Moraru Gabriel

Masterat Carieră
Judiciară

Studiu teoretic și practic asupra efectului devolutiv al apelului în noua

reglementare procesuală

Căile de atac sunt indispensabile în orice sistem procesual, pentru remedierea

eventualelor greşeli ţinând de aprecierea fondului cauzei ori de încălcarea unor norme de ordin
strict procedural. Căile de atac reprezintă mijloace procedurale prin care se poate cere şi obţine
anularea sau reformarea (totală sau parţială) a unei hotărâri judecătoreşti; ele apar ca un remediu
contra eventualelor erori ce se pot strecura într-o hotărâre, uneori chiar contra nedreptăţii dintr-
un act jurisdicţional.
Instituţia apelului, cu forme variate, se găseşte în aproape toate legislaţiile, începând cu
cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Lucrul, de altfel, nu e de mirat, când ne gândim că justiţia
omenească, ca tot ce este omenesc, este indubitabil supusă greşelii, şi că sentimentul neîncrederii
pe care îl poate inspira deciziile sale, este în cazul condamnatului un sentiment natural.
Codul nostru de procedură civilă nu dă o definiţie a apelului, dar aceasta nu este sarcina
legiuitorului ci, în principal, a doctrinei.Asadar,vom retine ca definitie a apelului,faptul ca acesta
reprezinta calea de atac comuna,ordinara,de reformare,devolutiva,suspensiva de executare prin
care partea nemultumita de hotararea primei instante sau,dupa caz,procurorul solicita instantei
ierarhic superioare desfiintarea sau modificarea hotararii atacate.
Apelul este o cale ordinară de atac pentru că poate fi exercitată de oricare dintre părţile
din proces, pentru simplul motiv că partea respectivă este nemulţumită de hotărârea pronunţată.
De aceea, instanţa este datoare să dea calificare corectă cererii, chiar dacă titulatura dată de părţi
acesteia este greşită.
Apelul este o cale de atac de reformare, deoarece are drept efect învestirea unei instanţe
ierarhic superioare celei care a dat hotărârea apelată. Din momentul sesizării sale, instanţa de
apel dobândeşte dreptul, dar şi obligaţia de a proceda la soluţionarea cauzei.1
Caracterul devolutiv şi suspensiv de executare necesită o tratare mai detaliată.
Caracterul suspensiv de executare silită a apelului.  Hotărârea primei instanţe nu poate
fi executată silit cît timp este susceptibilă de apel şi nici pe perioada judecării apelului. Termenul
de apel suspendă de drept executarea silită, iar acest efect suspensiv este continuat prin
introducerea, în termen, a cererii de apel.
Caracterul devolutiv al apelului.
  Cuvântul devolutiv provine de la latinescul devolo, voli, volutum care înseamnă a
transmite ceva de la o persoană la alta.
În materia căilor de atac, prin devoluţiune se înţelege transmiterea dreptului de a judeca
de la un judecător de grad inferior la un judecător de grad superior; deci efectul devolutiv al unei
căi de atac constă în „reînnoirea” sau „reeditarea” judecăţii. Acest efect presupune posibilitatea
părţilor de a supune judecării în apel litigiul dintre ele, în ansamblul său, cu toate problemele de
1
Claudia Roșu, Drept procesual civil. Partea specială, Ediția 9, Editura C. H. Beck, București, 2019, p.

1
fapt şi de drept ce au fost ridicate în primă instanta,asa cum prevede articolul 475 din Codul de
procedura civila: “apelul exercitat in termen provoaca o noua judecata asupra fondului,instant de
apel statuand atat in fapt,cat si in drept”
În principiu, devoluţiunea este totală, completă. Ea este însă limitată de două reguli,
exprimate prin adagiile: tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum
iudicatum.
Prima regulă restrictivă – tantum devolutum quantum apellatum – inseamna ca efectul
devolutiv nu priveste toate problemele de fapt si de drept care s-au pus in fata primei instante,ci
numai acelea care sunt criticate expres au implicit de catre apelant. Asadar va trebui sa ne
raportam la cererea de apel si la intampinare.
Articolul 478(2) din Codul de procedura civila permite partilor sa foloseasca in instanta
de apel mijloacele de aparare si dovezile invocate in prima instant,chiar daca nu au fost aratate in
cererea de apel sau in intampinare.
Devoluţiunea poate fi totală sau parţială, în funcţie de voinţa exprimată de apelant în
cererea sa de apel. Atunci când apelantul nu precizează că limitează efectul devolutiv la anumite
aspecte judecate în prima instanţă, ori când această limitare nu rezultă din cererea de apel, se va
admite că devoluţiunea operează pentru toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii.
În situaţia în care apelantul critică numai o problemă dezlegată prin hotărârea primei
instanţe, dacă de aceasta depinde şi soluţia dată unei alte probleme, devoluţiunea se va întinde şi
cu privire la cea expres criticată.
Un aspect practic al apelului ține de motivarea sa. Un apel nemotivat provoacă o
devoluțiune totală, cu precizarea că, în astfel de situații, nu pot fi invocate motive, mijloace de
apărare sau dovezi noi, dar ar putea fi invocate excepții de ordine publică, în condițiile legii. În
consecință, atunci când apelul nu este motivat sau nu cuprinde motive noi (reluându-se întocmai
susținerile din fața primei instanțe de fond), judecata în apel se va face numai pe baza celor
invocate la prima instanță. Așadar, instanța nu poate respinge sau anula ca nemotivat un
asemenea apel, ci, acesta trebuie judecat, iar din decizia pronunțată, trebuie să rezulte că au fost
avute în vedere toate aspectele invocate la prima instanță, că instanța de apel a reapreciat probele
administrate, a reevaluat cererile părților și că, astfel, a pronunțat o hotărâre de fond proprie.2
Sunt anumite situaţii în care apelul nu prezintă efect devolutiv. Uneori, apelantul nu
urmăreşte să aibă loc o rejudecare a fondului, ci doar ca instanţa de apel să anuleze hotărârea
primei instanţe, mai exact să respingă cererea de chemare în judecată în baza unei excepţii
procesuale peremptorii; de exemplu, când prin cererea de apel se invocă prescripţia dreptului de
a obţine condamnarea pârâtului, puterea de lucru judecat, lipsa reclamaţiei administrative
prealabile într-un litigiu de contencios administrativ etc.
Alteori, deşi ar putea avea loc o rejudecare a fondului în instanţa de apel, legea prevede
că doar se desfiinţează hotărârea atacată, iar pricina se trimite spre rejudecare primei instanţe, ori
instanţei competente sau organului de jurisdicţie competent (art. 297 Codul de Procedură Civilă).
A doua regulă restrictivă – tantum devolutum quantum indicatum – exprimă ideea că
efectele apelului nu se pot resfrânge decât numai asupra a ceea ce s-a judecat de către prima
instanţă.3 Aceasta înseamnă că, prin intermediul apelului, nu se poate lărgi cadrul procesual
stabilit în faţa primei instanţe. Această regulă are o justificare deplină. Instanţa de apel realizează

2
Gabriela Răducan, Studiu teoretic și practic asupra efectului devolutiv al apelului în noua reglementare
procesuală, în Revista „Pandectele Române”, nr. 2/2017.
3
Claudia Roșu, Drept procesual civil. Partea specială, Ediția 9, Editura C. H. Beck, București, 2019, p.

2
un control judiciar asupra hotărârii atacate, iar acest control nu poate avea în vedere alte pretenţii
sau elemente care nu au format obiectul primei judecăţi.
Apelul vizeaza numai ceea ce s-a judecat de catre prima instant,prin apel neputandu-se
schimba cadrul procesual stabilit in fata primei instante.In apel nu se poate schimba calitatea
partilor,cauza sau obiectul cererii de chemare in judecata,cererii reconventionale,cererii de
interventie fortata si nici nu se pot formula pretentii noi.
Chiar daca calitatea procesuala a partilor nu se schimba,pozitia procesuala a partilor de la
judecata din prima instant poate fi schimbata.
In apel nu se poate schimba nici cauza cererii de chemare in judecata,obiectul cererii de
chemare in judecata,nu pot fi formulate pretentii care nu au fost supuse judecatii primei instante.
Micsorarea pretentiilor in apel nu reprezinta o schimbare a obiectului cererii,in
schimb,marirea pretentiilor nu este compatibila cu judecata in apel,deoarece ar reprezenta o
cerere noua in apel.Cu toate acestea,partile pot sa expliciteze pretentiile care au fost cuprinse
implicit in cererile sau apararile adresate primei instante,fara ca aceasta sa reprezinte formularea
de cereri noi in apel.4
Această regulă este consacrată de art. 294 Codul de Procedură Civilă, care, în alin. 1,
arată că, în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în
judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi, însă excepţiile de procedură şi alte asemenea
mijloace de apărare nu sunt considerate noi.
După cum se poate observa, textul de lege vizează elementele esenţiale ale acţiunii civile
şi ale judecăţii în primă instanţă, fiind instituit principiul inadmisibilităţii modificării elementelor
menţionate.
În primul rând, se observă că art. 294 alin. 1 Codul de Procedură Civilă interzice
schimbarea în apel a calităţii părţilor. Noţiunea de calitate nu este folosită în articolul menţionat
numai într-un sens strict procesual, ci cu importante conotaţii de drept material. De exemplu,
reclamantul care a revendicat un imobil în calitate de moştenitor nu-şi va putea modifica această
calitate, susţinând în apel că a dobândit bunul în calitate de cumpărător. Sunt situaţii în care se
păstrează calitatea procesuală a părţilor, însă se poate schimba poziţia procesuală a acestora de la
judecata din primă instanţă.
În ceea ce priveşte obiectul cererii, legea nu îngăduie schimbarea, în nici un mod a
pretenţiilor deduse în faţa primei instanţe. O astfel de schimbare ar conduce la privarea părţilor
de beneficiul celor două grade de jurisdicţie. O situaţie deosebită apare în cazul majorării sau
diminuării pretenţiilor direct în faţa curţii de apel.5
Legea declară inadmisibilă şi schimbarea cauzei în apel; deci partea interesată nu poate
schimba temeiul juridic al acţiunii. De exemplu, se consideră că a fost modificată cauza dacă la
prima instanţă s-a reclamat o anumită sumă cu titlul de depozit, iar în apel s-a invocat
împrumutul: dacă reclamantul a introdus o cerere de chemare în judecată întemeiată pe
răspunderea civilă delictuală şi apoi în apel şi-a întemeiat pretenţiile pe răspunderea civilă
contractuală; în cazul în care reclamantul introduce o cerere de constatare a nulităţii unei donaţii
pentru vicii de formă iar în apel solicită anularea pentru vicii de consimţământ, cauzele de
nulitate fiind diferite.
O altă dispoziţie restrictivă a art. 294 Codul de Procedură Civilă interzice cererile noi în
apel. Această prevedere a legii trebuie interpretată în sensul că nu pot fi formulate în apel

4
Claudia Roșu, Drept procesual civil. Partea specială, Ediția 9, Editura C. H. Beck, București, 2019, p.
5
Gabriela Răducan, Studiu teoretic și practic asupra efectului devolutiv al apelului în noua reglementare
procesuală, în Revista „Pandectele Române”, nr. 2/2017.

3
pretenţii care nu au fost supuse judecăţii primei instanţe. Legiuitorul nu foloseşte termenul de
pretenţii noi, ci pe acela de cereri noi, fără a se arăta în ce constă o cerere nouă. Referirea la
cererea de chemare în judecată nu vizează numai actul de procedură prin care s-a declanşat
litigiul, ci trebuie extinsă la toate actele de procedură care au natura juridică a unei cereri de
chemare în judecată (de exemplu, la cererea reconvenţională, cererea de arătare a titularului
dreptului real etc.).
Se consideră o cerere nouă, atunci când se schimbă obiectul, calitatea părţilor sau cauza
cererii originale. În practică, se poate confunda uneori cauza cererii care, în materie de procedură
este fundamentul juridic sau motivul de drept pe care ea se întemeiază, cu mijlocul de apărare,
adică elementele prin care părţile susţin sau combat cererea. De aici, greutatea în a răspunde dacă
ne găsim în prezenţa unei cauze noi şi deci a unei cereri noi, sau numai în faţa unui mijloc nou de
apărare.
De la regula potrivit căreia operează numai pentru problemele judecate de instanţa care a
pronunţat hotărârea apelată, legea prevede o serie de excepţii.
Art. 294 alin. 1 Codul de Procedură Civilă, stabileşte că în apel pot fi invocate pentru
prima oară „excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare”, întrucât acestea nu
sunt considerate cereri noi. Textul are însă o redactare defectuoasă în ceea ce priveşte sintagma
„alte asemenea mijloace de apărare”. Din coroborarea dispoziţiilor acestui articol cu cele ale art.
292 Codul de Procedură Civilă, rezultă că nu este limitată posibilitatea folosirii mijloacelor de
apărare în faţa instanţei de apel, numai la cele invocate la prima instanţă, ci se poate uza de
mijloace de apărare şi dovezi arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare; „instanţa de apel
poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri” (art. 292 alin.
1 teza 2 Codul de Procedură Civilă).
În ceea ce priveşte excepţiile procesuale, trebuie făcută o precizare: numai excepţiile
absolute pot fi ridicate direct în apel. În cazul unei excepţii relative, partea interesată este
obligată, sub sancţiunea decăderii, să invoce în termenul prevăzut de lege înaintea primei
instanţe (la prima zi de înfăţişare ce a urmat neregularităţii şi înainte de a se pune concluzii de
fond), iar dacă excepţia a fost respinsă sau instanţa a omis să se pronunţe asupra ei, o va putea
reitera în apel.
În mod excepţional şi o excepţie relativă poate fi invocată direct în apel, anume când
partea interesată nu a avut posibilitatea să o ridice în faţa primei instanţe; de exemplu,
neregularităţile referitoare la hotărârea pronunţată sau cererea nelegală la termenul când a avut
loc judecata.6
O a doua categorie de excepţie de la principiul analizat este prevăzută de art. 294 alin. 2
Codul de Procedură Civilă, care dispune că, în apel, „se vor putea cere însă dobânzi, rate,
venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe” şi
„se va putea solicita compensaţia legală”. De exemplu, pîrâtul apelează hotărârea prin care s-a
admis cererea în revendicare a unui imobil, formulată împotriva sa, cît şi capătul accesoriu, prin
care pîrâtul a fost obligat să restituie fructele culese pînă în momentul dării hotărîrii.
Reclamantul-intimat poate să ceară instanţei de apel să-l oblige pe adversarul său şi la restituirea
fructelor pe care acesta le-a cules după pronunţarea hotărârii primei instanţe şi până la data
pronunţării hotărârii în apel.
Referitor la competenţa legală, aceasta poate fi invocată în apel indiferent de momentul la
care a operat, deci chiar şi atunci când a intervenit după pronunţarea hotărârii apelate. (Legea nu
face nici o distincţie în acest sens, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să
6
Claudia Roșu, Drept procesual civil. Partea specială, Ediția 9, Editura C. H. Beck, București, 2019, p.

4
distingă). De exemplu, reclamantul pretinde de la pârât să-i restituie o sumă de bani pe care i-a
împrumutat-o. La judecata în primă instanţă, pârâtul se apără susţinând că nu a împrumutat de la
reclamant nici o sumă de bani. Pierzînd, pîrâtul face apel, opunînd de data aceasta compensaţia
legală. În cererea de apel, arată că şi reclamantul îi datorează o sumă de bani, de exemplu, din
vânzarea către acesta a unui bun. În cazul în care pîrâtul-apelant probează această susţinere,
instanţa de apel va constata că a operat compensaţia legală, deci va respinge cererea de chemare
în judecată formulată de reclamant împotriva pârâtului.
Alte excepţii de la regula că devoluţiunea operează numai în limita a ceea ce s-a judecat
în primă instanţă sunt prevăzute în alte texte din Codul de procedură civilă. De exemplu, în
materia divorţului, art. 609 Codul de Procedură Civilă, dispune că pârâtul poate face cerere
reconvenţională direct în apel, dacă motivele despărţirei s-au ivit după începerea dezbaterilor la
prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel. Aceasta este o normă specială,
derogatorie de la dreptul comun.
Referitor la problema controversată care se referă la împrejurarea dacă părţile, în baza
principiului disponibilităţii, pot conveni ca în apel să se primească şi să se judece cereri noi, în
contra prescripţiilor legale.
În literatura veche, s-a susţinut că părţile se pot înţelege de bună voie să pună în discuţie
cereri noi în instanţa de apel, motivând că această posibilitate ar decurge şi dintr-un principiu al
simetriei drepturilor procedurale, în sensul că s-ar impune atâta vreme cât părţile pot renunţa
anticipat la calea apelului.
La acest moment, problema pusă în discuţie este tranşată în sensul că dispoziţiile art. 294
alin. 1 şi art. 292 Codul de Procedură Civilă, sunt de ordine publică, astfel că normele au un
caracter imperativ, părţile neputând deroga de la ele.7 Instanţa nu poate da o asemenea autorizare,
ba mai mult, este obligată să invoce din oficiu excepţia de inadmisibilitate a unei pretenţii noi în
apel. Dacă intenţia legiuitorului ar fi fost alta, ar fi trebuit să o exprime clar, neechivoc,
derogările de la regula analizată trebuind să fie expres prevăzute de lege.

7
Claudia Roșu, Drept procesual civil. Partea specială, Ediția 9, Editura C. H. Beck, București, 2019, p.