PROTECȚIA INTERNAȚIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI

INTRODUCERE

Disciplina își propune să abordeze domeniul protecției internaționale a drepturilor omului, în

special prin raportare la instrumentele internaționale și la organizațiile internaționale

Obiective

Să prezinte importanţa cunoaşterii principalelor instrumente internaționale;

Să familiarizeze studenţii cu organizațiile internaționale de apărare a drepturilor omului, cele mai
importante
Să cunoască caracteristicile implementării drepturilor fundamentale în sistemele sociale ale
statelor lumii.

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă, cât şi studiu individual. Întâlnirile
reprezintă un sprijin direct acordat din partea profesorului – studentului. În ceea ce priveşte
activitatea individuală, aceasta se va concretiza în parcurgerea materialelor obligatorii şi în
rezolvarea sarcinilor şi exerciţiilor obligatorii. Studenţii au libertatea de a-şi gestiona singuri
timpul pentru parcurgerea temelor stabilite astfel încât acesta să fie suficient pentru însuşirea
terminologiei juridice şi pentru sedimentarea cunoştinţelor dobândite.
Se vor utiliza metode active și animate, precum comentarii asupra unor filme de referință
concomitent cu derularea acestora, prezentarea unor filme de pe site-urile oficiale, în special al
Organizației Națiunilor Unite, proiecte constând în redactarea unei sesizări în raport cu elemente
de ipoteză date.
 Modulul I

FORMELE DE PROTECŢIE FURNIZATE DE ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE

Obiective:

1. Acomodarea cu instituțiile internaționale și documentele internaționale de referință în

materia studiată

2. Înțelegerea susrselor juridice aplicabile materiei

5. Cunoașterea pricnipalelor organizații internaționale cu rol în protecția drepturilor

omului

I. INTRODUCERE
 Protecţia internaţională a drepturilor omului nu poate fi descrisă fără a se lua în
considerare sistemul statelor, care ne oferă prima linie de apărare a acestora şi care se
întrepătrunde într-o manieră foarte complexă cu sistemul organizaţiilor internaţionale respectiv
cu procedurile acestora. Însăşi noţiunea de protecţie trebuie reconsiderată în contextul drepturilor
omului, în aşa fel încât aceasta să se extindă dincolo de înţelesul convenţional al jurisdicţiilor şi
a altor forme de aplicare a legii, ori a prevederilor corespunzătoare remediilor civile. Necesitatea
reconsiderării izvorăşte din mai multe caracteristici a fenomenului drepturilor omului, care îl
disting de majoritatea domeniilor dreptului internaţional.

Aceste caracteristici evidenţiază profunzimea efectelor drepturilor omului asupra culturii

şi structurii politice şi sociale ale unui stat. În numeroase state autoritare şi state aflate în curs de
dezvoltare în care se desfăşoară conflicte puternice, este mult mai eficace să se înţeleagă
protecţia drept una dintre mijloacele de schimbare a curentelor politice şi culturale care se
presupun că stau la baza încălcărilor. Fără asemenea schimbări, încălcările drepturilor
fundamentale pot fi întrerupte temporar însă va persista riscul reapariţiei acestora.

În lumina acestor observaţii, se poate constata că – în special în afara cercului statelor cu

democraţii liberale unde asemenea drepturi sunt familiare şi înrădăcinate iar inovaţiile şi
consolidarea acestor drepturi sunt absorbite cu uşurinţă – numeroase drepturi civile şi politice pot
fi apărate doar într-o formă evolutivă, progresivă. Evaluarea eficienţei tratatelor în domeniul
drepturilor omului trebuie să fie un proces continuu, care să ţină cont de extinderea domeniului
dar şi, pe termen lung, de posibilităţile ce sunt generate de transformările politice şi culturale. În
funcţie de sursa de la care provin, se pot ivi diferite puncte de vedere asupra acestei problematici
privind apărarea imediată sau progresivă a unor drepturi; asemenea surse pot fi: victime ale
încălcărilor; avocaţi specializaţi în domeniul drepturilor omului; profesori, observatori critici ai
fenomenului drepturilor omului.
Problematica drepturilor omului are o simplitate înşelătoare. Pare să privească mai
degrabă normele internaţionale, organizaţiile şi fenomenele care au contribuit la protecţia
drepturilor omului, decât instituţiile politice şi juridice naţionale care pot constitui prima linie de
apărare împotriva încălcărilor. Ceea ce trebuie adus în discuţie în acest cadru, în legătură cu
protecţia, este şirul de presiuni aplicate de către entităţile internaţionale sau de către state
împotriva statului culpabil – note diplomatice critice, rapoarte de investigaţii, rezoluţii cu
caracter de recomandare; hotărâri ale instanţelor sau alte acte de soluţionare a disputelor;
ameninţări de suspendare a comerţului sau a ajutoarelor; boicotul şi embargoul; intervenţiile
militare – în cadrul efortului de a pune capăt încălcărilor şi de a creşte nivelul de conformitate a
acţiunilor statului culpabil cu exigenţele pretinse în domeniul drepturilor omului.

Aceste aspecte oferă un caracter mult mai complex problematicii. Ce presupune un

sistem internaţional de protecţie? Într-o lume a drepturilor omului care afectează atât de sistemic
viaţa statelor, putem oare să identificăm cu claritate graniţa dintre instituţiile şi fenomenele
internaţionale, pe de o parte şi cele naţionale pe de altă parte? Cel puţin în acele instituţii în care
chiar acele state vizate sunt părţi active, votând pentru participarea altor membri? Ar trebui ca
încorporarea în dreptul intern şi aplicarea unei norme internaţionale de către un stat să fie văzute
ca nişte chestiuni pure de drept intern? Sau sistemele de drept internaţional şi de drept intern
prezintă atât de multe chestiuni comune şi interconectări încât este necesar un studiu cu privire la
întrepătrunderile dintre acestea şi la complementaritatea lor?

Aspectul problematic al noţiunii de protecţie priveşte întinderea sa. Am putea înţelege nevoile
specifice şi provocările fenomenului drepturilor omului dacă am reduce protecţia internaţională a
drepturilor la înţelesul comun al protecţiei: păstrarea conformităţii cu legea prin aplicarea
acesteia, cu respectarea condiţionalităţilor (în statele liberale) impuse de domnia legii? Ar trebui
ca ideea protecţiei drepturilor omului să includă, spre exemplu, o analiză a condiţiilor de bază şi
a poziţiilor tradiţionale în aşa fel încât să se ajungă la o mai mare acceptare a normelor privind
drepturile omului?

Asemenea întrebări cu privire la dimensiunea internaţională a drepturilor omului şi a

noţiunii de protecţie, conferă structura acestui curs. Se va porni de la o cercetare mai mult
formală şi pozitivistă. În secţiunea a II-a se va descrie structura instituţională, puterile şi
funcţiile câtorva dintre organizaţiile şi organele de bază în domeniul drepturilor omului,
arătându-se legăturile acestora cu statele şi evidenţiindu-se multitudinea de forme de protecţie pe
care acestea le oferă. În secţiunea a III-a sunt prezentate trăsăturile fenomenului drepturilor
omului, care îl disting de toate celelalte domenii ale dreptului internaţional şi câteva din
problemele cheie care privesc protecţia internaţională. Unele din trăsăturile prezentate – legătura
dintre încălcările drepturilor omului şi trăsăturile tradiţionale politice şi culturale ale statului,
realizarea progresivă a drepturilor politice şi civile – par a nu fi în concordanţă cu multe din
teoriile care se vehiculează mult cu privire la natura acelor drepturi şi mecanismele de protecţie a
acestora. Secţiunea IV explică de ce victimele încălcărilor, activiştii în domeniul drepturilor
omului, profesorii şi alţi observatori critici în domeniu, abordează problematica pe diferite
tonalităţi şi utilizează un limbaj diferit atunci când descriu realităţile şi perspectivele protecţiei.

În curs este descris sistemul universal al drepturilor omului – universal prin numărul
membrilor săi şi prin scopurile asumate – care este strâns legat de Naţiunile Unite. Acest sistem
prezintă o foarte mare diversitate datorită participanţilor săi globali care exprimă identităţi
ideologice, culturale, politice şi socio-economice de o amploare mult mai mare decât cele trei
sisteme regionale privind drepturile omului, din America, Africa şi Europa. Această diversitate
generează probleme complexe ivite în cadrul activităţilor întreprinse pentru asigurarea unei
protecţii adecvate.

Majoritatea analizelor efectuate privesc drepturile civile şi politice. Dat fiind importanţa lor
intrinsecă şi statutul de egalitate în categoria drepturilor economice, sociale şi politice, acestea
sunt tratate în mod egal în cadrul cursului.

II. De ce au fost create organizaţiile internaţionale?

 Este necesar ori cel puţin util să fie create organizaţii interguvernamentale privind
drepturile omului în scopul dezbaterii, interpretării, dezvoltării sau aplicării dreptului cutumiar şi
convenţional? Nu este mai bine ca domenii precum implementarea şi protecţia să fie lăsate în
seama guvernelor şi a societăţii civile din diferitele state, în special pentru motivul că drepturile
omului sunt înrădăcinate în cadrul guvernărilor naţionale şi se întrepătrund cu tradiţiile şi
cultura colectivităţilor? Din acest punct de vedere, domeniul drepturilor omului se distinge de
situaţiile existente, spre exemplu, în dreptul comercial internaţional sau în dreptul mediului, unde
încălcarea de către un stat a unui tratat afectează corelativ interesele statelor părţi, mult mai grav
decât propria populaţie. În atare cadru convenţional, bazat pe reciprocitate, problemele esenţiale
privind comerţul sau mediul pot fi foarte importante pentru un stat însă nu au rădăcini în
structurile sale politice, practicile tradiţionale ori în mediul cultural. Spre deosebire de
problematicele drepturilor omului, acestea implică mai rar principii constituţionale ori norme
constituţionale. De aceea, implementarea prin constrângere a angajamentelor şi soluţionarea
disputelor pot fi încredinţate cu mai mare uşurinţă organizaţiilor internaţionale guvernamentale,
decât acelea care privesc drepturile omului.

Aceste aspecte sunt reliefate şi mai bine dacă se ţine cont de modul în care s-au
configurat standardele în domeniul drepturilor omului – declaraţiile şi tratatele care au
impulsionat fenomenul drepturilor omului în primele decenii ale acestuia şi transmiterea
corespunzătoare a noului curent privind dreptul internaţional al drepturilor omului.
Internaţionalizarea şi constituţionalizarea normelor convenţionale de către numeroase state, au
făcut ca acele norme să devină ingredientele de bază ale sistemului juridic naţional. Acestea au
fost instituţionalizate şi s-au infiltrat în discursul politic şi popular. Pe un termen lung, acestea
vor influenţa modul de gândire al oamenilor în ceea ce priveşte abordarea problematicilor.

Ca urmare, avocaţii în drepturile omului şi grupările aflate sub influenţa politicii îşi vor
putea întemeia cererile lor privind schimbări sociale şi politice în primul rând pe angajamentele
internaţionale ale statului şi pe reglementările interne corespunzătoare implementării
respectivelor angajamente. Cetăţenii nemulţumiţi pot invoca propriile angajamente ale statului
împotriva sa mai degrabă decât să invoce doar textele juridice străine sau internaţionale ori să
invoce atât de amorful drept internaţional cutumiar, chiar dacă toate acestea au fost ignorate sau
respinse explicit de către un ipotetic stat culpabil. În acest mod, decalajul dintre angajamentele
convenţionale şi politica guvernamentală, între asigurarea standardelor drepturilor omului şi
nivelul de trai precar al indivizilor, devine criticabil şi destul de public. Reflectarea rezultatului
analizei acestui decalaj între normele naţionale şi conduita concretă a statului poate prin ea însăşi
să genereze nelinişte şi pretenţii pentru schimbare. În asemenea moduri, textul tratatului însuşi
poate să fie util în a sprijini populaţia, să impulsioneze solicitările pentru reformare şi să
amplifice presiunea asupra statului.

Necesitatea creării unor organizaţii guvernamentale poate fi privită şi dintr-o perspectivă

diferită. Ne putem imagina o lume a statelor în care toate acestea acţionează cu bună credinţă
pentru a respecta drepturile omului, astfel că se naşte întrebarea dacă asemenea organizaţii ar mai
fi necesare. Însă chiar şi într-o lume ideală vor exista dispute în ceea ce priveşte interpretarea,
generate de conflictul dintre drepturi, înţelegerea diferită a conceptelor culturale şi politice prin
raportare la sensul unui termen dintr-un tratat şi cu privire la efectul schimbării unor împrejurări,
aşa cum a fost cazul la sfârşitul războiului rece, asupra domeniului drepturilor omului.
Organizaţiile internaţionale par să fie utile, dacă nu chiar esenţiale pentru soluţionarea unor
asemenea dispute. Numeroasele posibilităţi de soluţionare a unor dispute pot să fie generate doar
într-un forum al statelor, care cercetează asemenea dispute, iar uneori le înaintează unei instanţe
ale cărei opinii au caracter consultativ ori chiar obligă statele implicate în dispută.

Mai concret, asumarea executării cu bună credinţă a unor angajamente de către state,
privind regimul drepturilor omului nu constituie un mijloc suficient de realizare a protecţiei, iar
istoria fenomenului drepturilor omului demonstrează elocvent acest lucru. Încălcarea de
anvergură a unor norme privind integritatea şi siguranţa fizică primară, incluzând genocidul, a
captat atenţia întregii lumi. Cambogia şi Ruanda reprezintă exemple extreme. Aşa cum
majoritatea acestor episoade au demonstrat, nu există o bază legală pentru a ne sprijini pe
ajutorul altor state care să aplice presiuni economice sau militare împotriva încălcărilor
sistematice, fie unilateral ori prin acţiuni coordonate.

Ca urmare, dacă tratatele în domeniul drepturilor omului ar fi lăsate să plutească liber în

loc să fie ancorate în cadrul organizaţiilor internaţionale investite cu anumite puteri de
monitorizare, raportare şi protejare, mişcarea drepturilor omului ar fi atins câteva rezultate, dar
mult mai modeste. Însă, concluzia că organizaţiile internaţionale sunt necesare, conduce la
apariţia altor întrebări legate de acestea: Cum trebuie să fie organizaţi membrii unei entităţi în
cadrul acesteia; ce raport trebuie să existe între aceştia sau să fie generat de către aceştia asupra
sistemelor lor naţionale; ce puteri şi funcţii trebuie ei să exercite în raport cu statele; Mai mult
decât atât, ce obligaţii ar trebui să revină statelor faţă de respectivele organizaţii ori faţă de
deciziile acestora.

Asemenea probleme nu au fost vreodată examinate sistematic, anume rolul organizaţiilor

internaţionale de-a lungul evoluţiei sistemului drepturilor omului. Carta Naţiunilor Unite şi
organele NU au înfiinţat sau au autorizat înfiinţarea unor entităţi fundamentale şi a unor posturi
oficiale care exercită în prezent funcţii în domeniul drepturilor omului: Consiliul de Securitate şi
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite; Comisia NU privind Drepturile Omului (înlocuită în 2006
de Consiliul Drepturilor Omului), grupurile de lucru şi raportorii, Oficiul Înaltului Comisar
pentru Drepturile Omului. În plus, fiecare dintre cele şapte tratate privind drepturile omului este
asigurat de câte o comisie proprie, aşa numitele organe sau entităţi ale tratatului. Aceste
comisii prezintă foarte multe asemănări, însă privite în ansamblul lor se diferenţiază în mod
pronunţat de fosta Comisie a NU şi de actualul Consiliu.

Acest şir de organizaţii internaţionale şi de organe a fost creat în perioade şi momente

diferite, şi în împrejurări diferite de timp de peste o jumătate de secol; într-adevăr, numeroase
dintre acestea au jucat un rol semnificativ doar în ultimele două decenii. Mai mult decât atât,
fiecare dintre acestea au cunoscut o dezvoltare internă independentă şi continuă în ceea ce
priveşte funcţiile şi competenţele sale, astfel încât liniile directoare iniţiale, originale, apar în
prezent destul de modeste. În ultimul deceniu, instituţii şi centre precum Banca Mondială sau
Programul de dezvoltare a NU, precum şi Tribunalul Penal Internaţional sau Curtea Penală
Internaţională, au devenit actori importanţi în domeniul drepturilor omului, extinzând mai
departe formele de presiune şi de dialog, împotriva, respectiv cu statele culpabile.

Începând cu 1970, organizaţiile non-guvernamentale privind drepturile omului (ONG)

au câştigat constant putere şi influenţă. În plus faţă de activităţile lor independente de
monitorizare, raportare şi lobby în cadrul instituţiilor naţionale şi internaţionale, acestea au
interacţionat foarte strâns şi au lăsat o amprentă foarte puternică asupra reţelei globale de OGI. În
prezent, cele mai multe ONG-uri reprezintă un element indispensabil al mişcării de ansamblu în
domeniul drepturilor omului.

Prevederile substanţiale ale tratatelor de d.o. au construit în mai multe secole o tradiţie
evolutivă în domeniul d.o. Însă nici arhitectura şi nici puterile şi competenţele majorităţii
instituţiilor interguvernamentale nu se mai aseamănă cu cele care existau la momentul elaborării
instrumentelor lor constitutive. Astfel, unui stat i se putea aprecia tranziţia de la un regim
represiv la un regim democratic. Proiectanţii structurii noului regim guvernamental al statului
aveau posibilitatea foarte uşor să-şi însuşească principii de bază deja foarte bine cunoscute,
precum principiul domniei legii sau cel privind separaţia puterilor în stat. Însă nici un corp de
principii comune nu era disponibil pentru a genera o imagine a modului în care OGI să
protejeze drepturile omului. În sistemul universal, analogiile apropiate cu instituţiile de drept şi
politice naţionale, precum o instanţă mondială a drepturilor omului apăreau dincolo de orice
posibilitate politică şi de orice imaginaţie.

Arhitectura modernă şi puterile noilor instituţii au generat nelinişti profunde

proiectanţilor lor, precum şi potenţialilor membri. La urma urmei, OGI au, potrivit textelor
negociate, puterea de a implementa un tratat prin intermediul interpretării oficiale sau chiar să
aplice o anumită presiune asupra statelor membre. Asemenea puteri ar putea constitui o
ameninţare de departe mult mai mare asupra controlului suveran al statelor asupra propriului
lor teritoriu şi populaţii decât simplul său acord de a respecta normele tratatului. Într-adevăr,
numeroase state consideră chiar simplul acord drept o calificare semnificativă a controlului
suveran asupra cetăţenilor unui stat, deoarece acest control a fost înţeles ca aparţinând statalităţii.
Dacă OGI au câştigat în dimensiune şi şi-au mărit capacitatea de presiune asupra statului
culpabil, acestea ar putea să-i taie chiar osatura suveranităţii. Acestea pot să-i limiteze chiar
jurisdicţia naţională.

Negocierile din timpul elaborării tratatelor cu privire la competenţele şi funcţiile OGI sunt cu
siguranţă în mod notoriu controversate. Compromisurile inevitabile conduc uneori la prevederi
vagi sau prea concise, lăsând prea mult necesitatea unor viitoare decizii. Nici principiile de bază
şi nici un master plan, însă mai degrabă compromisuri accidentale de-a lungul timpului sunt cele
care răspund atitudinilor şi poziţiilor marilor puteri sau blocurilor ideologice sau regionale ale
statelor, toate acestea fiind suplimentate cu o creştere graduală a puterii organizaţiilor
internaţionale prin intermediul dezvoltării lor interne; aceasta este imaginea actuală a structurii
instituţionale. Oricât de limitate şi inadecvate ar părea că sunt în prezent aceste structuri şi
acorduri, nu trebuie să uităm cât de neplauzibil politic apăreau în perioada de început a mişcării
de drepturile omului.

III. Organizaţiile guvernamentale internaţionale (OGI) şi organizaţiile

neguvernamentale (ONG)

O privire succintă asupra structurii, puterilor şi funcţiunilor diferitelor OGI preocupate de

drepturile omului, aduce în discuţie Consiliul de Securitate al NU, Comisia NU asupra D.O. şi
Consiliul D.O. în calitate de succesor, Comitetul D.O., Oficiul Înaltului Comisar pentru D.O. şi
tribunalele internaţionale care judecă indivizi pentru crime internaţionale. O descriere formală
care să releve ierarhia puterilor şi funcţiile organizaţiilor interguvernamentale de D.O.
universale, privite în ansamblul lor, se va realiza îndeosebi în cadrul Secţiunii a III-a referitoare
la caracterul autonom al fenomenului D.O. În această secţiune vor fi evidenţiate în special
legăturile obişnuite dintre OGI şi ONG.

Evidenta nepotrivire în acţiune şi eşecurile grave ale acestor instituţii în încercarea de a

ţine în frâu încălcările drepturilor omului vor fi cunoscute mai bine decât succesele acestora în
implementarea unui nou curent al drepturilor omului în lume, convingând numeroase state la o
mai mare conformitate cu standardele D.O. şi dezvoltând drepturile omului în ansamblul lor atât
pe calea normativă cât şi cea instituţională. Unele dintre motivele eşecurilor au persistat multă
vreme, cum este cazul puterilor limitate acordate acestor instituţii, a numeroaselor modalităţi
prin care să se realizeze jocul intereselor naţionale ale membrilor acestora, politicile globale şi
sistemul de vot corespunzător, trădându-se astfel angajamentele originale asumate de către state
şi OGI, angajamente privind dezvoltarea şi promovarea D.O. Alte cauze mai puţin vizibile sau
foarte complexe au fost generate de caracteristicile fenomenului D.O., şi vor fi examinate la
Secţiunea a III-a.

1. Consiliul de Securitate al NU

Consiliul de Securitate este organul principal al NU şi este alcătuit din 15 state membre,
dintre care 5 sunt membre permanente (China, Franţa, Rusia, Regatul Unit şi SUA) şi se bucură
de dreptul de veto în ceea ce priveşte orice decizie luată într-un domeniu neprocedural. Statele
membre ale NU atribuie Consiliului „responsabilitatea de bază” în ceea ce priveşte menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale şi sunt de acord să „accepte şi să ducă la îndeplinire” deciziile
Consiliului, în conformitate cu Carta.
 Consiliul poate acţiona în temeiul Capitolului VI al Cartei în scopul obţinerii unei
soluţionări paşnice a „oricărei dispute a cărei persistenţă poate să pună în pericol menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale”. Acesta este competent să cerceteze astfel de dispute şi să
recomande „proceduri adecvate sau metode de ameliorare”. Puterile cele mai mari sunt statuate
la Capitolul VII, care merge dincolo de recomandări. Dacă Consiliul stabileşte „existenţa
oricărei ameninţări la adresa păcii, a unei încălcări a păcii ori a unui act de agresiune”, acesta
poate să solicite statelor membre să aplice sancţiuni variate, incluzând boicotul şi embargoul, ori
să dispună acţiuni militare „atât cât este necesar pentru restaurarea păcii şi securităţii”. Puterile
conferite Consiliului ilustrează foarte bine concepţia iniţială cu privire la acesta, anume că acesta
este prea puţin un organ care se ocupă cu problematici convenţionale, de monitorizare sau
evaluare a statelor, ci mai degrabă este un organ care să răspundă unor situaţii urgente care
ameninţă pacea şi securitatea internaţională. Consimţământul statelor membre asupra sensului
articolului 43, respectiv că acesta stabileşte o obligaţie a statelor membre de a pune la dispoziţia
Consiliului de Securitate forţe armate în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, pare
să fie caduc şi a rămas „literă moartă”.

Aceste prevederi nu conferă Consiliului de Securitate vreo putere sau atribuţie specifică
pe linia drepturilor omului. În concret, domeniul D.O. reprezintă pentru Consiliu o consideraţie
de rang inferior şi care devine relevantă în privinţa rezoluţiilor sale şi pentru exercitarea puterilor
conferite de articolele 41 şi 42 numai în măsura în care încălcările sau pericolul de a fi încălcate
drepturile omului dă naştere responsabilităţii Consiliului în privinţa păcii şi securităţii
internaţionale. Când acţionează în temeiul Capitolului VII, într-o manieră care pune în discuţie şi
drepturile omului, Consiliul prezintă încălcările drepturilor ca situaţii care constituie
ameninţări la adresa păcii şi securităţii internaţionale şi a caracterizat acţiunile generate în baza
deciziilor sale drept acţiuni de menţinere sau restabilire a păcii. Împrejurările existente în statul
culpabil, care au condus la o asemenea caracterizare şi la asemenea decizii au fost în mod firesc
extreme, incluzând represiuni sistematice precum apartheidul, brutalitatea şi deseori pierderi
masive de vieţi omeneşti.

Legătura de cauzalitate existentă în aceste decizii nu este dificil de observat. Încălcările

grave ale drepturilor omului într-un anumit stat generează imediat fluxuri de refugiaţi către alte
state, agită şi incită populaţiile din alte state care sunt legate religios sau etnic de minoritatea
oprimată în statul culpabil, sau chiar ameninţă cu destabilizarea unei regiuni întregi. De la
implicarea iniţială în efortul de a pune capăt apartheid-ului din Africa de Sud, Consiliul a jucat
un rol important în domeniu, deseori prin rezoluţiile sale care evocau probleme de drepturile
omului în contexte naţionale speciale sau în conflicte internaţionale.

De la sfârşitul războiului rece, Consiliul a acordat o atenţie sporită problemelor d.o., în deciziile
sale luate pe baza Capitolului VII. Aceste decizii au răspuns în general unor situaţii foarte grave
care presupuneau vătămări corporale, mai degrabă decât alte încălcări sistematice cum ar fi
discriminarea gravă de gen sau represiunea libertăţii de exprimare şi asociere. Consiliul a
demonstrat în acest context că a conştientizat relevanţa drepturilor omului în ceea ce priveşte
rezoluţiile asupra conflictelor, precum şi relevanţa sancţiunii ca răspuns la abuzurile majore
împotriva drepturilor omului, realizate în contextul unor conflicte etnice sau a războaielor civile.

Marea putere pe care Consiliul o exercită în temeiul Capitolului VII din Cartă a
consolidat caracterul său politic, putere manifestată de la început în acest sens de către membri
permanenţi cu drept de vot. Negocieri prelungite au avut loc între membri Consiliului la
momentul exercitării votului critic, cum a fost în preajma Războiului din Golf sau inspecţia din
Iraq pentru descoperirea armelor nucleare. Majoritatea statelor care sprijină sau combat un
anumit curs al acţiunilor desfăşoară un lobby foarte accentuat asupra celorlalte state cu drept de
vot, utilizând atunci când este necesar morcovi şi sticsuri, precum creşterea sau descreşterea
comerţului sau ajutoarelor.

Membri Consiliului şi Consiliul însuşi alcătuiesc un amalgam complex. Membri pot să

argumenteze şi să voteze ca state independente, promovându-şi interesele lor proprii în
dezbaterile care se vor finaliza cu o decizie instituţională specifică. Cu toate acestea, decizia
finală votată în baza capitolului VI sau VII constituie un act al Consiliului ca entitate
distinctă de aceea a membrilor săi, exercitându-şi anumite puteri pe care doar acesta le posedă.

Nu trebuie să fie o surpriză că un asemenea organ constituit politic, precum este

Consiliul, şi capabil să autorizeze utilizarea forţei economice şi militare a acţionat inconsistent la
luarea unei decizii în ceea ce priveşte modul de a reacţiona la crizele generate de încălcările
grave ale drepturilor omului atunci când făcea eforturi de a opri sau sancţiona într-un timp
determinat violenţele. Presiunea politică accentuată exercitată de către membri săi permanenţi şi
de către alte state puternice sau de către anumite coaliţii poate să decidă rezultatul. În timp,
utilizarea sau pericolul utilizării dreptului de veto au condus la imposibilitatea Consiliului de a
acţiona. Kosovo şi Ruanda reprezintă exemple ilustrative în acest sens, Consiliul eşuând în a lua
decizii şi de a acţiona pe baza Capitolului VII, chiar dacă în cazul Kosovo o coaliţie de state lider
din NATO au intervenit în forţă în pofida absenţei vreunei autorizări din partea Consiliului.
Invazia SUA în Iraq, şi a altor state aliate SUA, şi războiul care s-a desfăşurat au fost acţiuni
desfăşurate în absenţa vreunei autorizări din partea Consiliului.

Propunerile de reformare a Consiliului au fost primite cu atenţie foarte mare în cercurile

politice şi academice de mai mulţi ani. Secretarul General al NU şi mai multe state au pretins ca
Consiliul să devină mult mai reprezentativ pentru comunitatea internaţională, precum şi în raport
cu realităţile geopolitice actuale.

2. Comisia pentru Drepturile Omului şi succesorul acesteia Consiliul pentru

Drepturile Omului.
 Comisia, la care face referire articolul 68 din Cartă, a fost înfiinţată în 1946 şi a îndeplinit
un rol vital în elaborarea declaraţiilor şi tratatelor esenţiale. Aceasta era alcătuită din 53 de state
membre alese pentru o perioadă de trei ani. Precum în cazul Consiliului de Securitate, dezbaterile
sale se purtau între state iar deciziile sale se adoptau prin votul statelor iar nu a unor experţi
independenţi. Noul Consiliu al Drepturilor Omului seamănă cu Comisia în numeroase privinţe
însă aduce şi schimbări importante.

Rolul Comisiei în stabilirea standardelor s-a extins la elaborarea tratatelor care ulterior
erau supuse aprobării de către Adunarea Generală, ulterior fiind înaintate statelor pentru
ratificare. Însă acest rol a fost umbrit de activitatea Comisiei de a răspunde plângerilor cu privire
la încălcarea drepturilor de către state. Aceasta s-a angajat în campania mondială de a pune capăt
apartheid-ului din Africa de Sud. Însă foarte curând Comisia a trebuit să-şi analizeze puterea sa
de apreciere, dezbatere şi de adoptare a unor rezoluţii critice cu privire la un număr tot mai mare
de state.

Politicile războiului rece au furnizat în mod frecvent argumente ş teze în cadrul votului
din cadrul Comisiei. Anumite state erau ţintele favorite, în timp ce altele, în special cele din
cadrul blocului comunist, erau practic imune la orice anchetă. După colapsul Uniunii Sovietice,
factorii politici care influenţau dezbaterile şi deciziile Comisiei au fost probabil mai puţin
cunoscuţi, însă deloc neglijabili dacă se analizează anumite propuneri de acţiuni efectuate de mai
multe state. O exemplificare nefericită în acest sens o constituie eforturile SUA privind
problemele drepturilor omului din China şi Cuba, aduse în faţa Comisiei şi supuse procedurii de
dezbatere şi decizie specifice. Asemeni propunerilor aduse în faţa Consiliul de Securitate,
negocierile şi lobby-ul dintre state desfăşurate cu „morcovi şi sticsuri” au caracterizat cele mai
intense dintre aceste dezbateri.

Funcţiile de investigare şi monitorizare ale Comisiei, precum şi rezoluţiile sale de răspuns

la încălcările d.o., pot fi clasificate în trei categorii: 1) dezbateri publice asupra problemelor
statelor, pe baza a ceea ce este cunoscută sub denumirea de procedura 1235 – stabilită prin
Rezoluţia 1235 (XLII) a ECOSOC din 1967; 2) aprecieri confidenţiale (în anumite limite)
asupra unor probleme privind drepturile omului petrecute în anumite state, pe baza procedurii
1503, stabilită prin Rezoluţia 1503 (XLVIII) a ECOSOC; stabilirea de către Comisie a unor
raportori specializaţi sau a unor grupuri de lucru care erau împuternicite să efectueze investigaţii
şi rapoarte nu asupra statelor cât mai degrabă cu privire la anumite forme de încălcare, precum
violenţele împotriva femeilor, detenţiile arbitrare, care pot implica un număr mare de state.

În acest capitol, vom descrie prima şi a doua categorie. Procedura 1235, ca şi procedura
1503, priveşte situaţii care reflectă un „model accentuat” de încălcare substanţială a drepturilor
omului. La modul general, studiul aprofundat şi dezbaterea Comisiei în baza procedurii 1235
prezentau un specific. Aceasta raporta rezultatul unor astfel de analize „cu recomandarea cu
privire la aceasta” (with recommandations thereon), în mod frecvent cuprinsă în rezoluţiile
votate de membrii săi. În pofida evidenţierii puternice a situaţiei şi a succesului înregistrat în
aplicarea presiunii asupra statului vizat, aceste acte ale Comisiei nu sunt obligatorii, ci doar cu
titlu de recomandare, spre deosebire de caracterul deciziilor luate de Consiliul de Securitate în
baza Capitolului VII.

La sesiunea sa anuală, Comisia ţinea o dezbatere publică focalizându-se asupra

încălcărilor grave din mai multe state. Guvernele şi ONG-urile aveau oportunitatea să identifice
la aceste dezbateri statele care, în opinia lor, trebuiau să fie obiect al scrutinului public al
Comisiei. Statele pe care Comisia decidea să le pună pe lista 1235 de „proceduri statale” urmau
în consecinţă să fie supuse discuţiilor. ONG-urile puteau intra în relaţii consultative cu organe
ale NU care să le permită să participe la aceste discuţii în modalităţi bine determinate.

Numărul de state aflat pe lista supusă discuţiilor varia considerabil de la o sesiune la alta;
în 2002 fuseseră introduse 12 state în proceduri. Dezbaterile puteau avea consecinţe variate,
precum formularea unei rezoluţii pe diferite tonalităţi, de la o manieră prietenoasă şi diplomatică
până la termeni foarte severi, care trebuia supusă ulterior votului. În funcţie de stat, de natura şi
probarea încălcărilor şi de contextul politic respectiv, rezoluţia propusă putea să eşueze sau să fie
adoptată; eşuarea putea să rezulte datorită unui vot cu majoritate simplă sau contestabilă până la
o apropiată unanimitate.

Comisia putea să stabilească numirea unui raportor special sau reprezentativ ori a unui
grup de lucru pentru a ancheta o anumită ţară, urmând să i se înainteze un raport în acest sens.
Aceste numiri a unor experţi independenţi în general durau mai mulţi ani şi puteau fi reînnoite.
Anchetele nu se realizau pe baza unui anumit model. O vizită în ţara de interes putea sau nu să
fie oportună; fiind un domeniu oficial şi practic, aceasta depindea de invitaţia oficială a statului.
Experţii numiţi puteau primi informaţii din interiorul sau din afara ţării, de la victime ale
încălcărilor. Majoritatea raportărilor formulate de experţi conţineau informaţii detaliate şi
recomandări. Tonalităţile variau, de la un ton conciliator sau complimentar (atunci când un stat a
acţionat în scopul încetării încălcărilor) până la o tonalitate condamnatorie severă. Asemenea
rapoarte puteau să determine Comisia să întreprindă anumite acţiuni la următoarea sesiune a
sa.

Mecanismele tematice puteau să conducă la stabilirea unor chestiuni specifice mai

degrabă decât raportorii unor state determinate. Acestea au crescut semnificativ de la stabilirea
primului asemenea mecanism în anul 1980, anume Grupul de Lucru privind Dispariţiile de
Persoane. Din 2005, există peste 40 de asemenea mecanisme, asupra unor tematici care includ
tortura, independenţa judecătorilor, intoleranţa religioasă, copii implicaţi în conflicte armate,
violenţele împotriva femeilor, datoriile străine, politicile de ajustare structurală. Unele implică
un singur raportor, dar altele presupun un grup de lucru. Tendinţa a fost destul de clară înspre
reducerea sau chiar eliminarea mandatelor specifice asupra unor ţări dat fiind atenţia publică prea
mare care viza un singur stat. Nici un guvern nu aprecia să fie obiectul unui scrutin public
datorită abuzurilor comise asupra propriilor cetăţeni. Nici un guvern nu aprecia să fie criticat şi
înjosit printr-o discuţie sau rezoluţie critică.
 La începuturile sale, politizarea procesului de luare a deciziilor de către Comisie era
generat în primul rând de diviziunea existentă în timpul Războiului Rece. După aceasta,
politizarea procesului de decizie a reflectat interesele diferite şi retorice ale statelor foste colonii,
sau a diferitelor grupuri sau blocuri din interiorul unor categorii largi de state, precum statele
arabe sau state din zona situată în josul Saharei, sau din partea statelor dezvoltate din lumea
capitalistă. Aceste blocuri nu sunt uniforme şi pot să reflecte disensiuni foarte serioase, aşa cum
sunt ele evidenţiate în cadrul altor foruri, precum cel al Adunării Generale. Spre exemplu, în
ultimii ani statele din lumea dezvoltată au avut poziţii diferite foarte puternice în privinţa
politicilor SUA, precum cea din Irak.

Campania intensă şi de succes a Chinei de-a lungul mai multor sesiuni de a împiedica o
discuţie publică în cadrul Comisiei asupra problemelor sale privind drepturile omului,
demonstrează anxietatea statului – în acest caz un stat care caută să aibă un rol de lider în politica
globală – în faţa ameninţării cu o puternică rezoluţie adversă. Eforturile de a bloca sau a trece o
rezoluţie condamnatorie, sau chiar şi de a bloca orice discuţie primară în scopul adoptării unei
rezoluţii, presupune o stimulare specifică sau o ameninţare din partea protagoniştilor îndreptată
împotriva altor state a căror vot ar putea avea ca rezultat acorduri comerciale, ajutoare, investiţii,
contracte speciale, sprijinul unor asemenea state dacă ele însele ar fi ameninţate cu o dezbatere
publică. Toate acestea în mod frecvent blochează votarea cu caracter ideologic sau regional,
exercitând o anumită influenţă asupra rezultatului. Cazul Zimbabwe din 2004 oferă o imagine
relevantă, deoarece în acea situaţie grupul african în unanimitate s-a opus unui proiect de
rezoluţie critică.

Efectul unei rezoluţii critice, asupra conduitei statului vizat, depinde foarte mult de
context. Statul ar putea să piardă din prestigiul şi influenţa sa. O rezoluţie condamnatorie poate
impulsiona dezbateri politice într-un regim democratic şi să ofere curaj şi însufleţire dizidenţilor
din interiorul unui stat cu regim represiv. Ar putea totodată să mobilizeze sprijinul altor state în
aplicarea de presiuni asupra statului culpabil. Dar chiar şi o rezoluţie puternică votată cu o
majoritate largă poate să aibă un efect neglijabil asupra statului implicat, sau asupra altor state cu
un interes foarte mic de a investi capital politic sau energetic pentru a răspunde încălcărilor.

Evidenţierea în cadrul acestei descrieri a politizării lucrărilor Comisiei corespunde

alcătuirii entităţii şi puterii sale în contextul drepturilor omului. Asemănătoare celei a noului
Consiliu, membrii săi erau state cu puteri diferite, interese, ideologii şi influenţe diferite, care
dezvoltă şi aplică propriile politici externe şi care presupun numeroşi factori printre care şi
practicile altor state în domeniul drepturilor omului. Formele lor specifice de guvernare,
localizarea lor actuală sau de viitor în cadrul politicilor globale, fac ca asemenea politici să
prezinte calităţi diferite. În organisme internaţionale precum Consiliul de Securitate sau Comisia,
reprezentanţii lor (denumiţi adesea ambasadori) sunt instrumente care execută acele politici în
timpul dezbaterilor şi a votului cu privire la acţiunile pe care trebuie să le întreprindă aceste
organisme. Contrastul nu ar trebui să fie prea evident între asemenea organizaţii politice
împuternicite să implementeze scopurile statuate în Cartă şi instrumentele de drepturile omului,
şi organizaţiile juridice prin excelenţă care îndeplinesc un rol foarte limitat în cadrul fenomenului
universal al drepturilor omului – asupra oricăror instanţe, precum şi deasupra jurisdicţiilor
generale ale mai multor tratate care vor fi descrise în cele ce urmează.

Critica severă a Comisiei şi a activităţii sale – a fost generată nu doar de politizarea prea
accentuată a procedurilor sale dar şi datorită importanţei rolului în cadrul Comisiei a unor state
precum Cuba, Libia şi Sudan care erau acuzate în general de încălcări grave ale drepturilor
omului – acestea prinseseră putere de-a lungul mai multor ani, culminând totul cu înlocuirea
Comisiei de către Consiliul Drepturilor Omului ca urmare a unui vot în martie 2006 dat de către
Adunarea Generală. Noul Consiliu, organ subsidiar al Adunării Generale, răspunde în mai multe
privinţe criticilor componenţei şi politicii Comisiei. Cei 47 de membri ai săi (stabiliţi dintre
grupuri regionale astfel încât să existe distribuire geografică echitabilă) sunt aleşi pentru o
perioadă de 3 ani prin vot secret de către o majoritate absolută (aproximativ 90 membri) a
Adunării Generale. Printr-o majoritate de 2/3 dintre cei prezenţi şi care votează, AG poate
suspenda calitatea de membru a unui stat care săvârşeşte încălcări grave şi sistematice ale
drepturilor omului. Toţi membri vor fi reevaluaţi de către Consiliu după un mecanism periodic
de evaluare în timpul perioadei lor de mandat. În majoritatea chestiunilor, Consiliul îşi păstrează
puterile şi funcţiile fostei Comisii, precum proceduri în cazul plângerilor, recomandări, raportări
etc. Chiar şi cu schimbările produse, curentele şi tendinţele vor depinde în continuare de spiritul
şi politica care animă Consiliul în îndeplinirea obiectivelor sale.

3. Organe ale tratatelor

În acest capitol vor fi puse în discuţie trei dintre cele şapte tratate de d.o. care sunt
implementate printr-un organ distinct prevăzut de tratat, a cărui activitate este delimitată de
domeniul respectivului tratat: Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; Pactul
internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, Convenţia privind eliminarea
tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor. Celelalte patru tratate privesc tortura,
discriminarea rasială, drepturile copiilor şi a lucrătorilor imigranţi.

Comitetul pentru Drepturile Omului (Comitetul) înfiinţat în baza articolului 28 al

Pactului privind drepturile civile şi politice a rămas cel mai important dintre toate cele 7 organe
convenţionale. Acesta este alcătuit din 18 experţi independenţi care îşi îndeplinesc munca lor în
mod imparţial. Membrii Comitetului sunt instruiţi să slujească „în capacitatea lor personală”
mai degrabă decât ca reprezentanţi ai statului de naţionalitate. De aceea, cel puţin teoretic,
aceştia nu sunt influenţaţi prin instrucţiuni în ceea ce priveşte poziţia pe care trebuie să o adopte
în argumentările sale şi atunci când votează. Comitetul îndeplineşte trei funcţii care
caracterizează în general întreaga categorie de organe convenţionale:

(i) Articolul 40 din Pact pretinde statelor părţi să „prezinte rapoarte asupra măsurilor pe care le-
au adoptat şi care transpun în viaţă drepturile recunoscute în prezentul pact, precum şi asupra
progreselor realizate în folosinţa acestor drepturi”. Raportul trebuie să „indice, dacă va fi cazul,
factorii şi dificultăţile care afectează punerea în aplicare a dispoziţiilor” Pactului. Comitetul a
insistat asupra intenţiei sale ca rapoartele să prezinte o descriere realistă asupra aplicării
normelor d.o. şi asupra conduitei relevante a statului, iar nu să se elaboreze formal şi cu un
caracter abstract, subliniindu-se doar texte legislative fără a se evidenţia modul de aplicare şi
consecinţele acestora.

Rapoartele sunt supuse discuţiilor în cadrul unor proceduri publice la care participă un
reprezentant al statului. Aceste dialoguri între stat şi Comitet pot să se transforme în ocazii
concrete de cercetare serioasă a problemelor de d.o. cu care se confruntă statele. La cealaltă
extremă, acestea s-ar putea transforma într-o prezentare oficială de către stat, care ascunde mai
mult decât relevă, urmată de un schimb de opinii fără consecinţe. Comitetul îşi prezintă poziţia
sa faţă de raport într-un singur document asumat prin consens şi prin care se formulează, dacă se
consideră necesar, observaţii generale. Chiar dacă sunt formulate diplomatic şi politicos,
observaţiile pot să fie foarte critice la adresa unui stat şi să recomande schimbări substanţiale în
politica sau conduita sa. Acele observaţii vor fi preluate şi difuzate de media şi de ONG-uri;
acestea pot genera în statul criticat dezbateri publice; de asemenea, ar putea trece neobservate.

În ultimele decenii, s-a dezvoltat o practică de participare informală a ONG cu prilejul

discuţiilor asupra rapoartelor statelor. La începutul unei sesiuni de 4 săptămâni a Comitetului
(care se ţine de 4 ori pe an), un ONG care este în cunoştinţă de cauză cu privire la problemele de
d.o. ale statului în discuţie va invita membrii Comitetului la o întâlnire de discuţii asupra
raportului statului. Acest ONG ar putea chiar întocmi un „raport alternativ” asupra statului.

(ii) Comitetul elaborează, totodată, Comentarii Generale care în general beneficiază de

interpretări de mare valoare cu privire la prevederile tratatului în numeroase domenii precum
viaţa privată, tortura, nediscriminarea, dreptul la viaţă, şi situaţia de urgenţă. În perioada de
început, Comitetul a elaborat şi aprobat Comentariile Generale în cadrul unei proceduri închise,
care a exclus orice participare. În prezent, acestea sunt foarte discutate în cadrul unor întâlniri
publice şi comentate chiar de alte organe convenţionale şi de către părţi interesate la solicitarea
unor state.

(iii) Un Protocol Opţional la Pact a stabilit o procedură de plângere împotriva statelor părţi la
acest protocol, care poate fi angajată de către cetăţenii acelui stat. Un anumit număr de condiţii
trebuie satisfăcute, incluzând condiţia generală a epuizării căilor interne de recurs. Aproape 104
dintre statele părţi la Pact sunt părţi şi la Protocol. Plângerea, formulată ca o „comunicare”,
trebuie să se refere la o pretinsă încălcare a Pactului. Comitetul examinează comunicările în
cadrul unor întâlniri închise şi toate procedurile se desfăşoară în scris. Acesta stabileşte dacă a
avut loc o încălcare şi, în baza tratatului, înaintează poziţia sa către stat şi către persoana
reclamantă. Nici un text nu precizează forma şi statutul acestor „poziţii” – consultativ, de
recomandare sau obligatoriu – sau în legătură cu remediile. Comitetul a susţinut multă vreme că
aceste poziţii obligă moral statele, iar în ultima perioadă a susţinut că poziţiile sale sunt
obligatorii.

Datorită altor obiective pe care trebuie să le îndeplinească şi datorită perioadei de o lună

pentru fiecare dintre cele trei sesiuni anuale, observatorii în cunoştinţă de cauză au apreciat că,
Comitetul este capabil să adopte doar în jur de 80 de decizii pe an (poziţii şi decizii de
admisibilitate). Numărul de poziţii, cel mai semnificativ rezultat al Comitetului în temeiul
Protocolului Opţional va fi mult mai mic. Cu toate acestea, dat fiind populaţia de peste un bilion
care locuieşte în statele părţi la Protocol, între care se numără numeroase state cu populaţie
săracă, s-ar putea ca recursul la Comitet să fie tot mai frecvent. Deşi Comitetul a produs un
număr mare şi important de decizii de-a lungul existenţei Pactului, dezvoltând prevederile
acestuia, procedura plângerii nu pare să constituie un remediu efectiv în ceea ce priveşte
încălcările d.o., remediu de natură să asigure justiţia pentru individ şi domnia legii în statele părţi
la Protocol. Mai mult decât atât, nivelul de conformare cu poziţiile Curţii a statelor părţi, poziţii
prin care s-ar dispune despăgubiri pentru reclamant sau eliberarea prizonierilor, este mult prea
scăzut.

Precum în cazul Comisiei NU pentru D.O., Comitetul pentru D.O. şi alte organe
convenţionale s-au dezvoltat în mod semnificativ prin decizii interne. Această evoluţie a extins
puterile comitetului – spre exemplu, prin stabilirea unei proceduri de folow-up pentru a se stabili
în ce fel răspund statele observaţiilor generale. Mai multe tratate au fost amendate în scopul
creşterii puterilor. Prevederile tratatelor diferă într-o oarecare măsură raportat la fiecare dintre
cele şapte comitete. Spre exemplu, unele organe convenţionale sunt împuternicite să efectueze
vizite la faţa locului în anumite condiţii, şi să înainteze cauze către Consiliul de Securitate pentru
aprecierea de către acesta.

4. Biroul Înaltului Comisar pentru D.O.

Mandatul Înaltului Comisar pentru D.O. a fost prima dată elaborat de către AG prin
Rezoluţia 48/141 din 1993. Cu excepţia Secretarului General, ÎCDO este oficialul NU cu
responsabilitatea principală în domeniul drepturilor omului. Obiectivele ÎCDO cuprind
promovarea şi protecţia exerciţiului efectiv al drepturilor, prevederi privind asistenţa tehnică
acordată statelor în domeniul drepturilor omului, angajamente ale guvernelor în cadrul dialogului
privind asigurarea respectării drepturilor omului, precum şi intensificarea cooperării
internaţionale. Oficiul ÎCDO a acordat o atenţie sporită creării şi consolidării instituţiilor
naţionale de d.o.

Într-un comunicat către Comisia D.O., fostul Comisar1 (din 2005) a anunţat poziţia sa
faţă de obiectivele cheie ale NU şi ale Oficiului. Declaraţia evidenţiază un anumit număr de
puncte. Spre exemplu, se arată că statele sunt şi rămân „actorii principali, prin a căror conduită
de bază” se realizează drepturile. Pe viitor, nu trebuie să se găsească mijloace de „a creşte
capacitatea statelor” în acest scop, şi în acest context ÎCDO îndeplineşte un rol major. Comisarul
a arătat totodată că abordarea Comisiei cu privire la diplomaţia drepturilor omului a fost
„sporadică şi selectivă”, pe când ea trebuie să se angajeze într-o „analiză imparţială şi
concentrată, contextuală, solicitând acţiuni”. Aceasta a evidenţiat totodată că obiectivul obişnuit
a fost de a implementa drepturile care în prezent sunt încorporate în dreptul internaţional şi nu
trebuie să fie distrasă prin „nepotriviri de viziuni”, precum cunoscutele polemici asupra
universalităţii şi specificităţii culturale, sau dezbaterii asupra priorităţii dintre pace şi justiţie.

5. Tribunalul Penal Internaţional şi Curtea Penală Internaţională

De peste 10 ani, trei tribunale internaţionale au îmbogăţit ordinea instituţiilor

internaţionale desemnate să protejeze dreptul internaţional al d.o. Tribunalul Penal Internaţional
pentru fosta Iugoslavie şi pentru Ruanda au avut competenţă asupra unor conflicte regionale însă
au exercitat o influenţă considerabilă asupra mişcării d.o. în ansamblul său. Curtea Penală
Internaţională, prima de acest gen prin caracterul său permanent şi prin obiectivul său universal,
a devenit de foarte curând operaţională.

Aceste tribunale aplică dreptul internaţional stabilit prin statutele lor constitutive – crime
împotriva păcii şi omenirii, genocid şi crime de război – pentru a stabili răspunderea penală a
persoanelor fizice care le-au încălcat. Conduita încriminată de aceste norme priveşte atât
dreptul internaţional umanitar cât şi dreptul internaţional al d.o.; frontiera clară care exista
cândva între cele două domenii s-a estompat de-a lungul deceniilor.

Suplimentând instanţele naţionale (care judecă procese penale pe baza unor principii de
jurisdicţie printre care acela al jurisdicţiei universale), tribunalele penale internaţionale reprezintă
pentru majoritatea observatorilor cea mai apropiată aproximaţie a instituţiilor internaţionale de
instituţiile naţionale însărcinate cu protecţia drepturilor, în special în cadrul democraţiilor liberale
în care spectrul dreptului, regula juridică şi noţiunile corespunzătoare protecţiei sunt puternic
centrate asupra instanţelor. Asemenea obiective constând în sancţionarea penală de către
tribunale internaţionale şi descurajarea săvârşirii infracţiunilor de mare amploare poate apărea în
1
Louise Arbour, 14 martie 2005, Statement, www.unhchr.org
primul rând similară cu aceea existentă în cazul infracţiunilor de drept comun din interiorul
statelor. Însă situaţiile care conduc la urmărirea şi acuzarea pentru crime internaţionale sunt
cel mai adesea foarte diferite de cele existente în cazul infracţiunilor de drept comun. Spre
exemplu, un criminal ordinar apare în viziunea tuturor oamenilor drept o persoană deviantă în
raport cu standardele juridice şi sociale, drept o persoană care încalcă legea şi care generează un
oprobiu masiv din partea publicului. Dar făptuitorii crimelor de război sau a crimelor împotriva
umanităţii ar putea acţiona ca răspuns la un ordin oficial şi, totodată, ar putea fi văzuţi de către o
parte a cetăţenilor ca executându-şi obligaţiile pe care le au şi chiar acţionând în conformitate cu
legea. De aceea, o presiune normală ar putea să-i încurajeze şi chiar să sprijine conduita acestora.
De aceea şi pentru alte motive similare, crearea unei curţi penale internaţionale, oricât de
promiţătoare ar fi, serveşte mai degrabă scopului descurajării. Experienţa tribunalelor a fost încă
prea scurtă pentru a ne permite să răspundem unor întrebări legate de viitor.

Una dintre chestiunile esenţiale priveşte acuzarea. Primul obiectiv după ce violenţele
încetează constă în reconstrucţie, în scopul de a fixa fundamentele pentru o societate mai umană
şi mai respectuoasă faţă de drepturile omului, extinzându-se la controlul violenţelor şi
instituţionalizarea participării politice, şi la obţinerea unei reconcilieri care va permite societăţii
să evolueze. În asemenea împrejurări, acuzarea poate să creeze un risc dar şi o promisiune, în
acelaşi timp, şi poate fi văzută printre alte câteva metode de răspuns de succes la încălcările
brutale şi masive. Opţiunile de acţiune într-un anumit sens, includ comisii de stabilire a
adevărului, lustraţie, amnistie selectivă sau generală, care s-ar putea rezolva printr-un vot popular
şi ar presupune ceva de genul quid pro quo non din partea celor care au câştigat amnistia, sau o
combinaţie de genul celor amintitite.

Varietatea de condiţii de constrângere cu care au avut de-a face în cadrul reformelor

statele ce au experimentat schimbări profunde precum Chile şi Africa de Sus, evidenţiază
dificultatea luării deciziilor în privinţa modalităţii de a reacţiona la încălcările săvârşite în
timpul unor perioade recente de violenţă şi represiune. Acestea sugerează că oricât de
contextuale ar fi asemenea decizii, acestea vor avea consecinţe care afectează procesul de lungă
durată al schimbării.

Testul 1. Întrebare: Din perspectiva acestei discipline, un organism internațional unde se

prezintă exclusiv rapoarte referitoare la respectarea drepturilor omului, este sau nu un organism
care contribuie la apărarea drepturilor omului în lume?. Argumentați răspunsul!
Răspuns: DA!
Testul 2: Întrebare: Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite este un for constituit pentru a lua
decizii în domeniul utilizării forței armate în lume! Considerați că un asemenea organism este
parte a sistemului de protecție internațională a drepturilor omului? Argumentați!
Răspuns: Da! Și chiar cel mai eficient în situațiile cele mai complexe și dificile!
Bibliografie:

1. http://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=home

ÎI
N
U
E
R
S
O
T
C
A
2. Corneliu Bârsan, Conventia europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole.
Editia 2, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2010
3. Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, editura Hamangiu,
București, 2009
4. Malcolm Evans, International Law, Oxford University Press, 2014

MODULUL II
Modulul II
INTERACŢIUNILE DINTRE INSTITUŢII ŞI SISTEME ÎN EXERCITAREA PRESIUNII
ASUPRA UNOR STATE CULPABILE. CARACTERISTICI

Obiective:

1. Cunoașterea mecanismelor de cooperare și de lucru a instituțiilor internaționale

2. Înțelegerea consecințelor aplicării respectivelor mecanisme

 C. INTERACŢIUNILE DINTRE INSTITUŢII ŞI SISTEME ÎN EXERCITAREA
PRESIUNII ASUPRA UNOR STATE CULPABILE

Sistemul universal de protecţie nu a fost defel mai static decât corpusul de norme în
domeniul drepturilor omului. Fiecare a cunoscut schimbări dinamice de-a lungul unei jumătăţi
de secol, fie prin intermediul unor tratate adiţionale şi instituţii noi sau printr-o dezvoltare
internă a puterilor şi funcţiilor unei instituţii prin interpretarea şi elaborarea unor texte
autentice. Această schimbare a creat traiectorii suplimentare disponibile în scopul exercitării unei
presiuni asupra statelor culpabile.

Una dintre modalităţile exercitării de presiune (în afara puterii Consiliului potrivit
Cap.VII din Cartă de a autoriza boicotul, embargoul şi acţiunile militare) este de a apela la
reţeaua complexă interactivă a OGI şi ONG-urilor.

(i) presupunând că statul X, parte la tratatele de bază, comite represiuni asupra minorităţii etnice
sau asupra opoziţiei politice. Dacă un ONG independent poate funcţiona în cadrul politic al
statului X, acestea şi alte grupuri ale societăţii civile din statul X pot cu uşurinţă să constituie
prima linie de protest organizat prin lobby-ul, monitorizarea şi formularea de rapoarte cu privire
la situaţia internă. ONG-urile internaţionale, în general situate în statele cu democraţii liberale,
ar putea să-şi îndrepte atenţia direct către statul X, în mod independent sau în cooperare cu
ONG-urile naţionale. Rapoartele efectuate de ONG-uri după anumite misiuni de investigare vor
ajunge în media, pe masa guvernelor altor state, precum şi a unor OGI-uri universale sau
regionale. Acestea ar putea fi acompaniate de lobby-ul ONGI-urilor sau a ONG-urilor locale
asupra unor oficiali din alte state care au influenţă asupra statului X prin intermediul legăturilor
financiare, comerciale sau politice. ONG-urile ar putea să determine alte state să iniţieze un
proces politic împotriva lui X în cadrul oricărei OGI la care acestea participă, cum ar fi în cadrul
Comisiei NU sau instituţiilor financiare internaţionale implicate în economia statului X.

(ii) În acelaşi timp, ONGI-rile sau cele locale, ar putea încerca să implice OGI. Spre exemplu,
acestea ar putea să obţină dreptul de acces în cadrul Comisiei NU (noul Consiliu) pentru a
participa la procedura 1235. Dacă statul X este tocmai pe punctul să înainteze un raport periodic
către Comitetul D.O., ONG-urile ar putea să formuleze un raport alternativ care să prezinte fapte
relevante şi împrejurări din propriul lor punct critic de vedere. Dacă statul X este parte la
Protocolul Opţional, oricare dintre cetăţenii săi nemulţumiţi ar putea înainta o comunicare pentru
iniţierea unor proceduri împotriva sa.

(iii) Statele membre ale Comisiei NU (noul Consiliu) ar putea încerca să iniţieze un set de acţiuni
împotriva lui X concomitent sau independent de procedura 1235, majoritatea încercând să obţină
o rezoluţie condamnatorie sau o posibilă desemnare a unui raportor special de ţară. Însă aceştia
ar putea solicita implicarea Oficiului Secretarului General sau al Înaltului Comisar pentru D.O.
(iv) Raportorii, reprezentanţii speciali, şi grupurile de lucru desemnate de către Comisie (noul
Consiliu) sau oficiul secretarului general pot să ofere o atenţie sporită situaţiei din statul X
efectuând călătorii de investigare şi formulând rapoarte care beneficiază de o distribuţie foarte
largă.

(v) Schema conexiunilor este foarte greu de epuizat. Alte instituţii precum Banca Mondială sau
Fondul Monetar Internaţional pot să ajungă implicate în exercitarea presiunii asupra lui X
datorită propriului lor interes legat de implicarea financiară în statul X.

Această prezentare schematică nu ne spune nouă despre eficienţa demarării unor astfel de
strategii, sau măsura în care reacţia statului X va fi în sensul creşterii conformităţii cu standardele
d.o. În fine, cel puţin accesarea sistemului universal va genera o cunoaştere mai bună cu privire
la ceea ce se întâmplă în statul X. Însă eforturile de a organiza o presiune puternică internaţională
ar putea eşua din cauza oricăruia dintre motivele deja amintite.

Este important să precizăm că cele trei sisteme regionale joacă un rol foarte important în
exercitarea unei presiuni în scopul conformării statelor la standardele acceptate. Sistemele
universale şi regionale sunt implicate fiecare în activităţile celeilalte şi sunt legate între ele în
foarte multe feluri. În descrierea schematică de mai sus, se poate include posibilitatea indivizilor
de a apela la procedurile instituţiilor de d.o. regionale, în cazul în care X este localizat în Africa,
în America sau în Europa. Studiul problematicii este necesar pentru a cunoaşte care este
prioritatea între sisteme, precum şi care este efectul atunci când o decizie adoptată de OGI într-
un sistem s-ar putea împotrivi susţinerilor unui avocat care invocă o altă decizie pronunţată în alt
sistem.

Într-adevăr, cea mai coerentă, şi care se bucură de cea mai mare autoritate, este
Convenţia Europeană a D.O., aceasta chiar ar putea la modul efectiv înlocui sistemul universal în
privinţa multor dispute generate între statele sale membre. Cu toate că majoritatea statelor sunt
de asemenea părţi la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice şi la alte tratate de
d.o., şi majoritatea la Protocolul său opţional, indivizii nemulţumiţi de conduita statului lor
preferă cel mai adesea să-şi prezinte disputele lor (după ce au epuizat căile interne de recurs), în
scopul aplicării şi interpretării drepturilor statuate în Convenţie, în faţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului create prin Convenţia Europeană, printr-o aplicaţie formulată împotriva
statului şi înaintată Curţii. Această Convenţie este capabilă să fie mult mai bine cunoscută.
Procedurile sale de sprijin a individului nemulţumit sunt mult mai eficiente decât acelea
disponibile în sistemul universal, deoarece statele sale părţi se angajează să se conformeze
deciziilor Curţii. În marea majoritate a cazurilor, conformitatea cu hotărârile defavorabile ale
Curţii – despăgubirile, eliberarea unor prizonieri, revizuirea unei legi sau a unei politici apreciate
de Curte ca fiind în contradicţie cu Convenţia – se realizează destul de prompt. Aceste observaţii,
cu siguranţă, privesc un sistem regional în care statele părţi sunt localizate şi sunt demult
familiarizate cu concepţiile asupra drepturilor, şi ca urmare pot mult mai simplu să absoarbă
elaborarea şi inovaţia anumitor drepturi statuate de Convenţie aşa cum sunt expuse în deciziile
Curţii. În ce măsură acest nivel de conformitate şi de absorbţie va continua în condiţiile aderării
recente a mai multor state din Europa de Est şi a Turciei, lipsite de astfel de tradiţii, rămâne o
întrebare deschisă.

Datorită atribuţiilor sale de investigare asupra statelor membre şi rapoartelor

corespunzătoare, Comisia Inter-Americană a Drepturilor Omului aduce publicităţii încălcările
şi exercită o presiune asupra statului culpabil de încălcarea unor standarde. Procedura sa de
plângere pentru indivizii care reclamă conduita propriului stat de cetăţenie poate să se finalizeze
cu recomandări defavorabile statului, chiar dacă nivelul de conformitate nu este impresionant.
Curtea Inter-Americană a D.O. construieşte încet jurisprudenţa sa proprie, bucurându-se de o
legitimitate tot mai mare printre statele sale părţi şi devine o sursă tot mai familiară în cadrul
regiunii, pentru victimele încălcărilor. Sistemul foarte tânăr african îşi extinde gradual influenţa
sa şi obiectivele.

III. TRĂSĂTURILE DREPTURILOR OMULUI RELEVANTE RAPORTAT LA

NATURA PROTECŢIEI

Aşa cum am văzut „mişcarea” d.o. a generat un ansamblu de forme de presiune împotriva
statelor culpabile, pe care alte state, OGI-uri şi ONG-uri pot să le aplice – chiar dacă în situaţii
mai rare ele se extind şi la comerţul internaţional organizat şi la restricţii de investiţii sau la
utilizarea forţei. Această secţiune reprezintă 5 trăsături distinctive şi legate între ele, ale dreptului
internaţional al drepturilor omului. Luate împreună, acestea evidenţiază de ce sistemul de
protecţie internaţională a drepturilor omului este atât de slab în comparaţie cu sancţiunile
ordinare din sistemele naţionale juridico-politice sau cu alte forme de regimuri internaţionale
obişnuite şi de ce în mod frecvent au o natură atât de consultativă, de discutabilă ori de
recomandare.

Aceste caracteristici demonstrează nevoia unei concepţii diferite şi extinse în ceea

priveşte nivelul de protecţie a drepturilor omului la care trebuie să se ajungă prin intermediul
sistemului internaţional. O asemenea concepţie ar trebui să evidenţieze presiuni asupra statelor
pentru a pune capăt încălcărilor, şi în acelaşi timp, să grăbească asistarea acelui stat pentru a
identifica căi plauzibile care să conducă la reformă şi conformitate. Dacă s-ar privi dincolo de
actualele încălcări către modalităţile de a preveni recrudescenţa acestora în anii următori, cea mai
mare importanţă ar avea-o grija de a schimba împrejurările de bază şi prejudecăţile culturale care
adeseori au generat încălcările. Obiectivul protecţiei ar putea încorpora strategii tradiţionale
asociate cu proceduri de generare a transformărilor culturale şi sociale. Nu trebuie să fie
similitudini cu modurile convenţionale de protecţie în ţările dezvoltate, precum arestarea sau
procesele penale ori acţiuni în despăgubiri. Aceasta ar pretinde înţelegerea contextului,
persistenţă şi timp.

Următoarea analiză a acestor caracteristici nu are ca scop să exprime pesimism sau

scepticism în ceea ce priveşte fenomenul de evoluţie a idealurilor şi posibilităţilor. Aceasta pur şi
simplu încearcă să descrie fenomenul drepturilor omului aşa cum este, indiferent de concordanţa
între descriere şi supoziţiile existente în textele autentice sau poziţiile exprimate frecvent de către
numeroşi avocaţi de d.o. Departe de a fi defetist, un portret realistic a complexităţii şi duratei
obiectivului ar putea conduce la o abordare mai fructuoasă a protecţiei internaţionale în scopul de
a se atinge un nivel mai mare de realizare a idealurilor d.o.

A. Încălcările D.O. în general se petrec în interiorul unui singur stat şi afectează

doar populaţia unui singur stat.

Deseori, conduita care echivalează cu o încălcare a dreptului internaţional se petrece în

afara teritoriului statului culpabil. Însă evenimentele de interes s-ar putea petrece pe de-a-
ntregul în interiorul acelui stat: arestarea unui ambasador; tratamentul abuziv al unui străin;
refuzul de a executa un tratat prin care s-ar fi permis străinilor să facă afaceri. Cu toate acestea
fiecare exemplu presupune un alt stat şi încălcarea ordinii internaţionale: ambasadorul era
îndreptăţit la imunitate împotriva arestului; tratamentul abuziv al străinului încalcă dreptul
răspunderii statelor iar tratatul încheiat cu statul de cetăţenie al străinului a fost încălcat. Fiecare
exemplu este „internaţional” prin efectele sale la fel ca încălcările obişnuite ale dreptului
internaţional, printr-o conduită extrateritorială.

Legea aplicabilă drepturilor omului diferă. În dreptul cutumiar şi convenţional a ultimei

jumătăţi de secol, nu este necesară existenţa vreunui element străin pentru a concluziona că un
stat a încălcat obligaţiile sale internaţionale privind drepturile indivizilor. Cu câteva excepţii,
tratatele şi dreptul cutumiar nu mai consacră distincţia cetăţeni – străini pentru a decide dacă
abuzul unui stat poate să reprezinte o conduită internaţională ilicită. Cetăţenii au drepturi
potrivit dreptului internaţional pe care le opun propriului lor stat în ceea ce priveşte încălcările
comise de acest stat, dar care produc doar efecte interne.

Pentru numeroase forme de încălcare – brutalitatea poliţiei, cenzura presei, corupţia sau
coerciţia judecătorilor – doar populaţia statului culpabil ar putea să simtă efectele acestor
încălcări. Alte state este puţin probabil să protesteze, lăsându-l singur să ia măsuri pentru a pune
capăt încălcării, chiar dacă făptuitorul a încălcat obligaţii erga omnes, vizavi de toate celelalte
state sau cel puţin din acelea rezultate în cadrul unui regim stabilit printr-un tratat determinat.
Aceste state se caracterizează printr-o lipsă de interes în a acţiona – ceea ce înseamnă, un interes
material corespunzător în mod specific energiei sau resurselor. Comunităţile sociale sau grupările
importante interesate cel mai probabil nu vor exercita presiuni asupra guvernului de a impune
sancţiuni importante împotriva statului culpabil – cum ar fi condiţii selective în comerţ; embargo
general; boicot; restricţii financiare, inclusiv privind împrumuturile. Cu toate acestea, reducerea
sau oprirea sprijinului militar sau a ajutoarelor financiare reprezintă măsuri întâlnite mai
frecvent. Costurile potenţiale de a forţa un stat şi cetăţenii săi, prin fonduri şi vieţi, care se
amplifică în situaţia unei intervenţii militare (cu sau fără autorizarea Consiliului de Securitate) ar
putea fi singura cale de a stopa uciderile în masă, cum a fost genocidul extrem din Ruanda. Pe
plan intern, un guvern s-ar putea să prefere suferinţa decât să câştige politic printr-o asemenea
aventură, în special când costurile cresc iar ieşirea din situaţie pare să fie posibilă în viitor.

În acelaşi timp, ajutorul clasic constând în remedii sau contramăsuri permise de un tratat
sau de dreptul cutumiar pentru prejudicii cauzate statelor de către un stat culpabil de încălcarea
unor obligaţii reciproce – spre exemplu, suspendarea obligaţiilor datorate statului culpabil
proporţional cu promisiunile încălcate de către acesta din urmă, prin taxe sau tratate comerciale –
şi-au pierdut din importanţă. Un stat mai degrabă răspunde în faţa tratamentelor rele aplicate
naţionalilor săi de către un stat X prin aplicarea de rele tratamente cetăţenilor statului X.

Aceste diferenţe între drepturile omului şi numeroase alte domenii ale dreptului
internaţional cunosc şi excepţii, unele întâlnite tot mai frecvent. Tratatele de d.o. sunt
multilaterale; multe creează organe convenţionale. Tratatele pot să abiliteze alte state membre să
ia măsuri împotriva statului X pentru încălcarea normelor tratatului care afectează doar cetăţenii
acelor state. La o extremă, în ceea ce priveşte genocidul, statele sunt obligate în anumite limite
să acţioneze. În cadrul sistemului european al d.o., Statele au promovat de mai multe ori acţiuni
în faţa Curţii pentru a protesta împotriva conduitei interne a altui stat, cum ar fi represiunea
Greciei faţă de viaţa politică în timpul regimului coloneilor. În plus, aşa cum s-a menţionat deja,
alte state ar putea fi afectate negativ de represiunile statului culpabil sau de brutalităţile acestuia
datorită unor consecinţe precum fluxurile de refugiaţi sau sprijinul politic acordat grupului supus
opresiunii din statul X de către grupări etnice sau religioase din alte state.

Refuzul altor state de a fi implicate direct în reacţia la încălcările serioase petrecute în

vreun stat cum ar fi discriminarea de gen, cenzura presei sau procesele afectate de corupţie şi
politică, evidenţiază necesitatea sistemului organizaţiilor internaţionale. În general victimele vor
fi mult mai apropiate între ele acolo unde sunt dacă mişcarea de drepturile omului este în
desfăşurare, existând astfel o mică posibilitate de a alege alta decât continuarea unei lupte interne
pentru schimbare fără a avea beneficiul sprijinului instituţiilor internaţionale.

B. ÎNCĂLCĂRILE DREPTURILOR OMULUI ADESEA AU UN CARACTER

SISTEMATIC ŞI REFLECTĂ ASPECTE PROFUNDE A STRUCTURII
POLITICE A UNUI STAT
 Chiar dacă tratatele d.o. nu impun condiţia ca acţiunile unui stat să aibă caracter
sistematic pentru a ne găsi în prezenţa unei încălcări, în practică alte state şi organe internaţionale
cel mai probabil iau atitudine numai atunci când situaţia se prezintă în acest mod. Condiţiile
pentru a invoca procedura 1235 şi 1503 a Comisiei NU, amintită mai sus, sugerează această idee.
Acţiunile promovate împotriva unui stat în faţa unei entităţi internaţionale precum Comitetul
D.O. sau Curtea Europeană a Drepturilor Omului pretind în fapt susţinerea unui prejudiciu
individual. Însă încălcările şi prejudiciile sunt rareori lipsite de o legătură cu sistemul politic
luat în ansamblul său sau cu practicile culturale predominante. Acestea apar generate în cadrul
unei practici sau a unui model – poate fi o practică răspândită de tortură sau de abuz împotriva
prizonierilor, fraude electorale, represiuni sau conflicte religioase, discriminare de gen, dispariţii
sau dizidenţi politici.

Normele de drepturile omului pot în aceste cazuri să ameninţe structura politică şi

ideologică a unui stat, deoarece încălcările sistematice apar cel mai adesea necesare pentru a
menţine autoritatea legii. Ca urmare, un succes deplin presupune că presiunea exercitată de către
alte state şi organisme internaţionale în scopul de a se pune capăt încălcărilor va avea consecinţe
adânci şi largi, structurale în cadrul statului culpabil, de departe mai extinse decât în situaţia unor
reacţii internaţionale faţă de încălcarea de către un stat a tratatelor în domeniul comercial,
economic sau de mediu, sau a regulilor dreptului mării.

Africa de Sud ne oferă un exemplu ilustrativ. Acordarea de drepturi electorale

(naturalizarea) populaţiei care nu este de culoare albă în cadrul principiului egalităţii protecţiei a
generat o schimbare de căpătâi în puterea politică, şi de aici posibila redistribuire a puterii
economice şi a altor forme de putere. Un cadru obişnuit de exemplificare a încălcărilor
sistematice a căror încetare ar fi cutremurat viabilitatea unui regim autoritar şi ar fi crescut
şansele pentru o schimbare fundamentală, includ denegarea dreptului de asociere şi suprimarea
unei prese independente. Spre deosebire de încălcările normelor tratatelor obişnuite, cum ar fi,
angajamentele comerciale, asemenea încălcări cel mai adesea ridică probleme de
constituţionalitate. Un conflict puternic ar putea rezulta între supremaţia legii interne a statului şi
normele internaţionale, între o concepţie tradiţională cu privire la suveranitatea statului şi
normele internaţionale de d.o.

În cadrul democraţiilor liberale, încălcările sunt puţin probabil că ating fundamentele

sistemului economic, social şi politic. Cauzele aduse în faţa CEDO care presupun plângeri
individuale împotriva uneia dintre numeroasele democraţii stabile existente în această regiune
evidenţiază chestiuni de o importanţă morală şi juridică evidentă care ar putea să privească
profund populaţia şi să aibă consecinţe foarte întinse – aspecte privind libertatea religioasă sau
libertatea de exprimare, procedura penală, sau discriminarea pe motiv de gen sau orientare
sexuală. Nu mai puţin este adevărat că acestea sunt încălcări care odată soluţionate este puţin
probabil să producă transformări asupra caracterului de bază al statului. Viaţa politică, socială şi
culturală, a cunoscut o perioadă lungă de transformare şi multe vieţi au fost schimbate profund.
Însă structura de bază a guvernării şi a puterii s-a adaptat mai degrabă decât să eşueze sau să fie
înlocuită. Chiar şi în cadrul regimului european, ultimele intrate, precum Turcia sau anumite
state europene care au devenit părţi recent, sunt obiectul unor dispute care ar putea afecta
„inima” întregului sistem politic – spre exemplu, interzicerea în Turcia a unui număr de partide
politice.

În consecinţă, o decizie a unui organism internaţional care reacţionează faţă de încălcările

grave şi sistematice săvârşite de un stat autoritar ar putea să genereze un complex de întrebări cu
privire la strategia şi la cadrul de timp necesar. Obiectivul este de a rezolva o problemă nu doar
pentru azi dar şi pentru zilele care vor urma, în aceeaşi măsură. Probabil ar trebui să existe o
dezrădăcinare, reinterpretare sau transformare ori chiar abolire a structurilor sociale şi politice
care au dat naştere încălcărilor. O asemenea noţiune a implicării extinse din partea instituţiilor
d.o. ar putea conduce la o concepţie lărgită asupra protecţiei. Cu siguranţă aceasta ar deveni o
povară extra asupra oricărui mecanism internaţional. Aceasta sugerează, totodată, că „cioplirea”
unui drum către o schimbare efectivă şi de lungă durată necesită o înţelegere sofisticată a multor
aspecte în care sunt implicate statele. Aceasta ar fi în opoziţie cu o decizie definitivă adoptată de
un organism care tranşează o dispută din domeniul comerţului, taxelor sau al mediului.

C. EXTINDEREA OBLIGAŢIILOR ÎN DOMENIUL D.O. CĂTRE ACTORI

NESTATALI

Dreptul internaţional, definit clasic drept unul între state, şi-a pierdut dramatic această
tradiţie în cazul instrumentelor internaţionale de d.o. Relaţiile principale reglementate sunt în
principal conduitele statelor în raport cu anumite obligaţii şi conduita unor actori nestatali
raportat la drepturile pe care le au (beneficiu) – aceştia ar fi, indivizi şi actori instituţionali care
nu sunt nici parte a guvernului, nici asociaţi prea tare cu statele în aşa fel încât acţiunile lor să
fie atribuite acestuia. Cu câteva excepţii, doar statele sunt însărcinate cu obligaţii impuse de
dreptul internaţional, în principal obligaţia de a respecta drepturile afirmate (declarate). Eşecul
în îndeplinirea acestor obligaţii constituie o încălcare a dreptului internaţional.

Asemeni multor constituţii liberale, tratatele rămân fidele ideii că statul constituie
ameninţarea primară a drepturilor individuale (în aceeaşi măsură în care sunt prima agenţie de
protejare a acestora). De aceea, acestea statuează obligaţia de a respecta drepturile indivizilor
fără a le îngrădi sau a acţiona contradictoriu faţă de acestea. Însă cu siguranţă şi actorii nestatali
(denumiţi uneori actori privaţi, distincţi de domeniul public guvernamental) ar putea să eşueze ei
înşişi în respectarea drepturilor altora. Siluirea sau abuzul soţiilor încalcă dreptul la siguranţă
fizică; discriminarea angajaţilor încalcă normele de protecţie a egalităţii; susţinerea unui singur
partid politic dominant înfrânează dreptul de participare politică prejudiciindu-i grav pe aceia
care susţin opoziţia. Câteva drepturi, precum garanţiile dreptului la un proces echitabil, sunt cu
toate acestea deschise încălcării doar de către state.
Apreciind această descriere, faptul că actori nestatali pot şi ei să încalce drepturile omului nu
înseamnă că aceşti actori, asemeni statelor, ar fi subiecte ale dreptului internaţional, iar acesta
din urmă le-ar impune obligaţii în mod direct. (Bineînţeles, o asemenea conduită poate conduce
la angajarea răspunderii penale sau delictuale a acestor actori potrivit dreptului intern). Este
foarte adevărat că dreptul internaţional stabileşte răspunderea penală în mod direct oricărui
subiect fie el actor nestatal sau statal în acest sens – spre exemplu, în cazul crimelor de război,
crimelor împotriva umanităţii, genocidului, precum şi în cazul infracţiunilor ordinare precum
deturnarea de avioane. Însă numărul unor astfel de crime este limitat, iar tratatele privind d.o. nu
califică prea adesea făptuitorii nestatali ca fiind subiecte ale dreptului internaţional şi potenţiali
răspunzători potrivit acestei legi.

Nu mai puţin este adevărat că, conduita actorilor nestatali este normată în mod frecvent
indirect de dreptul internaţional al drepturilor omului. Obligaţiile statelor potrivit majorităţii
tratatelor trec dincolo de obligaţia de a se abţine de la îngrădirea (adică obligaţia de a le
respecta) drepturilor afirmate. Acestea includ de asemenea, obligaţii de protecţie şi de asigurare
a titularilor drepturilor de absenţa interferenţei actorilor nestatali, îndeplinite în majoritatea
cazurilor prin normarea conduitei respectivilor actori. Semnificaţia cea mai importantă a
distincţiei între actori statali şi nestatali, în lumina dreptului internaţional, există în situaţia în
care respectul d.o. a eşuat. Statul este obligat să ofere o protecţie rezonabilă drepturilor
indivizilor şi în consecinţă să acţioneze diligent pentru a preveni încălcarea lor de către actorii
nestatali, cum e în cazul siluirilor, discriminării angajaţilor sau a partizanatului politic. Statul va
fi cel acuzat de încălcarea obligaţiilor tratatului dacă a eşuat în luarea unor măsuri rezonabile şi
adecvate pentru a proteja – prin poliţie, investigaţii diligente, acuzare, sancţionare, remedii
civile, legislaţie corespondenţă etc.

Unele tratate stabilesc aceste obligaţii într-un mod specific. Articolul 11 din CEDAW,
spre exemplu, obligă statele să asigure egalitatea de gen în domeniul angajărilor. Articolul 2(e),
2(f) şi 11 obligă statele să ia „măsuri adecvate” pentru a elimina discriminările împotriva
femeilor de către „orice persoană, organizaţie sau întreprindere” şi să modifice sau să abroge
legile, cutumele sau practicile care reprezintă o asemenea discriminare.

În scopul de a îndeplini această obligaţie, statul trebuie să dezvolte o politică

guvernamentală extinsă şi o legislaţie, care să includă inclusiv măsuri proactive, care să fie foarte
adecvată unor contexte sensibile. Libertatea de acţiune a statelor în privinţa stabilirii
strategiilor şi elaborării măsurilor adecvate este foarte mare. Spre exemplu, dacă luăm cerinţa
din CEDAW privind obligaţia de a elimina discriminarea la angajare. Poate statul să
încrimineze discriminarea reprezentanţilor corporaţiilor care plasează muncitorii sau îi
promovează în grad? Ar fi de preferat stabilirea unor proceduri civile constând în despăgubiri sau
suspendări? Sau mandatarea unei politici proactive? Sau să fie numite persoane din grupul
discriminat în funcţii oficiale înalte pentru a se oferi un exemplu? Sau să se stabilească o agenţie
de supracontrol al corporaţiilor care să întocmească periodic rapoarte şi să genereze discuţii
publice cu privire la practicile de angajare? Sau să se furnizeze fonduri pentru organizarea unor
dezbateri între angajatori şi angajaţi?

O asemenea libertate de acţiune a Statului în a stabili măsuri adecvate poate să învingă

apărarea formelor de rezistenţă şi să transforme anumite prejudecăţi culturale sau vechile
practici. Aceasta necesită un simţ foarte fin de evaluare a contextului şi o înţelegere a
colectivităţilor locale. Cu siguranţă una dintre funcţiile utile ale OGI şi ONG-urilor trebuie să fie
angajarea în discuţii cu statul în ceea ce priveşte aceste măsuri şi să aplice o presiune adecvată
pentru a asigura că etapele rezonabile sunt parcurse înspre obiectivul nediscriminării în plasarea
sau promovarea angajaţilor. Dialogul continuu cu statul culpabil în mod firesc face parte din
acest proces larg de protecţie.

D. REALIZAREA PROGRESIVĂ A DREPTURILOR CIVILE ŞI POLITICE

La făurirea lor, se poate observa că majoritatea tratatelor sunt o expresie a intereselor

convergente a Statelor părţi şi, totodată, un compromis care reflectă distribuţia puterii şi
influenţelor dintre părţi. De aceea, regulile stabilite în forma finală a unui tratat multilateral nu
exprimă în mod exact, de cele mai multe ori, acele reguli pe care oricare dintre părţi le-a propus
iniţial, la începutul negocierilor. Regimul juridic stabilit prin diferitele tratate urmăreşte să
reglementeze conduita Statului de la momentul ratificării – cum ar fi conduita în domeniul
imunităţilor diplomatice, al proprietăţii intelectuale, al comerţului, din domeniul mediului sau al
dreptul mării. În perioade de tranziţie, obligaţiile părţilor sunt exprimate gradual pentru a se
asigura executarea acestora.

Însă, tratatele privind drepturile omului prezintă alte trăsături decât majoritatea
celorlalte tratate. Departe de a reprezenta compromisuri între puncte de vedere diferite şi să
statueze o soluţie „de mijloc”, să spunem, de exemplu, între politici liberal-democratice şi cele
autoritare, şi departe de a accepta, ca fiind decisive interesele sau practicile majorităţii statelor
mari; aceste tratate declară idealuri de conduită de Stat, pe care nici un Stat nu le poate realiza
complet şi perfect, idealuri care se înalţă prin calitatea lor deasupra conduitei multor State.
Având în vedere caracterul obligatoriu al acestora, exprimat prin angajamentele solemne a
părţilor, tratatele reprezintă în esenţă, în termenii Declaraţiei Universale, un „ideal comun spre
care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile”. Prezentările din această secţiune cu
privire la alte patru caracteristici ale fenomenului drepturilor omului subliniază ideea de
realizare progresivă.

Anvergura „decalajului” („prăpăstiei”) între conduita prescrisă de normele

convenţionale şi conduita de Stat variază în mod dramatic între State. Acest decalaj este cel mai
redus în cazul democraţiilor liberale a lumii dezvoltate, ale căror tradiţii au influenţat atât de mult
normele internaţionale. În schimb, decalajul este foarte mare în cazul multor State autoritare
(regimuri militare, regimuri conduse de carismaticul „om puternic”, o elită guvernantă, teocraţie,
partide de guvernământ de factură comunistă sau naţionalistă, regimuri monarhice), fără o
tradiţie juridică anterioară; la fel se prezintă situaţia şi în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, unde
condiţiile socio-economice, structurile politice, fundamentele culturale şi religioase diferă cel
mai mult faţă de cele din regimuri democratice. În atare situaţie, pentru multe State există puţine
speranţe ca valorile social-juridice, precum libertatea de asociere sau independenţa sistemului
judiciar, să fie realizate imediat, acestea rămân mai degrabă obiective a căror realizare va reveni
unor guverne de bună-credinţă, pentru o perioadă îndelungată. Chiar democraţiile vechi şi stabile
trebuie să facă faţă unor violenţe aşa de bine înrădăcinate încât eradicarea lor imediată de către
actori statali şi non-statali reprezintă un obiectiv aproape imposibil de realizat – de exemplu, în
Statele Unite, segregarea rasială, sau obţinerea de protecţie adecvată împotriva violenţei
domestice împotriva femeilor.

În multe cazuri, concluzia generală care se poate desprinde este aceea că un Stat care
devine parte la un tratat privind drepturile omului, va avea la început o conduită contrară celor
mai importante prevederi ale tratatului. Dacă China ar ratifica mâine, fără nici o rezervă Pactul
cu privire la drepturile civile şi politice, o lungă luptă internă ar preceda implementarea unor
drepturi, precum dreptul la liberă exprimare şi la liberă asociere, iar problema s-ar pune la fel şi
în cazul dreptului de a vota cu prilejul unor alegeri organizate periodic, „garantând expresia
liberă a voinţei electoratului”. Pe de altă parte, alte State, organizaţii internaţionale
guvernamentale, precum şi organizaţiile non-guvernamentale nu ar protesta şi nu ar condamna
China pentru că s-a alăturat regimului juridic al unui tratat din postura unui „răufăcător” (în
sensul de contravenient). În plus, comunitatea drepturilor omului, ar aplauda evenimentul drept
primul pas vital spre o mai profundă sensibilitate a Chinei, ca un angajament faţă de fenomenul
drepturilor omului şi de a asigura un nivel sporit de respectare a obligaţiilor internaţionale.

În lumina celor mai sus expuse, trebuie să luăm în considerare, prevederile celebrului
articol 2 a Pactului cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, articol care pretinde
statelor ca „exercitarea deplină a drepturilor recunoscute în prezentul Pact să fie asigurată
progresiv prin toate mijloacele adecvate”. Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale şi
Culturale a clarificat că noţiunea de realizare progresivă în nici un fel nu compromite ideea de
obligaţie internaţională. Obligaţia este de a lua măsuri, de a face paşi – măsuri de o anvergură
şi frecvenţă care sunt plauzibile într-un context determinat – către scopul urmărit. Comitetul a
statuat că aceşti paşi care semnifică ideea de realizarea progresivă, „trebuie efectuaţi într-o
perioadă rezonabilă de timp” după ratificarea tratatului. Aceste măsuri trebuie să fie „deliberate,
concrete şi ţintite” spre îndeplinirea obligaţiei internaţionale.

Observaţiile de mai sus se referă la realitatea îndeplinirii progresive şi la necesitatea

strategică de a gândi în acest mod faţă de realizarea multor drepturi fundamentale. În cazul
unor încălcări sistematice a dreptului la viaţă, cum ar fi un masacru sau genocidul, necesitatea,
efectivitatea şi promptitudinea nu presupune efectuarea imediată a unor arestări în loc de
realizarea lor progresivă. Într-o atare situaţie, primul pas urgent trebuie să fie stoparea
uciderilor, aşa cum – aparent – a concluzionat şi Consiliul de Securitate în unele decizii adoptate
în baza Capitolului VII. Al doilea pas important trebuie să fie prevenirea reapariţiei situaţiei.

Însă, majoritatea tratatelor privind drepturile civile şi politice – în termenii lor – nu

permit o implementare graduală, pe durata unei perioade de timp. Comanda este fără echivoc:
trebuie să te conformezi „acum” obligaţiei de a respecta, proteja şi asigura. De exemplu, Pactul
cu privire la drepturile civile şi politice, nu prevede posibilitatea Statelor care sunt incapabile să
respecte cu promptitudine prevederile sale, să „lucreze” o perioadă de timp pentru realizarea unei
justiţii independente, poate prin diverse strategii cum ar fi o reformă de instruire juridică şi
pregătire pentru judecători şi, totodată, nici nu prevede ca segregarea rasială să fie eliminată cu o
„viteză deliberată”.

Însă, percepţia generală, precum şi practica unor OGI-uri şi ONG-uri sugerează că un

asemenea proces este inevitabil în ceea ce priveşte mai multe drepturi fundamentale. Direcţia în
care se îndreaptă Statul X va influenţa în mod vizibil tonalitatea şi conţinutul rezoluţiilor şi
rapoartelor despre X a organizaţiilor internaţionale guvernamentale şi a organizaţiilor
neguvernamentale. Dacă statul extinde dreptul la vot în privinţa femeilor şi pune în funcţiune
primul său guvernământ ales, reacţia va fi favorabilă şi încurajatoare, iar criticile vor fi relativ
minore, în pofida discriminării existente în alte sectoare şi în pofida faptului că X mai are o cale
lungă de parcurs pentru a ajunge la îndeplinirea tuturor standardelor în domeniul alegerilor.
Evaluarea şi critica va depinde în mare măsură de ritmul şi de consecinţele măsurilor pe care X
le-a luat şi cele pe care trebuie să le mai ia. (Africa de Sud a reuşit să treacă prin această tranziţie,
prin extinderea regimului de la o participare limitată la o participare a întregii populaţii, ca parte
a unui proces de transformări fundamentale.)

Conştientizarea acestor considerente este exprimată de Articolul 40(1) care prevede că un

Stat în mod periodic trebuie să raporteze Comitetului Drepturilor Omului despre progresul făcut
în exercitarea drepturilor protejate de Pact. În mai multe Comentarii, Comitetul exprimă
complimente în mod expres, pentru progresul efectuat (cu toate că atingerea obiectivului este
încă departe de a fi realizată) şi recomandă Statelor măsuri fezabile, exprimate în „paşi” ce mai
trebuie realizaţi. Într-un cadru de acest gen, critica ar trebui să se intensifice atunci când
progresul se încetineşte sau se opreşte şi critica ar trebui să se devină insistentă atunci când există
semne de regres.

E. DATORIA STATELOR DE A PROMOVA ŞI TRANSFORMA: OBSTACOLE

CULTURALE

Deoarece tratatele privind drepturile omului au fost negociate în perioade diferite, de-a
lungul mai multor decenii, exprimă schimbări în substanţă şi strategie. Până la un anumit punct,
aceste schimbări s-au referit la o mai mare specificitate a subiectului tratat – de la o declaraţie
largă la început, care acoperea marea parte a subiectului tratat, până la cele două Pacte care au
adus mult mai multe detalii, iar în final s-a ajuns la proliferarea unor tratate şi declaraţii privind
rasa, genul, copiii, tortura şi religia. Dar probabil că acestea provin dintr-o mai adâncă
conştientizare a obstacolelor din calea realizării normelor privind drepturile omului. Obstacolele
din calea schimbării, care erau făţiş politice au fost destul de evidente de la început. Regimurile
autoritare pot accepta norme precum dreptul la liberă exprimare, dreptul la liberă asociere, sau
securitatea fizică a persoanei, numai prin acceptarea unui risc cu privire la supravieţuirea lor.
Noul fenomen a confruntat ideile ostile noţiunii sale de prag: drepturi împotriva
guvernământului.

Ceea ce nu a fost aşa de evident pe vremea când s-a născut mişcarea drepturilor omului
au fost obstacolele culturale cu un caracter mai adânc şi tenacitate în conservare – acele
aspecte ale culturii care se trag din credinţă religioasă, ideologie politică, cosmologie, practici
şi ritualuri tradiţionale, mit şi reprezentare simbolică. În acest sens, un exemplu este reprezentat
de structura Pactului cu privire la drepturile civile şi politice, schiţat în prima perioadă a mişcării
drepturilor omului şi lipsit de orice noţiune explicită de obstacol faţă de schimbare sau faţă de
orice noţiune de răspuns la schimbare. Articolul 2 prevede obligaţia Statelor de a respecta şi
asigura tuturor indivizilor de pe teritoriul lor drepturile recunoscute de Pact şi de a lua paşii
necesari pentru adoptarea unor măsuri legislative sau de altă natură pentru a acorda efectivitate
drepturilor în cauză. De asemenea, Statele se obligă să asigure un remediu efectiv persoanelor a
căror drepturi sunt încălcate, remedii care să permită determinarea acelor drepturi de către
autorităţile judiciare, executive sau legislative competente şi de a facilita dezvoltarea unor
remedii judiciare. În final, Statele promit că soluţiile obţinute prin aceste forme de remedii vor fi
puse în aplicare.

Imaginea descrisă este aceea a domniei legii într-o democraţie liberală; presupunerea
este că procedurile legale şi instituţiile sunt optime şi adecvate sau că se asigură disponibilitatea
pentru repararea încălcărilor unor drepturi. Pactul nu spune nimic despre cum anume trebuie să
se ajungă „de aici până acolo”, despre cum anume ar trebui să asigure guvernul şi societatea
civilă respectarea unor norme fundamentale a drepturilor omului care sunt într-o acerbă
contradicţie cu practicile existente. În mod sigur, în tratat nu există nici o recunoaştere a
relativismului cultural sau a diversităţii. Individul, dotat cu drepturi este chiar universal, liber de
orice atribut ce vorbeşte despre identitatea lui specifică, tradiţie sau cultură, este abstractizat de
orice context.

Unele convenţii adoptate mai târziu, pun în evidenţă o mai mare conştientizare a nevoii
de a transforma unele prejudecăţi şi practici. În acest cadru evolutiv a gândurilor despre
drepturile omului, poliţia, instanţele judecătoreşti şi alte instituţii menite să asigură domnia legii,
trebuie înţelese ca fiind instrumente esenţiale, dar insuficiente pentru a asigura respectarea
tratatelor privind drepturile omului. În acest sens, CEDAW este cel mai frapant exemplu. Astfel,
Statele se obligă să ia măsuri „pentru a asigura deplina dezvoltare si progresul femeilor”
(Articolul 3) şi trebuie să adopte măsurile corespunzătoare pentru „a modifica schemele si
modelele de comportament social şi cultural” în scopul eliminării prejudecăţilor şi practicilor
bazate pe inferioritate sau superioritate a unui sex sau pe imaginea şablon privind rolul bărbatului
sau al femeii (Articolul 5(a)). Pentru atingerea acestor obiective Statele, trebuie să încurajeze
educaţia potrivită, să revizuiască manuale şi programe şcolare şi să introducă noi metode de
predare (Articolul 10(c)). Articolul 7 a Convenţiei cu privire la eliminarea tuturor formelor de
discriminare rasială are o „agendă” similară; „Statele părţi se angajează să ia măsuri imediate şi
eficace în domeniile învăţământului, educaţiei, culturii şi informaţiei”, pentru a combate
prejudecăţile şi de a promova înţelegerea şi toleranţa. Convenţia privind drepturile copilului
sugerează necesitatea pentru strategii similare de reeducare pentru a introduce o nouă înţelegere
culturală. Conform art. 12(1), „Statele părţi vor garanta copilului capabil de discernământ dreptul
de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte, opiniile copilului urmând
să fie luate în considerare ţinându-se seama de vârsta sa şi de gradul său de maturitate.”

Acestea şi alte prevederi a altor tratate internaţionale cu privire la drepturile omului au

creat ceea ce acum poate să fie descrisă ca o funcţie necesară, dacă nu chiar o îndatorire generală
a Statelor. Această funcţie este reprezentată de îndatorirea de a promova înţelegerea în ceea ce
priveşte raporturile între Stat şi cetăţean precum şi în ceea ce priveşte interacţiunile între actorii
non-statali în contexte variate, de la cele privind familia sau comerţul până la cele privind
instituţiile societăţii civile. Aceste înţelegeri pot reglementa uneori cele mai semnificative şi
intime aspecte ale acţiunii publice şi a vieţii private. Această promovare a unor angajamente,
înţelegeri internaţionale a ajuns să includă eforturi de a schimba aspecte de cultură care privesc
raporturile între cei care conduc şi cei conduşi. De asemenea, mişcarea drepturilor omului a
erodat distincţia tradiţională între actorii statali şi cei non-statali. Dacă obligaţia Statului de a
respecta drepturile fundamentale a stat în fruntea „mişcării” în primii ani de existenţă a acestuia,
cu timpul, datoria accesorie de protecţie şi promovare a devenit din ce în ce mai proeminentă,
ambele îndatoriri arătând necesitatea existenţei unui Stat proactiv în eliminarea obstacolelor
culturale.

Această atenţie acordată istoriei imprimate – practici înrădăcinate, percepţii tradiţionale,

premise teologice, cultură „în sens larg” – sugerează realismul fenomenului drepturilor omului în
căutarea schimbării şi optimismul său continuu. Oricât de înalte ar fi barierele, schimbarea este
posibilă, dar nu cu ritmul şi cu soluţiile de o singură lovitură, sugerate de textele anterioare. Ceea
ce este înrădăcinat poate fi schimbat. Cultura este plastică, făcută şi refăcută de-a lungul istoriei,
ea nu este rigidă şi esenţialistă în caracter ci în multe privinţe ea este contingentă, deschisă
evoluţiei şi unei schimbări radicale prin acţiuni umane animate de idealurile drepturilor omului.

Această perspectivă de bază asupra culturii – care uneori trebuie dezvoltată sau
transformată într-una sau mai multe privinţe în funcţie de evoluţia drepturilor omului, iar statele
trebuie să elaboreze strategii noi şi adecvate pentru atingerea acestui obiectiv – trebuie înţeleasă
ca fiind autonomă în raport cu alte perspective asupra culturii care de mult timp însoţesc
discursurile academice asupra drepturilor omului. Concepţiile asupra drepturilor universale ale
omului au fost poziţionate de la început într-un fel de contradicţie tensionată faţă de relativismul
cultural. Vorbind într-un sens foarte larg, termenul „universal” a fost ataşat regulilor statuate în
tratatele de bază din domeniu şi perceput în general la nivelul democraţiilor liberale ca
semnificând ideea de sferă (domeniul de aplicare) şi validitate universală, fără a se ţine cont în
vreun fel de istoria sau cultura unui anumit stat. Susţinătorii ideii relativismului cultural
consideră că aceste norme universale în domeniul d.o. nu pot să înlocuiască normele elementare
culturale ale unei anume colectivităţi, care de foarte multe ori prezintă specificităţi clare într-un
mare număr de state aflate în curs de dezvoltare, norme care uneori nu doar că diferă prin
conţinut de la o cultură la alta, însă ar putea fi chiar contradictorii. În cadrul acestei dezbateri,
termenul „universal” ar putea fi asociat cu termenul „general”, sau „esenţial”, în receptarea
„normelor drepturilor omului”, în timp ce termenii de „relativism cultural” pot fi asociaţi cu
termeni cum ar fi „special” sau „contingent”.

Domeniile principale în care au existat dezbateri serioase privesc familia, statutul

persoanei, orientarea sexuală, sexualitatea şi copiii, toate acestea fiind generate de credinţa
religioasă şi de practicile tradiţionale. De aici, dezbaterile au fost extinse către domeniile
dreptului penal şi al executării pedepselor. În cele din urmă s-au ivit subiecte foarte importante în
ceea ce priveşte prezumţiile şi premisele care stau la baza normelor privind drepturile omului –
spre exemplu, utilizarea unui limbaj al drepturilor ca opus limbajului datoriilor, pe baza unei
concepţii morale şi în procesul de stabilire a unor legături strategice mai adecvate în cadrul unui
stat sau a unei culturi.

Acest capitol nu cercetează chestiunile adineaori amintite. Mai degrabă susţinem că

normele drepturilor omului se găsesc în mod vădit fundamentate ca şi drepturi universale sau cel
puţin reflectă un suport substanţial la nivelul întregii comunităţi internaţionale, aşa cum s-a
dezvoltat fenomenul drepturilor omului. Teoriile care susţin „relativismul cultural” sunt, în
consecinţă, depăşite, mai degrabă decât supuse dezbaterii, sau confirmate ori dispărute.

Următoarele două exemple ilustrează abordarea culturală evidenţiată în acest capitol:

Chestiunile de gender au fost evidenţiate puternic în cadrul mişcării drepturilor omului

din ultimele decenii. Acestea au fost generate în cadrul domeniului brutal al discriminării
începând de la probleme privind angajarea sau candidaturile pentru poziţii politice, la probleme
care proveneau dintr-o distincţie existentă în dreptul cutumiar, între bărbaţi şi femei, având în
vedere fie moştenirea fie alte probleme, inclusiv mutilarea organelor genitale feminine, prin
circumcizie. Este posibil ca un stat să utilizeze reglementări penale sau civile pentru a pune
capăt discriminării la angajare sau pentru a abroga toate normele cutumiare discriminatorii
privind situaţia de gender. Însă CEDAW precizează foarte clar că cea mai puternică şi eficientă
metodă împotriva discriminării de gender este puţin probabil să constea într-o coerciţie a statului
în scopul desfiinţării unei anumite practici (oricât de importantă ar fi o asemenea formă etatică)
cât mai degrabă într-o transformare a atitudinii colectivităţii cu privire la distincţia pusă în
discuţie.
 Cu siguranţă, educaţia joacă un rol important, deoarece influenţa prejudecăţilor de gen
poate fi diminuată printr-o instruire academică şi profesională, precum şi prin variate modele de
participare în cadrul unor seminarii şi cursuri. Guvernul poate influenţa predominanţa unor
puncte de vedere, spre exemplu, prin numirea unor femei în funcţii politice înalte ori în alte
poziţii, sau prin elaborarea unor programe precum „îngrijirea copiilor”, prin care femeile sunt
promovate să activeze în sectorul public.

Instituţiile societăţii civile pot oferi propriul lor exemplu, prin angajarea femeilor la toate
nivelele de activitate a lor. Grupările femeilor pot facilita parcurgerea acestor etape. Căile sunt
multiple, iar obiectivul trebuie răspândit în primul rând în cadrul cât mai multor grupări de
persoane şi colectivităţi pentru a putea fi exercitată presiune atât la nivelul de jos înspre în sus,
cât şi de la un nivel superior spre nivele inferioare, promovându-se ideile de schimbare. Într-
adevăr, dialogul între masele şi elitele „mişcărilor” va oferi adeseori un potenţial special.

În ceea ce priveşte practicile cutumiare, precum mutilarea sau circumcizia femeilor,

dialogul în cadrul comunităţii, între susţinătorii şi opozanţii unor astfel de practici, poate adesea
să reprezinte o etapă spre schimbare, probabil mult mai eficientă decât eforturile statului de a
încrimina şi pedepsi pe aceia care autoriză sau execută ritualurile chirurgicale. Alte strategii ar
putea include educarea femeilor cu privire la consecinţele negative asupra sănătăţii şi suferinţele
fizice corelative, substituind cu alte ritualuri care să simbolizeze intrarea în lumea adulţilor, sau
amânarea acestor practici până la o vârstă la care să poată persoana vizată să îşi exprime
consimţământul. Alegerile inteligente între acestea şi alte strategii necesită o sensibilizare la
mediul cultural şi o angajare puternică în cadrul acestor proceduri de schimbare a femeilor cele
mai afectate de asemenea practici.

Al doilea cadru ilustrativ se referă la participarea politică. Declaraţia Universală

proclamă că „Voinţa poporului trebuie să constituie baza puterii de stat;”, în timp ce Pactul
privind drepturile civile şi politice proclamă dreptul tuturor cetăţenilor la vot „în cadrul unor
alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal şi egal şi cu scrutin secret, asigurând exprimarea
liberă a voinţei alegătorilor;” Astfel de declaraţii minunate din domeniul drepturilor omului, cu
privire la teoria legitimării politice, intră în mod cert în sfera tradiţiilor liberale. Atunci cum ar
trebui să reacţioneze mişcarea de drepturile omului în faţa realităţii că participarea politică egală
este înlăturată în cadrul societăţilor autoritare, şi că guvernările autoritare vor vedea în mod
inevitabil în „libertatea votului” propria lor distrugere?

Întrebarea despre cum anume să se formuleze ideea unui drept la participare politică şi de
a institui un guvernământ democratic a devenit de un importanţă tot mai accentuată într-o lume
captată de o democratizare retorică. Dezbaterile actuale cu privire la construcţia naţiunilor după
recentul război din Afganistan şi cu privire la strategiile de a obţine un rezultat progresiv în Irak,
precum şi cu privire la evoluţia Timorului de Est după dobândirea independenţei de către acesta,
toate acestea demonstrează locul central pe care îl are cultura asupra procedurilor de
transformare politică. În mod inevitabil, procesul va fi unul gradual, chiar dacă votul este instituit
încă din primul moment al tranziţiei. Instituţiile corespunzătoare şi procedurile aferente vor fi în
cele din urmă instaurate şi funcţionale şi pentru o vreme, o experienţă sănătoasă care să includă
inovaţii la nivelul maselor ar putea avea şanse mult mai mari decât o formulă rigidă impusă prin
raportare la modelul unei democraţii stabile. Un sistem de educaţie reformat ar putea avea un rol
atât în ce priveşte explicarea cât şi fundamentarea drepturilor omului în cadrul culturii relevante.
Noile metode şi proceduri de învăţare ar putea evidenţia noţiunile de bază a participării
studenţeşti, a solicitărilor şi pretenţiilor legitime, care toate împreună ar constitui provocări
împotriva unei culturi a autoritarismului.

Însă obiectivul nu trebuie să dureze decenii pentru a fi atins. Observatorii terţi pot cu
uşurinţă să stabilească în termeni foarte duri uniformitatea şi tenacitatea atitudinilor populare şi a
credinţelor culturale, în timp ce cultura relevantă ar fi putut cunoaşte o perioadă foarte lungă de
erodare şi reconstrucţie. Un asemenea proces ar putea reclama în mod public o îndoială în
privinţa sa, cu privire la pretinsa stabilitate şi profunzimea culturală, care ar putea în realitate să
fie mult mai fragmentată, mai fragilă şi mai fluidă decât ne-am putea imagina. Aceste zile, pot fi
influenţate foarte adânc de globalizare, de fluxurile transnaţionale de informaţii şi imagini şi de
urbanizare şi migraţia masivă. Criticile şi propunerile rezultate în cadrul mişcării de drepturile
omului ar putea să se bucure în acest context de o receptare mai ospitalieră din partea populaţiei,
poate mai mult decât ne-am putea imagina.

Nu toţi aceşti paşi către o schimbare de mare anvergură trebuie să fie făcuţi şi parcurşi
doar prin intermediul instituţiilor de drepturile omului. Presiunea de a face paşi şi asistenţa în
parcurgerea acestora trebuie să provină de la OGI şi ONG-uri. Însă alte grupuri politice,
profesionale şi academice pot participa cu un public mult mai larg în aşa fel încât problemele să
devină foarte cunoscute şi naturalizate în statul ţintă iar bătăliile politice pentru schimbare să se
desfăşoare intern atât la nivelul maselor cât şi la nivelul elitelor.

Una dintre concluziile acestor discuţii cu privire la caracteristicile drepturilor omului

raportat la protecţia acestora priveşte răspunsul la întrebarea cum anume să se impună statelor
respectarea acestor norme obligatorii.

Luând în discuţie aparent simpla noţiune de „conformitate”: Este sau nu un anumit stat
parte în conformitate cu anumite norme convenţionale? Va continua acesta să fie represiv faţă de
asociaţii, va practica tortura sistematică, va continua să cenzureze noutăţile politice, să
controleze deciziile instanţelor sale? Vor răspunde observatorii la aceste probleme privind
schimbarea protecţiei statului şi mai ales atunci când deja un anume stat a ratificat un tratat
relevant? Sau numeroase state părţi, în special dintre cele cu regim autoritar şi statele cu tradiţii
radicale dintre cele în curs de dezvoltare, vor continua să încalce una sau mai multe din
prevederile tratatului, poate chiar determinând observatorii să ajungă la concluzia că tratatul este
fără efect?
 Acestea sunt câteva întrebări cheie a multor feluri de observatori, inclusiv cu privire la
actualele victime sau viitoarele victime ale unor încălcări, dar şi a altor state, OGI sau ONG.
Răspunsurile la asemenea întrebări sunt la fel de importante precum atunci când ele privesc
taxele, comerţul, investiţiile sau tratatele de transport? În asemenea circumstanţe, statele părţi se
aşteaptă la o conformitate imediată şi continuă; o parte prejudiciată de o pretinsă încălcare va lua
asemenea măsuri câte sunt disponibile pentru o restaurare a conformităţii, vor primi compensaţii,
sau vor denunţa tratatul încălcat. De aceea, o perspectivă pe termen lung şi de ansamblu devine
cel mai adesea esenţială pentru drepturile omului.

Întorcându-ne la unul din exemplele anterioare, întrebarea esenţială în cazul în care China ar
ratifica ICCPR ar privi procesul de schimbare şi executarea obligaţiilor sale – continuitatea,
profunzimea, aparenta vitalitate, alinierea forţelor interne, viteza reformelor conform raportărilor
observatorilor în măsura cea mai realistă posibil. Răspunsurile la aceste întrebări ar deveni poate
mai relevante decât faptul continuării încălcărilor – în situaţia Chinei, spre exemplu, denegarea
unor alegeri libere, şi existenţa unor rezultate contestate de către părţile politice independente –
până la deciziile OGI, a altor state şi a ONG-urilor privind strategia şi presiunile în scopul
încurajării schimbărilor. La întrebarea ce măsuri de presiune externă sunt adecvate, răspunsul nu
poate fi unul simplu. În pofida unor astfel de piedici, un cadru de lungă durată va permite
examinarea mai atentă a problemelor cheie. Constatarea actualelor încălcări poate să reprezinte
mai degrabă un start decât denunţarea unui tratat.

IV. CONCLUZII: PERSPECTIVE ŞI OPINII

Susţinerea potrivit căreia drepturile civile şi politice se realizează progresiv, este într-
adevăr confirmată de realităţi, aşa cum s-a menţionat la secţiunea a III-a. Poate este nepotrivit să
considerăm că o asemenea opinie ar fi contradictorie cu constatările general acceptate în ceea ce
priveşte necesitatea unei realizări imediate a drepturilor civile şi politice. Poate aceste imagini
diferite a acestor drepturi sunt un tot, sunt complementare şi prezintă un potenţial ajutor. Poate
este o chestiune doar de opinie: cine vorbeşte, în condiţiile cărui rol sau perspective?

Ipoteza victimelor care cer o protecţie deplină şi imediată împotriva agresorului.

Presupunând că aceste încălcări sunt larg răspândite, poate înrădăcinate în convingeri întemeiate
pe texte religioase sau pe practici tradiţionale, poate o consecinţă a unei culturi vechi regale de
autoritarism politic. Aceste pretenţii ale victimelor nu pot fi tratate adecvat datorită dificultăţilor
întâmpinate în obţinerea schimbării. Acestea sunt puţin probabil că vor invoca noţiunea de
realizare progresivă a drepturilor, şi vor insista doar ca statul să ia primul dintre numeroşii paşi
pentru mulţi ani.

Unele victime ale torturii, chiar recunoscând lungul drum către încetarea practicii care ar putea
presupune o reeducare a poliţiei, o pregătire a judecătorilor şi avocaţilor, îşi vor suprima cererile
lor. Dimpotrivă, victimele vor insista în mod inevitabil ca practica vătămătoare să înceteze acum,
odată pentru totdeauna. Populaţiile vor căuta o protecţie imediată a vieţii private şi o protecţie
egală a drepturilor fără referinţe la obstacole culturale şi a războiului cultural continuu. Vocea
victimelor va fi urgentă, imediată, insistând pentru eliberarea de opresiune şi umilire – şi aşa
trebuie să fie. O asemenea expresie a siluirii politice şi morale şi a durerii despre împrejurările
groaznice şi sentimentele proprii, însă pune deasemenea o presiune maximă asupra celor care ar
putea iniţia un proces de a obţine conformitatea. Cererile vor urgenta şi stârni atenţia publică.

OGI şi ONG deseori vorbesc pe diferite voci. Acestea ocupă o poziţie ambivalentă,
distanţată de experienţele brutale şi pierderile personale ale victimelor, în prezent însărcinate cu
protecţia lor. Frecvent, deşi nu invariabil, critica OGI şi ONG îndreptată împotriva statelor şi
recomandările efectuate prin rezoluţii şi rapoartele pot fi utilizate într-o retorică clară, chiar dacă
oficialii acestora au cunoştinţă despre aceste obstacole. Retorica poate fi adesea însoţită de
dialogul între state cu privire la paşii care trebuie făcuţi. Însă dacă propunerile de schimbare sună
prea silenţios şi măsurabil, permiţând o perioadă consistentă statului de a se reforma el însuşi şi
reducând violenţele din partea actorilor nestatali, aceste organizaţii ale drepturilor omului şi-ar
pierde din influenţă, credibilitate şi eficienţă. Bătălia pentru schimbare promptă şi dramatică ar
putea să obţină mai mult decât o măsură cost-beneficiu cu privire la cum şi cât progres s-a făcut.

Nu mai puţin, în practică ideea unei realizări progresive devine tot mai îmbrăţişată.
Promovarea drepturilor omului inclusiv în statele culpabile a prins rădăcini puternice chiar dacă
multe au mai rămas de făcut. Dialogul între Comitetul D.O. şi statele care au întocmit rapoarte în
baza art. 40 din ICCPR au condus adesea la recomandări ale Comitetului cu privire la paşii care
trebuie parcurşi, a modalităţilor de abordat a obiectivului aşa numitei libertăţi de exprimare sau a
unui sistem judiciar activ şi receptiv faţă de domnia legii. Mai mult, OGI şi ONG acordă
asistenţă statelor în elaborarea de strategii de schimbare care pornesc în mod inerent de la
premisa realizării progresive. Obiectivele acestora sunt numeroase: surse de presiune; furnizori
de asistenţă; parteneriate în planul schimbării.

În fine, vorbind de observatori, analişti, strategi academici, guverne statale sau OGI-uri –
oameni care lucrează pentru îndeplinirea obiectivelor drepturilor omului. Eforturile tuturor
acestora, chiar dacă vocile sunt diferite, pot fi văzute drept complementare şi în acest fel cu un
potenţial mai ridicat de a determina schimbări sociale şi culturale.

Test 1: Sarcină: Enumerați cel puțin două organizații nonguvernamentale internaționale

care contribuie decisive la apărarea drepturilor omului în Lume:
Răspuns: Amnesty International, Greenpeace
 Test 2: Ce fel de acte emite Comitetul pentru Drepturile Omului din cadrul Națiunilor
Unite? Poate el să soluționeze plângeri individuale? Cui se subordonează membrii
acestuia?

Bibliografie: http://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=home

http://www.ohchr.org/EN/HRBodies/CHR/Pages/CommissionOnHumanRights.aspx

http://www.ohchr.org/EN/HRBodies/CCPR/Pages/CCPRIndex.aspx