Secţiunea 7. Efectele contractului de asigurare.

7. 1. Consideraţii preliminare.

Contractul de asigurare , fiind un contract sinalagatic, crează obligaţii în sarcina

ambelor părţi, cu precizarea că principala obligaţie a asigurătorului, respectiv aceea de plată a
îndemnizaţiei de asigurare, este condiţionată de survenirea cazului asigurat, acesta fiind şi
motivul pentru care contractul de asigurare este un contract aleatoriu.

7. 2. Obligaţiile asiguratului.

Principalele obligaţii ale asiguratului constau din:

a)comunicarea împrejurărilor esenţiale şi a informaţiilor referitoare la bunurile

sau valorile ce se asigură. Sub acest aspect, potrivit art. 2203 din Codul civil, persoana care
contractează asigurarea este obligată să răspundă în scris la întrebările formulate de
asigurător, precum şi să declare, la data încheierii contractului, orice informaţii sau
împrejurări pe care le cunoaşte şi care, de asemenea, sunt esenţiale pentru evaluarea riscului.
Aceeaşi obligaţie revine asiguratului , potrivit art. 2203 alin. 2 din Codul civil şi când
împrejurările esenţiale privid riscul se modifică în cursul executării contractului. Sancţiunea
omisiunii furnizării acestor informaţii ar putea fi cea a nulităţii, cauza fiind dolul.

De asemenea, în cazul asigurării obligatorii RCA, potrivit art. 16 din Legea nr. 132/2017,
asiguratul are obligaţia ca la cererea părţii prejudiciate să transmită acesteia informaţiile
necesare pentru formularea pretenţiilor în despăgubiri. Importanţa majoră acordată de
legiuitor obligaţiei asiguratului de a prezenta informaţii complete cu privire la bunul asigurat,
esenţiale pentru evaluarea riscului, a determinat asigurătorul să refuze plata indemnizaţiei de
asigurare. De asemenea, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 132/2017, asiguratul este obligat,
la cererea asigurătorului RCA, de a furniza acestuia toate informaţiile necesare pentru
evaluarea riscului, conform propriilor criterii stabilite în tariful de primă şi verifică
corectitudinea informaţiilor privind datele de identificare şi tehnice ale vehiculului, datele
proprietarului/utilizatorului.

Astfel, în practica judiciară1, cu referire la asigurările de viaţă, s-a statuat că asiguratul

care a oferit, cu ocazia încheierii contractului de asigurare, date şi informaţii incomplete în

1
A se vedea C. Ap. Cluj, s. a II-a civ., dec. civ. nr. 1565/2015, în Buletinul jurisprudenţei. Repertoriu anual 2015,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, pp. 365-366.
ceea ce priveşte starea sa de sănătate, poate determina asigurătorul să refuze acordarea
indemnizaţiei de deces.

Astfel, prin decizia supra cit., se arată că este de principiu ca declaraţia de asigurare
completată de către asigurat să prezinte un interes determinant pentru asigurător, care nu
cunoaşte situaţia asiguratului şi circumstanţele care afectează şansele de producere a riscului
pe care acesta doreşte să îl acopere, asigurătorul având, aşadar, interesul legitim să cunoască
în detaliu toate elementele menite să circumstanţieze oferta asiguratului, cum sunt: vârsta,
existenţa unor maladii trecute sau posibile, ocupaţiile asiguratului care pot consta în activităţi
riscante, frecvenţa unor călătorii etc. Pe baza acestor informaţii, asigurătorul face o evaluare a
riscului, în urma căreia apreciază dacă acceptă încheierea contractului şi în ce condiţii face
acest lucru, cu consecinţa principală a dimensionării primelor şi a sumei asigurate.

Totodată, prin aceeaşi decizie, instanţa a făcut distincţia între valoarea de răscumpărare a
poliţei asigurate, care reprezintă valoarea contractului de asigurare la un moment dat şi care se
calculează pe baza matematicilor actuariale şi nu reprezintă suma primelor achitate, şi
indemnizaţia de asigurare care reprezintă suma ce trebuie plătită de către asigurător în cazul
producerii riscului asigurat.

Se poate, aşadar, concluziona din speţa citată că se conferă asigurătorului dreptul de a

refuza plata primei de deces, solicitată în temeiul contractului de asigurare, pentru infomaţii
incomplete, dar asiguratul va avea dreptul, şi în această situaţie, la plata valorii de
răscumpărare a poliţei de asigurare, calculată pe baza matematicilor actuariale, însuşi
asigurătorul precizând în speţa dedusă judecăţii că reclamanţii sunt îndrituiţi a beneficia în
acest caz doar de suma ce reprezintă valoarea de răscumpărare a poliţelor încheiate.

b)plata primelor de asigurare. Plata primelor de asigurare reprezintă principala

obligaţie a asiguratului în orice contract de asigurare. Prima de asigurare reprezintă obiect de
negociere a părţilor contractante. Dispoziţiile art. 2206 din Codul civil statuează că asiguratul
este obligat să plăteasă primele de asigurare la termenele stabilite în contract. De asemeea ,
părţile pot stabili ca plata primelor de asigurare să se facă integral cu prilejul perfectării
contractului de asigurare, ori în rate. În ceea ce priveşte locul plăţii primelor de asigurare,
dispoziţiile art. 2206 alin. 2 din Codul civil statuează că dacă nu s-a convenit altfel, platase
face la sediul asigurătorului sau al împuterniciţilor acestuia.

În concepţia Legii nr.237/2015 se operează cu noţiunile de prime brute subscrise,prime

nete subscrise, prime brute încasate şi prime nete încasate. Primele de asigurare se stabilesc,
de regulă , pentru un an de zile şi pot fi plătite în întregime în momentul încheierii
contractului de asigurare sau în mai multe tranşe pe parcursul derulării acestuia. În
conformitate cu legislaţia actuală ,prima de asigurare constă în sume de bani , nu şi în alte
bunuri, ea , condiţionând , de regulă, intrarea în vigoare a asigurării sau începerea perioadei de
asigurare. În cazul asigurărilor de viaţă, prevederile art. 130 din Legea nr.237/2015 statuează
că asigurătorii stabilesc nivelul primelor pentru produsele noi pe baza unor ipoteze actuariale
rezonabile, astfel încât aceste prime să fie suficiente pentru acoperirea obligaţiilor şi, în
special, pentru constituirea rezervelor tehnice;în acest scop asigurătorii ţin cont de toate
aspectele financiare , fără ca aportul din alte resurse decât primele şi veniturile rezultate din
acestea să fie sistematic şi permanet, de asemenea natură încât să afecteze solvabilitatea pe
termen lung.
În ceea ce priveşte dovada plăţii primelor, fiind o obligaţie esenţială a asiguratului,
sarcina probei revine potrivit art. 2206 alin. 3 din Codul civil asiguratului. Ca atare ,
asiguratul poate face dovada plăţii primelor de asigurare prin orice mijloc de probă admis de
lege. Fără îndoială că cele mai semnificative mijloace de probă vor fi poliţa de asigurare,
chitanţa de plată şi recunoaşterea asigurătorului de plată a primelor.

Sancţiunea neplăţii primelor de asigurare la scadenţă,este potrivit art. 2206 alin. 4 din
Codul civil rezilierea contractului. Obligaţia asiguratului de plată a primelor de asigurare dă
naştere obligaţiei corelative a asigurătorului , potrivit art. 2206 alin. 4 din Codul civil, de a
informa pe asigurat în privinţa consecinţelor neplăţii primelor la termenul de plată şi să
prevadă aceste consecinţe în contractul de asigurare.

c)încunonştiinţarea asigurătorului despre producerea riscului asigurat.

Încunonştiinţarea asigurătorului despre producerea riscului asigurat este prevăzută

expres prin dispoziţiile art.2207 din Codul civil, urmând ca , în caz de neîndeplinire a acestei
obligaţii, asigurătorul să poată refuza plata îndemnizaţiei, dacă din acest motiv nu a putut
determina cauza producerii evenimentului asigurat şi întinderea pagubei.

În cazul asigurării oblgatorii de răspundere civilă pentru prejudicii cauzate prin accidente
de vehicule, dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 132/2017, prevăd că asiguratul este obligat să
notifice asigurătorul RCA în cazul producerii unui eveniment asigurat, ca urmare a producerii
unui accident de vehicule, în termen de 5 zile lucrătoare de la producerea accidentului, şi să
precizeze împrejurările cu privire la acest eveniment. De asemenea, pe parcursul
investigaţiilor referitoare la acest eveniment, asiguratul este obligat să procedeze în
conformitatate cu instrucţiunile primite de la asigurător. De asemenea, asiguratul este obligat
să înştiinţeze în cel mai scurt timp asigurătorul RCA, în scris, cu privire la faptul că:

a) partea prejudiciată a solicitat despăgubirea de la acesta;

b) procedurile penale sau administrative au fost îndreptate împotriva lui în legătură cu

evenimentul produs şi să informeze asigurătorul RCA imediat cu privire la demersul acestor
proceduri, precum şi la rezultatul acestora;

c) partea prejudiciată şi-a exercitat dreptul de a fi despăgubită prin înaintarea unei cereri
către o instanţă judecătorească sau către o altă autoritate, în situaţia în care asiguratul află
despre acest lucru;

d) informaţiile înscrise în poliţa de asigurare RCA au suferit modificări intervenite în

timpul valabilităţii asigurării.

Chestiunea de a şti dacă asiguratul a depus sau nu diligenţele necesare pentru salvarea
obiectului incendiat, după cum s-a remarcat în practica judiciară din perioada de incidenţă a
vechiului Cod civil2, este o chestiune de fapt. Astfel, în decizia supra cit. se arată că atunci
când într-un contract de asigurare se prevede clauza ca asiguratul să înştiinţeze pe asigurător
de sarcinile care se constituiesc asupra lucrului asigurat, instanţa de fond, ţinând seama de
scopul şi raţiunea unei asemenea clauze, îşi poate forma convingerea că părţile, în intenţiunea
lor comună, s-au referit numai la acele sarcini care cu adevărat micşorează interesul
asiguratului pentru paza şi conservarea lucrului, iar nu la orice sume cu totul neînsemnate care
n-ar avea vreo înrâurire şi n-ar aduce un prejudiciu apreciabil societăţii de asigurare.

7.3.Obligaţiile asigurătorului.

7.3.1.Reguli generale privitoare la obligaţia asigurătorului de a oferi informaţii

asiguraţilor şi terţelor persoane şi de a plăti îndemnizaţia de asigurare(despăgubirii) la
producerea cazului asigurat reglementate de noul Cod civil şi actele normative speciale
din materia asigurărilor.

Principala obligaţie a asigurătorului reglementată de legislaţia asigurărilor şi de noul

Cod civil este aceea de plată a îndemnizaţiei de asigurare la producerea cazului asgurat, în

2
A se vedea Cas. III, dec. nr. 146, dispoziţiunea din 19 mai 1919; Jurispr. Rom. 1919, p. 682, în C. Hamangiu, op.
cit., vol. II, p. 468.
favoarea asiguratului,sau , după caz, a beneficiarului, moştenitorilor asiguratului ori terţului
păgubit, potrivit condiţiilor prevăzute în contract.

Se impune precizarea că la nivel unional, nici Tratatul şi nici celelalte acte normative
unionale nu urmăresc să asigure armonizarea regimurilor răspunderii civile obligatorii pentru
prejudicii cauzate prin accidente de vehicule, statele membre fiind libere astfel să stabilească
regimul unei astfel de răspunderi civile.

Dar , cu toate acestea , după cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene3, Directiva 72/166 a Consiliului din 24 februarie 1972 privind
apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă
decurgând din circulaţia vehiculelor cu motor şi verificarea respectării obligaţiei de a asigura
această răspundere(Publicată în JOCE,L 103 din 2 mai 1972) , Directiva 84/5/CEE a
Consiliului di 30 decembrie 1983 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare
la asigurarea de răspundere civilă decurgând din circulaţia vehiculelor cu motor(JOCE L. 8
din 11 ianuarie 1984) şi Directiva 90/232/CEE a Consiliului din 14 mai 1990 privind
apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă
decurgând din circulaţia vehiculelor cu motor(JOCE L.129 din 19 mai 1990), interzic
asigurătorului să se prevaleze de dispoziţiile legale sau convenţionale în scopul de a refuza să
despăgubească victimele unui accident cauzat de un vehicul asigurat. Asigurătorul poate însă
să nu despăgubească anumite victime în funcţie de contribuţia acestora la situaţie, dar , o
astfel de facultate îi este conferită asigurătorului umai dacă dovedeşte că victimele erau în
cunoştinţă de cauză(persoane care au acceptat să circule cu un autovehicul deşi cunoşteau că a
fost furat; persoane neautorizate să conducă un vehicul, persoane care nu dispun de permis de
conducere sau persoane care nu au respectat obligaţiile tehnice prevăzute de lege referitoare
la starea şi siguranţa unui vehicul).Potrivit acestor directive supra cit , statele membre nu pot
însă ca, pe calea dispoziţiilor naţioinale , să lipsească de efect prevederile directivelor, care
urmăresc să garanteze că asigurarea obligatorie de răspundere civilă permite repararea
prejudiciilor suferite de toţii pasagerii victime ale unui accident cauzat de un autovehicul ,
iar , întinderea despăgubirii ce ar trebui acordată unei victime putâd să fie limitată numai î
împrejurări excepţionale şi numai într-un mod proporţional, pe baza unei aprecieri a fiecărui
caz în parte. În aprecierea existenţei acestor împrejurări şi a proporţionalităţii, operaţiune care

3
A se vedea, CJCE , Prima cameră, procedura pronunţării de hotărâri preliminare Korkein oikeus (Finlanda),
cauza C-537/03 Katja Candolin, Jari-Antero, Vîljaniemi şi Veli-Matti Paananen împotriva
Vahinkovakuutusosakeyhtio Pohjola şi a Jarno Ruokoranta, Hotărârea din 30 iunie 2005 , în Curierul judiciar
nr.9/2005 , p. 90. 91.
este de competenţa instanţelor judecătoreşti naţionale, este însă irelevant faptul că pasagerul
în cauză este proprietarul autovehicului al cărui conducător autor a provocat accidentul,
aceasta deoarece , art. 1 din Directiva 90/232/CEE a Consiliului din 14 mai 1990 privind
apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă
decurgând din circulaţia vehiculelor cu motor prevede unica distincţie dintre conducătorul
auto şi ceilalţi pasageri, şi anume faptul că asigurarea obligatorie de răspundere civilă
acoperă prejudiciile suportate de toţi pasagerii, cu excepţia coducătorului auto.

Dar, pe lângă această obligaţie principală a asigurătorilor, în cazul asigurării obligatorii

RCA, Norma ASF nr. 20/2017, cuprinde unele prevederi referitoare la obligaţiile
asigurătorilor RCA de a informa asiguraţii şi terţele persoane cu privire la contractele de
asigurare RCA.

Astfel, prin art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr.20/2017, se prevede ca obligaţie a
asigurătorilor RCA sau BAAR de a emite, la soliocitarea asiguraţilor sau utilizatorilor,
certificatul privind daunele înregistrate şi includ în acesta informaţiile prevăzute la alin. 1 lit.
a)-k) ale art. 17.

De asemenea, prin art. 40 din Norma ASF nr.20/2017 se statuează că asigurătorii RCA
transmit asiguraţilor şi terţelor persoane prejudiciate următoarele informaţii: a) condiţiile
privind asigurarea RCA; b) modul de stabilire a tarifelor de primă, în baza căruia a fost
înaintată oferta în vederea contractării asigurării RCA, la solicitarea acestora; c) procedura de
soluţionare a reclamaţiilor.

Legislaţia din domeniul asigurărilor foloseşte noţiunea de indemnizaţie de asigurare ,

dar nu o defineşte. Dar , îndemnizaţia de asigurare poate fi definită ca fiind suma de bani pe
care asigurătorul o plăteşte asiguratului la survenirea cazului asigurat 4. În asigurările de
răspundere civilă, îndemnizaţia de asigurare poartă denumirea de despăbire şi are ca obiect
sume de bani. Principiul care cârmuieşte plata îndemnizaţiei de asigurare este acela că
despăgubirea nu poate depăşi întinderea prejudiciului suferit de asigurat sau , după caz, de
terţul păgubit. În cazul asigurărilor de răspundere civilă, pentru ipoteza în care îdemnizaţia de
asigurare nu acoperă prejudiciul terţului păgubit, atunci restul de pagubă va fi suportat de
persoana vinovată de producerea cazului asigurat.
Se impune de asemenea precizarea că , în completarea dispoziţiilor instituite de noul
Cod civil în materia contractului de asigurare , prin acelaşi Cod civil sunt reglementate expres
4
F. Deak, op. cit., p. 387.
privilegiile şi garanţiile reale instituie în vederea îndeplinirii de către asigurător a obligaţiei
sale de plată a îndemnizaţiei de asigurare sau a despăgubirii, în cazul în care bunul care a
făcut obiectul asigurării a pierit sau a fost deteriorat. Într-o astfel de ipoteză, dispoziţiile art.
2330 alin. 1 din Codul civil , având denumirea marginală,, strămutarea garanţiei” , statuează
că : ,, dacă bunul grevat a pierit ori a fost deteriorat, îndemnizaţia de asigurare sau , după caz,
suma datorată cu titlu de despăgubire este afectată de plata creanţelor privilegiate sau
ipotecare, după rangul lor”. Rezultă aşadar din conţinutul acestui text legal că, pe de o
parte , dacă există în contractul de asigurare un creditor privilegiat(asiguratul) căruia
asigurătorul trebuie să îi plătească îndemnizaţia de asigurare sau , după caz , sumele cu titlu
de despăgubire, în cazul în care bunul asiguratului care face obiectul contractului de asigurare
a pierit sau a fost deteriorat, acesta are doar dreptul de a fi plătit cu prioritate de către
asigurător , ceea ce nu înseamnă că privilejul său special se stinge , ci doar aceasta se strămută
asupra îndemnizaţiei de asigurare sau , după caz , a sumei datorate cu titlu de despăgubire. Pe
cale de consecinţă, bunul fiind pierit sau deteriorat , valoarea acestui bun este înlocuită cu
valoarea îndemnizaţiei de asigurare sau a sumei reprezentând despăgubirea. Într-o atare
ipoteză în care privilejul special al creditorilor privilegiaţi se strămută asupra îndemnizaţiei
de asigurare sau , după caz , a sumei datorate cu titlu de despăguire , dispoziţiile art. 2331 din
Codul civil , reglementând procedura strămutării garanţiei , statuează că sumele datorate cu
titlu de indemnizaţie de asigurare sau despăgubirea se consemnează într-un cont bancar
distinct purtător de dobânzi pe numele asiguratului, urmând ca debitorul(societatea de
asigurare) să nu poată dispune de aceste sume până la stingerea tuturor creanţelor garantate
decât cu acordul tuturor creditorilor ipotecari sau privilegiaţi.
Dar ,potrivit art. 2332 din C. civ , asigurătorul îşi poate manifesta prin contractul de
asigurare dreptul de a repara, reface sau înlocui bunul asigurat , notificând intenţia sa de a
exercita acest drept creditorilor care şi-au înscris garanţia în registrele de publicitate , în
termen de 30 de zile de la data la care a cunoscut producerea evenimentului asigurat. Într-o
atare ipoteză, alin. 3 al art. 2332 din C. civ conferă posibilitatea titularilor de creanţe garantate
de a cere plata îndemnizaţiei de asigurare în termen de 30 de zile de la data primirii notificării.
Potrivit art. 2 pct. 22 din Legea nr. 132/2017 şi art. 2 alin.1 lit. c din Norma ASF nr.
20/2017, prejudiciul material rezultat în urma avarierii vehiculelor sau altor bunuri aparţinând
persoanelor prejudiciate, precum şi prejudiciul ca urmare a vătămării integrităţii corporale ori
a decesului reprezintă efectul negativ suferit de persoana păgubită prin producerea unui risc
acoperit printr-un contract de asigurare RCA. Prejudiciul este de mare însemnătate în materia
asigurărilor, întrucât lipsa lui atrage lipsirea de efecte a răspunderii asigurătorului.
 . Nu este suficientă survenirea cazului asigurat dacă nu s-au produs prejudicii, ipoteză
care ar lăsa fără răspundere asigurătorul5.
Modalitatea de stabilire a despăgubirilor este reglementată distinct de către noul Cod
civil, pentru asigurarea de bunuri , asigurările de credite şi garanţii şi asigurările de pierderi
financiare, asigurarea de răspundere civilă şi asigurarea de persoane.
Astfel, în cazul asigurării de bunuri , dispoziţiile art. 2217 din Codul civil statuează
că ,,despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului
asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici
suma asigurată.Părţile pot stabili o clauză conform căreia asiguratul rămâne propriul său
asigurător pentru o franşiză, în privinţa căreia asigurătorul nu este obligat să plătească
despăpgubire ”
În cazul asigurărilor de credite şi garanţii şi asigurărilor de pierderi financiare ,
dispoziţiile art. 2222 din Codul civil prevăd că ,, dacă nu s-a convenit altfel prin contractul de
asigurare, îndemnizaţia pentru asigurare împotriva riscului de pierderi financiare trebuie să
acopere paguba efectivă şi beneficiul nerealizat, incluzându-se şi cheltuielile generale ,
precum şi cele decurgând direct sau indirect din producerea riscului asigurat”.
Privitor la stabilirea despăgubirii în cazul asigurării de răspundere civilă, art. 2225
stabileşte că ,, dacă nu se prevede altfel prin lege, despăgubirea se stabileşte prin convenţie
încheiată între asigurat , terţa persoană prejudiciată şi asigurător sa, în caz de neînţelegere,
prin hotărâre judecătorească”. Prin art. 2226 din Codul civil se stabileşte, în ceea ce priveşte
plata despăgubirii în cazul asigurării de răspundere civilă că asigurătorul plăteşte
despăgubirea direct terţei persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost
despăgubită de către asigurat. Despăgubirea se plăteşte numai în cazul în care acesta
dovedeşte că a despăgubit-o pe terţa persoană prejudiciată.
În cazul asigurărilor de persoane,potrivit art.2230 şi art.2236 din Codul civil,
îndemnizaţia de asigurare se plăteşte asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta ,
aceasta fiind datorată independent de de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului din
asigurările sociale, de repararea prejudiciului de cei răspunzători de producerea sa,precum şi
de sumele primite de la alţi asigurători în temeiul altor contracte de asigurare.
Prin dispoziţiile art. 2210 din Codul civil, este reglementată subrogarea asigurătorului,
statuându-se că, în limitele îndemnizaţiei plătite , asigurătorul este subrogat în toate drepturile
asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea
pagubei , cu excepţia asigurărilor de persoane. Această subrogare a asigurătorului în
5
V.Nemeş, op. cit., p. 26.
drepturile asiguratului sau a beneficiarului asigurării este una personală, asigurătorul, în baza
subrogaţiei personale putând acţiona direct persoanele răspunzătoare de producerea pagubei ,
ca şi cum această acţiune ar fi fost exercitată de către asigurat sau beneficiarul asigurării , în
lipsa unui raport de asigurare.
Sub acest aspect,în practica judiciară6 s-a statuat că subrogarea asigurătorului în
drepturile asiguratului său pentru despăgubiri, ca urmare a unui prejudiciu în afara raporturilor
de asigurare, are la bază un raport juridic delictual, şi nu unul contractual şi, ca atare, nu
trebuie confundată cu acţiunea pe care asigurătorul o poate exercita împotriva propriuluzi
asigurat.
Această opinie este exprimată şi în literatura de specialitate 7 din perioada de incidenţă
a Legii nr.136/1995(în prezent abrogată) prin care se afirmă că în cazul asigurătorului de
răspundere civilă auto obligatorie,asigurătorul , la producerea riscului asigurat, răspunde
paguba pricinuită, în locul asiguratului său, plătind îndemnizaţia de asigurare terţei persoane
păgubite , dar , asigurătorul are drept de regres împotriva persoanei vinovate de producerea
prejudiciului ipoteză în care, dreptul la recuperarea prejudiciului este născut tot din fapta
ilicită cauzatoare de prejudicii, în afara raportului de asigurare.
În aceste cazuri , raportul juridic este complex, compus din raportul juridic
fundamental-răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită- căruia i se adaugă în ramificaţii
contractul(contractele de asigurare), context în care izvorul obligaţiei de plată fiind faptul
juridic ilicit,devie aplicabil regimul juridic de drept civil al răspunderii civile delictuale , care
se completează cu dispoziţiile speciale din materia asigurărilor(care privesc, în pricipal,
limitele răspunderii asigurătorului de răspundere civilă auto obligatorie, condiţiile constatării
paguelor, modul de calcul a despăgubirii , etc)8.
În această ipoteză, obligaţia de plată nu este fundamentată pe contractul de asigurare,
acesta fiind doar raportul juridic conex raportului juridic fundamental, care explică dreptul
dreptul reclamatului de a formula pretenţiile , adică calitatea procesuală activă9.
Rezultă aşadar că regula care cârmuieşte repararea prejudiciului în materia asigurărilor
este aceea că se iau în vedere numai prejudiciile efectiv suferite de asigurat(damnum
emergens), nu şi beneficiul nerealizat(lucrum cessans)10. De la regula mai sus enunţată fac
excepţie asigurările de credite pentru riscurile de pierderi financiare.
6
C. S. J, S. com.dec. nr.3341/2003 , în RRDA nr.7-8/2004 , p. 118 , cit. V. nemeş, op. cit , infra nota 2, p. 363.
7
A se vedea, C. Albulescu ,Aspecte controversate privind subrogaţia în drepturi a asigurătorilor , în revista
Curierul judiciar nr. 5/2006, p. 51, 52.
8
ibidem , p. 53.
9
Ibidem.
10
F. Deak, op. cit. , p. 388.
 Riscul de credit este definit prn art. 1 alin. 2 din Legea nr.237/2015 ca fiind riscul de
înregistrare a unor pierderi sau de modificare nefavorabilă a stuaţiei financiare din cauza
fluctuaţiei creditului emitenţilor de valori mobiliare, al altor contrapartide şi debitori la care
sunt expuse societăţile; include riscul de contrapartidă, riscul de marjă de credit şi riscul de
concentrare a riscurilor de piaţă.
Se impune de asenea precizarea că asigurătorul acoperă paguba numai până la
concurenţa sumei asigurate , urmând ca , în ipoteza în care prejudiciul este mai mare,
diferenţa să fie suportată de asigurat , dacă el este vinovat de survenirea cazului asigurat.
Această soluţie se impune pe considerentul că terţul păgubit are dreptul la repararea integrală
a prejudiciului în raporturile cu persoana care l-a produs.
De asemenea , după cum s-a remarcat în literatura de specialitate 11, atunci când
victima asigurată care are calitatea de asigurat a suferit un prejudiciu corporal şi are
contractată o asigurare de persoane , ea are dreptul să cumuleze suma asigurată, pe care o
primeşte de la societatea de asigurări, cu despăgubirile datorate pentru repararea prejudiciului
de către persoana răspunzătoare, în considerarea faptului că asigurarea de persoane este o
măsură de prevedere şi economisire, ea nevând ca scop despăgubirea persoanei asigurate.
Cuantumul îndemnizaţiei de asigurare se stabileşte prin negociere cu asigurătorul, iar
în caz contrar se vastabili de către instanţa de judecată, soluţie consacrată de art.2208 din
Codul civil, care statuează ă în caz de neînţelegere între părţi, suma care nu face obiectul
litigiului va fi plătită de către asigurător înainte ca acesta să se fi soluţionat prin negociere sau
de către instanţa de judecată. Despăgubirile se vor acorda proporţional cu paguba eectiv
suferită în urma producerii riscului asigurat. Cu valoare de principiu, dispoziţiile art. 2217 din
Codul civil prevăd că despăgubirile nu pot depăşi valoarea bunului din momentul producerii
riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată.

În contractul de asigurare, potrivit art. 2217 alin.(2) din NCC, părţile pot stipula o
clauză conform căreia asiguratul rămâne propriul său asigurător pentru o franşiză, în privinţa
căreia asigurătorul nu este obligat să plătească despăgubire. Din conţinutul acestui text legal,
rezultă că franşiza are caracter facultativ , ea trebuind să fie prevăzută în contractul de
asigurare.
Efectul principal al franşizei este acela că la producerea cazului asigurat, asigurătorul
nu acoperă întreaga pagubă, ci numai până la concurenţa franşizei. Dar , în asigurările de
11
L. Pop, Raporturile sau corelaţia dintre despăpubire şi drepturile de asigurări sociale sau născute din
contractele de asigurări de asigurări de bunuri şi de răspundere civilă, în L. Pop. I-Florin Popa , Stetelian I . Vidu,
Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile conform noului Cod civil, Ed. Universul juridic , Bucureşti , 2012 ,
infra nota 4,p. 581
răspundere civilă, franşiza nu absolvă persoana vinovată de producerea prejudiciului de
obligaţia de plată integrală a despăgubirilor.
7.3.2 Reguli de acordare a despăgubirilor cauzate de prejudiciile produse teţelor
persoane prin accidente de vehicule şi tramvaie în contextul Legii nr. 132/2017 şi a
Normei ASF nr. 20/2017 .Practica judiciară în materie.
După cum am precizat, pentru acordarea despăgubirilor cauzate de prejudiciile produse
terţelor persoane prin accidente de vehicule şi tramvaie a fost adoptat recent un act normativ
special, respectiv Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto
pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi tramvaie, care reia în
mare parte dispoziţiile O.U.G. nr. 54/2016.
Încă de la început se impune precizarea că potrivit art. 20 din Norma ASF nr. 20/2017,
asigurătorul RCA instituie funcţia de instrumentare daune cu două activităţi separate
funcţional, cea de constatare daune şi cea de lichidare daune, cu precizarea că activitatea de
constatare daune este obiectivă şi separată faţă de celelalte funcţii operaţionale ale
asigurătorului RCA.
Pe cale de consecinţă, pentru acordarea despăgubilrilor trebuie parcurse două etape,
respectiv, etapa constatării daunelor şi avizarea acestora, iar, în urma efectuării acestei
operaţiuni concretizată într-un proces-verbal de constatare a daunelor, să se treacă la etapa
lichidării daunelor, aceasta fiind etapa în care se acordă despăgubirile propriu-zise
persoanelor îndreptăţite.
Astfel, în ceea ce priveşte avizarea prejudiciilor, dispoziţiile art. 18 din Norma ASF nr.
20/2017 prevăd că pentru acoperirea prejudiciilor suferite în urma producerii unor accidente
de vehicule, persoana prejudiciată se adresează în vederea avizării daunei, asigurătorului RCA
cu care proprietarul/utilizatorul vehicului răspunzător de producerea accidentului a încheiat
asigurarea RCA, reprezentantului dedespăgubiri, propriului asigurător RCA, în cazul
decontării directe sau BAAR, în calitatea acestuia de birou gestionare.
După avizarea daunei,asigurătorul RCA efectuează constatarea prejudiciilor în termen
de 3 zile lucrătoare de la data avizării sau la o dată convenită de părţi. În urma constatării
prejudiciului, se întocmeşte procesul-verbal de constatare de către specialistul constatare
daune, şi se semnează de către acesta, asigurat/conducătorul vehicului şi persoana prejuciată,
Potrivit art. 19 alin. 4 din Norma ASF nr. 20/2017, persoana prejudiciată este
îndreptăţită la despăgubiri chiar şi în cazul în care asiguratul sau conducătorul vehicului
asigurat refuză semnarea procesului-verbal de constatare.
Un element de noutate reglementat prin art. 19 alin. 14 din Norma ASF nr.20/2017
este acela că asigurătorul RCA acordă despăgubiri şi în cazul în care persoana prejudiciată a
procedat la repararea vehicului avariat înainte ca asigurătorul să efectueze constatarea
avariilor, dacă împrejurările, cauzele producerii evenimentului asigurat şi cuantumul pagubei
rezultă din actele aflate la dosar. În acest caz, potrivit art. 37 din Norma ASF nr. 20/2017,
documentul de intrare în reparaţie se eliberează de către asigurătorul RCA, BAAR sau Fondul
de Garantare a Asiguraţilor, în limitele legale de răspundere şi competenţă, prin specialişti
constatare daună,potrivit OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.
A doua etapă este aceea privitoare la lichidarea daunelor, context în care, dispiţiile art.
11 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 statuează că asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi
partea prejudiciată pentru prejudiciile dovedite suferite în urma accidentului produs prin
intermediul vehiculului asigurat. În acest sens, potrivit art. 29 din Norma ASF nr. 20/2017,
asigurătorul RCA, înaintează persoanei prejudiciate oferta de despăgubire, urmând ca, potrivit
art. 30 din aceeaşi normă, după exprimarea în scris a acceptului cu privire la oferta de
despăgubire, plata să fie efectuată conform indicaţiilor persoanei prejudiciate, cu respectarea
legislaţiei în vigoare.
Prin alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 132/2017 se stabiliesc cazurile în care asigurătorul
RCA acordă despăgubiri în bani, respectiv pentru:
a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial;
b) prejudicii materiale, inclusiv costuri de radiere şi înmatriculare, costuri cu taxe de
timbru, cheltuieli cu limitarea prejudiciului, dovedite cu acte, cheltuieli aferente diminuării
valorii vehiculului după reparaţii, dovedite cu acte sau expertiză;
c) costuri privind readucerea vehiculului la starea dinaintea evenimentului asigurat,
dovedite cu documente emise prin sisteme specializate sau prin documente emise în condiţiile
legii;
d) prejudicii reprezentând consecinţa lipsei de folosinţă a vehiculului avariat, inclusiv
înlocuirea temporară a vehiculului, pe baza opţiunii persoanei prejudiciate;
e) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată sau cheltuieli aferente în
cazul soluţionării alternative a litigiului dacă soluţia este favorabilă persoanei prejudiciate;
f) cheltuielile legate de transportul vehiculului avariat, aparţinând terţului păgubit, de la
locul accidentului la locaţia în care se găseşte centrul de constatare daune, la unitatea
reparatoare aleasă de păgubit în vederea reparării vehiculului, cel/cea mai apropiat/apropiată
de locul producerii accidentului sau de domiciliul persoanei prejudiciate, după caz, dacă
respectivul vehicul nu se mai poate deplasa prin mijloace proprii, iar asigurătorul nu asigură
transportul.
 Prin art. 12 sunt stabilite cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, printre
acestea putând fi enumerate:
a) cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehicului vinovat nu are
răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs: într-un caz de forţă majoră; din culpa
exclusivă a persoanei prejudiciate; din culpa exclusivă a terţei persoane, cu excepţia situaţiei
prevăzute la art. 11 alin. (3) lit. d);
b) prejudiciile produse bunurilor aparţinând conducătorului vehicului răspunzător de
producerea accidentului, precum şi cele produse ca urmare a vătămării corporale sau a
decesului acestuia, indiferent cine solicită aceste despăguburi.
Potrivit art. 20 din Legea nr. 132/2017, persoana prejudiciată are dreptul să înainteze
cererea de despăgubire către asigurătorul RCA sau către propriul asigurător RCA în cazul
decontării directe, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea RCA sau către BAAR,
în cazul producerii unui risc acoperit de acesta în condiţiile prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte soluţioarea cererii de despăgubire, potrivit art. 21 din Legea nr.
132/2017, soluţionarea cererii de despăguire se face în termen de 30 de zile de la data
înaintării cererii de către asigurat sau de către persoana prejudiciată urmând ca acordarea
despăgubirilor să se facă de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării
ofertei de despăgubire sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre
judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de
despăgubire pe care este obligat să o plătească. Dacă asigurătorul nu îşi îndeplineşte
obligaţiile în termenul precizat mai sus sau le îndeplineşte în mod defectuos, acesta poate fi
obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la nivelul sumei de
despăgubire curente sau la diferenţa de sume neachitate. Plata penalităţilor se face odată cu
plata despăgubirii.
Despăgubirea se stabileşte şi se efectuează potrivit art. 22 din Legea nr. 132/2017, iar, în
cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor prejudiciate
prin accidente de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate din România se exercită
împotriva asigurătorului RCA, în limitele obligaţiei acestuia cu citarea obligatorie a
persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi
forţaţi. Se constată din nou o inadvertenţă cu prevederile art. 2 pct. 13 din Legea nr. 132/2017,
contrară normelor de tehnică legislativă reglementate de Legea nr. 24/2000, republicată, care
face referire atât la accidente produse de către vehicule şi tramvaie, în timp ce prevederile
legale mai sus enunţate fac referire doar la prejudicii prin accidente de vehicule.
Rezultă, aşadar, din conţinutul acestui text legal că în cazul în care drepturile persoanelor
prejudiciate prin accidente de vehicule se stabilesc prin hotărâre judecătorească se conferă o
acţiune directă a terţului păgubit împotriva asigurătorului, cu citarea obligatorie a asiguratului
care a produs accidentul în calitate de intervenient forţat. Prevederile art. 22 din Legea nr.
132/2017 reprezintă unul dintre cazurile prevăzute de lege la care face trimitere art. 78 alin.
(1) C. pr. civ., prin care judecătorul va introduce din oficiu în proces asiguratul răspunzător de
producerea accidentului, chiar dacă acesta s-ar împotrivi.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, prevederile art. 14 din Legea nr. 132/2017
statuează că aceasta se acordă în cuantum egal cu întinderea prejudiciului, până la limita
maximă de răspundere a asigurătorului RCA, care este egală cu cea mai mare valoare dintre
limita de răspundere prevăzută în legislaţia aplicabilă şi cea prevăzută în contractul RCA, iar
asigurătorul este obligat să comunice valoarea maximă de despăgubire în cazul avarierii
vehiculelor, la cererea păgubitului sau a madatarului acestuia, în termen de 7 zile lucrătoare
de la data constatării daunelor. Rezultă, aşadar, că, şi în cazul asigurării obligatorii de
răspundere civilă RCA, cuantumul despăgubirilor se raportează la pierderea efectiv suferită,
nu şi la beneficiul nerealizat.
În cazul unei daune totale economice, definită de art. 2 pct. 16 din Legea nr. 132/2017 ca
fiind situaţia unui vehicul sau a unui bun avariat a cărui valoare de reparaţie depăşeşte
valoarea de piaţă a acestuia, asigurătoru poate evalua vehiculul avariat într-un sistem de
evaluare specializat pentru a-i determina valoarea de piaţă. În acest caz, păgubitul poate opta
între repararea până la valoarea de piaţă a vehiculului, calculată într-un sistem de evaluare
specializat, sau pentru soluţionarea cazului ca daună totală prin plata diferenţei dintre valoarea
de piaţă a vehiculului şi valoarea epavei.
Se impune, de asemenea, precizarea că, în cazul asigurărilor obligatorii RCA, constituie
organism de plată a despăgubirilor şi BAAR, calitate în care BAAR, potrivit art. 32 din Legea
nr. 132/2017, garantează fără a avea beneficiu de discuţiune despăgubirea persoanelor
prejudiciate, rezidenţi ai statelor membre, prin accidente produse pe teritoriul României sau
pe teritoriul unui alt stat membru decât statul lor de rezidenţă, prin intermediul unor vehicule
care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul României sau pe teritoriul unui stat al cărui birou
naţional auto nu a semnat Acordul multilateral, neasigurate RCA, cu toate că, în conformitate
cu prevederile legii, pentru acestea trebuia încheiată asigurarea RCA, sau prin intermediul
unor vehicule neidentificate, în condiţiile prevăzute de acest text legal. Acordul multilateral
este definit, prin art. 2 pct. 2 din Legea nr. 132/2017, ca fiind acordul între birourile naţionale
ale asigurătorilor din statele membre ale Uniunii Europene sau parte la Acordul privind
Spaţiul Economic European şi alte state asociate ale Uniunii Europene încheiat pentru
punerea în aplicare a art. 2 din Directiva 72/166/CEE a Consiliului în ceea ce priveşte
controlul asigurării de răspundere civilă auto, intrat în vigoare pentru biroul naţional auto din
România în baza Deciziei Comisiei 2007/482/CE.
În calitate de organism de plată, AAR acordă despăgubiri, în următoarele cazuri:
a) dacă vehiculul sau tramvaiul a fost identificat, dar nu era asigurat pentru RCA, se
acordă despăgubiri atât pentru daune materiale, cât şi pentru vătămarea integrităţii corporale
sau a sănătăţii ori a decesului;
b) dacă vehiculul sau tramvaiul rămâne neidentificat se acordă despăgubiri doar pentru
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori pentru deces, putându-se acorda despăgubiri
şi pentru daune materiale cu aplicarea unei franşize de 500 euro, în echivaletul în lei
comunicat de BNER la data producerii accidentului, dacă în urma acestui accident a rezultat
decesul unei persoane sau s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane o
vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile.
În acest caz, drepturile persoanelor prejudiciate prin accidente produse pe teritoriul
României de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate RCA de către asigurători cu
sediul în state, aflate în aria de competenţă a unui birou naţional auto, se exercită împotriva
asigurătorului RCA prin BAAR sau prin corespondenţi desemnaţi, dacă sunt îndeplinite
prevederile art. 23.
De asemenea, în condiţiile art. 24 din Legea nr. 132/2017, asigurătorul RCA are obligaţia
să desemneze în fiecare stat aparţinând Spaţiului Economic European şi în Confederaţia
Elveţiană un reprezentant de despăgubiri, împuternicit să instrumenteze cazurile de daună, în
numele şi în scopul asigurătorului RCA, şi să reprezinte asigurătorul RCA. Instrumentarea
cazurilor de daună, conform celor expuse mai sus, se face în vederea regularizării prejudiciilor
provocate de vehicule supuse obligaţiei de asigurare în România rezidenţilor în aceste state,
cu condiţia ca accidentul să se producă pe teritoriul unui alt decât statul de reşedinţă al
persoanei prejudiciate.
În materia asigurării de răspundere civilă obligatorie pentru prejudicii cauzate prin
accidente de circulaţie sunt relevante, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2016
(abrogată) şi a Legii nr. 132/2017, prevederile art. 14 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, care,
într-o manieră asemănătoare cu prevederile art. 50 din Legea nr. 136/1995 (abrogată după
intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2016 şi a Legii nr. 132/2017), statuează că: „despăgubirile
se acordă pentru sumele pe care asiguratul le plăteşte cu titlu de dezdăunare şi pentru
cheltuielile de judecată şi/sau cheltuielile aferente în cazul soluţionării alternative a litigiului
persoanelor prejudiciate prin vătămare corporală sau deces şi prin avarierea ori distrugerea de
bunuri”. În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori decesului, despăgubirile
se acordă, potrivit alin. (5) al art. 14 din Legea nr. 132/2017, atât pentru persoanele aflate în
afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu
excepţia conducătorului vehiculului din vina căruia s-a produs accidentul. Se acordă
despăgubiri, potrivit alin. (2) al art. 14 din Legea nr. 132/2017, în caz de vătămare a
integrităţii corporale sau a sănătăţii ori deces a altor persoane, în afara conducătorului auto
răspunzător de producerea accidentului, şi în cazul în care persoanele prejudiciate, care
formulează pretenţii de despăgubiri, sunt soţul (soţia) sau persoanele care se află în
întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat. Pentru avariere sau
distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile aflate în afara vehiculului care a
produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel vehicul, numai dacă acestea nu erau
transportate în baza unui raport contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul
vehiculului, precum şi dacă nu aparţineau proprietarului, utilizatorului ori conducătorului
vehiculului răspunzător de producerea accidentului.
De asemenea, potrivit art. 14 alin. (7) din Legea nr. 132/2017, în caz de vătămare a
integrităţii corporale, a sănătăţii sau a decesului unei persoane ori de avariere a bunurilor, se
acordă despăgubiri dacă vehiculul care a produs accidentul este identificat şi asigurat, chiar
dacă autorul accidentului a rămas neidentificat.
În ceea ce priveşte aceste prevederi instituite de noul cadru normativ, cât şi prevederile
art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 (abrogate), devin incidente şi prevederile art. 12 alin.
(2) din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie
2009, privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei
răspunderi, care statuează că „membrii familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei
alte persoane a cărei răspundere civilă este angajată într-un accident şi acoperită de asigurarea
prevăzută la articolul 3 nu sunt excluşi, datorită acestei legături de rudenie, de la beneficiul
asigurării pentru vătămările lor corporale”.
În completarea acestor norme cu caracter general, în ceea ce priveşte acordarea
despăgubirilor şi întinderea acestora în cazul acestui tip de răspundere, dispoziţiile Legii nr.
132/2017 statuează că partea prejudcată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului
produs prin intermediul vehiculului asigurat are dreptul la despăgubiri acordate de
asigurătorul RCA, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, fără a depăşi
limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA şi condiţionat de
împrejurarea ca evenimentul asigurat să se fi produs în perioada de valabilitate a poliţei de
asigurare RCA.
 În ceea ce priveşte modalităţile de lichidare a daunelor, prevederile art.22 din Norma ASF
nr.20/2017 statuează că despăgubirile se stabilesc după depunerea cererii de despăgubire de
către persoana prejudiciată sau de asigurat astfel:
a) pe cale amiabilă, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare. Privitor la această
modalitate de lichidare a daunelor, aceasta operează şi în cazul în care accidentul de vehicul
face obiectul unui proces penal, sens în care dispoziţiile art. 22 alin. 5 din Norma ASF nr.
20/2017, prevăd că despăgubirea se stabileşte pe cale amiabilă, dacă:
1.potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părţilor;
2. hotărârea instanţei penale a rămas definitivă, însă stabilirea despăgubirilor ar urma să se
facă ulterior.
Chiar şi în ipoteza în care acţiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părţilor, stabilirea
despăgubirilor se poate face dacă:
1.s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată şi persoana prejudiciată îşi ia un angajament
scris prin care se obligă să restituie de îndată, parţial sau total, despăgubirea primită,în funcţie
de hotărârea instanţei penale în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul sau vinovăţia sau;
2.din actele încheiate de autorităţile publice rezultă atât răspunderea civilă, prejudiciile
cauzate, cât şi vinovăţia conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată fie după
finalizarea cercetărilor aflate în curs şi persoana prejudiciată ia un angajament scris prin care
se obligă să restituie, de îndată, parţial sau total, despăgubirea primită, în funcţie de hotărârea
instanţei penale în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul şi vinovăţia acestuia.
Din coroborarea acestui text legal cu cel al art. 41 din Norma ASF nr.20/2017, care
reglementează constatarea amiabilă de accident, se poate concluziona faptul că despăgubirile
se acordă pe cale amiabilă atunci când au fost implicate în evenimentul rutier două vehicule
asigurate, din care rezultă numai prejudicii materiale, întrucât, în această ipoteză constatarea
accidentului pe cale amiabilă semnifică o recunoaştere a răspunderii conducătorilor auto.
Formularul privitor la constatarea amiabilă de accident poate fi utilizat pe teritoriul României,
indiferent de locul producerii accidentului.
b) prin mecanisme de soluţionare alternativă a litigiului;
c) prin hotărâre judecătorească definitivă, în cazul în care nu s-a realizat înţelegerea dintre
părţi.
Norma ASF nr. 20/2017 cuprinde reglementări speciale pentru acordarea de
despăgubiri în cadrul cuplului tractor-remorcă/semiremorcă. Astfel, potrivit art. 16 alin. 1 din
Norma ASF nr. 20/2017, asigurarea RCA a remorcilor/semiremorcilor are acoperire doar dacă
acestea nu sunt ataşate unui vehicul tractor, iar, în cazul în care evenimentul se produce în
timp ce remorca sau semiremorca este ataşată vehicului tractor, răspunderea aparţine
vehicului tractor. În acest caz, asigurătorul RCA al vehicului tractor despăgubeşte persoana
prejudiciată şi poate să exercite dreptul de regres asupra asigurătorului RCA al
remorcii/semiremorcii, în cazul în care dovedeşte că prejudiciul s-a produs ca urmare a unei
defecţiuni tehnice a remorcii/semiremorcii, care nu putea fi observată de către conducătorul
auto.
În aceste situaţii în care evenimentul se produce în timp ce remorca/semiremorca este ataşată
vehicului tractor, despăgubirea se suportă, în funcţie de situaţiile de mai jos, de către:
a)Asigurătorul RCA al vehicului tractor, în situaţia în care vehiculul tractor este identificat şi
asigurat, indiferent dacă remorca/semiremorca este sau nu este identificată sau asigurată;
b) BAAR sau biroul naţional al statului în care vehiculul tractor staţionează în mod obişnuit,
pentru vehiculele înmatriculate în alte state, în situaţia în care vehiculul tractor este identificat
şi neasigurat, indiferent dacă remorca/ semiremorca este sau nu este identificată sau asigurată;
c) asigurătorul RCA al remorcii/semiremorcii, în situaţia în care vehiculul tractor este
neidentificat, iar remorca/semiremorca este identificată şi asigurată; după plata despăgubirii,
asigurătorul remorcii/semiremorcii are drept de regres împotriva persoanei vinovate de
producerea accidentului şi, după caz, împotriva asigurătorului vehicului tractor, dacă acesta va
fi identificat ulterior;
d)BAAR, în situaţia în care vehiculul tractor este neidentificat, iar remorca/semiremorca este
identificată şi neasigurată.
Referitor la stabilirea despăgubirilor în cazul avarierii sau distrugerii vehiculelor
despăgubirile pentru vehicule nu pot depăşi cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data
producerii accidentului şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA.
Una dintre problemele dezbătute în practica judiciară din perioada de incidenţă a Legii nr.
136/1995 (în prezent abrogată), care a făcut obiectul unui recurs în interesul legii, soluţionat
de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 23/2015 12, a fost aceea privitoare la
obligaţia asigurătorului de a acorda despăgubiri soţului (soţiei) sau persoanelor care se află în
întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea
prejudiciului. Soluţionând recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin
decizia nr. 23/2015 a stabilit că „în interpretarea şi aplicarea art. 50 alin. (3) din Legea nr.
136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările
ulterioare, dreptul la despăgubiri recunoscut soţului (soţiei) sau persoanelor care se află în
întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea
12
Publicată în M. Of. nr. 71 din 1 februarie 2016.
prejudiciului, priveşte doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului
rutier”.

Rezultă, aşadar, că, în acest caz, după cum se precizează şi în decizia ICCJ nr. 23/2015
supra cit., soţul (soţia) sau membri de famile ai asiguratului vor putea primi desăgubiri doar
dacă acestea sunt ele însele victime directe ale accidentului, nu şi atunci când solicită
despăgubiri ca efect al decesului conducătorului auto vinovat de producerea accidentului,
întrucât în această ultimă ipoteză, suferinţa pentru decesul conducătorului auto nu constituie
„risc asigurat” în sensul Legii nr. 136/1995, în condiţiile în care acesta este vinovat de
producerea accidentului13.

Raţiunea pentru care legiuitorul şi instanţa supremă au ajuns la această concluzie este
aceea că, în ipoteza în care conducătorul auto este vinovat de producerea accidentului, nu
poate exista o răspundere civilă a conducătorului autovehiculului faţă de rudele sale, care,
nefiind pasageri în autovehicul ori neaflându-se la locul accidentului, nu au fost vătămate
corporal direct prin accidentul produs. În această ipoteză, conducătorul auto vinovat de
producerea accidentului îşi generează sieşi un prejudiciu prin provocarea accidentului auto,
iar acest prejudiciu nu este reparabil după regulie răspunderii civile delictuale, deoarece partea
responsabilă se identifică chiar cu victima.

Cu alte cuvinte, în această ipoteză nu se poate pune problema răspunderii civile delictuale
a conducătorului auto faţă de sine însuşi, context în care, neexistând răspunderea civilă
delictuală a conducătorului auto, este exclusă şi răspunderea civilă delictuală a conducătorului
auto faţă de membrii familiei sale, care nu au suferit vătămări corporale proprii în urma
accidentului sau au decedat.

Pornind de la aceste considerente, pentru ipoteza mai sus-menţionată, asigurătorul nu este

obligat să acorde despăgubiri membrilor de familie ai asiguratului care nu au fost victime
directe ale accidentului, întrucât, pentru a putea fi angajată răspunderea contractuală a
societăţii de asigurare, este necesar ca în prealabil obligaţia de plată să fie stabilită în sarcina
asiguratului sau, altfel spus, este necesar ca anterior stabilirii răspunderii contractuale a
asigurătorului să fie stabilită răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a asiguratului.
13
A se vedea, în perioda de incidenţă a Legii nr. 136/1995, pentru aplicabilitatea art. 49, art. 50 şi art. 51 din
Legea nr. 136/1995, C. Ap. Cluj, s. I. civ., dec. civ. nr. 2437/A/2015, în Buletinul jurisprudenţei. Repertoriu anual
2015, pp. 100-102, prin care, în acord cu decizia ICCJ nr. 23/2015, se concluzionează că, din moment ce este
vorba despre o asigurare de răspundere, iar nu despre o răspundere pentru fapta lucrului, asiguratul nu poate
avea răspundere faţă de el însuşi.
 De altfel, şi prevederile art. 12 lit. a) din Legea nr. 132/2017 stabilesc că asigurătorul nu
acordă despăgubiri pentru cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul
vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs din culpa exclusivă
a persoanei păgubite.

Se constată că, în urma adoptării O.U.G. nr. 54/2016 şi a Legii nr. 132/2017, au fost
compatibilizate prevederile din dreptul nostru intern referitoare la această problematică cu
prevederile art. 12 alin. (2) din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 16 septembrie 2009, privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul
obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi,potrivit cărora membrii familiei asiguratului,
conducătorului auto sau oricărei altei persoane a cărei răspundere civilă este angajată într-un
accident de vehicule şi este acoperită de asigurarea obligatorie RCA nu sunt excluşi, datorită
acestei legături de rudenie, de la beneficiul asigurării pentru propriile lor vătămări corporale”.

Printr-o altă decizie de speţă14, cu referire la un contract de asigurare, în baza căruia s-a
solicitat obligarea asigurătorului la plata daunelor morale pentru suferinţele cauzate victimei
unui accident rutier, instanţa a obligat asigurătorul la plata de daune morale, aspectele care au
fost avute în vedere de către instanţa de judecată pentru stabilirea întinderii despăgubirilor
care cad în sarcina asigurătorului fiind cele de ordin medical, referitoare la urmările
accidentului auto care au influenţat viaţa reclamantului: suferinţele acestuia (care vor
determina sumele cuvenite cu titlu de pretium doloris), numărul şi durata procedurilor
medicale la care a fost supus reclamantul, incapacitatea adaptativă a reclamantului.
Dimpotrivă, se arată în decizia supra cit., capacitatea de muncă a reclamantului nu prezintă
relevanţă în acest litigiu, despăgubirile pentru o eventuală pierdere, totală sau parţială a
capacităţii de muncă a reclamantului, având natură materială, şi nu morală.
De asemenea, în practica judiciară 15, cu privire la acordarea daunelor morale în cazul
producerii unui accident rutier, s-a statuat că, în privinţa cuantumului daunelor morale,
legislaţia română nu conţine reglementări privind criteriile de stabilire a acestor daune, astfel
că a revenit jurisprudenţei şi doctrinei juridice rolul de a statua asupra acestor criterii. Atât
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când
acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în
echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei,

14
A se vedea C. Ap. Cluj, s. a II-a civ., de cont. admin. şi fisc., dec. nr. 208/2011, în Buletinul jurisprudenţei…
(2011), op. cit, pp. 499-500).
15
A se vedea C. Ap. Cluj, s. a II-a civ., de cont. adm. şi fisc., dec. civ. nr. 141/2014, în Buletinul jurisprudenţei.
Repertoriu anual 2014, p. 346.
relativ la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au suportat victimele unui accident de
circulaţie, respectiv rudele persoanelor decedate, precum şi la consecinţele nefaste pe care
acel accident le-a avut cu privire la viaţa lor particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate în
probele administrate.
Ca atare, se arată că, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi
hotărârile Curţii de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a
unor astfel de despăgubiri şi, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului
acestora. În cadrul criteriilor orientative de apreciere a daunelor morale, identificate în
doctrină, cele mai relevante au fost considerate a fi: gravitatea prejudiciului nepatrimonial,
importanţa valorii lezate, durata în timp a consecinţelor vătămătoare sau perpetuarea acestora,
natura suferinţelor şi intensitatea acestora, influenţa asupra vieţii personale, importanţa şi
interiorizarea efectelor vătămătoare cu elemente subiective de percepţie care pot duce la
alterarea personalităţii persoanei prejudiciate, aspecte şi corelaţii legate de vârsta, sexul,
poziţia socială a persoanei prejudiciate. Toate aceste criterii sunt subordonate aprecierii
rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, în
termeni jurisprudenţiali, criteriul echităţii traducându-se prin necesitatea ca partea lezată să
primească o satisfacţie rezonabilă pentru prejudiciul moral suferit.
În acelaşi context, în practica judiciară 16,relativ la prejudiciul moral pretium dolores,
semnificând daunele morale la care este îndreptăţită victima în calitate de aparţinător al
persoanei decedate, acesta se evaluează în raport de criterii subiective, asupra cărora
judecătorul are o largă marjă de apreciere, limitele acestei aprecieri fiind cele care relevă
justul echilibru între dauna morală suferită şi despăgubirea ce trebuie acordată pentru a
asigura compensarea suferinţelor titularului dreptului la daune morale.
Printre criteriile subiective se situează raporturile existente între persoana decedată şi titularul
dreptului la daune, intensitatea raporturilor de afectaţiune şi de sprijin moral şi material
existent între aceste persoane, până la data producerii evenimentului, consecinţele lipsirii, în
persoana titularului dreptului pe viitor de prezenţa, afectaţiunea şi sentimentele care au creat
un mod de viaţă anterior firesc pentru raportul de familie dintre cele două persoane,
eventualele sechele psihice, constatate în privinţa titularului dreptului ca o consecinţă a
pierderii persoanei decedate, reprezentând pentru titular o rudă apropriată. De asemenea, se
precizează în decizia supra cit faptul că, cuantumul daunelor morale nu pot fi egalizate de la o
cauză judiciară la alta întrucât circumstanţele proprii fiecărei cauze nu sunt identice, aşa cum
nici traumele psihice încercate de titularii dreptului la prejudiciul moral, nu sunt identice. Pe
16
A se vedea, C. Ap. Timişoara, S. a II-a civ, dec. civ nr. 507/2016, în PR nr. 3/2017, p. 228-234.
de altă parte, daunele morale se constituie într-un prejudiciu moral care deşi are o geneză ex
tunc se determină pot factum prin evaluare de către instanţa de judecată, în absenţa unui acord
între titularului dreptului şi asigurător.
Prin aceeaşi decizie s-a statuat cu privire la sancţiunea penalităţilor de întârziere petru
neplata daunelor morale, evaluate şi acordate de instanţă, nu poate decât să urmeze unei
hotărâri judecătoreşti definitive, deoarece penalitatea însăşi reprezintă un accesoriu al
debitului principal stabilit cu titlu de daune morale, prin aceeaşi hotărâre judecătorească.
În acelaşi context, în practica judiciară 17,relativ la prejudiciul moral pretium dolores,
semnificând daunele morale la care este îndreptăţită victima în calitate de aparţinător al
persoanei decedate, acesta se evaluează în raport de criterii subiective, asupra cărora
judecătorul are o largă marjă de apreciere, limitele acestei aprecieri fiind cele care relevă
justul echilibru între dauna morală suferită şi despăgubirea ce trebuie acordată pentru a
asigura compensarea suferinţelor titularului dreptului la daune morale.
Printre criteriile subiective se situează raporturile existente între persoana decedată şi titularul
dreptului la daune, intensitatea raporturilor de afectaţiune şi de sprijin moral şi material
existent între aceste persoane, până la data producerii evenimentului, consecinţele lipsirii, în
persoana titularului dreptului pe viitor de prezenţa, afectaţiunea şi sentimentele care au creat
un mod de viaţă anterior firesc pentru raportul de familie dintre cele două persoane,
eventualele sechele psihice, constatate în privinţa titularului dreptului ca o consecinţă a
pierderii persoanei decedate, reprezentând pentru titular o rudă apropriată. De asemenea, se
precizează în decizia supra cit faptul că, cuantumul daunelor morale nu pot fi egalizate de la o
cauză judiciară la alta întrucât circumstanţele proprii fiecărei cauze nu sunt identice, aşa cum
nici traumele psihice încercate de titularii dreptului la prejudiciul moral, nu sunt identice. Pe
de altă parte, daunele morale se constituie într-un prejudiciu moral care deşi are o geneză ex
tunc se determină pot factum prin evaluare de către instanţa de judecată, în absenţa unui acord
între titularului dreptului şi asigurător.
Prin aceeaşi decizie s-a statuat cu privire la sancţiunea penalităţilor de întârziere petru
neplata daunelor morale, evaluate şi acordate de instanţă, nu poate decât să urmeze unei
hotărâri judecătoreşti definitive, deoarece penalitatea însăşi reprezintă un accesoriu al
debitului principal stabilit cu titlu de daune morale, prin aceeaşi hotărâre judecătorească.
De asemenea, în practica judiciară 18 s-a pus problema interpretării unor contracte de
asigurare de risc financiar, care cuprind în condiţiile speciale anumite obligaţii care trebuie
17
A se vedea, C. Ap. Timişoara, S. a II-a civ, dec. civ nr. 507/2016, în PR nr. 3/2017, p. 228-234.
18
A se vedea C. Ap. Cluj, s. a II-a civ., de cont. admin. şi fisc., dec. nr. 237/2011, în Buletinul jurisprudenţei…
(2011)…op. cit” pp. 500-503).
îndeplinite de către asigurat. Astfel, prin contractul de asigurare de risc financiar având ca
scop împiedicarea produceri de riscuri financiare în patrimoniul asigurătorului ca urmare a
neachitării ratelor de către clienţi, dacă asiguratul are pe lângă obligaţia de a plăti primele de
asigurare şi alte obligaţii, neîndeplinirea obligaţiilor contractuale stabilite prin condiţiile
speciale dă dreptul asigurătorului de a refuza plata despăgubirii. O atare soluţie se impune în
considerarea faptului că neîndeplinirea de către una dintre părţi a propriei sale obligaţii dă
dreptul celeilalte părţi să invoce excepţia de neexecutare a contractului.

7.3.3.Acordarea de despăguri pentru prejudiciile cauzate de medici , farmacişti şi

alte persoane din domeniul medical în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă a
acestora.
În cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă a medicilor , farmaciştilor şi a altor
persoane din domeniul asistenţei medicale , dispopziţiile art. 668 din Legea nr.95/2006
republicată , statuează că asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii
răspund , în baza legii , indiferent de locul în care a fost acordată asistenţa medicală,faţă de
terţele persoane care se constată că au fost supuse unui act de malpraxix medical, precum şi
pentru cheltuieile de judecată ale persoanei prejudiciate prin actul medical.În caz dedecs ,
despăgubirea se acordă succesorilor în drepturi ai pacientului care au solicitat acestea.
Despăgubirile se acordă şi atunci când persoanele vătămate sau decedate nu au domiciliul sau
reşedinţa în România , cu excepţia cetăţenilor din Statele Unite ale americii, Canada şi
Australia. Despăgubirile se pot stabili pe cale amiabilă, în cazurile în care rezultă cu
certitudine răspunderea civilă a asiguratului, urmând ca , în ipoteza în care părţile-asigurat,
asigurător şi persoana prejudiciată-cad de acord sau nu, este certă culpa asiguratului,
despăgubirile se vor plăti numai în baza hotărârii definitive a instanţei judecătoreşti
competente.

Tot astfel, potrivit art.677 alin. 2 Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul
sănătăţii republicată , asigurătorul de răspundere civilă medicală recuperează contravaloarea
despăgubirilor plătite în următoarele cazuri:

a)Vătămarea sau decesul este urmare a îcălcării intenţionate a standardelor de asistenţă

medicală;
 b) Vătămarea sau decesul se datorează unor vicii ascunse ale echipamentului sau a
instrumentarului medical sau a unor efecte secundare necunoscute ale medicamentelor
administrate;

c) atunci când vătămarea sau decesul se datorează atât persoanei responsabile,. Cât şi
unor deficienţe administrative de care se face vinovată unitatea medicală în care s-a acordat
asistenţa medicală sau ca urmare a neacordării tratamentului adecvat stabilit prin standarde
medicale recunoscute sau alte acte normative în vigoare, persoana îndreptăţită poate să
recupereze sumele plătite drept despăgubiri de la cei vinovaţi, alţii decât persoana
responsabilă, proporţional cu partea de vină ce revine acestora.

d)asistenţa medicală a părţii vătămate s-a făcut fără consimţământul acestuia, dar în
alte împrejurări decât cele prevăzute la alin. 1.

7.3. 4. Acordarea de despăgubirii în cazul asigurării obligatorii a locuinţelor.

În ceea ce priveşte despăgubirile acordate în cazul asigurării obligatorii a locuinţelor,
dauna reprezintă prejudiciul material provocat locuinţei în urma producerii unui risc acoperit
de PAD , iar despăgubirea cuvenită reprezintă suma pe PAID o datorează beneficiarului
PAD(persoane fizice şi persoane juridice) pentru daunele care au avut loc în urma producerii
riscurilor asigurate. Constatarea şi evaluarea prejudiciilor, precum şi stabilirea cuantumului
despăgubirilor se fac decătre asigurătorul care a eliberatPAD, în conformitate cu normele
emise de ASF, urmând ca plata despăgubirilor să fie făcută direct de către PAID în baza unui
centralizator transmis de asigurătorul care a efectuat constatarea şi evaluarea prejudiciilor.
Stabilirea producerii unui eveniment asigurat precizat prin PAD ca risc risc acoperit, se face
în baza actelor emise de instituţiile abilitate să constate potrivit legii starea de dezastru
natural(cutremure de pământ, alunecări de teren sau inundaţii, ca fenomene naturale),
respectiv autorităţile naţionale de seismologie, geologie, meteorologie şi/sau hidrologie, după
caz.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor care se acordă în cazul
asigurărilorobligatorii delocuinţă, Legea nr.260/2008 republicată defineşte prin art. 2 lit. h
noţiunea ,, asigurare de prim risc” care semnifică faptul că pentru orice daună care a intervenit
pe parcursul valabilităţii unui contract de asigurare, cuantumul despăgubirii se stabileşte la
nivelul pagubei efective, în limita sumei asigurate.
Potrivit art. 25 alin. 4 din Norma ASF nr.7/2013 , modificat prin Norma ASF
nr.35/2016, dacă prin plata despăgubirii pentru un eveniment asigurat se atinge suma
asigurată prevăzută în PAD, proprietarul este obligat să încheie o nouă asigurare obligatorie,
dar numai după efectuarea tuturor reparaţiilor care conduc la satisfacerea cerinţelor de locuit
ale unei persoane sau familii.
7.3.5. Limitele răspunderii societăţii de asigurare în cadrul procesului civil şi a
procesului penal având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudicii cauzate de
asiguraţi faţă de terţe persoane prin infracţiuni.

Pentru determinarea limitelor răspunderii societăţii de asigurare în cadrul procesului

penal având ca obiect acordarea de despăpgubiri pentru prejudicii cauzate de asiguraţi faţă de
terţe persoane prin infracţiuni, se impune de la început precizarea că, aşa cum se precizează şi
în decizia instanţei supreme nr. 1/2016, supra cit., în cadrul procesului penal, societatea de
asigurare, în calitate de persoană responsabilă civilmente, răspunde numai pe latura civilă
pentru prejudiciul cauzat prin infracţiuni de către inculpat, însă numai în condiţiile legii civile,
respectiv în baza unei obligaţii legale sau convenţionale.

Pe de altă parte, în determinarea limitelor răspunderii societăţii de asigurare în procesul

penal, trebuie să pornim de la prevederile art. 12 alin. (1) din Norma ASF nr. 20/2017, care
statuează că asigurătorii RCA au obligaţia de a stabili limite de despăgubire, care nu pot fi
mai mici decât limitele de despăgubire stabilite de către Autoritatea de Supraveghere
Financiară, în conformitate cu reglementările europene. Se impune, de asemenea, precizarea
că aceste limite de stabilire a despăgubirilor prin norme ASF nu sunt aplicabile doar în cazul
despăgubirilor solicitate în cadrul unui proces penal, ci aceste limite de stabilire a
despăgubirilor sunt aplicabile atât în procesele civile, cât şi în procesele penale, prin care se
solicită despăgubiri de la societatea de asigurare pentru prejudicii cauzate prin accidente de
vehicule de către asigurat unor terţe persoane.

Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 132/2017, prin raportare la reglementările
Uniunii Europene, sunt reglementate, prin art. 6 alin. (4) din Lege şi art. 12 alin. 2 din Norma
ASF nr. 20/2017,limitele minime de răspundere acoperite prin asigurarea RCA, respectiv:

a) pentru prejudicii materiale produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul

persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente, la un nivel de
1.220.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii
accidentului, comunicat de Banca Naţională a României;
 b) pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial
produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de
despăgubire se stabileşte pentru accidente, la un nivel de 6.070.000 euro, echivalent în lei la
cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca
Naţională a României;

Aceste limite de răspundere sunt revizuite, potrivit art. 6 alin. (5) din Legea nr. 132/2017,
din 5 în 5 ani, în funcţie de evoluţia indicelui european al preţurilor de consum (IEPC) stabilit
în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2494/95 al Consiliului din 23 octombrie 1995
privind indicii armonizaţi ai preţurilor de consum, cu modificările ulterioare, şi sunt prevăzute
în reglementările ASF.

Potrivit art. 12 alin. (3) din Norma ASF nr. 20/2017, în cazul în care în acelaşi eveniment
au fost prejudiciate mai multe persoane şi valoarea totală a prejudiciilor depăşeşte limitele de
despăgubire specificate în contractul de asigurare, despăgubirea va fi stabilită în funcţie de
cota-parte din valoarea prejudiciului ce revine fiecărei persoane îndreptăţite la despăgubire
pentru prejudiciile cauzate în acelaşi accident.

În acelaşi context, dacă dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Norma ASF nr. 20/2017
stabilesc limitele de acordare a despăgubirilor în cazul în care au fost prejudiciate prin acelaşi
eveniment mai multe persoane, dispoziţiile art. 22 alin. (7) din Norma ASF nr. 20/2017,
stabilesc limitele de acordare a despăgubirilor, în cazul în care cuantumul despăgubirilor în
acelaşi accident de vehicule depăşeşte, la data producerii accidentului, limita de despăgubire
stabilită în contractul RCA, exclusiv cheltuielile făcute în procesul civil, indiferent de
numărul persoanelor vătămate sau decedate, după caz, şi de numărul de persoane
răspunzătoare de producerea pagubei. În aceste ipoteze, art. 22 alin. (7) din Norma ASF nr.
20/2017 stabileşte că despăgubirea se acordă, în limita acestei sume, fiecărei persoane
prejudiciate, proporţional cu raportul dintre limita de despăgubire prevăzută în contractul
RCA şi totalul cuantumului despăgubirii. Rezultă aşadar că în acest caz, despăgubirile pot
depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul RCA, despăgubirea acordându-se
fiecărei persoane prejudiciate, proporţional cu raportul dintre limita de despăgubire prevăzută
în contractul RCA şi totalul cuantumului despăgubirii.

Din conţinutul acestor dispoziţii legale rezultă că prin norme adoptate de către ASF se
stabilesc limitele despăgubirilor şi condiţiile de plată, asigurătorii RCA având obligaţia de a
stabili limite de despăgubire, dar care nu pot fi mai mici decât cele stabilite de ASF. Ca atare,
potrivit art. 12 alin. (1) din Norma ASF nr. 20/2017, părţile pot stabili în contractul de
asigurare limite maxime de despăgubire, dar care nu pot fi însă inferioare celor stabilite în
normă.

Se poate, aşadar, concluziona faptul că limitele în care asigurătorul de răspundere civilă

obligatorie este ţinut să răspundă, nu numai în procesul penal, ci şi în procesul civil, sunt cele
prevăzute în contractul de asigurare, dar, în respectivul contract, părţile nu pot stipula limite
inferioare celor stabilite de ASF.

După cum rezultă din dispozitivul deciziei nr. 1/2016, în procesul penal, societatea de
asigurare, în calitatea de persoană responsabilă civilmente, are obligaţia de a repara singură
prejudiciul cauzat prin infracţiune, prin urmare răspunderea societăţii de asigurare este o
răspundere exclusivă, şi nu o răspundere solidară cu autorul infracţiunii.

Această răspundere exclusivă a societăţii de asigurare în procesul penal, după cum se

arată în considerentele deciziei nr. 1/2016 supra cit., se fundamentează pe faptul că părţile
încheie un contract aleatoriu, în care riscul producerii unei fapte prejudiciabile trece de la
asigurat la asigurător, iar acesta din urmă îşi asumă acest risc şi, pe cale de consecinţă,
răspunde la producerea riscului asigurat, întrucât a încasat în acest scop o primă de asigurare
stabilită în raport cu specificul riscului.

Nu este vorba despre o răspundere solidară a societăţii de asigurare alături de autorul

faptei ilicite, deoarece asigurătorul nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care ar fi
comis-o alături de asigurat, ci în temeiul legii şi a contractului de asigurare, asigurătorul îşi
asumă o obligaţie proprie. Pe de altă parte, în sprijinul acestei argumentaţii, nu este vorba
despre o răspundere solidară a societăţii de asigurare alături de asigurat, deoarece solidaritatea
trebuie să rezulte din lege sau din contract, ceea ce nici legea şi nici contractul de asigurare nu
stipulează.

Secţiunea 8.Încetarea contractului de aigurare.

Reglementările din domeniul asigurărilor cuprind căteva reglementări speciale de încetare

a contractului de asigurare. Dar, pe lângă cazurile de încetare a contractului de asigurare
reglementate de noul Cod civil, sunt reglementate, în completarea prevederilor noului Cod
civil, prin acte normative speciale, cazuri speciale de încetare a contractului de asigurare, unul
dintre aceste acte normative speciale fiind Legea nr. 132/2017 în materia asigurării obligatorii
RCA
 1.Producerea cazului asigurat anterior încheierii contractului de asigurare sau
imposibilitatea producerii acestuia. Sub acest aspect,după cum am precizat, noul Cod civil,
prin art.2205, reglementând lipsa lipsa riscului asigurat , statuează că, contractul de asigurare
se desfiinţează de drept în cazul în care , înainte ca obligaţia asigurătorului să înceapă a
produce efecte, riscul asigurat s-a produs ori producerea acestuia a devenit imposibilă, precum
şi dacă, obligaţia menţionată a început să producă efecte, intervenirea riscului asigurat a
devenit imposibilă.

În cazul contractului de asigurare obligatorie RCA, dispoziţiile art. 7 şi art. 8 din Legea
nr. 132/2017 stailesc cazurile în care acest contract încetează, precum şi cazurile în care
contractul se desfiinţează de drept.

În acord cu prevederile noului Cod civil, în materia contractului de asigurare obligatorie

RCA, dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 132/2017 statuează că contractul RCA se desfiinţează de
drept dacă: a) riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit imposibilă înainte de a se
naşte obligaţia asigurătorului RCA; b) producerea riscului asigurat a devenit imposibilă după
naşterea obligaţiei asigurătorului RCA.

2.Neplata primelor de asigurare. Acest caz de încetare a contractului de asigurare

este prevăzut de art. 2206 alin. 4 din Codul civil care statuează că asigurătorul poate rezilia
contractul dacă sumele datorate de asigurat , cu titlu de primă, nu sunt plătite la scadenţă.

3. Denunţarea contractului.

Un alt caz de încetare a contractului de asigurare este denunţarea contractului ,

reglementat expres de art. 2209 din Codul civil, potrivit căruia denunţarea contractului de
asigurare de către unadintre părţi se poate efectua numai cu respectarea unui termen de
preaviz de cel puţin 20 de zile calculate de la data primirii notificării de către cealaltă parte.

4.Expirarea duratei contractului.

Contractul de asigurare se încheie pentru o anumită perioadă de timp, astfel că la data

expirării perioadei pentru care a fost încheiat contractul de asigurare încetează.

În cazul contractului de asigurare RCA, dispoziţiile art. 15 din Norma ASF nr.
20/2017, conferă posibilitatea reînnoirii contractului de asigurare RCA, după data expirării
contractului, sens în care, potrivit art. 15 alin. 1 din Norma ASF nr. 20/2017, asigurătorul
RCA sau intermediarul în asigurări, conform acordului dintre părţi, informează asiguratul cu
privire la data de încetare a contractului RCA, cu 30 de zile înainte de încetarea acestuia.
Această informare este însoţită de înaintarea unei oferte de reînnoire a contractului RCA
pentru perioade asigurare de 6 şi 12 luni. În urma acordului asiguratului cu privire la
reînnoirea contractului, asigurătorul RCA sau intermediarul în asigurări emite contractul RCA
şi poliţa de asigurare.

5. Încetarea perioadei de asigurare.

Posibilitatea încetării contractului de asigurare la încetarea perioadei de asigurare

rezultă din cuprinsul art. 2201 din Codul civil, care prevede că în contractul de asigurare
trebuie să se prevadă momentul începerii şi cel încetării răspunderii asigurătorului.
Expresia ,,momentul începerii şi cel încetării răspunderii asigurătorului” echivalează cu
perioada de asigurare, astfel că, la încetarea perioadei de asigurare, nemaiexistând
răspunderea asigurătorului,contractul de asigurare încetează.

În cazul contractului de asigurare obligatorie RCA, perioada de asigurare poate înceta în

cazul în care proprietarul vehiculului transmite dreptul de proprietate asupra vehiculului. În
acest context, prevederile art. 7 lit. a) din Legea nr. 132/2017 statuează că contractul RCA
încetează la data la care proprietarul vehiculului notifică asigurătorului RCA referitor la
transmiterea dreptului de proprietate asupra vehiculului, însoţită de documentele justificative.
De asemenea, potrivit art. 7 lit. b) din Legea nr. 132/2017, contractul RCA încetează la data la
care vehiculul este radiat din circulaţie. Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale mai sus
enunţate, s-ar putea concluziona, în opinia noastră, că, deşi vehiculul care a făcut obiectul
asigurării RCA a fost înstrăinat prin transmiterea dreptului de proprietate asupra acestuia către
altă persoană, până la data radierii vehicului din circulaţie, contractul de asigurare obligatorie
RCA încheiat cu proprietarul iniţial al vehiculului nu încetează

6.Decesul asiguratului.

Decesul asiguratului nu produce aceleaşi efete juridice în toate contractele de

asigurare.

Astfel, în asigurările de persoane, decesul asiguratului determină încetarea contractului

de asigurare,dar în acest caz, contractul deasigurare încetează deoarece asigurarea rămâne fără
obiect. În cazul asigurării de bunuri, decesul asiguratului determină încetarea contractului de
asigurare, pentru că dispare interesul în asigurare.
 Secţiunea 9. Competenţa instanţelor judecătoreşti care soluţionează litigii
derivate din contractul de asigurare.

Pe lângă cazurile expres reglementate de art. 113 din noul Cod de procedură civilă,
competenţa teritorială alternativă este reglementată prin noul Cod de procedură civilă şi în
materia asigurărilor , prin dispoziţiile art. 115, în scopul asigurării protecţiei persoanelor
asigurate. Astfel , potrivit acestui text de lege, în materie de asigurare, cererea privitoare la
despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află :

1. domiciliul sau sediul asiguratului;

2. bunurile asigurate;

3. locul unde s-a produs riscul asigurat.

Din analiza coroborată a prevederilor art. 115 alin.1 şi 2 cu dispopziţiile alin. 4 al art.
115 din noul Cod de procedură civilă care reglementează competenţa alternativă în materia
asigurărilor rezultă că această competenţă alternativă vizează numai cazurile de asigurare
terestră, concluzie care derivă din prevederile exprese ale art. 115 alin. (4) din noul Cod de
procedură civilă , în sensul căruia, dispoziţiile alin. (1) şi alin. (2) nu se aplică în materie de
asigurări maritime, fluviale şi aeriene.

Totodată, în considerarea protecţiei persoanelor asigurate, prin alin. (2) al art. 115 se
precizează că : ,, alegerea competenţei prin convenţie este considerată ca nescrisă dacă a fost
făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubire.

De asemenea, faţă de prevederile vechiului Cod de procedură civilă, noul Cod de

procedură civilă aduce ca element de noutate posibilitatea ca în cazul asigurării obligatorii
terţului păgubit să poată formula direct cererea în despăgubiri şi la instanţa de la domiciliul
sau , după caz, sediul său.

Este evident că aceste cazuri, fiind vorba despre o competenţă teritorială alternativă în
material asigurărilor, nu se poate exclude posibilitatea aplicării normelor procedurale
referitoare la competenţa teritorială generală determinată de domiciliul pârâtului. Ca atare,
reclamantul(asiguratul sau terţul păgubit în cazul asigurării de răspundere civilă) va putea să
introducă acţiunea pentru plata despăgubirilor, fie la instanţa de la domiciliul sau , după caz,
sediul pârâtului, fe la una dintre instanţele indicate prin art. 115 alin. (1) din noul Cod de
procedură civilă.