Unitatea de învățare 8 - Contractul de vânzare internațională de mărfuri (partea I)

Obiectivele unității de învățare 8

După studiul acestei unități de învățare, studenții vor reuși să cunoască:

• domeniul de aplicare al Convenției de la Viena privind contractele de vânzare

internațională de mărfuri (CVIM);

• dispozițiile generale ale CVIM;

• regulile de formare a contractului conform CVIM.

Capitolul I – Considerații generale referitoare la Convenția de la Viena privind

contractele de vânzare internațională de mărfuri

§1. Contractul de vânzare comercială internaţională constituie o specie a contractului

de vânzare care se distinge prin elementele de comercialitate și extraneitate.
Pentru această categorie de contracte există o reglementare specială, respectiv Convenţia
Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţionala de mărfuri, adoptata la Viena la
11 aprilie 1980 („Convenţia de la Viena” sau „CVIM”), ratificată de România prin Legea nr.
24/1991.
CVIM reprezintă unul din demersurile încununate de succes în materia unificării
dreptului privat. Convenția de la Viena constituie un remarcabil compromis între
reglementările principalelor sisteme de drept ale lumii, respectiv între sistemul anglo-saxon şi
cel romanist. Concepțiile sistemului de drept anglo-saxon se regăsesc, mai ales, în ceea ce
priveşte conţinutul şi executarea contractului, iar cel romanist, în ceea ce priveşte formarea
contractului1.

Secțiunea I – Domeniul de aplicare al CVIM

Subsecțiunea I -Domeniul de aplicare temporal al CVIM (ratione temporis)

1
D.A. Sitaru, C.P. Buglea, Ș.Al. Stănescu, Dreptul comerțului internațional. Partea Specială, Universul Juridic,
București, 2007, p.7.
 §2. Convenţia a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1988, numărând, actualmente, peste 90
de state membre2.
Din punct de vedere temporal, dispozițiile privind formarea contractului se aplică numai
propunerilor de a contracta intervenite după intrarea în vigoare faţă de statele contractante3.
În ceea ce priveşte efectele contractului de vânzare internațională, CVIM reglementează
contractele încheiate după intrarea în vigoare a Convenției de la Viena faţă de statele
contractante4. Se respectă, astfel, principiul neretroactivităţii aplicării CVIM5.

Subsecțiunea II - Domeniul de aplicare personal (ratione personae)

§3. Conform art. 1 alin. (1) CVIM: „Prezenta convenție se aplică contractelor de
vânzare de mărfuri între părți care își au sediul în state diferite:
a) când aceste state sunt state contractante; sau
b) când normele de drept internațional privat conduc la aplicarea legii unui stat
contractant.”
Așadar, Convenţia de la Viena „se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părţi
care își au sediul în state diferite”, condiţie comună celor două criterii de aplicare personală a
CVIM6.
§4. În primul rând, Convenţia de la Viena se aplică între părţi care îşi au sediul în state
diferite când aceste state sunt „state contractante”.
„State contractante” sunt toate acelea care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la
Convenţie, conform art. 91 CVIM7.

2
O absență notabilă este reprezentată de Marea Britanie. Pe această temă, a se vedea, S. Moss, Why the United
Kingdom has not ratified the CISG, The Journal of Law and Commerce, Vol. 25, no. 1, 2005-2006. p. 483 și
urm.
3
Art. 100 alin. (1) CVIM.
4
art. 100 alin. (2) CVIM
5
D.A. Sitaru, C.P. Buglea, Ș.Al. Stănescu, op. cit., p. 8.
6
Așa cum art. 1 alin. (2) CVIM prevede expres, pentru a funcţiona criteriul sediului părţilor în state contractante
diferite este necesar ca împrejurarea să fie cunoscută de către părţi, cel mai târziu la momentul încheierii
contractului. Această stare poate să rezulte din contract, din tranzacţii anterioare între părţi, din informaţii
furnizate de ele în orice moment anterior încheierii sau cu ocazia încheierii contractului. Această restricție
vizează în special contractele încheiate de un mandatar în privința căruia cocontractantul nu are niciun motiv să
creadă că acționează pe seama unei persoane stabilite în străinătate - M. Audit, S. Bollée, P. Callé, Droit du
commerce international et des investissements étrangers, 2e édition, LGDJ, Paris, 2016, p. 311.
Conform art. 1 alin. (3) CVIM: „Nici naționalitatea părților, nici caracterul civil sau comercial al părților
contractului nu sunt luate în considerare pentru aplicarea prezentei convenții.”
7
În acest context, trebuie să avem în vedere rezervele din art. 93 și art. 94 CVIM.
Conform art. 94 alin. (1) CVIM: „Două sau mai multe state contractante care, în materiile cârmuite de prezenta
convenție, aplică norme de drept identice sau apropiate pot să declare, în orice moment, că nu se va aplica
 Art. 1 (1) lit. a) CVIM se va aplica numai dacă instanța sesizată aparține unui stat
contractant. Acest aspect nu este expres menționat, dar o instanță a unui stat care nu este parte
la CVIM nu se va raporta la această prevedere, întrucât nu face parte din normele de drept pe
care este obligată să le utilizeze8.
§5. În al doilea rând, Convenţia de la Viena este incidentă în cazul contractelor de
vânzare de mărfuri între părţi care îşi au sediul în state diferite, atunci „când normele de drept
internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant”9.
Art. 1 alin. (1) lit. b) CVIM va interveni indiferent dacă instanța sesizată este sau nu cea
a unui stat contractant. Altfel spus, prevederea va produce efecte și în cazul în care
judecătorul provine dintr-un stat care nu a ratificat CVIM. Respectiva instanță va aplica
propriile norme conflictuale pentru a desemna legea aplicabilă vânzării. Dacă această din
urmă lege va fi cea unui stat parte la CVIM, contractul va fi guvernat de CVIM10.
Ca atare, CVIM va guverna vânzarea internațională în situația în care norma de drept
internaţional privat a ţării forului care nu este parte la CVIM (spre exemplu, Marea Britanie)
trimite, prin punctul său de legătură, la sistemul de drept al unui stat contractant (spre
exemplu, România), chiar și atunci când niciuna dintre părţi nu îşi are sediul pe teritoriul unui
stat contractant11.
Atât timp cât Convenţia nu distinge, rezultă că este admisibilă orice legătură a normei
conflictuale, atât una subiectivă, constând în voinţa părţilor, cât şi un punct de legătură
obiectiv12.
§6. Pe lângă aceste ipoteze, CVIM va reglementa contractul de vânzare și atunci când
părțile fac o alegere expresă în acest sens, chiar dacă normele de drept internațional privat
trimit la un sistem de drept al unui stat necontractant. Într-o astfel de ipoteză, dispozițiile
CVIM vor avea forța unor clauze contractuale, iar judecătorul va trebui să verifice în ce

convenția contractelor de vânzare sau formării lor, dacă părțile își au sediul în aceste state. Astfel de declarații
pot fi făcute împreună sau pot fi unilaterale și reciproce.” Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda și Islanda au
declarat că CVIM nu se va aplica vânzărilor în care părțile își au sediul în unul din aceste state. - M. Audit, S.
Bollée, P. Callé, op.cit., p. 312.
8
P. Huber, A. Mullis, The CISG. A new textbook for students and practitioners, Sellier European Law
Publishers, 2007, p. 51.
9
Art. 95 CVIM permite statelor să declare că nu doresc să fie ținute de către dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. b)
CVIM: „Orice stat poate declara, în momentul depunerii instrumentelor sale de ratificare, acceptare, aprobare
sau de aderare că nu va fi legat de alin. b) al paragrafului 1 al art. 1 al prezentei convenții.” SUA, China,
Cehia, Slovacia sau Singapore au formulat asemenea declarații - M. Audit, S. Bollée, P. Callé, op.cit., p. 312.
10
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 53.
11
D.A. Sitaru, C.P. Buglea, Ș.Al. Stănescu, op. cit., p.8.
12
Ibidem.
măsură normele imperative din legea aplicabilă pe fond permit utilizarea regulilor din
Convenția de la Viena13.
§7. Caracterul dispozitiv al CVIM. Conform art. 6 CVIM: „Părțile pot să excludă
aplicarea prezentei convenții sau, sub rezerva dispozițiilor art. 12, să deroge de la oricare
din dispozițiile sale sau să le modifice efectele.”
Acordul părților prin care exclud aplicarea CVIM poate fi expres sau implicit. Atunci
când părţile îşi au sediul în state care sunt parte la CVIM, dar prevăd expres că lex contractus
este legea unui stat care nu este parte la CVIM, Convenţia este înlăturată de la aplicare de o
manieră implicită.
Dacă părțile au desemnat legea unui stat parte la CVIM, o asemenea alegere poate avea
două semnificații. Pe de-o parte, aceasta ar putea înseamna că părțile au dorit aplicarea
dreptului comun al statului desemnat (adică nu a CVIM). Pe de altă parte, alegerea ar putea
viza toate normele din statul respectiv aplicabile vânzării internaționale de mărfuri (inclusiv
CVIM). Opinia majoritară consideră această a doua variantă drept soluția corectă în
interpretarea voinței părților14.
Acordul părților pentru excluderea CVIM nu presupune și desemnarea unei legi
aplicabile în locul acesteia. Părțile se pot limita la o declarație negativă în privința neaplicării
CVIM15. În acest caz, normele conflictuale ale forului vor indica lex contractus.
§8. Lipsa unui sediu sau deținerea mai multor sedii. Am observat mai sus că sediul
este esențial pentru a stabili dacă un contract intră sau nu în sfera de incidență a CVIM.
Convenția de la Viena prevede și ce se întâmplă atunci când partea nu are sediu sau
deține mai multe sedii.
Astfel, în lipsa sediului, punctul de legătură relevant este reprezentat de reședința
obișnuită16. Trebuie avut în vedere că această noțiune trebuie interpretată autonom, iar nu prin
referire la interpretările date de dreptul intern al vreunuia din statele contractante.
Dacă o parte are mai multe sedii, se ia în considerare sediul care are cea mai strânsă
legătură cu contractul și executarea sa, ținând seama de circumstanțele cunoscute sau avute în
vedere de către părți în orice moment înainte de încheiere sau cu ocazia încheierii
contractului.

13
M. Audit, S. Bollée, P. Callé, op. cit., p. 313.
14
P. Huber, A. Mullis, op. cit., pp. 63-64.
15
Ibidem, p. 62.
16
Art. 10 lit. b) CVIM.
 Subsecțiunea III - Domeniul de aplicare material (ratione materiae)

§9. Din punct de vedere material, Convenţia se aplică contractului de vânzare

internaţională de mărfuri: „Sunt considerate vânzări, contractele de furnizare de mărfuri ce
urmează a fi fabricate sau produse”.
Convenţia de la Viena nu defineşte noţiunea de „marfă”. Totuși, este unanim acceptat că
CVIM se aplică pentru vânzarea de bunuri mobile corporale17.
§10. CVIM prevede expres că nu se aplică anumitor tipuri de vânzări. Astfel, conform
art. 2 CVIM, reglementarea nu cârmuiește vânzările:
a) de mărfuri cumpărate pentru folosinţa personală, familială sau casnică în afară de
cazul în care vânzătorul, în orice moment înainte sau cu ocazia încheierii contractului, nu a
știut sau nu s-a considerat că ştie că aceste mărfuri erau cumpărate pentru o astfel de folosinţă;
altfel spus, CVIM se aplică numai în cazurile în care cumpărătorul a achiziționat bunurile în
scop profesional;
b) la licitație18;
c) de bunuri aflate sub sechestru sau efectuate de o autoritate judiciară;
d) de valori mobiliare (acţiuni19, obligaţiuni), de efecte de comerţ (cambie, bilet la ordin,
cec, conosamentul) şi monede (operaţiunile de schimb valutar);
e) de nave, vapoare, aeroglisoare şi aeronave;
f) de electricitate – vânzarea de electricitate se realizează pe piețe speciale, aflate sub
controlul Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE);
§11. Conform art. 3 alin. (1) CVIM, sunt considerate vânzări contractele de furnizare de
mărfuri ce urmează a fi fabricate sau produse, în afară de cazul în care partea care le comandă
furnizează o parte esențială din elementele materiale necesare acestei fabricări sau produceri.
În legătură cu acest text, două clarificări se impun.
În primul rând, trebuie definit conceptul de „materiale necesare pentru fabricare sau
producție”. Materiile prime necesare pentru producție vor intra în această categorie, în timp ce

17
A se vedea, e.g., P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 41; M. Audit, S. Bollée, P. Callé, op. cit., p 309. Un autor
arată că în practică, prevederile CVIM s-au aplicat și unor contracte care nu sunt de vânzare internațională, cum
ar fi contractul de lohn – D.M. Șandru, Interpretarea şi aplicarea Convenţiei Naţiunilor Unite asupra
contractelor de vânzare internaţională de mărfuri în România, Revista Română de Arbitraj nr. 4/2017.
18
Acestea sunt supuse, de principiu, unor reguli speciale, de cele mai multe ori cu caracter imperativ. CVIM nu
se aplică unei astfel de vânzări întrucât cumpărătorul, neputând fi identificat decât în momentul adjudecării, nu
se poate cunoaşte până în acel moment dacă operaţiunea are sau nu caracter internaţional - D.A. Sitaru, C.P.
Buglea, Ș.Al. Stănescu, op. cit., p. 13.
19
De aici rezultă că vânzarea unei întreprinderi printr-o operațiune de tip share deal iese din sfera de aplicare a
CVIM.
când elementele accesorii, precum materialele utilizate pentru ambalarea produselor, nu se vor
încadra20.
În al doilea rând, noțiunea de „parte esențială” trebuie apreciată in concreto, în funcție de
particularitățile fiecărei spețe. Mai multe criterii au fost sugerate pentru a fi utilizate alternativ
sau cumulativ: valoarea economică a contribuției „cumpărătorului”, volumul acesteia,
importanța contribuției pentru obținerea produsului final21.
§12. Conform art. 3 alin. (2) CVIM, Convenția de la Viena nu reglementează convențiile
în care partea preponderentă a obligației părții care furnizează mărfurile constă în furnizarea
manoperei sau a altor servicii22. Ca atare, contractele în care „vânzătorul” doar realizează
anumite prestații asupra bunurilor „cumpărătorului”, cum ar fi, spre exemplu, repararea unei
mașinării sau rafinarea petrolului, nu vor intra în sfera de aplicare a CVIM23.
Această prevedere va fi incidentă atunci când avem un contract (negotium) în care se
îmbină obligația de a furniza bunuri cu cea de a presta un anumit serviciu. Dacă, pe de altă
parte, există două contracte separate, unul privitor la bunuri, iar altul pentru servicii,
contractul de vânzare va fi guvernat de către CVIM, iar contractul de prestare de servicii va
intra sub normele specifice din lex causae24.
Pentru a identifica prestația preponderentă, se impune o comparație a valorii economice a
bunurilor cu valoarea economică a serviciului prestat25. Testul valorii economice impune o
apreciere in concreto a fiecărui raport juridic în parte și ar trebui întotdeauna conjugat cu
intenția părților, ceea ar putea conduce la rezultate diferite de cele bazate pe o abordare pur
matematică26.
§13. Aspecte nereglementate de CVIM. CVIM nu cârmuieşte toate aspectele privind
contractul de vânzare internaţională de mărfuri.
Astfel, Convenția de la Viena nu reglementează, conform art. 4 CVIM:
a) Validitatea contractului, a vreuneia din clauzele sale și, cu atât mai puțin, cea a
uzanţelor27.

20
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 44.
21
Ibidem, pp. 44-45.
22
Art. 3 alin. (2) CVIM.
23
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 44.
24
Ibidem, p. 46.
25
Ibidem, p 46.
26
Ibidem, p. 47.
27
În cazul în care cumpărătorul este determinat să încheie contractul prin manopere frauduloase, opinia
majoritară este că remediile de drept comun vor fi incidente (chiar și atunci când frauda privește caracteristicile
bunurilor în cauză) întrucât vânzătorul care acționează prin fraudă nu merită să beneficieze de protecția oferită
de CVIM - Ibidem, p. 23.
 b) Efectele pe care contractul poate să le aibă asupra proprietăţii mărfurilor vândute.
Problema transferului proprietății asupra bunurilor către cumpărător nu va fi guvernată de
prevederile convenției, ci de lex causae28.
Totodată, CVIM nu se aplică în cazul răspunderii vânzătorului pentru decese sau leziuni
corporale cauzate oricui de către mărfuri29. Scopul acestei prevederi este de a evita conflictele
ce ar fi putut apărea între CVIM și dispozițiile din diferitele sisteme de drept în privința
răspunderii pentru produse defectuoase30.
CVIM nu conține dispoziții privitoare la prescripție. Există o reglementare internațională
distinctă, anume Convenția asupra prescripției în materia vânzării internaționale de mărfuri
din 1974, pe care o vom analiza puțin mai târziu.
Totodată, compensația nu este guvernată de dispozițiile CVIM. Aceasta este o cauză de
stingere a obligațiilor al cărei regim juridic trebuie determinat pornind de la normele de drept
internațional privat ale forului31.

Temă de reflecție 8.1

Cum identificăm normele juridice aplicabile aspectelor care nu sunt reglementate de CVIM?

Secțiunea II – Dispoziții generale ale CVIM

§14. Interpretarea CVIM. CVIM conține o serie de reguli de interpretare a contractelor

de vânzare internaţională de mărfuri.
Conform art. 7 alin. (1) CVIM, interpretarea Convenţiei se va face ţinând cont de
caracterul său internaţional şi de necesitatea de a promova aplicarea sa uniformă, precum și de
a asigura respectul bunei-credinţe în comerţul internaţional.
§15. Observăm trei repere oferite de acest text de lege.
Primul vizează caracterul internațional al reglementării. CVIM trebuie interpretată în mod
autonom. Aceasta înseamnă că termenii și conceptele din convenție nu trebuie privite ca
având același înțeles precum cei din dreptul comun32. Bineînțeles, rezultatul interpretării

28
Ibidem, p. 25.
29
Art. 5 CVIM.
30
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 25.
31
Ibidem, p. 30.
32
Ibidem, p. 7.
autonome a conceptelor din convenție poate conduce la același sens al noțiunii precum cel din
dreptul comun33.
Al doilea reper vizează nevoia de uniformitate în aplicarea CVIM. De aceea, în mod
ideal, instanțele ar trebui să aibă în vedere jurisprudența și doctrina străină34.
Al treilea reper este cel al respectării bunei-credințe în comerțul internațional. Buna-
credință poate influența interpretarea concretă a unei prevederi în momentul în care celelalte
metode de interpretare oferă concluzii contradictorii35. Cu toate acestea, impactul practic pe
care îl poate avea buna-credință pe planul interpretării contractului va fi mai degrabă unul
redus36.
Desigur, și alte alte aspecte pot prezenta utilitate pentru interpretarea dispozițiilor CVIM,
cum ar fi istoria negocierilor și dezbaterilor care au precedat adoptarea CVIM, scopul
prevederii, încadrarea normei în ansamblul textului convenției (interpretarea sistematică)37.
Art. 7 alin. (2) CVIM prevede că problemele privind materiile cârmuite de Convenţia de
la Viena care nu sunt rezolvate în mod expres de către aceasta vor fi reglementate potrivit cu
principiile generale din care ea se inspiră sau, în lipsa acestor principii, în conformitate cu
legea aplicabilă în temeiul normelor de drept internaţional privat. Ca atare, ori de câte ori nu
avem altă opțiune, vom recurge la lex causae38.
§16. Art. 8 alin. (1) CVIM stabilește că indicaţiile şi celelalte manifestări de voinţă ale
unei părţi trebuie interpretate după intenţia acesteia, când cealaltă parte cunoştea sau nu putea
să ignore această intenţie.
Teza finală a prevederii stabilește că intenția părții prezintă relevanță în doar două
situații. În primul rând, în momentul în care cealalată parte a cunoscut-o. Ca atare, atunci când
părțile dau același sens unui termen, deși în mod obiectiv, au folosit noțiunea greșită, intenția
lor va prevala39. În al doilea rând, vom aplica art. 8 alin. (1) CVIM atunci când partea nu
putea să ignore intenția partenerului contractual. Avem de-a face în acest caz cu un standard
obiectiv40.

33
Ibidem.
34
Ibidem, p. 8.
35
Ibidem.
36
Ibidem.
37
Limbile oficiale ale Convenției sunt araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola, cu o preferință pentru
limba engleză, întrucât este cea în care s-au purtat dezbaterile legate de adoptarea CVIM. - Ibidem, p. 9.
38
Această ultimă soluție aduce în mod inevitabil atingere dezideratului de unificare a soluțiilor în materia
vânzării internaționale de mărfuri. - M. Audit, S. Bollée, P. Callé, op.cit., p. 316.
39
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 12.
40
Ibidem.
 §17. În măsura în care niciunul din criteriile de mai sus nu se dovedește util, art. 8 alin.
(2) CVIM recomandă să ne raportăm la semnificaţia pe care o persoană rezonabilă, cu aceeaşi
pregătire, aflată în aceeaşi situaţie, ar fi acordat-o manifestării de voință41.
Pentru determinarea intenţiei unei părţi sau a ceea ce ar fi înţeles o persoană rezonabilă,
trebuie să se ţină seama de circumstanţele pertinente, îndeosebi de negocierile care au avut loc
între părţi, de obişnuinţele care s-au stabilit între ele, de uzanţe şi de întregul comportament
ulterior al părţilor42.
§18. Uzanțele în Convenția de la Viena. Părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au
consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele43.
Mai mult, exceptând situația în care au prevăzut contrariul, părţile sunt considerate că s-
au referit în mod tacit în contract şi pentru formarea sa, la orice uzanţă pe care o cunoşteau
sau ar fi trebuit să o cunoască şi care, în comerţul internaţional, este larg cunoscută şi în mod
regulat respectată de către părţile la contracte de acelaşi tip, în ramura comercială avută în
vedere44.
Existența uzanței, ca practică socială, va reprezenta o chestiune de fapt. Sarcina probei va
reveni, ca regulă, celui care o invocă45.
§19. Forma contractului de vânzare. În privinţa formei contractului de vânzare,
Convenţia de la Viena aplică principiul consensualismului: „Contractul de vânzare nu trebuie
să fie încheiat, nici constatat în scris și nu este supus nici unei alte condiții de formă. El poate
fi probat prin orice mijloace, inclusiv prin martori.”46
Tot astfel, Convenţia precizează faptul că un contract poate fi modificat sau reziliat prin
acordul amiabil al părţilor47.
§20. Regula consensualismului nu este absolută, putând comporta derogări. Conform art.
96 CVIM, orice stat contractant poate în orice moment să declare, în conformitate cu art. 12
CVIM48, că orice dispoziție care autorizează altă formă decât forma scrisă pentru încheierea

41
Întrucât va fi greu de probat intenția reală a părții (în absența unei voințe comune a acestora), art. 8 alin. (2)
CVIM va fi mai relevant în practică decât art. 8 alin. (1) CVIM - Ibidem, p. 13.
42
Art. 8 alin. (3) CVIM.
43
Art. 9 alin. (1) CVIM.
44
Art. 9 alin. (2) CVIM.
45
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 18.
46
Art. 11 CVIM.
47
Art. 29 CVIM.
48
Art. 12 CVIM: „Orice dispoziție a art. 11, a art. 29 sau a părții a II-a a prezentei convenții, care autorizează
altă formă decât forma scrisă, fie pentru încheierea sau pentru modificarea ori rezilierea pe cale amiabilă a
unui contract de vânzare, fie pentru orice ofertă, acceptare sau altă manifestare de intenție, nu se aplică decât
unui contract de vânzare, sau pentru orice ofertă, acceptare sau o altă manifestare de intenție,
nu se aplică atunci când una din părți își are sediul în respectivul stat.
§21. Conform art. 13 CVIM, termenul înscris cuprinde, de asemenea, comunicările
adresate prin telegramă sau prin telex.
Având în vedere momentul la care Convenția de la Viena a fost adoptată, nu trebuie să
surprindă absența unei referiri la metodele actuale de comunicare, precum faxul sau e-mail.
Apreciem că se impune o interpretare flexibilă a acestei prevederi care să permită ca faxul sau
e-mailul să îndeplinească cerința existenței unui înscris49.
§22. Proba contractului. În ceea ce priveşte proba contractului, CVIM consacră
principiul libertăţii probei, în sensul că acesta poate fi probat prin orice mijloace, inclusiv prin
martori. Administrarea probelor se va face în conformitate cu regulile lex fori50.
§23. Modificarea contractului. Principul consensualismului guvernează și eventualele
modificări ale contractului de vânzare internațională de mărfuri51.
Atunci când contractul, în sensul de instrumentum, conține o dispoziție care stipulează că
orice modificare trebuie făcută în scris (clauza „fără modificări verbale”), convenția nu poate
fi încheiată într-o altă formă52.
Totuși, comportamentul unei părți poate împiedica invocarea unei astfel de dispoziții,
conform tezei finale a art. 29 alin. (2) CVIM. Spre exemplu, A îi sugerează pe cale verbală lui
B modificarea contractului (care include clauza „fără modificări verbale”), iar acesta din
urmă o acceptă, executând contractul în sensul modificării sugerate. În acest caz, A nu se va
putea prevala de clauza din contract care interzicea modificările pe cale verbală pentru a cere
executarea prestației astfel cum fusese agreată inițial53.

dacă una din părți are sediul într-un stat contractant care a făcut o declarație în conformitate cu art. 96 din
prezenta convenție. Părțile nu pot deroga de la prezentul articol, nici să-i modifice efectele.”
49
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 39.
50
„Administrarea probelor în procesul civil internațional este guvernată de legea română.” – art. 1090 alin. (5)
C. proc. civ.
51
Art. 29 alin. (1) CVIM. Prin modul în care este sistematizată reglementarea, art. 11 CVIM este limitat la
încheierea efectivă a contractului, iar art. 29 CVIM este limitat la dispozițiile privind efectele vânzării. Totuși,
luate împreună, cele două prevederi conturează un principiu general conform căruia nicio declarație făcută în
condițiile CVIM nu va fi, de principiu, supusă vreunei cerințe de formă. - P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 37.
52
Teza inițială a art. 29 alin. (2) CVIM.
53
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 103.
 Capitolul II - Formarea contractului conform CVIM

Formarea contractului este reglementată în Partea a II-a a CVIM și se referă la acordul de

voințe al părților, privit din perspectiva mecanismului tradițional al ofertei și acceptării
ofertei. Primele patru articole reglementează oferta, în timp ce următoarele cinci se referă la
acceptare. Ultimele două articole stabilesc momentul încheierii contractului, respectiv
momentul la care o comunicare este considerată a fi ajuns la destinatar.

Secțiunea I - Oferta de a contracta

§24. Conform art. 14 alin. (1) CVIM, teza inițială: „O propunere de încheiere a unui
contract adresată uneia sau mai multor persoane determinate constituie ofertă, dacă este
suficient de precisă și denotă voința autorului ei de a se angaja în caz de acceptare.”
Așadar, două condiții trebuie să fie îndeplinite pentru a fi în prezența unei oferte:
• Autorul să intenționeze să se oblige în caz de acceptare;
• Propunerea să fie suficient de precisă;
§25. Intenția ofertantului de a se obliga. De cele mai multe ori, fermitatea propunerii
reiese din textul acesteia. Utilizarea unor termeni precum „solicităm livrarea imediată” sau
„oferim spre vânzare” ar trebui considerată ca indicând intenția ofertantului de a se angaja în
ipoteza acceptării propunerii de către persoanele vizate54.
Pe de altă parte, când oferta este făcută „fără obligație” (non-binding proposal), aceasta
va semnifica lipsa intenției de a se obliga55.
În absența unor sintagme atât de tranșante, va trebui să utilizăm criteriile de interpretare
din art. 8 CVIM.
§26. CVIM distinge între ofertă și invitația de a oferta („invitatio ad offerendum”), prin
care destinatarul comunicării este invitat să formuleze el însuși o ofertă56.
Conform art. 14 alin. (2) CVIM: „O propunere adresată unor persoane nedeterminate
este considerată numai ca o invitație de a oferta, în afară de cazul în care persoana care a
făcut propunerea nu a indicat în mod clar contrariul”.
§27. Propunerea să fie suficient de precisă. Această condiție impune ca elementele
esențiale al unui viitor contract („esentialia negotii”) să existe în conținutul comunicării, astfel
încât, dacă propunerea este acceptată, să poată fi încheiat contractul57.

54
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 71.
55
Ibidem.
56
Ibdidem.
 Conform art. 14 alin. (1) CVIM, teza finală, „O propunere este suficient de precisă în
cazul în care denumește mărfurile și, expres sau implicit, stabilește cantitatea și prețul sau dă
indicații care permit să le determine”.
Pentru a fi în prezența unei oferte, trebuie ca propunerea să indice mărfurile și cantitatea.
Dacă vânzătorul doar fixează prețul, fără a preciza și cantitatea, propunerea nu constituie o
ofertă în sensul dat noțiunii de CVIM58.
Spre exemplu, în practică, o ofertă de cumpărare pentru trei camioane cu ouă a fost
considerată ca suficient de precisă. Deși cantitatea concretă de marfă nu era menționată,
interpretarea rezonabilă era că oferta avea în vedere camioane încărcate în integralitate. Ca
atare, instanța a considerat că a fost implicit determinată cantitatea avută în vedere: numărul
de ouă necesar pentru a umple trei camioane59.
Chiar dacă art. 14 alin. (1) CVIM nu face referire la calitatea mărfii, este posibil ca oferta
să nu fie considerată precisă în cazul bunurilor care sunt disponibile în standarde diferite de
calitate sau pe mai multe mărimi60.
Totodată, pot exista situații în care îndeplinirea cerințelor din art. 14 alin. (1) CVIM să nu
conducă la o propunere suficient de precisă. Un acord expres al părților, trimiterea la uzanțe
sau la înțelegeri anterioare poate impune ca oferta să conțină mențiuni suplimentare asupra
cărora părțile să se pună de accord, cum ar fi, spre exemplu, momentul și locul livrării61.
§28. Corelarea cu art. 55 CVIM. Art. 14 impune ca prețul să fie determinat sau
determinabil. Dar, pe de altă parte, conform art. 55 CVIM: „Dacă vânzarea este valabil
încheiată fără ca prețul mărfurilor vândute să fi fost determinat în contract, în mod expres
sau implicit, sau printr-o dispoziție care permite să fie determinat, părțile sunt reputate, în
lipsa unor indicații contrare, că s-au referit în mod tacit la prețul practicat în mod obișnuit în
momentul încheierii contractului, în ramura comercială respectivă, pentru aceleași mărfuri
vândute în împrejurări comparabile.”
Cum se corelează cele două dispoziții62? Există două interpretări care au fost propuse.

57
Ibidem, p. 72.
58
M. Audit, S. Bollée, P. Callé, op. cit.,p. 318.
59
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 73.
60
Ibidem, p. 72.
61
Ibidem.
62
Cele două texte ilustrează divergențele care au precedat adoptarea CVIM. Pe de-o parte, mai multe țări
dezvoltate erau favorabile contractelor fără preț (open price). Pe de altă parte, statele în curs de dezvoltare,
statele socialiste, Franța sau Japonia susțineau reglementarea unui preț determinat sau determinabil. În loc să
ajungă la un compromis, rezultatul negocierilor a fost cel al adoptării unor norme contradictorii. - M. Audit, S.
Bollée, P. Callé, op. cit., p. 318.
 §29. În prima variantă, art. 55 CVIM prevalează asupra art. 14 CVIM. Dacă intenția
părților a fost de a încheia un contract fără să determine prețul, art. 55 ar trebui să se aplice, în
ciuda formulării din art. 14 CVIM63.
§30. În a doua opinie, cea majoritară, art. 14 CVIM se aplică prioritar. Art. 55 CVIM
poate fi incident numai dacă părțile au încheiat în mod valabil un contract, în ciuda lipsei
determinării prețului. De altfel, art. 55 CVIM prevede în mod expres necesitatea încheierii
valabile a contractului. De aceea, trebuie determinate cazurile în care un contract poate fi
încheiat în mod valabil fără a fi determinat prețul64.
În primul rând, este vorba de contractele în care părțile au cunoscut și au convenit expres
să încheie contractul fără a determina prețul. Prin aceasta, părțile derogă de la prevederile art.
14 alin. (1) CVIM, ceea ce este permis conform art. 6 CVIM. Astfel, contractul este valabil
încheiat, iar art. 55 CVIM poate fi utilizat pentru determinarea prețului65.
În al doilea rând, este posibil să întâlnim contracte de vânzare guvernate de CVIM, cu
excepția articolelor 14-24 CVIM66. De exemplu, uzanțele într-o anumită ramură de comerț
stabilesc mecanisme alternative de încheiere a contractelor. În aceste cazuri, trebuie să
analizăm normele din lex causae, pentru a determina validitatea unui contract de vânzare fără
preț. Dacă lex causae permite încheierea unei asemenea convenții, art. 55 CVIM va interveni
pentru a suplini absența unui acord al părților67.
§31. Ca o remarcă generală, indiferent de opinia îmbrățișată, este foarte puțin probabil ca
o instanță să desființeze un contract de vânzare internațională de mărfuri pe motiv că părțile
nu au agreat un preț determinat sau determinabil.
§32. Oferta trebuie să ajungă la destinatar. Iar art. 15 alin. (1) CVIM prevede că „O
ofertă produce efecte când ajunge la destinatar.”
Conform art. 24 CVIM: „În scopurile prezentei părți a convenției, o ofertă, o declarație
de acceptare sau orice altă manifestare de intenție ajunge la destinatar când este făcută
verbal sau este predată destinatarului însuși prin orice mijloace, la sediul său, la adresa sa
poștală sau, dacă nu are sediu sau adresă poștală, la reședința sa obișnuită.”
Prevederea realizează o distincție între comunicările orale și cele realizate prin alte
mijloace68. Față de formularea textului, o comunicare prin e-mail sau fax ar trebui considerată

63
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 76.
64
Ibidem.
65
Ibidem.
66
Ibidem, p. 77.
67
Ibidem.
68
Ibidem, p. 78.
ca încadrându-se la „alte mijloace”. De asemenea, comunicările electronice în timp real
trebuie incluse în această categorie, chiar dacă o astfel de metodă este relativ similară unei
conversații verbale69.
Analizând textul, mai observăm că este suficient ca o comunicare să intre în „sfera de
control” a destinatarului și nu este necesar ca acesta să ia efectiv cunoștință de ea. Astfel, va fi
suficient ca oferta să ajungă în cutia poștală a destinatarului, să fie înregistrată electronic în
inboxul acestuia sau să fie primită de către faxul său70.
§33. Retractarea ofertei. Conform art. 15 alin. (2) CVIM: „O ofertă, chiar dacă este
irevocabilă, poate fi retractată dacă retractarea ajunge la destinatar înainte sau în același
timp cu oferta”. Nu este necesar ca notificarea de retractare să îmbrace o anumită formă71.
După cum putem observa, instituția retractării este incidentă în măsura în care oferta nu a
ajuns încă la destinatar. După ce oferta a ajuns la destinatar, putem vorbi de o revocare a
ofertei.
§34. Revocarea ofertei. O ofertă poate fi revocată până la încheierea contractului dacă
revocarea sosește la destinatar înainte ca acesta să fi expediat acceptarea72.
Prin excepție, oferta nu poate fi revocată:
a) dacă prevede, prin fixarea unui termen determinat pentru acceptare sau în alt fel, că
este irevocabilă; sau
b) dacă era rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca irevocabilă și dacă a acționat
în consecință73.
§35. Respingerea ofertei. Conform art. 17 CVIM, o ofertă încetează când neacceptarea
sa ajunge la ofertant. Prin efectul acestui articol, persoana ofertată nu poate să revină asupra
deciziei sale și să accepte ulterior oferta. O presupusă acceptare a unor termeni contractuali,
neincluși în oferta inițială, reprezintă o respingere implicită a ofertei inițiale, însoțită de o
contraofertă74.

69
Ibidem.
70
Ibidem, p. 79.
71
Ibidem, p. 80.
72
Art. 16 alin. (1) CVIM.
73
Art. 16 alin. (2) CVIM.
74
Art. 19 alin. (1) CVIM.
 Secțiunea II – Acceptarea ofertei

§36. Conform art. 18 alin. (1) CVIM, o declarație sau o altă manifestare a destinatarului
care exprimă acordul său la o ofertă constituie acceptare75.
Printre exemplele de manifestare a destinatarului care constituie acceptare putem
enumera furnizarea sau livrarea bunurilor ca răspuns la oferta primită, plata prețului cerut,
ambalarea bunurilor pentru expediere sau încheierea unui contract de transport cu privire la
bunurile în cauză pentru livrarea lor la cumpărător76.
CVIM prevede expres că tăcerea sau inacțiunea prin ele însele nu pot constitui acceptare.
Desigur, părțile sunt libere să agreeze altfel. Spre exemplu, printr-un contract cadru, părțile
pot conveni că dacă destinatarul ofertei nu obiectează cu privire la conținutul acesteia în două
săptămâni de la primire, acest comportament trebuie interpretat drept acceptarea ofertei77.
§37. Acceptarea unei oferte produce efecte în momentul în care ajunge la ofertant78.
CVIM nu prevede un mijloc anume prin care trebuie comunicată acceptarea. Așadar, nu există
cerința ca acceptarea să îmbrace aceeași formă precum oferta. Desigur, ofertantul poate
prevedea în conținutul ofertei că aceasta trebuie acceptată într-un anumit mod79.
§38. Art. 18 alin. (2) CVIM stabilește că oferta între absenți80 este afectată de un termen.
Termenul pentru acceptare este fie cel stipulat de ofertant, fie unul rezonabil, raportat la două
elemente: (i) împrejurările tranzacției, respectiv (ii) rapiditatea mijloacelor de comunicare
folosite de ofertant.
§39. Termenul rezonabil pentru acceptare. Sintagma „împrejurările tranzacției”
înglobează toate detaliile legate de contractul care se urmărește a fi încheiat. Spre exemplu, o
ofertă cu privire la vânzarea unor bunuri perisabile, pentru care prețul este predispus la
fluctuații bruște, va deveni caducă după o scurtă perioadă de timp. Prin opoziție, în cazul în
care o societate oferă spre vânzare o piesă pentru o mașinărie complexă care are nevoie de
întreținere din partea unor terțe persoane specializate, este nevoie de o perioadă mai lungă de

75
Art. 23 CVIM: „Contractul este încheiat în momentul în care acceptarea unei oferte produce efecte în
conformitate cu dispozițiile prezentei convenții.”
76
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 85.
77
Ibidem, p. 86.
78
Art. 18 alin. (1) CVIM.
79
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 95.
80
Pentru ofertele între prezenți, teza finală a art. 18 alin. (2) CVIM stabilește că: „O ofertă verbală trebuie să fie
acceptată imediat, în afară de cazul în care împrejurările implică contrariul”.
considerare a ofertei, astfel încât destinatarul ofertei să aibă posibilitatea de a negocia cu
terțele persoane care ar putea furniza servicii de mententanță81.
Mijlocul de comunicare folosit de ofertant determină rapiditatea cu care destinatarul
ofertei trebuie să reacționeze. Astfel, dacă oferta este trimisă prin poștă clasică, termenul
rezonabil pentru acceptare trebuie să fie mai îndelungat decât ar fi fost în cazul unei oferte
expediate prin e-mail sau fax.
§40. Termenul stipulat de ofertant. Atunci când termenul de acceptare este stabilit de
ofertant printr-o telegramă sau scrisoare, acesta să curgă din momentul în care telegrama este
predată pentru expediere sau de la data care apare pe scrisoare ori, în lipsă, de la data
menționată pe plic82.
Termenul de acceptare pe care ofertantul îl stabilește prin telefon sau prin alte mijloace
de comunicare instantanee, începe să curgă din momentul în care oferta parvine
destinatarului83.
§41. Calculul termenului pentru acceptare. Zilele de sărbătoare sau nelucrătoare care
cad în perioada în care curge termenul de acceptare sunt cuprinse în calculul acestui termen.
Totuși, dacă notificarea nu poate fi remisă la adresa ofertantului în ultima zi a termenului,
pentru că aceasta cade într-o zi de sărbătoare sau nelucrătoare de la sediul ofertantului,
termenul este prelungit până la prima zi lucrătoare care urmează.
§42. Acceptarea ofertei prin îndeplinirea unui act de executare. Dacă în temeiul
ofertei84, al obișnuințelor care s-au stabilit între părți sau al uzanțelor, destinatarul ofertei
poate arăta că o acceptă prin îndeplinirea unui act care se referă, de exemplu, la expedierea
mărfurilor sau la plata prețului, fără a îl comunica ofertantului, acceptarea produce efecte în
momentul în care acest act este îndeplinit85.
Și în acest caz, manifestarea de voință trebuie să aibă loc înăuntrul termenului la care face
referire art. 18 alin. (2) CVIM.
§43. Acceptarea tardivă. Art. 21 CVIM reglementează ipoteza acceptării tardive a
ofertei, distingând după cum aceasta este sau nu imputabilă destinatarului ofertei.
Dacă acceptarea este imputabilă destinatarului ofertei, atunci aceasta va produce efecte
doar dacă ofertantul îl informează de îndată pe destinatar că primește acceptarea tardivă86.

81
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 97.
82
Art. 20 alin. (1) CVIM, teza inițială.
83
Art. 20 alin. (1) CVIM, teza finală.
84
Spre exemplu, prin utilizarea unor termeni precum „livrare imediată” sau „expediere urgentă”.
85
Art. 18 alin. (3) CVIM.
86
Art. 21 alin. (1) CVIM.
Așadar, încheierea contractului este condiționată de o nouă manifestare de voință din partea
ofertantului. Transmiterea acestei notificări de către ofertant are efectul validării retroactive a
acceptării tardive. Astfel, contractul va fi considerat încheiat la momentul la care acceptarea
tardivă a ajuns la ofertant87.
Pentru ipoteza cealaltă, art. 21 alin. (2) CVIM prevede că „dacă scrisoarea sau alt înscris
conținând o acceptare tardivă denotă că a fost expediată în astfel de condiții încât, dacă
transmiterea88 ar fi fost regulată, ar fi parvenit la timp ofertantului, acceptarea tardivă
produce efecte ca o acceptare”. Ca atare, de principiu, tardivitatea acceptării neimputabilă
destinatarului nu împiedică formarea contractului.
Pentru a bloca încheierea convenției, ofertantul trebuie să adopte o atitudine proactivă și
să transmită cu promptitudine acceptantului că oferta a devenit caducă89. Dacă nu procedează
astfel, contractul va fi considerat încheiat în momentul în care acceptarea tardivă ajunge la
ofertant90.
§44. Retractarea acceptării. Acceptarea poate fi retractată dacă retractarea ajunge la
ofertant înainte de momentul în care acceptarea ar fi produs efecte sau în acel moment91.
§45. Contraoferta. Conform art. 19 alin. (1) CVIM, un răspuns care tinde să fie
acceptarea unei oferte, dar care conține completări, limitări sau alte modificări, este o
respingere a ofertei și constituie o contraofertă.
Într-o cauză din Germania, instanța a considerat livrarea de către vânzător a 2700 de
perechi de pantofi ca o respingere a ofertei cumpărătorului de a achiziționa 3240 de perechi.
Totuși, livrarea celor 2700 de perechi a constituit o contraofertă care a fost acceptată în
momentul în care cumpărătorul a primit livrarea92. A fost, așadar, încheiat un contract pentru
cele 2700 de perechi de pantofi. Dacă însă cumpărătorul ar fi refuzat oferta vânzătorului, nu ar
fi fost posibil pentru vânzător să accepte ulterior oferta „inițială” de a livra 3240 de perechi de
pantofi, întrucât un răspuns caracterizat drept contraofertă echivalează cu o respingere a
ofertei, făcând imposibilă o acceptare ulterioară93.

87
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 99.
88
Termenul „transmitere” se referă numai la comunicarea realizată printr-un terț curier – Ibidem.
89
„acceptarea tardivă produce efecte (...) în afară de cazul în care, fără întârziere, ofertantul îl informează
verbal pe destinatarul ofertei că el consideră că oferta sa a devenit caducă sau dacă îi adresează un aviz în
acest scop.” – art. 21 alin. (2) CVIM, teza finală.
90
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 98.
91
Art. 22 CVIM.
92
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 89.
93
Ibidem.
 §46. Conform art. 19 alin. (2) CVIM, un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte,
dar care conține elemente complementare sau diferite care nu alterează în mod substanțial
termenii ofertei, constituie o acceptare94.
§47. Art. 19 alin. (3) CVIM stabilește că elementele complementare sau diferite privind
prețul, plata, calitatea și cantitatea mărfurilor, locul și momentul predării, întinderea
răspunderii unei părți față de cealaltă sau soluționarea litigiilor, sunt considerate ca alterând în
mod substanțial termenii ofertei.
Este vorba de o prezumție relativă, fiind posibil ca, în funcție de circumstanțele speței,
diferențele cu privire la unul din elementele enumerate de art. 19 alin. (3) CVIM să nu
reprezinte o modificare substanțială. Spre exemplu, o instanță a considerat că modificarea
unei oferte în privința cantității de bunuri, modificare ce era exclusiv în favoarea ofertantului,
reprezintă o alterare complementară a termenilor ofertei95.

Temă de reflecție 8.2

Comparați regimul juridic al formării contractului din CVIM cu regulile de drept comun din
art. 1182 și urm. C. civ.

§48. Contractele standardizate. Contractele standard sunt răspândite la nivelul

comerțului internațional și în mod cert asigură eficiența și celeritatea proceselor de
contractare. Doar că, uneori, ele dau naștere unui conflict al formularelor, fiecare dintre părți
dorind să se bazeze pe propriul set de reguli standard96.
Spre exemplu, cumpărătorul trimite formularul de comandă printat ca răspuns la
catalogul vânzătorului. Vânzătorul răspunde prin trimiterea acceptării sale în formă printată.
Pe spatele fiecăruia dintre formularele comunicate se regăsesc clauze favorabile pentru cel
care le propune și care au un conținut contradictoriu97.
Există două potențiale soluții în asemenea situații.

94
Există și o excepție la excepție, atunci când ofertantul reacționează față de modificările aparent
nesemnificative: „Totuși, un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte, dar care conține elemente
complementare sau diferite care nu alterează în mod substanțial termenii ofertei, constituie o acceptare, în afară
de cazul în care ofertantul, fără întîrziere nejustificată, a relevat verbal diferențele sau a adresat un aviz în acest
scop. Dacă nu a făcut-o, termenii contractului sînt cei ai ofertei, cu modificările cuprinse în acceptare.” – art. 19
alin. (2) CVIM.
95
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 90.
96
Pentru o amplă analiză de drept comparat, a se vedea V. Forti, La bataille des conditions générales
contradictoires: étude comparative, Revue internationale de droit comparé, nr. 3/2008, pp. 729 -760.
97
Ibidem, p. 92.
 §49. Prima abordare implică o aplicare tranșantă a art. 19 alin. (1) CVIM98, în care
considerăm fiecare formular subsecvent ca fiind o contraofertă. Astfel, contractul care rezultă
va fi supus clauzelor ultimului formular utilizat, la care cealaltă parte nu a ridicat obiecții99.
Spre exemplu, C îi trimite lui V o comandă de cumpărare (care include clauzele standard
utilizate de C și care prevăd o clauză de alegere a jurisdicției în favoarea instanțelor române)
pentru 1000 de dispozitive electronice. V răspunde prin acceptarea ofertei pe baza propriilor
termeni standard de vânzare, care includ o clauză arbitrală.
V livrează apoi bunurile, pe care C le acceptă. Mai târziu, C susține că produsele nu
funcționează corespunzător, dar refuză să introducă acțiunea la instanța arbitrală.
În această interpretare, comanda inițială de cumpărare a lui C a fost oferta inițială.
Acceptarea lui V a reprezentat un refuz al ofertei întrucât a adus o alterare materială (conform
art. 19 CVIM) și o contraofertă, incluzând clauza arbitrală.
În momentul în care C a acceptat produsele livrate, prin comportamentul său a acceptat
implicit contraoferta, fiind astfel ținut de clauza arbitrală100.
Această abordare este contraproductivă din punct de vedere comercial, se bazează pe
hazard101 și, cel mai important, se grefează pe ideea că tăcerea celeilalte părți cu privire la
ultimul formular reprezintă o acceptare102.
De aceea, credem că a doua soluție este mai potrivită103.
§50. Dacă părțile s-au pus de acord asupra elementelor esențiale ale contractului și vor
să salvgardeze contractul, în ciuda disputei cu privire la clauzele standard, putem considera că
acestea au agreat să înlăture de la aplicare termenii standard care generează conflictul.
Contractul va conține, astfel, doar clauzele standard care nu vin în conflict cu stipulațiile
celeilalte părți. Dacă termenii standard ai părților generează o dispută, aceștia nu se vor aplica.
Lacunele astfel rezultate vor fi completate cu ajutorul prevederilor CVIM104.

98
Cunoscută în doctrina europeană ca „the last shot rule”.
99
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 93.
100
Ibidem, p. 93.
101
Profită celui care are șansa de a fi comunicat ultimul formular.
102
M. Audit, S. Bollée, P. Callé, op.cit., p. 322.
103
Cunoscută în doctrina europeană ca „the knock out rule”.
104
P. Huber, A. Mullis, op. cit., p. 94.
Lucrare de verificare:

I. Răspundeți la următoarele întrebări:

1. Care este domeniul de aplicare material al CVIM?

2. Care este soluția pe care o aplicăm atunci când una din părți nu are un sediu ori are
mai multe sedii?

3. Care sunt condițiile în care poate fi revocată o ofertă?

4. Care este soluția prevăzută de CVIM în cazul acceptării tardive a ofertei?

II. Soluționați următoarele grile:

1. Convenția de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri se aplică:

a. Numai dacă instanța sesizată aparține unui Stat contractant.
b. Exclusiv contractelor de vânzare de mărfuri încheiate între părți care își au sediul în State
diferite.
c. În anumite cazuri, chiar dacă lex causae nu este legea unui stat parte la Convenția de la
Viena.

2. Convenția de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri se aplică:

a. În anumite cazuri, chiar dacă instanța sesizată nu aparține unui Stat contractant.
b. Vânzării de acțiuni la o societate listată la Bursa de Valori București.
c. Numai dacă executarea contractului are loc pe teritoriul unui Stat contractant.

3. Convenția de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri:

a. Se aplică doar atunci când atât vânzătorul, cât și cumpărătorul, au sediul în state ce au
ratificat Convenția;
b. Stabilește că transferul proprietății operează la momentul remiterii mărfurilor către
cumpărător, cu excepția unei convenții contrare a părților;
c. Nu conține dispoziții imperative în ceea ce privește locul executării obligației de predare
a mărfurilor.

Răspunsuri: 1. c); 2. a); 3 c).