Respingerea apelului ca inadmisibil

Lect.univ.drd. Mihaela Laura Pamfil

Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi

The Rejection of the Appeal as Being Inadmissible

Inadmissibility, as a penal procedural sanction, consists of the cessation of

consequences of a procedural document which the law does not prefigure or excludes,
as well as of a document through which a procedural right exercised or previously
exhausted has been exercised. It operates automatically and inevitably, whenever a
procedural document is elaborated without a legal basis.
When we talk about the appeal, the inadmissibility appears, mainly, in two
cases: when the appeal is amended against a decision which is not susceptible of appeal
and when it has been declared by a person who does not have the procedural quality to
appeal. To these cases one may add the cases when the titular of the right to appeal
exceeds the limits within which his right to appeal is acknowledged, as well as those in
which they appeal against a decision which had been previously attacked by the same
side by another appeal.

Inadmisibilitatea ca sancţiune procesual penală, constă în lipsirea

de efecte a unui act procedural pe care legea nu îl prevede sau îl exclude,
precum şi a unui act prin care a fost exercitat sau se încearcă exercitarea
unui drept procesual exercitat şi epuizat anterior1. Ea operează automat şi
inevitabil, ori de câte ori un act procesual este lipsit de bază legală.
În materia apelului, inadmisibilitatea intervine, în principal, în
două situaţii: când apelul este îndreptat împotriva unei hotărâri
nesusceptibile de apel şi când a fost declarat de o persoană care nu are
calitatea procesuală de a apela. Acestora li se adaugă şi cazurile în care
titularul dreptului de apel depăşeşte limitele în care i se recunoaştele
dreptul său de apel, precum şi cele în care se declară apel împotriva unei
hotărâri pe care aceeaşi parte o atacase anterior printr-un alt apel.
În prima situaţie de respingere a apelului ca inadmisibil, apelul nu
este obiectiv încuviinţat de lege, hotărârea atacată făcând parte din cele
care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel sau nu sunt supuse nici unei
căi de atac. În principiu, sunt supuse apelului toate hotărârile judecătoreşti
pe care prima instanţă le pronunţă într-o pricină, fie în mod incident

1
T. Pop, Drept procesual penal, vol.III, Tipografia Naţională, Cluj, 1948, p.70;
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol.I, Editura Paideia, Bucureşti, 1996, p.476.

1
asupra chestiunilor anterioare ridicate în cursul procesului penal, fie în
mod principal asupra însuşi fondul cauzei1.
Sediul materiei pentru hotărârile judecătoreşti ce pot face obiectul
apelului îl constituie articolul 361 C.pr.pen; potrivit dispoziţiilor acestui
articol, apelul poate fi îndreptat împotriva sentinţelor şi a încheierilor date
în primă instanţă. Acelaşi text de lege (art.361 alin.1) nominalizează şi
sentinţele care, prin excepţie de la regulă, nu pot fi atacate cu apel:
sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile menţionate în
art.279 alin.2 lit.a, sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind
infracţiunile menţionate în art.279 alin.2 lit.a şi infracţiunile contra ordinii
şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel
mult 2 ani, sentinţele pronunţate de curţile de apel şi de Curtea Militară de
Apel, sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi sentinţele de dezinvestire.
De principiu, orice apel îndreptat împotriva unei asemenea
hotărâri este inadmisibil; dar împotriva acestor sentinţe (mai puţin cea de
declinare a competenţei ce nu este supusă nici unei căi de atac) se poate
uza de calea de atac a recursului (art.3851 alin.1 C.pr.pen.). În aceste
condiţii, ar fi posibil ca cererea de apel îndreptată împotriva unei
asemenea sentinţe să fie considerată ca o formă de manifestare a dreptului
de recurs, greşit intitulată? Sau instanţa de judecată sesizată cu judecarea
apelului respectiv e obligată să pronunţe o soluţie de respingere a apelului
fondată pe inadmisibilitate? Suntem de părere că pentru aceste situaţii
soluţia inadmisibilităţii nu este binevenită. Dispoziţiile referitoare la
termenul de exercitare al recursului, la declararea recursului, respectiv la
titularii dreptului de recurs sunt identice cu dispoziţiile relative la apel
(art.3852-3854), iar motivarea recursului ce se constituie în singura cale de
atac exercitabilă în cauză nu mai este obligatorie, motivele putând fi
formulate şi oral în ziua judecăţii (art.38510 alin.3). Nu există aşadar nici
un impediment ca acea cale de atac ce a fost eronat denumită de parte
apel, să nu poată fi apreciată ca fiind un recurs; voinţa părţii în esenţă este
aceeaşi, anume de a supune hotărârea pronunţată de prima instanţă unui
control judecătoresc. În acest fel, s-ar da satisfacţie şi principiului rolului
activ al instanţei de judecată, ce impune instanţei să sprijine părţile în
exercitarea drepturilor lor procesuale şi să acţioneze în vederea
soluţionării legale şi temeinice a cauzelor penale. Un punct de vedere
asemănător a fost enunţat şi în literatura de specialitate în ceea ce priveşte
sentinţele de restituire a cauzei la procuror2. De altfel, şi în practica
1
Gh. Mateuţ, Procedură penală, vol.II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.195.
2
în ipoteza în care inculpatul arestat declară apel împotriva unei sentinţe de restituire în
vederea completării urmăririi penale, aceasta trebuie considerat recurs, chiar dacă şi

2
judiciară s-a statuat că instanţa trebuie să califice din punct de vedere
juridic cererea cu care a fost investită, nefiind ţinută de denumire dată de
parte ci doar de înţelesul ce rezultă din cuprinsul cererii respective, pentru
a nu prejudicia partea de exercitarea unei căi de atac1.
Ca urmare, apelul va fi respins ca inadmisibil numai dacă sentinţa
împotriva căreia se îndreaptă nu este supusă nici unei căi de atac, cum
este cazul sentinţei de declinare a competenţei (art.42 alin.4 C.pr.pen.) ori
a sentinţei prin care a fost soluţionată o cerere în materia Legii
nr.290/2004 privind cazierul judiciar (art.23 alin.1 şi 2).
În privinţa încheierilor ce pot face obiectul apelului, trebuie
precizat că închieierile nu au, în general, o poziţie procesuală de sine
stătătoare, fiind hotărâri care pregătesc soluţionarea fondului. De aceea,
art.361 alin.3 C.pr.pen. prevede că apelul declarat împotriva sentinţei se
socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date
după pronunţarea sentinţei. În aceste condiţii, dacă sentinţa ce pune capăt
judecăţii în primă instanţă nu este susceptibilă de apel, nici încheierile
pronunţate în cursul judecăţii respectivei cauze nu vor putea fi atacate cu
apel. De asemenea, nu pot face obiectul apelului nici încheierile
pronunţate în cursul judecăţii în apel ori în recurs ori încheierile pentru
care este reglementată separat calea de atac a recursului (încheierile prin
care s-a dispus luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea
unei măsuri preventive ori s-a respins propunerea de arestare preventivă –
art.1403 alin.1, art.141 alin.1, art.146 alin.12, art.1491 alin.13, încheierea
prin care s-a dispus suspendarea procesului penal – art.303 alin.3) şi nici
cele ce nu sunt supuse nici unei căi de atac (încheierea prin care s-a admis
sau s-a respins abţinerea şi cea prin care s-a admis recuzarea – art.52
alin.6). Apelul va fi respins însă ca inadmisibil numai dacă a fost declarat
împotriva unei încheieri nesusceptibilă de a fi atacată; pentru încheierile
ce pot fi supuse recursului, calea de atac denumită apel urmează a fi
considerată recurs şi soluţionată ca atare, dacă sunt respectate eventualele
condiţii de formă speciale.
Respingerea apelului ca inadmisibil va fi dispusă şi în situaţia în
care lipseşte legitimitatea subiectivă a celui care a folosit calea de atac în
sensul că apelul a fost declarat de o persoană căreia legea nu îi acordă
dreptul de apel. Dreptul de apel aparţine, în principiu, fiecărui subiect
procesual ale cărui drepturi au făcut obiectul judecăţii în primă instanţă –
căci fiecare asemenea subiect procesual are interesul ca pricina să-şi
instanţa de control judiciar l-a intitulat apel - Gh. Mateuţ, Procedură penală, vol.II,
p.199.
1
Curtea de Apel Bucureşti, s. I-a p., d.nr.238/1999 şi d.nr.81/1999 în Culegere de
practică judiciară în materie penală 1999, p.261-262.

3
găsească o dreaptă rezolvare, iar interesul reprezintă justificarea fiecărei
acţiuni în justiţie – însă el nu-l poate folosi decât în sfera rolului pe care îl
are în raportul procesual penal şi numai referitor la acel conţinut al
hotărârii atacate care priveşte interesele pe care le reprezintă în procesul
penal1.
Art.362 C.pr.pen. acordă drept de apel în cauzele penale
procurorului, persoanelor care au avut calitatea de părţi la judecata în
primă instanţă, martorului, expertului, interpretului, apărătorului, precum
şi oricărei persoane ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o
măsură sau printr-un act al instanţei. Totodată, art.362 stabileşte şi
limitele în care fiecare dintre aceste persoane poate uza de dreptul său de
apel, precum şi persoanele care pot, ca reprezentanţi sau substituţi
procesuali, să declare apel pentru titularii dreptului de apel. Astfel,
potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, apelul poate fi declarat pentru oricare
dintre titulari, cu excepţia procurorului, şi de reprezentantul legal şi de
apărător, iar pentru inculpat şi de către soţul acestuia. Existenţa calităţii de
reprezentant legal, respectiv de soţ se apreciază în raport de prevederile
legii civile; un apel declarat de tatăl2 sau de mama3 unei părţi majore ori
de concubina inculpatului4 nu poate fi soluţionat altfel decât prin
respingerea lui ca inadmisibil.
Deşi în reglementarea dreptului de apel, codul nu se referă decât la
reprezentanţii legali, şi reprezentanţii convenţionali pot folosi calea de
atac a apelului pentru persoanele pe care le reprezintă dacă au mandat
special în acest sens, apelul lor fiind admisibil dacă legea acordă dreptul
de apel persoanei reprezentate.
În ceea ce-l priveşte pe apărător, în literatura de specialitate 5 s-a
arătat că, indiferent dacă este ales sau desemnat din oficiu, e necesar ca
apărătorul să fi asistat partea în faţa primei instanţe pentru a fi îndreptăţit
să folosească calea de atac în interesul părţii, fără delegaţie în acest scop.
Dacă însă avocatul a asistat partea doar în faza de urmărire penală, nu şi
în faza de judecată când partea a avut un alt apărător, calitatea sa de
apărător a încetat şi implicit s-a stins şi dreptul său de a declara apel
împotriva hotărârii pronunţate; un eventual apel declarat va fi respins ca
1
T. Pop, op.cit., vol.IV, p.345.
2
Tribunalul Bucureşti, s.a II-a p., d.nr.385/1994 în Culegere de practică judiciară a
Tribunalului Bucureşti 1994-1997, p.188-189.
3
Curtea de Apel Iaşi, s.p., d.nr.74/2000 în Buletinul jurisprudenţei. Culegere de practică
2000, p.313.
4
Curtea de Apel Bucureşti, s.a II-a p., d.nr.939/1997 în Culegere de practică judiciară
pe anul 1997, p.328.
5
V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti,
1994, p.69.

4
inadmisibil. În ceea ce îl priveşte pe avocatul angajat după pronunţarea
hotărârii primei instanţe spre a declara apel şi a acorda asistenţă juridică
la judecata în apel, acesta poate folosi calea de atac a apelului ca
reprezentant convenţional al părţii şi nu ca substituit procesual. Greşit a
procedat instanţa care, sesizată cu cererea de apel formulată de avocatul
angajat de rudele inculpatului pentru a formula apel, s-a considerat legal
investită să judece apelul, în loc să-l respingă ca inadmisibil; rudele
inculpatului neavând drept de apel nu puteau transmite dreptul de apel
avocatului ales1.
Dreptul de apel al substituiţilor procesuali este independent de
dreptul de apel al persoanei în favoarea căreia se foloseşte calea de atac
sau de vreo manifestare de voinţă a acestuia din urmă. Codul nu prevede
necesitatea însuşirii apelului declarat de substituit, de către persoana în
interesul căreia a fost declarat, aşa cum se întâmplă în cazul cererii de
liberare provizorie (art.1608a alin.6 C.pr.pen.); ca urmare, neînsuşirea de
către inculpat a apelului declarat de soţia sa nu poate conduce la
respingerea apelului ca inadmisibil2. Inculpatul are posibilitatea însă să
lipsească de efecte apelul declarat de soţul ori de apărătorul său prin
retragerea apelului declarat, fără însă ca această ipoteză să ridice
problema inadmisibilităţii ori a respingerii apelului3.
Apelul declarat de alte persoane decât cele nominalizate în art.362
nu va investi instanţa de apel cu verificarea hotărârii atacate, ci va fi
respins ca inadmisibil. Astfel, declararea apelului de către soţul altei părţi
decât inculpatul sau de o rudă a acestora ori a inculpatului, de către un
avocat care nu a acordat asistenţă juridică părţii la prima instanţă, de
organul de cercetare penală ce a efectuat urmărirea penală în cauză, de o
persoană care nu are o calitate procesuală în cauză şi care nu a suferit nici
o vătămare a intereselor sale legitime ca urmare a măsurilor sau a actelor
efectuate de instanţă4 va conduce la adoptarea de către instanţa de apel a
unei soluţii de respingere a apelului ca inadmisibil.
Respingerea apelului ca inadmisibil se poate datora şi încălcării de
către titularul dreptului de apel a limitelor în care este recunoscut dreptul
său. Având în vedere întinderea drepturilor de apel instituite de art.362
1
Al. Paicu, Despre dreptul apărătorului de a declara apel şi recurs pentru părţile din
procesul penal, cu referire la Tribunalul Maramureş, s.p., d.nr.102/2000, în Dreptul
nr.9/2000, p.100.
2
Curtea de Apel Bucureşti, s.a II-a p., d.nr.973/1997 în Culegere de practică judiciară
pe anul 1997, p.30.
3
Curtea de Apel Bucureşti, s.a II-a p., d.nr.78/1997 în Culegere de practică judiciară pe
anul 1997, p.25.
4
Tribunalul Bucureşti, s.a II-a p., d.nr.1124/1994 în Culegere de practică judiciară a
Tribunalului Bucureşti 1994-1997, p.189.

5
C.pr.pen., apreciem că respingerea apelului ca inadmisibil poate interveni
în următoarele situaţii:
- când partea vătămată, ce nu a dobândit şi calitatea de parte civilă,
a declarat apel invocând nesoluţionarea legală sau temeinică a laturii
civile ori apelul declarat de reprezentantul său legal sau de apărătorul său
a vizat aspecte ce ţin de latura civilă a cauzei;
- când o persoană ce a avut în cursul judecăţii calitatea de martor,
de expert sau de interpret a vizat prin apelul declarat orice alt aspect al
cauzei, afară de acea parte din hotărâre care nu a soluţionat şi chestiunea
cheltuielilor judiciare ce se cuveneau acestor persoane chemate la
judecată, ori acea dispoziţie care a rezolvat netemeinic şi nelegal cererea
de a se acorda cheltuieli judiciare corespunzătoare probelor efectuate1.
- când persoana ce se pretinde vătămată în interesele sale legitime
printr-o măsură ori printr-un act al primei instanţe critică prin apelul
declarat modul de rezolvare a cauzei fără a se referi la actul sau măsura ce
i-a produs vătămarea.
Pentru procuror şi pentru inculpat, după cum rezultă din
dispoziţiile art.362 alin.1 lit.a şi b, dreptul de apel nu este limitat în nici
un fel; ei pot declara apel atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire
la latura civilă a cauzei, apelul lor, indiferent de motivele care îl susţin,
neputând fi respins ca inadmisibil în condiţiile în care hotărârea atacată
este susceptibilă de apel.
O întindere similară a dreptului de apel întâlnim în cazul părţii
civile şi a părţii responsabile civilmente. Potrivit art.362 alin.1 lit.d (în
forma în care trebuie considerat modificat ca urmare a deciziei Curţii
Constituţionale2), partea civilă, precum şi partea responsabilă civilmente
pot declara apel în ce priveşte atât latura civilă, cât şi latura penală a
cauzei. Dreptul de apel în latura penală al acestor părţi nu este însă
independent de dreptul de apel în latura civilă, aşa cum se întâmplă în
cazul inculpatului ori al procurorului; ele pot critica modul de rezolvare a
acţiunii penale numai în măsura în care interesele lor civile au fost
prejudiciate prin soluţia dată acţiunii civile drept consecinţă a modului de
rezolvare a acţiunii penale. Aşadar, dacă partea civilă sau cea
responsabilă civilmente declară apel cu privire la ambele laturi ale
procesului penal, respingerea apelului ca inadmisibilă nu este posibilă
atâta timp cât hotărârea este supusă apelului. Inadmisibilitatea nu
intervine nici în situaţia în care partea critică numai soluţia dată laturii

1
Gr. Theodoru, Teoria şi practica recursului penal, Editura Junimea, Iaşi, 2003, p.116.
2
Curtea Constituţională, d. nr.482/2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.1200
din 15 decembrie 2004.

6
penale, deşi soluţia dată laturii civile este cea care îi afectează interesele
sale civile; dată fiind obligaţia instanţei de apel de a examina cauza cu
privire la toate aspectele de fapt şi de drept şi faptul că atât partea civilă
cât şi partea responsabilă civilmente acţionează în latura civilă a cauzei,
instanţa de apel trebuie să considere că partea a înţeles să se folosească de
calea de atac în apărarea intereselor sale şi să o examineze în fond şi nu să
o respingă ca inadmisibilă1.
Dar dacă inculpatul, partea civilă sau partea responsabilă
civilmente declară că renunţă la apel, iar ulterior, în cursul termenului de
apel, revine asupra renunţării făcute, apelul declarat este sau nu
admisibil? Potrivit art.368 alin.2 C.pr.pen., asupra renunţării, cu excepţia
apelului care priveşte latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul
termenului pentru declararea apelului. Ca urmare, oricare dintre părţi
poate declara apel după ce anterior a renunţat la calea de atac dar, pentru a
fi admisibil, apelul nu va mai putea viza decât soluţia dată în latura penală
a cauzei. Dacă însă apelul priveşte exclusiv latura civilă a cauzei, el va fi
respins ca inadmisibil, căci hotărârea dată în soluţionarea acţiunii civile a
rămas definitivă la data renunţării la apel, iar hotărârile definitive nu pot fi
atacate prin intermediul căilor ordinare de atac.
Declararea apelului ulterior renunţării la apel ridică unele
probleme în cazul apelurilor declarate de partea civilă şi de partea
responsabilă civilmente. În perioada în care dreptul de apel al acestor
părţi era limitat la latura civilă a cauzei, renunţarea la apel făcută de
partea în cauză în condiţiile art.368 alin.1 C.pr.pen. atrăgea
inadmisibilitatea declarării ulterioare a apelului. Practic, partea civilă şi
partea responsabilă civilmente nu puteau reveni asupra unei eventuale
renunţări la calea de atac. După declararea ca neconstituţionale a
dispoziţiilor art.362 alin.1 lit.d şi extinderea dreptului de apel pentru
părţile în discuţie şi la latura penală a cauzei, acestea ar avea posibilitatea
de a reveni asupra renunţării făcute, dar apelul lor va putea privi doar
hotărârea dată în latură penală, nu şi cea adoptată în latura civilă a cauzei.
Este însă admisibil un asemenea apel atâta timp cât soluţia dată laturii
civile nu poate fi modificată de instanţa de apel, indiferent dacă soluţia
dată laturii penale se schimbă sau rămâne aceeaşi în urma judecării
apelului? În opinia noastră, un asemenea apel nu poate fi considerat
inadmisibil întrucât partea civilă are dreptul de a declara apel în privinţa
laturii penale, ci va fi respins ca nefondat întrucât el nu poate conduce la
satisfacerea intereselor părţii2.
1
în aceleaşi sens V. Papadopol, C. Turianu, op.cit., p.215.
2
A se vedea M.L. Pamfil, Partea civilă şi întinderea dreptului său de apel în Eseuri de
hermeneutică juridică, vol.III, Casa de editură Venus, Iaşi, 2006.

7
 Inadmisibilitatea apelului poate fi determinată şi de existenţa
autorităţii de lucru judecat cu privire la dreptul de apel exercitat de vreun
titular al dreptului de apel. O hotărâre susceptibilă de apel poate fi atacată
cu apel de o persoană o singură dată; după ce apelul său a fost respins,
orice alt apel declarat de aceeaşi persoană împotriva aceleaşi hotărâri este
inadmisibil1. Dacă însă apelul declarat de una din părţile în proces,
declarat în termen la prima instanţă, este trimis cu întârziere la instanţa de
apel unde ajunge după soluţionarea unui alt apel declarat împotriva
aceleaşi hotărâri de procuror sau de o altă parte, autoritatea de lucru
judecat nu operează căci folosirea dreptului de apel de către unul dintre
titularii săi nu produce consecinţe asupra dreptului de apel recunoscut de
lege altui titular. Pentru a opera inadmisibilitatea, se cere aşadar să existe
identitate de apelant şi de hotărâre atacată. E necesar însă ca apelul
anterior declarat de persoana respectivă să fi fost soluţionat în fond de
către instanţa de apel? Sau şi un apel ce a fost respins ca tardiv ori ca
inadmisibil va determina existenţa autorităţii de lucru judecat? În
literatura de specialitate2 s-a apreciat că problema inadmisibilităţii celui
de al doilea apel, ca efect al autorităţii de lucru judecat, nu se poate pune
atunci când primul apel, declarat de aceeaşi parte, nu a fost soluţionat în
fond, prin examinarea sentinţei atacate în fapt şi în drept, ci a fost tardiv
sau inadmisibil. Pentru existenţa autorităţii lucrului judecat este necesar
ca, pe lângă identitatea de obiect, cauză şi persoană, instanţa care a
soluţionat litigiul să fi examinat fondul cauzei, iar respingerea apelului ca
tardiv sau ca inadmisibil se dispune fără a se întreprinde vreo verificare
asupra fondului. Ca atare, dintr-un asemenea apel – inexistent – nu poate
rezulta autoritate de lucru judecat şi inadmisibilitate în ce priveşte un al
doilea apel, declarat ulterior3. Soluţia ce va fi dispusă cu privire la al
doilea apel va fi tot de respingere, dar temeiul respingerii va fi acelaşi cu
cel ce a determinat respingerea primului apel declarat de persoana
respectivă.
Sfera noţiunii de inadmisibilitate în materia apelului a fost
considerată de unii autori de specialitate ca fiind mai cuprinzătoare, ea
înglobând şi apelul nesemnat, precum şi apelul lipsit de utilitate
funcţională.

1
Curtea de Apel Galaţi, s.p., d.nr.11/1996, nepublicată.
2
V. Papadopol, C. Turianu, op.cit., p.215-216.
3
St. N. Tăutu, notă la Tribunalul Roman, s.p., s.nr.744/1941 citată în V. Papadopol, C.
Turianu, op.cit., p.216.

8
 În privinţa apelului nesemnat, în literatura de specialitate1 s-a
propus lărgirea sferei noţiunii de inadmisibilitate pentru a putea fi respins
ca inadmisibil şi un asemenea apel. Propunerea nu a fost însă însuşită nici
de doctrină, nici de practica judiciară pe considerentul că exerciţiul căii de
atac nu trebuie subordonat unor impedimente strict formale, cum ar fi
semnătura apelantului. Semnătura, ca un expedient, constituie un simbol
de ratificare a unei voinţe; or, dacă este vorba de o ratificare, de ce n-ar fi
mai privilegiată manifestarea individului care dă nestrămutata sa adeziune
în sensul petiţiei de apel chiar nesemnată2? De alfel, Codul de procedură
penală, prin art.366 alin.3, reglementează expres această chestiune,
prevăzând că cererea de apel nesemnată ori neatestată poate fi confirmată
în instanţă de parte ori de reprezentantul ei. Aşadar, chiar în prezenţa unui
apel nesemnat, pentru ca instanţa de apel să se considere valabil sesizată,
este suficient să se constate că cererea de apel emană de la parte, că ea
reprezintă manifestarea de voinţă a acesteia de a fi rejudecată şi că partea
stăruie în realizarea acestei voinţe. Dacă aceste cerinţe sunt îndeplinite,
instanţa nu poate respinge apelul ca inadmisibil, afară de cazul când alte
motive ar duce la reţinerea inadmisibilităţii.
Un alt temei ce ar atrage respingerea apelului ca inadmisibil a fost
considerat a fi, de o parte a literaturii de specialitate, lipsa de utilitate
funcţională a apelului. Astfel, s-a apreciat că apelul este inadmisibil
atunci când din datele cauzei rezultă inutilitatea (nepertinenţa) lui
funcţională, în sensul că el nu poate produce efectele pe care legea a
înţeles să i le atribuie în cazul respectiv3. De altfel, pertinenţa funcţională
a fost considerată ca fiind una din una din cerinţele legale care creează
limitele admisibilităţii alături de încuviinţarea obiectivă a căii de atac de
lege şi de legitimitatea subiectivă a celui ce foloseşte calea de atac4. Alţi
autori nu au acceptat teza inadmisibilităţii apelului (ca şi a recursului)
lipsit de interes, arătând că soluţia ce trebuie pronunţată de instanţa
sesizată cu judecarea unui apel ce se dovedeşte a fi lipsit de utilitate
funcţională pentru partea apelantă este respingerea lui ca nefondat.
În ceea ce ne priveşte, ne declarăm de acord cu ultima opinie
enunţată. Lipsa de utilitate funcţională nu este prezumată de lege, ci
dimpotrivă; existenţa sa este prezumată. Chiar susţinătorii includerii lipsei

1
V. Rămureanu, Sesizarea organelor judiciare în reglementarea noului Cod de
procedură penală în Revista română de drept nr.3/1969, p.39.
2
E. Grünberg, notă la Curtea de Apel Craiova, s. a II-a p., d.nr.7189/1938 în
Jurisprudenţă Generală 1939, p.131.
3
V. Papadopol, C. Turianu, op.cit., p.214.
4
V. Dongoroz, notă la Curtea de Casaţie, d.nr.2351/1942 în Pandectele Române, I, 1943,
p.12.

9
de interes în noţiunea de inadmisibilitate, arată că în examinarea utilităţii
funcţionale a unei căi de atac trebuie să se pornească întotdeauna de la
prezumţia că partea a voit să folosească acea cale de atac în mod util, deci
pentru apărarea intereselor sale; cu alte cuvinte, trebuie să se facă
abstracţie de modul în care partea a formulat declaraţia sa şi să verifice
dacă, în concret şi în raport cu prevederile legii acea cale de atac poate
avea, pentru partea care a folosit-o, utilitate funcţională, căci nu se poate
presupune că aceasta a voit să o utilizeze fără ca legal să-i poată profita1.
Dar, respingând apelul ca inadmisibil, fără o verificare a hotărârii atacate,
pe motivul reţinerii unei aparente lipsă de interes, nu înseamnă să
prezumăm că partea a formulat apel fără ca acesta să îi poată folosi? Ca
urmare, instanţa de apel este obligată să examineze cauza şi să aprecieze
dacă în raport de elementele sale concrete, apelul declarat este util părţii
sau nu. Mai mult, faţă de prevederile art.362 alin.1 lit.b C.pr.pen. care
prevăd că inculpatul poate declara apel împotriva sentinţei de achitare sau
de încetare a procesului penal şi în ce priveşte temeiurile achitării sau
încetării procesului penal, legiuitorul prezumând un interes justificat de a
supune verificării instanţei chiar temeiurile soluţiei favorabile
inculpatului, apare evident că aprecierea judecătorească a interesului
inculpatului înseamnă verificarea temeiurilor achitării, respectiv a
încetării procesului, deci examinarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii
apelate2. Dacă, în raport de poziţia procesuală pe care o are în proces,
partea nu poate obţine o soluţie mai favorabilă decât cea obţinută la prima
instanţă, apelul ei va fi respins ca nefondat, mai puţin atunci când prima
instanţă a judecat cu nerespectarea regulilor procedurale sancţionate de
lege cu nulitatea absolută (situaţie în care apelul va fi admis şi se va
pronunţa o nouă hotărâre de către instanţa de apel sau se va trimite spre
rejudecare la instanţa competentă, fără însă ca prin aceasta să se poată
agrava situaţia apelantului).
Problema inadmisibilităţii apelului a fost ridicată de practica
judiciară şi în situaţia în care partea a declarat apel înainte ca prima
instanţă să fi pronunţat o hotărâre cu privire la fondul cauzei, deci înainte
ca termenul de apel să înceapă să curgă. Într-o cauză penală aflată pe rolul
instanţelor ieşene, în condiţiile amânării repetate a pronunţării sentinţei,
partea civilă, nemulţumită de concluziile puse de procuror, de celelalte
părţi şi de apărătorul inculpatului, a declarat apel înainte ca prima instanţă
să se fi pronunţat cu privire la fondul cauzei. Pornind de la prevederile
art.363 alin.1-3 C.pr.pen. ce reglementează termenul de apel şi data de la
1
V. Papadopol, C. Turianu, op.cit., p.215.
2
R. Lucinescu, Cu privire la respingerea recursului ca lipsit de interes în procesul
penal, Revista română de drept nr.1/1971, p.96.

10
care termenul începe să curgă, instanţa de apel a apreciat că finalitatea
acestor dispoziţii în intenţia legiuitorului, a fost aceea de a sancţiona
partea care nu a fost diligentă să exercite calea de atac într-un anume
interval de timp; cum partea şi-a manifestat diligenţa anterior datei care ar
fi declanşat curgerea termenului, ea nu poate fi sancţionată prin
respingerea apelului ca inadmisibil. Totuşi, se cere ca declararea apelului
să se fi făcut după dezbaterea în fond a cauzei, căci anterior acestei date,
partea nu putea să întrezărească soluţia ce ar fi putut fi dată cauzei şi să-şi
exprime, prin declararea apelului, nemulţumirea faţă de ea1.

1
Curtea de Apel Iaşi, s.p., d.nr.209/2000 în Buletinul jurisprudenţei. Culegere de
practică judiciară 2000, p.309-310.

11