedinţa în state contractante diferite.
Legislaţia R. M. dispune că hotărîrea arbitrală, indiferent de ţara în care a fost pronunţată,
se recunoaşte ca fiind obligatorie şi, la depunerea în instanţa de judecată competentă a
unei cereri scrise, se execută de plin drept. Partea care solicită recunoaşterea sau
executarea hotărîrii arbitrale străine, este obligată să prezinte în judecată hotărîrea
arbitrală în original sau copie legalizată. Dacă hotărîrea arbitrală şi convenţia de arbitraj
sunt expuse într-o limbă străină, partea este obligată să le prezinte în traducere în limba
de stat, legalizată în modul stabilit de lege.
Conform art. 476, C.P.C., recunoaşterea sau executarea unei hotărîri arbitrale, indiferent
de ţara în care a fost pronunţată, poate fi refuzată numai în următoarele cazuri:
1. Una din părţile convenţiei arbitrale era într-o măsură oarecare incapabilă sau că această
convenţie este ilegală potrivit convenţiei guvernate, iar în lipsa unei astfel de probe, că
este ilegală în conformitate cu legea ţării în care a fost emisă hotărîrea;
2. Partea împotriva căreia este emisă hotărîrea nu a fost înştiinţată legal despre desemnarea
arbitrului sau despre dezbaterea arbitrală ori nu a putut din alte motive să prezinte probe
sau să dea explicaţii în faţa arbitrajului;
3. Hotărîrea a fost pronunţată asupra unui litigiu neprevăzut de convenţia arbitrală sau nu se
înscrie în condiţiile convenţiei;
4. Hotărîrea conţine dispoziţii în probleme neprevăzute de convenţia arbitrală. Totuşi, dacă
dispoziţiile în problemele cuprinse în convenţia arbitrală pot fi separate de cele care nu se
înscriu în ea, partea hotărîrii arbitrale care conţine dispoziţii referitoare la problemele ce
decurg din convenţia arbitrală poate fi recunoscută şi pusă în executare;
5. Componenţa arbitrajului sau procedura dezbaterii arbitrale nu corespunde convenţiei
părţilor, iar în lipsa acestora, nu se conformează legii din ţara în care a avut loc arbitrajul;
6. Hotărîrea nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori executarea ei a fost
suspendată de instanţa de judecată a ţării în care a fost pronunţată hotărîrea sau în
conformitate cu legea căreia a fost pronunţată.
Instanţa judecătorească refuză de asemenea, să recunoască hotărîrea arbitrală străină şi să
o execute, stabilind că obiectul litigiului nu poate fi dat în dezbatere orală conform legii
R. M. sau că recunoaşterea hotărîrii şi încuviinţarea ei este în contradicţie cu ordinea
publică din R. M.
Dacă în judecată s-a depus o cerere privind desfiinţarea sau suspendarea executării
hotărîrii arbitrale străine, instanţa căreia i se solicită recunoaşterea hotărîrii arbitrale şi
executarea ei, poate amîna emiterea unei decizii asupra cererii dacă va considera că
amînarea este raţională.