CONTRACTELE SPECIALE

ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

1. Contractul internaţional de vânzare-cumpărare de mărfuri

1.1 Precizări introductive
Atât la nivel naţional, cât şi internaţional, contractul de vânzare-cumpărare constituie un punct
de referinţă pentru dreptul contractelor, fiind unul dintre cele mai vechi şi mai uzitate contracte.
Noţiune
Contractul internaţional de vânzare-cumpărare de mărfuri este un contract de vânzare-
cumpărare, ce conţine un element de extraneitate,capabil să determine un conflict de legi. În genere
contractul de vânzare este definit ca acea convenţie prin care vânzătorul transferă (potrivit dreptului
francez şi englez) sau se angajează să transfere (potrivit dreptului german şi spaniol) proprietatea
asupra unui bun către cumpărător, acesta din urmă având obligaţia să plătească preţul convenit.În
privinţa elementului de extraneitate, convenţiile internaţionale privind contractul de vânzare-
cumpărare reţin ca prim criteriu sediul părţilor contractante (acesta trebuie să se afle în state
contractante diferite). În al doilea rând sunt internaţionale şi acele contracte caracterizate printr-un
“conflict între legile diferitelor state” (art.1,lit.b din Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă
contractelor de vânzare internaţională de mărfuri-1986).
Convenţii internaţionale în materia contractelor internaţionale de vânzare de mărfuri
Având în vedere importanţa contractului de vânzare de mărfuri, în această materie au fost
adoptate numeroase convenţii internaţionale:
1.Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale
(încheiată în anul 1955 şi intrată în vigoare în anul 1964);
2. Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri (New York,1974 );
3. Actul final al Conferinţei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri
(Viena,1980);
4. Convenţia de la Geneva privind reprezentarea în vânzarea internaţională de mărfuri (Geneva,
1983);
5.Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de mărfuri
(Haga, 1986) – această convenţie are menirea de a înlocui pentru statele semnatare Convenţia de la
Haga din 1955 intrată în vigoare în 1964.
1.2.Vânzarea comercială internaţională conform Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena
(1980)
Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la
Viena constituie principala reglementare internaţională în materie şi a fost adoptată la Viena, la 11
aprilie 1980.
Prevederile convenţiei au caracter supletiv, părţile la contract putând să excludă aplicarea
convenţiei, sub rezerva dispoziţiilor art. 12, să deroge de la oricare din dispoziţiile sale sau să le
modifice efectele. Părţile pot proceda astfel, fie implicit, prin referirea la o altă reglementare, internă
sau internaţională, în materie. În cazul în care părţile nu o exclud însă în unul din aceste moduri,
convenţia se va aplica cu putere de lege.

1
 Convenţia realizează un remarcabil compromis între reglementările principalelor sisteme de
drept ale lumii, în materia vânzării internaţionale de mărfuri1, mai ales între sistemul romanist (romano-
germanic) şi cel anglo-saxon.
Obiectul de reglementare . Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri, defineşte, prin art. 4,exclusiv formarea contractului de vânzare şi obligaţiile
la care un astfel de contract le generează între vânzător şi cumpărător. În art.5 se enunţă caracterul
supletiv al prevederilor convenţiei, potrivit căruia părţile pot exclude aplicarea Convenţiei sau să
deroge de la oricare din dispoziţiile sale ori să le modifice efectele.
Domeniul de aplicare a convenţiei
Convenţia se aplică numai contractelor de vânzare de mărfuri. Domeniul de aplicare al
convenţiei acoperă două categorii de situaţii:
a) Enumără tipurile speciale de contracte de vânzare care în funcţie de obiectul lor, fie că
formează, fie că nu formează obiectul convenţiei.
b) Precizează aspectele privind contractul de vânzare care intră şi care nu intră sub incidenţa
convenţiei.
a. Domeniul de aplicare temporal.
Convenţia a intrat în vigoare pe plan internaţional, la 1 ianuarie 1988, prin aplicarea
prevederilor art. 99, iar în prezent sunt parte la convenţie peste 30 de state2.Convenţia se aplică în ceea
ce priveşte partea privind formarea contractului, iar în ceea ce priveşte partea privind executarea
contractelor încheiate după intrarea sa în vigoare faţă de statele contractante, conform prevederilor art.
100 se respectă astfel, principiul neretroactivităţii aplicării convenţiei.
b. Domeniul de aplicare personal Ratione personae. Convenţia se aplică în oricare dintre cele
doua cazuri:
1) în primul rând convenţia se aplică între părţi care îşi au sediul în state contractante diferite.
Convenţia nu defineşte noţiunea de „sediu”, aşa încât aceasta urmează a fi supusă dispoziţiilor
sistemului de drept indicat de norma conflictuală aplicabilă în materie. „State contractante” sunt toate
acelea care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la convenţie.
2) Convenţia se aplică şi atunci când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea
legii unui stat.Rezultă că este aplicabilă şi atunci când deşi nici una sau numai una din părţi îşi are
sediul pe teritoriul unui stat contractant, norma de drept internaţional privat a ţării forului trimite la
legea unui stat contractant.
Formarea şi proba contractului
În ceea ce priveşte forma contractului de vânzare, aplicând principiul consensualismului,
convenţia prevede că acesta nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris şi nu este supus nici unei
alte condiţii de formă. Convenţia respectă principiul simetriei juridice.
În cazul în care un contract scris conţine o dispoziţie ce stipulează că orice modificare sau
reziliere amiabilă trebuie făcută tot în scris, nu poate fi modificat sau reziliat în mod amiabil decât tot
în această formă.
Formarea contractului presupune în primul rând oferta de a contracta care este propunerea de
încheiere a unui contract ce trebuie să îndeplinească trei condiţii de validitate: a)să fie adresat unei sau

1
Deşi Convenţia de la Viena (1980) nu defineşte noţiunea de marfă, din prevederile sale rezultă că noţiunea în discuţie
cuprinde bunurile mobile corporale.
2
România a aderat la convenţie prin Legea nr.24/1991, iar prevederile Convenţiei i-au devenit aplicabile începând cu
1 iunie 1992.

2
mai multe persoane determinate;b)să fie suficient de precisă; c)să rezulte voinţa autorului ofertei (a
ofertantului) de a se angaja în caz de acceptare, adică oferta să fie dată în stare de angajament juridic.
Momentul producerii ofertei
Oferta îşi produce efectele când ajunge la destinatar, deci convenţia adoptă sistemul recepţiei
în ceea ce priveşte momentul producerii efectelor ofertei.
Retractarea şi revocarea ofertei. O ofertă chiar dacă este irevocabilă poate fi retractată dacă
retractarea3 ajunge la destinatar înainte sau în acelaşi timp cu oferta. Revocarea operează însă după
momentul ajungerii ofertei la destinatar, până la încheierea contractului.
Există şi cazuri în care oferta nu poate fi revocată, şi anume:
a) dacă se prevede că este irevocabilă, fie prin fixarea unui termen determinat pentru acceptare,
fie în alt fel.
b) dacă este rezonabil pentru destinatar să constituie oferta ca fiind revocabilă şi dacă a acţionat
în consecinţă.
Momentul încheierii contractului
Contractul este încheiat în momentul în care acceptarea ofertei produce în conformitate cu
dispoziţiile ofertei. Astfel, momentul încheierii unui contract este:
a) în cazul acceptării exprese inter absentes, cel în care acceptarea parvine ofertantului.
Acesta este sistemul recepţiei.
b) în cazul acceptării exprese inter praesentes, cel al realizării acordului de voinţă al părţilor.
c) în cazul acceptării tacite, cel în care actul de acceptare a fost îndeplinit.
O ofertă este urmată de o declaraţie de acceptare sau oricare altă manifestare de intenţie care
ajunge la destinatar, iar dacă acesta o acceptă se poate ajunge la încheierea contractului. Respectând
principiul simetriei juridice convenţia prevede că un contract din moment ce a fost încheiat prin
„acordul de voinţă al părţilor”, poate fi modificat sau reziliat tot prin acordul amiabil al părţilor.
În ceea ce priveşte proba contractului convenţia consacră principiul libertăţii probei, precizând
în art. 11 că acesta poate fi probat prin orice mijloace de probă, inclusiv prin martori.
Obligaţiile vânzătorului prin contractul de vânzare internaţională
Conform art. 30 din Convenţie, vânzătorul este obligat să predea mărfurile, să transfere
proprietatea acestora şi, dacă este cazul, să remită documentele referitoare la marfă.Convenţia
reglementează distinct obligaţia vânzătorului de a preda mărfuri corespunzătoare calitativ şi cantitativ,
garanţia contra evicţiunii, ca şi răspunderea pentru neconformitatea mărfii, deoarece în practica
vânzării internaţionale cele mai multe înţelegeri privesc aceste aspecte.
Convenţia stabileşte regula generală potrivit căreia vânzătorul este răspunzător, în condiţiile
contractului şi Convenţiei, de orice lipsă de conformitate care există în momentul transmiterii riscurilor
către cumpărător, chiar dacă această lipsă nu apare decât ulterior.La rândul său, cumpărătorul trebuie
să examineze mărfurile într-un termen cât se poate de scurt. În cazul în care vânzătorul nu-şi
îndeplineşte obligaţiile, cumpărătorul poate cere: executarea în natură, rezoluţiunea contractului,
reducerea preţului, daune interese.
Obligaţia de predare a mărfurilor
Vânzătorul trebuie să predea mărfuri a căror cantitate,calitate şi tip, corespund prevederilor
contractuale. Mărfurile sunt conforme cu contractul atunci când:
- sunt adecvate întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfurile de acelaşi tip;

3
Prin “retractare” se înţelege renunţarea ofertantului la ofertă şi ea intervine atunci când renunţarea ofertantului ajunge la
destinatar cel mai târziu în acelaşi timp cu oferta.

3
 - sunt adecvate oricărei întrebuinţări speciale despre care vânzătorul a luat cunoştinţă în momentul
încheierii contractului;
- corespund mostrei sau eşantionului;
- sunt ambalate în mod adecvat, pentru conservarea şi protejarea lor.
În legătură cu această obligaţie, convenţia reglementează trei aspecte:locul predării; obligaţiile
vânzătorului adiacente predării;momentul predării mărfurilor.
1. Locul predării mărfurilor. Obligaţia de predare a mărfurilor de către vânzător constă:
- în predarea mărfurilor într-un loc special prevăzut în contract;
- în lipsa unei asemenea menţiuni în contract, în remiterea mărfurilor primului transportator
pentru a le trimite cumpărătorului, atunci când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor;
- atunci când un bun se referă la un bun individual determinat prin caractere generice,
prelevat dintr-o masă determinată sau care trebuie fabricat ori produs şi când în momentul încheierii
contractului, părţile ştiau că mărfurile se găseau sau urmau să fie produse într-un loc special,obligaţia
de predare se realizează prin punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în acel loc special;
- în celelalte cazuri, în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului, în locul în care
vânzătorul avea sediul sau la momentul încheierii contractului, deci plata este cherabilă iar nu portabilă.
2. Obligaţii speciale adiacente predării4Obligaţia de predare a mărfii este însoţită în funcţie de
împrejurări, de anumite obligaţii adiacente ale vânzătorului:
a) În cazul în care în conformitate cu contractul sau convenţia vânzătorul remite mărfuri unui
transportator şi dacă mărfurile nu sunt clar identificate potrivit contractului prin aplicarea unui semn
distinctiv pe mărfuri, prin documentele de transport sau orice alte mijloace, vânzătorul trebuie să trimită
cumpărătorului un aviz de expediţie care să specifice mărfurile;
b) dacă vânzătorul nu este ţinut să ia măsuri pentru transportul mărfurilor, el trebuie să încheie
contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut, cu mijloacele de
transport adecvate împrejurărilor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport;
c) dacă vânzătorul nu este ţinut să subscrie el însuşi o asigurare pe timpul transportului, el
trebuie să furnizeze cumpărătorului la cererea acestuia toate informaţiile de care dispune şi care sunt
necesare încheierii acestei asigurări.
3. Obligaţia de remitere a documentelor referitoare la marfă.Dacă în acte vânzătorul este ţinut
să remită documentele care se referă la marfă, el trebuie să execute această obligaţie la momentul, în
locul şi în forma prevăzute de contract. În caz de remitere anticipată, vânzătorul păstrează până la
momentul precizat pentru remitere dreptul de a remedia orice defect de conformitate a documentelor
cu condiţia ca exerciţiul acestui drept să nu cauzeze cumpărătorului nici o inconvenienţă şi nici
cheltuieli nerezonabile. Totuşi într-un asemenea caz, cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune
interese.
4. Obligaţia de conformitate a mărfurilor .Obligaţia de conformitate are ca obiect cantitatea,
calitatea şi tipul mărfii, precum şi ambalajul sau condiţionarea acesteia.Când obligaţia se referă la
calitate,include pe cea de garanţii pentru vicii.
a) În cazul în care cantitatea, calitatea, tipul, ambalajul sau condiţionarea mărfii sunt prevăzute în
contract atunci când aceste elemente corespund stipulaţiilor contractuale;
b)În lipsa unor asemenea stipulaţii mărfurile sunt conforme cu contractul dacă:
-sunt adecvate întrebuinţările la care servesc obişnuit mărfuri de acelaşi tip;

4
Aceste obligaţii ale vânzătorului sunt cel mai adesea prevăzute de părţile din contract, fie direct, fie prin referire la o
reglementare internă sau uniformă cum ar fi de pildă regulile INCOTERMS.

4
 -sunt adecvate oricărei întrebuinţări speciale care a fost adusă expres sau tacit la cunoştinţa
vânzătorului de către cumpărător în momentul încheierii contractului;
-posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca eşantion sau
model;
-sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip sau într-o
manieră adecvată pentru a le conserva sau proteja.
Răspunderea vânzătorului pentru neexecutarea oricăreia dintre obligaţiile sale grupate sub
denumirea de mijloace de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract de către
vânzător. În ipoteza în care elementele conformităţii mărfii nu au fost prevăzute în contract vânzătorul
nu este răspunzător de o lipsă de conformitate pe care cumpărătorul o cunoştea sau nu o putea ignora
la momentul încheierii contractului.
Vânzătorul este răspunzător în conformitate cu contractul şi convenţia de orice lipsă de
conformitate care exista în momentul transmiterii riscurilor de către cumpărător, chiar dacă această
lipsă nu apare decât ulterior.Vânzătorul este, de asemenea răspunzător de orice lipsă de conformitate
care apare după momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, cu condiţia însă ca aceasta să fie
imputabilă neexecutării oricăreia dintre obligaţiile sale, inclusiv a unei obligaţii de garanţie prin care
vânzătorul s-a angajat ca, în timpul unei anumite perioade, mărfurile să rămână adecvate întrebuinţării
lor sau unei întrebuinţări speciale sau în sfârşit, că îşi vor păstra calităţile ori caracteristicile specificate.
5. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune
Vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie unui terţ, exceptând
cazul în care dreptul invocat de terţ este de proprietate.
Obligaţiile cumpărătorului
Acesta are două obligaţii principale:să plătească preţul şi să preia mărfurile predate. Obligaţia
de a plăti preţul o cuprinde şi pe aceea de a lua mărfurile şi de a îndeplini formalităţile destinate să
permită plata preţului (formalităţile bancare sau cele cerute de reglementările de comerţ exterior, etc.).
Preţul trebuie să fie plătit, în afara unei stipulaţii contrare, în momentul în care vânzătorul pune
la dispoziţia cumpărătorului fie mărfurile, fie documentele reprezentative ale mărfurilor.
În cazul în care contractul implică şi transportul mărfurilor, vânzătorul poate face expedierea,
sub condiţia ca acestea, sau documentele reprezentative să nu fie remise cumpărătorului decât contra
preţului.
Cumpărătorul nu este ţinut la plata preţului înainte de a fi avut posibilitatea să examineze
mărfurile, în afară de cazurile în care modalităţile de predare sau de plată convenite de părţi nu îi lasă
o astfel de posibilitate.
În privinta sancţiunea neîndeplinirii obligaţiilor de către cumpărător, vânzătorul are dreptul de
a cere executarea în natură (plata preţului, preluarea mărfii predate sau executarea altor obligaţii) sau
rezoluţiunea contractului în cazul neplăţii preţului sau nepreluării mărfii, ori în cazul săvârşirii de către
cumpărător a unei contravenţii esenţiale la contract.
Răspunderea contractuală a vânzătorului
În cazul în care vânzătorul nu a executat oricare din obligaţiile care-i revin din contractul de
vânzare sau convenţie, cumpărătorul este îndreptăţit: a) să ceară executarea obligaţiilor de către
vânzător şi să declare rezoluţiunea contractului; b) să ceară daune interese.
Transmiterea riscurilor
Potrivit Convenţiei, riscurile se pot transmite în următoarele situaţii:
-când contractul de vânzare implică transferul mărfurilor,riscurile sunt transferate cumpărătorului de
la remiterea mărfurilor primului transportator, cu condiţia de a fi fost “clar identificate”;

5
 -la mărfurile vândute în cursul transportului,riscurile sunt transferate din momentul încheierii
contractului;
- în altecazuri,riscurile sunt transferate cumpărătorului când acesta preia mărfurile.
Posibilitatea cumpărătorului de a cere executarea obligaţiilor de către vânzător
Cu privire la posibilitatea cumpărătorului de a cere vânzătorului executarea obligaţiilor sale,
convenţia conţine, în primul rând o reglementare generală, aplicabilă executării oricăreia dintre
obligaţiile vânzătorului, iar în al doilea rând prevederi privind mijloacele de care dispune cumpărătorul
în cazul încălcării de către vânzător a obligaţiei de conformitate a mărfii.
Vânzătorul poate să repare, pe cheltuiala lui, orice lipsă a obligaţiilor sale, după data predării.
În cazul în care vânzătorul cere cumpărătorului să-i comunice dacă acceptă executarea, iar
cumpărătorul nu îi răspunde într-un termen rezonabil, vânzătorul poate să-şi execute obligaţiile în
termenul pe care l-a indicat în cerere. Se face, în acest caz, aplicarea ideii că tăcerea cumpărătorului
valorează acceptare.
Cumpărătorul nu poate, înainte de expirarea acestui termen rezonabil, să se prevaleze de un
mijloc incompatibil cu executarea obligaţiilor de către vânzător.
În cazul în care vânzătorul notifică cumpărătorului intenţia de a-şi executa într-un termen
determinant, este prezumat că a cerut cumpărătorului să-i comunice hotărârea sa într-un termen
rezonabil, iar dacă acest termen este depăşit, vânzătorul poate să-şi execute obligaţia în termenul
determinat indicat. În toate cazurile, o cerere sau o notificare făcută de vânzător nu produce efecte
decât dacă a fost primită de către cumpărător.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a contractului – în natură sau prin echivalent -
convenţia lasă părţilor şi instanţei o largă posibilitate de apreciere – ca ori de câte ori o dispoziţie a sa
dă dreptul uneia din părţi de a cere celeilalte părţi executarea unei obligaţii, tribunalul nu este ţinut să
dispună executarea în natură decât dacă o face în temeiul propriului său drept, pentru contracte de
vânzare asemănătoare, necârmuite de convenţie.
Mijloacele specifice de care dispune cumpărătorul în cazul încălcării de către vânzător a
obligaţiei de conformitate a mărfii
Convenţia reglementează trei mijloace specifice de executare pe care cumpărătorul le poate
solicita vânzătorului în cazul încălcării de către acesta a obligaţiei de conformitate a mărfii cu
contractul.
a. cumpărătorul poate cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire, dacă lipsa de
conformitate constituie o contravenţie esenţială la contract şi dacă această predare este cerută în
momentul denunţării de către cumpărător, a lipsei de conformitate sau într-un termen rezonabil calculat
de la această denunţare.
b. cumpărătorul poate cere vânzătorului să repare lipsa de conformitate, în afară de cazul în
care o astfel de soluţie ar fi nerezonabilă, ţinând seama de toate împrejurările.Reparaţia trebuie cerută
în momentul denunţării lipsei de conformitate,de către cumpărător, sau într-un termen rezonabil
calculat de la această denunţare.
c. cumpărătorul poate reduce preţul proporţional cu diferenţa între valoarea pe care mărfurile
efectiv predate o aveau în momentul predării şi valoarea pe care mărfurile conforme ar fi avut-o în
acel moment5.

5
Acest mijloc al cumpărătorului, care echivalează cu aplicarea unei bonificaţii, este aplicabil indiferent dacă preţul
contractului a fost plătit sau nu.

6
 Posibilitatea vânzătorului de a repara pe cheltuiala sa, orice lipsă a obligaţiilor sale, după
data predării
Cu excepţia cazului în care cumpărătorul a declarat contractul rezolvat, vânzătorul poate, chiar
după data predării, să repare pe cheltuiala sa orice lipsă a obligaţiilor sale, cu condiţia ca aceasta să nu
atragă o întârziere nerezonabilă a executării şi să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente
nerezonabile, nici incertitudini în ce poveste rambursarea de către vânzător a cheltuielilor făcute de
cumpărător. Într-o asemenea situaţie, cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune -interese în
conformitate cu prevederile convenţiei.
Posibilitatea cumpărătorului de a declara rezoluţiunea contractului
Spre deosebire de executarea obligaţiilor de către vânzător, care constituie soluţia preponderentă şi
necondiţionată, rezoluţiunea contractului nu poate fi declarată de către cumpărător decât dacă se
întrunesc unele condiţii alternative:
- neexecutarea de către vânzător a oricăreia dintre obligaţiile ce rezultă pentru el din contract sau
din convenţie constituie o contravenţie esenţială la contract.
- in cazul în care vânzătorul şi-a executat obligaţia de predare a mărfurilor, cumpărătorul este
decăzut din dreptul de a rezolva contractul cu două excepţii:
-când vânzătorul a efectuat o predare tardivă, iar cumpărătorul a declarat contractul rezolvat
într-un termen rezonabil calculat din momentul în care a ştiut că predarea a fost efectuată.(consecinţă
a încălcării obligaţiei de predare în termen).
-când vânzătorul a săvârşit o altă încălcare a obligaţiilor sale contractuale,
iar cumpărătorul a declarat rezoluţiunea într-un termen rezonabil calculat după următoarele criterii:
1) din momentul în care a cunoscut sau trebuia să cunoască această încălcare;
2) după expirarea oricărui termen suplimentar acordat de cumpărător sau după ce
vânzătorul a declarat că nu-şi execută obligaţiile în acest termen suplimentar;
3) după expirarea oricărui termen suplimentar indicat de vânzător în cererea prin
care îi solicită cumpărătorului să accepte executarea sau după ce cumpărătorul a
declarat că nu va accepta executarea.
Regimul juridic al rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiilor de către vânzător
Din dispoziţiile convenţiei se desprind caracteristicile regimului juridic al rezoluţiunii contractului
pentru neexecutarea obligaţiilor de către vânzător:
a. rezoluţiunea este extrajudiciară deoarece „se declară” de către cumpărător;
b. declaraţia de rezolvare a contractului nu are efect decât dacă este făcută prin notificare de către
cealaltă parte;
c. instanţa nu poate acorda vânzătorului un termen de graţie.
Convenţia nu prevede nimic privind punerea în întârziere a vânzătorului în caz de rezoluţiune
a contractului pentru neexecutarea obligaţiilor sale contractuale aşa cum o face în cazul neexecutării
obligaţiilor de către cumpărător.
Situaţiile speciale de responsabilitate a vânzătorului
Convenţia reglementează trei cazuri de responsabilitate a vânzătorului:
a. în cazul în care vânzătorul efectuează o predare parţială a mărfurilor sau numai o parte din mărfurile
predate nu este conformă cu contractul;
b. dacă vânzătorul face o predare anticipată cumpărătorul are facultatea de a prelua mărfurile sau de a
le refuza;
c. în cazul în care vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în contract, cumpărătorul poate
accepta sau refuza preluarea cantităţii predate excedentar.

7
 1.3. Legea aplicabilă contractului internaţional de vânzare de mărfuri
Atât Convenţia de la Haga din 1986 privind legea aplicabilă contractului de vânzare
internaţională de mărfuri consacră principiul lex voluntatis-părţile contractante pot determina prin
acordul lor legea aplicabilă contractului (lex contractus).Dacă părţile nu şi-au exprimat voinţa în acest
sens, contractul este supus legii în vigoare la sediul debitorului prestaţiei caracteristice.
În lipsa unei legi convenite de părţi spre a se aplica vânzării mobiliare, aceasta este supusă legii
statului în care vânzătorul are, la data încheierii contractului, domiciliul, reşedinţa ori fondul de comerţ
sau sediul social.
Prin excepţie, contractul de vânzare-cumpărare comercială este supus legii statului în care
cumpărătorul are fondul de comerţ sau sediul social, dacă:
a) negocierile au fost purtate şi contractul a fost încheiat de către părţi prezente în acel stat;
b) contractul prevede în mod expres că vânzătorul trebuie să execute obligaţia de livrare a mărfii în
acel stat.
Vânzarea prin licitaţie, prin burse sau târguri este supusă legii statului unde are loc încheierea
contractului, afară numai dacă legea statului respectiv admite ca părţile să aleagă prin acord legea
aplicabilă şi ele au procedat explicit la o asemenea alegere.Legea statului unde se efectuează recepţia
mărfii stabileşte, dacă nu s-a convenit altfel, termenele şi procedura de verificare cantitativă şi calitativă,
şi măsurile ce pot fi luate privind aceste bunuri în cazul în care sunt refuzate.
Domeniul legii contractului. Legea aplicabilă vânzării cârmuieşte :
a) interpretarea contractului;
b) drepturile şi obligaţiile părţilor;
c) executarea obligaţiilor ce izvorăsc din contract;
d) momentul de când cumpărătorul are dreptul la produsele şi fructele bunului sau mărfii
transmise;
e) momentul de când cumpărătorul suportă riscurile referitoare la bunul sau marfa transmisă;
f) validitatea şi efectele între părţi ale clauzelor de rezervă a proprietăţii;
g) consecinţele neexecutării contractului, inclusiv obţinerea reparaţiei pentru prejudicii, cu
excepţia chestiunilor care sunt supuse legii procedurale a forului;
h) modul de stingere a obligaţiilor izvorâte din contract, precum şi decăderea întemeiată pe
expirarea unui termen;
i) consecinţele nulităţii contractului.
1.4. Uzanţele codificate privind contractul internaţional de vânzare-cumpărare:
INCOTERMS şi RAFTD
Regulile INCOTERMS (International Commercial Terms)6 şi RAFTD (Revised American
Foreign Trade Definitions)7constituie un ansamblu de termeni sau clauze comerciale prin care se
determină în detaliu drepturile şi obligaţiile părţilor la un contract de vânzare internaţională. Regulile
INCOTERMS sunt recunoscute de către UNCITRAL drept standardul global pentru interpretarea

6
Elaborarea INCOTERMS a avut la baza numeroase lucrări de prezentare comparativă a uzanţelor comerciale în materia
contractului de vânzare internaţională de mărfuri din diferite ţări. Regulile au fost publicate sub egida C.C.I. Paris cu
denumirea de Trade Terms în 1928. Prima ediţie Trade Terms cuprindea şase termeni comerciali însoţiţi de tabele sinoptice
privind uzanţele comerciale în materie, din peste treizeci de ţări. În timp,regulile au suferit modificări şi completări succesive,
cele mi inportante s-au produs in 1953, 1980,1990, 2000 şi 2010.
7
RAFTD a apărut într-o primă variantă în anul 1919. În anul 1941, luând în considerare practica acumulată,Camera de
Comerţ de la Washington a revizuit varianta iniţială a RAFTD, alcătuind cunoscuta variantă RAFTD 1941.

8
celor mai uzitaţi termeni comercialiinternationali ce sunt încorporaţi în mod regulat în contractele
de vânzare în întreaga lume şi au devenit parte din limbajul cotidian al comerţului.
Regulile INCOTERMS oferă pe piaţa internaţională a relaţiilor comerciale un instrument de lucru
performant,dar care nu poate rezolva absolut toate problemele de care se lovesc comercianţii. În acest
sens, varietatea mărfurilor ce fac obiectul tranzacţiilor internaţionale, modalităţile şi tehnologiile noi
de transport, uzanţele comerciale în vigoare la nivel naţional şi internaţional, uzanţele portuare, etc., au
impus redactarea Regulilor INCOTERMS cu o relativă nuanţă de generalitate, care să permită
posibilitatea aplicării lor în toate cazurile în care se va apela la ele.
Regulile au un caracter supletiv,8 facultativ, părţile având posibilitatea să le adapteze la specificul
vânzării,potrivit voinţei lor. Comercianţii care doresc să folosească Regulile trebuie să specifice, în
contractele lor varianta INCOTERMS şi termenul cel mai apropiat de scopurile lor, ales în deplină
cunoştinţă de cauză.9 Regulile se încorporează în contract printr-o referire la clauza aleasă de părţi
si determină relaţiile dintre vânzător şi cumpărător, precizând obligaţiile lor minime privind
predarea mărfii vândute,transferul riscurilor contractuale, repartizarea cheltuielilor,formalităţile
privind trecerea mărfii peste frontieră.
INCOTERMS se referă numai la termenii comerciali folosiţi în contractul de vânzare, numai la
raporturile dintre vânzător şi cumpărător, urmând ca raporturile unuia sau altuia cu cărăuşul să fie
reglementate de contractul de transport, de asemenea, Regulile nu se referă la transmiterea proprietăţii.
În funcţie de obligaţiile părţilor într-un contract de vânzare internaţională, se deosebesc mai
multe tipuri de contracte în care sunt desemnate anumite clauze.
Pentru definirea principalelor reguli INCOTERMS s-au luat în considerare ca repere, predarea
mărfii şi stabilimentul vânzătorului sau al cumpărătorului;
1.4.1. Clasificarea clauzelor INCOTERMS
Regulile INCOTERMS conţin termeni comerciali, care se clasifică în mai multe grupe de lucru
în funcţie de momentul şi locul livrării, forma de predare, costul şi riscul vânzării, de modalitatea de
transport, etc:
1) în funcţie de locul livrării, aceştia se împart în patru grupe:
- grupul ,,E’’ plecare – ExW (Ex Works)
- grupul ,,F’’ transportul principal neplătit – FCA (Free carrier);FAS (free alongside ship); FOB
(free on board)
- grupul ,,C’’ transportul principal plătit – CFR (cost and freight); CIF (cost, insurance,
freight);CPT (carriage paid to…);CIP (carriage and insurance paid to…)
- grupul ,,D’’ – sosire – DAF (delivered at frontier)– DES (delivered ex ship); DEQ (delivered ex
quay); DDU (delivered duty unpaid);DDP (delivered duty paid)
2) în funcţie de modalitatea de distribuire între părţile contractante a costurilor şi riscurilor
vânzării,regulile INCOTERMS folosesc un concept referitor la locul vânzării, care poate fi ,,vânzare
la plecare’’ sau ,,vânzare la sosire’’, diferenţierea între cele două feluri de vânzări trebuind efectuată în
raport de asumarea riscurilor pe parcursul şi în timpul transportului principal. Ca urmare, în cazul

8
Părţile pot să îmbunătăţească elementele generale ale termenului cu prevederi suplimentare exprese, sa prevadă modificări
sau adăugiri la regulile uniforme, pe care le înscriu, în contractul de vânzare internaţională în raport de natura mărfurilor
care formează obiectul contractului.
9
De exemplu, termenul pentru care s-a optat este “Vânzare FAS INCOTERMS 1990”. Prin această referire părţile sunt
scutite de enunţarea în contract a obligaţiilor ce le revin ca şi de riscul unor omisiuni, beneficiind în schimb de o determinare
explicită, clară şi detaliată a unor obligaţii.

9
,,vânzării la plecare’’,mărfurile vor circula pe parcursul transportului pe riscul cumpărătorului, iar în
cazul,,vânzării la sosire,’’riscul va fi asumat pentru acest parcurs, de către vânzător.
În categoria ,,vânzare la plecare’’ au fost încadrate, condiţiile : EXW, FCA, FAS, FOB, CFR,
CIF, CIP, CPT situaţii în care riscul aparţine cumpărătorului din momentul începerii transportului
principal; în categoria ,,vânzare la sosire’’, condiţiile INCOTERMS : DAF, DES, DEQ, DDU şi DDP,
situaţii în care riscul pe parcursul transportului principal cade în sarcina vânzătorului.
3) în funcţie de modalităţile de transport, condiţiile de livrare INCOTERMS au în vedere toate
modalităţile de transport, însă unele se aplică numai anumitor tipuri de transport (transportului maritim
sau transportului feroviar sau rutier):
a) transportului maritim10 îi sunt specifice clauze de livrare INCOTERMS: FAS…. (Free
alongside ship) – franco de-a lungul navei; FOB… (Free on board)-franco la bord; CIF… (Cost,
Insurance, Freight)- preţ, asigurare, navlu; CFR … (Cost and Freight) -preţ şi navlu; DES … (
Delivered ex Ship)- livrare la sosire ;DEQ … (Delivered ex Quay) – livrare pe cheu
b) transportului terestru (rutier şi feroviar) îi este specific clauza de livrare – DAF, situaţie în care
nu se poate vorbi de o clauză aplicabilă transportului maritim.
c) clauze care se pot aplica oricărei modalităţi de transport: EXW...(Ex Works); FCA…(Free
Carrier); CPT…(Carriage Paid to); CIP …(Carriage, Insurance,Paid to);DDU…(Delivered Duty
Unpaid; DDP…(Delivered Duty Paid )
4) În funcţie de forma de predare următoarele reguli:
- vânzare cu predare directă,când vânzătorul predă direct în mâinile cumpărătorului marfa;
- vânzare cu predare indirectă,când predarea se face prin intermediul transportatorului;
Sub aspectul întinderii obligaţiilor vânzătorului, clauza ,,ExW’’ înseamnă predarea mărfurilor
în spaţiile vânzătorului, fiind astfel clauza care implică pentru vânzător, cele mai reduse obligaţii.
Clauzele F (FCA, FAS şi FOB) implică o predare indirectă. Vânzătorul îşi îndeplineşte
obligaţia de livrare în momentul în care a predat cărăuşului mărfurile, în locul sau punctul numit, la
data şi modalitatea convenită. Riscurile şi cheltuielile mărfii sunt până la predare, în sarcina
vânzătorului.
Clauzele C (CFR,CIF, CPT, CIP) impun vânzătorului obligaţia de a contracta transportul în
condiţiile obişnuite, pe propria cheltuială. Prin urmare, locul până unde el trebuie să plătească costurile
transportului trebuie specificat expres după enunţarea clauzei respective. Obligaţia de livrare se
îndeplineşte, ca şi în cazul grupului de clauze F, în ţara vânzătorului.
Clauzele D înseamnă, în plus faţă de clauzele F, că vânzătorul suportă riscurile şi costurile
până la locul de destinaţie. Este o consecinţă a naturii diferite a acestor clauze, cele din grupa C, fiind
contracte la ,,plecare’’, iar cele din grupa D, contracte la ,,sosire’’.
Clauzele D se împart în două categorii :
-clauzele DAF, DES şi DDU, vânzătorul nu are obligaţia să livreze mărfurile vămuite la
import;
-clauzele DEQ şi DDP, în care această obligaţie revine vânzătorului.
1.4.2. Caracteristicile Regulilor INCOTERMS
Noul concept a fost generalizat la stabilirea obligaţiilor, între vânzător şi cumpărător, fiind
utilizat la definirea trecerii riscurilor în toate categoriilor in care se circumscriu condiţii de livrare
specifice :

10
De menţionat este faptul că expresia ,,maritim’’ se referă atât la transportul de mărfuri pe mare şi alte ape internaţionale,
cât şi la transportul de mărfuri pe apele interioare navigabile.

10
 I. Categoria “E” - vânzătorul pune marfa în propriile depozite la dispoziţia cumpărătorului:
-EXW (Ex Works) - Franco uzină: este condiţia de livrare cea mai comodă pentru vânzător
care trebuie să pună marfa ambalată la dispoziţia cumpărătorului, care este obligat să o încarce pe
cheltuiala şi riscul său. Variante: Ex Warehouse, Ex Mill, Ex Plantation etc.
II. Categoria “F” - transportul principal nu este plătit de către vânzător, care remite marfa unui
transportator desemnat:
-FCA (Free Carrier) - Franco la cărăuş: marfa, după ce a fost vândută este predată de exportator
primului cărăuş, numit de cumpărător, la locul convenit.Indicat este să se stipuleze în contract obligaţia
vânzătorului de a încărca şi stivui marfa în containere în mijlocul de transport pe cheltuiala sa,
rămânând în sarcina cumpărătorului cheltuielile cu transportul şi de descărcare.
-FAS (Free Alongside Ship) - Franco de-a lungul navei: se poate utiliza numai în cazul
transporturilor maritime şi fluviale, cumpărătorul angajează nava, iar vânzătorul aduce marfa în port şi
o plasează pe chei de-a lungul navei.
-FOB (Free on Board) - Franco la bord: transferul de la vânzător la cumpărător al mărfii,
cheltuielilor, formalităţilor şi riscului se face în momentul când marfa a trecut balustrada (copastia)
vasului.
III. Categoria “C” - transportul principal este plătit de către vânzător, care suportă cheltuielile
dar nu şi riscurile pe timpul transportului:
- CFR (Cost and Freight) - Cost şi navlu: vânzătorul angajează nava, o încarcă şi o duce în portul
de destinaţie convenit.
- CIF (Cost Insurance and Freight) - Cost, asigurare şi navlu: pe lângă CFR vânzătorul are obligaţia
să procure pentru cumpărător, pe contul acestuia din urmă, un contract de asigurare împotriva riscurilor
maritime de avariere sau de pierdere a mărfii în timpul transportului.
- CPT(Carriage PaidTo)-Transport plătit până la: vânzătorul plăteşte transportul până la
destinaţie.Condiţia este utilizată pentru toate felurile de transport.
- CIP (Carriage and Insurance Paid To) - Transport şi asigurare plătite până la: pe lângă CPT
vânzătorul asigură marfa, în numele şi pe contul cumpărătorului, contra riscurilor minime de avariere
şi pierdere.
IV. Categoria “D” - vânzătorul suportă toate cheltuielile şi riscurile pentru livrarea mărfii la
locul de destinaţie convenit:
-DAF (Delivered at Frontier) - Livrat la frontieră: vânzătorul pune marfa la dispoziţia
cumpărătorului la frontiera convenită şi îndeplineşte formalităţile de vămuire la import.
-DES (Delivered Ex Ship) - Livrat franco navă: vânzătorul suportă cheltuielile şi riscurile aducerii
mărfii în portul de destinaţie, punând-o la dispoziţia cumpărătorului la bordul navei, nevămuită pentru
import.
-DEQ (Delivered Ex Quay) - Livrat franco chei: pe lângă DES, vânzătorul plăteşte vama în ţara
cumpărătorului.
-DDU (Delivered Duty Unpaid) - Livrat vama neplătită: vânzătorul nu plăteşte vama şi celelalte
taxe din ţara cumpărătorului.
-DDP (Delivered Duty Paid) - Livrat vama plătită: vânzătorul plăteşte toate taxele şi riscurile care
intervin, ducând marfa la destinaţie.
V. Clauze aplicabile tuturor modalităţilor de transport:
- EXW-Ex Works Marfa e pusă la dispoziţia cumpărătorului la sediul vânzătorului.
- FCA-Free Carrier Vânzătorul predă bunurile primului cărăuş numit de cumpărător într-un
loc prestabilit.

11
 - CPT-Carriage Paid To Transport plătit până la CIP Carriage and Insurance Paid Transport şi
asigurare plătite
- DAT-Delivered At Terminal Livrat la terminal DAP Delivered At Place Livrat la locul
convenit .
- DDP- Delivered Duty Paid Livrat cu taxele plătite.Grupa include şapte reguli incoterms
care pot fi utilizate indiferent de modul de transport selectat şi indiferent dacă unul sau mai mult
de un mod de transport este angajat. Ele pot fi folosite chiar şi atunci când nu există niciun transport
maritim.
VI.Clauze ce se aplică doar transportului maritim şi celui efectuat pe apele interioare
navigabile
- FAS -Free Alongside Ship Liber lângă vas
- FOB- Free On Board Liber la bord
- CFR- Cost and Freight Cost şi transport
- CIF- Cost,Insurance and Freight Cost,asigurare şi transport.În această grupă punctul de
livrare şi locul în care mărfurile sunt transportate către cumpărător sunt ambele porturi, prin urmare
regulile de etichetare „mare şi pe căi navigabile interioare” FAS, FOB, CFR, CIF sunt incluse în
această clasă.

REGULILE INCOTERMS 201011

Varianta cea mai recentă a acestor reguli a fost edictata in anul 2010, a fost publicată sub
titlul de Incoterms 2010 si a intrat in vigoare la 1 ianuarie 2011.
O schimbare structurala pe care o aduce INCOTERMS 2010 constă în reducerea
termenilor de la 13 în INCOTERMS 2000 la 11în noua reglementare, termeni de livrare ce definesc
în mod clar obligaţiile părţilor şi reduc riscul apariţiilor unor complicaţii juridice. O schimbare
conceptuală se referă la faptul că INCOTERMS nu mai sunt exclusiv clauze de comerţ
internaţional,ci şi clauze de comerţ„domestic”(ICC rules for the use of domestic and international
trade terms),deoarece aceste modificări survenite vin să faciliteaze regulile de comerţ în utilizare
lor de către comercianţi12.
O a doua schimbare structurală apare la grupa D, care a suferit cele mai
mari schimbări, referitoare la faptul că termenul de livrare DEQ a fost înlocuit cuDAT (livrare la
terminal) şi că termenii de livrare DAF, DES şi DDU au fost
inlocuiţi cu DAP (livrare la un loc numit).De asemenea,o altă schimbare se referă la ajustarea
termenilor de comerţ la necesităţile progresului tehnologic, astfel sunt recunoscute semnăturile
electronice care pot servi drept dovezi în reglemetarea litigiilor şi se ia în calcul şi comerţul
electronic şi sistemul electronic de facturare şi transfer de date. O altă schimbare constă în
împărţirea pe grupe a clauzelor INCOTERMS, astfel în INCOTERMS 2000 clauzele erau
împărţite în patru grupe:grupa E,grupa F,grupa C, grupa D, iar în INCOTERMS 2010, în funcţie
de modalitatea de transport, noile clauze INCOTERMS sunt structurate în mari categorii

11
INCOTERMS® 2010 by the International Chamber of Commerce, ICC rules for the use of domestic and
international trade terms,ICC Services Publications, Paris, France.
12
INCOTERMS 2010 se precizează că regulile au fost utilizate în mod tradiţional de contractele de vânzare
internaţională în cazul în care mărfurile trec dincolo de frontierele naţionale, în diferite zone ale lumii; cu toate acestea,
structurile comerciale, cum ar fi Uniunea Europeană, au făcut formalităţile de frontieră între diferite ţări mai puţin
importante.În consecinţă,regulile INCOTERMS® 2010 recunosc în mod oficial că acestea sunt disponibile pentru
aplicarea în ambele tipuri de contracte de vânzare, atât internaţionale, cât şi interne.

12
 În plus faţă de cele 11 reguli, INCOTERMS® 2010 mai cuprinde: note explicative care să-i
ajute pe utilizatori să aleagă regula potrivită pentru fiecar tranzacţie, clasificări noi care să ajute la
alegerea celei mai potrivite reguli pentru categoria de transport avută în vedere, sfaturi pentru
folosirea procedurilor electronice, informaţii despre regulile de securitate privind autorizaţia de
plecare a unei nave, sfaturi privind aplicarea INCOTERM® 2010 comerţului intern.
1.5. Vânzarea prin burse. Contractele bursiere
Bursa reprezintă o piaţă specifică economiei actuale de piață, activitatea sa fiind considerată
ca un indicator al situaţiei economice şi ca un mijloc de influenţare a preţurilor mondiale. Bursa este o
instituţie unde se întâlnesc comercianţii sau numai intermediarii lor, pentru a încheia afaceri pe bază
de cerere şi ofertă13. Bursele14 sunt instituții unde se negociază și se vând valori mobiliare sau mărfuri,
după o anumită procedură și numai de anumiți intermendiari, sub supravegherea unei autorități, de
obicei a statului.
Operaţiile la bursă se încheie pentru mărfuri care nu sunt prezente, ci reprezentate doar prin
mostre ori descrise prin trăsături sau pentru mărfuri viitoare.
Clasificarea burselor:
a) După criteriul varietăţii tranzacţiilor:
- burse generale, la care se negociază mărfuri şi hârtii de valoare;
- burse specializate, la care se tranzacţionează grupe de mărfuri, anumite produse sau numai
valori.
b) După obiectul lor:
- burse de mărfuri sau comerţ, care sunt pieţe pentru produsele fungibile înrudite calitativ,
substituibile şi conservabile. Acestea, la rândul lor pot fi: burse generale – ce cuprind un nomenclator
larg de mărfuri; burse specializate, care se utilizează numai pentru anumite mărfuri;
- burse de valori (de fonduri),care se împart în:burse de efecte (de fonduri) -au ca obiect hârtiile
de valoare; burse de devize -folosite pentru vânzarea şi cumpărarea de bani străini, ca mijloc de schimb
şi de plată;
- burse pentru operaţiuni ajutătoare comerţului internaţional, care pot fi: burse de asigurări;
burse de navlosiri.
c) După forma de organizare:
- burse private, înfiinţate şi organizate de particulari;
- burse înfiinţate şi administrate de stat.
d) După admiterea participanţilor:
- burse cu care participare nelimitată sau se face prin bilet de intrare;
- burse la care sunt admişi numai cei care au calitatea de membrii.
Funcțiile bursei. Bursa stabilește prețul sau cursul valorilor negociate în funcție de cerere și
oferta : creșterea cererii determină o creștere corespunzătoare a prețului sau cursului.Prețul sau cursul
se publică în lista de prețuri sau cursuri bursiere care se difuzează pe piață. Prețurile sau cursurile nu
sunt unice: există prețuri sau cursuri de vânzare ușor superioare celor de cumpărare, prețuri sau cursuri
13
Operațiunile de vânzare sau cumpărare cu o anumită scadență s-au întâlnit din cele mai vechi timpuri. Încă din antichitate s-au
consemnat operațiuni de vânzare sau cumpărare care îmbrăcau caracterul unor tranzacții bursiere. Se povestește că Thales
din Milet este unul dintre artizanii unei tranzacții cu opțiune atunci când a arvunit toate presele de masline la prețuri foarte mici,
previzionând o producție record, ca urmare a cunoștințelor de astronomie, nefiind luat însă în serios de locuitorii Miletului.
Previziunea s-a dovedit a fi corecta, iar câștigul rezultat din diferența dintre arvuna platită și taxa percepută pentru utilizarea
preselor i-a adus un câștig deosebit.
14
Primelor burse au aparut în Evul mediu primind această denumire de la familia venețiană Delia Borsa (în flamandă van
der Burse) care la finele sec.XIV a înființat la Bruges (Flandra) un local pentru negocierea periodică a diferitelor valori
(mărfuri,aur,argint,platină și hârtii de valoare).

13
la vedere și la termen. De asemenea, mijlocește schimburile de valori fără ca acestea să fie prezentate
de vânzători și examinate de cumpărători, la mărfurile susceptibile de a fi determinate prin număr,
volum sau greutate, precum și faptul că pot fi schimbate cu altele de același fel și în aceeași cantitate15.
Organizarea burselor. Bursele au forma unor societăţi pe acţiuni, periodic ele prezentând dări
de seamă publice. Bursa are un local propriu in care se reunesc cu regularitate, la intervale de timp
scurte, de obicei zilnic, reprezentanții comerțului și ai băncilor, precum și alte persoane participante la
afaceri .16
Bursa funcționează pe baza unui regulament care stabilește structura organizatorică (ca forma
de organizare, bursele sunt constituite sub forma unor SA, capitalul social este împărțit în acțiuni sau
certificate, dar acestea conferă numai dreptul de a participa la afaceri nu la dividende), felul valorilor
ce se negociază, modul de recrutare a membrilor, desășurarea operațiunilor, stabilirea prețurilor de
vânzare-cumpărare (cotația).Capitalul lor social este divizat într-un număr de acţiuni sau certificate.
Bursele sunt conduse de un comitet, care exercită următoarele prerogative: îndeplineşte sarcinile
curente;menţine ordinea la bursă;supraveghează respectarea uzanţelor şi regulamentului bursei;
reprezintă bursa faţă de terţi.Operaţiunile de vânzare-cumpărare se încheie de membrii bursei care au
rolul de intermediari profesionişti. 17
Mijlocitorii participanți la operaţiunile de bursă se împart în două categorii:
1) Brokeri -sunt intermediari ce primesc ordine de la persoane din afara bursei,fiind plătiţi din
comisionul pe care îl încasează în urma tranzacţiei efectuate;
2) Dealerul (dealerii) -pot încheia operaţiuni pe cont propriu, legătura cu comitentul
realizându-se prin intermediul brokerului. Câştigul dealerului este format din diferenţa de preţ dintre
cursul la data cumpărării şi cel al vânzării.
Tehnica operaţiunilor de bursă. La bursă preţurile se numesc cotaţii sau cursuri, nivelul lor
determinându-se zilnic. Prin intermediul mijloacelor de comunicaţie acestea se înregistrează şi se
transmit în toată lumea.
Cotaţiile se mai afişează şi în holul bursei şi se publică în presă, în acest fel clienţii fiind
informaţi în timp util şi pot lua operativ deciziile necesare.
Operaţiunile la bursă se încheie în cadrul şedinţelor care au loc zilnic.
Tranzacţiile se încheie prin strigări publice de ofertă şi cerere ale agenţilor oficiali, care se află
situaţi în jurul unui perimetru circular numit ring sau corbeille.
Momentul perfectării operaţiunii este marcat de curtieri prin expresii ca: “am cumpărat” şi
“am vândut”.
Întreaga desfăşurare a operaţiunii este controlată de către sindic, care are calitatea de şef al
curtierilor. Împreună cu comisia cotei, sindicul alcătuieşte lista încheierilor de tranzacţii, care sunt
consemnate în registrul de procese-verbale.
În bursă există 2 categorii de operaţiuni şi anume:
1) operaţiuni de bani gata(cash): livrarea mărfii este imediată sau la disponibil;
2) operaţiuni la termen: livrarea mărfii are loc la o dată ulterioară.

15
Astfel există bursa de cereale,bumbac, cafea, dar nu există o bursă a operelor de artă sau antichități.
16
Agenții de bursă, care potrivit dreptului anglo-american sunt numiți brokeri (cei care lucrează în contul unei firme,
jobberi, numiți astfel cei ce lucrează pe cont propriu; potrivit dreptului francez asemenea agenți se numesc courtieri, iar la
bursele germane borsenmakler.
17
Comitetul este denumit Commission de la Bourse, Board of Directors, Committee în Anglia sau Board of Managers în SUA.

14
 Tranzacţiile la termen pot avea un caracter efectiv sau speculativ. Operaţiunile speculative la
termen sunt de 2 feluri:
1) a la hausse, când cumpărătorul achiziţionează o marfă pe care o vinde la termenul de livrare,
cu un preţ mai mare; se speculează prin majorarea preţului.
2) a la baisse, când vânzătorul vinde o marfă pe care şi-o procură ulterior la o valoare mai
redusă, speculând prin scăderea sau micşorarea preţului.
Operaţiunile la termen se clasifică după cum urmează:
1) operaţiuni ferme, în care părţile înţeleg ca la termenul stabilit să îşi îndeplinească obligaţiile
prin încheierea unui contract.
2) operaţiuni cu primă sau reziliabile, prin care unul dintre parteneri îşi rezervă dreptul de a
rezilia contractul,plătind o sumă de bani numită primă.
3) operaţiuni facultative multiple, prin care una dintre părţi are dreptul de a dubla sau tripla
volumul tranzacţiei.
În cadrul acestor operaţiuni, cumpărătorul plăteşte un curs mai mare, iar vânzătorul vinde cu
unul mai mic; diferenţa faţă de cursul zilei se numeşte ecart.
Înainte de ziua lichidării, marfa cumpărată poate fi vândută printr-un număr de operaţiuni
repetate.La lichidare ultimul cumpărător se va adresa vânzătorului iniţial. Pentru evidenţa mărfii,se
emite un document numit filieră de către vânzătorul iniţial. Filiera este un titlu la ordin, reprezentând
o cantitate de marfă livrată la o anumită dată, transmisa prin gir sau andosare. Filiera se întocmeşte pe
loturi sau partizi de mărfuri.
Derularea contractelor are loc prin casele de lichidare de pe lângă burse. Casele de lichidare
decontează diferenţele de preţ prin cumpărătorii intermediari, stabilind profiturile şi pierderile.
Corner-ring-ul este o operaţiune de speculaţie folosită de cumpărătorul a la hausse. La
termenele convenite, vânzătorii pot să nu îşi îndeplinească obligaţiile de livrare, dacă cumpărătorii se
unesc şi achiziţionează prin intermediari anumite mărfuri disponibile. Astfel, preţurile sunt stabilite de
cumpărătorii a la hausse. O atare operaţiune necesită importante mijloace financiare. Ele se obţin prin
reunirea cumpărătorilor a la hausse într-o asociaţie ad-hoc, ring în care sunt atrase şi instituţiile de
credit.
Operaţiunea hedging (acoperire la bursă) este o combinaţie ce îngrădeşte riscurile unei
tranzacţii reale. Pierderile care se înregistrează la bursă în urma fluctuaţiei preţurilor, pot fi acoperite
prin tranzacţii în sens opus. Astfel, această operaţiune de hedging poate fi de vânzare sau de cumpărare.

Contractele bursiere
Fluctuaţiile ample şi neanticipate ale preţurilor pe pieţelor bursiere, procesul de
dematerializare a mărfii au constituit primii pași spre tranzacţiile care au facilitat dezvoltarea
lichidităţiilor.
Principalele tipuri de contracte bursiere sunt:
- contractul spot - are ca obiect o marfă prezentă, existentă în momentul încheierii
contractului şi care urmează să fie livrată şi achitată imediat.
- contractul forward - este un acord privat de a cumpăra sau a vinde, de a livra şi respectiv
de a plăti la o anumită dată viitoare o marfă, valută sau un activ financiar la un preţ stabilit în
momentul încheierii tranzacţiei
- contractul futures - este un angajament standardizat de a cumpăra sau vinde un activ,
marfă, titlu financiar sau instrument monetar la un preţ stabilit în momentul încheierii tranzacţiei,
cu lichidarea la o dată viitoare.

15
 - contractul options- este contract între un vânzător şi un cumpărător care dau dreptul dar
nu şi obligaţia de a cumpăra sau a vinde la o anumită dată viitoare un activ, marfă, titlu financiar
sau instrument monetar, drept obţinut în schimbul plății unei prime.
Contractul spot.Contractele spot sunt contracte de vânzare-cumpărare a căror executare
are loc imediat după încheierea lor; sunt executate în termene cuprinse între 24 de ore şi 10 zile
bancare şi presupun livrarea obligatorie a mărfii. Marfă care stă la baza contractului spot este:la
vedere (adică există); disponibilă (nu e grevată de vreo obligaţie; de exemplu, gajul); prezentă (se
afla într-un depozit agreat de bursă). Preţul de execuţie al contractului este cel stabilit în momentul
încheierii tranzacţiei.
Contractul forward.Odată cu apariţia burselor, vânzătorii şi cumpărătorii aveau
posibilitatea de a reduce nesiguranţa preţurilor printr-o vânzare forward cash. O vânzare forward
cash sau un contract forward reprezintă o negociere privată în care vânzătorul şi cumpărătorul
convin asupra unui preţ pentru o marfă care urmează să fie livrată în viitor. Părțile au posibilitatea
de a bloca un preţ cu mult timp înaintea executării contractului şi să elimine astfel incertitudinea
cauzată de fluctuaţiile de preţ din această perioadă.
Certitudinea preţului conferă posibilitatea cumpărătorilor şi vânzătorilor să îşi anticipeze
corect veniturile viitoare.Contractul forward a ajutat la scăderea riscului schimbării preţului şi a
facilitat dezvoltarea pieţelor şi vânzarea mărfurilor.Totuşi nu a dispărut riscul ca un comerciant
(cumpărătorul mărfii) să nu-şi îndeplinească prevederile contractuale în cazul în care preţurile au
scăzut dramatic, producătorul rămânând cu mărfurile pe stoc şi fără alt cumpărător. În cazul opus,
dacă preţurile au crescut dramatic în perioada dintre contractare şi livrare, vânzătorul ar fi fost cel
tentat să nu respecte contractul, în încercarea de a vinde altcuiva la un preţ mult mai mare decât
cel care s-a stabilit în contract.
Pentru a rezolva problema garantării executării tranzacţiei, s-a dezvoltat o nouă metodă.
Fiecare participant la o tranzacţie depozitează o sumă de bani la o a treia parte, neutră. Acest lucru
dă siguranţă că fiecare parte va respecta contractul. Dacă una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile
cealaltă parte urmează să primească banii ca despăgubire pentru orice pierdere financiară.
Bursele şi-au dezvoltat standarde de calitate şi unităţi de măsură pentru fiecare marfă.
Aceasta a dus la comercializarea (vânzarea şi cumpărarea) de contracte pe titluri de marfă care
specificau cantitatea, calitatea, data scadentei şi data de livrare a unei mărfi.
Cel mai reprezentativ exemplu de contract forward folosit zilnic de către fiecare este
abonamentul la un ziar, pentru care se percepe preţul convenit anterior pe toată durata valabilității
abonamentului (contractului). Există câteva avantaje ale contractelor forward. Pe lângă avantajele
evidente, cum sunt cunoaşterea exactă a sumei şi cantităţii pe care urmează să o primească, a
nivelului calitativ şi a momentului livrării,certitudinea preţului este importantă deoarece un
cumpărător îşi va cunoaşte costurile anticipat,iar vânzătorul îşi va cunoaşte veniturile
dinainte.Certitudinea preţului da posibilitatea cumpărătorilor şi vânzătorilor să-şi anticipeze corect
veniturile viitoare.
Contractele futures.Contractele forward standardizate s-au transformat în contracte
futures. Persoanele fizice sau juridice pot executa tranzacţii futures chiar dacă nu au intenţia de a
face sau de a primi livrarea. Deoarece contractele futures sunt standardizate, ele pot fi transmise
de mai multe ori. Este necesară o metodă pentru a intersecta ultimul vânzător cu ultimul
cumpărător.
Operaţiunile de compensare ale casei de clearing a bursei au ajuns să înregistreze toate
tranzacţiile şi livrarea documentelor de la vânzători la cumpărători.Această operaţiune facilitează
şi compensarea contractelor futures deoarece ele erau standardizate şi se puteau schimba între

16
ele18. Posibilitatea de compensare este o caracteristică fundamentală a comerţului futures. Numai
aproximativ 2% din totalul contractelor futures au ca rezultat o livrare fizică. O altă funcţie
esenţială a casei de compensaţie este aceea de a se interpune între vânzător şi cumpărător la fiecare
tranzacţie. În realitate, un vânzător vinde casei de compensaţie, iar cumpărătorul cumpăra de la
casa de compensaţie. Aceasta conferă integritate tuturor tranzacţiilor.
Elementele contractului futures sunt: simbolul contractului, unitatea de tranzacţionare,
cotaţia, variaţia minimă de preţ (tick-ul), limitele de variaţie zilnică a preţului, lunile de livrare,
ultima zi de tranzacţionare, ultima zi de livrare şi programul de tranzacţionare.
Standardizare contractelor şi crearea funcţiei de compensare au mărit eficienţa pieţei,
permiţând o piaţă mult mai lichida (una în care tranzacţiile să fie executate la preţul specificat sau
la unul apropiat), oricine putând să intre şi să iasă rapid din piaţă. Cu cât preţul a mai rapid
determinat şi piaţa e mai lichidă, cu atât ea devine mai eficientă.
Contractele futures (alături de opţiuni) sunt titluri financiare derivate. Ele dau naştere unor
obligaţii contractuale ce pot fi stinse în două moduri: la scadenţă, prin livrare fizică, cash sau plată
diferenţelor şi până la scadenţă, prin lichidarea lor la bursă.
Evenimentele externe pot influenţa volatilitatea preţului. Formarea burselor specializate a
ajutat la stabilizarea marilor fluctuaţii de preţ, fluctuaţii datorate alternantei surplusurilor de oferta,
cu momentele de criză. Totuşi în ciuda acţiunilor întreprinse pentru stabilizarea preţurilor
mărfurilor, alţi factori puteau destabiliza cotaţiile.
Fenomenele naturale (seceta, inundaţiile, îngheţurile, insectele) puteau influenţa oferta de
produse agricole. Războaiele pot face ca valutele multor ţări să fie mai riscante şi cu o valoare mai
scăzută pe pieţele monetare ale lumii.
Pieţele futures ajuta la controlarea riscului. Atunci când o firmă, industrie sau sector
comercial folosesc efectiv pieţele futures, ele nu fac altceva decât să-şi controleze riscul, care este
un element al fiecărei afaceri. Aceasta se traduce prin costuri mai reduse pentru consumatori,
pentru că o firmă bine condusă, de obicei poate să-şi aducă pe piaţa produsele sau serviciile la
preţuri reduse, având costuri mai mici. Cu cât sunt mai puţine riscurile pe care trebuie să şi le
asume o firmă, cu atât preţul final necesar pentru a obţine profit poate fi mai mic. Aceasta ilustrează
cel mai bine sistemul de liberă iniţiativă, iar pieţele futures joacă un rol vital în acest proces.
Pieţele futures sunt o parte a scenei afacerilor internaţionale. Folosite cu pricepere pieţele
futures pot constitui un rol important în modul de a face afaceri. Cadrul organizatoric al pieţei
futures cuprinde instituţiile ce servesc direct această piaţă: bursa, firmele de brokeraj (agenţiile
bursiere), casa de compensaţie, precum şi reglementarea legală a desfăşurării tranzacţiilor pe
aceste pieţe. Dezvoltarea cadrului organizatoric al unei pieţe contribuie la eficientizarea acesteia
prin îmbunătăţirea informaţiei de piaţă şi prin reducerea costurilor tranzacţiilor.
Cea mai importantă componenta rămâne instituţia bursei. Aceasta nu se angajează ca parte
în tranzacţiile spot, forward sau futures ci funcţia ei primordială este de a crea un cadru eficient în
care să acţioneze liber forţele pieţei, prin asigurarea următoarelor servicii şi facilităţi:
-un spaţiu fizic adecvat desfăşurării tranzacţiilor, care să răspundă particularităţilor
mecanismului de licitaţie prin strigare deschisă sau de tranzacţionare computerizată;

18
De exemplu, o persoană care a cumpărat un contract futures poate să-l vândă eliminându-şi astfel poziţia deschisă
de la agenţia de brokeraj la care a deschis contul de marjă. Compensarea a creat oportunitatea ca cei care doresc să
execute contractul.

17
 - o reţea de telecomunicaţii eficienta care să asigure diseminarea instantanee pe plan naţional
a informaţiilor privind preţurile şi volumul de tranzacţii din cadrul bursei respective, precum şi
accesul facil la aceste informaţii;
- o înregistrare rapidă şi exactă a tranzacţiilor din incinta bursei, sistemele de marjă şi
compensare eficiente, astfel încât participanţii la tranzacţii să poată realiza profiturile aferente
poziţiilor lor futures;
- regulamente de funcţionare care să asigure condiţii egale şi corecte de participare la aceste
pieţe;
- lansarea de contracte futures viabile, crearea şi introducerea de noi contracte, concomitent cu
renunţarea la cele ce nu mai prezintă interes.
Întrucât pe piaţa bursieră mecanismele şi procedeele prin care aceştia acţionează sunt
specifice, hedgerii şi speculatorii sunt recunoscuţi prin poziţia de pe care acţionează.De remarcat
că pe piaţa futures şi cu opţiuni nu au acces direct decât cei care sunt membri ai bursei, care,prin
reprezentanţii lor (brokeri de ring, deckeri, runneri, agenţi de bursă), acţionează la ordinele
clienţilor şi pot determina prin sfaturile şi opiniile lor direcţii de acţiune, deci ar putea influenţa
într-o oarecare măsură piaţă.Pentru a preveni aceste situaţii, regulamentele conţin măsuri contra
oricăror manipulărilor. Pe toate pieţele există reglementări precise dictate de necesitatea
transparenței operaţiunilor bursiere.
Pieţele futures s-au dezvoltat rapid şi reprezintă cele mai competitive pieţe existente în
practică, îndeplinind funcţii economice şi sociale de mare importanţă.Contractele futures sunt
angajamente de a vinde sau cumpăra marfă,valută,indice financiar, având cantitatea, calitatea,
scadența şi modalitatea de lichidare/livrare standardizate.
Contractul futures are o dată scadentă până la care poate fi tranzacţionat în ring. Vânzătorii
şi cumpărătorii pot iniţia operaţiunile adecvate dând brokerilor ordine de vânzare sau de
cumpărare, prin care sunt specificate preţul, cantitatea, data scadentei şi termenul de valabilitate al
ordinului.
Contractele options.Opţiunile care fac obiectul tranzacţionării în ringurile bursei, sunt
contracte standardizate care dau cumpărătorului dreptul dar nu şi obligaţia de a cumpăra sau vinde
contractul futures suport la un preţ prestabilit, numit preţ de exercitare pe perioada de valabilitate
a contractului. Pentru dreptul dobândit cumpărătorul trebuie să plătească vânzătorului în momentul
încheierii tranzacţiei o sumă de bani numită prima. Vânzătorul se obliga să vândă sau să cumpere
contractul futures de la baza opţiunii la preţul de exercitare dacă opţiunea este exercitată de
cumpărătorul său.
Există două tipuri distincte de opţiuni: put şi call. Prin cumpărarea unei opţiuni put se obţine
dreptul de a lua o poziţie short pe contractul futures suport. Cumpărarea unei opţiuni call dă dreptul
la o poziţie long pe contractul futures de la baza opţiunii.
Opţiunile call şi put sunt contracte complet separate, distincte şi oferă drepturi diferite. Ele
nu sunt părţi opuse ale aceleiaşi tranzacţii. Orice opţiune put are un cumpărător şi un vânzător; la
fel şi opţiunea call.

18