DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

Silabus pentru învăţământul la distanţă

I. Informaţii generale

Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:

Nume: Lector dr. Diana Botău Drept internațional public

Birou: Cluj-Napoca, str. A. Iancu 11, Codul cursului DLR 1205
sala 115 Anul I, semestru II
Telefon: +40 0264 595504 Tipul cursului: obligatoriu
Fax: +40 0264 595504 Categoria formativa a disciplinei: de specialitate
E-mail: dianabotau@law.ubbcluj.ro Tutore: Diana Botău
Consultaţii: în zilele de miercuri, între orele E-mail: dianabotau@law.ubbcluj.ro
13-14, sau online.

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Pentru această materie nu sunt alte discipline a căror promovare să condiţioneze înscrierea
şi prezentarea la examen. Cu toate acestea, pentru înţelegerea şi asimilarea materiei se recomandă
o bună cunoaștere a disciplinelor Teoria generală a dreptului, Drept constituțional, Protecția
europeană a drepturilor omului.

Descrierea cursului

Cursul prezintă o teorie sistemică a dreptului internaţional public, conectată analizei

punctuale a regimurilor juridice specifice (izvoare, subiecte, acte unilaterale, interpretare juridică,
răspundere, sancţiuni, contencios internaţional, relaţii diplomatice şi consulare, război. Conceptele
care fundamentează dreptul internaţional public sunt prezentate dintr-o pespectivă evolutivă,
dublată în permanenţă de analiza la timpul prezent şi de raportarea la evenimente contemporane.
Dreptul internaţional public este prezentat ca un drept efectiv, un sistem de norme complet şi cu o
unitate reală, care nu trebuie însă comparată cu unitatea unui sisem juridic de drept intern. În
esenţă, cursul afirmă valoarea dreptului internaţional.

Organizarea temelor în cadrul cursului

1
 Disciplina Drept internațional public cuprinde următoarele module tematice:

I. Sistemul dreptului internațional. Modulul I oferă câteva instrumente esenţiale pentru

înţelegerea sistemică a dreptului internaţional public, pornind de la conceptele teoretice elaborate
de H. Kelsen şi H.L.A. Hart. Sunt prezentate noţiunea de ordine internaţională, antiteza societate-
comunitate, fenomenele de centralizare politico-juridică şi noţiunea de “constituţionalitate” în
sistemul dreptului internaţional public. De asemenea, modulul oferă reperele distincţiei dintre
dreptul internaţional public, dreptul internaţional privat şi dreptul transnaţional. Este analizată
realitatea dreptului internaţional, sunt prezentate cele două teorii privind raporturile dintre dreptul
internaţional şi dreptul intern (teoria monistă şi teoria dualistă) precum şi soluţiile constituţionale
în materia raporturilor dintre sisteme. În plus sunt analizate aplicarea dreptului internaţional
convenţional în sistemul juridic român şi controlul de constituţionalitate a normelor internaţionale.
O descriere a conceptelor majore pentru această temă poate fi găsită în silabusul cursului la
paginile 9-19.

II. Teoria generală a izvoarelor de drept internațional. Cutuma internațională și

principiile generale de drept. Modulul II prezintă teoria generală a izvoarelor de drept
internaţional public şi analizează cutuma şi principiile generale de drept. Sunt prezentate cele două
elemente constitutive ale cutumei (consuetudo şi opinio juris sive necessitatis) şi este abordată
problema codificării normelor cutumiare. Acest modul oferă şi elementele distincţiei dintre
principiile generale de drept şi principiile fundamentale ale dreptului internaţional şi prezintă
posibilele transformări ale principiilor generale. Informaţiile de bază pentru această temă pot fi
găsite în silabusul cursului la paginile 20-26.

III. Tratatul internațional. Tratatul internaţional este un izvor al dreptului internaţional,

alături de cutumă şi de principiile de drept. Modulul III prezintă cele două dimeniuni ale tratatului
internaţional: act juridic şi normă juridică. Este inventariată terminologia utilizată pentru actele
convenţionale şi este prezentată opera de codificare a dreptului tratatelor. Acest modul analizează,
de asemenea, etapele formării tratatelor, publicitatea tratatelor şi sistemul de rezerve al acestora,
validitatea materială a tratatelor şi viciile lor de consimţământ, ratificarea, executarea şi efectele
tratatelor, modificarea şi extincţia tratatelor. Este abordată problema normelor concurente şi cea a
ierarhiei izvoarelor de drept şi a normelor în sistemul constituţional. Informaţiile de bază pentru
această temă pot fi găsite în silabusul cursului la paginile 27-37.

IV. Actele unilaterale în dreptul internațional. Modulul IV prezintă regimul actelor

unilaterale şi conceptul de soft law. Sunt analizate actele unilaterale ale subiectelor primare şi
derivate din dreptul internaţional public. Informaţiile de bază pentru această temă pot fi găsite în
silabusul cursului la paginile 38-41.

V. Mijloacele prin care se determină normele juridice. Modulul V analizează rolul pe

care îl au doctrina şi jurisprudenţea internaţională în determinarea normelor juridice, prezintă
funcţiile echităţii şi abordează problema interpretării normelor convenţionale. Sunt prezentate
tipurile de interpretare şi funcţia interpretării. Este descris, de asemenea, sistemul de interpretare

2
creat prin Convenţia de la Viena din 1969. Informaţiile de bază pentru această temă pot fi găsite în
silabusul cursului la paginile 42-49.

VI. Subiectele primare ale dreptului internațional public. Modulul VI analizează

regimul juridic al statului suveran în dreptul internaţional public. Sunt prezentate elementele
constitutive ale statului, sunt descrise uniunile statale şi sunt analizate aspecte privind teritoriul de
stat, efectivitatea puterii publice, imunităţile statului suveran, competenţele teritoriale şi personale
ale acestuia, suveranitatea statală şi limitele exercitării sale. Modulul prezintă, de asemenea,
regimul juridic al recunoaşterii internaţionale şi cel al succesiunii statelor în dreptul internaţional.
Tot aici sunt prezentate şi celelalte subiecte primare ale dreptului internaţional: Sfântul Scaun şi
Statul Vatican, Ordinul de Malta. Informaţiile de bază pentru această temă pot fi găsite în silabusul
cursului la paginile 50-59.

VII. Subiectele derivate ale dreptului internațional public. Modulul VII prezintă
modelul funcţionalist al organizării internaţionale şi, în acest cadru, teoria generală a organizaţiilor
internaţionale, analizate ca sub-sisteme. Modulul oferă informaţii cu privire la membrii, structura
şi personalitatea juridică a organizaţiilor internaţioanle, la mecanismele de formare a voinţei
persoanei juridice, la competenţele şi mijloacele materiale ale organizaţiilor internaţioanale, la
statutul juridic al funcţionarilor internaţionali şi la succesiunea organizaţiilor internaţionale.
Informaţiile de bază pentru această temă pot fi găsite în silabusul cursului la paginile 60-66.

VIII. Persoanele private – subiecte limitate ratione materiae în dreptul internațional.

Modulul VIII prezintă şi analizează contextele în care i se recunoaşte persoanei fizice calitatea de
subiect de drept internaţional. În acest sens, sunt abordate problema răspunderii penale a persoanei
fizice şi materia protecţiei internaţionale a drepturilor omului. Sunt analizate, de asemenea, aspecte
privind protecţia internaţională a minorităţilor, regimul juridic al străinilor, al refugiaţilor,
apatrizilor şi al lucrătorilor migranţi. În contextul declinului puterii statale în societatea
internaţională contemporană, sunt analizate locul şi rolul pe care îl au sau pe care l-ar putea avea
organizaţiile nonguvernamentale şi societăţile transnaţionale. Tot în acest modul este prezentat
regimul juridic al investiţiilor străine şi tratamentul investitorilor. Informaţiile de bază pentru
această temă pot fi găsite în silabusul cursului la paginile 67-81.

IX. Răspunderea internațională. Modulul IX analizează regimul juridic al răspunderii în

sistemul descentralizat al dreptului internaţional public. Sunt prezentate tentativele Comisiei de
Drept Internaţional de a codifica materia răspunderii internaţionale şi soarta proiectului de
codificare. De asemenea, sunt analizate ipotezele răspunderii internaţionale a statelor, condiţiile şi
consecinţele responsabilităţii, precum şi circumstanţele care exclud ilicitul internaţional.
Informaţiile de bază pentru această temă pot fi găsite în silabusul cursului la paginile 82-88.

X. Sancțiunile în dreptul internațional. Modulul X prezintă regimul juridic al

sancţiunilor internaţionale şi analizează, secvenţial, sancţiunile centralizate şi descentralizate.
Informaţiile de bază pentru această temă pot fi găsite în silabusul cursului la paginile 89-92.

3
 XI. Relațiile diplomatice și consulare. În afara organelor centrale care angajează statul în
relaţiile internaţionale, există organe descentralizate care asigură în exterior serviciile diplomatice
şi consulare. Modulul XI prezintă funcţiile şi imunităţile misiunii diplomatice permanante,
funcţiile consulare, regimul juridic al agenţilor diplomatici şi consulari. Informaţiile de bază pentru
această temă pot fi găsite în silabusul cursului la paginile 93-97.

XII. Contenciosul internațional. Prezenţa continuă a conflictelor de interese ale

subiectelor de drept este comună şi sistemului descentralizat al dreptului internaţional. Modulul
XII analizează mijloacele politice şi jurisdicţionale de reglementare a diferendelor internaţionale,
insistând asupra funcţiilor Curţii Internaţionale de Justiţie. Sunt prezentate, de asemenea, rolul
anchetei internaţionale şi aspectele specifice ale sentinţei internaţionale. Informaţiile de bază
pentru această temă pot fi găsite în silabusul cursului la paginile 98-107.

XIII. Sistemul Națiunilor Unite. După al II-lea Război Mondial, Carta ONU a fost
substitutul unui tratat general de pace şi, în concepţia care a fondat-o, urma să contribuie la
securitatea colectivă şi să deschidă calea unui “constituţionalism internaţional”. Modulul XIII
prezintă principiile constituţionale ale Cartei, descrie organele principale ale organizaţiei şi
analizează competenţele acestora. Informaţiile de bază pentru această temă pot fi găsite în
silabusul cursului la paginile 108-113.

XIV. Războiul în dreptul internațional. Modulul XIV prezintă regimul juridic al

războiului, din perspectiva distincţiei între jus ad bellum (dreptul suveran al statelor de a recurge la
război) şi jus in bello (complexul de norme de drept pozitiv care reglemntează comportamanetul
beligeranţilor şi al statelor neutre pe timp de război). Modulul oferă şi o prezentare a aspectelor
specifice ale dreptului umanitar. Informaţiile de bază pentru această temă pot fi găsite în silabusul
cursului la paginile 114-124.

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Pentru învăţământul la distanţă nu sunt organizate activităţi de predare. Nimic nu împiedică

însă pe cei înscrişi la această formă de învăţământ să participe la orele de curs şi la cele de
seminar, organizate pentru forma de învăţământ cu frecvenţă.
La disciplina Drept internațional public, studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără
constrângeri, modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului. Activitatea tutorială constă în
dezbateri organizate pe teme din materia aferentă cursului, anunţate din timp. prin „Calendarul
disciplinei”. Participarea la întâlnirile tutoriale nu este obligatorie și, având în vedere faptul că
acestea implică dezbateri, iar nu prelegeri, prezența este utilă, în măsura în care aţi studiat anterior
tema supusă discuţiei.
La această disciplină, fiecare student urmează să elaboreze câte o lucrare, pe tematica și în
intervalul indicate în calendarul diciplinei; elaborarea şi predarea lucrării condiţionează admiterea
la examen, dar nu influenţează notarea.

4
 Materiale bibliografice obligatorii

Suportul de curs este doar o prezentare succintă şi elementară a principalelor teme studiate
în cadrul disciplinei „drept internațional public”; în consecinţă, parcurgerea acestui material nu
este suficientă pentru promovarea examenului. Pregătirea corespunzătoare a examenului
presupune parcurgerea următoarelor materiale, indicate ca material bibliografic obligatoriu:

1) Valentin Constantin, Drept internaţional public, Editura Universul Juridic, București, 2010
(lucrarea tratează în întregime cele 14 capitole propuse pentru studiu şi a fundamentat elaborarea
acestui silabus).

2) Diana Botău, Aplicarea dreptului internațional în subsistemul Curții Europene a Drepturilor

Omului. Cazul Kononov, Editura Hamangiu, București, 2013 (lucrarea permite aprofundarea unor
concepte juridice prezentate în Modulele II, III, V, VIII, IX, XIV, prin ipostazierea acestora într-un
context concret, care invită la dezbatere și analiză).

Ambele lucrări pot fi achiziționate în librării (exemplificativ, librăria de drept din incinta
Facultății de Drept, str. Avram Iancu, nr. 11, Cluj-Napoca).
Nu sunt necesare alte materiale și instrumente, speciale.

Calendarul cursului

Luna Tema Cap. Bibliografie obligatorie

- Sistemul dreptului internaţional
- Teoria generală a izvoarelor de drept Valentin Constantin, Drept internaţional,
Februarie internaţional. Cutuma internaţională şi I Editura Universul Juridic, București, 2010,
Martie principiile genrale de drept II pp. 35-268
- Tratatul internaţional III
- Actele unilaterale în dreptul internaţional IV Diana Botău, Aplicarea dreptului
- Mijloacele prin care se determină normele V internațional în susbsistemul Convenției
juridice VI europene a drepturilor omului.
- Subiectele primare ale dreptului internaţional Cazul Kononov, Editura Hamangiu, București,
Public 2013, pp. 1-240

- Subiectele derivate ale dreptului internaţional

public VII Valentin Constantin, Drept internaţional,
Aprilie - Persoanele private – subiectele limitate VIII Editura Universul Juridic, București, 2010,
Mai ratione materiae în dreptul internaţional IX pp. 269-477
- Răspunderea internaţională X
- Sancţiunile în dreptul internaţional XI Diana Botău, Aplicarea dreptului
- Relaţiile dimplomatice şi consulare XII internațional în susbsistemul Convenției
- Contenciosul internaţional XIII europene a drepturilor omului.
- Sistemul Naţiunilor Unite XIV Cazul Kononov, Editura Hamangiu, București,
- Războiul în dreptul internaţional 2013, pp. 243-320

5
 Politica de evaluare şi notare

La această disciplină, examinarea constă în parcurgerea unui test alcătuit din 60 de

întrebări, într-un interval de 60 de minute. Notarea se face de la 1 la 10. Punctajul alocat
întrebărilor poate fi neuniform, în funcție de gradul de dificultate al acestora, si ca fi indicat în mod
vizibil, pe foaia de examen. La corectare, se acordă un punct din oficiu. Baremul subiectelor se
afişează la avizierul IDD, la 15 minute după finalizarea examenului.
Printre întrebările testului, unele vor fi întrebări deschide, ceea ce înseamnă că studentul va
redacta răspunsul la întrebarea/cerinţa lansată (de ex. „care sunt condiţiile de validitate ale
pronisiunii, act unilateral de drept internațional public?” sau „enunţaţi libertățile statelor în marea
liberă”); alte întrebări vor fi de tip grilă, cu opțiuni multiplă, ceea ce înseamnă că un enunţ dat va fi
însoțit de mai multe variante de răspuns, dintre care unele sunt corecte, iar altele false, și studentul
va califica, drept adevărată sau falsă, fiecare variantă; alte întrebări pot pretinde identificarea și
(eventual) explicarea unor erori, dintr-un enunț dat, (ex. „identificați și explicați în ce constă
eroarea din enunțul următor: izvoarele dreptului internațional sunt tratatul, cutuma, principiile
generale de drept recunoscute de națiunile civilizate și constituțiile statelor”) sau completarea unui
enunț dat, cu elementele care lipsesc (ex. „completați următorul enunț cu informația/informațiile
care lipsesc: izvoarele dreptului internațional sunt tratatul, cutuma și ____________”).
Rezultatele obţinute la examen se scriu în catalog, în termen de cel mult 7 zile de la data
examinării. Odată cu afișarea rezultatelor, studenților li se va comunica și data la care își pot
consulta lucrarea, în prezența profesorului.
La această disciplină, fiecare student urmează să elaboreze câte o lucrare, pe tematica și în
intervalul indicate în calendarul diciplinei; elaborarea şi predarea lucrării condiţionează admiterea
la examen, dar nu influenţează notarea.
La intrarea în sala de examen, studentul se va legitima cu carnetul de student. Atunci când,
din motive justificate, studentul nu poate prezenta carnetul de student, se va legitima cu un alt act
de identitate.
Studenţii au dreptul de a se prezenta la reexaminare în vederea măririi notei în sesiunea din
toamnă. Intrarea la examenul de mărire nu are niciun fel de restricţii (nota iniţială nu este criteriu),
iar nota obţinută în urma reexaminării nu se ia în considerare dacă este mai mică decât nota
obţinută iniţial.

Elemente de deontologie academică

Plagiatul, utilizarea de materiale bibliografice neautorizate în timpul examenului,

recurgerea la mijloace tehnice de consultare a acestora pe durata examinării, completarea
examenului de către o altă persoană care se substituie studentului candidat sau semnarea lucrării cu
un alt nume decât cel al studentului autor constituie fraudă şi se sancţionează cu excluderea
studentului din examen, după întocmirea unui proces verbal de constatare a fraudei. Ulterior, în
cadrul Consiliului profesoral al facultăţii, se poate pune în discuție exmatricularea studentului.
Studenţii care deţin telefoane mobile sau orice alte mijloace de comunicare la distanţă sunt
obligaţi, pe întreaga perioadă a examenului, să le ţină închise, pe masă. Deţinerea acestora în orice

6
alt mod constituie, potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare a Facultăţii de Drept,
prezumţie de fraudă (art. 81).
Conform art. 81 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Facultăţii de Drept, în
cazul substituirii de persoane cu ocazia examenului, sancţiunea constă în exmatriculare și se aplică
atât studentului care trebuia să susţină examenul cât şi studentului care s-a prezentat la examen în
locul acestuia.

Studenţi cu dizabilităţi

Studenţii afectaţi de dizabilităţi beneficiază de atenţia şi înţelegerea cuvenite. La solicitarea

expresă a studentului, exprimată prin e-mail şi adresată titularului de curs ori tutorelui, vom
conveni, în funcţie de situaţia studentului şi de preferințele acestuia, cele mai potrivite forme de
asistenţă, în vederea însuşirii corespunzătoare a materiei.

Strategii de studiu recomandate

Materia este structurată pe 14 module, corespunzând unui număr de 14 săptămâni (un

semestru).
Pregătirea materiei presupune, înainte de toate, studiu individual. Pentru a obţine
performanţa maximă, este recomandat un număr minim de 4 ore de studiu / săptămână pentru
parcurgerea bibliografiei obligatorii.
Evitaţi asimilarea mecanică a noţiunilor şi a conceptelor prezentate, în fond, ceea ce
interesează este desluşirea sensului normei juridice, astfel încât informaţia teoretică să poată fi
aplicată într-o situaţie de fapt concretă. Este importantă abordarea temelor în ordinea indicată în
suportul de curs, dată fiind interdependenţa conceptelor.
Pentru informații în legătură cu tehnici de management al timpului, puteţi accesa
următoarele adrese electronice: http://teaching.berkeley.edu/bgd/syllabus.html sau
http://webs.ctlt.wsu.edu/TTS/Syllabushandout.doc

7
 II. Suportul de curs

Precizare: suportul de curs este doar o prezentare succintă şi elementară a principalelor teme studiate în
cadrul disciplinei „dreptul familiei”; în consecinţă, parcurgerea acestui material nu este suficientă pentru
promovarea examenului. Pregătirea corespunzătoare a examenului presupune parcurgerea lucrărilor
indicate ca materialul bibliografic obligatoriu.

Cuprins

Modulul I. Sistemul dreptului internațional .......................................................................................9

Modulul II. Teoria generală a izvoarelor de drept internațional. Cutuma internațională și principiile
generale de drept …………………………………………………...……………..…......20
Modulul III. Tratatul internațional ...................................................................................................27
Modulul IV. Actele unilaterale în dreptul internațional ...................................................................38
Modulul V. Mijloacele prin care se determină normele juridice ...……………………….…….....42
Modulul VI. Subiectele primare ale dreptului internațional public ……………………….………50
Modulul VII. Subiectele derivate ale dreptului internațional ………………………………….….60
Modulul VIII. Persoanele private – subiecte limitate ratione materiae în dreptul internațional .....67
Modulul IX. Răspunderea internațională ….....................................................................................82
Modulul X. Sancțiunile în dreptul internațional ..............................................................................89
Modulul XI. Relațiile diplomatice și consulare ...............................................................................93
Modulul XII. Contenciosul internațional ….....................................................................................98
Modulul XIII. Sistemul Națiunilor Unite ……...............................................................................108
Modulul XIV. Războiul în dreptul internațional ………………………........................................114

Indicații de răspuns pentru întrebările de pe parcursul modulelor ….………………………..…..125

Bibliografia completă a cursului.....................................................................................................131

Glosar..............................................................................................................................................133
Lista de abrevieri.............................................................................................................................136

8
 MODULUL I

SISTEMUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Scopul şi obiectivele modulului

Modulul oferă câteva instrumente esenţiale pentru înţelegerea sistemică a dreptului

internaţional public, pornind de la conceptele teoretice elaborate de H. Kelsen şi H.L.A. Hart. Sunt
prezentate noţiunea de ordine internaţională, antiteza societate-comunitate, fenomenele de
centralizare politico-juridică şi noţiunea de “constituţionalitate” în sistemul dreptului internaţional
public. De asemenea, modulul oferă reperele distincţiei dintre dreptul internaţional public, dreptul
internaţional privat şi dreptul transnaţional. Este analizată realitatea dreptului internaţional, sunt
prezentate cele două teorii privind raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern (teoria
monistă şi teoria dualistă) precum şi soluţiile constituţionale în materia raporturilor dintre sisteme.
În plus sunt analizate aplicarea dreptului internaţional convenţional în sistemul juridic român şi
controlul de constituţionalitate a normelor internaţionale. Acest modul urmăreşte familiarizarea
studentului cu specificul sistemului dreptului internaţional public.

Schema logică a modului

Secţiune
1.1. Introducere
1.2. Conceptul de ordine internaţională
1.3. Interdependenţa naţiunilor
1.4. Sistemul internaţional. Centralizarea
politico-juridică
1.5. Noţiunea de „constituţionalitate” în
sistemul de drept internaţional
1.6. Raporturile dintre dreptul internaţional - problema raporturilor între sisteme (teoria dualistă şi teoriile moniste).
şi dreptul intern
Conţinut
- caracteristici ale sistemului juridic;
- caracterizarea unei ordini relativ centralizate;
- distincţia între normele centrale şi normele locale care compun un
Sistem juridic;
- fenomenul de contestare a sistemului;
- clasificarea normelor, în formula lui H.L.A.Hart;
- definirea conceptului de ordine;
- scopurile pe care le susţine ordinea, în general, şi ordinea
Internaţională, în special;
- condiţiile descrise de Ernst B. Haas, care trebuie întrunite pentru
înţelegerea interdependenţei ca motiv al cooperării;
- domenii şi soluţii pentru organizarea globală;
- societatea internaţională, diferenţa între comunitate şi societate;
- originea şi evoluţia sistemului politic internaţional conceput ca un
Sistem de state suverane;
- sistemul internaţional caracterizat ca sistem anarhic;
- caracterizarea nivelului actual de centralizare juridică a sistemului;
- noţiunea de norme constituţionale şi distincţia acestora în raport
cu celelalte categorii de norme din sistemul juridic;
- criteriile constituţionalităţii materiale a normelor;
- normele de tip constituţional în sistemul dreptului internaţional public;
- problema permeabilităţii sistemelor;

9
 Conţinutul informaţional detaliat

1.1. Introducere. Acest curs prezintă dreptul internaţional public (DIP) ca sistem şi nu ca
pe un ansamblu de instituţii juridice, aşa cum este el uneori definit1. Există caracteristici ale
sistemului juridic care îl fac diferit de un ansamblu de norme. În primul rînd, sistemul este un
ansamblu de norme efectiv, adică majoritatea subiectelor de drept respectă ansamblul normelor. În
al doilea rînd, ansamblul cuprinde, în afara normelor care reglementează comportamente, alte
tipuri de norme, care îndeplinesc un complex de funcţii pe care le putem numi, generic, funcţii de
sistem. În al treilea rînd, ansamblul de norme posedă o anumită unitate, pe care o asigură normele
juridice care îndeplinesc funcţiile de sistem. În al patrulea rînd, ansamblul de norme este complet
sau închis. Aceasta înseamnă că orice conflict dintre subiectele de drept legat de existenţa sau
aplicarea normelor poate fi tranşat de un terţ neutru, în baza unei norme juridice existente în
ansamblul de norme, sau formată ad-hoc, în acord cu o normă care admite acest mod de formare şi
care există în acest ansamblu.
Transformarea unui ansamblu de norme juridice într-un sistem de drept este consecinţa
unei acţiuni politice. Acest tip de acţiune politică reprezintă un proces de centralizare (ierarhizare)
politico-juridică. O centralizare politică în sistemul relaţiilor sociale şi o centralizare juridică în
ansamblul de norme.
Atunci cînd vorbim de un sistem juridic avem în vedere în primul rînd o ordine relativ
centralizată. Aceasta presupune existenţa unui set de norme centrale care: (a) se aplică în întreg
sistemul; (b) se aplică tuturor subiectelor de drept prezente în sistem; (c) reprezintă criterii de
validitate pentru celelalte norme din sistem (care sînt norme locale sau norme speciale)2.
Sistemul politico-juridic cu cel mai înalt grad de centralizare, care rămîne totuşi relativ,
este sistemul juridic al statului unitar. Un sistem cu un grad de centralizare mai redus decît cel al
statului unitar îl reprezintă statul federal. DI este un sistem care cunoaşte fenomene de centralizare,
ceea ce înseamnă că centralizarea a atins un nivel care rămîne cu mult inferior celui pe care îl
posedă un sistem statal sau federal. În interiorul sistemului DI general există însă şi sub-sisteme
care posedă un grad de centralizare superior, aşa cum sînt centralizările instituite în sub-sistemele
juridice regionale, ca centralizări organizate ratione materiae prin tratate multilaterale. Însă toate
sub-sistemele internaţionale posedă o caracteristică comună: sînt formate în acord cu normele
generale ale sistemului juridic internaţional general. Validitatea actelor lor institutive
(„constituţiile” subsistemului) este guvernată de DI general.
Distincţia între normele centrale şi normele locale care compun un sistem juridic este una
de primă importanţă. În primul rînd, pentru că pune în evidenţă faptul că un sistem juridic îşi
menţine calitatea de sistem (caracteristicile sistemice fundamentale) prin ponderea şi efectivitatea
normelor centrale. De exemplu, diminuarea ponderii normelor centrale transformă un stat unitar
într-un stat federal sau creşterea ponderii normelor centrale în sistemul unui stat federal poate
opera o transformare în sens invers. În al doilea rînd, în cazul particular al DI, identificarea unui

1
Faptul că cea mai înaltă jurisdicţie internaţională, CIJ, are o „teorie sistemică” este dincolo de orice dubiu; v., e.g.,
următorul dictum: „... proba indirectă este admisă în toate sistemele juridice ...” (Afacerea Canalul Corfu, Rec., 1949,
p. 18).
2
Aşa cum se va observa, modul în care sînt utilizate în această carte conceptele de „centralizare” şi „descentralizare”
este diferit de modul în care le-a utilizat H. Kelsen în opera sa.

10
set de norme centrale care posedă efectivitate ne permite să respingem alegaţiile celor care neagă
realitatea juridică a DI.
Atunci cînd insista asupra faptului că „normele juridice pot să posede orice fel de
conţinut”3, Kelsen dorea să atragă atenţia că un studiu ştiinţific al dreptului nu poate să-şi propună
analiza ştiinţifică a conţinutului normei, sau analiza moralităţii intrinseci a normelor juridice.
Consimţămîntul statelor învinse la clauzele tratatelor de pace, sau efectele unei ocupaţii continue
asupra unui teritoriu străin, pot fi exemple care arată limitele distincţiei dintre drept şi justiţie în
DI.
„Sancţiunea” pe care o suportă un sistem juridic în care conţinutul normelor violează masiv
şi persistent preceptele justiţiei este ineficacitatea progresivă care se instalează în interiorul său.
Subiectele de drept fie ignoră normele cu un conţinut nedrept, fie sabotează aplicarea lor.
Efectivitatea globală a normelor (adică faptul că în general normele sînt respectate) este o condiţie
a supravieţuirii sistemelor. Or, în timp, un asemenea sistem injust se erodează prin scăderea
efectivităţii şi, finalmente, intră în disoluţie. Inefectivitatea sistemului echilibrului de putere (care
legitima utilizarea discreţionară a forţei) a fost sancţionată de Primul Război Mondial, iar
inefectivitatea primului sistem de securitate colectivă instituit prin Tratatul de la Versailles a fost
sancţionată de Al Doilea Război Mondial. Acest fenomen este perceptibil şi în funcţionarea
sistemelor statale. Marile transformări constituţionale din sistemele statale nu fac decît să
consfinţească abolirea sau extincţia unui sistem juridic care nu mai posedă o eficacitate globală.
Efectivitatea revoluţionară instaurează o nouă validitate, prin adoptarea unui nou act de tip
constituţional. Noile norme centrale trebuie însă să demonstreze la rîndul lor efectivitate, în caz
contrar ciclul invalidării lor, ca o consecinţă a inefectivităţii globale, se va relua. Un nou sistem va
încerca să pună în operă o nouă efectivitate a unor noi norme centrale.
Distincţia dintre drept şi morală este la fel de importantă ca şi cea dintre drept şi dreptate.
Edward Hallett Carr spunea că în epoca sa „locul moralităţii în politica internaţională a rămas cea
mai obscură şi mai dificilă problemă”4. De atunci datele problemei nu s-au schimbat. Există însă o
dificultate liminară să atribui statului (sau oricărui grup de persoane) calităţi individuale cum sînt
compasiunea, altruismul sau generozitatea. Pentru că în relaţiile internaţionale actul moral trebuie
atribuit întotdeauna grupului şi nu persoanelor care îl compun. Exemplul pe care îl dă Carr este
unul foarte clar. Atunci cînd o bancă oferă un suport material victimelor unei catastrofe naturale,
actul generos nu poate fi atribuit directorilor (pentru că buzunarele acestora nu au fost afectate) şi
nici acţionarilor (pentru că aceştia nu sînt niciodată consultaţi, şi, de regulă, nici măcar informaţi).
Actul de generozitate este al băncii înseşi5. Statele, ca şi băncile, manifestă comportamente de tipul
celor pe care le considerăm în mod obişnuit morale, atunci şi numai atunci cînd au convingerea că
opinia publică, internă sau internaţională, aşteaptă de la ele astfel de comportamente. În realitate,
„comportamentele morale” ale grupurilor sînt simple „alegeri raţionale”6.
Ceea ce doctina de DI evită în general să discute este fenomenul permanent de contestare a
sistemului. Contestarea ideologică, pregnantă în intervalul 1917-1989, continuă astăzi din direcţia

3
v. Hans Kelsen, General Theory of Law and State, Harvard University Press, Cambridge Massachusetts, 1949, p.
113.
4
v. The Twenty Years' Crisis, 1919-1939 , MacMillan, London, 1974, p. 146.
5
v. ibid., p. 157.
6
Conform „teoriei alegerii raţionale”, o acţiune este raţională atunci cînd utilitatea ei anticipată este cel puţin la fel de
mare ca utilitatea oricărei alte acţiuni disponibile.

11
fundamentalismului religios. Două organizaţii internaţionale islamice, Liga Arabă şi Organizaţia
Conferinţei Islamice, care s-au dotat cu jurisdicţii internaţionale facultative (Curtea de justiţie
arabă şi Curtea islamică internaţională de justiţie), au respins explicit modelele universal
recunoscute de formare validă a DI, declarînd ierarhii normative sui-generis. Ambele aplică
prioritar dreptul islamic. Curtea de justiţie arabă mai aplică subsecvent „tratatele” şi „convenţiile în
vigoare” şi principiile generale „consolidate în practica internă a ţărilor arabe”. Cealaltă jurisdicţie
recunoaşte o aplicare subsidiară izvoarelor codificate în art. 38 din Statutul CIJ. Această
particularizare a DI este în mod clar un fenomen de respingere a sistemului.
DI nu este doar un sistem, ci este, în plus, unul normativ, mai precis un sistem compus din
reguli (norme) juridice. Îi datorăm lui Hart cîteva distincţii teoretice foarte clar conturate. O primă
distincţie este cea dintre normele juridice primare şi normele juridice secundare. Acest model ne
permite să constatăm tipuri de funcţii pe care normele le îndeplinesc în orice sistem juridic şi să
determinăm apoi funcţiile pe care le îndeplinesc într-un sistem juridic determinat: (a) primele
impun drepturi şi obligaţii; secundele conferă puteri (competenţe); (b) normele primare se referă la
comportamente; normele secundare se referă la alte norme; (c) normele primare privesc acţiuni sau
inacţiuni; normele secundare determină modul în care se crează actele juridice.
Hart operează în cadrul normelor secundare încă o clasificare, cel puţin la fel de
importantă, care distinge:
(a) norme de recunoaştere, cele care ne permit să verificăm dacă o normă particulară face
parte sau nu face parte din sistemul juridic dat şi care risipesc astfel eventualele incertitudini legate
de validitatea unei anumite norme particulare;
(b) norme de modificare, care abilitează un stat, un grup de state sau o organizaţie
internaţională să abroge, să modifice sau să înlocuiască o normă sau un set (ansamblu) de norme
din sistemul juridic internaţional sau dintr-un sub-sistem internaţional;
(c) normele de decizie (adjudecare), cele care abilitează subiectele de drept sau instituţiile
dotate cu competenţe jurisdicţionale sau cvasi-jurisdicţionale (jurisdicţii sau alte organe ale OI) să
califice violarea (transgresarea) normelor primare sau secundare, să determine sancţiunile care
trebuie aplicate şi/sau, eventual, să aplice sancţiunile.
Clasificările lui Hart sînt valabile pentru orice sistem juridic şi explică, în afară de funcţii,
relaţiile care se stabilesc în cadrul sistemelor între normele primare şi cele secundare.

1.2. Conceptul de ordine internaţională. Într-o carte celebră, publicată în 1977, Hedley
Bull oferă un model coerent al relaţiilor internaţionale, centrat pe conceptul de ordine. Definiţia pe
care o utilizează H. Bull este următoarea: „ordinea este un model de comportament care susţine
scopurile elementare sau primare ale vieţii sociale”. Scopurile primare pe care le susţine ordinea
sînt aceleaşi în absolut toate tipurile de asocieri umane: a pune viaţa omenească la adăpost de
violenţa care provoacă vătămări corporale sau care aduce moartea; a face ca promisiunile să fie
respectate; a stabiliza posesia lucrurilor, în sensul ca aceasta să nu fie supusă continuu unor
revendicări nelimitate.
Bull subliniază două idei în legătură cu aceste valori primare: scopurile primare nu
reprezintă o listă exhaustivă7; ele rămîn totuşi scopuri primare, deoarece „indiferent ce alte scopuri
îşi stabileşte o societate, ele presupun, într-o anumită măsură, realizarea celor trei.”

7
Este evident că libertatea, egalitatea sau dreptatea sînt de asemenea scopuri de primă importanţă, însă realizarea lor
este condiţionată, într-un fel sau altul, de realizarea scopurilor primare.

12
 Ordinea internaţională actuală, ca ordine a societăţii de state grupate într-o organizaţie
politică universală, susţine trei scopuri primare specifice: scopul conservării sistemului şi a
societăţii de state suverane; scopul menţinerii independenţei fiecărui stat de pe glob; scopul păcii8.
Vom regăsi toate aceste scopuri inserate formal în Carta ONU. Cu menţiunea că scopul
securităţii (adică al conservării sistemului) primează, conform Cartei, asupra scopului păcii.
Acestor scopuri specifice sistemului relaţiilor internaţionale li se adaugă scopurile comune
oricărei vieţi sociale: respectarea promisiunilor (promissio sunt servanda şi pacta sunt servanda),
limitarea violenţei (prin jus ad bellum şi jus in bello) şi stabilizarea posesiei (prin proclamarea
intangibilităţii şi imunităţii frontierelor). Într-un stat ordinea juridică este caracterizată printr-un
control efectiv asupra subiectelor de drept. Comportamentele care interesează ordinea sînt
reglementate prin norme generale, iar ordinea este susţinută prin sancţiuni organizate. Ordinea
juridică pe care o susţine un sistem juridic statal este o ordine extinsă. În mediul internaţional în
schimb, ordinea pe care o susţine actualul sistem juridic este o ordine restrînsă la scopurile primare
şi la cele specifice. Însă juridic, doar scopurile specifice sînt susţinute prin sancţiuni organizate.

1.3. Interdependenţa naţiunilor. Este rezonabil să afirmăm că în mediul internaţional

solidaritatea este necesară şi posibilă deşi pînă acum solidaritatea s-a manifestat sporadic. Pentru
ca actorii internaţionali să perceapă interdependenţa ca pe un motiv al cooperării (coordonării),
trebuie reunite cel puţin trei dintre condiţiile descrise de Ernst B. Haas: actorii trebuie să perceapă
înalta ineficacitate a acţiunii autonome (unilaterale), costul înalt al acţiunii autonome şi înalta
incertitudine privind realizarea aşteptărilor acţiunii autonome.
Solidaritatea a fost percepută în mediul internaţional atunci cînd războaiele, Războiul de 30
de ani, războaiele napoleoniene, Primul şi Al Doilea Război Mondial, au devastat Europa şi lumea.
Marile transformări care au apărut în DI au fost consecutive marilor catastrofe. Statele au perceput
inefectivitatea acţiunilor unilaterale şi inefectivitatea sistemului mai mult sau mai puţin spontan al
echilibrului de putere.
În prezent există domenii (materii) care după unii autori reclamă o organizare globală
susţinută de un regim juridic ferm, o reglementare uniformă şi riguroasă, un sistem eficace de
executare a normelor internaţionale: protecţia mediului, dezvoltarea economică în zonele
defavorizate, protecţia drepturilor omului. Iar după alţii, scopurile globale se pot realiza prin
armonizarea politicilor naţionale sau printr-un regim flexibil compus din norme şi principii plasate
sub pragul juridicităţii (norme care nu sînt justiţiabile).
Societatea internaţională. Diferenţa între comunitate şi societate: Schwarzenberger.
Termenul societate este în DI un termen indispensabil. Cele mai multe manuale şi tratate de DI
utilizează termenul „societate internaţională“ pentru a descrie mediul în care operează DI.
Am ales o listă cu patru particularităţi ale societăţii internaţionale statale, puse în evidenţă
de Martin Wight9: (1) societatea internaţională este o societate compusă din alte societăţi care
posedă un grad de organizare, i.e., de centralizare, superior; (2) numărul membrilor societăţii
internaţionale este redus; (3) membrii sînt mult mai heterogeni decît membrii societăţii statale; (4)
membrii societăţii sînt, dacă nu nemuritori, în orice caz entităţi care se percep ca atare.
Acest curs pleacă de la premisa că, cel puţin pentru scopurile DI, ar trebui să putem să
trasăm o distincţie clară şi între termenii „societate” şi „comunitate”, cei doi termeni pe care îi

8
Ibid., pp. 15-8.
9
Martin Wight, Politica de putere, Arc, Chişinău, 1998., pp. 114-5.

13
folosesc internaţionaliştii cînd se referă la „substratul social al sistemului interstatal”. În 1939, într-
un articol antologic, apărut într-un moment de colaps al ordinii internaţionale, Schwarzenberger
încerca să traseze limitele între aceşti termeni10. Autorul îl citează pe Macmurray care spunea:
„Intenţia implicată de societate se află dincolo de conexiunea relaţiilor pe care le stabileşte. În
comunitate nu este aşa. Decurge de aici că societatea este un mijloc în vederea atingerii unui scop,
pe cînd comunitatea este un scop în sine. Privind din alt unghi, se poate spune că societatea poate
fi definită în termenii unui scop comun, comunitatea nu.”11 Mergînd pe urmele lui Max Weber,
Schwarzenberger consideră criteriul solidarităţii ca fiind „testul decisiv în clasificarea grupurilor
sociale”. Atunci cînd nu reuşeşte să atingă nivelul înalt de solidaritate care defineşte comunitatea
(sau, aş spune, cînd grupurile nu posedă bazele unei asemenea forţe centripete) grupul social
funcţionează ca o societate a cărei funcţie principală rămîne ajustarea intereselor divergente.
Pentru ca o comunitate să aibă şansa să apară şi să se menţină, entităţile din sistem trebuie
să manifeste constant, şi nu sporadic, loialitate comunitară (sau măcar, cum se spune în
terminologia federală, fidelitate federală). Loialitatea este un sine qua non al comunităţii. Pentru
efectivitatea unei societăţi este suficient ca entităţile să fie animate de bună-credinţă şi să o
manifeste în acţiunile lor.

1.4. Sistemul internaţional. Centralizarea politico-juridică. Sistemul politic internaţional

conceput ca sistem de state suverane îşi are originea în Pacea de la Westfalia şi s-a format ca un
sistem european sau, mai precis, ca un sistem occidental. Prin expansiunea colonială a
Occidentului, el evoluează ca sistem al „lumii cunoscute” sau „descoperite”, mai apoi ca sistem
global, şi devine relativ matur, i.e. stabil, odată cu încheierea procesului de decolonizare, proces
care a început imediat după cel de-al doilea Război Mondial şi s-a încheiat în ansamblu în anii ’70.
ONU este astăzi expresia sistemului politic internaţional universal, în sensul în care organizaţia
universală este garantul principiilor politice împărtăşite de toate statele lumii: acceptarea
universală a suveranităţii, a egalităţii juridice şi a DI.
Din secolul al XVII-lea coerenţa este asigurată de prezenţa subiectelor egale, adică a
subiectelor dotate cu o capacitate uniformă – egalitatea juridică - care, în plus, posedau şi o
egalitate de facto, în termeni de capacităţi. Sistemul politic descentralizat nu avea nevoie de un
sistem juridic care să susţină ordinea de facto. Diferendele politice se tranşau pe teatrul de război.
În relaţiile internaţionale în care erau implicate interesele fundamentele prevala dreptul puterii, în
chestiunile aflate la limita „interesului naţional” - dreptul reciprocităţii.
În ciuda relativei sale centralizări, astăzi sistemul internaţional poate fi caracterizat în
continuare ca un sistem anarhic. Meritul acestei sintagme este acela că pune în evidenţă contrastul
dintre sistemul internaţional şi sistemele de drept intern, care sînt sisteme ierarhice. Caracterul
anarhic este o consecinţă a acceptării universale a egalităţii suverane, norma juridică de bază a
sistemului, instituită ca atare încă din 1648. Egalitatea juridică înseamnă egalitate de tratament
pentru că, de facto, statele suverane rămîn profund inegale. După 1945, inegalitatea de facto s-a
accentuat prin includerea în sistem, prin admiterea în ONU, a unui grup numeros de micro-state.
Originar, în sistemul de la 1648, între marile puteri europene egalitatea de jure coincidea cu
egalitatea de facto. Atît sistemul politic internaţional cît şi sistemul său juridic au fost construite de

10
v. The Rule of Law and the Disintegration of the International Society, AJIL, 33/1939, pp. 56-77.
11
v. The Three Types of Law, AJIL, 53/1943, p. 90. Pentru un comentariu însoţit de traducerea românească, v.
Valentin Constantin, Doctrină şi jurisprudenţă internaţională, EUV, Timişoara, 2004, pp. 21-54.

14
aceste mari puteri. Această distincţie, între marile puteri (un grup restrîns de state, nu neaparat
aceleaşi, care deţine o poziţie centrală în sistem) şi puteri (grup care cuprinde toate celelalte state
suverane) este o distincţie de bază, atît în disciplina relaţiilor internaţionale cît şi în DI.
În esenţă, nivelul de centralizare juridică atins actualmente în sistem este: (a) condiţionat de
dubla calitate a statelor de producători12 şi destinatari ai normelor juridice internaţionale; (b)
guvernat de o nouă abordare a conceptului de suveranitate: suveranitatea divizibilă (anumite
prerogative suverane sînt exercitate în comun cu alte subiecte primare de DI) şi suveranitatea
relativă; (c) constituit sau instituit secvenţial (iar nu global), în sensul centralizării unor materii
internaţionale, cu alte cuvinte, numai o parte dintre principiile politice afirmate s-au putut
transforma în principii juridice şi doar în anumite domenii ale relaţiilor internaţionale.
Acest sistem, spre deosebire de sistemul european de după Pacea de la Westfalia, este un
sistem global, pentru că acoperă întreg teritoriul de uscat şi de apă al lumii.

1.5. Noţiunea de „constituţionalitate” în sistemul de DI. Este deja un loc comun al teoriei
constituţionale, dezvoltată din analiza sistemelor de drept intern, că noţiunea de norme
constituţionale nu este legată în mod exclusiv de categoria formală de acte juridice numite
„constituţii”.
Normele constituţionale se disting de celelalte categorii de norme din sistemul juridic prin
forţa lor juridică materială, iar această distincţie este una fundamentală. Normele constituţionale
impun tuturor normelor ierarhic inferioare un acord substanţial (material), adică o conformitate
substanţială. Absenţa acestui acord le invalidează juridic.
Această constituţionalitate materială a normelor este definită în funcţie de trei criterii: obiectul
normelor; natura juridică, autoritate.
În DI poate fi identificat, prima facie, un grup de norme care din punct de vedere material
fac parte, conform criteriilor de mai sus, din constituţia sistemului. În această categorie intră în
primul rînd:
(a) norma care declară şi fixează limitativ (enumeratio est limitatio) izvoarele DI: tratatul,
cutuma internaţională şi principiile generale (art. 38, a, b şi c din Statutul CIJ) şi sursele lui
subsidiare;
(b) norma care afirmă existenţa normelor imperative (inderogabile), o categorie denumită
jus cogens (art. 64 CV - 1969);
(c) normele care afirmă primatul Cartei ONU asupra tuturor celorlalte tratate, primat înscris
formal în art. 20 şi 103 din Cartă şi confirmat de practica subsecventă a statelor şi de jurisprudenţa
internaţională.
Există şi alte norme de tip constituţional care pun în lumină centralizările din sistem:
(a) instituirea principiilor de DI, un veritabil jus cogens al organizaţiei;
(b) instituirea unei competenţe exclusive a Consiliului de Securitate al ONU în calificarea
situaţiilor vizate de Capitolul VII din Cartă şi monopolul sancţiunilor internaţionale care i-a fost
conferit;
(c) acceptarea generală a existenţei unor norme opozabile erga omnes;
(d) instituirea, prin Convenţia de la Viena din 1969, a unei norme general acceptate, care
limitează reciprocitatea în materia dreptului umanitar (art. 60, 5);

12
Conform unei formule inspirate a lui Kelsen, în calitate de creatori de norme statele sînt „organe ale dreptului
internaţional”.

15
 (e) prezenţa unui mecanism centralizat de executare a hotărîrilor CIJ, prin Consiliul de
Securitate, conform art. 94 (2) din Cartă;
(f) controlul organizat al respectării drepturilor fundamentale inderogabile pe teritoriul
statelor, control internaţional exercitat în mod direct de organizaţie;
(g) jurisdicţia internaţională directă şi exclusivă asupra criminalilor internaţionali, prin
intermediul Tribunalelor Penale Internaţionale ad-hoc.
Este destul de evident că funcţiile pe care le exercită aceste norme prezintă cîteva analogii
structurale cu funcţiile pe care le exercită normele constituţionale statale.

1.6. Raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern. La diversele eşaloane ale
vieţii sociale este însă vizibilă şi ca atare incontestabilă prezenţa unei multitudini de sisteme
juridice care acompaniază diverse tipuri de ordine socială: un sistem juridic internaţional, un
sistem juridic regional supranaţional (Comunitatea Europeană), sisteme juridice statale, sisteme
juridice ecleziastice (canonice), un sistem juridic transnaţional al raporturilor comerciale (lex
mercatoria) sau sisteme juridice infra-statale (corporative). Există aşadar o pluralitate de sisteme
juridice de natură diferită, iar existenţa lor ridică două probleme legate de relaţiile dintre ele,
problema permeabilităţii sistemelor şi problema raporturilor de sistem. Un sistem este permeabil
dacă posedă norme secundare (de recunoaştere) care să asigure efectivitatea normelor din celelalte
sisteme. Dimpotrivă, este impermeabil în ipoteza în care nu recunoaşte efectivitatea unor norme
concurente din celelalte sisteme13. Teoriile şi practicile constituţionale dualiste acreditează, în
general, impermeabilitatea sistemului intern în raport cu cel internaţional, cele moniste susţin
permeabilitatea. Însă în practică se observă că, exceptînd accidentele istorice de izolare statală
auto-impusă (un fel de carantină politico-juridică), sistemele juridice sînt relativ permeabile, chiar
şi în absenţa unei norme de recunoaştere larg acceptată privind raporturile de sistem.
În celebrul său Aviz consultativ din 25 mai 1926, CPJI a tranşat în termeni extrem de
limpezi chestiunea raporturilor generale (de sistem) dintre DI şi legislaţia statală: „Din perspectiva
DI şi a Curţii care este organul său, legile naţionale sînt simple fapte, manifestări de voinţă ale
statelor, la fel ca şi hotărîrile judecătoreşti sau măsurile administrative”14.
Odată clarificată problema din perspectiva DI, chestiunea raporturilor dintre sisteme a
rămas un teren clasic al controverselor din perspectiva dreptului intern. Au fost avansate două
tipuri de construcţii doctrinale: teoria dualistă şi teoria monistă.

A. Teoria dualistă. Premisa dualistă primară este aceea că ordinea juridică internaţională
şi sistemele juridice statale sînt în mod necesar autonome deoarece: (a) normele fiecărui sistem au
condiţii specifice de validitate; (b) normele se aplică unor subiecte juridice diferite; (c) normele se
aplică unor situaţii diferite.
Un tratat internaţional, spre exemplu, se adresează cel mai adesea organelor statului şi, în
mod curent, nu conferă drepturi şi obligaţii celorlalte subiecte de drept intern. În absenţa unor
13
Am utilizat termenii „permeabil” şi „impermeabil” pentru a nu crea o confuzie cu alţi termeni care ar fi putut fi
utilizaţi („închis” şi „deschis”). Orice sistem juridic trebuie considerat ca închis sau complet în măsura în care orice
controversă poate fi soluţionată făcînd apel la normele juridice din sistem. El este deschis, sau permeabil, în sensul în
care, potrivit normelor sale proprii de transformare (modificare), poate încorpora norme din alte sisteme sau poate
întreţine alte raporturi relevate (de ex., raporturi de subordonare).
14
Singura excepţie o constituie un set de norme constituţionale care fac legătura cu sistemul dreptului internaţional:
normele care stabilesc competenţele organelor statului în materia tratatelor internaţionale.

16
mecanisme de receptare efectul normelor internaţionale pentru persoanele fizice şi juridice din
sistemul intern este unul virtual şi indirect. De regulă, normele constituţionale interne care se
referă la DI creează un ecran între acesta din urmă şi subiectele din ordinea juridică internă.
Consecinţa este absenţa oricărui conflict potenţial de norme între cele două sisteme, deoarece ele
se prezintă analizei ca sisteme închise sau complete, ceea ce exclude, de plano, conflictul de
norme. Însă din caracterul autonom al sistemelor de drept nu decurge în mod necesar teza că cele
două tipuri de ordini juridice nu pot comunica, sau că ele se situează pe un palier orizontal, de
egalitate absolută. Autonom nu înseamnă impenetrabil sau impermeabil. Dacă analizăm practica
unor state care formal (constituţional) sînt dualiste, observăm că dualismul rămîne mai mult o
poziţie de principiu decît o realitate juridică.

B. Teoriile moniste. Monismul are două variante, una radicală, care afirmă primatul
dreptului intern asupra DI şi care astăzi este o poziţie teoretică de nesusţinut, în primul rînd pentru
că nu mai are un suport efectiv în dreptul pozitiv, şi una care afirmă primatul DI asupra dreptului
intern şi care îşi are suportul în practica unor state reprezentative ale comunităţii internaţionale. Cel
mai proeminent reprezentant al teoriei monismului cu primatul DI rămîne Hans Kelsen. Normele
interne derivă din normele internaţionale care determină competenţele statelor, ca atare ele nu pot
avea un conţinut contrar acestora. Acesta este, în esenţă, argumentul. Nu ar trebui înţeles aici, aşa
cum se întîmplă uneori în analizele kelseniene mai vechi sau mai noi, că Hans Kelsen nu era
conştient de realitatea dualistă. Monismul lui Kelsen este „orientat politic” în măsura în care
eminentul jurist s-a implicat în construcţia păcii după cel de-al Doilea Război Mondial. O
perspectivă monistă servea ca un suport teoretic coerent pentru centralizările care trebuiau
instituite în sistemul juridic internaţional şi cărora monismul cu primatul DI încerca să le
construiască o bază teoretică de legitimitate.
Nu trebuie să ignorăm însă faptul că dualismul a dominat întreaga perioadă interbelică, iar
CPJI a fost puternic influenţată de doctrina dualistă. În prezent, chiar dacă raţiuni practice şi
morale impun monismul cu primatul DI, varietatea soluţiilor naţionale care se observă în practica
constituţională a statelor ilustrează faptul că supremaţia DI în raporturile sale cu dreptul intern este
incontestabilă pentru jurisdicţiile internaţionale, însă uneori rămîne pur nominală pentru
jurisdicţiile statale.
În stadiul actual al sistemului de DI, în ciuda faptului că monismul care afirmă primatul DI
a cîştigat destul teren în doctrină, el nu oferă un model descriptiv adecvat pentru raportul real
dintre sisteme. Este şi firesc, pentru că în variantă radicală el presupune totuşi un nivel de
centralizare pe care DI este încă foarte departe de a-l fi atins. Altfel spus, efectivitatea teoriilor
moniste este una relativ redusă15. Aceasta se datorează faptului că atîta timp cît comportamentul
statal, în limitele jurisdicţiei sale teritoriale, nu este reclamat ca un ilicit internaţional, cele două
sisteme se menţin într-un raport de irelevanţă. Legislaţia internă a unui stat este considerată
domeniul său rezervat de competenţă, atîta timp cît nu înfrînge norme şi principii opozabile erga
omnes. În plus, în absenţa unor reclamaţii internaţionale care să acuze ilicitul normelor interne
aflate în conflict cu normele internaţionale de acest tip, statelor le rămîne o considerabilă libertate
de mişcare.

15
Chiar şi în statele în care monismul este declarat constituţional (International Law is Law of the Land), de ex. în
Statele Unite, jurisprudenţa şi doctrina disting tratatele auto-executorii de cele care nu posedă acest caracter; v. analiza
minuţioasă a lui Carlos Manuel Vasquez, The Four Doctrines of Self-Executing Treaties, AJIL, 89/1995, pp. 695-723.

17
 Monismul şi dualismul pun în evidenţă nivelul de centralizare din sistemul internaţional.
Este limpede că absolut toate materiile centralizate din DI ilustrează efectivitatea teoriei moniste.
În acelaşi timp, dualismul nu este complet deligitimat, deoarece el reflectă nivelul descentralizat al
relaţiilor internaţionale şi al DI.

În concluzie, se poate afirma că:

a) autonomia relativă a sistemelor intern şi internaţional: normele interne contrare DI nu
pot fi invalidate în general în ordinea juridică internă şi rămîn inopozabile în ordinea
internaţională;
b) interacţiunea sistemelor: pe de o parte, DI a încorporat în cadrul izvoarelor sale formale
anumite norme din sistemele de drept statale, pe de altă parte există şi un număr relativ redus de
norme de DI cu aplicabilitate directă în sfera de competenţă statală, aşa-numitele norme
internaţionale self-executing.
Pentru că nu există o regulă de drept pozitiv a supraordonării sistemelor, de regulă
aplicabilitatea normelor internaţionale în dreptul intern presupune o procedură de receptare.
Efectul acestei operaţiuni speciale constă în transformarea caracterului internaţional al normelor în
caracter intern. Aşa cum observa Heinrich Triepel, prin receptare (chiar prin cea mai pură
receptare, care lasă nemodificat conţinutul normei internaţionale) DI se transformă în drept intern,
deoarece sursa validităţii sale (izvorul său) este una de drept intern (legea de ratificare) şi nu una
de DI.
Între DI şi dreptul intern pot exista trimiteri, în sensul că enunţul unei norme X dintr-un
sistem trimite la o normă sau la o definiţie Y din celălalt sistem. Aceste trimiteri sînt uneori
reciproce.
Din perspectiva DI, monismul şi dualismul sînt poziţii constituţionale care reflectă
concepţiile naţionale privind domeniul rezervat al statelor suverane şi atitudinea faţă de
fenomenele de centralizare juridică internaţională. Prin urmare distincţia dualism - monism,
departe de a fi depăşită, rămîne permanent un revelator al atitudinilor naţionale faţă de DI.

Sumar: 1.1. Introducere. 1.2. Conceptul de ordine internaţională. 1.3. Interdependenţa naţiunilor.
1.4. Sistemul internaţional. Centralizarea politico-juridică. 1.5. Noţiunea de „constituţionalitate” în
sistemul de drept internaţional. 1.6. Raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

Bibliografie modul:

Bibliografie obligatorie: Valentin Constantin, Drept internaţional, Editura Universul Juridic,

București, 2010, pp. 35-100; Diana Botău, Aplicarea dreptului internațional în subsistemul Curții
Europene a Drepturilor Omului. Cazul Kononov, Editura Hamangiu, București, 2013, pp. 1-30.

Bibliografie facultativă: Carr, E. H., The Twenty Years' Crisis, 1919-1939 , MacMillan, London,
1974, pp. 146, 157, 155-158; Kelsen H., General Theory of Law and State, Harvard University
Press, Cambridge Massachusetts, 1949, p. 113; Schwarzenberger, G., The Three Types of Law,
AJIL, 53/1943, p. 90 sau Valentin Constantin, Doctrină şi jurisprudenţă internaţională, EUV,

18
Timişoara, 2004, pp. 21-54; Vasquez, C. M., The Four Doctrines of Self-Executing Treaties, AJIL,
89/1995, pp. 695-723 sau Valentin Constantin, Doctrină şi jurisprudenţă internaţională, EUV,
Timişoara, 2004, pp. 301-371; Wright, M., Politica de putere, Arc, Chişinău, 1998, pp. 114-115;
Schwarzenberger, G., The Rule of Law and the Disintegration of the International Society, AJIL,
33/1939, pp. 56-77.

Întrebări (exemplificativ):

1. România poate dobândi calitatea de parte la un tratat internațional:

A. ca efect al semnării tratatului, de către reprezentanții statului înzestrați cu depline
puteri;
B. ca urmare a unei legi de ratificare, adoptată de Parlament;
C. ca urmare a unei declarații publice, neviciate, a Președintelui țării;
D. ca efect al participării reprezentanților statului la negocierea tratatului.

2. Modul de raportare a unui sistem juridic intern la sistemul internațional este

determinat:
A. prin norme interne, de rang constituțional;
B. prin normele dreptului internațional convențional;
C. prin normele dreptului internațional cutumiar;
D. printr-o decizie adoptată de state, în acest sens, în cadrul Organizației Națiunilor
Unite.

3. Potrivit Legii nr. 590/2003 referitoare la tratate, avizul Ministerului Afacerilor Externe
privind aplicarea tratatelor în dreptul intern al statului român este:
A. facultativ;
B. consultativ;
C. conform;
D. inexistent.

19
 MODULUL II

TEORIA GENERALĂ A IZVOARELOR DE DREPT INTERNAŢIONAL. CUTUMA

INTERNAŢIONALĂ ŞI PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT

Scopul şi obiectivele modulului

Modulul II prezintă teoria generală a izvoarelor de drept internaţional public şi analizează

cutuma şi principiile generale de drept. Sunt prezentate cele două elemente constitutive ale
cutumei (consuetudo şi opinio juris sive necessitatis) şi este abordată problema codificării
normelor cutumiare. Acest modul oferă şi elementele distincţiei dintre principiile generale de drept
şi principiile fundamentale ale dreptului internaţional şi prezintă posibilele transformări ale
principiilor generale. Modulul II urmăreşte să ofere studentului elementele de bază pentru
înţelegerea teoriei generale a izvoarelor de drept internaţional şi, în cadrul acestora, a specificului
cutumei internaţionale şi a principiilor generale de drept.

Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

În Modulul I am prezentat câteva instrumente esenţiale pentru înţelegerea sistemică a

dreptului internaţional public, pornind de la conceptele teoretice elaborate de H. Kelsen şi H.L.A.
Hart. Am analizat aspecte privind: noţiunea de ordine internaţională, antiteza societate-comunitate,
fenomenele de centralizare politico-juridică, noţiunea de “constituţionalitate” în sistemul dreptului
internaţional public, distincţia dintre dreptul internaţional public, dreptul internaţional privat şi
dreptul transnaţional, realitatea dreptului internaţional, raporturile dintre dreptul internaţional şi
dreptul intern, soluţiile constituţionale în materia raporturilor dintre sisteme. De asemenea, am
analizat aplicarea dreptului internaţional convenţional în sistemul juridic român şi controlul de
constituţionalitate a normelor internaţionale. Caracteristicile sistemice prezentate în Modulul I
permit înţelegerea adecvată a regimurilor juridice specifice dreptului internaţional public, pe care
le vom prezenta şi analiza în capitolele următoare.

Schema logică a modului

Secţiune
2.1. Teoria generală a
izvoarelor de drept internaţional
2.2. Cutuma internaţională
2.3. Principiile generale de drept
Conţinut
- distincţia între izvoare materiale şi izvoare formale;
- modurile de formare a normelor dreptului internaţional;
- distincţia dintre cutumă şi lege;
- criteriile normei cutumiare internaţionale;
- elementul material al cutumei (consuetudo);
- elementul psihologic al cutumei (opinio juris sive necessitatis);
- codificarea cutumei;
- identificarea principiilor generale de drept;
- aplicabilitatea principiilor generale de drept;
- principiile relevate de jurisprudenţa şi doctrina internaţională;

20
 - distincţia dintre principiile generale de drept şi principiile fundamentale ale
dreptului internaţional;
- transformări ale principiilor generale.

Conţinutul informaţional detaliat

2.1. Teoria generală a izvoarelor de DI. Doctrina izvoarelor de DI se bazează pe

presupoziţia că noţiunea de validitate, specifică dreptului, derivă din existenţa unor forme
obligatorii. Teoria izvoarelor de drept este, în mod obligatoriu, baza oricărei expuneri ştiinţifice a
dreptului şi stă la baza oricărei hotărîri judiciare concrete.
Noţiunea de izvor de drept desemnează un mod valid de formare a normelor în cadrul unui
sistem juridic. Există o distincţie clasică, atît pentru sistemele de drept intern cît şi pentru cel
internaţional, între izvoare materiale şi izvoare formale. Expunerile didactice se concentrează
asupra analizei izvoarelor formale deoarece se consideră că o eventuală analiză a izvoarelor
materiale ar avea o relevanţă limitată16. Izvorul material (cauza/motivul adoptării unei norme scrise
sau a formării unei norme spontane) al unei norme de DI poate fi obiect de analiză în cadrul
disciplinei relaţiilor internaţionale, al sociologiei juridice, sau a geopoliticii. Însă, în practica
jurisdicţională, judecătorul sau arbitrul internaţional nu poate să substituie interpretării juridice a
normei, interpretarea izvorului său material. Cu alte cuvinte, judecătorul internaţional se
dezinteresează de cauzele sau motivele care au condus la formarea unei norme (occasio legis), el
se limitează să constate că norma care îi fundamentează decizia a fost creată în acord cu exigenţele
formale ale unei norme de recunoaştere. O normă internaţională accede aşadar la statutul de normă
de drept pozitiv numai dacă îşi poate justifica formarea în conformitate cu exigenţele unui izvor
formal determinat, adică numai atunci cînd apariţia ei este în acord cu un mod de formare (law
making process) recunoscut în sistemul juridic printr-o normă specifică de recunoaştere. Modurile
de formare ale normelor DI sau, altfel spus, normele specifice de recunoaştere în DI, sînt
enumerate în art. 38 din Statutul CIJ: „(a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care
stabilesc reguli expres recunoscute de statele în litigiu; (b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei
practici generale, acceptate ca reprezentînd dreptul; (c) principiile generale de drept recunoscute de
naţiunile civilizate; (d) sub rezerva dispoziţiilor articolului 59, hotărîrile judecătoreşti şi doctrina
specialiştilor celor mai calificaţi ai diferitelor state, ca mijloace auxiliare pentru determinarea
regulilor de drept”.
Acest text este aproape identic cu textul art. 38 din Statutul Curţii Permanente. Dacă însă
statutul CPJI a fost conceput ca un tratat distinct de Pactul Societăţii Naţiunilor, Statutul CIJ face
parte din Carta ONU şi are un caracter obligatoriu pentru toate statele membre ale organizaţiei.
Opozabilitatea erga omnes a art. 38 din Statutul CIJ este o chestiune separată de acceptarea
jurisdicţiei obligatorii a Curţii de către statele membre ale organizaţiei.

2.2. Cutuma internaţională. Întreaga tradiţie occidentală este dominată de distincţia între
„două moduri tipice de producţie a dreptului: cutuma şi legea”17. Cutuma este modul spontan,

16
Aceasta este expresia unui pozitivism juridic pe cît de radical, pe atît de răspîndit.
17
v. Norberto Bobbio, Consuetudine e fatto normativo, în Contributi ad un dizionario giuridico, G. Giappichelli,
Torino, 1994, p. 17.

21
natural, informal de producţie juridică şi este, pînă la urmă, expresia forţei tradiţiei. În schimb
legea este elaborată, artificială şi formalizată, şi este expresia voinţei unei entităţi suverane
determinate. Cutuma este un mecanism de autoreglare socială, în contrast cu legea, care este un
mecanism de regularizare socială. Cutuma este solid ancorată în realitate, legea este
experimentală. Termenul cutumă este utilizat în două sensuri. Într-un prim sens, reprezintă faptul
creator de norme, iar în al doilea sens, norma creată, adică rezultatul faptului creator. Art. 38 al
Statutului CIJ fixează parametrii constitutivi ai cutumei printr-o uniune a două elemente: unul
material sau obiectiv şi care prezintă caracteristicile tradiţionale ale cutumei (consuetendo) şi unul
psihologic sau subiectiv (opinio juris sive necessitatis). Elementul subiectiv semnifică acceptarea
comportamentului ca fiind expresia unei norme sau ca fiind expresia necesităţii: „cutuma
internaţională, ca probă a unei practici generale acceptate ca fiind dreptul”.
CDI, pornind de la art. 38, a stabilit în anul 1949 criteriile normei cutumiare internaţionale:
(1) existenţa practicii concordante a unui număr de state, raportată la un tip de situaţie care intră în
domeniul relaţiilor internaţionale; (2) continuarea sau repetarea practicii o perioadă considerabilă
de timp; (3) reprezentarea pe care o au subiectele că practica este pretinsă de, sau este în acord cu,
DI; (4) acceptarea generală a practicii de către state.

Elementul material al cutumei (consuetudo). Criteriul generalităţii practicii ridică unele

probleme. În primul rînd, trebuie spus că practica luată în considerare trebuie să fie generală, nu
însă şi universală. Distincţia este extrem de importantă, pentru că există concepţii naţionale sau
regionale asupra DI în care se confundă generalitatea cu universalitatea. În al doilea rînd,
necesitatea unei practici generale este evidentă atunci cînd se pretinde formarea unei cutume
opozabile erga ommes. În ipoteza în care practica nu este suficient de generalizată sîntem în
prezenţa unei norme cutumiare speciale, i.e. a unei norme cutumiare regionale sau locale. Efectul
unei cutume speciale nu este acela de a invalida cutuma generală. Ea nu reprezintă altceva decît lex
specialis, care derogă de la cutuma generală.
Precedentele care intră în sfera lui consuetudo sînt în mod preponderent precedente active,
însă pot fi şi abstenţiuni repetate. În ceea ce priveşte forma lor, precedentele pot fi declaraţii care
emană de la reprezentanţii statului în relaţiile internaţionale, pot rezulta din acte jurisdicţionale, din
negocieri, din acte unilaterale ale statelor şi chiar din acte convenţionale. Ele mai pot rezulta şi din
practica organizaţiilor internaţionale guvernamentale însă aceste precedente au o relevanţă limitată
la formarea aşa-numitelor „cutume ale organizaţiei”.

Elementul psihologic (opinio juris sive necessitatis). Chiar dacă este disputată în doctrină,
prezenţa lui opinio juris ca element constitutiv al cutumei este pretinsă de DI pozitiv. Într-o
manieră nechivocă, Curtea a exprimat această exigenţă în Afacerea Platoul continental al Mării
Nordului: „Statele trebuie aşadar să aibă sentimentul de a se conforma la ceea ce echivalează cu o
obligaţie juridică. Nici frecvenţa, nici măcar caracterul obişnuit al actelor nu sînt suficiente. Există
numeroase acte internaţionale, de exemplu în domeniul protocolului, care sînt îndeplinite aproape
invariabil, dar care sînt motivate de simple consideraţii de curtoazie, de oportunitate sau de tradiţie
şi nu de sentimentul unei obligaţii juridice”.
Hans Kelsen spune că a proba obiectiv existenţa elementului psihologic este imposibil şi
„în consecinţă, existenţa acestui element, la fel ca şi calitatea morală a cutumei, concordanţa sa cu

22
dreptatea, depind în totalitate de arbitrariul organului competent să aplice regula considerată ca o
normă de drept cutumiar”18.

Codificarea cutumei. În esenţă, în DI a codifica înseamnă a declara conţinutul dreptului

cutumiar existent. Istoria DI relevă numeroase proiecte de codificare private, datorate savanţilor
sau societăţilor ştiinţifice. Istoric, majoritatea tentativelor de codificare au început în zona privată.
Există însă şi o operă de codificare publică, cea mai importantă, pentru că posedă o autoritate
juridică directă, iar această operă aparţine tratatelor de codificare şi jurisprudenţei. A codifica nu
înseamnă altceva decît a face norma cutumiară mai accesibilă şi a-i adăuga calităţile dreptului scris
(jus scriptum). Prin codificare norma cutumiară (opozabilă erga omnes) nu se transformă însă în
normă convenţională (opozabilă inter partes), prin simplul fapt că suportul textual ia forma unui
tratat internaţional. Ea stabileşte pentru părţile la tratat un anumit conţinut, care le este opozabil, şi
va putea constitui baza/temeiul juridic al unei sentinţe internaţionale, dar va rămîne inopozabilă
pentru terţi. Există însă şi autori care susţin că normele cutumiare devin, prin codificare, norme
juridice convenţionale19. O astfel de opinie nu pare însă să posede nici un fundament în dreptul
pozitiv. Nici pur teoretic nu s-ar putea susţine, de pildă, că un tratat de codificare care leagă, de
exemplu, 12 state-părţi poate transforma o cutumă care posedă calitatea internă (intrinsecă) a
generalităţii practicii. O transformare a normelor cutumiare operează doar în sistemele de drept
intern, unde cutumele devin prin codificare norme legislative. Efectul abrogator al actului
legislativ asupra cutumei decurge din caracterul general al legii.
În DI, cutuma (jus strictum) reprezintă un izvor formal de tip diferit în raport cu norma
convenţională (jus aequum) şi rămîne izvorul preeminent. Distincţia jus strictum/jus aequum a fost
propusă de Georg Schwarzenberger. Ea opune două tipuri ideale de sisteme juridice. Jus strictum
reprezintă un sistem în care drepturile sînt absolute, sau tind să fie absolute, şi ca atare pot fi
exercitate fără să se ţină cont de echitate20. Exerciţiul lor nu poate fi niciodată echivalat cu abuzul
de drept sau cu un exerciţiu nerezonabil al dreptului. Dreptul absolut al statului acreditant de a
acorda agrementul şefilor de misiuni, dreptul său absolut de a declara un diplomat persona non
grata, sau dreptul absolut al statului de a recunoaşte formal sau de a nu recunoaşte un alt subiect
primar de DI, sînt doar cîteva exemple de jus strictum în DI. În opoziţie se plasează jus aequum, un
sistem în care drepturile sînt interpretate în spiritul bunei-credinţe şi în mod echitabil. Exerciţiul
lor „legal” este condiţionat, în sensul că trebuie să fie un exerciţiu rezonabil. Materia dreptului
tratatelor ilustrează acest mod de interpretare a drepturilor şi obligaţiilor. Importanţa distincţiei jus
strictum/jus aequum constă în faptul că oferă atît un criteriu de interpretare a normelor, cît şi un
criteriu de indentificare a tipului de ordine juridică care este predominantă la un moment dat în
sistemul supus analizei.
O normă codificată va poseda întotdeauna în DI dubla calitate de normă convenţională şi
de normă cutumiară. Între două state care sînt părţi la tratatul de codificare al cutumei conţinutul
opozabil al normei juridice este conţinutul codificat, însă acest conţinut este inopozabil unui stat
terţ. Acesta poate contesta exactitatea codificării, poate să probeze un conţinut diferit al cutumei şi

18
v. Théorie du droit international coutumier, Revue internationale de la théorie du droit, vol. X/1939, p. 265.
19
Adrian Năstase, Cristian Jura, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, All Beck,
Bucureşti, 1999, p. 29.
20
G.Schwarzenberger, International Law and Order, Stevens & Sons, Londra, 1971., p. 117 et seq.

23
poate cere judecătorului internaţional să declare acest conţinut diferit al normei sau poate, pur şi
simplu, să dovedească opoziţia sa persistentă în procesul de formare al normei.

2.3. Principiile generale de drept. Problema care trebuia rezolvată în 1920 de redactorii
SCPJI era aceea de a transgresa „sărăcia normativă” a sistemului juridic din acel moment (numărul
relativ redus de norme primare) şi de a crea pentru viitor o tehnică general acceptată de dezvoltare
a dreptului. Rezolvarea a fost remarcabilă. Ei au declarat un al doilea izvor de drept de tip spontan:
„principiile generale ale dreptului recunoscute de naţiunile civilizate”.
În dreptul intern, principiul general reprezintă cel mai înalt nivel de abstractizare existent în
sistem. Procesul de identificare a principiilor se desfăşoară în plan vertical, gradul de generalitate
fiind corespondentul gradului de abstractizare. În DI, calificativul de general se plasează strict în
planul orizontal. Generalitatea decurge din prezenţa principiului în majoritatea (nu însă şi în
totalitatea) sistemelor de drept. Acest fapt, prezenţa de o manieră relativ identică a principiului, îi
legitimează construcţia, mai precis, conduce ipso facto la recunoaşterea sa de către arbitrul sau
judecătorul internaţional drept un principiu care, odată atestat de sistemele de drept pozitiv ale
„statelor civilizate”, trebuie să opereze şi în sistemul internaţional.
Dacă în dreptul intern principiul este considerat ca o normă de aplicabilitate generală şi
sensul de principiu general se confundă pînă la un punct cu cel de principiu fundamental (ceea ce
uneori se resimte ca un pleonasm), în DI generalitatea principiului nu presupune per se că ar trebui
să-i atribuim un caracter preeminent în raport cu alte norme internaţionale, care îşi au originea în
alte izvoare de drept. Este posibil ca un principiu general să conducă la o normă fundamentală şi în
DI, însă aceasta se întîmplă datorită caracterului normei (de exemplu în ipoteza în care principiul
general îndeplineşte funcţia unei norme generale de recunoaştere în cadrul sistemului juridic
internaţional, aşa cum este cazul principiului bunei-credinţe) şi nu datorită calităţii izvorului ei.
În dreptul intern aplicabilitatea directă a principiilor este relativ rară, de aceea pare corectă
calificarea lor ca fiind norme indirecte. Datorită gradului de generalitate pe care îl posedă, prin
recursul la principii se determină, pe calea interpretării, conţinutul altor norme. Caracterul general
şi abstract mai conferă principiilor şi calitatea de norme indefinite. Iar consecinţa este aceea că
principiile comportă o serie infinită (nelimitată) de aplicaţii concrete. De exemplu: principiul
contradictorialităţii, principiul echipolenţei, principiul proporţionalităţii.
Principiile relevate de jurisprudenţa şi doctrina internaţională. Trebuie precizat, Curţile
internaţionale utilizează expresii diverse care însă acoperă toate acelaşi concept, cel de „principii
generale”. Iată cîteva exemple: „opinie şi practică aproape universală”, „regulă binecunoscută”,
„regulă generală”, „un principiu de drept acceptat”, „un principiu general acceptat în jurisprudenţă
arbitrală ca şi în tribunalele interne” sau „un principiu esenţial”21. CIJ şi antecesoarea ei, CPJI au
apelat destul de rar la această tehnică de formare a DI. În mod particular CPJI a afirmat principiul
bunei-credinţe şi principiul derivat al interdicţiei abuzului de drept22. CIJ a afirmat principii
procedurale cum este principiul autorităţii de lucru judecat23. Însă cea mai substanţială contribuţie
în materia principiilor generale au avut-o fără îndoială în plan regional practica CEDO şi
jurisprudenţa CJCE.

21
v. V. D. Degan, Sources of International Law, Kluwer Law International, The Hague/London/Boston, 1997, p. 58.
22
v. Afacerea Fabrica din Chorzow, hotărîrea din 13 septembrie 1928, série A, nr. 17, p. 30 şi Afacerea Zonele libere,
ordonanţa din 6 decembrie 1930, série A, nr. 24, p. 167.
23
Afacerea Efectele hotărîrilor TAOIT, avizul consultativ din 13 iulie 1954, Rec. 1954, p. 61.

24
 Principiile generale de drept vs. principiile fundamentale ale DI. În jurisprudenţa celor două
Curţi de la Haga întîlnim sintagme cum sînt: „drepturi şi îndatoriri fundamentale ale statelor”,
„principii generale ale DI” sau, cel mai des, „principii fundamentale de DI”. Existenţa unor
asemenea principii este indiscutabilă însă ele nu sînt, tale quale, izvoare de DI. Spre deosebire de
principiile generale instituite prin art. 38, principiile de DI îşi au baza juridică în izvoarele de drept
convenţionale sau cutumiare. Prezenţa lor în DI este însă uneori un aspect al ierarhiei normelor, o
ierarhie care decurge atît din baza juridică (adică din izvorul de drept care le legitimează existenţa)
cît şi din importanţa lor în cadrul sistemului. De regulă, adjectivele „general” sau „fundamental”
pun în lumină fie caracterul lor constituţional (acela de norme de bază ale sistemului), fie
opozabilitatea erga omnes, fie caracterul lor de norme de jus cogens, fie, în fine, legitimitatea lor
indiscutabilă (în sensul că au fost ferm, constant şi universal acceptate). Exemplul clasic îl
reprezintă principiile de DI relevate de Carta ONU: dreptul statelor la autodeterminare; dreptul
statelor la suveranitate şi independenţă; dreptul statelor la egalitate juridică; dreptul statelor la
comunicaţii internaţionale; obligaţiile erga omnes în materia respectului drepturilor fundamentale.
Transformări ale principiilor generale. În măsura în care, o dată formulate de arbitrul
internaţional sau de judecătorul internaţional, principiile generale se consolidează în practica
subiectelor de drept şi dobîndesc eficacitate în raporturile internaţionale, ele se pot transforma, şi
de regulă o fac, în norme cutumiare. De pildă, regula cutumiară conform căreia un tribunal este
întotdeauna judecătorul propriei competenţe (Kompetenz-Kompetenz), abuzul de drept, obligaţia de
a indemniza în cazul naţionalizării, estoppel şi altele, par să fie rezultatul unor astfel de
transformări.
De asemenea principiile se pot transforma în reguli convenţionale. De exemplu, o parte
dintre principiile de interpretare ale dreptului au devenit mai întîi reguli cutumiare de interpretare,
iar mai apoi au fost inserate ca reguli de interpretare în CV din 1969 privind dreptul tratatelor.
Asemenea transformări s-au produs şi în dreptul comunitar. De exemplu, principiul subsidiarităţii
şi cel al proporţionalităţii, codificate în art. 5 (ex. art. 3 B) din Tratatul CE.

Sumar: 2.1. Teoria generală a izvoarelor de drept internaţional. 2.2. Cutuma internaţională. 2.3.
Principiile generale de drept.

Bibliografie modul:

Bibliografie obligatorie: Valentin Constantin, Drept internaţional, Editura Universul Juridic,

București, 2010, pp. 101-167; Diana Botău, Aplicarea dreptului internațional în susbsistemul
Convenției europene a drepturilor omului. Cazul Kononov, Editura Hamangiu, București, 2013,
pp. 31-240.

Bibliografie facultativă: Bobbio, N., Consuetudine e fatto normativo, în Contributi ad un

dizionario giuridico, G. Giappichelli, Torino, 1994, p. 17; Kelsen. H., Théorie du droit
international coutumier, Revue internationale de la théorie du droit, vol. X/1939, p. 265; Năstase,
A., Jura, C., Aurescu, B., Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, All Beck,
Bucureşti, 1999, p. 29; Schwarzenberger, G., International Law and Order, Stevens & Sons,

25
Londra, 1971, p. 117 et seq.;Afacerea Fabrica din Chorzow, hotărîrea din 13 septembrie 1928,
série A, nr. 17, p. 30; Afacerea Zonele libere, ordonanţa din 6 decembrie 1930, série A, nr. 24, p.
167; Afacerea Efectele hotărîrilor TAOIT, avizul consultativ din 13 iulie 1954, Rec. 1954, p. 61.

Întrebări (exemplificativ):

1. Clauza si omnes:
A. garantează respectarea normelor din tratatul în care este inserată, în orice împrejurare;
B. stabilește o cale judiciară prin care se tranșează diferendele născute din interpretarea
sau aplicarea tratatului în care este inserată;
C. fixează condițiile în care alte subiecte de drept pot participa succesiv la tratatul în care
este inserată;
D. stipulează faptul că renunțarea unui singur stat-parte la un tratat multilateral atrage în
mod automat eliberarea tuturor celorlalte părți de obligațiile asumate.

2. Printre izvoarele dreptului internațional se numără:

A. convențiile internaționale;
B. cutuma internațională;
C. deciziile Curții Constituționale a fiecărui stat;
D. principiile generale de drept internațional.

3. Potrivit Convenției de la Viena din 1969, la încheierea unui tratat, deplinele puteri:
A. se prezumă întotdeauna;
B. se prezumă în cazul anumitor categorii de persoane și pentru anumite tratate;
C. nu se prezumă niciodată;
D. trebuie dovedite în instanță.

26
 MODULUL III
TRATATUL INTERNAŢIONAL

Scopul şi obiectivele modulului

Tratatul internaţional este un izvor al dreptului internaţional, alături de cutumă şi de

principiile de drept. Modulul III prezintă cele două dimeniuni ale tratatului internaţional: act
juridic şi normă juridică. Este inventariată terminologia utilizată pentru actele convenţionale şi este
prezentată opera de codificare a dreptului tratatelor. Acest capitol analizează, de asemenea, etapele
formării tratatelor, publicitatea tratatelor şi sistemul de rezerve al acestora, validitatea materială a
tratatelor şi viciile lor de consimţământ, ratificarea, executarea şi efectele tratatelor, modificarea şi
extincţia tratatelor. Este abordată problema normelor concurente şi cea a ierarhiei izvoarelor de
drept şi a normelor în sistemul constituţional. Modulul III urmăreşte să ofere studentului
elementele de bază pentru înţelegerea regimului juridic al tratatului internaţional, principalul izvor
al dreptului internaţional public.

Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

Modulul II a prezentat teoria generală a izvoarelor de drept internaţional public şi, dintre
izvoarele consacrate de art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, a analizat cutuma şi
principiile generale de drept. Au fost prezentate cele două elemente constitutive ale cutumei
(consuetudo şi opinio juris sive necessitatis) şi unele aspecte privind codificarea normelor
cutumiare. De asemenea, s-au indicat elementele distincţiei dintre principiile generale de drept şi
principiile fundamentale ale dreptului internaţional şi au fost prezentate posibilele transformări ale
principiilor generale. Modulul III întregeşte tabloul izvoarelor de drept internaţional public,
prezentând elemente de bază ale regimului juridic specific tratatului internaţional.

Schema logică a modului

Secţiune
3.1. Tratatul internaţional: act
juridic şi normă internaţională
3.2. Codificarea dreptului tratatelor.
Convenţiile de la Viena
3.3. Formarea tratatelor
3.4. Publicitatea tratatelor
Conţinut
- fundamentul obligaţiilor izvorâte din tratat;
- consecinţele practice ale distincţiei între act şi normă;
- terminologia utilizată pentru actele convenţionale;
- convenţiile speciale de codificare a dreptului tratatelor;
- aplicabilitatea ratione personae şi ratione materiae a Convenţiei din
1969 privind dreptul tratatelor;
- schimbul şi examinarea deplinelor puteri;
- negocierea;
- adoptarea şi autentificarea textului;
- ratificarea;
-i ntrarea în vigoare a tratatului;
- sedes materiae;
- semnificaţia juridică a publicităţii tratatelor;
- rezerva şi declaraţia interpretativă;

27

3.5. Sistemul de rezerve al tratatelor
3.6. Validitatea tratatelor
3.7. Viciile de consimţământ
3.8. Validitatea materială a tratatelor
3.9. Executarea tratatelor
3.10. Ratificarea tratatelor
3.11. Efectele tratatelor
3.12. Modificarea, suspendarea
tratatelor
3.13. Raporturile dintre tratate şi alte
Izvoare de drept
- beneficii şi dezavantaje ale instituţiei rezervei;
- restricţii în utilizarea rezervei;
- procedura formulării rezervelor;
- categorii de rezerve;
- distincţia dintre capacitatea şi competenţa de a încheia un tratat;
- reglementări ale Convenţiei din 1969;
- eroarea;
- dolul;
- coruperea reprezentantului unui stat;
- constrângerea exercitată asupra reprezenatnţilor statali;
- constrângerea exercitată asupra unui stat;
- conceptul de jus cogens;
- nulităţile care decurg din lipsa de validitate formală sau materială a
tratatelor;
- garanţiile de executare
- rolul şi importanţa ratificării;
- calificarea şi caracterizarea ratificării;
- „acorduri” lipsite de exigenţa ratificării;
- efectele tratatului în raporturile dintre părţi;
- efectele tratatului faţă de terţi;
- efectele tratatelor aflate în conflict;
- condiţii ale modificării, suspendării şi extincţiei tratatelor;
şi - cauzele
extinc ia de suspendare sau de extincţie a tratatelor;
- problema normelor concurente;
- elemente din jurisprudenşa Curţii Internaţionale de Justiţie cu privire la
problema normelor concurente;
- ierarhia izvoarelor şi ierarhia normelor în sisitemul internaţional.

Conţinutul informaţional detaliat

3.1. Tratatul internaţional: act juridic şi normă internaţională. Alături de modurile de

formare necesare şi spontane există modul de formare voluntar al normelor internaţionale, prin
declaraţiile de voinţă a două sau mai multe subiecte primare sau derivate (state sau organizaţii
internaţionale) care decid să creeze, să modifice sau să desfiinţeze norme juridice internaţionale.
Declaraţiile nu sînt unilaterale, ci sînt reciproce şi au conţinut identic, ceea ce permite „întîlnirea”
sau „concordanţa” lor. Aşa cum preciza Sir Gerald Fitzmaurice în Raportul său din 1956 la IDI:
„Fundamentul obligaţiilor izvorîte din tratat este consinţămîntul, cuplat cu pirincipiul fundamental
de drept conform căruia consimţămîntul dă naştere la obligaţie”24. Fundamentul se regăseşte aşadar
în celebra regulă de drept cutumiar pacta sunt servanda.
Tratatul, ca mod voluntar prin care subiectele de drept se obligă juridic, prezintă un dublu
aspect: este act juridic şi este normă juridică. Actul şi norma sînt pînă la urmă indisociabile, însă
distincţia între ele prezintă consecinţele practice, mai ales atunci cînd acceptăm posibilitatea ca
norma, în anumite circumstanţe, să se detaşeze de act. De exemplu, atunci cînd în faţa unui
judecător intern o parte în proces se prevalează de dispoziţiile unui tratat, iar tratatul este aplicabil

24
v. Mark E. Villiger, Customary International Law and Treaties, Kluwer Law International, The
Hague/London/Boston, 1997, p. 130.

28
în dreptul intern, judecătorul intern nu este competent să analizeze calităţile formale ale tratatului
(atunci cînd partea adversă ar invoca vicii ale tratatului, sau cauze de extincţie) ci doar
aplicabilitatea normelor invocate. Cu alte cuvinte, judecătorul intern nu poate declara
inaplicabilitatea actului numit „tratat”, ci doar inaplicabilitatea normei al cărei suport este actul.
Terminologia utilizată pentru actele convenţionale. În afara numelui generic „tratat”,
acordurile scrise se prezintă sub diverse alte denominaţiuni: Convenţie, Act general, Acord,
Declaraţie, Protocol, Schimb de note, Modus vivendi, Memorandum, Pact, Cartă sau Statut.
Numele sub care se prezintă nu schimbă natura juridică a tratatului; el poate pune în lumină unul
sau mai multe aspecte particulare ale conţinutului său.
Numele de „Tratat” pune în lumină caracterul politic al actului. „Convenţie” este utilizat
pentru acte care reglementează zone de interes comun situate în afara politicului. Atunci cînd
acordul vrea să pună în lumină principii politice sau de DI el se poate numi „Declaraţie”, un nume
acceptat ca fiind solemn. Termenul „Act final” indică faptul că tratatul este rezultatul unui congres
sau al unei conferinţe internaţionale. „Modus vivendi” indică natura provizorie a acordului iar
termeni cum sînt „Pact”, „Cartă” sau „Statut”, indică tratate care sînt acte constitutive ale unor OI.
În mod expres, CV - 1969 consacră la art. 2,1,a, neutralitatea terminologică, adică
irelevanţa juridică a numelui sub care se prezintă actul juridic.

3.2. Codificarea dreptului tratatelor. Convenţiile de la Viena. Lucrările de codificare

oficială, desfăşurate sub auspiciile Naţiunilor Unite, au început după 1950 şi s-au finalizat prin
încheierea a trei tratate: Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor din 29 mai 1969,
Convenţia de la Viena asupra succesiunii statelor în materia tratatelor din 23 august 1978 şi
Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor încheiate între state şi OI sau între două sau
mai multe OI din 1986. Participarea la aceste tratate este însă diferită. CV – 1969 are peste 80 de
state-părţi şi a intrat în vigoare în 1980. CV – 1986, nu a intrat încă în vigoare, a fost semnată de 9
OI şi doar 24 de state au devenit state-părţi. În fine, CV – 1978 are o participare extrem de redusă.
Nici această convenţie nu este încă în vigoare şi poate fi comod plasată printre eşecurile procesului
de codificare.
Convenţia din 1969 reprezintă dreptul general în materia tratatelor, celelalte două convenţii
fiind convenţii speciale. În principiu, Convenţia din 1969 declară dreptul cutumiar existent şi are o
aplicabilitate restrînsă, ratione personae, la tratatele încheiate de state. Conform art. 3, Convenţia
nu se aplică acordurilor între state şi alte subiecte de DI sau între aceste alte subiecte. De
asemenea, ratione materiae, ea reţine în cîmpul său de aplicare numai tratatele internaţionale
încheiate în formă scrisă. În consecinţă celelalte tratate şi acorduri rămîn guvernate în continuare
de dreptul cutumiar. În plus, anumite materii „sensibile” ale dreptului tratatelor au fost lăsate în
afara Convenţiei: răspunderea internaţională în cazul violării tratatelor, efectul războiului asupra
tratatelor sau raportul dintre tratat şi cutumă. Aceste materii rămîn să fie guvernate în continuare
de dreptul cutumiar şi de principiile generale de drept.

3.3. Formarea tratatelor. Încheierea unui tratat presupune parcurgerea unor proceduri
internaţionale.
1) O primă fază se consumă prin schimbul şi examinarea deplinelor puteri. Termenul
„depline puteri” indică un act care emană de la autorităţile statale care deţin competenţa de a
conduce relaţiile internaţionale.

29
 2) Negocierea constă în esenţă în schimbul de propuneri şi contra-propuneri pentru
stabilirea textului de bază, la care se adaugă eventual, ulterior, diverse amendamente.
3) Adoptarea şi autentificarea textului. Textul prezintă o structură în general invariabilă. Se
deschide cu un preambul, în care se enumeră părţile contractante şi se expun motivele tratatului.
Urmează dispozitivul, considerat „corpul tratatului”, care cuprinde într-o succesiune de articole
(grupate eventual în „titluri”, „părţi”, „capitole” sau „secţiuni”) ansamblul normelor primare care
leagă juridic părţile la tratat. Textul este închis de clauzele finale, un corp de norme secundare care
circumscriu „actul juridic”: procedurile de revizuire, modalităţile de intrare în vigoare, durata
tratatului, etc.
Dispozitivul tratatului poate fi însoţit de anexe. Anexele cuprind de regulă detalii tehnice
sau materii complementare. Din punct de vedere juridic, în lipsa unei stipulaţii contrare, anexele au
aceeaşi valoare ca şi dispoziţiile din corpul tratatelor. Faza de elaborare se încheie cu adoptarea
textului, iar expresia formală a adoptării tratatului este autentificarea lui. Autentificarea textului
are valoarea juridică a unei declaraţii unilaterale care confirmă că textul reprezintă intenţiile
negociatorilor şi este definitiv (ne varietur). Tratatele se autentifică prin semnare. La art. 10
Convenţia de la Viena prevede alte două modalităţi de autentificare: parafarea (se subscriu
iniţialele negociatorilor) şi semnarea ad referendum, adică semnarea cu titlu provizoriu, sub
condiţia confirmării de autorităţile naţionale competente.
4) Confirmarea voinţei statului de a se considera „legat” prin tratat se exprimă, de regulă,
printr-un act solemn numit ratificare (v. infra).
Intrarea în vigoare a tratatului, adică momentul din care îşi produce efectele obligatorii în
raporturile reciproce reglementate de părţi este stabilită prin clauzele finale.
3.4 Publicitatea tratatelor. Publicitatea tratatelor este o chestiune relativ nouă în DIP şi reprezintă
un aspect relativ marginal al centralizării juridice. Exigenţa publicităţii implică dezavuarea
tratatelor secrete. În Pactul SN a fost introdusă norma de la art. 18 care prevedea un sistem special
de publicitate a tratatelor prin înregistrarea la secretariatul Societăţii. O normă asemănătoare a fost
introdusă în art. 102 din Carta ONU. Neînregistrarea tratatelor nu ridică însă probleme de
validitate ci doar probleme de opozabilitate, în sensul că un tratat neînregistrat nu este opozabil
organelor ONU.

3.4. Sistemul de rezerve al tratatelor. Rezerva este definită în mod curent ca fiind
declaraţia unui stat, produsă fie la semnarea unui tratat, fie în cadrul procedurilor ulterioare de
angajament, declaraţie prin care el înţelege să excludă, în ce-l priveşte, anumite dispoziţii ale
tratatului, sau să nu accepte anumite obligaţii care ar inteveni ca o consecinţă a tratatului. Mai
există un tip de act juridic internaţional, pe care doctrina îl asimilează rezervei, aşa-numita
declaraţie interpretativă. Ea precizează sensul pe care statul angajat înţelege să-l confere unor
dispoziţii particulare din tratat. Asimilarea declaraţiei interpretative cu rezerva la tratat se produce
atunci cînd declaraţia are ca obiect restrîngerea obligaţiilor asumate sau a obligaţiilor în curs şi
produce, pe cale de consecinţă, efecte similare efectelor rezervei.
Instituţia rezervei facilitează extensia spaţială a cîmpului de aplicare a normelor tratatului,
pentru că permite participarea unui număr cît mai mare de state la tratat, chiar şi celor care şi-ar
putea considera „interesele naţionale” puse în discuţie de anumite reglementări particulare din
cuprinsul tratatului. Este singura „calitate” a instituţiei rezervei deoarece, aşa cum s-a subliniat,
incovenientele strict juridice sînt pînă la urmă cu mult mai redutabile decît beneficiile politico-

30
juridice. Din cîmpul de aplicare al instituţiei sînt excluse practic numai două situaţii: (a) rezerva
interzisă de tratat, în mod generic, atunci cînd tratatul declară rezervele inadmisibile în general,
sau, în mod particular, atunci cînd se declară că la anumite dispoziţii ale tratatului nu pot fi
formulate rezerve; (b) rezerva care este incompatibilă cu scopul şi obiectul tratatului.
În principiu (dacă nu sîntem în situaţia unei rezerve expres autorizate de tratat), rezerva
trebuie acceptată de celelalte state contractante. Obiecţiunea la rezervă, atunci cînd în textul ei
efectul se stipulează expres, împiedică intrarea în vigoare a tratatului între statul care a formulat
rezerva şi cel care a formulat obiecţiunea la rezervă. Obiecţiunea la rezervă trebuie formulată în
termen de douăsprezece luni de la data la care a fost primită notificarea rezervei. Statul notificat
trebuie să-şi exprime, în mod clar, intenţia de a bloca intrarea în vigoare a tratatului cu statul autor
al rezervei. Retragerea rezervelor şi a obiecţiunilor la rezervă se poate face oricînd. Efectele
juridice ale retragerilor se produc însă numai de la notificarea lor către cealaltă parte, mai precis,
din momentul în care această parte a primit notificarea. Aceeaşi procedură a notificării este
indicată şi pentru retragerea obiecţiunii la rezervă. Conform art. 23 CV, rezerva, acceptarea şi
obiecţiunea se formulează în scris şi se comunică tuturor părţilor la tratat. În situaţia în care
tratatele creează un regim juridic obiectiv, aşa cum este, de pildă, regimul instituit prin CEDO,
obiecţiunile la rezerve sînt lipsite de eficacitate. Pentru că statele părţi la Convenţie nu pot, cu titlu
de reciprocitate, să modifice faţă de cetăţenii statului care a formulat o rezervă nivelul de protecţie
a drepturilor garantate de tratat.
În practica dreptului tratatelor întîlnim două categorii de rezerve: rezervele libere şi
rezervele negociate. Sistemul rezervelor libere (cele care sînt posibile asupra oricărui paragraf din
textul tratatului) disimulează întotdeauna o pluralitate de tratate bilaterale (care pot fi foarte diferite
ratione materiae) într-un singur tratat. În categoria rezervelor negociate, se utilizează două forme:
rezervele limitate şi un sistem destul de ingenios, indirect, sistemul nucleului obligatoriu. Sistemul
rezervelor limitate, în măsura în care limitează aprioric numărul de angajamente bilaterale care sînt
disimulate în tratatelele multilaterale, reprezintă indiscutabil un progres faţă de sistemul rezervelor
libere. Sistemul nucleului obligatoriu, utilizat la convenţiile declarative de principii politice ale
Consiliului Europei cum sînt Carta socială europeană sau Carta autonomiei locale, impune două
condiţii de angajament. O primă condiţie este acceptarea unui număr minim general de paragrafe
din numărul total şi o a doua condiţie este ca acest minim general să includă un minim special, ales
dintre paragrafele considerate de către autorii convenţiilor ca expresii ale unor norme sau principii
fundamentale. Acest sistem, pe lîngă că menţine intactă „flexibilitatea” convenţiilor, asigurînd
realizarea scopului general, înlătură unul dintre inconvenientele majore a sistemului de rezerve
libere, admisibilitatea stipulării unor rezerve la ratificarea tratatului.

3.5. Validitatea tratatelor. Problema validităţii tratatelor poate fi evocată din mai multe
prespective: a capacităţii subiectelor de drept, a formei, a consimţămîntului şi a obiectului. Am
văzut că singura exigenţă formală în DIP este publicitatea, şi că absenţa ei nu afectează totuşi
validitatea tratatelor.
Capacitatea de a încheia un tratat nu trebuie confundată cu competenţa de a încheia
tratatul. Prima se referă la subiectele de drept, secunda la organele subiectelor care posedă
capacitatea. În ce priveşte capacitatea, CV - 1969 o recunoaşte „tuturor statelor” (art. 6), prin
urmare doar statelor, iar CV - 1986 subordonează capacitatea OI dispoziţiilor prevăzute în statute.
Capacitatea se extinde şi la subiecte primare care o deţin conform dreptului cutumiar, de exemplu

31
Sfîntul Scaun. În plus, practica internaţională a atestat şi capacitatea mişcărilor de eliberare
naţională de a încheia tratate. Este adevărat că ea a fost limitată la trei categorii de acte: acordurile
de independenţă, tratatele privind conducerea ostilităţilor armate şi anumite acte constitutive ale
unor organizaţii internaţionale.
CV – 1969 reglementează şi ipoteza actelor ultra vires ale plenipotenţiarilor. În această
chestiune tratatul consacră principiul conservării situaţiilor aparente. Numai o notificare prealabilă
exprimării consimţămîntului prin care statul denunţă depăşirea competenţelor de către
reprezentanţii săi poate produce efectele invalidării tratatului (art. 47).

3.6. Viciile de consimţămînt. CV – 1969 a urmat linia de inspiraţie din dreptul privat, a
codificat o serie de vicii de consimţămînt şi a consacrat tehnici juridice care sînt greu de acomodat
în sistemul DI.
1) Eroarea. Regula codificată de art. 48.1 este cea a erorii esenţiale, adică a erorii asupra
unui element care a costituit baza consimţămîntului exprimat. CV - 1969 a admis numai eroarea
de fapt şi a subordonat admisibilitatea erorii de fapt unor condiţii speciale: (a) eroarea să nu fie
imputabilă comportamentului statului care o invocă (estoppel) şi (b) să nu existe circumstanţe care
ar fi trebuit să avertizeze subiectul de drept în legătură cu posibilitatea unei erori (art. 48.2)
2) Dolul. Voinţa de a-l plasa pe celălalt în eroare, asociată cu o conduită frauduloasă, nu are
precedente în DI. Conform principiului divizibilităţii tratatelor, intervenţia dolului lasă părţii
lezate posibilitatea de a opta între nulitatea parţială şi cea completă. Fiind însă şi un ilicit
internaţional, dacă o parte la tratat ar invoca dolul doar ca simplu fapt internaţional ilicit (nu şi ca
viciu de consimţămînt), aceasta ar implica, ca o consecinţă juridică, nulitatea integrală a tratatului.
3) Coruperea reprezentatului unui stat. Unii autori au manifestat rezerve în legătură cu
tratarea acestei ipoteze de invalidare ca un caz distinct de viciu de consimţămînt. Conform acestei
opinii, ipoteza dolului acoperă şi situaţia coruperii reprezentanţilor statali. De altfel, regimul juridic
al corupţiei este identic cu cel al dolului, în sensul că stabilirea corupţiei produce efecte identice cu
stabilirea dolului25. Nu există o practică internaţională nici în legătură cu acest aspect.
4) Constrîngerea exercitată asupra reprezentanţilor statali. Relaţiile internaţionale
furnizează exemple de constrîngere. În situaţia în care după semnarea actului de către
reprezentantul constrîns, tratatul este ratificat de către organul constituţional competent, viciul
iniţial trebuie considerat ca fiind înlăturat.
5) Constrîngerea exercitată asupra unui stat. Ca regulă generală, conform DI cutumiar,
constrîngerea exercitată împotriva unui stat nu conduce, ipso facto, la nulitatea tratatelor. Dacă s-ar
admite ipoteza contrară s-ar pune în discuţie toate tratatele de pace, ceea ce ar fi inadmisibil.
Numai constrîngerea ilicită antrenează nulitatea. Art. 52 din CV – 1969 reduce ilicitul la două
situaţii: a) utilizarea forţei ca mijloc de constrîngere şi b) utilizarea ameninţării cu forţa.

3.7. Validitatea materială a tratatelor. Validitatea materială a tratatelor este pusă în

discuţie de art. 53 CV - 1969. Este vorba de ipoteza conflictului între normele tratatelor şi normele
inderogabile ale DI (jus cogens). Conceptul de jus cogens a fost, de fapt, marea inovaţie a CV -
1969. Atît cei care au admis conceptul, cît şi cei care l-au repudiat, au acuzat în special imprecizia
lui, imprecizie care pune în discuţie justiţiabilitatea sa într-un caz concret. Răspunsul CDI apare în

25
În acest sens, v. Marian C. Molea, Viciile de consimţămînt în dreptul internaţional public, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1973, pp. 73-4.

32
comentariul asupra proiectului de articol: „soluţia optimă constă în a stipula în termeni generali că
un tratat este nul în ipoteza în care el este incompatibil cu o regulă de jus cogens, aşteptînd ca
practica statelor şi jurisprudenţa tribunalelor internaţionale să pună la punct întinderea acestei
reguli.”26
În doctrină s-a subliniat că, rămînînd o categorie deschisă, jus cogens este apt să se
configureze sau să se reconfigureze în funcţie de transformările care apar în societatea
internaţională. Afirmarea juridică a categoriei normelor inderogabile era necesară şi este suficientă
în sine. Este de altfel în deplin acord cu gradul de centralizare atins în prezent de sistemul DI şi
lasă deschis drumul centralizărilor care vor urma.
Nulităţile care decurg din lipsa de validitate formală sau materială a tratatelor, nu pot fi
comod clasificate în absolute şi relative, aşa cum se întîmplă în sistemele de drept intern27.
Clasificarea nulităţilor în DI ar trebui să ia în considerare în mod strict principiul divizibilităţii
tratatelor. În consecinţă, statul îndreptăţit să invoce nulitatea poate în principiu să opteze pentru
anularea totală sau pentru anularea parţială a tratatului. Doar în cazurile în care lipsa validităţii este
antrenată de cauze foarte grave (constrîngerea asupra statului sau a reprezentantului său, sau
violarea unei norme de jus cogens) se impune soluţia extremă a nulităţii integrale a tratatului.
Consecinţele nulităţii diferă şi ele în funcţie de sursa lor. În caz de eroare sau atunci cînd se
violează normele constituţionale (normele ultime de recunoaştere ale validităţii în dreptul intern)
care condiţionează validitatea consimţămîntului, actele de executare a tratatului îndeplinite cu bună
credinţă rămîn licite şi se conservă. În celelalte cazuri părţile trebuie repuse în situaţia anterioară
(status quo ante).

3.8. Executarea tratatelor. Aspectul pe care doresc să-l subliniez este cel al garanţiilor de
executare. Instituirea garanţiilor este un aspect important al eficacităţii DI, aşa cum este şi în
sistemele de drept intern. Exemple de garanţii sunt: gajul; garanţia promisă de una sau mai multe
puteri; controlul reciproc al îndeplinirii angajamentelor; instituirea unei comisii internaţionale de
control.

3.9. Ratificarea tratatelor. Deşi CV - 1969 enumeră ratificarea printre modurile de

expresie a consimţămîntului de a fi legat printr-un tratat alături de semnătură, schimbul
instrumentelor, acceptare, aderare sau aprobare, într-o enumerare care nu este limitativă, în
practica statelor ratificarea are un rol deosebit de important. Aceasta deoarece majoritatea
constituţiilor statale reglementează ratificarea ca pe o condiţie sine qua non pentru ca statul să se
considere legat printr-un tratat. Ca act unilateral de drept intern, ratificarea este discreţionară şi
neuniformă. Trebuie subliniat că în DI general nu există o prezumţie în favoarea ratificării.
Emiterea sau refuzul ratificării nu sînt condiţionate de o anumită durată de timp. Se instalează
astfel o anumită incertitudine în legătură cu efectivitatea tratatelor adoptate.
Pentru statele care devin părţi la tratat în mod succesiv efectele juridice ale ratificării sînt
produse de actele lor de acceptare, accesiune sau aprobare. Aceşti termeni diferiţi acoperă o
singură realitate juridică.

26
Annuaire CDI, 1966, II, p. 270.
27
Autorii români, ca şi cei francezi, au adoptat acest tip de clasificare pe considerentul similitudinii unor efecte. În DIP
nu există însă ordinea publică, a cărei violare să antreneze, de plano, o sancţiune de tipul nulităţii absolute.

33
 O întreagă categorie de tratate, care sînt numite generic „acorduri”, se încheie valabil în
absenţa ratificării. Datorită obiectului lor (în general au un caracter tehnic) şi/sau a urgenţei intrării
în vigoare ele nu suportă durata indefinită sau incertitudinea procedurii ratificării. Acest tip de
acorduri, numit acorduri în formă simplificată, se pot încheia şi prin schimburi de scrisori sau de
note diplomatice. Valoarea lor juridică nu este inferioară tratatelor ratificate.

3.10. Efectele tratatelor. Problematica efectelor tratatelor cuprinde trei aspecte: (a) efectele
tratatului în raporturile dintre părţi; (b) efectele faţă de terţi şi (c) efectele tratatelor aflate în
conflict.
(a) Atunci cînd menţionează că „tratatul leagă părţile şi ele trebuie să îl execute”, art. 26
CV - 1969 consacră principiul relativităţii tratatelor. Conform dreptului cutumiar relevat de
jurisprudenţa CIJ, drepturile şi îndatoririle care rezultă din tratat trebuie exercitate „în mod
rezonabil şi cu bună-credinţă” (jus aequum). Executarea cu bună-credinţă este reamintită de art. 26
şi 27 CV - 1969, care, în acest context, subliniază inefectivitatea normelor de drept intern ca bază
juridică care ar exonera părţile în caz de neexecutare: „... o parte nu poate invoca dispoziţiile
dreptului său intern ca justificînd neexecutarea unui tratat”. În ce priveşte aplicarea în spaţiu,
tratatele se aplică de regulă întregului teritoriu statal. Regula generală în materia aplicării tratatelor
în timp este regula neretroactivităţii. În consecinţă, este inacceptabilă teza conform căreia
ratificarea unui tratat atrage, ipso facto, aplicarea lui retroactivă pînă la momentul semnării lui28.
Există însă şi o retroactivitate aparentă a tratatelor de arbitraj şi a clauzei facultative de jurisdicţie
prevăzută de art. 36 din Statutul CIJ. Acceptarea unui anumit mod de soluţionare a diferendelor,
arbitral sau jurisdicţional, implică extinderea competenţei jurisdicţiilor alese şi asupra diferendelor
născute înainte de încheierea tratatului arbitral sau înainte de stipularea (acceptarea) clauzei
facultative.
(b) Dincolo de principiul general al relativităţii tratatelor, este posibil totuşi ca un tratat să
stipuleze obligaţii sau drepturi pentru state terţe. În ipoteza în care rezultă din tratat anumite
obligaţii în seama terţilor, art. 35 CV le condiţionează de acceptarea lor expresă de către cei vizaţi.
În consecinţă, obligaţiile terţilor nu decurg propriu-zis din tratat, ci din acordul colateral de
acceptare. Atunci cînd se conferă drepturi determinate terţilor, exerciţiul acestora este legat de
asemenea de consimţămînt, cu observaţia că terţul vizat trebuie să exercite eventualele drepturi în
conformitate cu ansamblul dispoziţiilor cuprinse în tratat. În aceste ipoteze, validitatea stipulaţiilor
fiind condiţionată de consimţămînt, stipulaţiile sînt inefective pînă la exprimarea acestuia.
O problemă care subzistă totuşi este însă aceea de a şti dacă terţilor li s-ar putea impune
anumite obligaţii chiar şi în absenţa consimţămîntului lor. În cîteva cazuri speciale răspunsul ar
putea fi afirmativ. În practica de dinainte de Al Doilea Război Mondial avem exemple numeroase
de tratate care instituie situaţii obiective, opozabile erga omnes. În această categorie intră
Convenţiile de la Constantinopol din 1888 privind Canalul de Suez, Tratatele din 1901 şi 1903
privind Canalul Panama, Tratatul de la Mannheim din 1868 privind Rinul, Convenţiile succesive
privind Dunărea (Paris-1856, Berlin-1878, Londra-1883).
(c) În legătură cu efectele tratatelor aflate în conflict, articolul 30 din CV - 1969 care se
intitulează „aplicarea tratatelor succesive care se referă la aceaşi materie” este oarecum confuz,
deoarece sugerează un posibil conflict între tratatele considerate ca acte juridice, pe cînd, în
realitate, conflictul este un conflict de norme juridice. Incompatibilitatea între normele care îşi au
28
v. R. Quadri, Diritto internazionale pubblico, V Ed., Napoli, 1974, pp. 176-177.

34
suportul în acte diferite se rezolvă prin aplicarea unor principii generale de interpretare: lex
posterior, lex superior şi lex specialis. Aceste criterii, care nu sînt norme de drept pozitiv, sînt
denumite în doctrină „criteriul cronologic”, „criteriul ierarhic” şi „criteriul specialităţii
normelor”.

3.11. Modificarea, suspendarea şi extincţia tratatelor. Din principiul caracterului

obligatoriu al tratatului, decurge consecinţa juridică că o singură parte nu poate să modifice în mod
unilateral termenii acestuia. CV - 1969 subordonează acordul de modificare, fie prezenţei unei
permisiuni exprese stipulate în tratat, fie, în absenţa unei astfel de stipulaţii, condiţiei ca acordul de
modificare să nu fie în contradicţie cu tratatul. Ca şi modificarea, suspendarea şi extincţia tratatului
rămîn guvernate de consimţămînt sau achiesare. Cauzele de suspendare sau de extincţie pot fi
clasificate în trei mari categorii: (1) cauze întemeiate pe DI general (desuetudine, renunţare, acord
abrogator, imposibilitatea executării, schimbarea fundamentală a circumstanţelor sau intervenţia
războiului); (2) cauze stabilite prin textul tratatului (condiţii suspensive sau rezolutorii, retragerea
din tratatul multilateral, denunţarea tratatului bilateral, împlinirea termenului, executarea
integrală); (3) apariţia unei norme posterioare de jus cogens cu care tratatul este în conflict.
Tratatul fiind guvernat de reciprocitate, partea inocentă are dreptul de a denunţa tratatul,
atunci cînd cealaltă parte (sau celelalte părţi) nu îşi respectă obligaţiile asumate prin tratat. Acest
drept de a denunţa un tratat neexecutat de cealaltă parte este un drept cutumiar.
Desuetudinea sau caducitatea reprezintă un mod de extincţie valid conform dreptului
cutumiar şi conferă efect abrogator faptului că tratatul nu a fost aplicat sau a încetat să fie aplicat
de părţile contractante. Desuetudinea pune în evidenţă rolul major pe care-l deţine efectivitatea în
DI. Termenul acoperă însă şi alte ipoteze în afara „inactivităţii” normei juridice. O astfel de ipoteză
ar fi, de pildă, cea a formării şi consolidării, după încheierea tratatului, a unei reguli cutumiare
contrare. Schimbarea fundamentală a circumstanţelor care au constituit baza acordului este o
cauză de extincţie cunoscută în DI general sub numele de clausula rebus sic stantibus29. Regula
rebus sic stantibus evocă teoria impreviziunii (frustration) din materia contractelor, a cărei efecte
sînt recunoscute în majoritatea sistemelor de drept intern. În DI însă, în absenţa unei jurisdicţii
obligatorii care să tranşeze la nevoie controversele sau diferendele internaţionale, faptul că o parte
la tratat ar putea invoca schimbarea fundamentală a circumstanţelor ca o cauză a neexecutării
propriilor obligaţii, poate ridica probleme redutabile.

3.12. Raporturile dintre tratat şi alte izvoare de drept. Odată stabilit faptul că nu există
nici o normă de recunoaştere care să instituie o ierarhie a izvoarelor de DI, prezintă interes practic
ipoteza prezenţei normelor concurente contrare care posedă o bază juridică diferită: cutumă şi
tratat. Egalitatea normativă în care art. 38 CIJ plasează cutuma şi tratatul, implică aplicarea
principiilor care reglementează sfera de validitate temporală a normelor concurente: lex posterior
şi lex specialis. Faptul că, în contradicţie cu propunerile iniţiale ale specialiştilor, art. 42 CV - 1969
nu prevede expres posibilitatea apariţiei cutumei contrare ca ipoteză de extincţie a tratatului, nu
înseamnă că această posibilitate nu trebuie luată în considerare într-un caz concret, cel puţin atîta
timp cît materia izvoarelor DI este guvernată de principiul egalităţii.
Problema normelor concurente care provin din izvoare juridice diferite poate să apară în
mod frecvent în practica internaţională chiar şi atunci cînd două state în litigiu sînt părţi la un tratat
29
Forma explicită a clauzei este: pacta sunt servanda rebus sic stantibus.

35
de codificare. În această chestiune Curtea a avut o contribuţie remarcabilă. Deşi în Afacerea
privind personalul diplomatic şi consular (SUA vs. Iran) SUA şi-a întemeiat cererea exclusiv pe
CV - 1961 şi CV - 1963, Curtea a decis că Iranul a violat nu numai obligaţiile care decurg din
tratatele în vigoare între cele două părţi ci şi, deopotrivă, obligaţiile care decurg din DI general şi
pe care le-a calificat obligaţii din categoria jus cogens. Cîţiva ani mai tîrziu, în Afacerea
Nicaragua, CIJ a confirmat că normele convenţionale şi normele cutumiare sînt aplicabile în egală
măsură între statele părţi la un tratat care codifică norme cutumiare. Această jurisprudenţă relativ
recentă are calitatea de a preciza trei chestiuni teoretice de primă importanţă: (1) codificarea
cutumei nu implică în mod obligatoriu o identitate a conţinutului normativ al celor două izvoare de
drept (tratat de codificare şi cutumă)30; (2) baza juridică a soluţionării litigiului dintre părţi trebuie
să fie cutuma, în ipoteza în care se poate proba existenţa unui conţinut al normei cutumiare care
nu se regăseşte ca atare în norma codificată; (3) atunci cînd norma cutumiară poate fi calificată ca
normă de tip jus cogens, ea trebuie aplicată în această calitate.
Ierarhia izvoarelor de drept şi ierarhia normelor în sistemul internaţional. Problematica
raporturilor dintre izvoarele DI este una relativ complicată. Mi se pare util să amintesc pentru
comparaţie raporturile dintre cutumă şi dreptul scris (de tip legislativ) din alte sisteme juridice. În
sistemele juridice statale de tip legislativ (cum sînt sistemele de drept civil) cutuma este un izvor
de drept ierarhic inferior legii. Acest raport ierarhic exprimă modul centralizat de producţie
normativă. În sisteme cum este cel de common law (şi sisteme istorice, dreptul roman antic sau
dreptul societăţii medievale) cutuma este un izvor primar plasat în acelaşi plan cu legea. În
sistemul dreptului canonic cutuma prevalează, în anumite condiţii (bazate pe factorul timp) în
raport cu dreptul uman ecleziastic, însă este în general ierarhic inferioară dreptului divin sau
dreptului natural. Nimic în structura societăţii internaţionale, nici gradul de centralizare atins pînă
în prezent, nici caracterul descentralizat pe care îl garantează principiul structural al egalităţii
suverane, nu indică vreo raţiune pentru care ar trebui să existe o ierarhie a izvoarelor de drept.
Preferinţa pentru tratate îşi are originea în doctrina voluntaristă care a fost adoptată ca suport
teoretic de ideologiile totalitariste apărute în prima jumătate a secolului trecut31. Scopul a fost
evacuarea din cîmpul dreptului pozitiv a tuturor normelor pentru formarea cărora statul nu şi-a
exprimat acordul (consimţămîntul). Arbitrul sau judecătorul internaţional utilizează baza juridică
convenţională în mod strict cu titlul de lex specialis şi niciodată cu titlul de lex superior. Discuţiile
extrem de numeroase au apărut însă în legătură cu ierarhia normelor în DI32. Ierarhia normelor este
independentă de izvorul formal, este o ierarhie materială (substanţială) fondată pe conţinutul
normativ.

Din cele de mai sus se pot degaja trei concluzii generale:

1) nu există în DI pozitiv o normă de recunoaştere a preeminenţei a unui izvor formal
asupra altuia, i.e. o ierarhie a izvoarelor formale.

30
Aceasta nu este decît o confirmare a pertinenţei distincţiei pe care a impus-o Schwarzenberger între jus strictum şi
jus aequum.
31
Doctrina naţional-fascistă cît şi cea naţional-comunistă afirmau la unison teza superiorităţii dreptului convenţional.
32
v. J. H. H. Weiler şi Andreas L. Paulus, The Structure of Change in International Law or Is There a Hierarchy of
Norms in International Law?, în EJIL, nr. 4/1997.

36
 2) există o ierarhie (şi este posibil să se prefigureze şi altele) în cadrul aceluiaşi izvor
formal. De exemplu, art. 103 din Carta ONU consacră preemineţa Cartei ca lex superior în raport
cu eventualele tratate contrare încheiate de membrii organizaţiei.
3) există o ierarhie materială a normelor de DI general, instituită prin normele de jus
cogens. În calitate de lex superior, jus cogens invalidează normele contrare, indiferent de izvorul
formal prin care a apărut în sistem.

Sumar: 3.1. Tratatul internaţional: act juridic şi normă internaţională. 3.2. Codificarea dreptului
tratatelor: Convenţiile de la Viena. 3.3. Formarea tratatelor. 3.4. Sistemul de rezerve al tratatelor
3.5. Validitatea tratatelor. 3.6. Viciile de consimţământ. 3.7. Validitatea materială a tratatelor. 3.8.
Executarea tratatelor. 3.9. Ratificarea tratatelor. 3.10. Efectele tratatelor. 3.11. Modificarea,
suspendarea şi extincţia tratatelor. 3.12. Raporturile dintre tratat şi alte izvoare de drept.

Bibliografie modul:

Bibliografie obligatorie: Valentin Constantin, Drept internaţional, Editura Universul Juridic,

București, 2010, pp. 169-186; Diana Botău, Aplicarea dreptului internațional în subsistemul Curții
Europene a Drepturilor Omului. Cazul Kononov, Editura Hamangiu, București, 2013. pp. 31-240.

Bibliografie facultativă: Molea, M. C., Viciile de consimţămînt în dreptul internaţional public,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pp. 73-74; Quadri, R., Diritto internazionale pubblico, V Ed.,
Napoli, 1974, pp. 176–177; Villiger, M. E., Customary International Law and Treaties, Kluwer
Law International, The Hague/London/Boston, 1997, p. 130; Weiler, J. H. H., Paulus, A. L., The
Structure of Change in International Law or Is There a Hierarchy of Norms in International Law?,
în EJIL, nr. 4/1997; Annuaire CDI, 1966, II, p. 270.

Întrebări (exemplificativ):

1. Printre altele, promisiunea este un act unilateral valid, dacă:

A. este însoțită de intenție;
B. îndeplinește condiția publicității;
C. este acceptată de către destinatar;
D. are un destinatar determinat.

2. Sunt acte autonormative:

A. promisiunea;
B. recunoașterea;
C. renunțarea;
D. stipulația pentru altul.

37
 MODULUL IV
ACTELE UNILATERALE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

Scopul şi obiectivele modulului

Modulul IV prezintă regimul actelor unilaterale şi conceptul de soft law. Sunt analizate
actele unilaterale ale subiectelor primare şi derivate din dreptul internaţional public. Acest modul
urmăreşte să ofere studentului elementele de bază pentru înţelegerea regimului juridic al
manifestărilor unilaterale de voinţă, în dreptul internaţional public.

Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

Modulul III a prezentat şi a analizat regimul juridic al tratatului internaţional. Alături de

cutumă şi de principiile generale de drept, tratatul internaţional face parte dintre ivoarele dreptului
internaţional, consacrate de art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie. Au fost evidenţiate
cele două dimensiuni ale tratatului internaţional (act juridic şi normă juridică) şi a fost inventariată
terminologia utilizată pentru actele convenţionale. De asemenea, s-a prezentat opera de codificare
a dreptului tratatelor şi au fost analizate aspecte privind etapele formării tratatelor, publicitatea
tratatelor şi sistemul de rezerve al acestora, validitatea materială a tratatelor şi viciile lor de
consimţământ, ratificarea, executarea şi efectele tratatelor, modificarea şi extincţia tratatelor. A
fost abordată şi problema normelor concurente şi cea a ierarhiei izvoarelor de drept şi a normelor
în sistemul constituţional. În contextul mai larg al manifestărilor de voinţă din plan internaţional,
se cuvine analizat nu doar regimul juridic al actelor consensuale, ci şi acela al actelor unilaterale.

Schema logică a modului

Secţiune Conţinut
4.1. Noţiunea de act unlilateral - valoarea juridică a actelor unilaterale;
- promisiunea;
4.2. Actele unilaterale ale subiectelor primare de
- renunţarea;
drept
internaţional - recunoaşterea;
- protestul;
- notificarea şi publicarea actului;
4.3. Actele unilaterale ale subiectelor derivate - noţiunea de drept derivat al organizaţiilor;
- validitatea dreptului derivat;
4.4. Soft law - semnificaţia noţiunii de soft law;
- valoarea juridică a normelor considerate soft law.

Conţinutul informaţional detaliat

4.1. Noţiunea de act unilateral. Actul unilateral este actul imputabil unui singur subiect de
DI. Condiţiile capacităţii nu diferă de cele pretinse pentru formarea tratatelor. Actul unilateral nu
este un izvor de drept propriu-zis. Această afirmaţie generală nu este valabilă însă şi pentru

38
domeniile sau materiile centralizate la nivel universal. În momentul în care un organ de tipul
Consiliului de Securitate al ONU este investit cu competenţa de a emite decizii obligatorii pentru
toate subiectele de drept din sistemul internaţional, normele centrale emise de un asemenea organ
pot fi considerate veritabile izvoare de drept. Ele constituie lex superior, prin urmare orice alte
norme contrare sînt inopozabile în materia Capitolului VII din Cartă. Aceasta este însă excepţia, un
efect al unei centralizări singulare în sistemul juridic internaţional. Însă, ca regulă generală, un
mod de formare unilateral ar fi în flagrantă contradicţie cu principiul de bază al sistemului juridic,
principiul suveranităţii subiectelor primare de drept (par in parem non habet imperium).

4.2. Actele unilaterale ale subiectelor primare de DI. În fruntea listei trebuie plasată
promisiunea, care este, tipologic, actul cel mai răspîndit. În primul rînd, şi aceasta ar fi greu de
contestat, forţa obligatorie a promisiunii (promissio est servanda) se bazează pe principiul general
al bunei credinţe. Mai pot fi invocate, ca fundamente ale validităţii promisiunii, principiul
încrederii legitime şi cel al securităţii relaţiilor internaţionale. Curtea Internaţională de Justiţie a
fixat condiţiile de validitate ale promisiunii (în termeni negativi): (a) nu este necesar un act „în
contrapartidă” al altor state (acceptare ulterioară, replică sau reacţie; (b) nu orice declaraţie
unilaterală crează drepturi sau obligaţii noi, ci doar cele făcute cu această intenţie; intenţia se
stabileşte de către judecător; (c) actul prin care statul promite nu trebuie să aibă un destinatar
determinat. Acestor condiţii de validitate declarate de Curte în speţă trebuie să le adăugăm condiţia
publicităţii.
Renunţarea ca act unilateral implică posibilitatea subiectelor de drept de a dispune de
drepturile lor subiective. Renunţarea este unul din modurile de extincţie a unui drept determinat.
Aşa cum observa un autor33, statele îşi fac destul de rar concesii spontane şi gratuite. Un efort de
cercetare minuţios ar putea detecta „sub faţada unilateralităţii formale a unei declaraţii de
voinţă…o bilateralitate de fond”. În acest sens renunţarea nu ar fi decît o consecinţă, sau un
răspuns la o ofertă care rămîne ascunsă. Sau, renunţarea are menirea să provoace în timp o
compensaţie oarecare favorabilă subiectului de drept care renunţă. Renunţarea nu trebuie
confundată cu „promisiunea de a nu face”. Ca efecte, renunţarea este actul irevocabil tipic, pe cînd
promisiunea ar trebui să poată fi în anumite condiţii revocabilă34. Renunţarea poate fi implicită
doar atunci cînd poartă asupra unui drept care provine dintr-o normă juridică care face parte din
categoria jus aequum. Atunci cînd dreptul vizat este fondat pe o normă de jus strictum renunţarea
trebuie să fie expresă.
Recunoaşterea are elemente care o apropie de achiesare. Aceasta din urmă contribuie însă
la crearea unei situaţii juridice convenţionale, acordul tacit, care reprezintă, în ultimă instanţă, o
parte a unui proces normativ convenţional. În schimb, recunoaşterea creează doar opozabilitatea
situaţiei juridice. Distincţia dintre recunoaştere şi achiesare nu este însă întotdeauna facilă.
Protestul este actul care produce efecte simetric opuse achiesării sau recunoaşterii. În mod
special, protestul are un efect negativ în formarea aşa numitelor „titluri istorice”, fie prin
prescripţia achizitivă, fie prin prescripţia extinctivă. Am arătat rolul protestului (persistent
objector) în procesul de formare al cutumelor, unde prezenţa sa neutralizează pretenţia existenţei
generalităţii practicii şi a lui opinio juris, elemente care reprezintă conţinutul normei de

33
v. E. Suy, Les actes juridiques unilateraux en droit international public, LGDJ, Paris, 1962, pp. 110-1.
34
v. Jean-Didier Sicault, Du caractère obligatoire des engagements unilateraux en droit international public.,în
RGDIP, 1979, p. 638.

39
recunoaştere a normei cutumiare primare. Protestul poate fi exprimat de organele competente ale
statului oral sau în scris şi poate fi comunicat destinatarilor direct sau prin intermediari. S-a
considerat că o cerere adresată Consiliului de Securitate al ONU, iniţierea unei proceduri arbitrale
sau a unei proceduri în faţa CIJ produc efectele juridice ale protestului. În acelaşi sens operează
iniţierea unor sancţiuni îndreptate împotriva unui stat sau exercitarea de către un stat a dreptului
său de legitimă apărare. Ori de cîte ori lipsa protestului s-ar putea interpreta ca o achiesare, un
subiect de DI trebuie să emită protestul dacă doreşte ca o anumită pretenţie sau un anumit
comportament să nu îi afecteze în mod direct drepturile sau interesele. Protestul nu este necesar
atunci cînd statul este beneficiarul unor drepturi absolute cum sînt, de exemplu, imunităţile sale.
Protestul are aşadar ca efect fie inopozabilitatea situaţiei, fie inopozabilitatea normei cutumiare în
formare, fie inopozabilitatea actului juridic.
Notificarea ca şi publicarea actului reprezintă condiţii ale opozabilităţii altor acte
unilaterale în raport de care ele se prezintă ca acte-condiţie. Majoritatea situaţiilor în care operează
aparţin de dreptul războiului: notificarea războiului, notificarea instalării unui cîmp mine (v.
Afacerea Corfu), notificarea blocadei. Practica internaţională le relevă însă, şi alte materii
internaţionale. Cele mai cunoscute sînt notificările limitei mării teritoriale pe care statul a fixat-o
unilateral (de exemplu, Declaraţia Truman). În practica internaţională, statele uzează în mod
frecvent de notificări pentru a „accelera opozabilitatea revendicărilor lor faţă de alte state”, în
special în materia delimitării spaţiilor maritime35.

4.3. Actele unilaterale ale subiectelor derivate. Actele unilaterale ale OI reprezintă ceea ce
numim în mod curent dreptul derivat al organizaţiilor. La fel cum personalitatea juridică a
organizaţiei derivă din tratatul institutiv, din acelaşi act derivă şi normele juridice create de OI.
Aceasta înseamnă că anumite norme juridice cuprinse în tratat îndeplinesc funcţia de norme de
recunoaştere a validităţii actelor (şi implicit a normelor) elaborate de organele organizaţiei.
Validitatea dreptului derivat este condiţionată, atît formal cît şi material, de conformitatea actelor
derivate cu normele de recunoaştere care guvernează formarea lor. Pentru dreptul derivat al OI,
dreptul primar al tratatelor are o natură constituţională (reprezintă ultimele norme de recunoaştere
din sub-sistemul organizaţiei).

4.4. Soft Law. Generic, termenul soft law indică fie norme internaţionale cu valoare
juridică incertă inserate în acte internaţionale fără valoare juridică obligatorie, fie norme care, deşi
figurează într-un act juridic normativ, nu creează obligaţii în dreptul pozitiv.
Discuţiile au vizat efectele juridice ale actelor unilaterale ale OI. Acestea creează în
limitele competenţelor explicite sau implicite pe care le deţin acte juridice obligatorii sau non-
obligatorii destinate membrilor lor. Actele lor unilaterale, indiferent de denumirea particulară pe
care o poartă, nu sînt izvoare de drept, ci doar izvoare de drepturi şi obligaţii pentru membri sau, în
mod excepţional, pentru terţi. Problema strict juridică este aceea că o rezoluţie, de pildă una a
Adunării Generale a ONU, nu este imputabilă statelor membre ale căror reprezentanţi au contribuit
prin votul lor pozitiv la adoptarea actului. Organul care este Adunarea Generală a ONU nu a fost
investit niciodată cu elaborarea unor norme juridice în afara dreptului intern al organizaţiei, şi nu
posedă aşadar, competeţa de a interveni direct sau indirect în formarea normelor de DI general.
Investirea lui cu competenţe cvasi-legislative este un abuz teoretic evident.
35
v. Nguyen, Q. D, Daillier, P., Pellet, A., Droit international public, LGDJ, Paris, 2002, p. 350.

40
 S-a susţinut că rezoluţiile onusiene sau proiectele de articole elaborate de CDI ar instaura
opinio juris, şi că acest fapt ar conduce progresiv la dezvoltarea dreptului cutumiar. Este însă
evident că pentru formarea unei cutume valide, în conformitate cu dreptul cutumiar general, opinio
juris trebuie să fie imputabilă direct statelor, subiectele primare creatoare de DI. Acţiunea de
„îmbogăţire a DI” cu noi izvoare de drept sau „revizuirea” condiţiilor imperative de formare a
cutumei este o acţiune politică care, atunci cînd a fost susţinută de judecători ai CIJ, a produs un
efect previzibil: a condus la scăderea dramatică a credibilităţii acestei importante instituţii.
Pericolul constă în faptul că, cu titlul de a contribui la dezvoltarea dreptului în acord cu
imperativele sociale internaţionale, se ajunge în realitate la o acţiune „corozivă” de delegitimare a
dreptului existent (pozitiv), prin delegitimarea izvoarelor de drept.

Sumar: 4.1. Noţiunea de act unilateral. 4.2. Actele unilaterale ale subiectelor primare de drept
internaţional. 4.3. Actele unilaterale ale subiectelor derivate. 4.4. Soft Law.

Bibliografie modul:

Bibliografie obligatorie: Valentin Constantin, Drept internaţional, Editura Universul Juridic,

București, 2010, pp. 187-216.

Bibliografie facultativă: Nguyen, Q. D, Daillier, P., Pellet, A., Droit international public, LGDJ,
Paris, 2002, p. 350; Sicault, J. D., Du caractère obligatoire des engagements unilateraux en droit
international public.,în RGDIP, 1979, p. 638; Suy, E., Les actes juridiques unilateraux en droit
international public, LGDJ, Paris, 1962, pp. 110-111.

Întrebări (exemplificativ):

1. Potrivit Convenției de la Viena din 1969, mijloacele complementare de interpretare a

unui tratat internațional constau în:
A. orice practică urmată în aplicarea tratatului, prin care este stabilit acordul părților cu
privire la interpretarea tratatului;
B. orice regulă pertinentă de drept internațional, aplicabilă în relațiile dintre părți;
C. lucrările pregătitoare;
D. circumstanțele în care a fost încheiat tratatul.

2. Doctrina de drept internațional:

A. este un veritabil izvor de drept;
B. este un mijloc subsidiar pentru a determina existența și/sau conținutul normelor de
drept internațional;
C. are o credibilitate necondiționată;
D. pretinde un consens al reprezentanților diferitelor școli, curente și tradiții, asupra
conținutului exact al unor norme internaționale sau asupra intensității lor nomative.

41
 MODULUL V
MIJLOACELE PRIN CARE SE DETERMINĂ NORMELE JURIDICE.
INTERPRETAREA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

Scopul şi obiectivele modulului

Modulul V analizează rolul pe care îl au doctrina şi jurisprudenţea internaţională în

determinarea normelor juridice, prezintă funcţiile echităţii şi abordează problema interpretării
normelor convenţionale. Sunt prezentate tipurile de interpretare şi funcţia interpretării. Este
descris, de asemenea, sistemul de interpretare creat prin Convenţia de la Viena din 1969. Acest
modul urmăreşte să familiarizeze studentul cu specificul interpretării în dreptul internaţional public
şi, de asemenea, să ofere elementele de bază pentru înţelegerea locului şi al rolului pe care îl au
doctrina, jurisprudenţa şi echitatea în determinarea normelor juridice din sistemul internaţional.

Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

Modulele II şi III au prezentat izvoarele dreptului internaţional - tratatul, cutuma şi

principiile generale de drept. În contextul mai larg al manifestărilor de voinţă din plan internaţional
a fost analizat, în Modulul IV, şi regimul juridic al actelor unilaterale şi a fost descris conceptul de
soft law. Art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie menţionează, alături de izvoarele
dreptului internaţional, şi alte mijloace, subsidiare, prin care pot fi determinate normele juridice.
Ele vor fi prezentate şi analizate în Modulul V . În acest context, va fi abordată şi problema
interpretării normelor juridice în dreptul internaţional public.

Schema logică a modului

Secţiune Conţinut
5.1. Doctrina - semificaţia şi valoarea juridică a doctrinei de drept internaţional;
- autoritatea jurisprudenţei;
5.2. Jurisprudenţa - rolul jurisprudenţei;
- actele care alcătuiesc jurisprudenţa;
- echitatea infra legem;
5.3. Funcţiile echităţii - echitatea praeter legem;
- echitatea contra legem;
- funcţia interpretării;
- tipuri de interpretare;
5.4. Interpretarea normelor convenţionale - sistemul de interpretare reglementat prin Convenţia de la Viena din
1969;
- metode de interpretare, mijloace de interpretare, reguli de interpretare;

5.5. Interpretarea în dreptul internaţional - interpretarea practicii internaţionale.

general

42
 Conţinutul informaţional detaliat

5.1. Doctrina. Doctrina juridică nu este un izvor de DI. Doctrina de DI este în ultimă
instanţă o simplă operă critică. Specialistul comentează dreptul care a fost deja constatat, îl poate
interpreta sau poate emite judecăţi de valoare asupra lui. Travaliul său analitic poate contribui la
clarificări sau la sistematizări, fie ale ansamblului de norme cutumiare, principii generale sau
norme convenţionale, fie la sistematizarea jurisprudenţei internaţionale care este relativ dispersată
şi, uneori, contradictorie. Deşi articolul 38 din Statutul CIJ nu trimite textual decît la indivizi ca
autori, doctrinei îi sînt asimilate şi contribuţiile societăţilor ştiinţifice. În prezent, de o autoritate
specială în rîndurile autorilor de DI se bucură proiectele de articole destinate codificării DI
redactate de CDI.
Credibilitatea doctrinei este strict legată de imparţialitatea ştiinţifică (neutralitatea) a
autorului. Dacă autorul provine dintr-un stat totalitar, este evident că libertatea sa „originară” de
expresie îşi va pune amprenta pe discursul său ştiinţific. Dacă autorul pledează mult prea frecvent
la CIJ, ca avocat sau funcţionează în calitate de consilier al statelor care se prezintă în procedurile
aflate pe rolul acestei jurisdicţii, este firesc ca poziţiile sale teoretice să nu ajungă prea des în
contracurent cu tendinţele jurisprudenţei de la Haga. În fine, dacă autorul face parte din board-ul
unei OI sau dacă ajunge să colaboreze cu titlu permanent cu o OI, nu ne putem aştepta ca opiniile
sale în legătură cu iniţiativele normative ale organizaţiei să atingă pragul analizei ştiinţifice.
Dacă în prima jumătate a secolului trecut se bucura de prestigiu şi poseda un rol bine
definit, astăzi doctrina DI este într-un relativ declin. Însă declinul doctrinei este semnalat şi în
sistemele europene de drept intern. Acumularea unor texte fără valoare ştiinţifică şi difuzarea lor în
scopuri de propagandă pe canalele academice nu serveşte prea mult scopurile DI. De altfel, acum
aproape un secol, într-un articol în multe privinţe vizionar, L. Oppenheim sugera că juristul
internaţional trebuie să se menţină în parametrii a ceea ce este realizabil şi tangibil: „Este
preferabil pentru DI să rămînă staţionar decît să se prăbuşească în mîinile reformatorilor impetuoşi
şi exaltaţi”36.

5.2. Jurisprudenţa. Deşi articolul 38 nominalizează jurisprudenţa alături de doctrină ca

mijloace subsidiare, cele două surse nu ocupă acelaşi plan. Aşa cum o demonstrează practica,
autoritatea jurisprudenţei este superioară autorităţii doctrinei ca mijloc de determinare al normelor
de DI. Prima observaţie în legătură cu jurisprudenţa, este aceea că în DI ea nu are autoritatea
normativă pe care o posedă în ţările common law. Acolo autoritatea jurisprudenţei se fondează pe
principiul stare decisis care consacră valoarea normativă a precedentului jurisdicţional. Statutul
CIJ a adoptat o soluţie mai apropiată de sistemul continental (civilist) decît de cel de common law.
Rolul jurisprudenţei în sistemul internaţional şi în sub-sistemele sale este cît se poate de
bine descris într-un pasaj dintr-o alocuţiune a unui celebru judecător internaţional, P. Pescatore:
„Oricine a trebuit să-şi asume responsabilitatea de a pronunţa o sentinţă este cît se poate de
conştient de efectul dual al oricărei hotărîri judecătoreşti. În primul rînd, o hotărîre produce efecte
între părţile dintr-un caz determinat. La acest nivel problema care se pune este dacă sentinţa va fi
pusă sau nu în aplicare de către părţi. Însă, la un al doilea nivel, fiecare hotărîre constituie, de
asemenea, un precedent. Aceasta este o notă caracteristică deciziilor unor jurisdicţii internaţionale
36
v. The Science of International Law: Its Task and Method, AIJL, 2/1908, p. 318.

43
cum sînt CIJ, CEDO şi CJCE. Hotărîrea ca precedent are ca efect clarificarea pentru viitor a
dreptului. Acest efect este puternic în sine şi se va manifesta pentru orice parte interesată în
prezent, însă şi nelimitat în viitor.
Jurisprudenţa relevantă ca mijloc subsidiar de determinare a normei juridice internaţionale
cuprinde patru categorii de acte: (1) sentinţele arbitrale; (2) sentinţele CPJI şi cele ale CIJ; (3)
deciziile unor jurisdicţii regionale, speciale sau ad-hoc; (4) deciziile tribunalelor naţionale, în
măsura în care jurisdicţiile internaţionale le cunosc, pot fi dovezi indirecte ale practicii unui stat în
materia DI sau a generalităţii unui principiu de drept.

5.3. Funcţiile echităţii. Echitatea este o noţiune care apare destul de frecvent în convenţiile
arbitrale. Arbitrii sînt invitaţi de părţi să pronunţe sentinţa în concordanţă cu criteriile
fundamentale ale „justiţiei şi echităţii”, cu „principiile echităţii”, cu „justiţia”, „echitatea şi buna
credinţă” sau în acord cu „echitatea absolută” sau „perfectă.”37 Problema constă în a distinge pura
echitate, tranşarea unei dispute ex aequo et bono, de echitate ca principiu general de drept. De
pildă, un principiu de drept comunitar bine cunoscut şi dezvoltat cu o mare acurateţe şi precizie în
dreptul european al drepturilor omului şi în dreptul comunitar, dreptul la un proces echitabil,
integrează fără echivoc echitatea în conţinutul material al normei, altfel spus echitatea devine
substanţa dreptului.
În legătură cu funcţiile pe care este chemată să le îndeplinească echitatea în DI, doctrina
majoritară îi atribuie un rol tripartit, considerat prin raportare la drepul pozitiv: echitate infra
legem, praeter legem şi contra legem.
1) Echitatea infra legem este, aşa cum rezultă din jurisprudenţă, destinată să tempereze
eventuala rigoare excesivă a dreptului pozitiv. Ea este în esenţă o directivă de interpretare a
normelor.
2) Echitatea praeter legem este un mijloc de a completa dreptul pozitiv. Ea îndeplineşte,
aşadar, o funcţie supletivă, oferind o ieşire din situaţia în care dreptul pozitiv prezintă, în concepţia
părţilor, confirmată de judecători sau de arbitri, lacune.
3) Echitatea contra legem tinde să înlăture aplicarea în speţă a dreptului pozitiv. Este
ipoteza cel mai viu discutată în doctrină. Doctrina majoritară consideră că, statuînd contra legem,
jurisdicţiile produc o denaturare a funcţiei jurisdicţionale.

5.4. Interpretarea normelor convenţionale. Rolul interpretării este acela de a stabili sensul
exact al termenilor, pentru a determina conţinutul regulii care trebuie aplicată în cazul concret
(altfel spus, pentru a determina cîmpul normativ de aplicare).
O clasificare clasică din doctrină, fondată pe competenţa subiectului de drept care
interpretează, distinge interpretarea autentică de interpretarea jurisdicţională. Conform unei teze
binecunoscute, dreptul de a interpreta autentic o regulă juridică „îi aparţine doar celui care are
putere să o modifice sau să o suprime”. Interpretarea unilaterală a statelor, care implică atît
propriile angajamente cît şi angajamentele pe care le-au asumat celelalte subiecte, este
incontestabil una autentică. O variantă de interpretare autentică mai apropiată de modul obişnuit de
formare al normelor internaţionale este interpretarea concertată sau colectivă. Este posibil ca
simultan cu adoptarea unui act juridic internaţional, autorii actului sau statele-părţi la tratat să

37
v. Christopher R. Rossi, Equity and Interantional Law: a Legal Realist Approach to International Decisionmaking,
Transnational Publishers, Inc., Irvington, New York, 1993, pp. 60-61.

44
adopte un text interpretativ distinct (de exemplu, rezoluţiile şi anexele Convenţiei dreptului mării
din 1982). Este de asemenea posibil ca interpretarea concertată să se realizeze posterior adoptării
tratatului. Acest acord posterior poate fi şi unul tacit, dacă rezultă cu certitudine din practicile
concordante ale statelor-părţi, relevate în cursul executării tratatului (cf. cu regula codificată la art.
31, 3, b, din C.V. 1969).
Interpretarea jurisdicţională, deşi obligatorie pentru părţile din proces, este considerată
neautentică. Jurisdicţiile instituite în cadrul OI au în genere o competenţă de interpretare conferită
de părţi, printr-o clauză a tratatului institutiv. Avizele CIJ sînt consultative, iar efectul hotărîrilor
este, conform art. 59 din Statut, relativ. Însă forţa raţionamentului juridic, pe de o parte, şi reacţia
subsecventă a statelor, inclusiv practica comunităţii juridice internaţionale conformă sensului şi
conţinutului normei relevate de interpretarea juridică, pe de altă parte, pot conferi interpretării CIJ
o autoritate care depăşeşte limitele pe care le putem lua în considerare pur teoretic şi dacă ne
limităm la textele atributive de competenţe din Carta ONU sau din Statutul Curţii. De facto,
interpretările CIJ posedă o considerabilă autoritate şi îşi extind efectele dincolo de afacerea sau
cazul concret în care au fost emise.
Convenţia de la Viena din 1969. Metode de interpretare, mijloace de interpretare, reguli
de interpretare. Care era situaţia înainte de CV - 1969? În celebrul şi influentul în epocă curs de
DI38, Anzilotti scotea în evidenţă că interpretarea nu era reglementată de norme juridice obligatorii
şi era, cum am spune astăzi, un regim de facto format din reguli logice, principii adoptate de
tribunalele internaţionale şi transferate din sistemele de drept intern, sau din „criterii care ţin de
natura ordinii juridice”.
DI a reluat o mai veche dispută (cunoscută atît în dreptul contractelor cît şi în interpretarea
legislaţiei) între partizanii preeminenţei „voinţei declarate”, aşa cum rezultă ea din textul
convenţional, şi cei ai „voinţei reale” a autorilor clauzei sau a autorilor normei juridice. Dacă se
admite că trebuie determinată veritabila intenţie a părţilor, centrul de greutate al demersului
interpretativ se mută pe contextul actului juridic şi pe lucrările preparatorii. CV – 1969, care a
tratat procesul interpretativ ca pe o unitate, nu exclude „voinţa reală” dar stabileşte o prioritate a
textului asupra „voinţei reale” într-un regim de echilibru între cele două valori.
Această concepţie este rezonabilă, însă din motive diferite de motivele care ar putea să
susţină preferinţa pentru textualism în dreptul intern. Nu ar fi nici o problemă dacă am aprecia că
„voinţa reală” ar trebui să guverneze interpretarea în cazul unui tratat bilateral, mai ales în cazul
unuia cu conotaţii evident „contractualiste”. Însă în cazul unui tratat multilateral, deschis aderării
sau adeziunii, nu am putea pretinde că noile părţi contractante aderă la „voinţa reală” a părţilor
originare. Accesibilitatea eventuală a lucrărilor preparatorii nu este un contra-argument prea
redutabil.
Pînă la Convenţia de la Viena din 1969 jurisprudenţa internaţională a celor două Curţi de la
Haga şi jurisprudenţa arbitrală utilizau întreaga paletă de reguli şi tehnici preluate din sistemele de
drept intern. Analiza jurisprudenţei relevă serii de tehnici şi reguli, nu însă şi un sistem de
interpretare. Teoria dreptului, în general, şi teoria interpretării, în particular, nu au făcut progrese
spectaculoase decît după al Doilea Război Mondial.
Este o eroare destul de grosieră, dar în acelaşi timp neobişnuit de răspîndită, să se considere
că prin CV - 1969 s-a realizat opera de codificare în materia interpretării tratatelor. Convenţia nu
avea practic ce să codifice pentru că nici aşa-numitele metode de interpretare şi nici regulile de
38
v. D. Anzilotti, Cours de droit international, Panthéon Assas, Paris, 1999, p. 102 et seq.

45
interpretare nu erau, şi nu sînt nici în prezent, norme cutumiare sau principii generale de drept în
sensul articolului 38 din Statutul CIJ. Convenţia a făcut însă un act de dezvoltare progresivă a DI
prin faptul că a construit o normă juridică convenţională, numită „regulă generală de interpretare”,
o normă de drept pozitiv. Este aici un moment de ruptură cu tradiţia (care se menţine încă în
sistemele de drept intern) de a lăsa „manevrele” cu directive şi canoane de interpretare de pe
teatrul de luptă al interpretării pe seama jurisprudenţei. Prin urmare, articolele 31 şi 33 nu
reprezintă simple texte persuasive (norme de recomandare) ci sînt veritabile norme juridice
realizate printr-o sinteză care a cuprins regula generală a bunei-credinţe şi trei criterii de
interpretare cărora le conferă valoare de drept pozitiv: criteriul textual, criteriul sistemic, şi
criteriul teleologic. Acestea sînt obligatorii ca orice alte norme din Convenţie, nu însă şi
inderogabile. Părţile într-un tratat specific pot decide ca orice contencios de interpretare în legătură
cu tratatul să excludă, de pildă, lucrările pregătitoare ca mijloace de interpretare, sau pot să decidă
ca într-un eventual proces să fie exclusă posibilitatea unei interpretări fondată numai pe scop.
Regula generală de interpretare de la articolul 31 este un veritabil sistem de interpretare39.
Ea prezumă că prin menţinerea interpretului în parametrii bunei-credinţe şi prin utilizarea
criteriilor imediate, se ajunge la stabilirea sensului normei juridice. Este o construcţie ingenioasă şi
voi încerca să o descriu cît mai clar posibil.40 Funcţia ei este, aşa cum am spus, normativă, ea
funcţionează ca normă de recunoaştere (în sensul lui Hart) a interpretării valide. Altfel spus, orice
interpretare trebuie justificată ca un proces care a utilizat criteriile prevăzute de articolele 31 şi 32.
Ideal ar fi ca aplicarea fiecărei directive de interpretare să conducă la acelaşi rezultat. În practică,
cel mai adesea, conflictele de interpretare decurg din faptul că aplicînd textului normei două
criterii diferite se pot obţine două rezultate diferite.
Acest sistem de interpretare este o combinaţie de norme implicite şi de directive de
interpretare. Să începem cu normele. În mod implicit, la articolul 30, Convenţia de la Viena

39
v. CIJ, Avizul privind competenţa Adunării Generale în legătură cu admiterea unui stat în ONU, Rec., 1950, p.8.
40
Pentru a putea urmări descrierea voi reproduce integral textul articolelor 31 şi 32:
Articolul 31. Regulă generală de interpretare.
1. Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credinţă potrivit sensului obişnuit care trebuie să fie atribuit termenilor
tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi a scopului său.
2. În vederea interpretării unui tratat, contextul cuprinde, în afară de text, preambul şi anexe:
a) orice acord care are legătură cu tratatul şi care a intervenit între toate părţile cu ocazia încheierii tratatului;
b) orice instrument stabilit de către una sau mai multe dintre părţi cu ocazia încheierii tratatului şi acceptat de
celelalte părţi ca un instrument care are legătură cu tratatul.
3. Se va ţine cont, odată cu contextul:
a) de orice acord ulterior intervenit între părţi cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea dispoziţiilor
sale;
b) de orice practică urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care este stabilit acordul părţilor cu privire la
interpretarea tratatului;
c) de orice regulă pertinentă de drept internaţional aplicabilă în relaţiile dintre părţi.
4. Un termen va fi înţeles într-un sens special dacă este stabilit că aceasta a fost intenţia părţilor.
Articolul 32. Mijloace complementare de interpretare.
Se poate recurge la mijloace complementare de interpretare, şi în special la lucrările pregătitoare şi la circumstanţele în
care a fost încheiat tratatul, fie pentru a confirma sensul care rezultă din aplicarea articolului 31, fie pentru a se
determina sensul atunci cînd interpretarea dată conform articolului 31:
a) lasă sensul ambiguu sau obscur; sau
b) duce la un rezultat care este vădit absurd sau nerezonabil.”

46
instituie două norme care ne „spun” într-un mod foarte clar cînd trebuie să considerăm că
rezultatul interpretării este o normă juridică internaţională validă. Ele ar putea primi următoarea
formulare:
(1) Este validă doar interpretarea care afirmă un sens clar (adică conduce la o normă
aplicabilă);
(2) Este validă doar interpretarea care afirmă un sens logic şi rezonabil.
Aceste două norme pot, evident, primi şi o formulare negativă care este mai apropiată de
textul articolului 32:
(1) Este fără valoare juridică interpretarea care afirmă un sens ambiguu sau obscur;
(2) Este fără valoare juridică interpretarea care afirmă un sens vădit absurd sau
nerezonabil.
Punctul 1 al articolului 31 cuprinde într-un amalgam două norme juridice, o regulă (canon)
de interpretare clasică („regula sensului ordinar al cuvintelor” opus sensurilor speciale) şi cele trei
directive de interpretare (directiva de utilizare a metodei textuale, directiva de utilizare a metodei
sistemice şi cea de utilizare a metodei teleologice).
Există încă trei norme, pe care le voi formula tot în termeni negativi, deoarece aceasta este
linia pe care a mers jurisprudenţa internaţională:
(3) Este lipsită de validitate interpretarea abuzivă. Interpretare abuzivă înseamnă afirmarea
„literei tratatului asupra spiritului tratatului”.
(4) Este lipsită de validitate interpretarea care utilizează o altă metodă decît cele indicate
în normă. Această normă îl obligă judecător sau arbitru să se limiteze la metodele (directivele)
prevăzute de Convenţie. Însă nu îl obligă să acorde o preferinţă unei anumite metode în
detrimentul alteia.
(5) Este lipsită de validitate interpretarea care utilizează alte mijloace de interpretare decît
cele indicate limitativ de Convenţie.
CV - 1969 reuşeşte să prezinte o listă exhaustivă a mijloacelor de interpretare. Mai întîi le
divide în două categorii: mijloace propriu-zise (la articolul 31) şi mijloace complementare (la
articolul 32). Această distincţie realizează un compromis la care mă refeream supra, în sensul că
înglobează şi mijloacele controversate în doctrină (lucrările pregătitoare şi circumstanţele
încheierii tratatului), însă le plasează într-o categorie subordonată, la care se poate recurge numai
în ultimă instanţă. O a doua distincţie: mijloace de context şi mijloace care au aceeaşi valoare
probantă cu contextul (asimilate contextului). Prima categorie cuprinde, în afara textului tratatului,
preambulul şi anexele41. Mai cuprinde: acordurile conexe concomitente încheierii tratatului şi
actele unilaterale individuale sau colective emise cu ocazia încheierii tratatului şi acceptate de
celelalte părţi ca instrumente conexe. Se observă că în prima categorie intră exclusiv acte scrise
(jus scriptum) care au în comun faptul că sînt contemporane cu tratatul. De aceea s-a spus că ele
servesc metodelor statice de interpretare (metoda textuală). Cea de-a doua categorie, a mijloacelor
de interpretare diferite de context, dar prezentînd aceeaşi valoare, amalgamează acte, fapte şi
norme: a) acordul ulterior cu privire la tratat; b) practica subsecventă, dacă relevă un acord asupra
interpretării şi c) normele pertinente ale DI aplicabile relaţiilor dintre părţi.
Cel mai interesant mijloc de interpretare îl reprezintă cel de la litera „c”. Dacă celelalte
mijloace aparţin sistemului tratatului (ca sub-sistem), normele pertinente ale DI sînt în afara

41
Exprimarea este oarecum nefericită, pentru că se poate concepe cu greu cum poate ceva să fie concomitent şi text şi
context.

47
sistemului tratatului. Indicînd acest mijloc de interpretare, Convenţia de la Viena din 1969
legitimează implicit metoda sistemică. Dacă metoda textuală este evident statică, iar metoda
teleologică care utilizează acordurile ulterioare şi practica subsecventă apare ca o metodă
dinamică, metoda sistemică este inerent duală deoarece încadrează deopotrivă mijloace care
aparţin de statica interpretării şi mijloace care aparţin de dinamica interpretării.

5.5. Interpretarea în dreptul internţional general. Atunci cînd se examinează elementele

constitutive ale cutumei se procedează mai întîi la constatarea seriei de precedente. Practic, proba
cutumei şi interpretarea sînt două operaţiuni integrate într-un context logic. În plus nici
identificarea lui opinio juris sive necessitatis nu poate fi detaşată de practică şi de interpretarea
practicii. În fond, recunoaşterea lui opinio juris este subordonată în întregime interpretării practicii.
O intervenţie a lui Max Huber, în cadrul unei sesiuni a IDI, mi se pare relevantă pentru
cadrul interpretării DI general: “Pentru dreptul nescris, drept cutumiar şi reguli generale42,
raţionalitatea, conformitatea cu principiile de justiţie şi echitatea sînt esenţiale; dimpotrivă, pentru
dreptul scris (tratate, codificare) primează interesul de a stabili conţinutul cert al normei.”43
In concreto, părţile sînt ţinute să probeze comportamentele pozitive sau negative care, în
concepţia lor, conduc la stabilirea existenţei elementului material al cutumei. Odată stabilit
elementul material, îi revine arbitrului sau judecătorului internaţional sarcina (misiunea) de a
stabili calitatea comportamentelor, i.e. prezenţa lui opinio juris, singura în măsură să facă trecerea
de la simplul uzaj constant la faptul normativ.

Sumar: 5.1. Doctrina. 5.2. Jurisprudenţa. 5.3. Funcţiile echităţii. 5.4. Interpretarea normelor
convenţionale. 5.5. Interpretarea în dreptul internaţional general

Bibliografie modul:

Bibliografie obligatorie: Valentin Constantin, Drept internaţional, Editura Universul Juridic,

București, 2010, pp. 217-244.

Bibliografie facultativă: Anzilotti, D., Cours de droit international, Panthéon Assas, Paris, 1999, p.
102 et seq.; Monaco, R., Manuale di diritto internazionale publico, UTET, Torino, 1980, p. 205;
Oppenheim, L., The Science of International Law: Its Task and Method, AIJL, 2/1908, p. 318;
Rossi, C. R., Equity and Interantional Law: a Legal Realist Approach to International
Decisionmaking, Transnational Publishers, Inc., Irvington, New York, 1993, pp. 60-61; CIJ, Avizul
privind competenţa Adunării Generale în legătură cu admiterea unui stat în ONU, Rec., 1950, p.8.

42
Aici în sensul de principii generale.
43
citat după R. Monaco, cit., p. 205.

48
Întrebări (exemplificativ):

1. În cazul în care două sau mai multe state înțeleg să-și exercite prerogativele
competenței personale asupra aceleiași persoane, concurența acestor pretenții se rezolvă:
A. pe baza principiului jus sangvinis;
B. pe baza principiului jus soli;
C. prin combinarea principiilor jus sangvinis și jus soli;
D. pe baza principiului atașamentului efectiv.

2. Recunoașterea internațională a unui stat:

A. este un act unilateral;
B. este un act bilateral;
C. produce efecte ex nunc;
D. produce efecte ex tunc.

49
 MODULUL VI
SUBIECTELE PRIMARE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Scopul şi obiectivele modulului

Modulul VI analizează regimul juridic al statului suveran în dreptul internaţional public.

Sunt prezentate elementele constitutive ale statului, sunt descrise uniunile statale şi sunt analizate
aspecte privind teritoriul de stat, efectivitatea puterii publice, imunităţile statului suveran,
competenţele teritoriale şi personale ale acestuia, suveranitatea statală şi limitele exercitării sale.
Modulul prezintă, de asemenea, regimul juridic al recunoaşterii internaţionale şi cel al succesiunii
statelor în dreptul internaţional. Tot aici sunt prezentate şi celelalte subiecte primare ale dreptului
internaţional: Sfântul Scaun şi Statul Vatican, Ordinul de Malta. Acest modul urmăreşte să ofere
studentului elementele de bază pentru înţelegerea regimului juridic al subiectelor primare din
dreptul internaţional public.

Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

Modulele II şi III au prezentat izvoarele dreptului internaţional - tratatul, cutuma şi

principiile generale de drept. În contextul mai larg al manifestărilor de voinţă din plan internaţional
a fost analizat, în Modulul IV, şi regimul juridic al actelor unilaterale şi a fost descris conceptul de
soft law. Modulul V a analizat mijloacele subsidiare de determinare a normelor juridice,
menţionate în art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, şi a abordat problema
interpretării normelor în dreptul internaţional public. Modulul VI deschide o prezentare, mai
amplă, a subiectelor cărora li se adrsează normele juridice descrise în modulele anterioare. În acest
sens, este analizat, mai întâi, regimul juridic al subiectelor primare din dreptul internaţional public.

Schema logică a modului

Secţiune
6.1. Statul în dreptul internaţional public.
Elementele constitutive ale statului
6.2. Uniunile statale
6.3. Teritoriul de stat
6.4. Efectivitatea puterii publice
6.5. Suveranitatea statului
6.6. Recunoaşterea internaţională
Conţinut
- noţiunea de subiect primar;
- elemente care trebuie întrunite de facto;
- uniunile personale şi uniunile reale;
- confederaţia şi statul federal;
- noţiunea juridică a teritoriului de stat;
- etapele şi criteriile delimitării frontaliere;
- moduri de dobândire ale titlului teritorial;
- semnificaţie juridică;
- cazul subiectelor primare provizorii;
- evoluţia conceptului de suveranitate;
- faţete ale suveranităţii;
- competenţele teritoariale ale statului suveran;
- competenţele personale ale statului suveran;
- limitele exercitării suveranităţii;
- recunoaşterea internaţională a statelor;

50

6.7. Imunităţile statului suveran
6.8. Succesiunea statelor în dreptulinternaţional
6.9. Alte subiecte primare
- recunoaşterea internaţională a guvernelor;
- circumscrierea noţiunii de imunitate a statului suveran;
- nivelele imunităţii de jurisdicţie;
- disticţia acta iure imperii/acta iure gestionis;
- semnificaţia noţiunii;
- convenţii de codificare;
- practică internaţională recentă;
- Sfântul Scaun şi Statul Vatican;
- Ordinul de Malta

Conţinutul informaţional detaliat

6.1. Statul în dreptul internaţional public. Elementele constitutive ale statului. Subiectele
unui anumit sistem juridic sînt acele persoane cărora li se aplică normele juridice (impunîndu-le
obligaţii, conferindu-le drepturi sau investind acţiunile lor cu un efect special de producţie
normativă – special law-creating effect). Conform CIJ, în DI, subiect de drept este acea entitate
care are aptitudinea de a fi titulară de drepturi şi de obligaţii şi de a prezenta o reclamaţie
internaţională. Orice sistem juridic determină în mod autonom care sînt entităţile destinatare ale
normelor materiale din sistem, şi care este capacitatea procesuală. Doar aceste entităţi posedă
personalitate juridică în sistemul juridic avut în vedere sau, altfel spus, orice sistem juridic
determină ce entităţi au capacitate juridică, adică, ce entităţi trebuie considerate subiecte de
drept44. Aşa cum se va observa în continuare, calitatea de subiect de drept s-a extins în sistemul
internaţional la mai multe categorii de entităţi, în relaţie cu „internaţionalizarea” unor domenii sau
în relaţie cu organizarea internaţională. Însă statul este subiectul primar şi în funcţie de capacitatea
sa juridică plenară (creator şi destinatar al normelor internaţionale) este structurat întreg sistemul
contemporan de DI.
În DI există o normă generală de recunoaştere cutumiară, conform căreia calitatea de stat
suveran (subiect originar sau primar de DI), adică personalitatea juridică internaţională a acestei
entităţi, se atribuie ipso jure din momentul în care se poate constata că sînt întrunite de facto trei
elemente: (a) un teritoriu definit; (b) o populaţie permanentă; (c) un guvern, adică o organizare
politică capabilă să asigure funcţiile interne şi externe ale statului.
Acest standard constitutiv clasic, care presupune reunirea acestor trei elemente, a fost
confirmată relativ recent în Avizul din 29 noiembrie 1991 al Comisiei de Arbitraj în cadrul
Conferinţei pentru pace în Iugoslavia.

6.2. Uniunile statale. În afara statului unitar (forma cea mai răspîndită) sînt considerate
subiecte primare anumite tipuri de centralizări politice bazate pe state teritoriale. Utilizez acest
termen de „uniuni” în sens larg, încluzînd aici şi asocierile de tip federal.
1) Uniunile personale şi uniunile reale sînt forme de asociere istorice. Prima s-a
caracterizat prin comunitatea accidentală şi temporară a şefului de stat. Este o uniune de facto,
irelevantă internaţional, deoarece validitatea ei se bazează exclusiv pe dreptul intern al celor două
state care au ales acelaşi şef de stat. Cea de-a doua presupune o organizare politică paralelă a două

44
Distincţia din dreptul intern între “capacitatea de exerciţiu” şi “capacitatea de folosinţă” este inoperantă în dreptul
internaţional.

51
state care rezultă dintr-un acord internaţional. În general, uniunea reală se bazează pe contiguitatea
teritorială, pe un act juridic explicit şi presupune existenţa unor organe comune.
2) Confederaţia şi statul federal sînt două forme de centralizare prezente în societatea
internaţională. Confederaţia este o asociere care se bazează pe un tratat internaţional, care este
pactul confederal. Prin pactul confederal se repartizează în sarcina confederaţiei un set limitat de
competenţe confederative. Suveranitatea statală a entităţilor confederate subzistă, însă ea este
divizată. Prin divizare se crează o personalitate internaţională limitată a confederaţiei la materiile
(competenţele) exercitate în comun. Acest tip de centralizare a fost acompaniat de aşa-numitul
drept de executare federală, sau drept executiv federal, o competenţă în baza căreia organul comun
declanşează sancţiuni colective (în general militare), asupra statului membru care îşi încalcă
obligaţiile asumate prin pactul federal. Centralizările internaţionale de tip integrativ, prin care
statele suverane transferă competenţe unei OI, pe care aceasta le exercită autonom, sînt centralizări
de tip confederativ. În cazul celor mai cunoscute asocieri de tip federal (S.U.A., Germania,
Elveţia) forma confederală a anticipat statul federal. Sub numele de state, statul federal cuprinde
entităţi care sînt, în general, lipsite de calitatea de subiecte de DI. Gruparea lor este fondată pe o
constituţie, act de drept intern. Ele pot exercita competenţe internaţionale reziduale (aşa cum o fac,
de exemplu, landurile germane), atunci cînd relaţiile lor internaţionale se limitează la categoria
competenţelor „nefederalizate”, aşa cum rezultă ele din constituţiile federale.

6.3. Teritoriul de stat. Conform unui principiu bine stabilit în dreptul cutumiar, statul
dispare ca subiect de DI o dată cu pierderea teritoriului său. Populaţia statelor moderne este o
populaţie sedentară, stabilă în interiorul frontierelor care delimitează teritoriul de stat. Teritoriul de
stat este o noţiune juridică şi nu una geografică. Reprezintă o unitate juridică, deoarece geografic
poate cuprinde o multitudine de fracţiuni care nu sînt contigue. Ca noţiune juridică, teritoriul de
stat reprezintă sfera de competenţă spaţială a statului, porţiunea din suprafaţa terestră (şi a spaţiilor
asimilate) în care sistemul de norme juridice este valid, eficace şi executoriu. Teritoriul de stat
cuprinde: spaţiul terestru (inclusiv apele interioare), spaţiul aerian şi marea teritorială. Teritoriul
statal este separat de teritoriile altor state şi/sau de spaţiile care nu fac obiectul suveranităţii statale,
prin frontierele de stat. În funcţie de natura spaţiului delimitat, vorbim de frontiere terestre,
maritime şi aeriene. Trasarea unei frontiere de stat terestre presupune două faze distincte: (a)
delimitarea frontierei (descrierea punctelor geografice prin care trece linia de frontieră) şi (b)
demarcarea (jalonarea în teren a unor semne ale liniei de frontieră).
Linia de delimitare poate fi determinată conform următoarelor criterii: (a) astronomice
(cazul frontierei dintre cele două state coreene); (b) politice (cazul delimitării noilor state
independente pe liniile fostelor circumscripţii coloniale); (c) istorice (cazul frontierelor fixate
printr-un tratat anterior).
Modul de dobîndire a teritoriului sau, mai precis, titlul teritorial, este o temă pe care
doctrina clasică a tratat-o în amănunt, însă astăzi, în doctrina contemporană, apare ca un aspect
marginal. Există o justificare, faptul că în prezent nu mai există teritorii terestre nesupuse
suveranităţii unui stat. Chestiunea nu prezintă interes practic, diferendele frontaliere aproape că s-
au epuizat şi nu mai prezintă interes nici problema confruntării titlurilor teritoriale într-un sistem în
care frontierele s-au stabilizat. Pe scurt, doctrina clasică împarte modurile de dobîndire ale titlului
teritorial în dobîndire cu titlu originar şi dobîndire cu titlu derivat. În prima categorie intră
ocupaţia, accesiunea şi decizia pontificală (sau titlul pontifical). În cea de-a doua categorie,

52
cesiunea, debellatio şi prescripţia achizitivă. Avînd în vedere că în sistemul actual cucerirea
(debellatio) este delegitimată prin delegitimarea războiului de agresiune, care este instrumentul de
cucerire, iar prescripţia achizitivă nu mai poate opera, deoarece este cu totul improbabil ca un stat
să abandoneze o porţiune din teritoriu (derelictio), şi, cum nici cesiunile nu au mai apărut în
practica statelor, problema modurilor de dobîndire a titlurilor rămîne într-adevăr de interes teoretic.

6.4. Efectivitatea puterii publice. DI pretinde în mod strict ca guvernarea teritoriului să fie
eficace, adică să posede o capacitate reală de a exercita principalele funcţii statale. Efectivitatea
controlului politico-administrativ este, aşadar, o condiţie juridică a existenţei statului suveran.
Un caz particular al personalităţii juridice internaţionale este cazul subiectelor primare
provizorii, subiecte de facto care exercită un control politic efectiv asupra unei porţiuni
considerabile a teritoriului de stat. Este cazul beligeranţilor şi insurgenţilor constituiţi în mişcări
de eliberare naţională, mişcări revoluţionare (care urmăresc lichidarea puterii politice
constituţionale) sau mişcări secesioniste. Mişcările de eliberare naţională au fost legitimate în
sistemul internaţional actual prin recunoaşterea dreptului la autodeterminare. Acesta a fost
„motorul” procesului de decolonizare. O mişcare de eliberare poate fi integrată în sistemul
internaţional chiar şi atunci cînd nu posedă controlul efectiv al unei porţiuni din teritoriu. Această
situaţie atipică este ilustrată de Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. Considerentul major care
impune integrarea internaţională a acestor structuri politice de facto, este necesitatea de a
determina o persoană juridică care să răspundă de aplicarea normelor internaţionale privind
conducerea războiului în cazul unei insurecţii sau în cazul unui război civil. Războaiele civile nu
pot rămîne, într-un sistem juridic cum este sistemul internaţional actual, în afara cîmpului de
aplicare a unor norme imperative cum sînt cele ale dreptului umanitar. Cert este însă că atunci cînd
insurecţia eşuează, recunoaşterea provizorie a acestor subiecte de facto (care rămîn în principal
subiecte ale unor obligaţii internaţionale) încetează.

6.5. Suveranitatea statului. Transferul competenţelor de la suzeranii locali la regele

teritorial a fost un proces care a început cu jurisdicţia, a continuat cu competenţa în materia
războiului şi a păcii, competenţa prelevării impozitelor şi taxelor şi a sfîrşit cu competenţa de a
bate monedă45. Interzicerea războaielor private a fost consecinţa imediată a convergenţei
atributelor suverane în mîinile suveranului teritorial, şi transformă radical natura relaţiilor
internaţionale. Suveranii monopolizează relaţiile politice internaţionale. La sfîrşitul sec. al XVI,
odată cu apariţia celebrei opere a lui Jean Bodin (Les six livres de la République), se construieşte
conceptul suveranităţii indivizibile şi absolute. Această concepţie a marcat de o manieră durabilă
nu doar Franţa, ci şi majoritatea statelor de „drept civil”. A judeca, a legifera, a bate monedă, a
preleva impozite şi taxe, a declanşa războiului şi a încheia pacea, acestea sînt competenţele care
definesc puterea suverană. Este faţeta internă a suveranităţii. Faţeta externă a suveranităţii, cea care
interesează DI, este independenţa. Din perspectiva DI, statul este suveran în măsura în care,
dependent doar de DIP, nu este subordonat dreptului intern al niciunui alt stat. Este ceea ce, în alţi
termeni, afirma în 1928 arbitrul Max Huber.
Ca o consecinţă a suveranităţii interne, statul exercită două categorii de competenţe (puteri)
legate de celelalte două elemente constitutive: teritoriul şi populaţia. Distincţia între competenţele

45
Dacă privim actualul proces de centralizare european, observăm că statul cedează integral structurii centrale ultima
competenţă pe care şi-a asumat-o în propriul proces de centralizare: competenţa emisiunii monetare.

53
teritoriale şi competenţele personale ale statului este o distincţie primară, care pune în lumină
relaţiile dintre cele trei elemente constitutive. Competenţa sau puterea pe care o deţine statul
suveran nu este însă indivizibilă (conform postulatului politic al lui Bodin), ci dimpotrivă, perfect
divizibilă. Criteriul divizibilităţii nu este altceva decît criteriul funcţiilor statale. Seria de funcţii
care trebuie îndeplinite este comună tuturor statelor suverane. Diferă doar capacitatea de a le
asuma.
Competenţele teritoriale. Competenţele teritoriale ale statului suveran sînt generale şi
exclusive. Sînt competenţe generale, deoarece cuprind ansamblul competenţelor ataşate calităţii de
autoritate publică a statului. Sînt competenţe exclusive în măsura în care statul nu le partajează cu
nici o altă entitate suverană.
Există şi excepţii de la regula competenţei teritoriale exclusive. Aceste excepţii reprezintă
forme istorice de partaj al competenţelor teritoriale. O excepţie este condominium (sau, conform
CIJ, coimperium), un exerciţiu partajat al competenţelor de către două state, organizat prin acord.
O altă excepţie este regimul de tutelă care reprezintă un exerciţiu al competenţelor teritoriale
asumat de ONU, şi consacrat juridic de capitolul XII din Cartă. În fine, ocupaţia militară, care
poate fi o situaţie creată unilateral sau prin acord, conduce de asemenea la un partaj provizoriu de
competenţe teritoriale.
Competenţele personale. Competenţele personale ale statului sînt cele exercitate asupra
indivizilor ataşaţi lui printr-o legătură juridică (sau linie juridică) particulară, numită naţionalitate.
Termenul de cetăţenie este sinonim cu cel de naţionalitate, însă primul acoperă doar legătura
juridică a persoanelor fizice cu un anumit stat. Prin extensie, statul exercită competenţe personale
şi asupra persoanelor juridice ataşate lui şi, de asemenea, asupra unor vehicule (nave, aeronave,
nave spaţiale) înmatriculate pe teritoriul său. Toate acestea trebuie să posede naţionalitatea unui
stat. În materia atribuirii naţionalităţii persoanelor fizice şi juridice există o mare libertate, criteriile
aparţinînd domeniului rezervat al statelor. Pentru persoane fizice distingem naţionalitatea
originară (obţinută jus sangvinis, jus soli, sau prin combinarea acestor două criterii) de
naţionalitatea achizită (obinută prin căsătorie, naturalizare sau opţiune). Naţionalitatea persoanelor
juridice se determină în ţările anglo-saxone conform criteriului locului înregistrării. În celelalte ţări
se utilizează criteriul sediului social sau criterii de fapt, cum este criteriul locului unde persoana
juridică desfăşoară principalele activităţi. Există o categorie de bunuri care trebuie să posede o
legătură juridică cu un stat determinat. În această categorie intră navele şi aeronavele. În fine, o
ultimă categorie de bunuri, care pot produce prejudicii care depăşesc teritoriul naţional al
utilizatorilor lor, sînt obiectele spaţiale. Acestea trebuie să posede o naţionalitate, pentru motive
care ţin de mecanismele angajării răspunderii internaţionale.
În ce priveşte persoanele fizice, DI admite naţionalitatea multiplă şi refuză să exercite
vreun control asupra modului în care statele decid acordarea sau retragerea naţionalităţii46.
Problemele apar doar atunci cînd două sau mai multe state înţeleg să exercite prerogativele
competenţei personale asupra aceleiaşi persoane, care deţine naţionalitatea fiecăreia dintre ele. De
abia în această situaţie, a prezenţei pretenţiilor concurente, trebuie stabilit cărei naţionalităţi trebuie
să i se acorde prioritate (master nationality). Într-o sentinţă arbitrală celebră din 1912, Afacerea
Canevaro47, tribunalul a decis că Rafael Canevaro, care poseda naţionalitatea peruană (atribuită
prin jus soli) şi naţionalitatea italiană (atribuită prin jus sangvinis), trebuie considerat cetăţean

46
Afacerea Salem, Tribunal Arbitral, SUA vs. Egipt, sentinţa din 8 iunie 1932.
47
Tribunal Arbitral, Italia vs. Peru, sentinţa din 3 mai 1912.

54
peruan şi a declarat ineficacitatea în speţă a cetăţeniei italiene. Tribunalul a utilizat drept criteriu al
tranşării conflictului de naţionalităţi criteriul efectivităţii, adică metoda analizei in concreto care să
determine faţă de care dintre cele două state individul a probat ataşamentul cel mai puternic. Acest
principiu al ataşamentului efectiv a fost confirmat şi de CIJ în Afacerea Nottebohm48.
Limitele exercitării suveranităţii. În exerciţiul competenţelor sale suverane, statul trebuie să
ia act de exclusivitatea competenţelor celorlalte subiecte de drept şi trebuie să respecte integritatea
teritoriului celorlalte state suverane.
Obligaţia de a respecta integritatea teritorială a celorlalte state implică, aşa cum afirma CIJ
în Afacerea Corfu, „obligaţia statului de a nu permite utilizarea teritoriului său în vederea săvîrşirii
unor acte contrare drepturilor altor state”49.

6.6. Recunoaşterea internaţională. Recunoaşterea internaţională a statelor. Noţiunea de

recunoaştere desemnează, aşa cum am văzut (v. supra), o categorie de acte unilaterale imputabile
subiectelor de DI. Începînd cu secolul al XIX-lea, în doctrină se acordă o atenţie din ce în ce mai
mare unui aspect particular al recunoaşterii, recunoaşterea statelor nou apărute pe scena
internaţională. Doctrina juridică nu face decît să reflecte preocupările politice legate de apariţia
unor state care au fost privite iniţial cu ostilitate de către statele preexistente: fosta U.R.S.S., China
comunistă, fosta R.D.G., Israel, etc. Trebuie spus de la început că interesul juriştilor este
disproporţionat în raport de efectele pe care le produce actul juridic al recunoaşterii în DI. În planul
strict al DI controversa între susţinătorii naturii juridice constitutive (atributive) a actului de
recunoaştere şi cei ai naturii juridice declarative a fost tranşată finalmente în favoarea acestora din
urmă. Totuşi nu este exclusă formarea unei norme cutumiare în favoarea caracterului constitutiv.
Însă în prezent, aşa cum se prezintă recunoaşterea conform dreptului cutumiar, ea apare ca jus
strictum, ca un drept care se exercită în mod discreţionar, ceea ce implică inclusiv posibilitatea
revocării intempestive a recunoaşterii, ca o excepţie de la principiul irevocabilităţii actelor
unilaterale. Caracteristicile juridice ale recunoaşterii act unilateral declarativ sînt următoarele: (a)
ca act unilateral al statului este un act individual; (b) ca act unilateral este un act discreţionar; (c)
ca act declarativ, recunoaşterea este un act pur şi simplu; (d) ca act declarativ nu produce efecte ex
nunc, cu alte cuvinte personalitatea juridică a statului recunoscut este dobîndită ex tunc, la data
întrunirii celor trei elemente de fapt.
Recunoaşterea internaţională a guvernelor. Este o practică pur politică, deoarece
recunoaşterea sau nerecunoaşterea guvernelor este fără efecte juridice în DI. A existat o dezbatere
clasică, prezentată sintetic prin opoziţia a două curente de opinie formate în America Latină în
prima jumătate a secolului trecut. Opţiunea politică cunoscută sub numele de doctrina Tobar,
formulată în 1907, refuză recunoaşterea guvernelor ajunse la putere prin insurecţii50. Opinia
concurentă, doctrina Estrada, formulată în 1930, pledează pentru principiul efectivităţii susţinînd
că asumarea neconstituţională a puterii de către un grup din interiorul statului este irelevantă
internaţional. O asemenea perspectivă evacuează morala din DI şi conferă normei care interzice
ingerinţa în afacerile interne ale unui stat un caracter absolut, un caracter de jus strictum.

48
CIJ, hotărîrea din 6 aprilie 1955, Rec. 1955, p. 23.
49
v. Rec. 1949, p. 22.
50
Ideea preeminenţei dreptului în chestiunea recunoaşterii a fost reluată pe continentul american în 1932 prin aşa-
numita doctrină Stimson.

55
 6.7. Imunităţile statului suveran. Instituţia imunităţii statelor suverane cuprinde normele şi
principiile generale de drept care exceptează statele străine de la jurisdicţia teritorială a celorlalte
state suverane. În absenţa consimţămîntului său expres, nici un stat suveran nu poate face pe
teritoriul unui alt stat, numit statul forului (forum state, l’État du for) obiectul unor măsuri
legislative sau administrative ale acestuia din urmă şi nici nu poate fi judecat de jurisdicţiile sale.
Imunitatea de jurisdicţie (imperium) cuprinde două nivele: (a) imunitatea judiciară faţă de toate
jurisdicţiile interne ale statului forului; (b) imunitatea de executare silită a bunurilor statului străin
aflate pe teritoriul statului forului;
În ipoteza în care ar fi sesizată cu o acţiune, de exemplu în răspundere contractuală sau
delictuală a statului străin, sau cu o cerere de autorizare a executării silite a bunurilor acestuia
aflate pe teritoriul său, organele judiciare ale statului forului îşi vor declara, la cererea statului
reclamat (sub forma excepţiei preliminare prin care se contestă locus standi) sau din oficiu, lipsa
de competenţă ratione personae. În prezent, imunitatea statelor este o imunitate calificată, cu alte
cuvinte, regula imunităţii este acompaniată de o serie de restricţii.
Analiza practicii, a convenţiilor şi a doctrinei demonstrează că restricţiile instituite se
bazează pe caracterul dual al capacităţii juridice externe ale statelor, cărora li se pot atribui,
indiferent de calificarea proprie, două categorii de acte: acte efectuate în exercitarea competenţelor
suverane (acta iure imperii), şi acte de gestiune privată urmărind un scop lucrativ (acta iure
gestionis). Primele sînt acoperite de imunitatea de jurisdicţie, nu însă şi secundele.

6.8. Succesiunea statelor în dreptul internaţional. Succesiunea statelor reprezintă regimul

juridic internaţional al substituirii unui stat succesor altui stat predecesor în suveranitatea
(responsabilitatea) asupra unui teritoriu determinat. Termenii problemei sînt relativ simpli: în
momentul transferului de suveranitate (care coincide cu extincţia personalităţii juridice a statului
predecesor) trebuie să considerăm că statul succesor preia un teritoriu grevat de o anumită ordine
juridică, sau trebuie să considerăm că extincţia personalităţii juridice a statului predecesor implică
dispariţia întregului său sistem juridic?
Evident că din perspectiva sistemului internaţional succesiunea statelor nu poate fi
calchiată pe un model pur „civilist”, conform căruia statul succesor trebuie să preia în mod
automat „pasivul şi activul” statului predecesor. Pentru că transferul care operează este un transfer
de competenţe suverane şi nu unul patrimonial.
În prima sa încercare de codificare, finalizată prin adoptarea CV – 1978, CDI a separat
succesiunea statelor la tratate, care este obiectul prin excelenţă internaţional din materia
succesiunii statelor, de celelalte materii ale succesiunii. Textul adoptat s-a îndepărtat însă
considerabil de la normele de drept cutumiar şi pînă la urmă acest caracter novator al Convenţiei
nu a convins. Numărul foarte mic de ratificări a condamnat-o la inefectivitate. Unul dintre motive a
fost acela că în Convenţie s-a adoptat o distincţie artificială între noile state independente (cărora li
se aplică regula tabula rasa) şi celelalte state succesoare (cărora li se aplică regula continuităţii).
O a doua convenţie de codificare, cu un succes chiar mai scăzut decît cel reputat de prima
tentativă în materie, a fost Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la bunuri, arhive şi
datorii din anul 1983. Cu titlu general, şi desigur ca regulă cu caracter dispozitiv, CV - 1983
stabileşte că statul succesor preia bunurile predecesorului său fără despăgubiri. În chestiunea cea
mai sensibilă, chestiunea datoriilor de stat, Convenţia se rezumă să reamintească principiul general

56
al proporţionalităţii: „... datoriile de stat ale predecesorului vor fi transferate statelor succesoare în
proporţii echitabile...”.
Recentele schimbări de suveranitate intervenite în Europa după 1989 permit cîteva
observaţii în legătură cu practica recentă a instituţiei succesiunii statale. Unificarea Germaniei a
fost un act de încorporare (absorbţie) completă, care a extins aplicabilitatea teritorială a tratatelor
încheiate de RFG asupra teritoriului încorporat al RDG. Republica Federală a înţeles să continue
participarea fostei RDG la OI la care ea însăşi nu deţinea calitatea de membru. În cazul
Cehoslovaciei, stat federal, cele două republici federate, Cehia şi Slovacia, au renunţat la pactul
federal în mod amiabil. Procesul de partaj a drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale a fost un proces
negociat şi ambele state independente s-au declarat succesoare în drepturile şi obligaţiile statului
predecesor.
În cazul dizolvării URSS, statele succesoare s-au angajat conform Declaraţiei de la Alma
Ata „să se achite de obligaţiile internaţionale care le incumbă în virtutea tratatelor şi acordurilor
încheiate de fosta URSS”51. În ce priveşte bunurile, Federaţia Rusă a preluat toate bunurile aflate
în afara graniţelor fostei URSS. În consecinţă toate ambasadele vechii URSS au devenit
ambasadele Rusiei. O problemă ceva mai delicată a ridicat-o controlul asupra armamentului
nuclear care era dispersat pe teritoriile a patru state independente: Federaţia Rusă, Ucraina, Belarus
şi Kazahstan. Pentru a asigura securitatea şi stabilitatea strategică internaţională cele patru state au
decis să ratifice Tratatul START, care fusese deja semnat de URSS. În materia datoriei externe de
stat, noile state independente au acceptat iniţial să-şi asume răspunderea solidară faţă de ţările
creditoare. Pentru că o asemenea situaţie risca să devină prea oneroasă pentru micile republici,
Rusia a preluat ulterior întreaga datorie externă, în condiţiile în care celelalte state membre ale CSI
au renunţat la orice pretenţie asupra bunurilor ex-URSS. Faptul că a existat un consens în favoarea
acestei sucesiuni demonstrează forţa efectivităţii în DI. A fost o succesiune bazată pe opinio
necessitatis, pentru că orice altă soluţie ar fi implicat modificarea Cartei ONU.
În practica succesiunii statelor de după prima dezmembrare a Iugoslaviei (prin declararea
mai întîi a independenţei Sloveniei şi Croaţiei în 1991, iar ulterior a Bosniei-Herţegovina şi a
Macedoniei în 1992), Serbia şi Muntenegru au dorit ca Republica Federală a Iugoslaviei pe care o
constituiau (în prezent şi aceasta în curs de lichidare) să fie declarată continuatoarea Republicii
Socialiste Federale Iugoslaviei. ONU a respins această poziţie a RFI şi a pretins ca noua federaţie
să parcurgă o nouă procedură de admisie.

6.9. Alte subiecte primare. Sfîntul Scaun şi Statul Vatican. Ordinul de Malta. Ca
autoritate politică supremă a epocii medievale, Sfîntul Scaun ar putea fi calificat ca subiect primar
suprastatal. Afectate de sistemul instituit prin Pacea de la Westfalia, competenţele politice
internaţionale ale Sfîntului Scaun se estompează. Pînă la anexarea Romei de către Italia în 1870,
Papa era suveranul unei populaţii de peste trei milioane de locuitori. După anexare, printr-un act
unilateral, Legea garanţiilor (1871), Italia a fixat prerogativele Suveranului Pontif şi ale Sfîntului
Scaun. La statutul internaţional actual s-a ajuns prin tratatele din Laterano din 1929, modificate
prin Concordatul din 1984. Tratatul politic de la Laterano a repus suveranitatea Sfîntului Scaun
într-o bază teritorială proprie: statul Cetăţii Vaticanului. S-au reconfirmat drepturile stipulate în
Legea din 1871 şi s-a ajuns la un regim juridic în care distingem două subiecte primare de DI:

51
v. textul Declaraţiei în Pierre-Marie Dupuy (ed.), Grandes textes de droit international public, Dalloz, Paris, 1996,
p. 122.

57
Sfîntul Scaun, entitate spirituală responsabilă de bisericile catolice din întreaga lume, şi statul
Cetăţii Vaticanului, numit în mod curent Vatican, entitate teritorială a cărei calitate de subiect de
drept se manifestă internaţional atunci cînd se crează norme convenţionale de aplicabilitate
teritorială. Sfîntul Scaun şi-a conservat calitatea, recunoscută internaţional, de structură ierarhică a
bisericilor catolice naţionale, i.e., o capacitate larg recunoscută internaţional de a reglementa
statutul bisericilor catolice împreună cu statele în care ele sînt prezente, printr-o categorie specială
de tratate internaţionale, numite concordate52. Discuţiile din doctrina franceză în legătură cu
calitatea de stat a Vaticanului sînt lipsite de interes, pentru că aici nu avem o „instituire” de
competenţe, ci mai curînd o „reconstituire” de competenţe ale unui subiect primar de DI care a
supravieţuit reconfigurării post-westfalice53.
Autoritatea exclusivă a Sfîntului Scaun este recunoscută asupra teritoriului de 44 de hectare
al Vaticanului. Cei care activează în teritoriu dobîndesc o cetăţenie care se suprapune peste
cetăţenia de bază (şi care este asemănătoare cu cetăţenia funcţională a UE pe care o posedă toţi
cetăţenii statelor membre ale organizaţiei) şi se pierde odată cu încetarea funcţiei îndeplinite pe
lîngă Sfîntul Scaun. Sfîntul Scaun întreţine relaţii diplomatice permanente cu peste 50 de state (o
bună parte, nota bene, nici măcar nu aparţin lumii catolice) şi participă cu statut de observator la
numeroase organizaţii internaţionale.
Ordinul de Malta este denumirea curentă sub care este cunoscut Ordinul Militar Suveran
din Ierusalim şi îşi are originea în epoca Cruciadelor. Numele curent provine din faptul că pînă în
1799 Ordinul a fost suveranul principatului maltez. Ordinul maltez este ultimul supravieţuitor
dintr-o serie de subiecte ale DI medieval care erau entităţi religioase structurate militar şi care,
asemeni statelor, posedau armate terestre şi nave de război, administrau teritorii, încheiau tratate şi
posedau drept de legaţie activă şi pasivă (Ordinul Teutonic şi Ordinul Templierilor sînt cele mai
cunoscute). Deşi în acest moment Ordinul de Malta nu mai posedă un teritoriu propriu, posedă
totuşi un statut internaţional definit în statul său gazdă - Italia. I se recunosc, printre altele,
autonomia, rangul diplomatic, inviolabilitatea sediului Marelui Magistru (guvernul Ordinului).
Ordinul este însă plasat, aşa cum a fost în mod tradiţional, sub controlul religios al Sfîntului Scaun.
Numeroase state întreţin relaţii diplomatice cu Ordinul de Malta şi îi facilitează exercitarea
activităţilor pe teritoriul lor (în special activităţi filantropice).

Sumar: 6.1. Statul în dreptul internaţional public. Elementele constitutive ale statului. 6.2.
Uniunile statale. 6.3. Teritoriul de stat. 6.4. Efectivitatea puterii publice. 6.5. Suveranitatea statului.
6.6. Recunoaşterea internaţională. 6.7. Imunităţile statului suveran. 6.8. Succesiunea statelor în
dreptul internaţional. 6.9. Alte subiecte primare.

52
v., recent, Declaraţia privind relaţiile monetare cu Republica San Marino, Statul Vatican şi Principatul Monaco,
anexă la Tratatul privind Uniunea Europeană.
53
v .e.g., Charles Rousseau Droit international public, Sirey, Paris, 1953., p. 158. şi P. Daillier şi A. Pellet, LGDJ,
Paris, 2002, pp. 456-457.

58
Bibliografie modul:

Bibliografie obligatorie: Valentin Constantin, Drept internaţional, Editura Universul Juridic,

București, 2010, pp. 245-268.

Bibliografie facultativă: Daillier, P., Pellet, A., Droit international public, LGDJ, Paris, 2002, pp.
456-457; Pierre-Marie Dupuy (ed.), Grandes textes de droit international public, Dalloz, Paris,
1996, p. 122; Rousseau, Ch., Droit international public, Sirey, Paris, 1953, p. 158; CIJ, Afacerea
Nottebohm, Rec. 1955, p. 23; CIJ, Afacerea Corfu., Rec. 1949, p. 22

Întrebări (exemplificativ):

1. Legitimitatea competențelor implicite ale unei organizații internaționale este

condiționată de:
A. caracterul necesar al exercitării competențelor implicite;
B. existența unor garanții împotriva acțiunilor ultra vires deghizate în exercițiul
competențelor implicite;
C. existența unei motivări convingătoare cu privire la neincluderea competențelor
implicite în lista competențelor exprese;
D. existența unor competențelor exprese, formulate în termeni generali, care permit, o
interpretare în favoarea unor competențe noi, implicite.

2. Organizația internațională:
A. are personalitate juridică doar în dreptul intern al statelor în care își are sediul sau pe
teritoriul cărora își desfășoară activitatea;
B. are personalitate juridică doar în dreptul internațional și niciodată în dreptul intern al
unui stat;
C. nu are personalitate juridică, pentru că nu este subiect de drept internațional;
D. are personalitate juridică atât în dreptul internațional, cât și în dreptul intern al statelor
în care își are sediul sau pe teritoriul cărora își desfășoară activitatea.

59
 MODULUL VII
SUBIECTELE DERIVATE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Scopul şi obiectivele modulului

Modulul VII prezintă modelul funcţionalist al organizării internaţionale şi, în acest cadru,
teoria generală a organizaţiilor internaţionale, analizate ca sub-sisteme. Modulul oferă informaţii
cu privire la membrii, structura şi personalitatea juridică a organizaţiilor internaţioanle, la
mecanismele de formare a voinţei persoanei juridice, la competenţele şi mijloacele materiale ale
organizaţiilor internaţioanale, la statutul juridic al funcţionarilor internaţionali şi la succesiunea
organizaţiilor internaţionale. Acest modul urmăreşte familiarizarea studentului cu regimul juridic
specific al subiectelor derivate din dreptul internaţional public.

Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

Modulele II –V au prezentat izvoarele dreptului internaţional public, regimul juridic al

actelor unilaterale, mijloacele subsidiare de determinare a normelor juridice precum şi câteva
aspecte specifice privind interpretarea normelor în dreptul internaţional public. Modulul VI a
deschis prezentarea subiectelor cărora li se adrsează normele juridice descrise în modulele
anterioare şi, în acest sens, a analizat regimul juridic al subiectelor primare din dreptul
internaţional public. Modulul VII continuă această prezentare şi abordează tema subiectelor
derivate.

Schema logică a modului

Secţiune
7.1. Funcţionalismul ca model
teoretic al organizării internaţionale
7.2. Teoria generală a organizaţiilor
Internaţionale
Conţinut
- premisele modelului funcţional de cooperare internaţională şi
caracterizarea acestuia;
- organizaţiile ca sub-sisteme;
- membrii organizaţiilor internaţionale;
- structura organizaţiilor internaţionale;
- personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale;
- competenţele organizaţiilor internaţionale;
- mijloacele materiale ale organizaţiilor internaţionale;
- statutul juridic al funcţionarilor internaţionali;
- succesiunea organizaţiilor internaţionale

Conţinutul informaţional detaliat

7.1. Funcţionalismul ca model teoretic al organizării internaţionale. Organizarea politică

era percepută, imediat după dezastrele politice de mare amploare, ca un remediu la riscul de sistem
pe care îl propagă permanent distribuţia anarhică a subiectelor primare. Instituţionalizarea

60
domeniilor de interes comun a fost privită ca model politic de prevenire a confruntărilor. De aceea
după fiecare război mondial a apărut cîte o generaţie de OI. Studiile care au analizat sistemul OI
(inclusiv sistemul ONU) au identificat funcţiile internaţionale ale OI: articularea şi agregarea
intereselor statale, comunicarea inter-statală, socializarea statelor, managementul conflictelor şi al
crizelor internaţionale, redistribuirea resurselor şi integrarea funcţiilor statale54.
Luînd ca punct de plecare realitatea multiplicării OI care îşi asumă funcţii şi competenţe de
tip administrativ, românul David Mitrany a expus un model funcţional de cooperare
internaţională, opus modelului clasic inaugurat de Societatea Naţiunilor (modelul politico-
constituţional). Opera fondatoare a funcţionalismului, A Working Peace System, a apărut în 1943.
Premisa de bază a lui Mitrany a fost aceea că funcţiile statelor suverane sînt separabile. Funcţiile
politice (apărare, ordine publică, politică externă) sînt separabile de funcţiile tehnice, sociale sau
economice. Această separabilitate permite ca o parte dintre competenţele statale să fie transferate
în beneficiul unei OI, fapt care produce o tranziţie de la puterea teritorială a statului suveran, la o
putere deteritorializată a organizaţiei supranaţionale. În termenii utilităţii, naţiunile vor percepe că
există interese comune care sînt servite mai bine atunci cînd sînt organizate la acele eşaloane care
permit satisfacerea intereselor la cel mai optim nivel.
Modelul de integrare funcţională secvenţională (sau sectorială), spre deosebire de modelul
de integrare globală (integrare globală regională sau universală), reprezintă o centralizare de
materii juridice opusă centralizării politico-juridice de tip constituţional. Există o
constituţionalizare, însă ea rămîne strict materială şi este opusă unei centralizări formale realizate
printr-un act politic de tip constituţional.
Astăzi, numărul OI s-a stabilizat în jurul cifrei de 300, după ce procesul de creştere
numerică a atins punctul de vîrf în 1985 (378 de organizaţii). Mai mult de două treimi din numărul
total sînt organizaţii regionale. Scopurile statutare şi practica lor subsecventă indică o mare
varietate de activităţi internaţionale: diplomaţie multilaterală, reglementare a folosirii forţei,
reglementare paşnică a diferendelor internaţionale, elaborare a tratatelor, elaborare de reguli
tehnice, dezvoltarea DI, dezvoltarea comerţului internaţional, a comunicaţiilor, etc. Pe de altă
parte, organizaţii de facto, cum sînt G7/8 sau G-1055, sugerează că organizarea
interguvernamentală şi-a atins limitele.

7.2. Teoria generală a organizaţiilor internaţionale. Organizaţiile ca sub-sisteme. Din

punct de vedere juridic, OI sînt sub-sisteme pe care DI general le integrează. Din perspectivă
juridică este necesar să distingem:
- dreptul aplicabil OI. DI general le este aplicabil în limitele compatibile cu tipul de
personalitate juridică propriu.
- DI special, creat de OI. Atunci cînd sînt create pentru a pune în operă politici comune, OI
sînt investite de membri cu competenţa de a crea norme internaţionale, de regulă, prin exercitarea
dreptului de a participa la tratatele internaţionale.

54
v. Georges Abi-Saab, The Concept and Evolution of International Organization: a Sinthesis, în Multilateral
Diplomacy/La Diplomatie multilatérale, M.A.Boisard, E.M. Chossudovsky, eds., Kluwer Law International, The
Hague/London/Boston, 1998, p. 8.
55
Membrii G-10, care sînt în realitate 11, sînt membrii G7 cărora li se adaugă Belgia, Olanda, Suedia şi Elveţia.
Grupează reprezentanţii băncilor centrale şi autorităţiile de supraveghere bancară.

61
 - dreptul intern al OI. Acesta îndeplineşte în interiorul organizaţiei funcţiile dreptului
constituţional, administrativ şi financiar din sistemele centralizate.
- dreptul extern al organizaţiilor, aplicabil altor subiecte de DI. Atunci cînd OI integrează
(centralizează) funcţiile statutare, ele pot emite acte obligatorii sau recomandări destinate
membrilor. Tipologia şi volumul actelor unilaterale heteronormative depind de nivelul de
integrare.
Membrii OI. Calitatea de organizaţii interguvernamentale (în sens larg) implică faptul că
membrii lor sînt în primul rînd statele suverane. Anumite organizaţii tehnice (conform principiului
efectivităţii) acceptă ca membri teritorii dependente şi pot să accepte chiar şi organizaţii
internaţionale. În afara statutului de membru propriu-zis sau, cum se mai spune, membru cu
drepturi depline, mai există două tipuri de statut: statutul de membru asociat şi statutul de
observator. Primul este în general un statut tranzitoriu, în sensul că membrul asociat se
acomodează în perioada de asociere cu normele şi operaţiunile organizaţiei în vederea aderării
ulterioare. Observatorul este, ca şi membrul asociat, un participant, în principiu pasiv, la
activităţile unor organe, însă nu este şi un beneficiar marginal al cooperării organizate. Acest statut
de observator poate fi instituit şi în favoarea unor ONG-uri atunci cînd acestea desfăşoară în
mediul internaţional activităţi similare activităţilor operaţionale ale OI.
Admiterea şi retragerea din OI sînt proceduri guvernate de tratatul institutiv. În ipoteza în
care nu există reglementări exprese privind retragerea, se aplică dreptul comun al retragerii din
tratate, codificat la articolele 54 şi 56 din CV - 1969. Ca o consecinţă a încălcării obligaţiilor
asumate în raport cu organizaţia, în funcţie de tipul particular al organizaţiei sînt prevăzute
sancţiuni generale: suspendarea din exerciţiul anumitor drepturi (de exemplu, dreptul de vot) şi
excluderea din organizaţie.
Ca sancţiuni specifice sînt de notat: denunţarea publică a ilicitului internaţional (OIM/ILO,
CDO, OMS, IAEA); încetarea asistenţei financiare acordată membrului (FMI, BIRD, PNUD);
embargo comercial, financiar şi asupra comunicaţiilor (ONU, OSA, OUA); operaţiuni militare
dirijate împotriva statelor membre (ONU, OSA, OUA).
Structura OI. OI sînt structuri de organe permanente. Formal, marea majoritate a OI au
adoptat un model organizaţional tripartit al organelor principale: un organ plenar; un organ
restrîns; un organ administrativ. Acestei structuri de bază i se adaugă organe subsidiare create fie
statutar, fie în baza competenţelor implicite recunoscute organelor principale de a crea alte organe.
Organul plenar este un organ compus din reprezentanţii statelor şi se poate numi adunare
(ONU), conferinţă (ILO/OIT), consiliu (UE) sau comitet de miniştri (Consiliul Europei). În general
îi revin decizii sau recomandări de politică globală, de aceea se reuneşte în general anual (ONU)
sau chiar la intervale mai mari, la doi ani (UNESCO), la trei ani (OACI), la patru ani (OMPI) sau
chiar la cinci ani (UPU). Organul restrîns partajează de cele mai multe ori competenţele de decizie
cu organul plenar. Marile puteri îşi asigură prezenţa permanentă în aceste organe şi asigură
influenţa (ONU, OIT, OACI, AIEA). Organul administrativ, de regulă numit secretariat sau birou,
îşi desfăşoară activitatea la sediul organizaţiei. Fixarea sediului este determinată de mai multe
criterii, printre care facilităţile oferite de statul-gazdă şi calitatea infrastructurii din localitatea
aleasă. Organul administrativ lucrează în limbile oficiale ale OI, care sînt stabilite de actul
institutiv. Este condus de un înalt funcţionar, numit pentru o perioadă determinată (uneori
reeligibil), şi se poate numi secretar general (ONU, NATO, Consiliul Europei), director general
(UNESCO), director (ASEAN), sau preşedinte (Comisia UE). Principalele funcţii ale acestor înalţi

62
funcţionari sînt cele administrative şi cele de execuţie, însă este posibil ca şefului administraţiei
(care deţine funcţia de reprezentare) să i se încredinţeze o serie de funcţii politice, în principal un
drept de iniţiativă politică.
Actele institutive mai pot crea şi alte organe principale: organe de tip parlamentar (NATO,
OSCE, Consiliul Europei), organe jurisdicţionale (CIJ, Curtea DO, CJCE) sau organe de control
(Curtea de Conturi a CE). O tipologie a organelor subsidiare este dificil de realizat şi nici nu este
foarte utilă. Ele exprimă ideea de funcţii specifice pe care le realizează OI şi, ca atare, sînt foarte
diverse.
Personalitatea juridică a OI. Calitatea de subiect de DI presupune că sistemul juridic
conferă OI personalitate juridică i. e., capacitatea de a fi titulare de drepturi, obligaţii şi competenţe
internaţionale56. Raportată la personalitatea juridică a statelor suverane, personalitatea OI apare ca
o personalitate juridică derivată. Însă prezenţa personalităţii juridice ne permite să distingem OI de
orice altă formă de cooperare interstatală, de exemplu, de cea desfăşurată în cadrul unui regim
internaţional de facto cum este G7/G8.
Subiectele derivate posedă doar o personalitate funcţională, corespondentul obiectivelor
(scopurilor) statutare. Este o personalitate guvernată de principiul specialităţii, în contrast cu
personalitatea juridică a subiectelor primare care este o personalitate plenară (generală). Se
întîmplă ca tratatele institutive să declare explicit personalitatea juridică internaţională a OI ( CE,
OIT, BIRD, etc.). Acest fapt nu are însă o semnificaţie specială în DI, pentru că intenţia explicită a
membrilor fondatori nu este o condiţie a personalităţii.
În mod tradiţional, doctrina DI distinge personalitatea juridică a OI în DI, de personalitatea
juridică pe care o posedă în dreptul intern al statelor. Prima implică: capacitatea de a încheia tratate
internaţionale; capacitatea de a conduce în mod autonom relaţii internaţionale; capacitatea de a
utiliza gama de mijloace paşnice de reglementare a diferendelor; capacitatea, limitată funcţional,
de a recurge la contenciosul internaţional.
De regulă, efectele interne ale personalităţii juridice internaţionale a OI se determină prin
acordurile de sediu sau prin acordurile asupra imunităţilor şi privilegiilor. Este posibil însă ca un
stat să determine efectele pe care înţelege să le atribuie personalităţii OI în dreptul său intern
printr-o lege, adică printr-un act de drept intern. Nu există însă o relaţie necesară între
personalitatea recunoscută în dreptul intern al statelor şi cea recunoscută în DI.
Competenţele OI. Termenul „competenţă” desemnează o „putere juridică” pe care o
posedă organizaţia (şi organele ei) şi care derivă din actul său institutiv. Normele care atribuie
competenţe organizaţiei şi organelor sale funcţionează ca norme de recunoaştere a validităţii
actelor organizaţiei. Sînt norme de tip constituţional. În acest sens spunem că un act al OI este
valid, adică este format în acord cu normele de recunoaştere aplicabile, sau că este un act ultra
vires şi, ca o consecinţă a depăşirii competenţelor (sau, altfel spus, a violării normei de
recunoaştere atributivă de competenţe), este un act inopozabil.
Principala distincţie juridică este cea între competenţele exprese şi competenţele implicite.
Primele sînt definite în normele tratatului institutiv şi în normele actelor posterioare care îl
modifică, secundele se conturează în practica organizaţiei, iar validitatea de principiu a exercitării
lor este confirmată azi de o practică cvasi-generală. Începînd cu Avizul consultativ din 1949, CIJ a

56
Conform lui Kelsen, „personalitatea juridică nu este o realitate a dreptului pozitiv sau o realitate naturală, ci este un
concept auxiliar (...), un instrument teoretic destinat să simplifice descrierea fenomenelor juridice” (Théorie du droit
international public, RCADI, 84/1953, p. 67).

63
avut o jurisprudenţă constantă care confirmă validitatea actelor care posedă ca bază juridică
competenţe implicite. Schwarzenberger a făcut o sinteză a condiţiilor exercitării legitime a unor
asemenea competenţe, analizînd ansamblul jurisprudenţei CPJI şi a CIJ:
(1) exercitarea competenţelor implicite trebuie să fie necesară (să rezulte logic dintr-o
situaţie care nu putea fi prevăzută de autorii tratatului institutiv);
(2) existenţa unor competenţe exprese, formulate în termeni generali, care permit, în acord
cu intenţiile autorilor tratatului, o interpretare în favoarea unor competenţe noi, implicate în
competenţele exprese;
(3) faptul neincluderii competenţelor implicite în lista competenţelor explicite trebuie să
poată fi motivat convingător şi
(4) să existe în constituţia OI, garanţii împotriva acţiunilor ultra vires, deghizate în
exerciţiul competenţelor implicate.”57
Aceste condiţii tind să limiteze un exerciţiu discreţionar de competenţe prin care
organizaţia ar putea proceda la o revizuire, de facto, a tratatului său institutiv.
Competenţele organelor, conform unui principiu constituţional consacrat, trebuie
considerate ca separate. Un exerciţiu concurent de competenţe poate conduce la inefectivitate sau
la blocaj instituţional.
Mijloacele materiale ale OI. Din definiţia larg răspîndită a OI lipseşte orice referinţă la o
caracteristică comună a persoanelor juridice: posesia unui patrimoniu propriu, distinct de
patrimoniul membrilor. Prezenţa patrimoniului este o condiţie liminară a autonomiei persoanei
juridice. De regulă OI nu deţin patrimonii ale căror dimensiuni să le permită exerciţiul
competenţelor în baza unor resurse proprii. Excepţiile sînt notabile: organizaţiile financiare din
sistemul ONU (FMI, BIRD, FIDA)58 şi CE59. În lipsa resurselor proprii, veniturile bugetare se
bazează pe contribuţiile obligatorii ale membrilor, prevăzute în actul institutiv. Cotele
contribuţiilor sînt determinate în general prin negocieri în organul plenar al organizaţiei, iar în
stabilirea lor se respectă principii echitabile. Repartizarea poate lua în considerare populaţia statală
(Consiliul Europei), venitul pe locuitor (ONU), tonajul maritim brut (OMI), interesele statului în
materia organizată (OACI) sau PIB-ul (OUA). La ONU au fost fixate două plafoane, unul minim
de 0,01% din bugetul organizaţiei şi unul maxim de 25% din buget (care reprezintă contribuţia
SUA). Grupul ţărilor occidentale industrializate acoperă în mod constant peste 50% din bugetul
ordinar. Dat fiind faptul că aceste ţări nu sînt şi beneficiarii programelor dezvoltate de ONU şi de
instituţiile ei specializate, sînt explicabile tensiunile pe care le provoacă chestiunile bugetare între
acest grup şi majoritatea membrilor.
Statutul juridic al funcţionarilor internaţionali. Organele unei OI sînt formate fie din
reprezentanţi ai statelor membre, fie din funcţionari (agenţi) internaţionali. CIJ, în Avizul
consultativ din 11 aprilie 1949, a formulat o definiţie general acceptată a agentului (funcţionarului)
internaţional: „… oricine, funcţionar remunerat sau nu, utilizat sau nu cu titlu permanent, a fost

57
G. Schwarzenberger, International Law as applied by International Courts and Tribunals, Stevens&Sons, Londra,
vol. III, 1976, p. 55. De la data acestei analize jurisprudenţa competenţelor implicite nu a marcat alte evoluţii
semnificative.
58
Veniturile acestor organizaţii provin din capital, din tranzacţii sau operaţiuni financiare de piaţă.
59
Veniturile CE provin în principal din tariful vamal aplicat produselor non-comunitare, dintr-o fracţiune din TVA,
dintr-o taxă pe PNB şi din amenzi.

64
însărcinat de un organ al organizaţiei să exercite sau să ajute la exercitarea unei funcţii a acesteia.
Pe scurt, orice persoană prin care acţionează organizaţia”.
Această definiţie extensivă include alături de funcţionarii „de carieră”, colaboratorii
ocazionali şi experţii. Acest ansamblu reprezintă agenţii internaţionali. Categoria mai restrînsă a
funcţionarilor îi include numai pe cei care exercită funcţiile pe seama organizaţiei în mod continuu
şi exclusiv. În afara faptului că trebuie să se dedice exclusiv funcţiei internaţionale, funcţionarul
trebuie să o facă intr-o deplină independenţă. Independenţa este esenţială, în special în raport de
state, şi este garantată prin statutele organizaţiilor, prin acorduri internaţionale sau prin acte
unilaterale ale OI.
Intrarea în funcţia internaţională este guvernată de normele interne ale OI. Recrutarea
funcţionarilor se bazează pe două criterii: criteriul meritului personal şi criteriul repartizării
geografice. Primul este criteriul general şi, de regulă, criteriul special al repartizării geografice,
chiar şi în situaţiile în care prevalează, se combină cu acest criteriu al experienţei sau al calităţilor
personale pretinse funcţionarului. Uneori se mai aplică şi un alt criteriu special, numit „al
proporţionalităţii”, care ia în considerare contribuţia statelor la bugetul OI.
Independenţa implică pentru funcţionari anumite incompatibilităţi. Funcţionarul
internaţional nu poate exercita activităţi politice în statul de origine şi nu îi este permis să întreţină
legături cu entităţi comerciale care intră, de o manieră sau alta, în raporturi juridice cu OI din care
fac parte. Atît în timpul exercitării funcţiei, cît şi după ieşirea din funcţie, funcţionarul trebuie să
fie discret şi rezervat.
Statutele şi/sau regulamentele OI reglementează cariera funcţionarului internaţional şi
drepturile sale (în afara dreptului la remuneraţie). Sînt de notat dreptul la asociere în asociaţii
create pentru apărarea drepturilor personalului şi dreptul funcţionarului sau agentului de a contesta
actele OI care îl privesc, pe calea unor recursuri graţioase sau ierarhice, prin apelul la un mediator
sau conciliator, sau prin recursuri contencioase în faţa instanţelor administrative internaţionale (de
exemplu, TANU sau TAOIT).
În fine, funcţionarilor internaţionali li se consolidează independenţa prin sistemul de
imunităţi şi privilegii pe care le posedă pe teritoriul statelor care recunosc personalitatea juridică a
OI. Acestea urmează regimul general al imunităţilor şi privilegiilor diplomatice din DI general.
Succesiunea OI. Pentru extincţia OI există două ipoteze care pot fi luate în considerare: (1)
lichidarea OI sau (2) succesiunea printr-o nouă OI.
(1) Lichidarea, ca şi succesiunea, implică o pluralitate de subiecte: OI lichidată, statele
membre, creditorii, debitorii şi personalul organizaţiei. Avînd în vedere că organizaţiile se bucură
de imunitate de jurisdicţie chiar şi în timpul lichidării lor şi că, în general, posedă active
insuficiente, problema lichidării este destul de complicată. Exemplele de lichidare sînt pînă în
prezent foarte rare, dar probabil că singura soluţie echitabilă care ar trebui luată în considerare ar fi
repartizarea activului şi pasivului organizaţiei între statele membre, fie proporţional cu nivelul PIB,
fie proporţional cu cota care le revenea la constituirea bugetului organizaţiei.
(2) O problemă de succesiune a OI apare şi atunci cînd competenţele organizaţiei care
dispare sau o bună parte dintre acestea urmează să fie exercitate de o nouă OI. Exemplul tipic este
cel al SN, dizolvată la 18 aprilie 1946 prin hotărîrea Adunării sale. În acest caz bunurile din
patrimoniu au fost transferate Naţiunilor Unite. În ceea ce priveşte personalul SN, numai o mică
parte a fost preluată de ONU, iar funcţionarii disponibilizaţi au primit cu titlu compensatoriu o
indemnizaţie specială.

65
 În lipsa unei practici consistente sau a unei conveţii multilaterale, se poate spune doar că
regimul juridic al succesiunii OI rămîne deschis oricărei evoluţii normative pe cale convenţională,
iar pînă la instituirea unei convenţii generale (eveniment improbabil) nu poate fi guvernat decît de
principii generale de drept şi, în eventualitatea consolidării lor, de reguli cutumiare speciale (lex
specialis).

Sumar: 7.1. Funcţionalismul ca model teoretic al organizării internaţionale. 7.2. Teoria generală a
organizaţiilor internaţionale.

Bibliografie modul:

Bibliografie obligatorie: Valentin Constantin, Drept internaţional, Editura Universul Juridic,

București, 2010, pp. 269-319.

Bibliografie facultativă: Abi-Saab, G., The Concept and Evolution of International Organization:
a Sinthesis, în Multilateral Diplomacy/La Diplomatie multilatérale, M.A.Boisard, E.M.
Chossudovsky, eds., Kluwer Law International, The Hague/London/Boston, 1998, p. 8; Kelsen, H.,
Théorie du droit international public, RCADI, 84/1953, p. 67); Schwarzenberger, G., International
Law as applied by International Courts and Tribunals, Stevens&Sons, Londra, vol. III, 1976, p.
55.

Întrebări (exemplificativ):

1. Care dintre următoarele tribunale internaționale au caracter ad hoc:

A. Tribunalul militar internațional de la Nürnberg;
B. Tribunalul militar internațional de la Tokyo;
C. Tribunalul penal internațional pentru Fosta Iugoslavie;
D. Tribunalul penal internațional pentru Ruanda?

2. Care dintre următoarele situații nu împiedică admiterea unei cereri de extrădare:

A. cererea de extrădare urmărește pedepsirea unei persoane pe considerente de rasă,
religie, naționalitate, origine etnică, opinii politice, sex sau statut personal;
B. există motive serioase să se creadă că persoana a cărei extădare se cere riscă să fie
supusă torturii, în statul solicitant;
C. cererea de extrădare urmărește judecarea unei persoane care este acuzată de săvârșirea
unei infracțiuni incriminate printr-o lege penală ordinară;
D. răspunderea penală pentru fapta la care se referă cererea de extrădare s-a prescris, în
statul solicitant?

66
 MODULUL VIII
PERSOANELE PRIVATE – SUBIECTE LIMITATE RATIONE MATERIAE ÎN
DREPTUL INTERNAŢIONAL

Scopul şi obiectivele modulului

Modulul VIII prezintă şi analizează contextele în care persoanei fizice i se recunoaşte

calitatea de subiect de drept internaţional. În acest sens, sunt abordate problema răspunderii penale
a persoanei fizice şi materia protecţiei internaţionale a drepturilor omului. Sunt analizate, de
asemenea, aspecte privind protecţia internaţională a minorităţilor, regimul juridic al străinilor, al
refugiaţilor, apatrizilor şi al lucrătorilor migranţi. În contextul declinului puterii statale în
societatea internaţională contemporană, sunt analizate locul şi rolul pe care îl au sau pe care l-ar
putea avea organizaţiile nonguvernamentale şi societăţile transnaţionale. Tot în acest modul este
prezentat regimul juridic al investiţiilor străine şi tratamentul investitorilor. Acest modul urmăreşte
familiarizarea studentului cu statutul juridic pe care îl au persoanele private în dreptul internaţional
public.

Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

Modulele II –V au prezentat izvoarele dreptului internaţional public, regimul juridic al

actelor unilaterale, mijloacele subsidiare de determinare a normelor juridice precum şi câteva
aspecte specifice privind interpretarea normelor în dreptul internaţional public. Modululele VI şi
VII au prezentat două categorii de subiecte cărora li se adrsează normele juridice descrise în
modulele anterioare şi, în acest sens, au analizat regimul juridic al subiectelor primare şi al
subiectelor derivate. Alături de state şi de organizaţii internaţionale, calitatea de subiect al
dreptului internaţional public este atribuită, în anumite contexte, şi persoanei private. Modulul VIII
abordează această temă.

Schema logică a modului

Secţiune
8.1. Persoana fizică – subiect de drept
Internaţional
8.2. Răspunderea penală a pesoanei fizice
8.3. Sistemul de protecţie internaţională a
drepturilor fundamentale
Conţinut
- limitări ratione materiae;
- limitări ratione personae;
- limitări ratione temporis;
- crimele internaţionale;
- infracţiunile internaţionale;
- Tribunalele ad-hoc;
- Curtea Penală Internaţională;
- cooperarea judiciară în materie penală; extrădarea;
- cele „trei generaţii de drepturi”;
- procedurile deschise persoanelor fizice în sistemul universal de
protecţie;
- procedurile jurisdicţionale instituite în plan regional;
- calificarea juridică a drepturilor minorităţilor;

67
 8.4. Protecţia internaţională a minorităţilor - expresii convenţionale privind protecţia minorităţilor;
- problema definirii juridice a noţiunii de minoritate naţională;
- normele de bază consacrate de dreptul cutumiar;
- nivelul de protecţie datorat străinilor;
8.5. Regimul juridic al stăinilor - refugiaţii;
- apatrizii;
- lucrătorii migranţi;
8.6. Organizaţiile nonguvernamentale şi societ- declinul puterii statale;
transnaţionale - locul şi rolul organizaţiilor nonguvernamentale în sistemul
internaţional;
- locul şi rolul societăţilor transnaţionale în sistemul internaţional;
8.7. Investiţiile străine şi tratamentul - premise ale creării unui regim juridic;
Investitorilor - naţionalizarea;
- exproprierea;
- Principiile directoare privind tratamentul investiţiei străine.

Conţinutul informaţional detaliat

8.1. Persoana fizică - subiect de DI. DI a instituit, în diversele stadii ale dezvoltării sale,
capacitatea juridică, mai întîi unor categorii determinate de persoane fizice, iar apoi persoanelor
fizice în general. Capacitatea rămîne însă limitată: la materiile în care dreptul convenţional le
conferă în mod direct drepturi şi obligaţii; la materia penală internaţională; la materia protecţiei
internaţionale a drepturilor omului. În afara acestor domenii persoanele fizice nu se pot prevala în
plan internaţional de drepturile pe care le recunoaşte DI, împotriva statelor care le violează.
Propriul lor stat funcţionează ca un ecran între persoanele private şi DI şi doar prin mecanismele
protecţiei diplomatice particularii îşi pot asigura reparaţii în ipoteza în care drepturile lor au fost
violate în afara frontierelor. Aşadar particularii nu pot antrena statul pe teritoriul căruia le-au fost
violate drepturile în proceduri jurisdicţionale internaţionale, pentru că nu posedă capacitate
procesuală, nu posedă ceea ce în DI se numeşte locus standi. Evident însă că le rămîne deschisă
jurisdicţia internă a acestor state.
Persoanele private sînt subiecte limitate ale DI atît ratione materiae cît şi ratione temporis,
ratione loci şi ratione personae. Ratione materiae, persoanele private sînt subiecte limitate la
domeniile în care DI le recunoaşte calitatea de titulari de drepturi şi/sau de obligaţii internaţionale.
E.g. în materia DI penal sau a DI al drepturilor omului. Ratione temporis, atunci cînd prin acte
internaţionale li se recunosc anumite drepturi limitate în timp, de pildă, exerciţiul internaţional al
unor drepturi este circumscris duratei tratatului internaţional care le este izvorul. Cu alte cuvinte,
exerciţiul drepturilor încetează odată cu un termen prevăzut de tratat (termen ad quem) sau prin
extincţia tratatului. De asemenea, reprimarea unor infracţiuni poate fi condiţionată de termen.
Ratione loci, atunci cînd li se recunoaşte o capacitate limitată în spaţiu, de exemplu în cadru
regional, şi ratione personae, atunci cînd existenţa capacităţii internaţionale depinde de statutul lor
personal. Aceste limitări pot opera fie uti singuli, fie cumulativ.

8.2. Răspunderea penală a persoanei fizice. Crimele internaţionale. Individul a devenit

subiect de DI pentru că DI i-a atribuit îndatoriri (obligaţii) a căror violare angajează direct
(imediat) răspunderea penală internaţională. În schimb, nu există un cod penal internaţional, care
să instituie o bază specială a incriminării şi care să stabilească regimul juridic general şi liste de

68
infracţiuni, deşi o sistematizare a infracţiunilor apare în Statutul de la Roma al Curţii Penale
Internaţionale (art 5-9). Însă prin Statut este acoperită, inter partes, doar materia crimelor
internaţionale. În consecinţă, legalitatea incriminării este deopotrivă cutumiară (în sistemul
universal) şi convenţională (de aplicabilitate limitată inter partes).
Prima infracţiune cutumiară a fost pirateria maritimă60. Determinarea actelor materiale
care constituie latura obiectivă a infracţiunii a fost stabilită pe cale convenţională. Prima persoană
fizică acuzată de infracţiuni internaţionale în perioada modernă a fost Wilhelm al II-lea, ex-Kaiser
al Germaniei. A fost o acuzaţie formală, inserată la articolul 227 al Tratatului de la Versailles din
1919, ceea ce implica asumarea ei de către toate statele semnatare, i.e. de societatea internaţională
a epocii.
Odată cu dezvoltarea incriminărilor, printr-o serie de tratate secvenţiale, şi odată cu
instituirea unor tribunale internaţionale, se poate degaja un regim juridic al răspunderii penale a
individului în DIP. Acest regim este o combinaţie de principii generale de drept şi de norme
specifice de DI public.
A) Principii generale de drept. În această categorie intră: (1) principiul răspunderii
individuale; (2) principiul legalităţii incriminărilor; (3) principiul legalităţii pedepselor; (4)
principiul non bis in idem; (5) principiul incriminării participării.
În ceea ce priveşte noţiunea de „legalitate internaţională”, ea nu trebuie confundată
niciodată cu „legalitatea” din sistemele de drept intern. Legalitatea internaţională îşi are sursa în
norme juridice stabilite prin cele trei izvoare de drept: cutumă, principii generale şi tratat. Primul
tribunal internaţional modern, Tribunalul de la Nürnberg şi-a bazat „legalitatea incriminării” şi
competenţa materială pe norme de drept cutumiar şi principii generale codificate în Statutul său
intern.
Principiul non bis in idem, inserat în DI convenţional prin Pactul privind drepturile civile şi
politice din 1966, are o aplicabilitate strictă (jus strictum) doar atunci cînd o persoană este judecată
pentru aceeaşi infracţiune de instanţele aceluiaşi stat.
B) Norme specifice de DI. Această categorie cuprinde: (1) competenţa universală; (2)
primatul incriminării internaţionale asupra incriminării interne; (3) imprescriptibilitatea; (4)
restrîngerea imunităţii individului care a acţionat ca organ de stat; 5) inopozabilitatea normei de
exonerare bazată pe ordinul superiorului.
Competenţa universală este o normă de drept cutumiar care recunoaşte tribunalelor interne
competenţa de a judeca infracţiunile internaţionale comise în străinătate, indiferent de locul în care
au fost comise, de naţionalitatea autorului sau a victimei. Aceasta este ceea ce s-a numit în doctrină
competenţa universală permisivă, distinctă de competenţa universală obligatorie61. Competenţa
universală permisivă este rareori efectivă, deoarece statele se abţin să uzeze de o competenţă
extrateritorială. Competenţa universală obligatorie, cea care se exprimă prin adagiul aut dedere,
aut judicare, şi care impune statului o obligaţie alternativă, este instituită în sistemul internaţional
doar în limitele reciprocităţii, prin tratate speciale. Efectivitatea represiunii este limitată de normele
speciale privind extrădarea.

60
v. contribuţia reputatului internaţionalist român Vespasian Pella, La répresion de la piraterie, RCADI, vol. 15/1926,
pp. 149-275.
61
v., în legătură cu această distincţie, Brigitte Stern, Better Interpretation and Enforcement of Universaly Jurisdiction,
în Reining in Impunity for International Crimes and Serious Violations of Fundamental Human Rights: Procedings of
the Siracusa Conference 17-21 September 1998, Association Internationale de droit pénal, Erès, 1998, pp. 197 et seq.

69
 Regula care instituie primatul incriminării internaţionale, decurge din calitatea de subiect
de DI a criminalului internaţional. Este un aspect al centralizării în sistemul internaţional, pentru că
limitează principiul competenţei personale a statului. Imprescriptibilitatea crimelor internaţionale
apare ca un standard internaţional, datorită faptului că numeroase sisteme de drept intern au
adoptat regula contrară, a prescriptibilităţii incriminării şi a pedepsei. Conform dreptului cutumiar,
infracţiunile nu pot fi decît imprescriptibile. Prescripţia în materie penală este o inovaţie de tip
legislativ, bazată pe argumente discutabile, juridic şi moral.
Ratione materiae, conform criteriului gravităţii actelor comise, DIP distinge crimele
internaţionale de infracţiunile comune. Termenul „crimă” stigmatizează faptele de o gravitate
excepţională, cele care impun cel mai ferm oprobiu social şi justifică un răspuns juridic eficient şi
sever. Baza juridică a incriminării o constituie norme cutumiare şi principii generale de drept. Lor
li se adaugă un număr considerabil de tratate şi rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU prin
care sînt înfiinţate Tribunalele ad-hoc. Din păcate, codificarea nu a fost sistematică. Încercarea
CDI de a elabora un proiect de Cod al crimelor împotriva păcii şi a securităţii umanităţii, începută
imediat după înfiinţarea sa, nu a condus la nici un instrument juridic. Travaliul Comisiei a servit, în
schimb, unor convenţii speciale şi, ulterior, redactării Statutului CPI. Statutul operează o
clasificare cvadripartită: a) genocid; b) crime împotriva umanităţii; c) crime de război; d) crime de
agresiune.
Actele internaţionale care definesc agresiunea nu apar în Statut, iar competenţa Curţii este
suspendată pînă la adoptarea unei definiţii. Singura definiţie care poate fi luată în calcul din punct
de vedere juridic (însă care, desigur, nu angajează competenţa CPI) este cea formulată la art. 6 din
Statutul TPIN. Acesta definea agresiunea ca fiind „conducerea, pregătirea, declanşarea sau
continuarea unui război de agresiune, sau a unui război care violează tratatele, asigurările sau
acordurile internaţionale, sau participarea la un plan concertat sau la un complot pentru înfăptuirea
unuia dintre actele de mai sus”. Genocidul a făcut obiectul unei convenţii a Naţiunilor Unite,
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 1948, şi este incriminat în
sistemele de drept intern. Crimele împotriva umanităţii reprezintă o listă de acte îndreptate
împotriva „unei populaţii civile”. Iniţial, aceste crime erau legate de existenţa unui conflict armat,
intern sau internaţional. Statutul incriminează acte ca exterminarea, deportarea, tortura, sclavajul
sexual, etc. independent de existenţa conflictului armat. Crimele de război sînt actele incriminate
de Convenţiile de la Geneva din 1949 (v. infra,).
Infracţiunile internaţionale. Numărul infracţiunilor „definite internaţional” este
impresionant, şi nu voi încerca în acest cadru nici o clasificare şi nici o prezentare generală. Iată
cîteva dintre infracţiunile internaţionale, într-o ordine cronologică: pirateria în marea liberă;
comerţul cu sclavi; traficul de stupefiante; tortura şi alte tratamente crude, inumane sau
degradante; activităţi ilicite cu materiale nucleare.
Din perspectiva sistemului de DI, două infracţiuni internaţionale prezintă o importanţă
particulară: terorismul internaţional şi infracţiunile de corupţie. Ambele sînt, după opinia mea,
infracţiuni care au găsit în globalizare un teren favorabil şi ambele pot afecta sistemul
internaţional. Problema principală sau problema - obstacol în chestiunea terorismului este lipsa
unei definiţii juridice. Există incriminări ale unor acte particulare de terorism, realizate printr-o
serie de tratate internaţionale secvenţiale (cu o participare variabilă şi o efectivitate diferită). Însă
aceste incriminări şi definiţiile lor nu suplinesc absenţa unei definiţii care să confere infracţiunii un

70
înţeles „tehnic”. Dintr-o perspectivă axată pe distincţia între terorism şi războiul de gherilă, G.
Schwarzenberger propune trei criterii:
(1) Terorismul utilizează forţa în mod nediscriminatoriu şi la o scală excesivă. Gherila
utilizează forţa împotriva militarilor şi a forţelor de poliţie care reprezintă ţinta luptei sale anti-
sistemice.
(2) Terorismul tinde să compenseze lipsa forţei colective prin metode care ies din sfera
raţionalului (de exemplu, atentate sinucigaşe) şi tinde să exacerbeze efectele distructive. În schimb,
forţele de gherilă acţionează în grup, de regulă în mici grupuri înarmate.
(3) Acţiunea terorismului individual nu crează un conflict armat, intern sau internaţional.
Gherila are ca scop un asemenea conflict care să conducă la eliminarea puterii politice pe care o
contestă.
Din raţiuni de spaţiu, am simplificat aceste distincţii. Ceea ce mi se pare demn de reţinut
este limita la care actele de violenţă se transformă într-un conflict armat internaţional. Este
distincţia pe care au impus-o actele de la 11 septembrie 2001, la care mă voi referi în alt context (v.
infra).
Terorismul a fost considerat o infracţiune politică, iar violenţa teroristă a fost tradiţional
acceptată sau tolerată. Pentru unii, terorismul purta „aureola” luptei pentru libertate sau pentru
auto-determinare. Consecinţa juridică a calificării terorismului ca infracţiune politică a fost
exceptarea infracţiunii din cîmpul de aplicare a convenţiilor de extrădare.
În ce priveşte corupţia, ne aflăm în prezenţa unui termen generic care acoperă o paletă
extinsă de infracţiuni. De ce este corupţia un fenomen cu efecte sistemice? În primul rînd corupţia
afectează statele, adică afectează unităţile de bază ale sistemului internaţional. Statul corupt este
„statul slab”, afectat permanent de instabilitate politică şi socială62. O administraţie coruptă este un
factor de insecuritate atît pentru majoritatea propriilor săi naţionali şi pentru propriul sistem sistem,
cît şi pentru sistemul internaţional, datorită acumulării presiunilor cu potenţial exploziv. Statul
corupt este ineficient în atragerea investiţiilor străine, iar insecuritatea internă provocată de
corupţie este o cauză (nu singura, desigur) a imigraţiei masive. Pînă recent, ţările industrializate
considerau coruperea funcţionarilor străini pentru a obţine contracte de stat sau, în general, accesul
pe o anumită piaţă, ca necesară, ca pe un sine qua non al menţinerii în competiţia economică. O
demonstrează faptul că în numeroase ţări industrializate comisioanele plătite funcţionarilor străini
se bucurau de privilegiul deductibilităţii fiscale. Schimbarea de perspectivă s-a datorat Statelor
Unite, care au adoptat în anul 1977 Foreign Corrupt Practices Act. Acţiunea unilaterală a SUA a
stimulat o acţiune şi în cadrul OCDE/OECD a cărei primă etapă s-a finalizat prin Convenţia
privind lupta împotriva corupţiei funcţionarilor publici străini în tranzacţiile comerciale
internaţionale, semnată la Paris la 17 decembrie 1997. Convenţia incriminează ratione personae
doar corupţia activă, reprimarea corupţiei pasive rămîne în competenţa statelor ai căror naţionali
sînt funcţionarii publici corupţi. Prin articolul 1, statele-părţi sînt obligate să incrimineze în
sistemul naţional oferta, promisiunea sau cedarea unor sume de bani sau alte beneficii, direct sau
prin intermediari, unui oficial public străin, sau unor terţi în contul acelui oficial public, în scopul
ca acesta să acţioneze sau să omită să acţioneze în legătură cu propriile îndatoriri, pentru a obţine
sau menţine raporturi comerciale sau alte avantaje nepotrivite în cadrul operaţiunilor comerciale
internaţionale.

62
În legătură cu categoria statelor slabe sau fragile şi relevanţa ei pentru analiza nivelului de securitate din sistemul
internaţional, v. Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, Cartier, Chişinău, 2000., pp. 105-20.

71
 Tribunalele ad-hoc. Procedurile penale internaţionale s-au constituit pe o varietate de
modele instituţionale. Primele tribunale penale internaţionale au fost Tribunalul militar
internaţional de la Nürnberg şi Tribunalul militar internaţional de la Tokyo. TPIN a fost creat prin
Acordul de la Londra din 8 august 1945 care cuprinde ca anexă Statutul Tribunalului. Acordul a
fost deschis aderării „tuturor guvernelor Naţiunilor Unite”. TPIT a fost creat printr-un act
unilateral al Comandamentului suprem al forţelor aliate, act numit „Cartă”.
Tribunalele au afirmat expres primatul DI asupra dreptului intern şi în baza acestui primat
au stabilit irelevanţa faptului că acuzaţii au acţionat ca organe de stat sau din ordinul superiorului.
Atrocităţile de proporţii din ex-Iugoslavia şi Ruanda şi schimbarea de atitudine a Rusiei au condus
la instituirea unor noi tribunale penale ad-hoc, TPIY şi TPIR, organe subsidiare ale Consiliului de
Securitate al ONU. Baza juridică a constituit-o Capitolul VII din Cartă. Competenţa ratione
materiae a TPIY cuprinde crimele de război şi crimele împotriva umanităţii, inclusiv genocidul63.
Tribunalul nu distinge natura conflictului, intern sau internaţional, reţinînd în competenţa sa toate
actele de violare a „legilor şi cutumelor războiului”. Competenţa ratione loci este limitată în cazul
TPIY la crimele comise pe teritoriul fostei Iugoslavii, iar în cazul Ruandei este extinsă şi la crimele
comise pe teritoriile statelor vecine. Competenţa ratione temporis a fost de asemenea limitată în
cazul ambelor Tribunale64. Ratione personae, competenţa este limitată la persoanele fizice (ca
autori, coautori, complici şi instigatori).
Fiecare Tribunal este compus din 11 judecători, aleşi de Adunarea Generală a ONU de pe o
listă prezentată de Consiliul de Securitate pentru un mandat de 4 ani. Există două grade de
jurisdicţie, Camere care judecă în prima instanţă şi o Cameră de apel comună ambelor Tribunale,
care permite să se asigure, s-a explicat, unitatea jurisprudenţei.
Procedura este publică, se angajează în baza actului de acuzare emis de Procuror şi asigură
acuzaţilor toate garanţiile „procesului echitabil” prevăzute de PIDCP. Ca şi în cazul Tribunalelor
de la Nürnberg şi Tokio, procedura a urmat sistemul propriu statelor de common law, prin urmare
un curs distinct, în funcţie de declaraţia liminară a acuzatului: „vinovat” sau „nevinovat”65. În
prima ipoteză nu se mai discută faptele sau vinovăţia, totul se rezumă la analiza eventualelor
circumstanţe atenuante. În cea de-a doua ipoteză, se administrează probele. Procedura este orală,
fiecare parte are dreptul să interogheze martorii propuşi de cealaltă parte. Procedurile nu se pot
desfăşura în absenţa acuzatului (ex parte). Tribunalele au stabilit în Regulamente un mecanism
eficace de protecţie a victimelor şi a martorilor, cărora li se asigură anonimatul faţă de public, iar
în circumstanţe excepţionale, chiar şi faţă de acuzat şi mandatarii săi66. Chiar dacă pedeapsa cu
moartea exista în sistemele de drept intern din care proveneau acuzaţii, Statutele nu prevăd decît
pedepse cu închisoarea.
Curtea Penală Internaţională. CPI reprezintă în acest moment o jurisdicţie generală şi
obligatorie care deţine competenţa exclusivă în materia crimelor internaţionale definite în art. 5 din
Statut. Statutul a intrat în vigoare la 1 iulie 2002, după ce 60 de state-părţi au depus instrumentele

63
Crimele de război includ atît violarea „dreptului de la Geneva” cît şi a „dreptului de la Haga”, iar lista care figurează
la art. 3 din Statut are o valoare exemplificativă.
64
În cazul TPIY, la actele comise după 1 ianuarie 1991 pînă la o dată determinată de Consiliul de Securitate al ONU,
iar în cazul TPIR, la actele comise între 1 ianuarie şi 31 decembrie 1994.
65
Se prezumă că tăcerea înseamnă declararea nevinovăţiei.
66
Acest anonimat neobişnuit a fost decis pe cale jurisprudenţială, în 10 august 1995 în Afacerea Tadic.

72
de ratificare67. Deocamdată este o centralizare relativă (inter partes), iar efectivitatea ei, ca şi
efectivitatea oricărui regim instituit prin tratat multilateral, va depinde de numărul statelor-părţi şi
de ponderea lor în sistem. Spre deosebire de jurisdicţiile penale ad-hoc, care sînt organe ale
organizaţiei universale, CPI este ea însăşi o OI. Statutul de la Roma cuprinde atît dreptul material
şi normele procedurale cît şi normele institutive ale organizaţiei. CPI, dotată în mod expres cu
personalitate juridică internaţională (art. 4 (1)), întreţine relaţii nedefinite în art. 2 din Statut cu
ONU, şi o relaţie specială, de subordonare, faţă de Consiliul de Securitate al ONU. Conform art.
16, Consiliul poate cere Curţii, iar aceasta este obligată să se conformeze, să amîne orice anchetă
sau urmărire pe un termen de 12 luni. Consiliul poate reînnoi cererea nelimitat. Mai este de notat
faptul că i s-a rezervat Consiliului şi dreptul de a sesiza Procurorul, atunci cînd acţionează conform
Capitolului VII din Cartă.
S-ar putea susţine că, în calitate de proiect care vizează o centralizare internaţională,
Tratatul de la Roma (bazat pe un proiect de articole al CDI) este prea limitat. Contestatarii săi au la
îndemînă o serie de argumente redutabile. În primul rînd, retragerea din tratat este mult prea facilă.
Este suficientă o notificare şi retragerea devine efectivă după un termen de un an. În al doilea rînd,
jurisdicţia Curţii asupra „crimelor de agresiune” este încă sub condiţie. În al treilea rînd, Curtea nu
posedă o competenţă exclusivă în materie. Competenţa sa primează asupra competenţei statelor
doar în ipotezele de injustiţie statală manifestă sau de proastă administrare a justiţiei statale,
reglementate la articolul 20 (3, a şi b). Am selectat aceste argumente dintr-un şir care este mult mai
lung.

Cooperarea judiciară în materie penală. Extrădarea. Extrădarea reprezintă actul prin care,
la cererea unui stat care reclamă că o persoană fizică trebuie urmărită penal sau că trebuie să
execute o pedeapsă aplicată de organele sale judiciare, statul pe al cărui teritoriu se află persoana în
cauză (stat solicitat) o predă statului interesat (stat solicitant). Caracterul mecanismului este pus în
evidenţă prin elementele care disting extrădarea de expulzare: (1) expulzarea atinge o persoană în
legătură cu comportamentul său pe teritoriul statului care îl expulzează, în timp ce, din perspectiva
extrădării, comportamentul persoanei pe teritoriul statului care extrădează este indiferent; (2)
persoana expulzată îşi poate alege, în general, destinaţia, ceea ce nu este cazul pentru persoana
extrădată; (3) expulzarea este un act unilateral, în timp ce extrădarea are în general o bază
convenţională; (4) extrădarea poate fi analizată ca o obligaţie internaţională atunci cînd sînt
îndeplinite condiţiile prevăzute în tratatul de extrădare, în timp ce expulzarea este pur facultativă.
Extrădarea este guverantă de o normă cutumiară consolidată, regula specialităţii extrădării.
Conform acestei norme, persoana extrădată nu poate fi urmărită, judecată sau deţinută pentru
executarea unei pedepse aplicată pentru alte fapte (anterior comise) decît cele care au motivat
extrădarea.
Extrădarea este un mecanism distinct de transferul acuzaţilor către tribunalele penale
internaţionale. O consecinţă care rezultă de aici este aceea că, în cazul prezenţei simultane a unei
cereri de extrădare şi a unei cereri de transfer, primează cererea de transfer ca efect combinat al art.
25 şi 103 din Carta ONU. Refuzul de a transfera acuzaţii către tribunalele internaţionale instituite
prin actele Consiliului de Securitate se analizează ca ilicit internaţional, cu consecinţa că statul

67
În Conferinţa de la Roma din 1998, 120 de state, dintr-un total de 148 de state prezente, au votat pentru adoptarea
Statutului.

73
vizat se expune măsurilor coercitive care ar rezulta din opţiunea acestui organ de a acţiona
conform Capitolului VII din Cartă.
Extrădarea este guvernată de un regim juridic care reuneşte norme de DI general, norme
care rezultă din convenţiile bilaterale sau multilaterale de extrădare, norme care rezultă din alte
instrumente internaţionale multilaterale şi, în fine, norme naţionale. Trebuie precizat, in limine, că
nu există o obligaţie juridică de a extrăda în absenţa unui acord internaţional. Există în schimb
obligaţia de a supune cererea de extrădare deciziei unui tribunal, atunci cînd statul solicitat
consideră cererea admisibilă în principiu. Natura acestei obligaţii a statului solicitat este una
cutumiară.
Judecătorul naţional este obligat să refuze extrădarea: (1) cînd are „motive serioase de a
crede că persoana riscă să fie supusă torturii” în statul solicitant; (2) cînd persoana în cauză este
incriminată pentru o infracţiune prevăzută într-o lege militară şi nu într-o lege penală ordinară; (3)
cînd cererea de extrădare este blocată de incidenţa principiului non bis in idem; (4) cînd sentinţa
judecătorească în statul solicitant a fost pronunţată în cursul unui proces judiciar în care au fost
violate regulile cutumiare ale procesului echitabil; (5) cînd cererea de extrădare urmăreşte
pedepsirea unei persoane pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, origine etnică, opinii
politice, sex sau statut personal.

8.3. Sistemul de protecţie internaţională a drepturilor fundamentale. DI al drepturilor

omului prezintă caracteristicile normelor centrale în măsura în care: (1) are aplicabilitate
universală, (2) cuprinde norme de jus cogens . Pe de altă parte, normele care reglementează
materia drepturilor omului posedă aplicabilitate directă în dreptul intern şi garantează titularilor
accesul la proceduri internaţionale. Aceste două caracteristici ne permit să atribuim persoanelor
fizice calitatea de subiecte limitate în DIP.
Regimul juridic internaţional al drepturilor omului se bazează pe izvoare formale
convenţionale. Instrumentele (actele internaţionale) pot avea vocaţie universală sau pot fi
instrumente regionale.
Doctrina protecţiei juridice a drepturilor omului distinge „trei generaţii de drepturi”.
A) Prima generaţie de drepturi. Prima generaţie cuprinde drepturile civile şi politice.
Persoana fizică este garantată împotriva statului, de aici denumirea de drepturi negative sau
drepturi defensive, ceea ce implică obligaţia statului de a nu stînjeni exerciţiul lor. Noţiunea de
drept fundamental implică faptul că trebuie să separăm acest tip de drepturi de drepturile
subiective. Dacă drepturile subiective sînt în principiu revocabile, statele avînd ca domeniu
rezervat reglementarea lor, drepturile fundamentale ca drepturi inerente fiinţei umane sînt
irevocabile, iar statul îşi angajează responsabilitatea internaţională în cazul violării lor. PIDCP,
CEDO şi CADO conţin cîte o clauză de derogare care autorizează statele să suspende exerciţiul
drepturilor fundamentale: (1) în caz de război; (2) în cazul unui pericol public excepţional care
ameninţă viaţa naţiunii. S-a spus că prin clauza derogatorie se „substituie legalităţii normale o
legalitate excepţională, adaptată circumstanţelor”68. Ceea ce conduce evident la relativizarea
valorii normative a instrumentelor internaţionale de protecţie. Marja de apreciere a statului în
reglementarea exerciţiului libertăţilor publice şi a drepturilor fundamentale subzistă însă şi o putem
încă considera domeniu rezervat. Însă marja de apreciere posedă ea însăşi condiţii de validitate
impuse de DI sub forma standardelor: (1) standardul circumstanţelor excepţionale; (2) standardul
68
Frédéric Sudre, Droit international et européen des droits de l’homme, PUF, Paris, 1995, p. 144.

74
necesităţii; (3) standardul proporţionabilităţii; (4) standardul non-discriminării. Aceste standarde
funcţionează ca nişte veritabile norme de recunoaştere şi, în plus, statul este obligat să informeze
OI care au competenţe în materia drepturilor omului în legătură cu intenţia de a recurge la clauza
derogatorie (ONU, Consiliul Europei sau OSA).
B) A doua generaţie de drepturi. În acest grup intră drepturile economice sociale şi
culturale. Recunoaşterea lor se înscrie în tradiţia socialistă şi implică obligaţia statelor de a face şi
dreptul corelativ al persoanei umane la anumite prestaţii ale statului. De aici denumirea de
drepturi-creanţe. Gradul de efectivitate în protecţia lor este însă foarte redus şi datorită faptului că
nu sînt în principiu justiţiabile. PIDESC enumeră: dreptul la muncă cu o categorie de drepturi
conexe, drepturi de asociere în sindicate, dreptul la grevă, dreptul la asistenţă familială, dreptul la
securitate socială, dreptul la educaţie, ş.a.m.d. Problema nu este că exerciţiul drepturilor din
generaţia a doua nu ar fi dezirabil, ci faptul că exerciţiul majorităţi lor este utopic în statele
subdezvoltate, adică în majoritatea statelor.
C) A treia generaţie de drepturi o reprezintă aşa-numitele drepturi de solidaritate. Din
această categorie fac parte dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu sănătos. Ele
au fost vehiculate prin instrumente lipsite de forţă juridică (rezoluţii, recomandări, declaraţii), prin
urmare, în acest stadiu al dezvoltării DI, drepturile proclamate sînt inefective.
Procedurile deschise persoanelor fizice în sistemul universal de protecţie. În plan universal
calitatea de subiect de drept, i.e., accesul persoanei fizice la proceduri internaţionale de natură să-i
garanteze efectivitatea drepturilor fundamentale este limitat. În termeni generali, doar PIDCP a
instituit un sistem de control care permite accesul internaţional al persoanei fizice la un organ
internaţional de control, CDO.
Comitetul examinează pe rînd, admisibilitatea şi apoi temeinicia plîngerii. Plîngerile pot fi
introduse doar împotriva statelor care sînt părţi atît la Pact cît şi la Protocol. Deşi Protocolul
facultativ a instituit o procedură confidenţială, CDO a transgresat norma din tratat procedînd la
publicarea atît a deciziilor de fond cît şi a celor asupra admisibilităţii. Din păcate procedura de
control, deşi contradictorie, se finalizează cu o simplă constatare a Comitetului adresată
particularului şi statului reclamat. Ea este aşadar lipsită de consecinţe juridice, deoarece nu pot
intra în categoria consecinţelor juridice cererile adresate de Comitet statului reclamat prin care îl
invită să redreseze situaţia drepturilor fundamentale afectate (de exempu, să-şi modifice legislaţia,
să acorde o indemnizaţie victimei sau să efectueze o anchetă). Însă nu se poate susţine nici că acest
sistem de control este lipsit de orice efectivitate pentru că, de regulă, statele se conformează
propunerilor Comitetului.
Procedurile jurisdicţionale instituite în plan regional. Mă voi rezuma aici la prezentarea
controlului jurisdicţional supranaţional instituit în Europa, deoarece sistemul de control american
s-a inspirat din acest model şi l-a pus în operă cu o relativă fidelitate. Sistemul regional prin care
persoanele fizice din statele membre ale Consiliului Europei au dobîndit locus standi într-o
jurisdicţie internaţională s-a fundamentat pe noţiunea de garanţie colectivă şi a fost pusă în
aplicare printr-un mecanism tripartit, cu două organe specifice, Comisia Drepturilor Omului şi
Curtea DO şi cu un organ preexistent, Comitetul de Miniştrii al Consiliului Europei. Comisia a fost
un organ atipic, cvasi-jurisdicţional, care era investit cu următoarele atribuţii: (a)controlul
admisibilităţii plîngerilor; (b) stabilirea stării de fapt în cazul plîngerilor declarate admisibile;
(c)încercarea reglementării amiabile şi, în caz de eşec; (d) pregătirea unui aviz în legătură cu
existenţa sau inexistenţa unei violări a Convenţiei.

75
 În prezent acest sistem a fost reformat prin Protocolul 11 din 1995 care a înfiinţat Curtea
unică şi permanentă, organ care funcţionează de la 1 noiembrie 1998. Reforma a fost una cu efecte
limitate.

8.4. Protecţia internaţională a minorităţilor. Drepturile minorităţilor (etnice, religioase,

culturale şi naţionale) nu se plasează în categoria drepturilor colective. Ele reprezintă o categorie
de drepturi speciale, recunoscute în scopul menţinerii identităţii populaţiei minoritare. Sînt aşadar
drepturi care protejează persoanele aparţinînd minorităţilor faţă de politicile statale de
omogenizare.
Imediat după Primul Război Mondial, Puterile aliate şi asociate au inserat norme speciale
în materie de protecţie a minorităţilor în tratatele de pace de Saint-Germain (cu Austria), de la
Neuilly sur Seine (cu Bulgaria) şi de la Trianon (cu Ungaria). În plus, au fost încheiat tratate
speciale privind regimul minorităţilor cu Polonia, Cehoslovacia, România, Grecia şi regatul Sîrbo-
Croato-Sloven. Respectarea angajamentelor se baza pe garanţia Societăţii Naţiunilor, pe controlul
exercitat de Consiliului SN şi pe competenţe speciale conferite CPJI, care poseda jurisdicţie
obligatorie în materie.
Nu există o definiţie juridică a noţiunii de minoritate naţională, chiar şi Convenţia-cadru a
Consiliului Europei a evitat-o. Trebuie să ne mulţumim cu o definiţie din jurisprudenţa CPJI,
conform căreia prin minoritate trebuie să înţelegem „o colectivitate de persoane care trăieşte într-o
anumită ţară sau într-o anumită localitate, care are o rasă, o religie, o limbă şi tradiţii proprii şi
care este unită prin identitatea acestei rase, religii, limbi şi acestor tradiţii, într-un sentiment de
solidaritate, în scopul menţinerii cultului, asigurării instruirii şi educaţiei copiilor, conform
spiritului rasei lor şi în scopul de a se întrajutora.”69 Această definiţie este folosită ca argument
pentru cei care susţin că drepturile minorităţilor sînt colective, adică aparţin colectivităţii
minoritare. Însă actele internaţionale care privesc drepturile minorităţilor de după Al Doilea
Război Mondial tratează protecţia „persoanelor aparţinînd minorităţilor”, cu alte cuvinte, resping
conceptul de „drepturi colective”.

8.5. Regimul juridic al străinilor. Regimul juridic al străinilor este deopotrivă cutumiar şi
convenţional. El implică competenţele teritoriale şi personale ale statului care decurg din
suveranitate, drepturile fundamentale ale persoanelor care, conform unui principiu bine stabilit în
DI, sînt drepturi opozabile erga omnes şi dreptul la protecţie diplomatică al statului de care este
ataşat străinul prin naţionalitate. Dreptul cutumiar a consacrat două norme de bază pentru regimul
juridic al străinilor: (1) statul pe teritoriul căruia se află străinul are obligaţia de a-i proteja
persoana, interesele şi proprietatea, prin măsuri preventive sau represive; (2) statul pe teritoriul
căruia se află străinul nu îi poate impune acestuia comportamente contrare obligaţiilor lui de
fidelitate faţă de propriul stat sau prestaţii care nu au legătură cu activităţiile prestate sau bunurile
deţinute pe teritoriul său.
Chestiunea care a creat două doctrine opuse în DI a fost cea a nivelului de protecţie datorat
străinilor. Partizanii standardului naţional îşi fondează în principal argumentaţia pe principiul
nondiscriminării, care impune o egalitate de tratament a naţionalilor şi a străinilor. Pe de altă parte,
un alt standard ar impune statelor o obligaţie de rezultat care uneori, datorită unor condiţii mai
mult sau mai puţin obiective, este dificil de îndeplinit. Susţinătorii standardului minim, un standard
69
Avizul din 31 iulie 1930.

76
internaţional general, sugerează că străinii şi naţionalii nu se află plasaţi în situaţii egale care
justifică în mod automat necesitatea unui tratament egal.
În acest moment putem considera că regula standardului minim este bine stabilită în DI.
Protecţiei datorate drepturilor fundamentale inderogabile (dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi
torturat sau supus tratamentelor crude, inumane sau degradante sau dreptul de proprietate) trebuie
să i se adauge protecţia vieţii private, a domiciliului şi a corespondenţei sau respectul onoarei şi al
reputaţiei.
Deşi libertatea de circulaţie este un drept proclamat, de pildă, în art. 13 din DU, în practică
admisia unui străin pe teritoriul unui stat şi expulzarea sa rămîn în stadiul actual al DI acte de
competenţa exclusivă a statelor.
Refugiaţii, apatrizii şi lucrătorii migranţi. Termenul refugiat desemnează persoana care a
părăsit teritoriul statului său de origine, se găseşte pe teritoriul unui stat de refugiu şi refuză să se
reîntoarcă în statul de origine. Convenţia privind statutul refugiaţilor din 1951 oferă o definiţie
largă, centrată pe motivele refugiului: persecuţia rasială, religioasă sau naţională, apartenenţa
socială, opinii politice. Străinul se află în cîmpul de aplicare al acestui tratat fie atunci cînd s-a
refugiat în urma persecuţiilor, fie atunci cînd are bănuieli rezonabile că va fi ţinta unor persecuţii
de tipul celor enumerate. Această definiţie distinge categoria refugiaţiilor în sens strict de o altă
categorie de refugiaţi, în sens larg, persoanele deplasate. Acestea din urmă sînt cele care au fost
constrînse să părăsească teritoriul naţional (acte cu caracter non-voluntar) datorită războaielor (de
regulă civile) sau datorită catastrofelor naturale. Situaţia persoanelor deplasate este similară
persoanelor deportate în timpul Războiului Mondial de regimurile naziste şi fasciste. Soarta
refugiaţilor a devenit o preocupare pentru comunitatea statelor după Primul Război Mondial.
Atunci cînd în 1921, guvernul sovietic a retras cetăţenia refugiaţilor ruşi, Fridtjof Nansen, primul
Înalt Comisar pentru Refugiaţi, a emis un act cunoscut sub numele de „paşaport Nansen” care
îndeplinea o dublă funcţie: reprezenta documentul de identitate al refugiatului şi asigura
refugiatului libera circulaţie.
Acest sistem a supravieţuit pînă în anul 1928. După intrarea în vigoare a CG - 1951,
eliberarea documentelor de călătorie şi a actelor de identitate a fost asumată de statul de refugiu.
Convenţia, inter alia, depenalizează intrarea ilegală a refugiatului în ţara de refugiu, limitează
facultatea ţării de refugiu de a-l expulza şi interzice expulzarea refugiatului ameninţat cu pierderea
vieţii sau privarea de libertate în ţara de origine, pentru motivele enumerate la art. 33. Sînt excluse
din cîmpul de aplicare al Convenţiei, ratione personae, o serie de criminali internaţionali,
infractori de drept comun şi, generic, persoanele „vinovate de acte contrare scopurilor şi
principiilor Naţiunii Unite” (art. 1, F,C)70. DI general nu recunoaşte dreptul la azil şi nici nu există
un tratat general care să afirme acest drept, chiar dacă el a fost proclamat formal la art. 14 din
Declaraţia Universală. Cu titlu special, în plan regional, statele de pe continentul american
recunosc, în afara dreptului de azil teritorial, şi azilul diplomatic (v. infra), un drept al persoanelor
care se refugiază în incinta misiunilor diplomatice71.
Categoria apatrizilor desemnează străinii care nu posedă nici o naţionalitate. În ce-i
priveşte pe apatrizi, cele două convenţii - Convenţia de la New York din 1954 (construită pe

70
Consider că în cîmpul de aplicare al acestei ultime norme ar putea intra în prezent şi persoanele culpabile de acte de
terorism internaţional.
71
În 1950, în Afacerea Dreptului de azil (Columbia vs. Peru), CIJ a negat existenţa acestui drept în dreptul
internaţional general (v. CIJ, Rec. 1950, p. 274).

77
modelul CG - 1951) şi Convenţia din 1961 - nu au creat un regim juridic pe care să îl putem
considera cu adevărat semnificativ ţinînd cont de numărul redus de ratificări pe care le-au
acumulat. Semnificativ ar fi poate doar angajamentul asumat de statele-părţi la Convenţia de la
New York din 1961 „de a nu priva nici un individ de naţionalitate (cetăţenie) dacă prin acea
privare ar deveni apatrizi” (art. 8 din Convenţie).
Unul dintre fenomenele caracteristice epocii contemporane este migrarea în masă spre
ţările dezvoltate a unor persoane care provin din state care eşuează în programele lor de creştere
economică. Există autori care consideră fenomenul ca pe o veritabilă ameninţare non-
guvernamentală la adresa securităţii internaţionale72. Este, cred, o viziune cam nerealistă în
pesimismul ei, deoarece datele empirice demonstrează că valul de imigranţi ilegali a fost suficient
de bine gestionat pînă acum de Occident. Prezenţa muncitorilor migranţi a compensat dezinteresul
(dacă nu chiar ostilitatea) cetăţenilor occidentali faţă de o serie întreagă de ocupaţii, în general
prestări de servicii de primă necesitate socială. Ţările de „azil economic” preferă să rezolve
problemele imigraţiei clandestine prin legislaţiile naţionale sau prin normele internaţionale
regionale. Oricum, nivelul relativ redus de expulzări demonstrează o toleranţă faţă de imigranţi
(opinio necessitatis) şi nu se întrevede, cel puţin în viitorul imediat, un veritabil regim juridic
internaţional al imigrării.

8.6. Organizaţiile nonguvernamentale şi societăţile transnaţionale. Unul dintre aspectele

esenţiale ale societăţii internaţionale contemporane este declinul puterii statale. Fără a intra în
detalii sau în controversele pe care le pot alimenta datele insuficiente sau insuficient de exacte sau
ambivalenţele legate de interpretarea lor şi fără a avansa evaluări cantitative există evidenţe ale
acestei stări de fapt: reducerea autonomiei fiscale a statelor, datorată mobilităţii capitalurilor,
convergenţa modelelor economice sub influenţa modelului anglo-saxon, internaţionalizarea a
numeroase materii care erau definite în prima jumătate a sec. XX în termeni de „domeniu
rezervat”, etc.73. Pe de altă parte, tot mai multe domenii au devenit globale şi reclamă acţiuni
transnaţionale pe care OI prezente în sistem nu le pot asuma. În fluxurile transnaţionale, în afara
indivizilor, sînt implicate două categorii de actori cărora, explicit sau tacit, le este negată calitatea
de subiecte de drept: ONG-uri şi societăţi transnaţionale. Ambele sînt asocieri private (grupînd
persoane fizice şi/sau persoane juridice, unele eventual dezmembrăminte publice) care posedă
naţionalitatea unui stat însă desfăşoară activităţi pe teritoriul mai multor state. Primele au un scop
nelucrativ, secundele au un scop lucrativ.
Scopul nelucrativ al ONG-urilor poate fi umanitar (Comitetul Internaţional al Crucii Roşii,
Amnesty International, Médicins sans frontieres, Médicins du Monde etc), sportiv (Comitetul
Olimpic Internaţional, FIFA, UEFA, alte federaţii ale altor discipline sportive), ecologic
(Greenpeace), de monitorizare a corupţiei (Transparency International), ştiinţific (Institutul de
drept internaţional sau International Law Association), social (federaţiile sindicale), politic
(internaţionale ale partidelor politice), ş.a.m.d.74. Capacitatea de acţiune a unora dintre aceste
organizaţii este cu totul remarcabilă, nu în ultimul rînd datorită veniturilor sau fondurilor de sute
de milioane de dolari pe care le au la dispoziţie (FIFA, UEFA, Greenpeace etc) şi care depăşesc

72
K. Zemanek, The Legal Foundation of the International System, RCADI, 266/1997, pp. 125-6.
73
v., pentru o analiză extinsă a fenomenului, Susan Strange, Retragerea statului: difuziunea puterii în economia
mondială, Ed. Trei, Bucureşti, 2002.
74
ONG sînt catalogate în anuare publicate de ONU şi numărul lor actual depăşeşte 4500.

78
net bugetele aflate la dispoziţia majorităţii OI. În principiu însă majoritatea ONG-urilor au resurse
limitate şi sînt afectate de instabilitate, pentru că se bazează pe donatori privaţi.
ONG-urile se află în relaţii de parteneriat cu numeroase OI. Relaţiile pot lua forme diverse:
ONG-urile sînt promotori de norme internaţionale, sau de convenţii internaţionale realizate sub
auspiciile OI, sau sînt consultate pentru expertiza pe care o posedă, sînt asociate în activităţiile
organizaţiei (aşa cum procedează mai nou BIRD), sînt invitate de tribunalele internaţionale în
calitate de amicus curiae, etc. Există şi practica formală de a li se acorda tipuri de statute în
raporturile cu OI, e.g. statutele ONG-urilor care au fost prevăzute la ONU sau la Consiliul Europei.

Societăţile transnaţionale. Societăţile transnaţionale sînt „intreprinderi” sau „firme”

definite de IDI în 1977 ca fiind „formate dintr-un centru de decizie localizat într-o ţară şi din centre
de activitate, cu sau fără personalitate juridică proprie, situate într-una sau mai multe alte ţări...”
IDI foloseşte termenul „societăţi multinaţionale”. Ambii termeni circulă în paralel, este însă
preferabil cel de „societăţi transnaţionale” pentru că denominează mai bine tipul lor de acţiune. În
plus, termenul “societate multinaţională” induce o falsă caracteristică: pluralitatea de naţionalităţi.
Ceea ce este fals, deoarece societatea transnaţională are o singură naţionalitate. De regulă
societăţile transnaţionale acţionează ca grupuri de societăţi care se află în interdependenţă
economică şi sînt controlate de una dintre ele, cea care reprezintă centrul de decizie. Această
entitate determină naţionalitatea societăţii transnaţionale. Entităţile controlate posedă, de regulă,
patrimoniu propriu şi personalitatea juridică a statului pe teritoriul căruia activează.
Importanţa lor ca actori internaţionali poate fi uşor înţeleasă avînd în vedere: (a) cifrele de
afaceri ale primelor 100 de societăţi transnaţionale depăşeşte PIB-ul majorităţii statelor de pe glob;
(b) aprox. 50% din comerţul mondial reprezintă schimburile din interiorul acestor companii; (c) 75
% din totalul bugetelor destinate cercetării ştiinţifice este cheltuit de aceste societăţi.
Este incontestabil rolul lor major în prosperitatea generală (creşterea spectaculoasă în
ultimii 20 de ani a producţiei şi schimburilor şi creşterea investiţiilor în străinătate li se datorează
în bună măsură). Pe de altă parte, în principal prin comerţul intra-firmă în cadrul căruia stabilesc
discreţionar preţurile de transfer, ele localizează acolo unde doresc beneficiile şi pierderile. Şi aleg,
desigur, zonele de pe glob în care noţiunea de fiscalitate este absentă. Spre deosebire de ONG-uri
care sînt, de regulă, organizaţii transparente, comunicînd public strategiile şi prezentînd rapoarte de
activitate şi/sau rapoarte bugetare (nu în ultimul rînd pentru a conserva încrederea donatorilor),
societăţile transnaţionale nu pot fi, o ştim de la Max Weber, decît structuri de tip militar (birocraţii
militare), netransparente (secretul comercial e sacrosanct) şi dotate cu structuri ierarhice relativ
rigide (ca model organizaţional). De aici rezultă că este foarte dificil (dacă nu chiar imposibil) să
analizezi impactul lor în politica internaţională şi eventuale coliziuni cu normele DI. Şi din aceste
motive anumite organizaţii regionale au ales să elaboreze Coduri de conduită, acte care, deşi nu
sînt juridic obligatorii (soft law), fixează totuşi un set de principii deontologice în domeniile
economic şi social. Iar aceste principii se integrează în practica investitorilor şi devin o parte a unui
regimul transnaţional. În acest moment, societăţile transnaţionale nu sînt considerate nici subiecte
primare şi nici subiecte derivate de DI. După opinia mea, nu există nici un impediment major
pentru lărgirea cercului de subiecte limitate, însă nici nu există vreo necesitate stringentă în acest
sens.
8.7. Investiţiile străine şi tratamentul investitorilor. Ca regim juridic al proprietăţii
generate de activităţiile economice, regimul investiţiilor străine a fost fixat în contextul

79
recunoaşterii dreptului statelor la suveranitate permanentă asupra resurselor lor naturale. Numeroşi
autori tratează subiectul în cadrul aşa-numitului „drept internaţional economic”.
Materia şi-a fixat normele (cutumiare) de bază în secolul XIX, atunci cînd noile state
independente din America Latină au dorit să îşi asigure o independenţă efectivă, în termenii unei
libertăţi reale de acţiune în domeniul economic. După 1945, schimbarea de sistem politico-
economic într-o serie de state intrate în orbita comunistă şi generalizarea procesului de
decolonizare au condus la etatizarea în diverse forme a proprietăţii private a resortisanţilor (care, în
principiu nu interesează DI), dar şi la etatizarea proprietăţii străinilor.
Ca o bază juridică pentru revendicările lor economice, statele în discuţie au impus
principiul suveranităţii permanente asupra resurselor naturale. Naţionalizarea este un transfer de
proprietate privată în proprietatea statului (sau în proprietatea unei colectivităţi publice), efectuat
printr-o decizie unilaterală a acestuia, motivată prin raţiuni de interes public. Exproprierea,
definită în sistemele de drept intern ca o deposedare imobiliară impusă autoritar, este un termen
utilizat în DI alternativ cu termenul naţionalizare. În DI exproprierea acoperă orice procedură prin
care statul obligă străinii să-i cedeze bunurile, drepturile sau interesele, pe considerente de ordin
public.
Exproprierea se distinge de confiscare, care reprezintă o privare de proprietate licită în
măsura în care este o sancţiune prevăzută de legislaţia internă ca o consecinţă a unui ilicit intern.
Exproprierea se distinge de asemenea de rechiziţie. Pe timp de război, în teritoriul ocupat, armata
de ocupaţie poate pretinde locuitorilor sau administraţiilor locale bunuri şi servicii cu titlul de
rechiziţii. Rechiziţiile implică plata unor indemnizaţii, „în cel mai scurt timp posibil”75 şi „la justa
valoare”76 a bunurilor rechiziţionate sau a serviciilor impuse. Un transfer al proprietăţii sau al
controlului asupra unei intreprinderi, atunci cînd proprietarilor sau titularilor nu li s-au acordat
compensaţii, este analizat ca o confiscare de facto. De asemenea, denunţarea unilaterală (în afara
clauzelor contractului) a unui contract valid şi deprivarea străinilor de drepturile care decurg din
contract este o măsură cu efect echivalent exproprierii şi trabuie analizată ca o expropriere.
Condiţia esenţială a validităţii unei naţionalizări sau exproprieri este compensarea străinilor
(persoane fizice şi companii) pentru pierderea suferită. Aceasta implică, conform dreptului
cutumiar stabilit printr-o jurisprudenţă constantă (predominant arbitrală), plata unei compensaţii
adecvate, efective şi prompte.
Principiile directoare privind tratamentul investiţiei străine, un document elaborat de
Banca Mondială la 21 august 1992, acoperă următoarele ipoteze: condiţiile de admisie a investiţiei,
tratamentul investitorilor, exproprierea şi modificarea sau rezilierea unilaterală a contractelor şi
reglementarea litigiilor.

Sumar: 8.1. Persoana fizică – subiect de drept internaţional. 8.2. Răspunderea penală a pesoanei
fizice. 8.3. Sistemul de protecţie internaţională a drepturilor fundamentale. 8.4. Protecţia
internaţională a minorităţilor. 8.5. Regimul juridic al stăinilor. 8.6. Organizaţiile
nonguvernamentale şi societăţile transnaţionale. 8.7. Investiţiile străine şi tratamentul investitorilor

75
v. art. 52 din Regulamentul privind legile şi cutumele războiului, anexa la Convenţia IV de la Haga din 1907.
76
v. art. 55 din Convenţia IV de la Geneva din 1949.

80
Bibliografie modul:

Bibliografie obligatorie: Valentin Constantin, Drept internaţional, Editura Universul

JuridicBucurești, 2010, pp. 321-343; Diana Botău, Aplicarea dreptului internațional în subsistemul
Curții Europene a Drepturilor Omului. Cazul Kononov, Editura Hamangiu, București, 2013, pp.
31-240 și 299-320.

Bibliografie facultativă: Buzan, B., Popoarele, statele şi teama, Cartier, Chişinău, 2000, pp. 105-
120; Pella, V., La répresion de la piraterie, RCADI, vol. 15/1926, pp. 149-275; Stern, B., Better
Interpretation and Enforcement of Universaly Jurisdiction, în Reining in Impunity for
International Crimes and Serious Violations of Fundamental Human Rights: Procedings of the
Siracusa Conference 17-21 September 1998, Association Internationale de droit pénal, Erès, 1998,
pp. 197 et seq.; Strange, S., Retragerea statului: difuziunea puterii în economia mondială, Ed.
Trei, Buccureşti, 2002; Sudre, F., Droit international et européen des droits de l’homme, PUF,
Paris, 1995, p. 144; Zemanek, K., The Legal Foundation of the International System, RCADI,
266/1997, pp. 125-6; CIJ, Afacerea Dreptului de azil (Columbia vs. Peru), Rec. 1950, p. 274.

Întrebări (exemplificativ):

1. Răspunderea statului pentru actele organelor de stat include:

A. răspunderea pentru actele organelor care aparțin puterii legislative;
B. răspunderea pentru actele organelor care aparțin puteri judecătorești;
C. răspunderea pentru actele organelor care aparțin unei organizații internaționale în care
statul este membru;
D. răspunderea pentru actele unei mișcări insurecționale.

2. Starea de necesitate:
A. este o cauză exoneratoare de răspundere pentru un act voluntar, determinat de un
pericol grav;
B. este o cauză exoneratoare de răspundere pentru un act involuntar, determinat de un
pericol grav;
C. implică un pericol care amenință viața unui organ de stat sau viața celor pe care acest
organ îi are în grijă;
D. implică un pericol care amenință un interes esențial al statului.

81
 MODULUL IX
RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ

Scopul şi obiectivele modulului

Modulul IX analizează regimul juridic al răspunderii în sistemul descentralizat al dreptului

internaţional public. Sunt prezentate tentativele Comisiei de Drept Internaţional de a codifica
materia răspunderii internaţionale şi soarta proiectului de codificare. De asemenea, sunt analizate
ipotezele răspunderii internaţionale a statelor, condiţiile şi consecinţele responsabilităţii, precum şi
circumstanţele care exclud ilicitul internaţional. Acest modul urmăreşte familiarizarea studentului
cu regimul juridic al răspunderii în dreptul internaţional public.

Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

Modulele II-V au prezentat izvoarele dreptului internaţional public, regimul juridic al

actelor unilaterale, mijloacele subsidiare de determinare a normelor juridice precum şi câteva
aspecte specifice privind interpretarea normelor în dreptul internaţional public. Modululele VI-VIII
au făcut o prezentare a subiectelor de drept cărora li se adrsează normele juridice descrise în
modulele anterioare. Atunci când subiectele de drept violează normele juridice care le sunt
adresate, este antrenată răspunderea internaţională a acestora. Modulul IX analizează regimul
juridic al răspunderii internaţionale a statelor.

Schema logică a modului

Secţiune
9.1. Preliminarii
9.2. Condiţiile responsabilităţii
9.3. Consecinţele responsabilităţii
9.4. Circumstanţele care
exclud ilicitul internaţional
Conţinut
- noţiune;
- proiectul de articole al CDI;
- faptul internaţional ilicit;
- imputabilitatea:
- răspunderea statului pentru actele organelor de stat;
- răspunderea statului pentru actele entităţilor abilitate să exercite
prerogativele puterii publice;
- răspunderea statului pentru acte care nu îi sunt imputabile în mod direct;
- imputabilitatea în cazul răspunderii absolute (obiective)
- autoprotecţia (self-help);
- restituirea;
- reparaţia;
- consimţământul statului lezat;
- legitima apărare;
- forţa majoră şi cazul fortuit;
- pericolul extrem (distress);
- starea de necesitate;
- contra-măsurile legitime

82
 Conţinutul informaţional detaliat

9.1. Preliminarii. Noţiune. În sistemul DIP instituţia răspunderii acoperă consecinţele

comportamentelor statelor suverane. Normele juridice privind răspunderea se extind şi se aplică,
mutatis mutandis, şi OI, în calitatea lor de subiecte derivate. Construcţia teoretică s-a stabilizat
relativ devreme, la începutul secolului trecut, datorită lui Dionisio Anzilotti77. Conform lui
Anzilotti violarea ordinii juridice internaţionale de către un stat dă naştere obligaţiei de reparare,
„care constă în general în restabilirea ordinii juridice tulburate”. Răspunderea presupune: (a) un
fapt ilicit, adică un act contrar DI; (b) o relaţie între faptul material şi un subiect de DI determinat,
în virtutea căruia actul poate fi imputat (poate fi atribuit) subiectului de drept.
„Prejudiciul este inclus implicit în caracterul antijuridic al actului”, spunea Anzilotti.
Acesta este regimul general al răspunderii, guvernat de norme juridice de tip jus dispositivum.
Statele pot institui în raporturile dintre ele, prin acord, regimuri derogatorii de la acest regim
general.
Proiectul de articole al CDI. Proiectul de codificare a răspunderii internaţionale a statului
pentru fapte internaţionale ilicite a fost un proiect derulat cu o neobişnuită lentoare, chiar şi pentru
standardele CDI. Travaliul a început în anul 1955 pe baza unor rapoarte succesive şi s-a finalizat
prin adoptarea în primă lectură, în 1996, a unui proiect de articole calificat ca nesatisfăcător. A fost
reluat pe baza rapoartelor lui James Crawford şi adoptat ca proiect definitiv în anul 200178. Nu se
ştie încă dacă Proiectul CDI va fi sau nu propus ca text al unui tratat internaţional. Statutul său, în
prezent, este acela de operă de doctrină colectivă.
Doctrina recentă a pus în lumină faptul că ideea de a institui un regim general al
răspunderii şi-a pierdut o parte considerabilă din interesul pe care îl prezenta la mijlocul secolului
trecut. Tendinţa în sistemul internaţional actual este fragmentarea, instituirea unor regimuri
juridice specifice care aduc şi norme specifice în materia responsabilităţii (regimul dreptului mării,
regimul comerţului internaţional, regimul activităţilor spaţiale, etc.). Această dezvoltare a dreptului
răspunderii prin lex specialis (prin excelenţă norme care derogă de la regimul general), în cadrul a
ceea ce numim self-contained regime, scade dramatic relevanţa actuală a unui drept general al
răspunderii.

9.2. Condiţiile responsabilităţii. Faptul internaţional ilicit. În DI este considerat fapt ilicit
orice comportament antijuridic (acţiune sau omisiune). În DI nu există o formă specifică de
răspundere pentru violarea obligaţiior care decurg din tratate, cu alte cuvinte, nu există nici o
distincţie asemănătoare distincţiei dintre răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală79.
Calificarea unui fapt ca ilicit internaţional aparţine exclusiv DI. Faptul ilicit este considerat de
numeroşi autori ca element obiectiv al răspunderii. Această sintagmă accentuează faptul că în DI
nu are relevanţă intenţia sau culpa persoanelor al căror comportament este imputabil statului. În
77
v., în special, Teoria generale della responsabilità dello Stato nel diritto internazionale, pp. 1-148 şi La
responsabilité internationale des Etats à raison des dommages soufferts par des étrangers, pp. 149-209, în Dionisio
Anzilotti, Scritti di diritto internazionale publico, tomo primo, CEDAM, Padova, 1956.
78
v. James Crawford, The ILC’s Articles on Responsability of States for Internationally Wrongful Acts: A Retrospect,
AJIL, vol. 96/2002, pp. 874-90.
79
În sistemele de tip anglo-saxon răspunderea delictuală se numeşte responsability, iar cea pentru risc liability.
Această denominaţie diferită există şi alte sisteme.

83
consecinţă, actele ultra vires ale funcţionarilor statali intră în cîmpul răspunderii. Pe urmele lui
Anzilotti, CDI a decis că prejudiciul nu reprezintă o condiţie a faptului ilicit.
Conform jurisprudenţei, prejudiciul direct rezultă în mod necesar din actul ilicit. Linia de
cauzalitate trebuie să fie directă şi certă, chiar dacă faptul ilicit este ceva mai îndepărtat în timp.
Prejudiciul imediat, care nu trebuie confundat cu prejudiciul direct, este prejudiciul suferit de stat
în sfera propriilor sale interese, iar prejudiciul mediat este prejudiciul care îi este atribuit statului
ca o consecinţă a faptului că a fost suferit de unul dintre naţionalii săi. Naţionalitatea persoanei
fizice sau juridice lezate activează un drept cutumiar al statului, dreptul de protecţie diplomatică.
Aşa cum a afirmat CPJI într-un dictum clasic „... atunci cînd pune în mişcare în favoarea unuia
dintre ai săi o acţiune diplomatică sau o acţiune judiciară internaţională, acel stat valorifică, la
drept vorbind, propriul său drept, dreptul pe care îl posedă, de a face să fie respectat, în persoana
resortisanţilor săi, DI (s.m.)”80.
Imputabilitatea. Existenţa unui act sau a unei omisiuni care violează un drept nu sînt însă
suficiente pentru o construcţie juridică a răspunderii. Răspunderea reclamă, pe lîngă existenţa unui
fapt generator, şi existenţa unui agent. Termenul imputabilitate exprimă motivul pentru care un
fapt sau o omisiune sînt atribuite unui agent determinat. Atitudinea agentului este indiferentă în
materia răspunderii internaţionale. În acest sens, răspunderea a fost caracterizată ca „obiectivă”, în
contrast cu răspunderea fondată pe culpă, binecunoscută în sistemele de drept intern.

A. Răspunderea statului pentru actele organelor de stat. De principiu, iar art. 4 din
proiectul CDI o confirmă, orice organ de stat, indiferent că aparţine puterii constituante,
legislative, judiciare, executive sau administrative, şi indiferent de poziţia ierarhică în sistemul
juridic intern, poate angaja răspunderea statului.

B. Răspunderea statelor pentru actele entităţilor abilitate să exercite prerogativele puterii

publice. Proiectul CDI asimilează, conform principiului efectivităţii, faptelor imputabile statului
comportamentul colectivităţilor publice teritoriale, independent de statutul lor de drept intern şi
chiar în absenţa integrării lor stricte sau formale în structura statului. Statul răspunde, de pildă, şi
pentru actele unei societăţi private în ipoteza în care aceasta a fost investită cu exercitarea unei
funcţii poliţieneşti. Sau, în ipoteza în care statul exercită un control efectiv asupra asupra ei. La fel,
statul răspunde în ipoteza în care o organizaţie profesională (autonomă conform legislaţiei interne,
e.g. Uniunea Avocaţilor) adoptă norme de aplicabilitate generală contrare DI. Statul răspunde
pentru toate actele intra vires sau ultra vires, indiferent dacă organele sau agenţii şi-au depăşit sau
nu competenţele atribuite conform dreptului intern sau au acţionat contrar instrucţiunilor care le
guvernează activităţile.

C. Răspunderea statelor pentru fapte care nu le sînt imputabile în mod direct. Această
ipoteză acoperă faptele comise de particulari, care în mod direct nu pot fi imputate statului decît
sub rezerva ca DI să impună statului obligaţia de a le împiedica. În acest caz, de fapt, statul va
răspunde pentru abstenţiunea ilicită. Exemplul clasic îl furnizează Afacerea Personalului
diplomatic şi consular al SUA la Teheran81. Faptele ilicite ale particularilor mai sînt imputabile
statului şi în ipoteza în care, prin comportamentul său, le aprobă sau şi le asumă.

80
Afacerea Mavrommatis, hotărîrea din 30 august 1924, Série A, nr. 2, p. 12.
81
v. CIJ, Rec. 1980, p. 33.

84
 D. Imputabilitatea în cazul răspunderii absolute (obiective). Răspunderea absolută
(damnum sine injuria) este o categorie particulară, care posedă o bază juridică convenţională (lex
specialis), prin care se stabileşte obligaţia internaţională de a repara anumite prejudicii provocate
de anumite acte internaţionale licite. Apariţia ei este consecinţa faptului că statele desfăşoară pe
teritoriile lor anumite activităţi permise de DI, care însă, datorită tehnologiilor puse în operă, pot
provoca prejudicii transfrontaliere, sau a faptului că există activităţi declanşate pe teritoriul statal
care continuă în spaţiile internaţionale. Esenţial este că principiul răspunderii absolute (strict
liability) leagă existenţa ei de o condiţie spaţială: prejudiciul trebuie să fie transfrontalier. După
opinia mea, este puţin probabil să se ajungă la un tratat general privind răspunderea absolută. Acest
tip de răspundere se va dezvolta, dacă se va dezvolta, numai prin lex specialis. În plan general se
pot elabora acte de soft law, cu obligaţii vagi de prevenţie şi de informare.

9.3. Consecinţele responsabilităţii. Doctrina distinge trei categorii de consecinţe ale

responsabilităţii în DI: (1) autoprotecţia (self-help); (2) restituirea; şi (3) reparaţia. În doctrina
clasică, al cărei reprezentant este Kelsen, ilicitul are o consecinţă unică şi imediată: dreptul de a
recurge la sancţiuni, care reprezintă măsurile primare de autoprotecţie. Măsurile de autoprotecţie
sînt în prezent supuse unui regim juridic la care mă voi referi în capitolul dedicat sancţiunilor.
În ce priveşte restituirea sau dreptul la restituire, acesta este un concept utilizat în DI în
două sensuri: În sens strict, restitutio in integrum reprezintă restabilirea situaţiei anterioare, care ar
fi existat dacă faptul ilicit nu s-ar fi produs. De exemplu, eliberarea unor ostateci sau restituirea
unor obiecte. În sens larg, restitutio in integrum înseamnă şi stabilirea unei situaţii care nu a existat
niciodată, situaţie pe care o pretinde DI. De exemplu, obligaţia statului de a încorpora un tratat sau
o rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU în legislaţia sa internă.
Atunci cînd restituirea nu este posibilă statul responsabil datorează statului lezat reparaţii.
În practică, reparaţia, care constă în indemnizarea statului lezat cu un echivalent bănesc al
prejudiciului suportat, este consecinţa cea mai frecvent întîlnită pe care trebuie să o accepte un stat
responsabil. În cazul existenţei unui prejudiciu moral (singular sau creat alături de un prejudiciu
material), avînd în vedere existenţa obligaţiei de a-l repara, singura soluţie compatibilă este
satisfacţia. Satisfacţia repară atingerile aduse onoarei, demnităţii şi prestigiului unui stat suveran.
Concret, cu titlu de satisfacţie, se exprimă în general regrete însoţite de scuze şi de recunoaşterea
ilicitului.

9.4. Circumstanţele care exclud ilicitul internaţional. Efectul acestor circumstanţe este
acela de a neutraliza temporar obligaţia internaţională violată. Proiectul de articole al CDI a
recunoscut şase asemenea circumstanţe.

A. Consimţămîntul statului lezat. Pentru a exclude ilicitul, consimţămîntul trebuie să fie

imputabil statului lezat. Eventualul consimţămînt al persoanelor particulare care au fost victimele
comportamentului ilicit este irelevant. Validitatea consimţămîntului statului lezat este subordonată
unor condiţii cumulative: (a) să fie exprimat de organele competente să angajeze statul în plan
internaţional; (b) să fie liber (neafectat de vicii de consimţămînt); (c) să fie efectiv exprimat; (d) să
poată fi stabilit în mod clar; (e) să preceadă comportamentul care ar putea fi considerat ilicit sau să
fie, eventual, concomitent cu acesta.

85
 B. Legitima apărare. Legitima apărare (self-defense) reprezintă o formă a autoapărării,
alături de represalii (denumite în limbajul CDI – contra-măsuri). Această distincţie este necesară în
măsura în care în limba engleză ambele sensuri se exprimă prin self-defense. Conceptul ca atare a
fost primit cu rezerve, în principal datorită reflexului de a-l asimila conceptului de legitimă apărare
din sistemele de drept intern, mai precis tendinţei de a transfera în DI standardul din dreptul intern.
În dreptul intern condiţiile de exercitare care fixează conţinutul legitimei apărări sînt restrictive,
deoarece în sistem există la îndemîna celui lezat mijloace de apărare de o eficacitate net superioară
celor existente în mediul internaţional.
Problema constă în aceea că CDI în Proiectul său de articole nu a dezbătut noţiunea de
legitimă apărare şi ca atare nici nu a fixat cîmpul ei de aplicare. Comisia, la art. 21 din Proiect, face
o trimitere expresă şi generală la Carta ONU. Aceasta presupune că, in concreto, cîmpul de
aplicare trebuie stabilit atît prin analiza art. 51 cît şi prin analiza sistemului şi a contextului Cartei.
Există un acord de principiu că dreptul la legitimă apărare trebuie considerat una dintre excepţiile
pe care le comportă principiul interzicerii forţei armate ca instrument de politică externă, o
prohibiţie generală declarată de art. 2(4) din Cartă. Chestiunea în dezacord poate fi formulată sub
forma unei întrebări:
„Autoapărarea este legitimă doar atunci cînd este dirijată împotriva unei violenţe materiale
(adică reprezintă dreptul de a rezista atacului armat în curs de desfăşurare) sau este legitimă şi cu
titlu preventiv, îndreptată împotriva unui atac iminent sau foarte probabil?”. Interpretarea
restrictivă a art. 51 ar putea fi considerată rezonabilă (în termeni de efectivitate, de adecvare a
normei la scopul propus) numai sub patru condiţii (cumulative):
(1) Ar trebui ca sistemul de securitate colectivă proiectat prin Cartă să fi fost pus integral în
operă;
(2) Ar trebui să existe dovezi empirice care să ateste că riscul de carenţă a Consiliului de
Securitate este neglijabil;
(3) Capacitatea distructivă a forţei armate să fi rămas la nivelul anului 1945;
(4) Să existe proporţii comparabile între forţele armate ale statelor şi în general între
capacităţile lor combative.
Pe de altă parte, legitima apărare în DI poate fi un răspuns la un atac indirect, ceea ce
respinge prima facie analogia cu mecanismul legitimei apărări din dreptul centralizat de tip intern.
Este cazul legitimei apărări colective, recunoscute de art. 51. Statele legate de statul – victimă
printr-un tratat de alianţă militară (NATO, UEO, etc.) vor interveni cu titlul de legitimă apărare
colectivă chiar şi în absenţa violării de către statul agresor a vreunui drept sau interes propriu al
intervenienţilor.

C. Forţa majoră şi cazul fortuit. Conform definiţiei adoptate de CDI, forţa majoră
presupune „intervenţia unei forţe irezistibile sau a unui eveniment neprevăzut, în afara controlului
statului şi care în circumstanţele cazului face materialmente imposibilă îndeplinirea obligaţiei
juridice”. Comisia a reunit în această definiţie două noţiuni pe care doctrina şi jurisprudenţa
înţelegeau să le trateze distinct: forţa majoră şi cazul fortuit. Ambele au însă în comun faptul că
fac executarea obligaţiei imposibilă şi faptul că posedă un caracter involuntar. Pentru a fi
admisibile ca şi cauze exoneratoare, forţa majoră şi cazul fortuit trebuie să îndeplinească
următoarea serie de condiţii: (1) forţa irezistibilă sau evenimentul neprevăzut trebuie, aşa cum am

86
arătat, să facă imposibilă executarea; (2) trebuie să existe o relaţie cauzală între evenimente şi
neexecutarea obligaţiei; (3) evenimentele nu trebuie să facă parte din categoria celor celor care ar
putea fi imputabile statului care le invocă; (4) statul să nu îşi fi asumat riscul intervenţiei
evenimentelor.

D. Pericolul extrem (distress). În Proiect, pericolul extrem este definit ca fiind situaţia în
care „autorul actului (organ al statului, n.m.), într-o situaţie de pericol extrem, nu are la îndemînă
un alt mod rezonabil de a-şi salva propria viaţă sau viaţa persoanelor aflate în grija sa”. Singura
manieră în care organul statal poate acţiona în situaţia de pericol extrem este maniera contrară DI.
În cazul pericolului extrem, comportamentul ilicit este intenţionat, este rezultatul unei alegeri
(adică este un risc asumat), însă această alegere este făcută pentru a evita o consecinţă a unui
pericol, şi numai atunci cînd acea consecinţă trebuie considerată ca inacceptabilă. Pericolul extrem
este inoperant ca şi cauză de exonerare de răspundere în două ipoteze: (1) atunci cînd situaţia de
pericol extrem a fost provocată (fie exclusiv, fie în combinaţie cu alţi factori) de comportamentul
statului care invocă situaţia cu titlul de cauză exoneratoare sau, (2) atunci cînd comportamentul
adoptat pentru evitarea pericolului ar putea crea un pericol comparabil, sau superior, pericolului
care a fost luat în considerare.

E. Starea de necesitate. Starea de necesitate are în comun cu pericolul extrem faptul că

exonerează de răspundere pentru un act voluntar determinat de un pericol grav. Diferenţa constă în
faptul că în cazul stării de necesitate pericolul nu mai ameninţă viaţa unui organ de stat sau viaţa
celor pe care acest organ îi are în grijă. Această cauză de exonerare devine operaţională numai
atunci cînd pericolul grav şi iminent ameninţă: (1) un interes esenţial al statului, interes care poate
fi salvgardat numai prin comportamentul ilicit adoptat în stare de necesitate, şi (2) comportamentul
ilicit în stare de necesitate nu afectează de o manieră gravă un interes vital al statului faţă de care
există obligaţia internaţională violată.
O diferenţă notabilă între starea de necesitate în DI şi noţiunea corespondentă din sistemele
de drept intern, este aceea că în DI starea de necesitate nu se extinde la statele terţe. Cu alte
cuvinte, nu este admisibilă pentru a justifica protecţia intereselor altuia.

F. Contra-măsurile legitime. După opinia mea, plasarea contra-măsurilor în Proiectul de

articole, ca şi cauză de exonerare în materia răspunderii, nu se justifică. Contra-măsurile sînt
sancţiuni: descentralizate, conform dreptului cutumiar, sau centralizate, conform dreptului
organizării internaţionale. Ele sînt licite ca şi consecinţe ale responsabilităţii.

Sumar: 9.1. Preliminarii. 9.2. Condiţiile responsabilităţii. 9.3. Consecinţele responsabilităţii. 9.4.
Circumstanţele care exclud ilicitul internaţional.

Bibliografie modul:

Bibliografie obligatorie: Valentin Constantin, Drept internaţional, Editura Universul Juridic,

București, 2010, pp. 345-356.

87
Bibliografie facultativă: Anzilotti, D., Teoria generale della responsabilità dello Stato nel diritto
internazionale, pp. 1-148 şi La responsabilité internationale des Etats à raison des dommages
soufferts par des étrangers, pp. 149-209, în Anzilotti, D., Scritti di diritto internazionale publico,
tomo primo, CEDAM, Padova, 1956; Crawford, J., The ILC’s Articles on Responsability of States
for Internationally Wrongful Acts: A Retrospect, AJIL, vol. 96/2002, pp. 874-90; CIJ, Afacerea
Mavrommatis, hotărîrea din 30 august 1924, Série A, nr. 2, p. 12; CIJ, Afacerea Personalului
diplomatic şi consular al SUA la Teheran, Rec. 1980, p. 33.

Întrebări (exemplificativ):

1. Printre sancțiunile descentralizate, se numără:

A. retorsiunea;
B. privarea de drepturi specifice unui subsistem;
C. represaliile care nu implică utilizarea forței;
D. războiul.

2. Potrivit Cartei ONU, sancțiunea embragoului:

A. este automată;
B. se aplică doar în baza unei decizii a Consiliului de Securitate;
C. este centralizată;
D. este descentralizată.

88
 MODULUL X
SANCŢIUNILE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

Scopul şi obiectivele modulului

Modulul X prezintă regimul juridic al sancţiunilor internaţionale şi analizează, secvenţial,

sancţiunile centralizate şi descentralizate. Acest modul urmăreşte să ofere studentului elementele
de bază pentru a înţelege specificul sancţiunilor internaţionale.

Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

Modulele II-V au prezentat izvoarele dreptului internaţional public, regimul juridic al

actelor unilaterale, mijloacele subsidiare de determinare a normelor juridice precum şi câteva
aspecte specifice privind interpretarea normelor în dreptul internaţional public. Modululele VI-VIII
au făcut o prezentare a subiectelor de drept cărora li se adrsează normele juridice descrise în
modulele anterioare. Atunci când subiectele de drept violează normele juridice care le sunt
adresate, este antrenată răspunderea internaţională a acestora; modulul anterior a analizat regimul
juridic specific al răspunderii internaţionale a statelor. Modulul X va prezenta sancţiunile care pot
fi aplicate, în diverse contexte, atunci când este antrenată răspunderea internaţională a unui stat.

Schema logică a modului

Secţiune Conţinut
10.1. Conceptul de sancţiune internaţională - calificarea situaţiilor care implică violarea unei obligaţii
internaţionale;
10.2. Sancţiuni descentralizate şi sancţiuni - elemente distinctive;
Centralizate
10.3. Sancţiuni descentralizate - retorsiunea;
- represaliile;
10.4. Regimul juridic al sancţiunilor - condiţii de liceitate;
10.5. Sancţiuni centralizate care - embargoul
implică măsuri coercitive

Conţinutul informaţional detaliat

10.1. Conceptul de sancţiune internaţională. În stadiul actual al DI general, făcînd

abstracţie de angajamentele specifice care decurg din tratate particulare şi, mai ales, de
mecanismele instituite în cadrul OI, fiecare stat apreciază el însuşi propria situaţie juridică în raport
cu alte state. În prezenţa unei situaţii care implică în opinia sa violarea unei obligaţii internaţionale
de către un alt stat, el are dreptul, sub rezerva normelor generale ale DI privind măsurile de
constrîngere armată, să-şi facă drepturile respectate prin „contramăsuri”. Autocalificarea este o
libertate acordată de DI general statului ofensat împotriva statului ofensator şi este expresia

89
descentralizării sistemului internaţional. Sancţiunile sînt legitimate de prezenţa actului ilicit care le
provoacă. Liceitatea lor, conform dreptului cutumiar, este incontestabilă. Ele pot consta în
neexecutarea unui tratat, denunţarea tratatului neautorizată de dispoziţiile sale, acte de forţă,
violarea spaţiului aerian de către aeronave de stat, etc.

10.2. Sancţiuni descentralizate şi sancţiuni centralizate. Există o diferenţă esenţială între

sancţiunile aplicate de state cu titlu de sancţiuni descentralizate şi sancţiunile centralizate ale unei
organizaţii cum este ONU82. Spre deosebire de sancţiunile descentralizate, care sînt în sine acte
internaţionale ilicite, sancţiunile autorizate de Consiliul de Securitate al ONU sînt în sine acte
internaţionale licite. Liceitatea lor nu este derivată din ilicitul pe care îl sancţionează şi nici nu se
analizează în raport de faptul ilicit, ci este bazată pe competenţe internaţionale expres prevăzute de
Cartă, care includ un drept de calificare nerestricţionat prin nici o normă juridică şi care aparţine
Consiliului. Regimul sancţiunilor centralizate din DI se deosebeşte radical de sancţiunile
centralizate din dreptul intern. În sistemul de drept intern există un organ legislativ (care fixează
condiţiile care impun sancţiunea), organe judiciare (care constată realizarea condiţiilor şi
determină măsurile) şi organe de executare (care iau măsurile). În sistemul internaţional, aşa cum
observa Hans Morgenthau, toate aceste funcţii se reunesc în aceeaşi persoană83. Această observaţie
este valabilă atît pentru sancţiunile centralizate cît şi pentru cele descentralizate.

10.3. Sancţiuni descentralizate. Retorsiunea. Cea mai mare parte din doctrină exclude
retorsiunea din categoria sancţiunilor pentru că retorsiunea constă în reacţia la acţiunea inamicală,
ilicită sau licită, a unui stat printr-un act inamical care este însă, per se, un act licit; de exemplu,
declararea unui diplomat persona non grata. Ca reacţie descentralizată, prin acte licite
internaţional, retorsiunea nu ar trebui să intereseze DI. Dacă însă considerăm conceptul de
sancţiune într-un sens larg, atunci retorsiunea, care aduce incontestabil atingere sau prejudiciază
interesele unui stat, rămîne o sancţiune.
Represaliile. Represaliile se clasifică în general în două categorii: 1) represalii care nu
implică utilizarea forţei şi 2) represalii armate. Distincţia între aceste categorii este evidentă. Mai
puţin clară este distincţia dintre represalii armate şi război. În sentinţa Tribunalului Arbitral în
Afacerea Nautilaa din 31 iulie 1928, într-o epocă în care represaliile armate erau considerate acte
internaţionale licite, a fost formulată următoarea definiţie: „Represaliile reprezintă un act de justiţie
proprie a statului lezat, act de răspuns – după ce somaţia a rămas fără ecou - la un act contrar DI al
statului ofensator. Ele au ca efect suspendarea momentană, în raporturile celor două state, a
respectării unor anumite reguli de DI. Ele sînt limitate prin normele de umanitate şi de regulile
bunei-credinţe, aplicabile raporturilor interstatale. Ele ar fi ilegale dacă un act prealabil, contrar DI,
nu le-ar furniza motivul. Ele tind să impună statului ofensator repararea ofensei sau reîntoarcerea
la legalitate pentru a evita noi ofense.”84 Problema diferenţierii se poate pune in concreto atunci
cînd exercitarea represaliilor armate se localizează pe teritoriul statului ofensator. Kelsen spunea că
e dificil să distingem într-un caz concret represaliile armate de război. În principiu, represaliile
reprezintă o „intervenţie limitată în sfera de interese ale statului” iar războiul „o intervenţie

82
Termenul „sancţiuni descentralizate” îi aparţine lui H. Kelsen; v. Théorie du droit international ..., cit., p. 18.
83
v. Théorie des sanctions internationales, RDILC, 1935, p. 484.
84
v. RSA, II, p. 1026.

90
nelimitată”85. Distincţia lui Kelsen a fost preluată şi dezvoltată de R. Quadri care propune un al
doilea criteriu. În acord cu Hans Kelsen, Quadri afirmă că războiul implică „negarea radicală a
personalităţii adversarului şi (...) a întregii sfere juridice”86 pe care o posedă pe timp de pace.
Represaliile, în schimb, sînt specifice sau, mai precis, limitate.
Un exemplu care pune în lumină caracterul complex al subiectului, îl reprezintă acţiunile în
forţă desfăşurate de NATO în 1999 împotriva Iugoslaviei, care au fost calificate în media
internaţională ca fiind un „război”. Juridic, bombardamentele aliaţilor, declanşate la 24 martie
1999, au fost represalii armate. Ele au fost sancţiuni descentralizate colective, motivate, inter alia,
de violări masive ale dreptului umanitar imputabile forţelor armate iugoslave. Funcţiile lor au fost
reparatorii (restabilirea situaţiei anterioare) şi preventive.

10.4. Regimul juridic al sancţiunilor. Prin regim juridic am în vedere o serie de condiţii de
liceitate, care operează indistinct, atît în cazul sancţiunilor descentralizate cît şi în cazul
sancţiunilor centralizate. Acest regim este relativ recent şi nu se bazează nici pe o jurisprudenţă
consolidată, nici pe o practică uniformă, ci pe o doctrină care nu este în totalitate convergentă şi pe
lucrările CDI. Condiţiile de bază ale regimului au fost fixate într-unul dintre rarele cazuri cînd
două state au acceptat să tranşeze juridisdicţional un diferend generat de represalii armate. Sentinţa
pronunţată în Afacerea Naulilaa, din care am citat definiţia represaliilor, reprezintă jurisprudenţa
clasică în materie de liceitate a sancţiunilor. Ea fixează patru condiţii obligatorii: 1) sancţiunile
trebuie îndreptate împotriva statului responsabil; 2) sancţiunile trebuie precedate de o somaţie
rămasă fără rezultat; 3) sancţiunile trebuie să fie necesare; 4) sancţiunile trebuie să fie
proporţionale.

10.5. Sancţiuni centralizate care implică măsuri coercitive. Sancţiunile centralizate pe

care le adoptă Consiliul de Securitate al ONU în baza articolului 41 din Cartă au toate caracterul de
embargo. Astăzi, măsura, în special în forma embargoului comercial, ridică deopotrivă probleme
de eficacitate şi probleme morale. Limitele depind de numeroase variabile. Iată cîteva: 1) gradul de
dezvoltare a economiei împotriva căreia se aplică embargoul; 2) gradul de autarhie a economiei
statului sancţionat; 3) gradul în care embargoul poate fi respectat. Desigur că, aplicat asupra unui
stat subdezvoltat, eficacitatea embargoului nu este condiţionată de o durată îndelungată. Invers, un
stat cu un ridicat nivel de autarhie nu va resimţi în mod deosebit efectele sancţiunii. Pe de altă
parte, embargoul prelungit poate produce efecte perverse, cum ar fi escaladarea contrabandei şi
scăderea efectivităţii sancţiunii. Considerentele umanitare pledează împotriva embargoului
comercial sau, în orice caz, împotriva embargoului general. În întreaga perioadă a războiului rece,
Consiliul de Securitate a decis embargoul în două cazuri: împotriva Africii de Sud în 1977 şi
împotriva unei entităţi nerecunoscute ca stat, Rodezia de Sud, în 1965. După 1990 însă, practica
art. 41 din Cartă se extinde87.

85
v. Théorie du droit international ..., cit., p. 33.
86
v. R.Quadri, cit., pp. 266-8.
87
Primul stat sancţionat a fost Irakul, în 1990. A urmat Libia, în 1992 şi 1993, apoi un embargo gradual îndreptat
împotriva părţilor beligerante din conflictul din ex-Iugoslavia, apoi Somalia (1992), Ruanda (1996), din nou Iugoslavia
(1998) şi lista poate continua.

91
Sumar: 10.1. Conceptul de sancţiune internaţională. 10.2. Sancţiuni descentralizate şi sancţiuni
centralizate. 10.3. Sancţiuni descentralizate. 10.4. Regimul juridic al sancţiunilor. 10.5. Sancţiuni
descentralizate care implică măsuri coercitive.

Bibliografie modul:

Bibliografie obligatorie: Valentin Constantin, Drept internaţional, Editura Universul Juridic,

București, 2010, pp. 357-368; Diana Botău, Aplicarea dreptului internațional în subsistemul Curții
Europene a Drepturilor Omului. Cazul Kononov, Editura Hamangiu, București, 2013, pp. 289-
298.

Bibliografie facultativă: Kelsen, H., Théorie du droit international coutumier, Revue internationale
de la théorie du droit, vol. X/1939., pp. 18, 33; Morgenthau, H., Théorie des sanctions
internationales, RDILC, 1935, p. 484; Quadri, R., Diritto internazionale pubblico, V Ed., Napoli,
1974, pp. 266-268.

Întrebări (exemplificativ):

1. Noțiunea de imunitate diplomatică:

A. implică numai imunități și privilegii in rem;
B. implică numai imunități și privilegii in personam;
C. implică atât imunități și privilegii in rem, cât și in personam;
D. este o noțiune desuetă, care nu mai are relevanță în prezent.

2. Potrivit Convenției din 1961, referitoare la relațiile diplomatice, dreptul de legație

pasivă:
A. constă în dreptul de a acredita reprezentanți diplomatici în alte state;
B. constă în dreptul de a primi pe teritoriul de stat reprezentanți ai altor state;
C. implică obligația de a asigura efectivitatea dreptului de legație activă, al altui stat;
D. constă în facultatea de a asigura efectivitatea dreptului de legație activă, al altui stat.

92
 MODULUL XI
RELAŢIILE DIPLOMATICE ŞI CONSULARE

Scopul şi obiectivele modulului:

În afara organelor centrale care angajează statul în relaţiile internaţionale, există organe
descentralizate care asigură în exterior serviciile diplomatice şi consulare. Modulul XI prezintă
funcţiile şi imunităţile misiunii diplomatice permanante, funcţiile consulare, regimul juridic al
agenţilor diplomatici şi consulari. Acest modul urmăreste familiarizarea studentului cu regimul
juridic al relaţiilor diplomatice şi consulare.

Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

Modulele II-V au prezentat izvoarele dreptului internaţional public, regimul juridic al

actelor unilaterale, mijloacele subsidiare de determinare a normelor juridice precum şi câteva
aspecte specifice privind interpretarea normelor în dreptul internaţional public. Modululele VI-VIII
au făcut o prezentare a subiectelor de drept cărora li se adrsează normele juridice descrise în
modulele anterioare. Atunci când subiectele de drept violează normele juridice care le sunt
adresate, este antrenată răspunderea internaţională a acestora. Modulele IX-X au analizat regimul
juridic al răspunderii statelor şi cel al sancţiunilor de drept internaţional. Prezenţa statelor în plan
internaţional nu este asigurată doar prin activitatea organelor centrale, ci şi prin aceea a organelor
descentralizate care îndeplinesc serviciile dimplomatice şi consulare. Acest ultim aspect va fi
analizat în Modulul XI.

Schema logică a modului

Secţiune
11.1. Cadrul relaţiilor diplomatice şi
Consulare
11.2. Misiunea diplomatică permanentă
11.3. Instituţia consulară
Conţinut
- retrospectivă istorică;
- agenţii diplomatici;
- imunităţile misiunii diplomatice permanente;
- imunităţile şi privilegiile agenţilor diplomatici; imunitatea
de jurisdicţie;
- caracterul relaţiilor consulare;
- exercitarea funcţiilor consulare;
- agenţii consulari;
- imunităţile şi privilegiile consulare.

Conţinutul informaţional detaliat

11.1. Cadrul relaţiilor diplomatice şi consulare. În afara organelor centrale care angajează
statul (politic sau juridic) în relaţiile internaţionale (în general şeful statului şi ministrul de

93
externe), există organe descentralizate care asigură în exterior serviciile diplomatice şi consulare.
Relaţiile diplomatice şi consulare între popoare nu au fost instituite în sistemul actual de DI, ci
doar adoptate şi adaptate. Evoluţia istorică marchează, în primul rînd, transformarea misiunilor
accidentale şi intermitente (diplomaţiile ad-hoc) în misiuni diplomatice permanente. Procesul are,
se pare, ca punct de plecare anul 1455, an în care Veneţia, „marea republică comerciantă”88, îşi
stabilea prima misiune permanentă la Genova. Însă practica reprezentării permanente se
generalizează de abia după Pacea de la Westfalia. O convenţie cu vocaţie universală a fost adoptată
în actualul sistem de DI, în anul 1961, la Viena,. Tratatul, intitulat Convenţia cu privire la relaţiile
diplomatice, a intrat în vigoare 24 aprilie 1964 şi a atins un număr impresionant de ratificări
(aproape toate statele membre ONU). Pe bună dreptate, se consideră că dreptul relaţiilor
diplomatice este una dintre instituţiile cu cel mai ferm cadru normativ, un corp de norme coerent şi
complet, adică o codificare încheiată89.

11.2. Misiunea diplomatică permanentă. Agenţii diplomatici. Personalul diplomatic, care

cuprinde ministrul-consilier, consilierul, primul secretar, secretarii II şi III şi ataşaţii (militari,
comerciali, culturali, de presă, etc.), este numit de statul acreditant. În schimb, şeful misiunii este
acreditat conform unei proceduri care debutează cu o cerere de agrement, prin care statul
acreditant află dacă persoana şefului misiunii este agreată sau nu în statul acreditar. Refuzul
acordării agrementului nu se motivează. În caz de refuz se va solicita un nou agrement pentru o
nouă persoană desemnată. După emiterea agrementului, la instalarea în post, şeful misiunii
prezintă şefului statului acreditar scrisorile de acreditare (lettres de créance). Termenul
desemnează un document care atestă caracterul public al misiunii şi faptul că se poate avea
încredere în calitatea de reprezentant deplin a şefului misiunii. Pentru numirea celorlalţi membri ai
personalului diplomatic procedura implică o notificare adresată statului acreditar, în general
Ministrului său de Externe. În afara acreditării unice, dreptul diplomatic admite atît acreditarea
multiplă (activă) cît şi reprezentarea comună. În prima ipoteză şeful misiunii este acreditat în mai
multe state, are reşedinţă permanentă în unul dintre ele iar în celelalte misiunea este condusă de un
însărcinat cu afaceri ad-interim. În cea de-a doua ipoteză, mai multe state acreditează aceeaşi
persoană într-un stat terţ. Reprezentarea comună nu se confundă cu situaţia statului care, fără a
avea o reprezentare permanentă într-un stat terţ, încredinţează apărarea intereselor naţionalilor săi
unui stat terţ.
Instituirea claselor agenţilor diplomatici vizează în mod exclusiv considerente de precădere
şi etichetă. În rest nu există nici o diferenţă de statut sau de competenţe între şefii de misiune care
să fie determinată de clasa lor. Iar în materie de precădere, prioritatea (rangul) în cadrul aceleiaşi
clase se acordă în funcţie de ziua şi ora asumării funcţiei, care coincide cu ziua şi ora prezentării
scrisorilor de acreditare. În ţările catolice sau cu o populaţie în majoritate catolică, cutumiar,
precăderea aparţine reprezentanţilor Sfîntului Scaun.

Imunităţile misiunii dimplomatice permanente. Noţiunea de imunitate diplomatică

implică un ansamblu de privilegii şi de imunităţi care pot fi comod grupate în două categorii:
imunităţi in rem şi imunităţi in personam. Fundamentul juridic al imunităţilor, în dreptul cutumiar,
a fost ficţiunea juridică a extrateritorialităţii. Prin acest concept se consideră că, în exercitarea

88
v. Raoul Genet, Traité de Diplomatie et de Droit Diplomatique, A. Pedone, Paris, 1931, t. I, p. 19.
89
v. Nguyen Quoc Dinh, Patrick Daillier, Alain Pellet, cit., p. 697.

94
misiunii, agentul diplomatic nu a părăsit propriul său stat, iar localurile ambasadei şi reşedinţa
ambasadorului fac parte din teritoriul statului acreditant. Acest concept a fost repudiat de CV –
1961, care a instituit un alt fundament material (izvor material) al imunităţii, este adevărat, unul
mai restrictiv, fundamentul funcţional. Categoria imunităţilor şi privilegiilor in rem cuprinde:
libertatea comunicaţiilor oficiale şi inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice. Principiul
libertăţii comunicaţiilor se realizează prin inviolabilitatea valizei diplomatice (coletele care cuprind
documente diplomatice sau obiecte de uz oficial). Inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice
implică interdicţia ca ele să facă obiectul unei percheziţii sau al unui control oarecare. La aceasta
se adaugă inviolabilitatea bunurilor mobile, a arhivelor şi a documentelor. În consecinţă ele nu pot
fi, de exemplu, rechiziţionate, urmărite sau executate silit.

Imunităţile şi privilegiile agenţilor diplomatici. Imunitatea de jurisdicţie. Agenţii

diplomatici au garantată de asemenea inviolabilitatea in personam. Statul acreditar trebuie să le
asigure cel mai înalt nivel posibil de securitate pe teritoriul său. În consecinţă, agenţii diplomatici
nu pot fi supuşi unor restricţii care să le stingherească libertatea de circulaţie, nu pot fi judecaţi, nu
pot fi arestaţi sau plasaţi în stare de detenţie. Imunitatea de jurisdicţie trebuie analizată din trei
perspective:
(1) ratione personae, de imunitatea de jurisdicţie completă se bucură atît agenţii
diplomatici cît şi membrii lor de familie sub rezerva existenţei “menajului comun” şi sub rezerva
de a nu fi cetăţeni ai statului acreditar. Membrii personalului administrativ şi tehnic al misiunii
(împreună cu familiile lor) şi membrii personalului de serviciu, dacă nu sînt cetăţeni ai statului
acreditant, sau nu îşi au reşedinţa în acest stat, sînt beneficiarii unei imunităţi incomplete.
Personalul din serviciul particular al membrilor misiunii nu se bucură însă de imunitate de
jurisdicţie.
(2) ratione materie, în mod tradiţional imunitatea de jurisdicţie era considerată indivizibilă.
În materie civilă, de exemplu, era indiferentă natura obligaţiei, era indiferent dacă acţiunea în
justiţie era îndreptată împotriva unui act funcţional (act îndeplinit în calitate oficială) sau act privat
(act îndeplinit cu titlu de persoană privată). CV – 1961 consacră o imunitate absolută în materie
penală, indiferent dacă agentul diplomatic este sau nu în exerciţiul funcţiilor sale. În materia
imunităţii de jurisdicţie civilă şi administrativă, Convenţia urmează practicile naţionale uniforme
(confirmate în general de doctrină) care au instituit pentru cîteva situaţii un regim derogator.
Imunitatea de jurisdicţie este dublată de imunitatea de executare. Conform art. 32 din Convenţie,
doar statul acreditant, nu şi agentul diplomatic, poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie.
Renunţarea trebuie să fie, în mod obligatoriu, expresă. Juridic, imunitatea de jurisdicţie este
disociată de imuniatea de executare. Prin urmare este necesară o renunţare expresă la această
imunitate, distinctă de renunţarea la imunitatea de jurisdicţie. Ca o chestiune implicată de
imunitatea de jurisdicţie, agentul diplomatic nu poate fi obligat în nici o situaţie să depună mărturie
în faţa organelor sau jurisdicţiilor statului acreditar.
(3) ratione temporis, imunitatea de jurisdicţie, ca şi imunităţile în general, durează atît timp
cît durează funcţia diplomatică. Prin urmare nu are relevanţă data la care agentul ar fi comis o
anumită infracţiune sau data la care s-ar fi născut în sarcina sa o obligaţie de natură civilă sau
administrativă..
Se pare că nici practica dipomatică şi nici CV – 1961 nu fac o distincţie între privilegii şi
imunităţi. S-ar putea eventual susţine că în timp ce imunităţile sînt inerente funcţiei diplomatice,

95
privilegiile sînt avantaje a căror absenţă nu ar face impracticabilă funcţia diplomatică. CV – 1961
prevede privilegii de ordin fiscal (art. 23 şi 34), de ordin vamal (art. 36) sau în materia prestaţiilor
obligatorii pe care le impun normele de securitate socială (art. 33).

11.3. Instituţia consulară. Relaţiile consulare au un caracter esenţial administrativ şi în

consecinţă stabilirea lor este independentă de stabilirea relaţiilor diplomatice. Confruntarea politică
care poate conduce la ruperea relaţiilor diplomatice nu determină ipso facto încetarea acestora . Ca
şi instituţia diplomatică, instituţia consulară este consensuală.
Postul consular îşi exercită funcţiile pe un teritoriu determinat care se numeşte
circumscripţie consulară. Circumscripţia poate fi reprezentată de întreg teritoriul statului de
reşedinţă sau de o fracţiune a acestuia. Este posibilă exercitarea funcţiilor consulare şi în afara
circumscripţiei, însă doar cu acordul expres al statului de reşedinţă.

Agenţii consulari. Noţiunea de „agenţi consulari” înglobează întregul personal însărcinat

cu o misiune consulară sau care îndeplineşte funcţii consulare. Acesta este sensul larg, consacrat în
dreptul cutumiar. CV - 1963 introduce un sens special, în care „agent consular” desemnează ultima
clasă a şefilor de post consular. Codificarea de la Viena propune o clasificare cvadripartită a şefilor
de misiuni: (a) consuli generali; (b) consuli; (c) viceconsuli şi (d) agenţi consulari. Ca şi în cazul
claselor agenţilor diplomatici care sînt şefi de misiuni, această clasificare se referă la precădere şi
etichetă.
Numirea şefilor de post consular se face printr-un act numit patentă consulară al cărui
cuprins este indicat în articolul 11 (1) din CV - 1963. Admiterea se realizează printr-un act numit
exequatur, o autorizaţie pe care statul de reşedinţă o eliberează discreţionar. Faptul că acesta din
urmă nu este obligat să motiveze refuzul eliberării actului, implică faptul că este posesorul unui
drept de refuz absolut (jus strictum). Numirea celorlalţi agenţi consulari pretinde ca formalitate
doar notificarea numirii. Aceştia sînt fie acceptaţi, fie declaraţi indezirabili de statul de reşedinţă,
situaţie în care statul trimiţător trebuie să retragă numirea. Şi dreptul consular admite exercitarea
funcţiei consulare într-un stat terţ (numire multiplă) sau în numele unui stat terţ (exerciţiu consular
comun). Se mai admite, în subsidiar, ca agenţii consulari să îndeplinească acte diplomatice (în
absenţa unei misiuni permanente).

Imunităţile şi privilegiile consulare. În materie de privilegii şi imunităţi, CV-1963 nu

reprezintă stricto sensu o codificare a dreptului cutumiar. Ea reflectă mai curînd practicile care s-
au instituit prin convenţii bilaterale, după cel de-al doilea război mondial. În general, Convenţia
asimilează statutul consulilor statutului diplomaţilor. În ipoteza în care diplomaţii îndeplinesc
funcţii consulare, le este aplicabil dreptul diplomatic în care regimul imunităţilor este mai extins.
Diferenţa de regim juridic în materia imunităţilor şi privilegiilor se justifică prin accea că în
CV – 1963 s-a adoptat aceeaşi concepţie strict funcţională, în sensul că funcţia consulară exclude,
în principiu, reprezentarea politică. De pildă, sînt inviolabile doar acele localuri consulare care sînt
utilizate în mod exclusiv pentru activităţi consulare. În consecinţă, reşedinţa şefului postului
consular nu este inviolabilă. Valiza consulară se bucură de o protecţie incompletă şi nici
inviolabilitatea personală a funcţionarilor consulari nu îşi păstrează caracterul absolut recunoscut
de CV – 1961. În cazul unei „crime grave” sau al existenţei unei hotărîri judecătoreşti de
condamnare, funcţionarul consular poate fi plasat în stare de arest sau în detenţie.

96
 În ceea ce priveşte imunitatea de jurisdicţie, ea este considerabil diminuată şi rămîne
operaţională doar în materia actelor îndeplinite în exercitarea strictă a funcţiilor consulare.

Sumar: 11.1. Cadrul relaţiilor diplomatice şi consulare. 11.2. Misiunea diplomatică permanentă.
11.3. Instituţia consulară.

Bibliografie modul:

Bibliografie obligatorie: Valentin Constantin, Drept internaţional, Editura Universul Juridic,

București, 2010, pp. 369-398.

Bibliografie facultativă: Genet, R., Traité de Diplomatie et de Droit Diplomatique, A. Pedone,

Paris, 1931, t. I, p. 19; Nguyen, Q. D, Daillier, P., Pellet, A., Droit international public, LGDJ,
Paris, 2002, p. 697.

Întrebări (exemplificativ):

1. Printre mijloacele de reglementare politică a diferendelor internaționale se numără:

A. bunele oficii;
B. arbitrajul internațional;
C. medierea;
D. concilierea.

2. Sentințele pronunțate de Curtea Internațională de Justiție:

A. sunt executorii;
B. au efect direct;
C. pot fi atacate la Curtea Internațională Permanentă de Justiție;
D. sunt obligatorii.

97
 MODULUL XII
CONTENCIOSUL INTERNAŢIONAL

Scopul şi obiectivele modulului

Prezenţa continuă a conflictelor de interese ale subiectelor de drept este comună şi

sistemului descentralizat al dreptului internaţional. Modulul XII analizează mijloacele politice şi
jurisdicţionale de reglementare a diferendelor internaţionale, insistând asupra funcţiilor Curţii
Internaţionale de Justiţie. Sunt prezentate, de asemenea, rolul anchetei internaţionale şi aspectele
specifice ale sentinţei internaţionale. Acest modul urmăreşte să ofere studentului elementele de
bază pentru înţelegerea contenciosului internaţional.

Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

Modulele II-V au prezentat izvoarele dreptului internaţional public, regimul juridic al

actelor unilaterale, mijloacele subsidiare de determinare a normelor juridice precum şi câteva
aspecte specifice privind interpretarea normelor în dreptul internaţional public. Modululele VI-VIII
au făcut o prezentare a subiectelor de drept cărora li se adrsează normele juridice descrise în
modulele anterioare. Atunci când subiectele de drept violează normele juridice care le sunt
adresate, este antrenată răspunderea internaţională a acestora. Modulele IX-X au analizat regimul
juridic al răspunderii statelor şi cel al sancţiunilor de drept internaţional, iar modulul anterior a
prezentat aspecte privind specificul relaţiilor diplomatice şi consulare. Complexitatea sistemului
internaţional se exprimă şi prin prezenaţa a numeroase interese conflictuale ale actorilor săi.
Menţinerea sau agravarea conflictelor de interese creează diferende a căror soluţionare este supusă
regimului juridic al contenciosului internaţional.

Schema logică a modului

Secţiune Conţinut
- delimitare conceptuală;
12.1. Noţiunea de diferend internaţional - imagine de ansamblu a modurilor de
soluţionare a diferendelor internaţionale;
- negocierea;
12.2. Reglementarea politică a diferendelor - bunele oficii;
- medierea;
- concilierea;
12.3. Ancheta internaţională - calificare juridică;
- rolul anchetei internaţionale;
- definirea noţiunii;
- retrospectivă istorică;
12.4.1. Arbitrajul internaţional - sursele jurisdicţiei arbitrale;
- alcătuirea tribunalului arbitral;
12.4. Reglementarea - procedura arbitrală;
jurisdicţională a diferendelor - sentinţa arbitrală;

98

12.4.2. Curtea Internaţională
De Justiţie
12.5. Jurisdicţiile internaţionale speciale
- raportul dintre CIJ şi CPJI;
- alcătuirea CIJ;
- funcţia contencioasă;
- funcţia consultativă;
- sentinţa internaţională;
- Tribunalul Mării;
- tribunalele administrative care funcţionează
în dreptul intern al OI;
- mecanisme atipice – regimul de soluţionare a
diferendelor din cadrul OMC.

Conţinutul informaţional detaliat

12.1. Noţiunea de diferend internaţional. Atîta timp cît conflictele de interese creează
simple „tensiuni” între actorii internaţionali nu sîntem în prezenţa unui diferend. Diferendul apare
doar atunci cînd se exteriorizează o pretenţie a unui subiect de drept la care reacţia unui alt subiect
constă în rezistenţă sau refuz. Diferendul juridic, dacă admitem că în societatea internaţională
există diferende care sînt în afara sferei juridice, reprezintă un dezacord asupra manierei în care
dreptul pozitiv reglementează un conflict de interese.
Două moduri generale de soluţionare a diferendelor sînt la dispoziţia statelor: procedura
judiciară şi procedura politică. Diferenţa dintre ele constă în remediul oferit: prin procedura
judiciară (arbitraj sau jurisdicţie permanentă) bazată pe norme juridice, se atinge scopul de a stabili
raportul juridic şi responsabilitatea; prin procedura politică (negociere, bune oficii, mediere,
anchetă internaţională, conciliere) se atinge scopul de a soluţiona diferendul conform
circumstanţelor care sînt apreciate ca fiind cele mai oportune pentru o soluţie mutual acceptabilă.
Există acte internaţionale care, fără să menţioneze distincţia politic/juridic în mod explicit, instituie
regimuri diferite pentru cele două tipuri de diferende90. Însă diferenţa de regim juridic nu semnifică
o natură diferită de a diferendelor. Semnificaţia este aceea că, în anumite chestiuni care ţin, de
pildă, de ceea ce statele suverane consideră ca fiind „interese vitale”, ele nu doresc să îşi asume
riscul de a suporta consecinţele unei soluţii judiciare.

12.2. Reglementarea politică a diferendelor: negocierea, bunele oficii, medierea şi

concilierea.
Negocierea. Este o procedură de soluţionare a diferendelor pe calea discuţiilor
(consultărilor) dintre cele două părţi situate pe poziţii adverse. Negocierea se realizează prin
intermediul reprezentanţilor oficiali ai părţilor, fie la iniţiativa lor, fie ca rezultat al intervenţiei
unui terţ. Obiectivele negocierii pot fi reduse la următoarele categorii: (a) confirmarea unui anumit
tip de status quo, prin reînnoirea acordurilor existente91; (b) normalizarea, în scopul de a pune
capăt printr-un act juridic unei situaţii nefireşti; (c) redistribuirea, prin care un subiect de drept
cedează un teritoriu sau renunţă la un drept pentru a evita o eventuală pierdere mai importantă; (d)
modificarea unei situaţii care se apropie de un nivel de criză; (e) realizarea unui efect indirect sau
periferic: statul angajat în negocieri doreşte să demonstreze buna sa credinţă, să calmeze opinia

90
v. Convenţia europeană din 1957 asupra reglementării paşnice a diferendelor internaţionale.
91
A fost obiectivul negocierii Actului final de la Helsinki.

99
publică, să păstreze contactul cu adversarul pentru a-l menţine în cadrul amiabil de reglementare,
etc.
Bunele oficii. Au fost codificate împreună cu medierea în Prima Convenţie de la Haga
pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale. Bunele oficii constau în intervenţia
unuia sau mai multor state care se află în bune raporturi cu părţile la diferend, dar care nu
propune/propun în mod direct un mod de soluţionare. Statul terţ are un rol impersonal, un rol de
intermediar abilitat să conducă doar părţile la diferend spre o soluţie negociată.
Medierea. Este greu să precizezi ceea ce distinge de fapt medierea de bunele oficii pentru
că medierea include pînă la urmă bunele oficii. Există doar o diferenţă cantitativă, de grad, a
intervenţiei terţului. Medierea constă în primul rînd în acţiunea terţului de a pune în contact actorii
diferendului. Mediatorul propune preliminariile sau bazele negocierii şi intervine în negociere ori
de cite ori este cazul, pentru a apropia poziţiile divergente. Totuşi, mediatorul nu impune el însuşi
o soluţie pentru rezolvarea diferendului. Acest model este valabil doar în principiu. Într-un caz
concret părţile la diferend pot solicita în mod expres mediatorului să prezinte el însuşi o propunere
de reglementare. Este cazul medierii solicitate de Franţa şi de Noua Zeelandă Secretarului General
al ONU în urma incidentului legat de nava civilă Rainbow Warrior, în iunie 1986. Soluţia propusă
de Secretarul General, prin decizia din 16 iulie 1986, a fost acceptată ulterior formal, printr-un
schimb de scrisori, de către cele două părţi implicate.
Concilierea. Concilierea este un mod relativ recent de reglementare a diferendelor
internaţionale, care a apărut în practica diplomatică de după Primul Război Mondial. În cadrul
concilierii diferendul este examinat de un organ (preconstituit sau acceptat de părţi după naşterea
diferendului) care face părţilor propuneri şi le oferă soluţii concrete pentru stingerea diferendului.
Neavînd o bază obligatorie în dreptul cutumiar, concilierea presupune întotdeauna un angajament
convenţional al statelor (general sau ad-hoc). Urmînd o procedură contradictorie, concilierea se
apropie de modurile jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor, diferenţa constă în faptul că prin
conciliere nu se poate impune o reglementare obligatorie.

12.3. Ancheta internaţională. Ancheta internaţională nu este un mod propriu-zis de

reglementare a diferendelor. Activitatea Tribunalelor penale ad-hoc, înfiinţate după 1990 de
Consiliul de Securitate al ONU, s-a bazat pe rezultatele activităţii unor Comisii de anchetă şi de
stabilire a faptelor, organe create prin rezoluţii ale Consiliului. Acestea nu s-au limitat strict la
stabilirea faptelor, ci au formulat concluzii juridice în legătură cu violările dreptului umanitar şi cu
normele aplicabile. Elementele de probă procurate de Comisii au fost transferate Procurorului,
instituţia comună a celor două Tribunale. Acest tip de activitate nu serveşte soluţionării
diferendelor, ci serveşte punerii în operă a mecanismelor de sancţiuni de care dispune Consiliul de
Securitate. Comisiile de anchetă utilizate în procedurile de reglementare a diferendelor au misiunea
unică de „a stabili materialitatea faptelor”92. Nefiind un mod autonom de reglementare, ancheta se
constituie ca element al negocierii sau ca un instrument probator în procedurile jurisdicţionale.
Caracterul confidenţial al raportului care finalizează ancheta ar trebui, teoretic, să determine statele
suverane să accepte fără prea mari rezerve instituirea unei astfel de proceduri.

12.4. Reglementarea jurisdicţională. Arbitrajul internaţional. Arbitrajul, în general, este

un mod de a soluţiona un diferend, solicitînd unui terţ să procedeze la tranşarea lui printr-o decizie
92
v. Ch. Rousseau, Droit international ..., cit., p. 482.

100
obligatorie. În mediul internaţional arbitrajul s-a dezvoltat ca arbitraj politic. Cunoscut din
antichitate, reapare în Evul Mediu, epocă în care Suveranul Pontif şi Împăratul pronunţau decizii
obligatorii în calitatea lor de autorităţi suprastatale. Mai tîrziu, după inaugurarea sistemului
descentralizat al statelor suverane, arbitrajul a intrat într-un declin explicabil. În primul rînd, nu
mai existau autorităţiile supranaţionale care să „garanteze” executarea sentinţelor arbitrale. Apoi,
statele suverane au fost întotdeauna reticente în a încredinţa arbitrilor internaţionali soarta
intereselor naţionale.
Arbitrajul jurisdicţional, adică arbitrajul modern, a apărut după Războiul de Secesiune
(Afacerea Alabama din 1872). Cu un secol mai devreme, SUA şi Marea Britanie încheiaseră în
1794 un tratat de arbitraj, cunoscut sub numele de Tratatul Jay, angajîndu-se să rezolve prin
intermediul unor comisii mixte numeroasele chestiuni litigioase (în principal frontaliere, financiare
şi comerciale) consecutive declarării independenţei SUA. Obligaţia de a supune diferendul
arbitrajului poate să rezulte din trei surse:
a) din compromis, care este un act (tratat) încheiat după naşterea litigiului şi în care părţile
stabilesc obiectul diferendului, modul în care vor fi desemnaţi arbitrii, normele procedurale
aplicabile şi stipulează angajamentul ferm de a executa sentinţa;
b) din clauza compromisorie, un angajament inserat în cadrul unui tratat care are un alt
obiect şi prin care părţile stabilesc să rezolve în viitor diferendele care ar putea rezulta din
interpretarea sau aplicarea tratatului;
c) dintr-un tratat general de arbitraj, prin care părţile decid să supună unui arbitraj
instituţionalizat (administrat) diferendele care ar putea surveni într-o materie internaţională
determinată.
Tribunalul arbitral, organ care se instituie ad-hoc pentru soluţionarea unui singur diferend,
poate fi constituit dintr-un arbitru unic, dintr-o comisie mixtă sau dintr-un colegiu de arbitri.
Teoretic, în arbitrajul internaţional nu ar trebui să existe limitări care să determine sfera de
arbitrabilitate. Pentru că subiectele de drept sînt state suverane, iar dreptul aplicabil este jus inter
potestas. În realitate, tratatele mai vechi de arbitraj excludeau din sfera de arbitrabilitate
diferendele care atingeau „onoarea”, „interesele vitale” sau „independenţa” statelor, iar tratatele
mai recente exclud „diferendele politice” sau, în general, chestiunile care ţin de domeniul rezervat
al statului. În cazul în care părţile nu dispun altfel prin compromis (indicînd, de pildă, un izvor de
drept pe care înţeleg să îl privilegieze) tribunalul arbitral va decide în conformitate cu lex lata,
adică cu DI pozitiv. Părţile pot însă să autorizeze tribunalul să decidă ex aequo et bono, fie cu titlu
supletiv (pentru a nu risca un non-liquet), fie cu titlu exclusiv (pentru a ieşi dintr-un cadru
normativ pe care nu îl cunosc suficient sau pe care pur şi simplu nu îl agreează). Procedura
arbitrală este o procedură aflată la discreţia părţilor. În consecinţă, părţile pot dispune şi ca
tribunalul să o stabilească în mod autonom. De regulă, procedura arbitrală se inspiră după modelul
jurisdicţional comun, pentru că acesta este dotat cu un arsenal tehnic menit să garanteze procesul
echitabil. Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 şi Actul general din 1928 au instituit veritabile
reguli de procedură, însă categoria lor normativă rămîne jus dispositivum. Tendinţele de
instituţionalizare prin crearea unui tribunal arbitral permanent cu vocaţie universală au eşuat.
Curtea Permanentă de Arbitraj, creată prin Convenţia din 1899, nu este altceva decît o listă de
arbitri compusă din suma listelor naţionale depuse de statele părţi la Convenţiile din 1899 şi

101
190793. CPA este dotată cu un singur organ permanent, Biroul internaţional, care îndeplineşte rolul
de grefă sau de secretariat. Virtuţile unui sistem cum este CPA constau în suportul material oferit
tribunalului arbitral (localuri şi un secretariat calificat) şi în existenţa unei proceduri jurisdicţionale
la care părţile pot pur şi simplu adera. După 1945, CPA nu a mai funcţionat, din păcate, decît ca o
entitate care, în conformitate cu Statutul CIJ, prezintă candidaturile pentru funcţiile de judecători la
CIJ. Deşi a încercat să-şi extindă competenţa ratione personae la diferendele care opun statele
altor subiecte de DI, şi deşi a adoptat începînd cu anul 1992 şi alte regulamente speciale,
revirimentul acestei instituţii nu s-a produs.
Sentinţa arbitrală este definitivă şi obligatorie. Ea nu posedă evident şi un caracter
executoriu pentru că tribunalul arbitral nu posedă imperium. Însă neexecutarea unei sentinţei valide
atrage responsabilitatea statului, conform dreptului comun în materie, deoarece intră în sfera
ilicitului internaţional.

Curtea Internaţională de Justiţie. Formal, CIJ nu este continuatoarea CPJI. Substanţial

însă noua Curte o continuă pe precedenta. Statutul CIJ preia cu mici variaţii Statutul vechii Curţi
Permanente, iar jurisprudenţa sa continuă în mod explicit jurisprudenţa acesteia. Spre deosebire
însă de antecesoarea sa, CIJ a fost instituită ca organ principal al ONU, Statutul ei face parte
integrantă din Cartă, iar membrii ONU au acces în mod automat la jurisdicţie. Accesul este admis,
în anumite condiţii, şi statelor care nu sînt membre ale organizaţiei.
Concepţia care a stat la baza alegerii celor 15 judecători (cu mandate fixate la 9 ani, însă
reeligibili) a fost una „universalistă”. Conform art. 9 din Statut, judecătorii aleşi „trebuie să asigure
în ansamblu, reprezentarea marilor forme de civilizaţie şi principalele sisteme juridice ale lumii”.
În practică s-a extins cunoscuta regulă a repartizării geografice echitabile care este utilizată pentru
desemnarea membrilor organelor interguvernamentale ale ONU. Această condiţie subsecventă,
care este, de fapt, de primă importanţă, completează condiţiile de la art. 2 (al cărui text datează din
1920), care impun ca persoanele: (a) să se bucure de înaltă reputaţie morală, (b) să reunească
condiţiile care i-ar face eligibili, în sistemele de drept intern pe care le reprezintă, pentru cele mai
înalte funcţii judiciare, sau (c) să fie jurisconsulţi care posedă o competenţă recunoscută în materia
DI.
Se observă cu uşurinţă că doar condiţia „b” este determinabilă conform unor criterii
obiective, celelalte două, „a” şi „c”, fiind condiţii care nu pot fi determinate decît în mod subiectiv.
Deşi mandatele judecătorilor sînt de 9 ani, la constituirea Curţii s-au atribuit cîte cinci
mandate de 3, 6, şi 9 ani, pentru a permite reînnoirea unei treimi dintre judecători la intervale de
trei ani. S-a considerat că acest sistem conciliază două scopuri deopotrivă dezirabile: reînnoirea
Curţii şi continuitatea jurisprudenţei. Modelul acesta a fost preluat atît în sub-sisteme cît şi în
sistemele de drept intern.
Alegerea judecătorilor este de competenţa Adunării Generale şi Consiliului de Securitate şi
are forma unei codecizii, deoarece fiecare judecător trebuie să obţină o majoritate absolută în
fiecare dintre cele două organe. Judecătorii au statutul funcţionarilor internaţionali (posedă
imunităţi diplomatice şi sînt limitaţi prin incompatibilităţi). Curtea îşi numeşte preşedintele pentru
un mandat de trei ani, de asemenea grefierul şi ceilalţi funcţionari. Totul în limitele unui buget
propriu auster care este integrat în bugetul ONU. Rolul preşedintelui este important mai ales atunci

93
Inadecvarea denumirii este dublă. Pe lîngă faptul că nu a devenit niciodată o „curte”, instituţia nu a devenit niciodată
„permanentă”.

102
cînd se ajunge la balotaj, deoarece în această situaţie votul său este preponderent. În afara
judecătorilor permanenţi, în cadrul Curţii pot funcţiona, în anumite circumstanţe speciale, şi
judecători ad-hoc. Judecătorul ad-hoc este un judecător naţional a cărui misiune încetează la
terminarea afacerii pentru judecarea căreia a fost desemnat. Se apelează la judecătorul ad-hoc în
două ipoteze: (a) un stat, care este parte la procedură, nu posedă un judecător naţional printre
judecătorii permanenţi; (b) nici un stat – parte la procedură nu posedă un judecător permanent (art.
31 din Statut).
Pentru situaţia în care la procedură participă mai multe state care exprimă aceleaşi interese
se desemnează un singur judecător ad-hoc pentru întregul grup.
Funcţia contencioasă a Curţii. În materie contencioasă competenţa Curţii se limitează,
ratione personae, la state, în principiu la statele – părţi la Statutul Curţii. Însă şi statele care nu
erau membre ONU au putut deveni, în anumite condiţii, părţi la Statut (de ex. Elveţia,
Lichtenstein, San-Marino). Ratione materiae, Statutul CIJ (art. 36) a limitat contenciosul interstatal
de competenţa Curţii la litigiile juridice. O definire a litigiilor juridice ca litigii în care părţile îşi
contestă reciproc un drept rămîne destul de confuză. Pentru că implică o calificare subiectivă şi
implică caracterul potestativ al angajamentului de a accepta jurisdicţia obligatorie a Curţii. Sau, aşa
cum observa H. Kelsen, această distincţie îndeplineşte rolul clauzei rebus sic stantibus, care
invalidează norma pacta sunt servanda, cu alte cuvinte recunoaşterea categoriei diferendelor
politice neutralizează caracterul obligatoriu al jurisdicţiei care ar putea fi sugerat de acceptarea ei
voluntară. O a doua determinare a competenţei ratione materiae, după limitarea generală a
competenţei la diferendele de ordin juridic, a fost stabilită la art. 36 (2) urmînd criteriul obiectului
litigiului: „ (a) interpretarea unui tratat; (b) orice chestiune de DI; (c) existenţa oricărui fapt care,
dacă ar fi stabilit, ar constitui o violare a unei obligaţii internaţionale; (d) natura sau întinderea
reparaţiilor datorate pentru încălcarea unui angajament internaţional.”
Jurisdicţia Curţii este în principiu o jurisdicţie facultativă. În consecinţă, părţile vor redacta
un compromis, care este actul de sesizare al Curţii, document din care trebuie să rezulte acordul de
a supune diferendul Curţii. Este aşa-numita competenţă a posteriori, o competenţă conferită de
părţi după apariţia conflictului. Jurisprudenţa constantă a Curţii a admis că voinţa Statului de a
supune diferendul Curţii poate rezulta dintr-o declaraţie expresă sau din orice „act concludent”,
cum ar fi comportamentul posterior sesizării ei. Este o extindere a competenţei, în absenţa unui
compromis (forum prorogatum). Competenţa Curţii poate fi stabilită însă şi aprioric ca şi
competenţa obligatorie, în situaţia în care statele părţi au acceptat clauza opţională (optional
clause) sau, cum se mai numeşte, clauza facultativă de jurisdicţie obligatorie. Clauza este
facultativă pentru că statele pot să emită sau să nu emită declaraţia de acceptare a jurisdicţiei Curţii
şi este obligatorie deoarece prin efectul declaraţiei statul este obligat să supună jurisdicţiei Curţii
orice diferend care apare în relaţiile cu un alt stat care a emis o declaraţie similară. Însă
efectivitatea clauzei facultative este relativizată din cîteva motive: (a) declaraţiile pot fi limitate în
timp; (b) declaraţiile pot fi subordonate condiţiei reciprocităţii; (c) declaraţiile pot fi acompaniate
de rezerve; (d) declaraţiile sînt guvernate de principiul reciprocităţii, în consecinţă, statul reclamant
poate invoca în interesul său rezervele cuprinse în declaraţia de acceptare subscrisă de statul
reclamant, ceea ce extinde cîmpul efectelor incerte pe care le generează clauza facultativă.
În fine, competenţa CIJ mai poate fi atrasă şi prin inserarea în tratate a unor clauze care
prevăd această competenţă. Conform art. 62 şi 63 din Statut, este posibilă şi intervenţia terţilor în
procedura contencioasă în două situaţii: (1) dacă invocă un interes juridic a cărui existenţă poate fi

103
stabilită în mod obiectiv, şi (2) dacă este în discuţie interpretarea unui tratat la care intervenientul
este parte şi dacă sentinţa produce o interpretare care i-ar fi opozabilă.
Procedura în faţa Curţii cuprinde: (a) o fază scrisă (realizată printr-un schimb de înscrisuri
care expun tezele părţilor: memoriu, contra-memoriu, replică, duplică); (b) o fază orală (cuprinde
expuneri orale ale agenţilor, în ordinea alfabetică a statelor, urmate de replici şi, eventual, de
duplici).
În principiu, procedura scrisă este confidenţială. Confidenţialitatea acoperă toate actele de
procedură. Nici statele terţe şi nici publicul nu au un drept să cunoască aceste acte. Însă articolul
53 din Regulamentul CIJ lasă totuşi Curţii facultatea de a face publice actele din procedura
scrisă94. În schimb, procedura orală este o procedură publică care se poate prelungi mai multe luni.
În orice moment al desfăşurării procesului, CIJ poate indica măsuri conservatorii, în cadrul
unei proceduri contradictorii separate de fondul cauzei, la cererea unei părţi sau din oficiu. În
ipoteza în care părţile doresc să invoce excepţii preliminare, trebuie să o facă in limine litis, înainte
de termenul fixat pentru depunerea primului înscris din faza procedurii scrise. După ascultarea
părţilor, Curtea poate statua asupra excepţiilor sau poate decide reunirea lor cu fondul cauzei.95 În
cazul admiterii excepţiei preliminare, efectul urmărit de partea care a ridicat-o, acela de a
împiedica examinarea fondului litigiului, se realizează. Respingerea excepţiilor aduce cauza în
judecata de fond. Ca şi în procedurile din sistemele de drept intern excepţiile se clasifică în excepţii
de competenţă şi excepţii de inadmisibilitate. Distincţia, dincolo de aspecte doctrinale, prezintă
importanţă practică. Conform logicii judiciare, primele trebuie să preceadă secundele, iar Curtea,
atunci cînd este confruntată cu ambele categorii, trebuie să statueze mai întîi asupra competenţei şi
abia după ce şi-a stabilit competenţa poate să examineze excepţiile de inadmisibilitate.

Funcţia consultativă a Curţii. Funcţia consultativă constă în competenţa atribuită Curţii

prin articolul 96 din Cartă de a emite, la cererea unor organe determinate ale ONU, opinii asupra
unor chestiuni juridice. Este o funcţie în cadrul sistemului ONU şi în general o funcţie limitată la
sub-sistemele internaţionale96. Actul numit aviz consultativ nu posedă forţă juridică obligatorie.
Organul care l-a solicitat poate lua sau nu în considerare opinia juridică a Curţii. De asemenea,
Curtea decide discreţionar dacă dă sau nu curs cererii de aviz. Trei condiţii trebuie reunite pentru a
stabili competenţa Curţii în materia consultativă: (1) ratione personae, să existe o cerere a
organelor care posedă locus standi; (2) ratione materiae, să existe chestiunea juridică asupra căreia
să se pronunţe Curtea; (3) ratione materiae, chestiunea juridică să fie plasată în cadrul activităţii
organului sau organizaţiei solicitante.
Conform principiului specialităţii, Curtea trebuie să declare inadmisibilă şi o cerere de aviz
consultativ prin care un organ intervine în cîmpul de competenţe al altui organ al ONU. De
exemplu, o cerere de aviz a Adunării Generale, atunci cînd acest organ tinde să exercite
competenţe în materia menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, materie de competenţa
exclusivă a Consiliului de Securitate al ONU. Atunci cînd depăşeşte faza verificării competenţei
94
Nivelul cantitativ este uneori impresionant. Se poate ajunge pînă la 30 de volume de argumente şi documente într-un
litigiu teritorial; v. Speech by Sir Robert Jennings, President of the International Court of Justice, to the UN General
Assembly, în AJIL, 88/1994, p. 422.
95
Prin revizuirea Regulamentului său în 1972 şi 1978, Curtea a limitat tehnica unirii excepţiilor cu fondul la cele care
nu au „un caracter exclusiv preliminar”.
96
În cadrul sub-sistemelor internaţionale pe care le servesc, Curtea de la Strasbourg, Curtea de la Luxemburg, Curtea
interamericană sau Tribunalul Mării posedă şi ele această funcţie.

104
necesare pentru emiterea unui aviz consultativ, Curtea analizează oportunitatea unui aviz, în
funcţie de circumstanţe pe care le apreciază discreţionar. Această autolimitare a Curţii este pe
deplin justificată. Deşi avizul nu este obligatoriu, el produce fără îndoială anumite efecte politice.
În plus, Curtea este obligată să urmeze într-o eventuală procedură contencioasă avizul, ceea ce
crează, aşa cum s-a spus, res iudicata de facto.
Pentru a obţine declararea dreptului aplicabil unei situaţii concrete, statele au la dispoziţie o
cale contencioasă prin care pot obţine hotărîri declaratorii. Hotărîrea declaratorie a fost definită de
Curte în Afacerea privind interpretarea hotărîrilor nr. 7 şi 8 (Fabrica din Chorzow) din 1927 ca
fiind o hotărîre „destinată să facă ca o situaţie de drept să fie recunoscută o dată pentru totdeauna şi
să posede un efect obligatoriu între părţi, astfel ca situaţia juridică fixată să nu mai poată fi pusă în
discuţie sub aspectul consecinţelor juridice care decurg din ea”97. Spre deosebire de aviz, hotărîrea
declarativă este obligatorie şi nu poate fi solicitată decît de state.

Sentinţa internaţională. Sentinţa internaţională este actul unilateral de natură

jurisdicţională care tranşează definitiv şi obligatoriu un diferend internaţional. Formal, orice
sentinţă internaţională are o structură bipartită: o parte descriptivă, care cuprinde individualizarea
afacerii (prin descrierea Tribunalului sau a Curţii, prezentarea concluziilor părţilor, a stării de fapt,
etc.) şi expunerea motivelor pe care se bazează soluţia, şi o parte normativă, care se numeşte
dispozitiv. Conţinutul dispozitivului, adică conţinutul normativ al sentinţei se bucură de autoritate
de lucru judecat. În DI general nu există grade de jurisdicţie, în consecinţă o sentinţă internaţională
poate fi reformată doar pe calea procedurii de revizuire. Revizuirea poate fi admisă numai atunci
cînd se descoperă un fapt de natură să exercite o influenţă decisivă asupra soluţiei, fapt necunoscut
de Tribunal sau Curte, şi pe care partea care îl invocă să nu fi putut să-l cunoască în cursul
procesului, uzînd de o diligenţă rezonabilă. În cazul sentinţelor jurisdicţiilor permanente (dar chiar
şi în arbitraj, dacă există un acord iniţial sau un acord subsecvent), părţile pot cere tribunalului o
sentinţă interpretativă cînd consideră că ambiguitatea dispozitivului face sentinţa inaplicabilă.
Ca act unilateral, sentinţa arbitrală poate fi afectată de nulitate. Motivele pentru care o
sentinţă ar putea fi considerată nulă se restrîng la patru ipoteze: (1) dacă tribunalul a comis un
exces de putere (ultra vires); de exemplu, deşi a fost abilitat de părţi să statueze în drept, a statuat
ex aequo et bono; (2) dacă s-a stabilit că un membru al tribunalului a fost corupt; (3) dacă s-a
stabilit nulitatea compromisului sau a clauzei arbitrale, nulitate care îşi extinde efectele asupra
sentinţei; (4) dacă au fost violate norme fundamentale de procedură sau lipseşte motivarea.
În DI, motivarea nu serveşte în primul rînd, ca în sistemele de drept intern, controlului
ierarhic al validităţii. În DI, jus inter potestas, accentul cade pe justificarea soluţiei. De calitatea
acestei justificări depinde atitudinea viitoare a părţilor: acceptarea modului de reglementare
jurisdicţional sau refuzul. În doctrina franceză a fost propusă o distincţie care mi se pare pertinentă
între două metode de motivare: explicaţia sumară şi dizertaţia. Prima metodă se întîlneşte în
special în sistemele de drept civil, şi se recunoaşte prin frecvenţa în textul motivării a sintagmei
„avînd în vedere” sau a cuvîntului „văzînd”. Consecinţa practică este aceea că judecătorul
selectează argumentele părţilor, le comprimă sau le ignoră, în funcţie de locul pe care îl ocupă în
formarea „convingerii sale intime”. Cea de-a doua metodă presupune ca judecătorul sau arbitrul să
răspundă tuturor argumentelor prezentate, pentru că aplicarea dreptului în sistemul internaţional nu
este un act de autoritate, ci o operă a raţiunii şi o operă de persuasiune. Deşi sînt obligatorii,
97
v. CPJI, Série A, nr. 13, p. 20.

105
sentinţele internaţionale nu sînt executorii. De regulă, statele execută cu bună-credinţă obligaţiile
care le revin conform sentinţelor internaţionale.

12.5. Jurisdicţii internaţionale speciale. Nu mă voi mai referi aici la jurisdicţiile pe care
le-am evocat deja: Tribunale penale ad-hoc, CPI sau jurisdicţiile regionale din sub-sistemele de
protecţie a drepturilor fundamentale. Voi începe cu o jurisdicţie specială cu vocaţie universală,
care este Tribunalul Internaţional al Dreptului Mării sau Tribunalul Mării, denumirea curentă.
Tribunalul Mării a fost creat prin Convenţia de la Montego Bay din 1982 şi funcţionează conform
Statutului care este Anexa VI la Convenţie. Are sediul la Kiel şi este constituit după modelul CIJ,
însă are o structură internă şi o procedură ceva mai flexibile. Aceasta şi datorită faptului că, ratione
personae, competenţa Tribunalului Mării se extinde la diverse categorii de subiecte: state,
organizaţii ale Convenţiei din 1982, persoane fizice şi juridice. Ratione materiae, Tribunalul
posedă competenţă obligatorie doar în litigiile care decurg din activităţile de explorare, exploatare
minieră şi alte activităţi conexe desfăşurate în zonă. În orice alte litigii în materia dreptului mării
competenţa sa este facultativă, şi se poate partaja cu CIJ, cu arbitrajele sau cu CJCE.
O categorie specială de jurisdicţii internaţionale o reprezintă tribunalele administrative care
funcţionează în dreptul intern al OI. Acest tip de jurisdicţie a fost inaugurat de Societatea
Naţiunilor şi a cunoscut dezvoltarea în sistemul onusian. TAOIT, TANU, Tribunalul administrativ
al Consiliului Europei, sînt numai cîteva exemple.
În fine, acestora li se adaugă o serie de mecanisme atipice, dintre care cel mai cunoscut este
regimul de soluţionare a diferendelor din cadrul OMC. Instituit printr-un Memorandum care este
Anexa 2 la Acordul OMC din 1994 (Acordul de la Marrakech), sistemul este extrem de flexibil şi
extrem de eficace. Inter alia, părţile pot opta fie pentru o reglementare politică, fie pentru o
reglementare cvasi-judiciară realizate prin comitete de experţi (panels). Este prevăzut şi un organ
permanent de apel. Procedura combină concilierea, medierea, arbitrajul şi sancţiunile
descentralizate (retorsiuni) supuse aprobării Consiliului general al OMC, care funcţionează ca
organ de reglementare a diferendelor. Acest tip de sistem, pe cît de suplu, pe atît de eficace, pare să
fie preferabil modurilor jurisdicţionale sau, în orice caz, pare mai bine adaptat sistemului
internaţional actual..

Sumar: 12.1. Noţiunea de diferend internaţional. 12.2. Reglementarea politică a diferendelor.

12.3. Ancheta internaţională. 12.4. Reglementarea jurisdicţională a diferendelor. 12.4.1. Arbitrajul
internaţional. 12.4.2. Curtea Internaţională de Justiţie. 12.5. Jurisdicţiile internaţionale speciale.

Bibliografie modul:

Bibliografie obligatorie: Valentin Constantin, Drept internaţional, Editura Universul Juridic,

București, 2010, pp. 399-417.

Bibliografie facultativă: Ross, A., A Textbook of International Law, Longmans, Green and Co.,
London/New York/Toronto, 1947, p. 274; Rousseau, Ch., Droit international public, Sirey, Paris,
1953, p. 482; Speech by Sir Robert Jennings, President of the International Court of Justice, to the

106
UN General Assembly, în AJIL, 88/1994, p. 422; Afacerea privind interpretarea hotărîrilor nr. 7 şi
8 (Fabrica din Chorzow), CPJI, Série A, nr. 13, p. 20.

Întrebări (exemplificativ):

1. Organizația Națiunilor Unite:

A. are la bază Pactul Societății Națiunilor;
B. este o orgnizație internațională închisă;
C. realizează o centralizare juridică în materia menținerii păcii și a securității
internaționale;
D. a transformat sistemul internațional, anarhic, într-un sistem centralizat, ierarhic.

2. Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite:

A. este un organ restrâns al Organizației;
B. este alcătuit din reprezentanți permanenți ai tuturor statelor membre ONU;
C. are competențe specifice, de calificare și de acțiune;
D. poate institui norme juridice imperative, opozabile erga omnes.

107
 MODULUL XIII
SISTEMUL NAŢIUNILOR UNITE

Scopul şi obiectivele modulului

După al II-lea Război Mondial, Carta ONU a fost substitutul unui tratat general de pace şi,
în concepţia care a fondat-o, urma să contribuie la securitatea colectivă şi să deschidă calea unui
“constituţionalism internaţional”. Modulul XIII prezintă principiile constituţionale ale Cartei,
descrie organele principale ale organizaţiei şi analizează competenţele acestora. Acest modul
urmăreşte să ofere studentului elementele de bază pentru înţelegerea sistemului onusian.

Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

Modulele II-V au prezentat izvoarele dreptului internaţional public, regimul juridic al

actelor unilaterale, mijloacele subsidiare de determinare a normelor juridice precum şi câteva
aspecte specifice privind interpretarea normelor în dreptul internaţional public. Modululele VI-VIII
au făcut o prezentare a subiectelor de drept cărora li se adrsează normele juridice descrise în
modulele anterioare. Atunci când subiectele de drept violează normele juridice care le sunt
adresate, este antrenată răspunderea internaţională. Modulele IX-X au analizat regimul juridic al
răspunderii statelor şi cel al sancţiunilor de drept internaţional, iar Modulul XI a prezentat aspecte
privind specificul relaţiilor diplomatice şi consulare. Complexitatea sistemului internaţional se
exprimă şi prin prezenaţa a numeroase interese conflictuale ale actorilor săi; Modulul XII a
analizat mijloacele politice şi jurisdicţionale de reglementare a diferendelor internaţionale.
Menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale este şi obiectivul Organizaţiei Naţiunilor Unite,
prezentată în acest modul.

Schema logică a modului

Secţiune Conţinut
13.1. ONU – organizaţia politică universală - materia centralizării juridice realizate prin instituirea ONU;
- raportul dintre SN şi ONU;
- principiul fondator al egalităţii suverane;
- principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate
13.2. Principiile constituţionale ale Cartei prin Cartă;
- principiul reglementării diferendelor prin mijloace paşnice;
interzicerea utilizării forţei;
- principiul asistenţei colective;
- Consiliul de Securitate;
13.3. Organele principale - Adunarea Generală;
- Secretarul General;
13.4. Securitatea colectivă şi competenţele organelor
- sistemul de operaţiuni de menţinere a păcii
principale

108
 Conţinutul informaţional detaliat

13.1. ONU - organizaţia politică universală. Cel de-al Doilea Război Mondial a fost
primul război general care nu a avut ca rezultat un tratat de pace general. Cauza a fost nivelul
scăzut de solidaritate dintre aliaţii învingători. În consecinţă, centralizarea juridică realizată prin
instituirea ONU acoperă o singură materie: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (Articolul
1 § 1 din Cartă). Aşa cum s-a spus, scopul organizaţiei nu a fost acela „de a înlocui sistemul
anarhic, ci a fost acela de a-l face să funcţioneze mai bine prin sprijinirea unităţilor mai slabe”98.
Menţinerea păcii şi securităţii internaţionale a fost şi principalul obiectiv al SN.
Diferenţele între SN şi ONU constau în special în numărul organelor principale şi în
procedurile de vot. În termeni de efectivitate, după instituirea ONU pacea generală a fost
menţinută (nu este însă meritul exclusiv al organizaţiei) şi a fost creat un sistem de relaţii
economice şi sociale robust, cel puţin prin comparaţie cu cel interbelic. În afara scopului
fundamental de a institui un nou sistem de securitate colectivă, Carta ONU menţionează în
preambulul său alte trei finalităţi: respectul drepturilor fundamentale ale a căror persoanei umane,
respectul DI şi al dreptăţii şi promovarea progresului social general într-un climat de libertate.
ONU are, conform Cartei, şase organe principale acţiune se bazează pe un set de „norme
constituţionale” ale organizaţiei. Aceste norme sînt considerate de numeroşi comentatori ai DI ca
fiind principii fundamentale de DI. Ele sînt, stricto sensu, principii constituţionale ale sistemului
onusian însă efectivitatea lor depinde de efectivitatea globală a sistemului.

13.2. Principiile constituţionale ale Cartei.

1) Principiul fondator al egalităţii suverane - Articolul 2(1). Este un principiu fondator
deoarece consacră un acord universal de legitimare a statului suveran ca unitate de bază
(fundamentală) a sistemului politic internaţional. În timpul lucrărilor de pregătire a textului Cartei
au fost puse în evidenţă cele patru elemente care sînt implicate de noţiunea de „egalitate suverană”:
(a) egalitatea juridică a statelor; (b) faptul că fiecare stat posedă drepturi inerente egalităţii
suverane; (c) faptul că trebuie respectată integritatea teritorială a statelor şi (d) faptul că statele
trebuie să-şi îndeplinească cu loialitate obligaţiile faţă de organizaţie şi cu bună-credinţă celelalte
obligaţii internaţionale.
2) Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate prin Cartă – Articolul 2
99
(2) . Principiul are semnificaţia unui angajament solemn al membrilor organizaţiei faţă de
finalităţile comune. El a fost considerat necesar pentru a echilibra principiul precedent, al
suveranităţii.
3) Principiul reglementării diferendelor prin mijloace paşnice – Articolul 2(3). Acest
principiu este reafirmat în articolul 33 din Cartă în contextul ameninţării potenţiale la adresa păcii
şi securităţii pe care o poate reprezenta prelungirea oricărui diferend internaţional. Contrar a ceea
ce s-a afirmat, articolul 33 nici nu precizează cîmpul de aplicare al principiului general de la art. 2
(3) şi nici nu îi conferă în acelaşi timp o întindere mai limitată. Artiolul 33 nu face decît să afirme
dreptul sau competenţa Consiliului de Securitate de a interveni pentru a suplini pasivitatea părţilor
implicate într-un diferend, atunci cînd constată că părţile nu sînt angajate într-o procedură de

98
Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, cit., pp. 163-164.
99
H. Kelsen remarca, în The Law of the United Nations, Stevens & Sons, London, p. 89, că sintagma „bună-credinţă”
este inutilă pentru că nu s-ar putea imagina cum şi-ar putea cineva îndeplini o obligaţie cu rea-credinţă.

109
reglementare paşnică, şi cînd, în baza competenţei sale discreţionare de calificare a situaţiilor
internaţionale, consideră diferendul: (a) prelungit şi (b) susceptibil de a ameninţa menţinerea păcii
şi securităţii internaţionale. Principiul reglementării paşnice este un corolar al interdicţiei utilizării
forţei în scopul tranşării diferendelor. El adaugă obligaţiei negative de a se abţine de la utilizarea
forţei, în scopul de a susţine efectivitatea ei, o obligaţie pozitivă generală pentru părţile la un
diferend internaţional.
4) Interzicerea utilizării forţei - Articolul 2 (4). Interzicerea utilizării forţei şi a ameninţării
cu forţa este un principiu obligatoriu pentru un sistem de securitate colectivă care organizează în
mod centralizat menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Însă acest principiu nu este şi o normă
jus strictum. Cîmpul de aplicare este limitat în mod expres chiar de Cartă. Prima limitare o
reprezintă liceitatea legitimei apărări individuale sau colective (art. 51 din Cartă), cea de-a doua
limitare este autorizarea utilizării forţei, în situaţiile prevăzute de articolele 42 şi 53 din Cartă.
5) Principiul asistenţei colective - Articolul 2 (5). Toţi membrii organizaţiei îi datorează
sprijin în toate acţiunile preventive sau coercitive îndreptate de organizaţie împotriva unui stat.
Principiul cuprinde două obligaţii distincte: o obligaţie pozitivă de a acorda deplină asistenţă
organizaţiei şi o obligaţie negativă, de a se abţine de la a acorda sprijin statului care face obiectul
acţiunii organizaţiei.

13.3. Organele principale. Consiliul de Securitate. Orice OI este, în esenţă, o structură de

organe. Iar problema principală a dreptului constituţional este determinarea competenţelor fiecărui
organ. Atunci cînd organele organizaţiei sînt configurate într-o structură ierarhică, de exemplu,
atunci cînd organul interguvernamental plenar deţine competenţe normative şi de control asupra
celorlalte organe, lucurile sînt simple. Ele se complică în cazul unei OI de tipul ONU, atunci cînd
trebuie analizate competenţele Adunării Generale şi ale Consiliului de Securitate.
Consiliul de Securitate al ONU este, prin excelenţă, organul principal investit cu cele mai
ample competenţe de decizie. Competenţele sale reprezintă cel mai înalt grad de centralizare
juridică în sistemul universal. În termenii în care sînt descrise în mod curent organele OI, Consiliul
de Securitate este un organ restrîns, capabil să desfăşoare o activitate permanentă. Votul pozitiv al
membrilor este egal, indiferent de calitatea lor, conform dreptului reciprocităţii. Votul negativ al
membrilor permanenţi are însă o valoare diferită. Această putere juridică specială, consacrat de art.
27 (3) din Cartă, este cunoscută sub numele de „drept de veto”. Conform art. 27 (3), toate deciziile
Consiliului în chestiuni de fond (distincte de chestiunile de procedură) se adoptă valabil cu voturile
a 9 din cei 15 membri, iar cele 9 voturi trebuie să includă voturile afirmative ale celor cinci
membri permanenţi100. Privită strict juridic, puterea celor cinci nu este nelimitată. Avînd în vedere
că voturile lor pozitive nu sînt suficiente pentru adoptarea unei hotărîri de fond, rezultă că şi
membrii nepermanenţi posedă ceea ce s-a numit „un drept de veto colectiv”101. Numărul
membrilor nepermanenţi a crescut din 1965, de la 6 la 10, printr-un amendament la Cartă. Ei sînt
aleşi de Adunarea Generală pentru un mandat de 2 ani, în considerarea a două criterii prevăzute de
tratatul institutiv: (1) contribuţia la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi (2) repartizarea
geografică echitabilă.

100
Cei cinci membri permanenţi sînt: China (care a înlocuit în anul 1971 Taiwanul), Franţa, Marea Britanie, Rusia
(care s-a substituit în 1991 fostei URSS) şi SUA.
101
v. Benedetto Conforti, The Law and Practice of the United Nations, Kluwer Law International, The
Hague/London/Boston, 1996, p. 63.

110
 Competenţele Consiliului se clasifică în două mari categorii: (1) competenţe în sub-
sistemul organizaţiei şi (2) competenţe în sistemul DI. Competenţele specifice acordate
Consiliului sînt competenţe centralizate în sensul că statele membre au transferat drepturi suverane
Consiliului, iar acesta le exercită în mod suveran. Din acest motiv, competenţele Consiliului de
Securitate în materia centralizată sînt competenţe discreţionare. Competenţele specifice sînt de
dublă natură: (1) competenţe de calificare şi (2) competenţe de acţiune. Consiliul califică suveran
existenţa sau inexistenţa unei ameninţări la adresa păcii şi securităţii, şi decide suveran modul de
acţiune. În cadrul competenţelor de acţiune, Consiliul de Securitate poate institui norme obligatorii
care au trăsăturile normelor centrale dintr-un sistem juridic ierarhic: (a) au forţă juridică superioară
tuturor celorlalte norme; (b) se aplică tuturor subiectelor de drept din sistem; (c) asemenea „actelor
de guvernămînt” din dreptul intern, normele imperative ale Consiliului nu sînt justiţiabile.
Adunarea Generală. Adunarea este organul plenar al organizaţiei şi structura sa reflectă
strict dreptul reciprocităţii. Fiecare stat membru dispune de un vot în Adunarea Generală a ONU.
Faptul că în lista organelor principale Adunarea figurează în prima poziţie nu îi conferă o
superioritate în raport cu Consiliul. Aceste două organe sînt situate pe acelaşi palier ierarhic.
Diferenţa constă în competenţele atribuite prin Cartă. Prima observaţie care se impune este aceea
că Adunarea Generală nu este un organ permanent. Acest fapt exclude de plano ideea că acest
organ ar putea fi investit cu competenţe de tip executiv102, însă nu exclude posibilitatea de a fi
investit cu funcţii normative sau de control. Ca şi în cazul Consiliului de Securitate, competenţele
Adunării Generale se clasifică în: (1) competenţe în cadrul sub-sistemului şi (2) competenţe în
sistemul internaţional.
În sub-sistem, este dincolo de orice îndoială că Adunarea Generală poate emite acte
obligatorii. Această capacitate normativă o exercită autonom sau împreună cu Consiliul de
Securitate, în funcţie de tipul de competenţă internă atribuită de Cartă. În schimb, actele Adunării
Generale emise pentru a produce efecte în sistemul internaţional sînt, aşa cum am arătat, acte
unilaterale lipsite de valoare obligatorie. Competenţele externe ale ONU şi care sînt cele legate de
scopul primar al menţinerii păcii şi securităţii internaţionale aparţin Consiliului de Securitate.
Există „o logică constituţională” care se opune suprapunerii competenţelor, exerciţiului paralel de
competenţe, chiar şi subsidiarităţii.
Secretarul General. Secretarul General este unul dintre cele două „organe autonome” ale
ONU, alături de Curtea Internaţională de Justiţie. Cel mai înalt funcţionar al organizaţiei este
numit de Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate. În aceste condiţii, marile
puteri deţin un control de facto al numirilor în funcţie. Secretarul General prezintă Adunării
Generale un raport anual privind activitatea Naţiunilor Unite şi participă la reuniunile tuturor
celorlalte organe principale, mai puţin, evident, la CIJ. Competenţele Secretarului General sînt
determinate de funcţiile pe care le exercită şi care pot fi grupate în trei categorii: (1) funcţia de
reprezentare, (2) funcţia administrativă şi 3) funcţia politică.
(1) În materie de reprezentare, Secretarul General angajează persoana juridică care este
ONU în acorduri internaţionale, o angajează în raporturi contractuale de tip privat care vizează
diverse bunuri sau servicii, asigură ansamblul comunicaţiilor organizaţiei, în particular, cele pe
care le implică funcţia de depozitar al tratatelor internaţionale.

102
v. opinia judecătorului Sir Gerald Fitzmaurice, în Avizul consultativ Consecinţele juridice pentru state ale
prezenţei continue a Africii de Sud în Namibia din 21 iunie 1971, Rec. 1971, p. 280: „Adunarea Generală este lipsită
de orice competenţă generală de a intreprinde acţiuni cu caracter executiv.”

111
 (2) În materie administrativă, Carta a atribuit Secretarului General o competenţă ierarhică
exclusivă asupra întregului personal al tuturor organelor ONU. Această competenţă exclusivă
asigură unitatea Secretariatului.
(3) Secretarul General posedă dreptul, recunoscut în toate regulamentele interne ale
celorlalte patru organe principale, de a propune să fie înscrisă pe ordinea de zi a reuniunilor orice
chestiune pe care o consideră oportună. Apoi, este implicat direct în medierea unor diferende, la
solicitarea statelor sau mandatat fiind de Consiliul de Securitate. În fine, prin dezvoltarea după
1990 a operaţiunilor care intră în conceptul de „diplomaţie preventivă”, Secretarului General îi
revin competenţe extinse, în special conducerea proceselor de restabilire a păcii şi de consolidare a
păcii.

13.4. Securitatea colectivă şi competenţele organelor principale. Cel mai reprezentativ

domeniu de acţiune bazat pe existenţa competenţelor implicite este sistemul de operaţiuni de
menţinere a păcii. Această denumire generică acoperă trei tipuri de operaţiuni: operaţiuni de
menţinere a păcii în sens strict (peace keeping operations), operaţiuni de consolidare a păcii (peace
building operations) şi operaţiuni coercitive de impunere a păcii (peace enforcement operations).
Ele au fost create ca organe subsidiare temporare ale Naţiunilor Unite. Nu există un regim juridic
general care să le fie aplicabil, însă din practica consistentă a organizaţiei se pot evidenţia cîteva
principii. Operaţiunile de menţinere a păcii se desfăşoară pe o bază consensuală (presupun acordul
părţilor implicate în conflict) şi au caracterul unor măsuri de conservare, ceea ce implică faptul că
sînt operaţiuni provizorii. Caracterul non-coercitiv şi baza consensuală sînt principii relativizate de
practică, deoarece în practică forţele de menţinere a păcii pot fi angajate în lupta armată, fie pentru
că îşi exercită dreptul la legitimă apărare, fie atunci cînd Consiliul de Securitate consideră că
situaţia strategică din teren impune transformarea acţiunii de menţinere a păcii în acţiune coercitivă
de impunere a păcii. Operaţiunile de impunere a păcii s-au dezvoltat pornindu-se de la operaţiunile
clasice de menţinere a păcii, atunci cînd Consiliul de Securitate al ONU a considerat că situaţia
strategico-militară (calificată ca ameninţare la adresa păcii sau ruptură a păcii) impunea trecerea de
la măsuri conservatorii la sancţiuni care implică utilizarea forţei.

Sumar: 13.1. ONU – organizaţia politică universală. 13.2. Principiile constituţionale ale Cartei.
13.3. Organele principale. 13.4. Securitatea colectivă şi competenţele organelor principale.

Bibliografie modul:

Bibliografie obligatorie: Valentin Constantin, Drept internaţional, Editura Universul Juridic,

București, 2010, pp. 419-443.

Bibliografie facultativă: Buzan, B., Popoarele, statele şi teama, Cartier, Chişinău, 2000, pp. 163-
164; Conforti, B., The Law and Practice of the United Nations, Kluwer Law International, The
Hague/London/Boston, 1996, p. 63; Kelsen, H., The Law of the United Nations, Stevens & Sons,
London, p. 89; Avizul consultativ Consecinţele juridice pentru state ale prezenţei continue a
Africii de Sud în Namibia, Rec. 1971, p. 280.

112
Întrebări (exemplificativ):

1. Jus ad bellum se referă la:

A. dreptul suveran al statelor de a recurge la război;
B. complexul de norme de drept pozitiv care reglementează comportamentul
beligeranților și al statelor neutre, în timp de război;
C. autorizarea unui stat de a recurge la război, în baza unei rezoluții a Consiliului de
Securitate;
D. interdicția de a recurge la război, în absența unei autorizări în acest sens, din partea
Consiliului de Securitate.

2. Printr-un acord de suspendare a luptei armate:

A. se întrerupe lupta armată, pentru un interval scurt și într-un spațiu limitat, cu scopul de
a se permite evacuarea morților și a răniților de pe câmpul de luptă sau evacuarea
populației civile;
B. o parte beligerantă capitulează și își predă trupele dintr-o zonă a teatrului de operațiuni
militare sau predă o parte a teritoriului, o fortificație sau un oraș;
C. se suspendă operațiunile de război, total sau parțial, pentru o perioadă determinată sau
nedeterminată;
D. se pune capăt definitiv unui conflict armat.

113
 MODULUL XIV
RĂZBOIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

Scopul şi obiectivele modulului

Modulul XIV prezintă regimul juridic al războiului, din perspectiva distincţiei între jus ad
bellum (dreptul suveran al statelor de a recurge la război) şi jus in bello (complexul de norme de
drept pozitiv care reglemntează comportamanetul beligeranţilor şi al statelor neutre pe timp de
război). Sunt prezentate, de asemnea, unele aspecte specifice ale dreptului umanitar. Acest modul
urmăreşte să ofere studentului elemente de bază pentru înţelegerea regimului juridic al războiului
în dreptul internaţional.

Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

Modulele II-V au descris normele specifice dreptului internaţional public, iar Modululele
VI-VIII au făcut o prezentare a subiectelor de drept cărora li se adrsează aceste norme. Modulele
IX-X au analizat regimul juridic al răspunderii statelor şi cel al sancţiunilor de drept internaţional,
care se aplică atunci când statele violează normele juridice ale sistemului. Modululele XI-XIII au
analizat alte regimuri juridice care întregesc sistemul dreptului internaţional public: relaţiile
diplomatice şi consulare, mijloacele politice şi jurisdicţionale de reglementare a diferendelor
internaţionale, sub-sistemul onusian. Coerenţa sistemului se păstrează chiar şi în ipoteza
războiului; acesta este supus unui regim juridic distinct, care este prezentat şi analizat în Modulul
XIV.

Schema logică a modului

Secţiune Conţinut
14.1. Noţiunea de război - semnificaţia juridică a războiului;
14.2. Jus ad bellum - războiul drept şi războiul nedrept,
- războiul licit şi războiul ilicit;
- exigenţe formale anterioare deschiderii ostilităţilor;
- efecte juridice ale războiului;
14.3. Jus in bello - distincţia între occupatio bellica şi debellatio;
- convenţiile încheiate între beligeranţi;
- limitarea mijloacelor şi metodelor de luptă;
- controlul armamentelor şi dezarmarea;
- forţa juridică a normelor dreptului umanitar;
14.4. Dreptul umanitar - aplicabilitatea ratione materiae şi ratione personae a dreptului umnaitar;
- izvoarele dreptului umanitar.

Conţinutul informaţional detaliat

14.1. Noţiunea de război. Dacă definiţia războiului în sens obişnuit este relativ clară
(„luptă armată între grupuri sociale sau între state în scopul de a impune prin forţă adversarului o
voinţă determinată”), cea juridică suferă din această perspectivă: „Stare sau situaţie declanşată de o

114
confruntare armată între două sau mai multe state sau printr-o simplă declaraţie în acest scop şi
cărora li se aplică un corp de reguli de DI distinct de cel aplicat în timp de pace.” Definiţiile
acoperă parţial fenomenologia războiului. În primul rînd, de lex lata, regimul juridic internaţional
este aplicabil şi războaielor civile, fapt care a impus utilizarea noţiunii juridice de „conflict armat”
ca o noţiune alternativă la cea de „război”. În al doilea rînd, definiţia războiului nu mai poate fi
limitată la conflictele armate simetrice (interstatale). Atentatul de la 11 septembrie 2001 a fost
calificat în mod exact ca un act de război chiar dacă a fost un atac asimetric (a opus un stat suveran
unei organizaţii transnaţionale). Este evident că, de lege ferenda, regimul juridic al războiului, va
trebui adaptat, conform principiului efectivităţii, fenomenului reapariţiei războaielor private la
aproape 400 de ani după fondarea sistemului internaţional care le-a eliminat.
În sens material, războiul este definit de prezenţa violenţei fizice. Violenţa poate fi limitată
la un anumit tip de obiective atacate, poate fi limitată în materia mijloacelor (de exemplu, limitată
la utilizarea unor arme convenţionale) şi poate fi limitată spaţial (cazul războaielor localizate).
Violenţa poate fi însă nelimitată în privinţa obiectivelor şi nelimitată în privinţa mijloacelor
utilizate. S-a spus că distincţia între „războiul limitat” şi „războiul total” este o distincţie politică
fără relevanţă juridică. Această opinie este, aşa cum vom vedea, inexactă.
Conform dreptului pozitiv, efectivitatea violenţei belice determină regimul juridic şi
aceasta independent de existenţa sau inexistenţa declaraţiei formale de război. Distincţia clasică şi
totodată principala distincţie în materia războiului este cea între jus ad bellum şi jus in bello. Jus
ad bellum este dreptul suveran al statelor de a recurge la război, iar jus in bello reprezintă
complexul de norme de drept pozitiv care reglementează comportamentul beligeranţilor şi al
statelor neutre pe timp de război. Independent de recunoaşterea sau nerecunoaşterea lui jus ad
bellum, adică independent de caracterul său licit sau ilicit, războiul trebuie purtat în conformitate
cu jus in bello.
14.2. Jus ad bellum. Războiul drept şi războiul nedrept. În dreptul cutumiar al epocii
clasice, războiul era, alături de represalii, sancţiunea aplicată celor care violau DI. O sancţiune
tipică unui sistem complet descentralizat, aşa cum a fost la începuturile sale westfalice sistemul de
state suverane. Jus ad bellum era considerat un drept discreţionar, al cărui exerciţiu era limitat doar
de exigenţa declarării formale a războiului103. După apariţia statutului de neutralitate perpetuă sau
permanentă, statele neutre erau limitate la legitima apărare sau condiţionate, atunci cînd doreau
războiul, de renunţarea prealabilă la statutul neutralităţii. Distincţia între jus justum şi jus injustum,
care apare la teologii Evului Mediu şi la clasicii doctrinei de DI, pune în lumină problema
legitimităţii morale a războiului şi nu liceitatea sa. Pragul etic pentru războiul drept era unul destul
de înalt. Nu era suficientă o cauză justă (faptul că statul a fost lezat în sfera intereselor sale printr-
un act internaţional ilicit) atunci cînd războiul nu era inspirat şi de o recta intentio. Relele intenţii,
de exemplu, extinderea teritorială în detrimentul adversarului, calificau războiul ca fiind
nedrept104. În plus, războiul îşi pierdea calitatea iniţială de bellum justum atunci cînd celui învins i
se impunea o pace nedreaptă (injusta pax). La Grotius găsim ca pe un sine qua non al cauzei juste
principiul proporţionalităţii, pentru că în viziunea sa sancţiunea războiului nu trebuie să apară

103
Exigenţă pe care doctrina anglo-saxonă a negat-o, considerînd inter alia că ar fi nerezonabil să se pretindă unui stat
să se priveze de avantajul loviturii prin surprindere.
104
În această ipoteză, cauza justă apare ca un simplu pretext.

115
excesivă în raport cu ofensa sau cu prejudiciul suportat105. Trecerea de la sistemul de securitate al
echilibrului de putere la sistemul securităţii colective a pus în discuţie jus ad bellum iar distincţia
dintre războiul drept şi războiul nedrept a fost înlocuită treptat de cea între războiul licit şi războiul
ilicit.
Organizarea securităţii colective prin Pactul Ligii Naţiunilor a încercat să transforme
războiul într-o sancţiune colectivă sau într-un mijloc de executare a DI. Pactul instituie o prohibiţie
parţială şi subordonează dreptul la război unor exigenţe de tip procedural descrise în articolele 11-
13 şi 15. Veritabilul moment de ruptură l-a reprezentat însă Pactul Briand-Kellog din 1928, intrat
în vigoare în anul următor. Conform primului său articol, părţile contractante „declară solemn
condamnarea recurgerii la război pentru reglementarea diferendelor internaţionale şi renunţarea la
război ca instrument de politică naţională în relaţiile lor mutuale”106. Pentru a atinge un prag de
efectivitate, o astfel de normă trebuie dublată de centralizarea funcţiilor jurisdicţionale şi executive
în sistem. Ceea ce este însă important este faptul că după Pactul de la Paris din 1928, războiul nu
mai poate fi considerat, conform formulei lui Q. Wright, decît fie „o ruptură criminală a păcii, fie
un act de legitimă apărare, fie un act de poliţie internaţională”107. Această tipologie a războiului
din perspectiva DI va fi confirmată de Carta ONU. Carta interzice orice act de forţă interstatal,
noţiune mai largă care include războiul, recunoaşte dreptul la legitimă apărare şi reglementează
războiul ca tip de sancţiune colectivă.
Războiul licit şi războiul ilicit. Faptul că războaiele interstatale au devenit din ce în ce mai
rare nu trebuie pus în mod obligatoriu în legătură cu „juridicizarea” războiului după 1928 şi, mai
ales, după 1945. Motivul sau cauza se regăsesc mai curînd în faptul că, aşa cum observa Hedley
Bull, „gama obiectivelor politice pe care le poate susţine războiul a devenit mai îngustă, iar
costurile recurgerii la război mai mari”108. „Juridicizarea” războiului prin Cartă presupune în
versiunea unei doctrine majoritare (cel puţin în Europa), interdicţia generală de a recurge la război,
care decurge din interdicţia generală de a recurge la forţă stipulată de articolul 2, paragraful 4, din
Cartă. Însă norma de la articolul 2, paragraful 4, din Cartă nu introduce în sistem o interdicţie
generală ci doar o interdicţie de principiu. Iar această interdicţie vizează scopurile ilicite ale
războiului sau, altfel spus, într-un alt limbaj decît cel utilizat de Pactul Briand-Kellog, articolul 2,
paragraful 4, interzice acelaşi tip de război: războiul ca instrument de politică externă. Acesta este
războiul centrat pe interesul naţional al unui stat, adică războiul care urmăreşte scopurile
interesului naţional. Or, a realiza scopurile interesului naţional prin acte de război care afectează
nucleul central al sferei de interese a altui stat suveran (integritatea teritorială şi independenţa
politică) este în sine un ilicit. Sintagma „de orice altă manieră incompatibilă cu scopurile
Naţiunilor Unite” nu poate fi înţeleasă altfel decît ca fiind în legătură cu scopul principal al

105
v.. Despre dreptul războiului şi al păcii ,Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pp. 232-233. Grotius citează clasificarea
cauzelor juste atribuită autorilor dinaintea sa: apărarea, recuperarea bunurilor pierdute pe nedrept şi administrarea
sancţiunii (p. 222).
106
Pactul a atins în epocă un nivel de participare cvasi-universal. Se aplica unui număr de 63 de state suverane, ca
atare opozabilitatea sa era remarcabilă.
107
citat de Green, L.C., Cicero and Clausewitz or Quincy Wright: The Interplay of Law and War,
(ww.usafa.af.mil/dfl/documents/green.doc), pp. 2, 15; v. notele 7-10.
108
v. Societatea anarhică, Ştiinţa, Chişinău, p. 183;

116
Naţiunilor Unite. Acest scop principal, care este preeminent în raport cu orice alte scopuri, este
menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale109.
Prin urmare, liceitatea sau iliceitatea unui război se analizează juridic în raport de scopurile
Naţiunilor Unite. Articolul 2, paragraf 4, instituie o interdicţie absolută a utilizării forţei şi a
ameninţării cu forţa ca instrumente ale politicii externe (de satisfacere a intereselor naţionale) şi, în
acest cadru, interzice în mod absolut războiul de agresiune (manifestare extremă a forţei în relaţiile
internaţionale). În rest, liceitatea sau iliceitatea unui război de tip ofensiv se analizează juridic în
raport de faptele generatoare, în raport de obiective (care nu pot fi incompatibile cu obiectivele
ONU) şi în raport de o serie de condiţii pe care le pretinde DI. În categoria acestor condiţii se pot
reţine: (1) necesitatea ca faptul generator să reprezinte o violare gravă a DI; (2) necesitatea ca,
datorită urgenţei de a preveni prejudiciile, să nu existe mijloace alternative la război; (3) obligaţia
de a utiliza mijloacele de acţiune conform principiului proporţionalităţii; (4) obligaţia de a menţine
acţiunea armată în standardele unei acţiuni provizorii.
Urmărind evoluţia practicii statale de după 1945 şi practica ONU, războaiele sau
intervenţiile armate care pot fi considerate licite sînt de trei categorii. Tipologia lor reflectă nivelul
de descentralizare sau de centralizare prezent în sistemul internaţional.
A) Utilizarea forţei pentru protejarea naţionalilor aflaţi pe teritoriul altui stat. Pînă la
apariţia Cartei ONU, chiar şi în perioada de după Pactul Briand-Kellog, dreptul statului de a utiliza
la nevoie mijloace de război pentru a-şi proteja naţionalii expuşi în străinătate unor situaţii-limită
provocate de acţiunea sau omisiunea ilicită a statului pe al cărui teritoriu se aflau, avea valoarea
unei practici cutumiare. O jurisprudenţă arbitrală din 1924, reflectă practica statală în termeni
tranşanţi: „Este incontestabil că la un anumit punct, interesul unui stat de a putea proteja
resortisanţii săi şi bunurile lor trebuie să primeze asupra respectului suveranităţii teritoriale, şi
aceasta chiar în absenţa obligaţiilor convenţionale. Acest drept de intervenţie a fost revendicat de
toate statele, doar limitele sale pot fi discutate.”110 Doctrina pe a cărei autoritate se poate conta
confirmă această jurisprudenţă.
B) Războiul umanitar numit şi ingerinţă umanitară, deşi suscită discuţii în doctrină, şi-a
consolidat deja o practică, atît în intervenţia descentralizată a statelor cît şi în „războiul autorizat”.
Doctrina franceză operează o distincţie între intervenţia de umanitate (intervention d’humanité) şi
intervenţia umanitară (intervention humanitaire). Prima ar acoperi utilizarea forţei pentru
protejarea naţionalilor aflaţi pe teritoriul altui stat, secunda ar implica protejarea victimelor pe
teritoriul lor naţional. Doctrina anglo-saxonă nu operează o asemenea distincţie, ambele tipuri de
intervenţie fiind considerate intervenţii umanitare (humanitarian intervention)111. Tipul de război
la care mă refer aici are ca scop protejarea persoanelor şi populaţiilor împotriva acţiunilor ilicite
ale propriului guvern sau împotriva celor care sînt consecinţa războaielor civile.
C) Războiul autorizat. Singurul război a cărui liceitate este necontestată este războiul
autorizat de Consiliul de Securitate al ONU împotriva unui stat membru sau împotriva unui stat
terţ. Kelsen sublinia că o acţiune întreprinsă de ONU şi care „comportă recurgerea la forţe armate
şi o intervenţie nelimitată în sfera de interese a unui stat reprezintă un război în sensul DI general,

109
Jean Combacau şi Serge Sur subliniază că acest scop „domină ansamblul normativ pe care ea (Carta, n.m.) îl
constituie, dar şi structura organizaţiei, repartizarea internă a competenţelor, regulile de vot şi puterile organelor pe
care le-a instituit”, Droit international public, Montchrestien, Paris, pp. 629-630.
110
R.S.A., Afacerea bunurilor britanice în Marocul spaniol, t. II, p. 641.
111
v. Mario Bettati, Le droit d’ingérence, Odile Jacob, Paris, 1996, p. 205.

117
chiar dacă o numim o „operaţiune de poliţie”, şi preciza că „normele de DI privind conducerea
războiului şi efectele sale juridice sînt aplicabile”112. Tot Kelsen observa o particularitate a acestui
tip de război-sancţiune, faptul că nu se poate încheia printr-un tratat de pace, ci doar printr-un act
unilateral, o declaraţie a ONU. Este cît se poate de clar că „războiul autorizat” nu corespunde exact
proiectului Cartei şi este un substitut generat de imposibilitatea de a pune în operă dispoziţiile art.
43 et seq. Ridică însă probleme şi provoacă vii discuţii în doctrină problema autorizării ex post şi
problema conexă a autorizării implicite. Două exemple de autorizări ex post ale Consiliului de
Securitate sînt intervenţiile din Liberia (1992) şi Sierra Leone (1997). Absenţa autorizării
prealabile înseamnă absenţa unor obiective clare şi precise şi, de asemenea, absenţa delimitării în
timp. Or, fixarea explicită a obiectivelor şi delimitarea în timp sînt considerate standarde juridice
pentru orice intervenţie care implică utilizarea forţei.
Chestiunea „autorizării implicite” este şi mai complicată, deoarece se combină în practică
cu argumente specifice intervenţiei umanitare. Exemplul războiului din 2003 din Irak ilustrează
această combinaţie. Coaliţia şi-a propus ca obiectiv schimbarea regimului politic din Irak şi
dezarmarea Irakului. Dubiile în legătură cu liceitatea intervenţiei au fost susţinute de poziţiile
contradictorii ale unor lideri politici europeni. Statele Unite şi aliaţii lor au argumentat liceitatea
intervenţiei militare în baza Rezoluţiei 1441/2002 a Consiliului de Securitate al ONU113, rezoluţie
care face trimitere la o serie de rezoluţii anterioare, inter alia, la Rezoluţiile 678/1990 şi 687/1991.
De asemenea, au susţinut existenţa autorizării ex post prin Rezoluţiile 1483, 1500 şi 1511 din
2003, acte care au acceptat efectele războiului şi nu conţin nici o condamnare a acestuia. De
asemenea, membrii coaliţiei au invocat liceitatea intervenţiei şi cu titlu de intervenţie umanitară,
violările drepturilor omului în Irak fiind acte contestate formal de Consiliu.
14.3. Jus in bello. Războiul implică intrarea globală în vigoare a unei serii de norme
juridice care reglementează raporturile dintre beligeranţi şi raporturile acestora cu terţii. Ansamblul
acestor norme constituie „starea de război”. Conform Convenţiei III de la Haga din 1907
deschiderea ostilităţilor trebuie precedată de „un avertisment prealabil şi neechivoc” care poate
îmbrăca două forme: (1) declaraţie de război motivată sau (2) ultimatum cu declaraţie de război
condiţionată.
Aceste exigenţe formale nu reprezintă dreptul cutumiar. Sînt practici diplomatice
răspîndite, care au atins un prag juridic. Forţa obligatorie este circumscrisă de cadrul convenţional.
În plus, se poate constata „căderea progresivă în desuetudine a formelor solemne”114. Declaraţia de
război produce un efect imediat, în schimb ultimatum-ul (o cerere netă şi imperativă prin care i se
pretind unui stat acte pozitive sau abstenţiuni) produce efecte la expirarea termenului (în general
scurt sau foarte scurt) înăuntrul căruia trebuie satisfăcute cererile entităţii care a adresat ultimatum-
ul. Declanşarea războiului rămîne pentru aliaţii statelor beligerante res inter alios acta. Aceştia nu
devin, ipso jure, inamicii inamicilor aliaţilor lor. CH (III) - 1907 obligă beligeranţii să notifice
starea de război tuturor puterilor neutre.
În mod curent teatrul de război îl reprezintă teritoriile statelor beligerante şi marea liberă.
Forţele inamice pot fi însă urmărite şi atacate şi pe un teritoriu neutru dacă statul neutru este
incapabil să-şi apere neutralitatea.

112
v. Théorie du droit international ..., cit., pp. 53-4.
113
Rezoluţia 1441 acuza Irakul de „violare patentă a obligaţiilor impuse în virtutea rezoluţiilor pertinente ...” în
materie de dezarmare.
114
cf. Charles Rousseau, Droit international ..., cit., p. 542.

118
 Printre efectele juridice ale războiului trebuie notate următoarele: (1) ruperea relaţiilor
diplomatice şi consulare; (2) extincţia tratatelor incompatibile şi suspendarea aplicării unor norme
cutumiare; (3) bunurile publice ale inamicului aflate pe teritoriul celuilalt stat pot fi confiscate (cu
excepţia celor care aparţin misiunilor diplomatice).
Ocupaţia de război (occupatio bellica) este consecinţa invadări teritoriului inamic.
Conceptul juridic trebuie detaşat de legitimitatea invadării teritoriului unui stat suveran. În dreptul
războiului ocupaţia este o situaţie juridică care se naşte, conform articolului 42 din CH - IV, din
faptul că un teritoriu este plasat „sub autoritatea armatei inamice”. Regimul juridic al ocupaţiei
belice recunoaşte o substituire de competenţe suverane provizorie şi limitată în raporturile dintre
statul ocupant şi statul ocupat. DI nu recunoaşte însă ocupaţiei belice un efect translativ de
suveranitate. Lipsa efectului translativ de suveranitate distinge occupatio bellica de debellatio,
situaţia statului învins şi supus complet autorităţii învingătorului. Debellatio suprimă personalitatea
juridică a statului învins iar statul învingător substituie suveranitatea sa suveranităţii statului învins
pe teritoriul cucerit. Cel puţin pînă în 1928, anterior Pactului Briand-Kellog, debellatio a fost un
mod licit de dobîndire a teritoriilor. După această dată critică, care marchează interzicerea
războiului ca instrument de politică externă, dobîndirea de teritorii prin forţă este ilicită. Însă acest
caracter ilicit al războiului nu produce efecte retroactive asupra titlului debellatio care a operat
înainte de data critică.
Puterea ocupantă poate intra în posesia bunurilor de stat ale statului ocupat115, poate
preleva taxe, impozite, alte contribuţii, poate efectua rechiziţii de bunuri private, poate pretinde
servicii. În principiu, legislaţia statului ocupat supravieţuieşte şi, de asemenea, în măsura
compatibilă cu starea de război, supravieţuiesc şi structurile administrative. Conform
Regulamentului de la Haga, puterea ocupantă poate emite norme obligatorii cu titlu de legislaţie
tranzitorie, în special pentru a reinstaura şi proteja ordinea publică şi pentru a asigura securitatea
armatei de ocupaţie. Legislaţia ocupantului se suprapune peste legislaţia suveranului de jure, iar în
caz de conflict de norme legislaţia tranzitorie trebuie considerată lex superior.
În principiu, organele jurisdicţionale funcţionează în continuare, însă sînt dublate de
tribunale instituite de ocupant. În principal acestea din urmă posedă competenţă asupra actelor care
sînt de natură să afecteze securitatea armatei de ocupaţie. Războiul modifică însă statutul
particularilor care posedă naţionalitatea statului inamic. Practica generală în cursul ultimelor
războaie generale a fost aceea a internării resortisanţilor puterii inamice în lagăre de concentrare.
CG (IV) - 1949 autorizează internarea civililor numai atunci cînd este o măsură indispensabilă
asigurării securităţii statului, cu condiţia respectării drepturilor compatibile cu regimul de internare
şi cu condiţia unui control periodic al situaţiei lor. În ce priveşte situaţia bunurilor private, trebuie
subliniat că pînă în anul 1914 proprietatea privată era respectată. Aceasta ca o consecinţă a unui
principiu consolidat, conform căruia „războiul se poartă între state şi nu între particulari”. În cele
două războaie mondiale a fost abandonată această practică civilizată şi s-a trecut la sechestrarea pe
scară largă a bunurilor private inamice şi chiar la lichidarea lor.
Convenţiile încheiate de beligeranţi. Dreptul cutumiar al războiului a produs cîteva tipuri
de acorduri speciale încheiate de beligeranţi. Cel mai simplu acord de război este acordul de
suspendare a luptei armate. Efectul unui asemenea acord este acela de a întrerupe pentru o scurtă
durată şi, de regulă, într-un spaţiu limitat (în principiu acordul nu afectează continuarea ostilităţilor
în alte zone ale teatrului de război) lupta armată, pentru a permite evacuarea de pe cîmpul de luptă
115
Statul ocupant se prezintă ca un uzufructuar al proprietăţii publice deţinute de statul ocupat.

119
a morţilor şi răniţilor sau pentru evacuarea populaţiei civile. Un al doilea tip de acord, cu efecte
juridice mai ample este capitularea. Spre deosebire de actele prin care combatanţi izolaţi sau
unităţi militare se predau inamicului în cursul luptelor (prin ridicarea braţelor, abandonul armelor
sau arborarea unui drapel alb) şi care sînt acte unilaterale, capitularea este un act convenţional.
Capitularea are un caracter local, îşi produce efectele în mod imediat şi împiedică trupele care s-au
predat să reia ostilităţile116.
Un acord mai complex este acordul de armistiţiu. Obiectul armistiţiului este suspendarea
operaţiunilor de război, totală sau parţială, pentru o durată determinată sau indeterminată. Avînd în
vedere că instituie, în general, o încetare durabilă a ostilităţilor, armistiţiul se încheie la nivelul
comandei supreme a armatelor sau de către reprezentanţii puterii politice. Ca efect al armistiţiului,
statele beligerante îşi conservă întreaga libertate de acţiune cu excepţia actelor de violenţă belică.
Prin urmare sînt libere să-şi consolideze, de pildă, poziţiile. Prin acord se fixează o linie de
demarcaţie a poziţiilor trupelor şi o zonă neutră. Menţinerea status quo-ului repune beligeranţii în
situaţia existentă înaintea suspendării ostilităţilor. În practica ultimului război mondial s-a
dezvoltat o tehnică convenţională mixtă: armistiţiul - capitulare. În aceste acte apar clauze care
sînt caracteristice tratatelor de pace: instituirea unor organe permanente (Comisiile de armistiţiu),
abrogarea unor sentinţe arbitrale117, arestarea şi judecarea criminalilor de război, clauze
economice, etc. Acest tip de convenţii, care pun capăt ostilităţilor printr-un armistiţiu general,
prefigurează tratatele de pace care pun capăt şi stării de război118. Tratatul de pace, act bilateral
sau multilateral încheiat de beligeranţi, consfinţeşte încheierea juridică a ostilităţilor. Suspendarea
ostilităţilor, capitularea şi armistiţiul fac parte din categoria acordurilor în formă simplificată,
tratatele de pace sînt în schimb tratate politice care sînt supuse în general ratificării. Practica a
consacrat două categorii: tratate de pace separate, încheiate de unii dintre beligeranţi, şi tratate de
pace generale. Tratatele de pace cuprind anumite reglementări care tind să lichideze consecinţele
războaielor. Ele reprezintă o derogare necesară de la principiul egalităţii suverane şi se
configurează ca tratate inegale, acte care instituie în principal obligaţii ale puterii învinse în
legătură cu reparaţiile pe care urmează să le plătească puterii/puterilor învingătoare şi diverse
garanţii pretinse de învingători. Nu de puţine ori aceste tratate cuprind o serie de stipulaţii în
favoarea terţilor. Tratate cum au fost Tratatul de la Westfalia sau Tratatul de la Versailles au fost
considerate în doctrină ca veritabile acte legislative (tratate legi). În afara faptului că au stipulat în
favoarea terţilor, ele au creat şi alte veritabile regimuri juridice obiective. De exemplu, Tratatul de
la Versailles şi celelalte tratate din sistemul său au delimitat frontiere sau au instituit regimuri
juridice speciale pentru anumite zone.
Limitarea mijloacelor şi a metodelor de luptă. Chiar şi după utilizarea armelor de foc,
mijloacele de luptă au fost, pînă în secolul trecut, limitate. Amploarea conflictelor era, de
asemenea, limitată datorită utilizării armatelor profesioniste şi datorită constrîngerilor pe care le
implicau transportul, climatul sau logistica. Prima schimbare care a afectat considerabil
dimensiunile războaielor interstatale a fost mobilizarea generală inaugurată de războaiele

116
Membrii forţelor armate îşi schimbă statutul de combatanţi cu acela de prizonieri de război.
117
v. acordul de armistiţiu din 12 septembrie cu România, care abrogă sentinţa pronunţată de von Ribbentrop şi Ciano
la Viena la 30 august 1940.
118
Practica este însă diversă. Tratatul de pace de la Moscova care a pus capăt războiului ruso-finlandez (1939-1940)
nu a fost precedat de un armistiţiu. Armistiţiile încheiate cu principalele puteri ale Axei au fost efectiv acte de
capitulare necondiţionată.

120
Revoluţiei franceze şi de cele ale Imperiului napoleonian. Generalizarea armatelor naţionale a
condus la prezenţa a milioane de soldaţi pe teatrele de operaţiuni şi a fost una dintre cauzele
dezastrelor umanitare provocate de cele două războaie mondiale. O a doua cauză a fost schimbarea
rapidă a mijloacelor de luptă prin apariţia unor arme cu o vocaţie distructivă din ce în ce mai mare.
Evoluţia tehnologiilor de război a atins un punct culminant prin producerea şi utilizarea armei
nucleare în anul 1945. Înarmarea globală care a continuat în a doua jumătate a secolului trecut şi
perfecţionarea continuă a armamentelor a condus la stocarea unei cantităţi apocaliptice de mijloace
de luptă. În consecinţă, regimul juridic instituit în 1907 în scopul limitării mijloacelor şi metodelor
de luptă apare în prezent desuet. Într-un război nuclear, distincţiile juridice ale lui jus in bello,
dintre combatanţi şi necombatanţi sau dintre ţintele militare şi obiectivele civile, îşi pierd cu totul
sensul. Pe de altă parte, pînă în prezent armele nucleare şi celelalte din categoria numită arme ABC
(atomice, bacteriologice, chimice) nu au fost utilizate ca instrumente de luptă ci ca instrumente
politice, în cadrul strategiei de disuasiune. Războaiele mai recente au utilizat arme care nu se
încadrează în tipologia armelor de distrugere în masă. În acest context normele lui jus in bello
stabilite la începutul secolului trecut nu şi-au pierdut pertinenţa.
Normele juridice internaţionale care se referă la conducerea ostilităţilor sînt de origine
cutumiară. O parte au fost codificate şi completate cu norme convenţionale. Regimul convenţional
datează din a doua jumătate a secolului XIX, însă dezvoltarea normativă cea mai semnificativă o
reprezintă Convenţiile din 1907 adoptate în urma celor două Conferinţe de la Haga din 1899 şi
1907. Cea mai importantă este Convenţia IV din 1907 care a înlocuit Convenţia II din 1899 şi care
reglementează legile şi cutumele războiului terestru. Principiile ei sînt considerate aplicabile,
mutatis mutandis, în orice teatru de operaţiuni militare. În 1949 au fost adoptate cele patru
Convenţii de la Geneva, urmate în 1977 de Protocolul adiţional I privind protecţia victimelor
conflictelor armate internaţionale şi Protocolul II privind protecţia victimelor conflictelor fără
caracter internaţional.
În ce priveşte cîmpul de aplicare a Convenţiilor de la Haga şi a Convenţiilor de la Geneva
se impun două observaţii. În primul rînd, Convenţiile de la Haga conţin clauzele si omnes, fapt
care a permis unor state beligerante în Primul Război Mondial să invoce participarea la război a
unor state care nu ratificaseră Convenţiile de la Haga (Serbia, Turcia, Italia, Muntenegru) ca o
scuză pentru violarea lor. Însă Tribunalul de la Nürnberg a admis că în Al Doilea Război Mondial
Convenţiile reflectau dreptul cutumiar.
În al doilea rînd, atît Convenţiile de la Haga cît şi cele de la Geneva conţin o clauză
celebră, numită clauza de Martens119. În primul articol, paragraful 2, din Protocolul adiţional I din
1997, clauza de Martens se prezintă în următoarea redactare: „În cazurile neprevăzute de prezentul
protocol sau de alte acorduri internaţionale, persoanele civile şi combatanţii rămîn sub protecţia şi
sub imperiul principiilor DI, cele care rezultă din uzanţele stabilite, din principiile de umanitate şi
din exigenţele conştiinţei publice.”
Aşa-numitul „drept de la Haga” instituie principiul general conform căruia „beligeranţii nu
posedă un drept nelimitat în alegerea mijloacelor de a vătăma inamicul”120. În aplicarea acestui

119
Clauza a fost sugerată de profesorul de drept internaţional rus Frédéric de Martens la Conferinţa din 1899. A fost
inserată în preambulul CH (II) - 1899 şi CH (IV) - 1097, în articolul 3 (comun) al CG (I-IV)- 1949 şi în articolul 1, §2,
din P (I).
120
Articolul 22 din Convenţia privind legile şi cutumele războiului terestru. Principiile generale sînt aplicabile, în
absenţa unor dispoziţii specifice, şi războiului aerian sau războiului maritim.

121
principiu s-au elaborat o serie de convenţii în scopul eliminării unor tipuri de arme care produc
suferinţe inutile, traumatisme inumane sau lovesc fără discriminare combatanţi şi necombatanţi.
Regulamentul din 1907 a încercat să limiteze bombardamentul ca mijloc de atac. Principala normă
care se aplica bombardamentului terestru (care poate fi extinsă şi la bombardamentul naval sau la
cel aerian) interzicea bombardarea (dar şi atacarea) oraşelor, satelor, locuinţelor sau clădirilor
neapărate. Însă distincţia între oraşe apărate şi oraşe deschise pe care se baza norma a intrat în
desuetudine datorită reapariţiei războiului total121.
Un alt grup de norme, prezent atît în „dreptul de la Haga” cît şi în „dreptul de la Geneva”,
declară ilicite aşa-numitele mijloace de luptă perfide. Sursa de inspiraţie a acestor reglementări o
reprezintă manualele de instrucţiuni adresate militarilor. Manevrele sau mijloacele perfide care sînt
ilicite sînt definite în raport de „şiretlicurile” sau „vicleniile de război”, manevre considerate licite.
Protocolul I oferă la articolul 37, paragraful 1, următoarele exemple de mijloace perfide: „(a)
simularea intenţiei de a negocia sub acoperirea flamurii de parlamentar; (b) simularea unei
incapacităţi datorate rănilor sau bolii; (c) simularea statutului de civil sau de necombatant; (d)
simularea unui statut protejat, utilizînd semnele, emblemele sau uniformele ONU, ale statelor
neutre sau ale altor state care nu sînt părţi la conflict.”
Controlul armamentelor şi dezarmarea. Ideea că ar fi posibilă o dezarmare generală trebuie
clasată definitiv printre utopiile compromise122. Conform opiniei CIJ, nu există norme în DI
general care să limiteze nivelul de înarmare al statelor suverane123. Nu trebuie să fi un campion al
bunului-simţ ca să înţelegi că „este absurd să pretinzi celui care doreşte respectarea dreptului său,
şi doar a dreptului său, să renunţe la autoapărare atît timp cît nu poate conta pe un ajutor eficace al
comunităţii juridice”124.
În mod riguros, analiza tratatelor multilaterale şi bilaterale califică politica internaţională în
materie de armamente ca o politică de control a armamentelor şi nu ca o politică de dezarmare. Nu
există un sistem general de control cantitativ şi nici un sistem centralizat de control al aplicării
angajamentelor asumate prin tratate. Există un ansamblu de reglementări specifice care se referă la
categorii determinate de arme. Aceste reglementări sînt însoţite în general de mecanisme specifice
(centralizate sau descentralizate) de control al aplicării lor. Din categoria tratatelor multilaterale cel
mai important este, fără îndoială, Tratatul de neproliferare din 1968. Tratatul instituie ceea ce s-a
numit un „echilibru inegal” între marile puteri deţinătoare de arme nucleare şi celelalte state.
Statele nedeţinătoare de arme nucleare se obligă să renunţe la achiziţionarea sau la experimentarea
de arme nucleare. Statele deţinătoare se obligă să nu transfere statelor care nu deţin arme nucleare
astfel de arme sau alte dispozitive nucleare. Statelor care nu deţin asemenea arme li se garantează
accesul la tehnologiile nucleare destinate utilizărilor paşnice. Tratatul garantează neproliferarea
„orizontală” nu însă şi pe cea „verticală”, adică nu limitează dezvoltarea armelor nucleare ale
statelor detentoare. Tratatul de neproliferare a fost precedat de Tratatul de la Moscova din 1963
care interzicea experimentele nucleare în spaţiul atmosferic, în spaţiul extra-atmosferic,

121
Spun „reapariţie” pentru că cetăţile Greciei antice practicau frecvent războiul de aneantizare a inamicului. În
legătură cu bombardamentele în Al Doilea Război Mondial este suficient să amintesc bombardarea oraşului Dresda.
122
Ideea subzistă însă într-un anumit tip de doctrină; v. Dumitru Mazilu, Dreptul păcii, All Beck, 1998, p. 24 şi
passim..
123
v. Afacerea Nicaragua, Rec., 1986, p. 135.
124
cf. H. Kelsen, La technique du droit international et l’organisation de la paix, RDILC, 1934, p. 10. Kelsen adaugă:
„În stadiul actual al dreptului internaţional, a fi dezarmat înseamnă pînă la un anumit punct a fi fără drept.” ibid.

122
experimentele subacvatice şi în general experimentele în orice mediu în care ar putea produce
efecte extra-teritoriale prejudiciabile pentru alte state.
În anul 1995, prin decizia statelor părţi, validitatea Tratatului de neproliferare a fost
prelungită pentru o perioadă nelimitată. În anul următor Adunarea Generală a ONU a adoptat
textul Tratatului de interzicere completă a experimentelor nucleare.
Au fost instituite regimuri multilaterale de control şi cu privire la alte arme de distrugere în
masă, aşa-numitele arme de tip ABC. Convenţia din 1972 interzice proiectarea, producerea şi
stocarea armelor biologice şi chimice. În anul 1993 a fost adoptat textul unei noi convenţii care,
după ce reafirmă interdicţiile anterioare, impune statelor părţi să distrugă toate armele chimice în
termen de 10 ani de la data intrării sale în vigoare. Este remarcabil sistemul de control al aplicării
tratatului. Organizaţia Internaţională pentru Interdicţia Armelor Chimice (OIAC) este dotată nu
numai cu competenţe de control extinse (inclusiv posibilitatea de a efectua inspecţii fără
autorizarea prealabilă a statului inspectat), ci şi cu competenţa de a adopta sancţiuni colective, ceea
ce reprezintă un progres din perspectiva efectivităţii controlului armamentelor. Controlul
armamentelor s-a extins şi în materia armelor convenţionale. Scopul interdicţiei sau limitării unor
anumite arme convenţionale este susţinut de considerentele umanitare deoarece produce, aşa cum
indică titlul Convenţiei de la New York din 1981 (încheiată la Geneva în 1980), „traumatisme
excesive” sau „lovesc fără discriminare”. Cel mai important tratat este Convenţia de la Ottawa din
1997 care intezice minele anti-personal. Controlul „vertical” al proliferării armamentelor s-a
realizat prin negocierile bilaterale dintre SUA şi URSS.
14.4. Dreptul umanitar. Ceea ce numim astăzi „drept umanitar” reprezintă proiectul unor
autori de DI de a construi o ramură specială a DI care cuprinde, în afara normelor care, tradiţional,
reprezintă jus in bello, alte obligaţii internaţionale bazate pe considerente umanitare fundamentale,
cadrul juridic în care sînt gestionate crizele umanitare, norme care instituie responsabilitatea
individuală pentru crimele împotriva umanităţii, dreptul sau, după unii, obligaţia de ingerinţă
umanitară, cadrul juridic în care îşi desfăşoară activităţile penale care judecă violări ale dreptului
umanitar.
Normele dreptului umanitar posedă o forţă juridică superioară normelor convenţionale
obişnuite. Această forţă juridică le este conferită de articolul 60 din CV - 1969, care interzice
suspendarea sau încetarea aplicării normelor de drept umanitar ca o consecinţă a violării lor de
către o altă parte contractantă. Cu alte cuvinte, dreptul convenţional umanitar este un drept al
reciprocităţii limitat.
Ratione personae, în afara statelor şi a entităţilor asimilate (mişcări de eliberare,
beligeranţi, etc.), şi forţele Naţiunilor Unite sînt obligate să respecte integral dreptul umanitar în
cadrul operaţiunilor de tip peace-keeping sau peace-enforcement. Ratione materiae, dreptul
umanitar, fapt expres confirmat de TPIY în Afacerea Tadic, se aplică în orice situaţie în care există
un recurs la forţa armată în relaţiile inter-statale şi, de asemenea, în războaie civile sau în
conflictele dintre grupuri înarmate organizate.
Izvoarele dreptului umanitar sînt cutumiare şi convenţionale. „Impulsul convenţional”
aparţine Comitetului Internaţional al Crucii Roşii. Această organizaţie posedă, de altfel, un statut
juridic în cadrul conflictelor armate, aşa-numitul „drept de iniţiativă umanitară”, care îi permite să
propună beligeranţilor acordarea unor servicii (ajutor umanitar) pe care le consideră necesare
pentru ameliorarea situaţiei prizonierilor de război. Regimul juridic convenţional se bazează pe
cele patru Convenţii de la Geneva din 1949 şi pe cele două Protocoale adiţionale din 1977.

123
Protocolul I, în afara interdicţiei generale de a ataca populaţia civilă, protejează şi o serie de bunuri
indispensabile supravieţuirii (rezerve de apă, de recolte agricole, etc.) şi instalaţiile cu potenţial
distructiv masiv (e.g., instalaţiile nucleare). Ratione personae, Protocolul I a extins protecţia
persoanelor şi la apatrizi sau refugiaţi. În fine, a lărgit categoria prizonierilor de război, incluzînd
practic toţi combatanţii, în afara spionilor şi mercenarilor. Protocolul II este actul care a extins
aplicabilitatea dreptului umanitar şi la conflictele care nu sînt războaie.

Sumar: 14.1. Noţiunea de război. 14.2. Jus ad bellum. 14.3. Jus in bello. 14.4. Dreptul umanitar.

Bibliografie modul:

Bibliografie obligatorie: Valentin Constantin, Drept internaţional, Editura Universul Juridic,

București, 2010, pp. 445-477; Diana Botău, Aplicarea dreptului internațional în subsistemul Curții
Europene a Drepturilor Omului. Cazul Kononov, Editura Hamangiu, București, 2013, pp. 243-
288.
Bibliografie facultativă: Bettati, M., Le droit d’ingérence, Odile Jacob, Paris, 1996, p. 205; Bull,
H., Societatea anarhică, Ştiinţa, Chişinău, p. 183; Combacau, J., Sur, S., Droit international
public, Montchrestien, Paris, pp. 629-630; Green, L.C., Cicero and Clausewitz or Quincy Wright:
The Interplay of Law and War, (ww.usafa.af.mil/dfl/documents/green.doc), pp. 2, 15; Grotius, H.,
Despre dreptul războiului şi al păcii ,Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pp. 232-233; Kelsen, H., La
technique du droit international et l’organisation de la paix, RDILC, 1934, p. 10; Kelsen, H.,
Théorie du droit international ..., cit., pp. 53-4; Mazilu, D., Dreptul păcii, All Beck, 1998, p. 24 şi
urm.; Rousseau, Ch., Droit international public, Sirey, Paris, 1953, p. 542; CIJ, Afacerea
Nicaragua, Rec., 1986, p. 135; R.S.A., Afacerea bunurilor britanice în Marocul spaniol, t. II, p.
641.

Întrebări (exemplificativ):

1. Limita zonei economice exclusive, calculată de la linia de bază a mării teritoriale, este
de:
A. 12 mile marine:
B. 50 de mile marine;
C. 100 de mile marine;
D. 200 de mile marine.

2. Convenția de la Montego Bay, din 1982, se referă la:

A. aviația civilă internațională;
B. dreptul mării;
C. regiul juridic al Dunării:
D. răspunderea statelor pentru prejudicii provocate de obiecte spațiale.

124
 INDICAȚII DE RĂSPUNS
PENTRU ÎNTREBĂRILE DE PE PARCURSUL MODULELOR
(răspunsurile corecte sunt evidențiate cu bold)

Modulul I

1. România poate dobândi calitatea de parte la un tratat internațional:

A. ca efect al semnării tratatului, de către reprezentanții statului înzestrați cu depline
puteri;
B. ca urmare a unei legi de ratificare, adoptată de Parlament;
C. ca urmare a unei declarații publice, neviciate, a Președintelui țării;
D. ca efect al participării reprezentanților statului la negocierea tratatului.

2. Modul de raportare a unui sistem juridic intern la sistemul internațional este

determinat:
A. prin norme interne, de rang constituțional;
B. prin normele dreptului internațional convențional;
C. prin normele dreptului internațional cutumiar;
D. printr-o decizie adoptată de state, în acest sens, în cadrul Organizației Națiunilor
Unite.

3. Potrivit Legii nr. 590/2003 referitoare la tratate, avizul Ministerului Afacerilor Externe
privind aplicarea tratatelor în dreptul intern al statului român este:
A. facultativ;
B. consultativ;
C. conform;
D. inexistent.

Modulul II

1. Clauza si omnes:
A. garantează respectarea normelor din tratatul în care este inserată, în orice împrejurare;
B. stabilește o cale judiciară prin care se tranșează diferendele născute din interpretarea
sau aplicarea tratatului în care este inserată;
C. fixează condițiile în care alte subiecte de drept pot participa succesiv la tratatul în care
este inserată;
D. stipulează faptul că renunțarea unui singur stat-parte la un tratat multilateral
atrage în mod automat eliberarea tuturor celorlalte părți de obligațiile asumate.

2. Printre izvoarele dreptului internațional se numără:

A. convențiile internaționale;
B. cutuma internațională;
C. deciziile Curții Constituționale a fiecărui stat;

125
D. principiile generale de drept internațional.

3. Potrivit Convenției de la Viena din 1969, la încheierea unui tratat, deplinele puteri:
A. se prezumă întotdeauna;
B. se prezumă în cazul anumitor categorii de persoane și pentru anumite tratate;
C. nu se prezumă niciodată;
D. trebuie dovedite în instanță.

Modulul III

1. Printre altele, promisiunea este un act unilateral valid, dacă:

A. este însoțită de intenție;
B. îndeplinește condiția publicității;
C. este acceptată de către destinatar;
D. are un destinatar determinat.

2. Sunt acte autonormative:

A. promisiunea;
B. recunoașterea;
C. renunțarea;
D. stipulația pentru altul.

Modulul IV

1. Potrivit Convenției de la Viena din 1969, mijloacele complementare de interpretare a

unui tratat internațional constau în:
A. orice practică urmată în aplicarea tratatului, prin care este stabilit acordul părților cu
privire la interpretarea tratatului;
B. orice regulă pertinentă de drept internațional, aplicabilă în relațiile dintre părți;
C. lucrările pregătitoare;
D. circumstanțele în care a fost încheiat tratatul.

2. Doctrina de drept internațional:

A. este un veritabil izvor de drept;
B. este un mijloc subsidiar pentru a determina existența și/sau conținutul normelor
de drept internațional;
C. are o credibilitate necondiționată;
D. pretinde un consens al reprezentanților diferitelor școli, curente și tradiții, asupra
conținutului exact al unor norme internaționale sau asupra intensității lor nomative.

Modulul V

1. În cazul în care două sau mai multe state înțeleg să-și exercite prerogativele
competenței personale asupra aceleiași persoane, concurența acestor pretenții se rezolvă:

126
A. pe baza principiului jus sangvinis;
B. pe baza principiului jus soli;
C. prin combinarea principiilor jus sangvinis și jus soli;
D. pe baza principiului atașamentului efectiv.

2. Recunoașterea internațională a unui stat:

A. este un act unilateral;
B. este un act bilateral;
C. produce efecte ex nunc;
D. produce efecte ex tunc.

Modulul VI

1. Legitimitatea competențelor implicite ale unei organizații internaționale este

condiționată de:
A. caracterul necesar al exercitării competențelor implicite;
B. existența unor garanții împotriva acțiunilor ultra vires deghizate în exercițiul
competențelor implicite;
C. existența unei motivări convingătoare cu privire la neincluderea competențelor
implicite în lista competențelor exprese;
D. existența unor competențelor exprese, formulate în termeni generali, care permit,
o interpretare în favoarea unor competențe noi, implicite.

2. Organizația internațională:
A. are personalitate juridică doar în dreptul intern al statelor în care își are sediul sau pe
teritoriul cărora își desfășoară activitatea;
B. are personalitate juridică doar în dreptul internațional și niciodată în dreptul intern al
unui stat;
C. nu are personalitate juridică, pentru că nu este subiect de drept internațional;
D. are personalitate juridică atât în dreptul internațional, cât și în dreptul intern al
statelor în care își are sediul sau pe teritoriul cărora își desfășoară activitatea.

Modulul VII

1. Care dintre următoarele tribunale internaționale au caracter ad hoc:

A. Tribunalul militar internațional de la Nürnberg;
B. Tribunalul militar internațional de la Tokyo;
C. Tribunalul penal internațional pentru Fosta Iugoslavie;
D. Tribunalul penal internațional pentru Ruanda?

2. Care dintre următoarele situații nu împiedică admiterea unei cereri de extrădare:

A. cererea de extrădare urmărește pedepsirea unei persoane pe considerente de rasă,
religie, naționalitate, origine etnică, opinii politice, sex sau statut personal;

127
B. există motive serioase să se creadă că persoana a cărei extădare se cere riscă să fie
supusă torturii, în statul solicitant;
C. cererea de extrădare urmărește judecarea unei persoane care este acuzată de
săvârșirea unei infracțiuni incriminate printr-o lege penală ordinară;
D. răspunderea penală pentru fapta la care se referă cererea de extrădare s-a prescris, în
statul solicitant?

Modulul VIII

1. Răspunderea statului pentru actele organelor de stat include:

A. răspunderea pentru actele organelor care aparțin puterii legislative;
B. răspunderea pentru actele organelor care aparțin puteri judecătorești;
C. răspunderea pentru actele organelor care aparțin unei organizații internaționale în care
statul este membru;
D. răspunderea pentru actele unei mișcări insurecționale.

2. Starea de necesitate:
A. este o cauză exoneratoare de răspundere pentru un act voluntar, determinat de
un pericol grav;
B. este o cauză exoneratoare de răspundere pentru un act involuntar, determinat de un
pericol grav;
C. implică un pericol care amenință viața unui organ de stat sau viața celor pe care acest
organ îi are în grijă;
D. implică un pericol care amenință un interes esențial al statului.

Modulul IX

1. Printre sancțiunile descentralizate, se numără:

A. retorsiunea;
B. privarea de drepturi specifice unui subsistem;
C. represaliile care nu implică utilizarea forței;
D. războiul.

2. Potrivit Cartei ONU, sancțiunea embragoului:

A. este automată;
B. se aplică doar în baza unei decizii a Consiliului de Securitate;
C. este centralizată;
D. este descentralizată.

Modulul X

1. Noțiunea de imunitate diplomatică:

A. implică numai imunități și privilegii in rem;
B. implică numai imunități și privilegii in personam;

128
C. implică atât imunități și privilegii in rem, cât și in personam;
D. este o noțiune desuetă, care nu mai are relevanță în prezent.

2. Potrivit Convenției din 1961, referitoare la relațiile diplomatice, dreptul de legație

pasivă:
A. constă în dreptul de a acredita reprezentanți diplomatici în alte state;
B. constă în dreptul de a primi pe teritoriul de stat reprezentanți ai altor state;
C. implică obligația de a asigura efectivitatea dreptului de legație activă, al altui stat;
D. constă în facultatea de a asigura efectivitatea dreptului de legație activă, al altui
stat.

Modulul XI

1. Printre mijloacele de reglementare politică a diferendelor internaționale se numără:

A. bunele oficii;
B. arbitrajul internațional;
C. medierea;
D. concilierea.

2. Sentințele pronunțate de Curtea Internațională de Justiție:

A. sunt executorii;
B. au efect direct;
C. pot fi atacate la Curtea Internațională Permanentă de Justiție;
D. sunt obligatorii.

Modulul XII

1. Organizația Națiunilor Unite:

A. are la bază Pactul Societății Națiunilor;
B. este o orgnizație internațională închisă;
C. realizează o centralizare juridică în materia menținerii păcii și a securității
internaționale;
D. a transformat sistemul internațional, anarhic, într-un sistem centralizat, ierarhic.

2. Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite:

A. este un organ restrâns al Organizației;
B. este alcătuit din reprezentanți permanenți ai tuturor statelor membre ONU;
C. are competențe specifice, de calificare și de acțiune;
D. poate institui norme juridice imperative, opozabile erga omnes.

Modulul XIII

1. Jus ad bellum se referă la:

A. dreptul suveran al statelor de a recurge la război;

129
B. complexul de norme de drept pozitiv care reglementează comportamentul
beligeranților și al statelor neutre, în timp de război;
C. autorizarea unui stat de a recurge la război, în baza unei rezoluții a Consiliului de
Securitate;
D. interdicția de a recurge la război, în absența unei autorizări în acest sens, din partea
Consiliului de Securitate.

2. Printr-un acord de suspendare a luptei armate:

A. se întrerupe lupta armată, pentru un interval scurt și într-un spațiu limitat, cu
scopul de a se permite evacuarea morților și a răniților de pe câmpul de luptă sau
evacuarea populației civile;
B. o parte beligerantă capitulează și își predă trupele dintr-o zonă a teatrului de operațiuni
militare sau predă o parte a teritoriului, o fortificație sau un oraș;
C. se suspendă operațiunile de război, total sau parțial, pentru o perioadă determinată sau
nedeterminată;
D. se pune capăt definitiv unui conflict armat.

Modulul XIV

1. Limita zonei economice exclusive, calculată de la linia de bază a mării teritoriale, este
de:
A. 12 mile marine:
B. 50 de mile marine;
C. 100 de mile marine;
D. 200 de mile marine.

2. Convenția de la Montego Bay, din 1982, se referă la:

A. aviația civilă internațională;
B. dreptul mării;
C. regiul juridic al Dunării:
D. răspunderea statelor pentru prejudicii provocate de obiecte spațiale.

130
 ANEXE

Bibliografia completă a cursului

Abi-Saab, Georges, The Concept and Evolution of International Organization: a Sinthesis, în

Multilateral Diplomacy/La Diplomatie multilatérale, M.A.Boisard, E.M. Chossudovsky,
eds., Kluwer Law International, The Hague/London/Boston, 1998
Anzilotti, Dionisio, Cours de droit international, Panthéon Assas, Paris, 1999
Anzilotti, Dionisio, Scritti di diritto internazionale publico, tomo primo, CEDAM, Padova, 1956
Bettati, Mario, Le droit d’ingérence, Odile Jacob, Paris, 1996, p. 205; Bull, H., Societatea
anarhică, Ştiinţa, Chişinău
Bobbio, Norberto, Consuetudine e fatto normativo, în Contributi ad un dizionario giuridico, G.
Giappichelli, Torino, 1994
Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama, Cartier, Chişinău, 2000
Carr, Edward Hallet, The Twenty Years' Crisis, 1919-1939 , MacMillan, London, 1974
Combacau, Jean, Sur, Serge, Droit international public, Montchrestien, Paris
Conforti, Benedetto, The Law and Practice of the United Nations, Kluwer Law International, The
Hague/London/Boston, 1996
Crawford, James, The ILC’s Articles on Responsability of States for Internationally Wrongful Acts:
A Retrospect, AJIL, vol. 96/2002
Daillier, Patrick, Pellet, Alain, Droit international public, LGDJ, Paris, 2002Kelsen H., General
Theory of Law and State, Harvard University Press, Cambridge Massachusetts, 1949
Dupuy, Pierre-Marie (ed.), Grandes textes de droit international public, Dalloz, Paris, 1996,
Kelsen. H., Théorie du droit international coutumier, Revue internationale de la théorie du
droit, vol. X/1939
Genet, Raoul, Traité de Diplomatie et de Droit Diplomatique, A. Pedone, Paris, 1931
Green, L.C., Cicero and Clausewitz or Quincy Wright: The Interplay of Law and War,
(ww.usafa.af.mil/dfl/documents/green.doc)
Grotius, Hugo, Despre dreptul războiului şi al păcii ,Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Kelsen, Hans, La technique du droit international et l’organisation de la paix, RDILC, 1934
Kelsen, Hans, Théorie du droit international coutumier, Revue internationale de la théorie du
droit, vol. X/1939
Kelsen, Hans, Théorie du droit international public, RCADI, 84/1953
Kelsen, Hans, The Law of the United Nations, Stevens & Sons, London
Mazilu, Dumitru, Dreptul păcii, All Beck, 1998
Miga-Beşteliu, Raluca, Drept internaţional public, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
Miga-Beşteliu, Raluca, Drept internaţional public, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
Molea, Marian C., Viciile de consimţămînt în dreptul internaţional public, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1973
Monaco, R.iccardo Manuale di diritto internazionale publico, UTET, Torino, 1980
Morgenthau, Hans, Théorie des sanctions internationales, RDILC, 1935
Năstase, Adrian, Jura, Cristian, Aurescu, Bogdan, Drept internaţional public. Sinteze pentru
examen, All Beck, Bucureşti, 1999

131
Năstase, Adrian, Aurescu, Bogdan, Gâlea, Ion, Drept internaţional contemporan. Texte esenţiale,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007
Nguyen, Quoc Dinh, Daillier, Patrick, Pellet, Alain, Droit international public, LGDJ, Paris, 2002
Niciu, Marţian, Drept internaţional public, Ed. Servosat, Arad, 2001
Pella, Vespasian, La répresion de la piraterie, RCADI, vol. 15/1926
Oppenheim, L, The Science of International Law: Its Task and Method, AIJL, 2/1908
Quadri, Rolando, Diritto internazionale pubblico, V Ed., Napoli, 1974
Rossi, Christopher R., Equity and Interantional Law: a Legal Realist Approach to International
Decisionmaking, Transnational Publishers, Inc., Irvington, New York, 1993
Ross, Alf, A Textbook of International Law, Longmans, Green and Co., London/New
York/Toronto, 1947
Rousseau, Charles, Droit international public, Sirey, Paris, 1953
Schwarzenberger, Georg, International Law and Order, Stevens & Sons, Londra, 1971
Schwarzenberger, Georg, International Law as applied by International Courts and Tribunals,
Stevens&Sons, Londra, vol. III, 1976
Schwarzenberger, Georg, The Rule of Law and the Disintegration of the International Society,
AJIL, 33/1939
Schwarzenberger, Georg, The Three Types of Law, AJIL, 53/1943
Sicault, Jean- Didier, Du caractère obligatoire des engagements unilateraux en droit international
public.,în RGDIP, 1979
Stern, Brigitte, Better Interpretation and Enforcement of Universaly Jurisdiction, în Reining in
Impunity for International Crimes and Serious Violations of Fundamental Human Rights:
Procedings of the Siracusa Conference 17-21 September 1998, Association Internationale
de droit pénal, Erès, 1998
Strange, Susan, Retragerea statului: difuziunea puterii în economia mondială, Ed. Trei, Bucureşti,
2002; Sudre, F., Droit international et européen des droits de l’homme, PUF, Paris
Suy, Eric, Les actes juridiques unilateraux en droit international public, LGDJ, Paris, 1962
Vasquez, Carlos Manuel, The Four Doctrines of Self-Executing Treaties, AJIL, 89/1995
Valentin Constantin, Doctrină şi jurisprudenţă internaţională, EUV, Timişoara, 2004
Valentin, Constantin, Drept internaţional public, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2004
Villiger, Mark E., Customary International Law and Treaties, Kluwer Law International, The
Hague/London/Boston, 1997
Weiler, J. H. H., Paulus, Andreas L., The Structure of Change in International Law or Is There a
Hierarchy of Norms in International Law?, în EJIL, nr. 4/1997
Wright, Martin, Politica de putere, Arc, Chişinău, 1998
Zemanek, Karl, The Legal Foundation of the International System, RCADI, 266/1997
***Speech by Sir Robert Jennings, President of the International Court of Justice, to the UN
General Assembly, în AJIL, 88/1994
***Annuaire CDI, 1966, II
***CIJ, Recueil des arrêts, avis et ordonnances (volum annual)
***CPJI, Série A (arrêts et ordonnances, nr. 1-14, 1931)
***ONU, Recueil des sentences arbitrales

132
Site-uri bibliografice: http://www.icj-cij.org; http://www.un.org¸ http://www.echr.coe.int;
http://www.icc-cpi.int

Glosar

Actio popularis – drept la acţiune în justiţie care aparţine tuturor statelor care participă la un sub-
sistem internaţional dotat cu o jurisdicţie obligatorie (de exemplu, CEDO); mecanism
legitimat de recunoaştere a unui interes public.
Amicus curiae – persoană juridică sau fizică (stat, organizaţie internaţională, particular) care poate
participa la procedurile judiciare internaţionale, cu titlul de persoană invitată să furnizeze
informaţii sau opinii, de natură să clarifice curtea sau tribunalul în legătură cu chestiuni de
fapt sau de drept.
Capitis diminutio – (var. deminutio) – faptul restrângerii competenţelor unui stat, i.e., faptul
retrângerii suveranităţii.
Casus foederis – situaţia care declanşează executarea obligaţiilor de asistenţă (reciprocă sau
unilaterală) pe care o datorează statele-părţi la un tratat de alianţă.
Common law – una dintre cele trei surse istorice ale dreptului englez, alături de legislaţie şi
echitate; a izvorât din cutumă dar a fost creat şi administrat de tribunale (Black’s).
Compromis – tratat special care stabilşte competenţa de jurusdicţie ratione materiae, ratione
personae, ratione loci şi ratione temporis a unui tribunal arbitral sau a unei curţi
internaţionale şi, eventual, procedura aplicabilă.
Comunitate – grup social mai integrat decât societatea (G. Schwarzenberger).
Conflict de norme – 1) sens general – conflictul material de norme, adică incompatibilitatea sau
antinomia substanţială a normelor dintr-un sisitem dat. Prin interpretare se elimină (se
invalidează) una dintre norme;
- 2) sens special – în dreptul internaţional privat, acolo unde conflictul de
legi sau de jurisdicţii rezultă din aplicabilitatea ipotetică (determinată de elementele de
extraneitate) a unor norme diferite (care îşi au sursa în sisteme de drept diferite) la acelaşi
raport juridic.
Contracting out – tehnică utilizată în cadrul OI care atenuează forţa majorităţii în procesul de
decizie: minoritatea poate formula rezerve sau poate declara că norma adoptată cu vot
majoritar nu îi este aplicabilă; tehnica c.o. ponderează interesele majorităţii şi ale
minorităţii permiţând în acelaşi timp OI să avanseze în cooperare sau integrare.
Debellatio – dispariţia personalităţii juridice a unui stat învins în război, pe teritoriul căruia se
instituie suveranitatea învingătorului (învingătorilor).
Derelictio – abandonarea unui drept sau abandonarea unei competenţe; res derelicta devine res
nullius.
Dictum, pl. dicta (var. obiter dictum, pl. obiter dicta) – opinie emisă de un tribunal arbitral sau de
către o curte internaţională şi care nu serveşte la fundamentarea deciziei; opus lui ratio
decidendi.
Erga omnes – opozabil (valid, care produce efecte) faţă de toată lumea; independent de
participarea subiectului căruia îi este opozabilă norma la crearea normei juridice
internaţionale.

133
Estoppel – excepţie de inadmisibilitate a unei cereri în justiţie, excepţie fondată pe principiul
venire contra factum proprium non valet; paralizează pretenţiile care contrazic
comportamentele sau declaraţiile anterioare ale celui de la care emană.
Ex factis jus oritur – dreptul se naşte din fapte (comportamente). Adagiul acesta este expresia
principiului efectivităţii care domină dreptul internaţional general (cutumiar). Practica
contrară practicii generale (ilicită) se poate generaliza şi poate reprezenta la un moment dat
opinio juris.
Ex injuria non oritur jus sau ex injuria jus non oritur – din fapte (comportamente) ilicite nu se
naşte dreptul. Adagiul este expresia unui principiu general de nerecunoaştere a situaţiilor
fondate pe un fapt internaţional ilicit. Aplicabilitatea sa este temperată de principiul
efectivităţii.
Forum prorogatum – acceptarea competenţei unei jurisdicţii instituţionalizate şi facultative, după
sesizarea ei de către un adversar, prin declaraţie expresă sau prin acte care implică
acceptarea tacită.
Inchoate title – titlu imperfect; titlu provizoriu.
In foro domestico – în dreptul intern; în jurisdicţiile unui stat determinat.
Jus ad bellum – dreptul de a recurge la război
Jus aequum – sistem juridic în care drepturile subiectelor sunt relative şi trebuie exercitate
rezonabil şi cu bună-credinţă (G. Schwarzenberger); calitate ataşată în general tuturor
normelor convenţionale.
Jus cogens – 1) norme inderogabile, convenţionale, cutumiare sau principii generale (Convenţia
de la Viena – 1969);
- 2) norme imperative opuse lui jus dispositivum, în general de producţie
convenţională (G. Schawarzenberger).
Jus dispositivum – norme care pot fi modificate prin norme consensuale contrare; echivalentul
„drept supletiv” este nepotrivit în sisitemul dreptului internaţional.
Jus in bello – dreptul aplicabil conflictelor armate („legile şi cutumele războiului”).
Jus strictum – sistem juridic în care drepturile sunt absolute şi pot fi exercitate indiferent de
criteriile echitabile (G. Schawarzenberger); calitate ataşată în general normelor cutumiare şi
actelor obligatorii ale organizaţiilor internaţionale.
Justiţiabil – 1) diferend pe care părţile îl consideră susceptibil de a fi tranşat printr-un mod
jurisdicţional;
- 2) calitate a normei internaţionale convenţionale (norma justiţiabilă) care datorită
unor proprietăţi intrinseci (claritate şi precizie) poate fonda o decizie în drept.
Locus standi – calitate (conferită de o normă secundară de tip judiciar) da a sesiza un tribunal sau o
curte, sau calitate de a acţiona într-o instanţă (legitimată de un drept sau de un interes).
Non liquet – refuz al arbitrului sau al judecătorului internaţional abilitat să decidă în conformitate
cu dreptul pozitiv de a tranşa diferendul pe fond, sub pretextul inexistenţei sau al
insuficienţei normative. O decizie de acest tip este în principiu ilicită.
Norme primare – norme care stabilesc drepturi şi obligaţii ale subiectelor de drept dintr-un sistem
determinat; normele care regementează comportamentele în mod direct (H.L.A. Hart).
Norme secundare – normele care reglementează indirect comportamentele subiectelor de drept
prin organizarea producţiei de norme (law making process), sau prin organizarea
modificării şi aplicării lor (H.L.A. Hart).

134
Norme de recunoaştere (a validităţii, adică a faptului că normele reprezintă drept pozitiv în
sistemul lor de referinţă) – o normă face parte din dreptul internaţional pozitiv dacă este
creată în acord cu o normă de recunoaştere a validităţii formale (izvor de drept) şi nu se află
în conflict cu o normă inderogabilă cu un conţinut normativ contrar (H.L.A. Hart).
Norme de producţie normativă (izvoarele dreptului) – norme care prescriu condiţiile de formare
validă a tuturor normelor primare şi secundare dintr-un sistem (H.L.A. Hart). În sistemul
dreptului internaţional sunt expuse limitativ la articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale
de Justiţie.
Norme judiciare – normele care organizează aplicarea dreptului de către tribunale.
Obsolenţă – faptul perimării sau faptul căderii în desuetudine; norme obsolente = norme căzute în
desuetudine.
Pacta sunt servanda – norma cutumiară din care rezultă forţa obligatorie a tratatelor.
Pactum de contrahendo – tratat internaţional (sau o clauză într-un tratat) prin care părţile se obligă
să încheie sau să modifice un alt tratat.
Panel – termen englez care desemnează o comisie sau un comitet de experţi.
Prima facie – în principiu; prezumtiv (literal, la prima vedere).
Propriu motu – sinonim cu ex officio; din iniţiativa proprie a unui organ.
Ratio decidendi – orice normă de drept internaţional pe care un arbitru sau un judecător o
consideră, implicit sau explicit, ca o etapă necesară pentru a ajunge la o anumită concluzie.
Ratione loci – în considerarea câmpului de aplicare spaţială a normei; în considerarea locului în
care s-a produs un fapt determinat.
Ratione materiae – în considerarea domeniului în care reglementează norma sau în considerarea
„substanţei” normei.
Ratione personae – în considerarea subiectului de drept (a persaonei).
Ratione temporis – în considerarea câmpului temporal de aplicare; în considerarea momentului în
care s-a produs un fapt determinat.
Rebus sic stantibus – formularea abreviată a adagiului omnis conventio intelligitur rebus sic
stantibus, clauză implicită de limitare a efectelor obligatorii ale unui tratat la situaţiile
compatibile cu situaţia în care s-a format.
Res inter alios acta – regula relativităţii normelor de drept internaţional, relevantă pentru tratate,
cutume speciale (locale) şi pentru dreptul creat de organizaţiile internaţioanle (res inter
alios acta aliis neque prodesse neque nocere potest).
Res communis – bun care aparţine tuturor; concept care operează în dreptul modern al mării.
Res nullius – bun care nu aparţine nimănui (nimeni nu exercită asupra lui drepturi suverane), deci
susceptibil de achiziţie.
Self contained regime – ansamblu de norme care poate, la rigoare, să constituie un sub-sistem al
dreptului internaţional. Reprezintă în general un regim convenţional care cuprinde alături
de norme primare şi normele secundare care permit determinarea consecinţelor violării
normelor primare într-o anumită materie a dreptului internaţional.
Societate – grup social caracterizat printr-o formă restrânsă de coeziune, distinct ed comunitate (G.
Schwarzenberger).
Soft law – regulă de drept cu valoare normativă incertă.

135
Stare decisis – principiul care obligă un tribunal sau curte să-şi respecte deciziile anterioare şi, de
asemenea, pe cele ale tribunalelor sau curţilor de acelaşi rang. În common law fondează
autoritatea precedentului judiciar.
Ultra vires (opus intra vires) – acte efectuate de către un orga statal sau de către un organ al unei
organizaţii internaţionale care sunt ilicite prin depăşirea competenţelor (puterilor) explicite
sau implicite pe care le posedă.

Lista de abrevieri

A. Publicaţii
AJDA- Actualité juridique/droit administratif
AJIL - American Journal of International Law
AFDI - Annuaire français de droit international
AE - Annuaire européen
CCAEL - -Collected Courses of the Academy of European Law
CF - Cahiers français
CI - La comunitά internazionale
CIJ Rec. - Cour Internationale de Justice, Recueil des arrêts, avis consultatifs et ordonnances
DJCIL – Duke Journal of Comparative & International Law
EF- L’Europe en formation
EJIL - European Journal of International Law
EY - European Yearbook
GP - Gazette du Palais
HILJ - Harvard International Law Journal
I-AYHR - Inter - American Yearbook on Human Rights
IO - International Organisation
JDI - Journal du droit international
RCADI - Recueil des cours - Académie de droit international
RDP (I) – Revue de droit public
RDP (II) - Revista de drept public
RDIDC – Revue de Droit International et de Droit Comparé
RDPC - Revue de droit pénal et de criminologie
RFDC - Revue française de droit constitutionnel
RGDIP - Revue générale de droit international publique
RIDC - Revue international de droit comparé
RRDO - Revista română de drepturile omului
RSA - Recueil des sentences arbitrales des Nations Unies
RTDE - Revue trimestrielle de droit européen
RTDH - Revue trimestrielle des droits de l'homme
RUDH - Revue universelle des droits de l’homme
SI - Studii internaţionale
TM - Le Trimestre du Monde
YECHR - Yearbook of the European Convention of Human Rights

136
B. Instituţii şi organe internaţionale
AIEA/OIEA – Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică
ASEAN - Asociaţia naţiunilor din Asia de Sud-Est
BIRD – Banca Mondială (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare)
CAER – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
CDI/ILC – Comisia de Drept Internaţional
CDO – Comiteteul drepturilor omului
CEE – Comunitatea Economică Europeană
CE – Comunitatea Europeană (după Tratatul de la Maastricht)
CEA – Comunitatea Europeană a Apărării
CECA – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
CEEA – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
CIJ/ICJ – Curtea Internaţională de Justiţie
CJCE - Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene
CNUCED/UNCTAD - Conferinţa Naţiunilor Unite pentru comerţ şi dezvoltare
CPA/PCA – Curtea Permanentă de Arbitraj
CPI – Curtea Penală Internaţională
CPJI/PCIJ – Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională
CSCE – Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa
CSI – Comunitatea Statelor Independente
CURTEA DO – Curtea Europeană a drepturilor omului
FAO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură
FMI – Fondul Monetar Internaţional
GATT – Acordul General pentru Tarife şi Comerţ
HCR – Înaltul Comisar ONU pentru Refugiaţi
IDI – Institutul de Drept Internaţional
ILO/OIT – Organizaţia Internaţională a Muncii
NATO/OTAN – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
OACI – Organizaţia pentru Aviaţia Civilă Internaţională
OCDE/OECD – Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
OECE – Organizaţia Europeană de Cooperare Economică
OMC/WTO – Organizaţia Mondială a Comerţului
OMI - Organizaţia Maritimă Internaţională
OMM/WMO - Organizaţia Meteorologică Mondială
OMPI – Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale
OMS/WHO – Organizaţia Mondială a Sănătăţii
ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite
ONUDI – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială
OSA - Organizaţia Statelor Americane
OSCE – Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
OUA - Organizaţia Unităţii Africane
PECO – Ţările din Europa de Est şi Orientală (Pays de l’Europe de l’Est et Orientale)
PNUD – Programul Naţiunilor Unité pentru Dezvoltare
SFI – Societatea Financiară Internaţională

137
SN – Societatea Naţiunilor
TANU - Tribunalul administrativ al ONU
TAOIT - Tribunalul administrativ al OIM/ILO
TPIN – Tribunalul penal internaţional de la Nürnberg
TPIT – Tribunalul penal internaţional de la Tokyo
TPIR – Tribunalul penal internaţional pentru Ruanda
TPIY – Tribunalul penal internaţional pentru ex-Iugoslavia
UEO – Uniunea Europei Occidentale
UIT/ITU - Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor
UNESCO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
WTO/OMC – Organizaţia Mondială a Comerţului
C. Alte abrevieri
CADO – Convenţia americană a drepturilor omului
CEDO – Convenţia europeană a drepturilor omului
CG (I) – 1949 - Convenţia de la Geneva pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din
forţele armate în campanie
CG (II) – 1949 - Convenţia de la Geneva pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor i
naufragiaţilor forţelor armate pe mare
CG (III) – 1949 – Convenţia de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război
CG (IV) – 1949 - Convenţia de la Geneva privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de
război
CG (I) - 1958 - Convenţia de la Geneva privind marea teritorială şi zona contiguă
CG (II) - 1958 - Convenţia de la Geneva privind platoul continental
CG (III) - 1958 - Convenţia de la Geneva privind marea liberă
CG (IV) - 1958 - Convenţia de la Geneva privind pescuitul şi protejarea resurselor biologice
CH (I) - 1907 - Convenţia de la Haga privind reglementarea paşnică a diferendelor
CH (III) - 1907 - Convenţia de la Haga privind deschiderea ostilităţilor
CH (IV) - 1907 - Convenţia de la Haga privind legile şi cutumele războiului terestru
CH (XII) - 1907 - Convenţia de la Haga privind drepturile şi îndatoririle statelor neutre
CV – 1961 – Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice
CV – 1963 – Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare
CV – 1969 – Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor
CV – 1978 – Convenţia de la Viena asupra succesiunii statelor la tratate
CV – 1983 – Convenţia de la Viena asupra succesiunii statelor în materia bunurilor, arhivelor i
datoriilor de stat
CV – 1986 – Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor între state şi organiza ii
internaţionale şi între organizaţii internaţionale
DI – drept internaţional
DIP – drept internaţional public
DU – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
G7 – grupul ţărilor celor mai industrializate
MB - 1982 - Convenţia de la Montego Bay asupra dreptului mării
OI – organizaţie internaţională guvernamentală
ONG – organizaţie nonguvernamentală

138
P (I) – Protocol adiţional la convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protec ia
victimelor conflictelor armate internaţionale
P (II) – Protocol adiţional la convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protec ia
victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional
PF (I) – Primul Protocol facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
PF (II) – Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile i
politice
PIDCP – Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
PIDESC – Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale
SALT - Negocierile privind limitarea armelor strategice
SFOR – forţă de stabilizare
START - Negocierile privind reducerea armelor strategice
TNP - Tratatul de neproliferare nucleară
UNCLOS I - Prima Conferinţă a Naţiunilor Unite asupra dreptului mării
UNCLOS II - A doua Conferinţă a Naţiunilor Unite asupra dreptului mării
UNCLOS III - A treia Conferinţă a Naţiunilor Unite asupra dreptului mării

139