Facultatea de Drept

Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași

DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

Suport de curs - IFR

Lect. univ. dr. Carmen MOLDOVAN

2017

1
Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Drept
Anul universitar 2017-2018
Semestrul II

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: Drept internațional public

Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): impusă

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: Moldovan Carmen, lect. univ. dr.

Contact e-mail:carmen.moldovan@uaic.ro
Program consultaţii: conform pagină web

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Înscrierea la curs este condiţionată de parcurgerea cursurilor de T e o r i a g e n e r a l ă a

dreptului, Drept constituțional

IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa

Disciplinei)
1. Obiective:

Obiectivul general

Studenţii urmează să dobândească o privire de ansamblu referitoare la rolul dreptului

internațional public în societatea internațională actuală, pornind de la următoarele aspecte
esențiale: specificul acestuia ca ramură de drept, raportul dintre ordinea juridică internă și
cea internațională, sursele dreptului internațional și evoluția acestora, sistemul principiilor
fundamentale, competențele subiecților specifici, răspunderea internațională a statelor,
sistemul instituțiilor Organizației Națiunilor Unite și funcționarea acestora, protecția populației
la nivel internațional, dreptul internațional al tratatelor, soluționarea diferendelor
internaționale.

Obiectivele specifice

La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să:

 explice caracteristicile dreptului internațional public și instituțiile fundamentale ale
acestuia.

 utilizeze noțiuni și concepte specifice dreptului internațional public.

 descrie stadiul actual al dreptului internațional public cu privire la aspectele studiate.

2
  analizeze conținutul normelor dreptului internațional în diferite domenii și raporturile
de interdependență dintre state.

2. Competențe:

Competenţe profesionale
C1. Utilizarea adecvată a principiilor fundamentale ale dreptului internațional public și ale
conceptelor specifice acestei discipline.
C2. Identificarea corectă a instituțiilor juridice și a regimului juridic aplicabil acestora.
C3. Analizarea consecințelor nerespectării regulilor dreptului internațional public.
C4. Interpretarea actele juridice internaționale.
C5. Identificarea jurisdicțiilor internaționale și a diferențelor dintre acestea și sistemul intern.
Competenţe transversale
CT1. Abordarea unor cazuri practice din jurisprudența internațională, prin folosirea
argumentelor ştiinţifice solide specifice materiei.
CT2. Identificarea disfuncționalităților în anumite domenii ale dreptului internațional public și
formularea unor posibile soluţii.

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere

(identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)

Unitatea de învățare 1: Noțiuni introductive: Definirea și trăsăturile specific ale dreptului

internațional public; Distincții între dreptul internațional public și dreptul internațional privat;
Diviziuni ale dreptului ale dreptului internațional public; Repere ale evoluției istorice a
dreptului internațional public - 2 ore
Unitatea de învățare 2: Codificarea dreptului internațional public; Particularitățile normei de
drept internațional public; Ierarhia normelor dreptului internațional public; Raportul dintre
dreptul intern și dreptul internațional - 2 ore
Unitatea de învățare 3: Sursele (izvoarele) dreptului internațional public : Distincția surse
formale-surse materiale; Sediul materiei; Distincția surse (izvoare) principale – surse
(izvoare) subsidiare; Sursele principale de drept internațional public; Tratatul internațional;
Cutuma internațională; Alte surse ale dreptului internațional public; Actele unilaterale în
dreptul internaţional public - 2 ore
Unitatea de învățare 4: Mijloace auxiliare (surse auxiliare) ale dreptului internațional public;
Principiile fundamentale ale dreptului internațional public - 2 ore

3
Unitatea de învățare 5: Dreptul internațional al tratatelor: Consideraţii generale;
Clasificarea tratatelor; Condițiile de validitate ale tratatelor internaționale; Încheierea
tratatelor - 2 ore
Unitatea de învățare 6: Rezerva la tratatele internaționale; Intrarea în vigoare a tratatelor;
Înregistrarea tratatelor; Efectele tratatului internațional; Aplicarea tratatelor internaţionale,
Interpretarea tratatelor internaţionale; Încetarea tratatelor internaţionale - 2 ore
Unitatea de învățare 7: Statul – subiect originar de drept internaţional public (identificarea
subiecților de drept internaţional public; Statul, ca subiect primar de drept internațional public
- noţiune şi elemente; Imunitatea de jurisdicție și de execuție; Răspunderea internațională a
statelor – consecință a exercitării competențelor acestora - 2 ore
Unitatea de învățare 8: Recunoaşterea statelor şi a guvernelor; Neutralitatea statelor,
Teritoriul de stat - element material al statului; Alți subiecți de drept internațional public - 2
ore
Unitatea de învățare 9: Protejarea populaţiei în dreptul internaţional public: Noţiuni
introductive; Cetăţenia; Protecţia diplomatică; Conflictele de cetăţenie - 2 ore
Unitatea de învățare 10: Regimul juridic al străinilor; Refugiaţii; Dreptul de azil - 2 ore
Unitatea de învățare 11: Organizaţiile interguvernamentale – subiecți secundari de drept
internaţional public: Noţiune; Elementele constitutive ale organizațiilor internaționale;
Structura instituţională a organizației internaționale; Clasificarea organizațiilor internaționale
- 2 ore
Unitatea de învățare 12: Rolul central al ONU în relațiile dintre state: Scopurile și principiile
ONU; Sistemul ONU; Soluţionarea diferendelor în cadrul organizaţiilor internaţionale
regionale - 2 ore
Unitatea de învățare 13: Soluționarea diferendelor internaționale: Consideraţii generale;
Principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale; Noţiunea de „diferend”;
Categoriile de mijloace paşnice de soluţionare a diferendelor internaţionale; Mijloace
politico-diplomatice de soluționare a diferendelor - 2 ore
Unitatea de învățare 14: Mijloace cu caracter jurisdicţional de soluționare a diferendelor:
Arbitrajul internaţional; Jurisdicţia internaţională permanentă - 2 ore

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

Verificare pe parcurs - test pe parcursul semestrului
VII. Metodele și instrumentele de evaluare

- Evaluare finală – examen scris: 50%

- Evaluare formativă continuă: 50%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

4
 Acte normative internaționale
- Carta O.N.U.;
- Statutul C.I.J.;
- Declaraţia asupra principiilor dreptului internaţional...(Rezoluţia Adunării Generale a ONU
nr.5625/1970
- Declaraţia universală a drepturilor fundamentale ale omului, New York, 1948;
- Convenţia internaţională privind dreptul tratatelor, Viena, 1969;
- Proiectul de articole al Comisiei de Drept Internațional cu privire la răspunderea
internațională a statelor, 2001;
- Convenția ONU privind statutul refugiaților, 1951.

Lucrări de specialitate
- I. Brownlie, Principles of Public International Law, fifth edition, Oxford University Press,
1998
- J. Combacau, S. Sur, Droit international public, 7-ème éd., Montcrestien, Paris, 2006
- V. Constantin V., Drept internaţional, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010
- E. Decaux, Droit international public, 5e édition, Dalloz, 2006
- R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, vol. I, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2010.
- R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, vol. II, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2014.
- L. M. Crăciunean, Drept internațional umanitar, Editura Hamangiu, București, 2014
- C. Moldovan C., Drept internațional public, Editura Hamangiu, 2015
- A. Năstase,B. Aurescu, Drept internaţional public. Sinteze, ed. 7, Ed. CH Beck, 2012
- A. Năstase,B. Aurescu, I. Gâlea, Drept internaţional contemporan. Texte esenţiale,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
- B. Selejan-Guțan, L. M. Crăciunean, Drept internațional public, Ediția a 2-a, Editura
Hamangiu, București, 2014
- M. N. Shaw, International Law, seventh edition, Cambridge University Press, 2014

- M. E. Villiger, Commentary on the 1969 Vienna Convention on the Law of Treaties,

Martinus Nijhoff Publishers, Leiden/Boston, 2009

Adrese web
www.icj-cij.org;
www.un.org.

5
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1
Obiective:
 prezentarea caracteristicilor definitorii ale dreptului internațional public și a
instituțiilor fundamentale ale acestuia;
 definirea şi explicarea naturii și evoluției dreptului internaţional;
 determinarea obiectului de studiu, a obiectivele şi conţinutului dreptului
internaţional;
 identificarea diviziunilor dreptului internațional public și a caracteristicilor
acestora.

Definirea și trăsăturile dreptului internațional public

1. Definiția evolutivă a noțiunii drept internațional public

Dreptul internaţional public poate fi definit ca o ramură autonomă de drept,
constituită dintr-un ansamblu de principii şi norme juridice, scrise sau nescrise, create
în principal de către state, pe baza acordului lor de voință expres sau tacit, dar şi de
către ceilalți subiecți de drept internaţional public, în scopul reglementării raporturilor
internaţionale dintre ele în domeniile de interes reciproc.
Inițial, a fost considerat ca ansamblu de reguli ce reglementează relațiile dintre
state, întrucât până în secolul XX, doar statele erau considerate subiecți ai dreptului
internațional public. În prezent, dreptul internațional public nu mai reglementează în
exclusivitate relațiile interstatale, ci constituie un ansamblu de reguli de conduită
aplicabile în relațiile dintre organizațiile internaționale interguvernamentale, dintre
state și aceste organizații sau în raporturile dintre state și alte entități juridice care nu
sunt recunoscute ca subiecți de drept internațional, dar care au regimuri juridice
stabilite de dreptul internațional (organizații internaționale non-guvernamentale,
persoane fizice, persoane juridice).

2. Elementele constitutive ale denumirii „drept internațional public”

În literatura de specialitate se subliniază necesitatea de a se face distincție
între elementele componente ale denumirii acestei discipline:
a) termenul de „drept“ se referă la forţa juridică a acestui ansamblu de norme.
Normele de drept internaţional public au valoare obligatorie în raporturile dintre
subiecții săi, care se deosebesc de regulile de curtoazie (comitas gentium), adoptate
de către state în scopul arătării considerației reciproce.

6
 b) termenul „internaţional” trasează distincția faţă de dreptul intern al statelor,
în privinţa izvoarelor, subiecților, controlului aplicării normelor și vocația de a fi
aplicate de către toate statele;
c) termenul „public” a fost adăugat la denumirea originară de „drept
internaţional”, la începutul secolului XIX. Termenul „public” nu trebuie să conducă la
ideea că acest ansamblu de norme se integrează în dreptul public intern, față de
acesta existând importante deosebiri în ceea ce privește modul de elaborare al
normelor, destinatarii acestora, izvoarele, structura normelor.

3. Distincții între dreptul internațional public și dreptul internațional

privat
În prezent, se admite în general că dreptul internaţional cunoaște două
subdiviziuni: dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat. Primul se referă
la raporturile stabilite în principal între state şi organizaţiile interguvernamentale. Cel
de-al doilea reglementează raporturile dintre particulari (persoane fizice şi persoane
juridice), care conţin un element de extraneitate, având ca obiect „soluţionarea
conflictelor de legi”, adică determinarea dreptului aplicabil, în cazul în care pentru
soluţionarea unui litigiu sunt incidente două sau mai multe sisteme juridice naţionale.
Se consideră că folosirea denumirii de „drept internaţional”, neurmată de
vreun alt termen, desemnează dreptul internaţional public.

4. Trăsăturile specifice ale dreptului internațional public

4.1. Identificarea particularităților dreptului internațional
Dreptul internațional public se particularizează printr-o serie de aspecte ce îl
deosebesc de celelalte ramuri de drept.
1. Subiecţii dreptului internaţional public sunt statele (subiecţi originari,
primordiali sau principali), organizaţiile internaţionale interguvernamentale (subiecţi
derivaţi sau secundari) şi mişcările de eliberare naţională (cu caracter provizoriu,
până la constituirea într-un stat independent).
2.Metoda de reglementare specifică - poziția de egalitate a statelor. Potrivit
dispozițiilor art. 2 pct. 1 din Carta Organizației Națiunilor Unite (ONU), în cadrul
relațiilor internaționale, statele se află în raporturi de egalitate juridică, în virtutea
suveranității de stat.

7
 3. Crearea normelor de drept internațional prin acordul de voință al statelor.
Procesul de creare a normelor dreptului internațional se caracterizează în primul rând
prin absența unor organisme cu atribuții legislative, ca în dreptul intern. Regulile de
conduită iau naștere prin acordul de voință al subiecților săi - în principal, statele și
organizațiile internaționale interguvernamentale - și se adresează tot acestora.
4. Normele juridice sunt puse în aplicare de către creatorii acestora. Ordinea
juridică internațională este caracterizată prin lipsa unor organe administrative cu
atribuții în supravegherea executării regulilor adoptate. Dreptul internațional public a
fost numit un drept de coordonare, în care raporturile juridice iau naștere pe
orizontală, ceea ce implică autocenzurarea și cenzurarea reciprocă a statelor.
5. Absența sancțiunii din structura tipică a normelor de drept internațional.
Norma juridică de drept internațional public se caracterizează prin lipsa elementului
sancțiune din structura sa, datorită caracterului lor consensual. Cu alte cuvinte,
punerea în aplicare a unei norme nu se bazează pe elementul coercitiv.
6. Caracterul facultativ al jurisdicției instanțelor internaționale. Ordinea juridică
internațională se caracterizează prin lipsa unui sistem de instanțe cu competență
generală, teritorială și materială cu caracter obligatoriu. Statele sunt cele care decid
crearea instanțelor internaționale, modul acestora de funcționare, precum și
sesizarea acestora cu soluționarea unui anumit litigiu.
Curtea Internațională de Justiție (CIJ) este organul judiciar principal al ONU.
Mai este denumită și „Curtea mondială” și este singura instanță universală cu
competență generală. Poate fi sesizată doar de state, în condițiile art. 36 din Statutul
CIJ, dacă aleg ca soluționarea unui diferend să fie făcută de această instanță.
A fost instituită în iunie 1945 prin Carta Națiunilor Unite și a început activitatea
în aprilie 1946. Curtea Internațională de Justiție nu trebuie confundată cu alte
instanțe internaționale care au sediul la Haga, de care se deosebește, prin natura
activității și a părților care o pot sesiza. Cu titlu de exemplu, pot fi menționate:
Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPIY), Curtea Penală
Internațională (CPI), prima instanță penală internațională permanentă; Tribunalul
Special pentru Liban (TSL); Curtea Permanentă de Arbitraj (CPA).
România a acceptat ca obligatorie ipso facto jurisdicția Curții Internaționale de
Justiție, în iunie 2015.

5. Diviziuni ale dreptului internaţional public

8
 Varietatea domeniilor reglementate de norme de drept internațional și evoluția
relațiilor dintre state în această privință și intercondiționarea relațiilor dintre state, au
determinat, în timp, apariția unor reglementări foarte detaliate ale anumitor domenii,
cu existență autonomă, care pot fi individualizate astfel:
a) dreptul diplomatic și consular - are la bază Convenția de la Viena din 1961
cu privire la relațiile diplomatice și Convenția de la Viena din 1963 cu privire la
relațiile consulare;
b) dreptul tratatelor - este constituit din regulile codificate în Convenția de la
Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor încheiate între state și Convenția de la
Viena din 1986 cu privire la dreptul tratatelor încheiate între state și organizații
internaționale sau între organizații internaționale).
c) dreptul internațional umanitar – este constituit din norme prin care se
stabilesc obligații absolute în sarcina statelor și altor entități (mișcări de eliberare
națională, beligeranți), aplicabile în orice situații în care se recurge la forța armată,
fie în cadrul relațiilor dintre state, fie în războaie civile sau conflicte dintre grupuri
înarmate organizate. Sursele principale ale dreptului internațional umanitar sunt
patru Convenții de la Geneva din 12 august 1949 (Convenţia pentru îmbunătăţirea
soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie/Prima Convenţie de la
Geneva; Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor din forţele armate pe mare/A doua Convenţie de la Geneva;
Convenţia cu privire la tratamentul prizonierilor de război/A treia Convenţie de la
Geneva; Convenţia referitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război/A
patra Convenţie de la Geneva) și două Protocoale adiționale la acestea, din 10
iunie 1977 (Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţiile de la Geneva din 12 august
1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale; Protocolul
adiţional nr. 2 la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia
victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional).
d) dreptul fluvial sau al cursurilor internaționale de apă - constând în regulile
aplicabile pe fluviile internaționale, adoptate începând cu reglementările
Congresului de la Viena din 1825 care a consacrat principiul libertății navigației și
care au fost ulterior extinse pe continentul european și a pus bazele diverselor
regimuri ale fluviilor, printre care și Dunărea.
e) dreptul mării – reprezentând în prezent, în principal, codificarea regulilor
realizată prin Convenția de la Montego Bay din 1982 asupra dreptului mării.

9
 f) dreptul spațiului aerian - este constituit în principal din normele Convenției
cu privire la aviația civilă internațională, adoptată la Chicago, în 1944. Aceasta a
creat Organizația Internațională a Aviației Civile, ca agenție specializată a ONU, cu
atribuții în reglementarea și coordonarea transportului aerian.
g) dreptul spațiului cosmic - constituie un ansamblu de norme cuprinse în
tratate internaționale, rezoluții ale Adunării Generale a ONU și acte ale altor
organizații internaționale, ce reglementează activitățile legate de spațiul extra-
atmosferic: conservarea spațiului și a mediului terestru, răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de obiectele spațiale, soluționarea litigiilor, salvarea
astronauților, folosirea tehnologiilor legate de spațiul extraatmosferic, schimbul de
informații cu privire la pericolele potențiale din spațiul extra-atmosferic. Instrumentul
juridic fundamental este Tratatul din 1967 cu privire la principiile care guvernează
activitatea statelor în explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic, inclusiv a
Lunii și celorlalte corpuri cerești.
h) dreptul internațional al drepturilor omului - a cărei reglementare a debutat
cu adoptarea Convenției privind reprimarea și pedepsirea crimei de genocid, din
1948, cu Declarația universală a drepturilor omului din 1948, a continuat cu
adoptarea Pactelor din 1966 - Pactul cu privire la drepturile civile și politice și Pactul
internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, precum și a
altor convenții internaționale de mare importanță și care au influențat dezvoltarea
sistemelor regionale de protecție a drepturilor omului);
i) dreptul internațional economic - reglementează relațiile economice dintre
state și cuprinde o arie diversă de domenii, ce îmbină elemente din dreptul
comerțului internațional, drept internațional privat, reglementări din cadrul
Organizației Mondiale a Comerțului, norme de drept financiar și fiscal, reglementări
ale Fondului Monetar Internațional și Băncii Mondiale, tratamentul investițiilor
străine;
j) dreptul internațional penal – este de dată relativ recentă și include reguli și
principii cu privire la stabilirea răspunderii persoanelor fizice pentru comiterea de
fapte calificate infracțiuni internaționale.
Noțiunea „crime de război” este prevăzută de Convenția de la Geneva din
1949 și de Protocolul Adițional I și presupune încălcări grave și alte violări grave ale
normelor dreptului internațional umanitar aplicabile în conflictele armate
internaționale și interne.

10
 Noțiunea „crime împotriva umanității” cuprinde încălcări grave ale demnității
umane sau umilirea ori degradarea gravă a ființelor umane, care, conform Statutului
de la Roma al Curții Penale Internaționale, sunt comise în cadrul unui atac sistematic
sau general îndreptat împotriva populației civile.
Genocidul este cea mai gravă infracțiune și cuprinde acte ca uciderea sau
provocarea de suferințe fizice sau psihice grave, comise cu intenția de a distruge în
totalitate sau în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios. Definiția acestei
crime internaționale este prevăzută in extenso în Convenția privind prevenirea și
reprimarea crimei de genocid din 1948.
Instanțele internaționale specializate în această materie sunt fie înființate ad-
hoc de Organizația Națiunilor Unite pentru a sancționa încălcări grave ale dreptului
internațional penal sau ale dreptului internațional umanitar (Tribunalul Penal
Internațional pentru fosta Iugoslavie, Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda),
fie cu existență permanentă (Curtea Penală Internațională, inaugurată în anul 2002).
O a treia categorie de instanțe este reprezentată de tribunalele penale „mixte” sau
hibride, înființate în cadrul sistemelor jurisdicționale naționale, cu acordul statelor
respective, ca instanțe specializate în judecarea infracțiunilor internaționale, din care
fac parte judecători având naționalitatea acelui stat. Aceste instanțe au o competență
limitată la anumite perioade de timp în care au avut loc conflicte și încălcări ale
drepturilor fundamentale. Sunt incluse în această categorie tribunalele din Timorul de
Est (Panelurile speciale pentru Timorul de Est, înființate în 2000), Kosovo (cunoscute
iniţial sub denumirea ”Regulation 64 Panels” şi înlocuite în anul 2017 cu Kosovo
Specialist Chambers and Specialist Prosecutor`s Office, tribunal care funcţionează
în baza unor reguli de procedură - Rules of Procedure and Evidence before the
Kosovo Specialist Chambers including Rules of Procedure for the Specialist
Chamber of the Constitutional Court -, în care au fost preluate principii aplicate de
alte tribunale penale internaţionale şi din Convenţia europeană a drepturilor omului),
Cambodgia (Extraodinary Chambers in the Courts of Cambodgia (ECCC)- Camerele
Extraordinare pentru Cambodgia, înființate în 2001), Sierra Leone (Curtea Specială
pentru Sierra Leone, înființată în 2002), Irak (Tribunalul Special Irakian, înființat în
2003), Liban (Tribunalul Special pentru Liban, inaugurat la 1 martie 2009).
k) dreptul internațional al mediului, apărut ca urmare a preocupărilor
statelor în domeniul ecologic, intensificate în anii 1970 și concretizate într-un număr
mare de instrumente juridice care au ca obiect de reglementare raporturile de

11
cooperare dintre state și alte entități internaționale pentru protejarea biosferei
împotriva deteriorărilor majore și dezechilibrelor care ar putea să îi perturbe
funcționarea normală.

6. Repere ale evoluției istorice a dreptului internațional public

Dreptul internațional ca drept al națiunilor s-a cristalizat ca sistem sau
disciplină separată o dată cu apariția statelor moderne, în secolele XVI și XVII.
Evoluția sa a fost una neuniformă, inegală și în salturi.
Încă din perioada antică s-au format practici privind schimbul de trimiși
diplomatici și unele reguli privind privilegiile și imunitățile aplicabile acestora,
stabilite pe bază bilaterală.
Cel mai vechi tratat cunoscut datează din secolul XIII î. Chr., încheiat de
faraonul Egiptului și regele hitiților.
În secolele VI și VII î. Chr., în China au fost încheiate mai multe tratate de
bună vecinătate, prin care se renunța la război și se instituia arbitrajul ca modalitate
de soluționare a neînțelegerilor dintre state. Confucius, în secolul VI î. Chr., vorbea
în scrierile sale despre constituirea unei asociații internaționale, care să cuprindă
toate statele al cărei scop să fie aplicarea principiului bunei-credințe.
În India, în secolul V î. Chr., au fost adoptate legile lui Manu, care
consemnează existența unor misiuni diplomatice ad-hoc. Tratatele erau
considerate sacre și erau încheiate cu pronunțarea unui jurământ religios.
Grecia și Roma antică au avut un rol important în evoluția dreptului
internațional, în secolele VI-IV î. Chr., fiind încheiate mai multe tratate internaționale
cu diferite obiecte: religioase, de pace, militare, de neagresiune, comerciale sau
conținând reguli de declarare și purtare a războiului. Persoana solilor era
inviolabilă, se acorda o anumită protecție străinilor. Din acea perioadă s-a conturat
principiul pacta sunt servanda, în materia aplicării tratatelor internaționale, de
actualitate și în prezent.
În Evul Mediu, până la Pacea Westfalică (din 1648), s-a înregistrat o stagnare
a dezvoltării dreptului internațional, comparativ cu perioada precedentă. Au fost
încercări de codificare în domeniul dreptului mării, prin legi interne – Legile
Oleronului (secolul XII), Consolato del Mare (secolul XIV), prin care se enunța
libertatea de navigație a navelor statelor neutre, pe timp de război. În timp, au
apărut așa numitele practici negative între state – constând în folosirea forței
12
armate pentru încheierea tratatelor, pirateria devine o practică obișnuită în comerțul
pe mare, au fost create diverse regimuri de dependență.
În această perioadă au fost formulate teorii care au pus bazele dreptului
internațional modern. Relevanță prezintă scrierile lui Hugo Grotius, considerat
„părintele” dreptului internațional modern. Lucrările sale cele mai importante sunt
De Jure Belli Ac Pacis -Despre dreptul războiului și păcii - (1625) – prin care a
încercat să redea o expunere sistematică a regulilor dreptului internațional
existente la acea dată - și Mare Liberum – Marea Liberă - (1609) – o prezentare a
doctrinei libertății mărilor, care în timp a ajuns să fie acceptat ca principiu al
dreptului internațional public.
Pacea de la Westfalia a pus capăt războiului de 30 de ani (1618-1648) și a
stabilit un sistem-cadru de pace și cooperare în Europa, care a rezistat mai mult de
100 de ani. Făcea referire, inter alia, la coexistența dintre catolicism și
protestantism, fiind astfel prefigurată libertatea religioasă în Europa. Pacea de la
Westfalia a proclamat principiul pacta sunt servanda și este considerată piatra
unghiulară a dreptului internațional public.
Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii, din 1776 și Revoluția
franceză, din 1789 au avut un rol important în apariția principiilor suveranității
naționale, a dreptului popoarelor de a dispune de propria soartă (dreptul la
autodeterminare).
Secolul XIX a reprezentat o perioadă caracterizată prin spirit practic, pozitivist
și expansionist, prin idei și filosofii raționaliste, care au contribuit în mod
semnificativ la dezvoltarea și evoluția dreptului internațional.
Actul final al Congresului de la Viena, din 1815 a pus capăt în mod formal
războaielor napoleoniene și a pus bazele unui sistem multilateral sofisticat de
cooperare politică și economică în Europa, ale căror principale aspecte au rezistat
și au fost aplicate până la izbucnirea primului război mondial, printre care,
menționăm: codificarea parțială a dreptului diplomatic, proclamarea libertății
navigației pe fluviile internaționale, interzicerea comerțului cu sclavi, recunoașterea
neutralității permanente a Elveției.
În urma Congresului de la Paris, din 1856, au fost codificate regulile de purtare
a războiului pe mare, a fost reglementat regimul Dunării ca fluviu internațional, s-a
hotărât neutralitatea Mării Negre, s-au recunoscut Țărilor Române drepturi proprii în

13
 relațiile comerciale internaționale, au dobândit dreptul de a încheia tratate de
comerț și navigație.
Prin prima convenție multilaterală, Convenția de la Geneva, din 1864, au fost
puse bazele unei noi ramuri a dreptului internațional – dreptul umanitar. Aceasta
cuprindea reguli privind îmbunătățirea soartei militarilor răniți în campaniile militare,
tratamentul militarilor răniți sau bolnavi în războiul terestru.
Ca efect al revoluției industriale, au apărut primele organizații internaționale,
numite uniuni administrative – Uniunea Telegrafică Universală (1865), Oficiul
Internațional al Administrației Telegrafice și Uniunea Monetară Latină (1865).
Conferințele de la Haga, din 1899 și 1907, încheiate cu adoptarea mai multor
convenții internaționale, au codificat legile și obiceiurile războiului.
După primul război mondial, prin tratatele de pace de la Paris, din 1919,
(„Sistemul de la Versailles”) s-au adus modificări ordinii juridice internaționale. Au
apărut noi state independente în Europa (Austria, Ungaria, Iugoslavia, Polonia,
Cehoslovacia, România).
A fost creată prima organizație cu vocație universală – Liga Națiunilor-, cu
scopul de apărare a păcii internaționale. Instituirea acesteia este de o importanță
deosebită din mai multe motive:
i. a fost prima organizație interguvernamentală cu vocație universală;
ii. a instituit primul cadru general pentru rezolvarea diferendelor politice și pentru
păstrarea păcii;
iii. a înființat prima instanță permanentă - Curtea Permanentă de Justiție
Internațională;
iv. a instituit sistemul mandatelor, pentru supravegherea teritoriilor care nu se
autoguvernau, sisteme considerate a fi prima încercare de stabilire a
instituțiilor de protejare a drepturilor fundamentale.
Pactul Briand-Kellogg, semnat la Paris, în 1928 și intrat în vigoare în 1929,
prevedea obligația statelor de a renunța la folosirea războiului ca instrument al
politicii naționale a statelor și astfel a fost scos în afara legii.
După cel de al doilea război mondial, a fost creată Organizația Națiunilor Unite
(ONU), prin semnarea Cartei ONU la 24 octombrie 1945. În ciuda aspectelor
negative și a deficiențelor pe care le subliniază literatura de specialitate, aceasta
observă și accentuează rolul esențial pe care ONU îl prezintă în configurarea
societății internaționale actuale.

14
 Teme de evaluare formativă:
1. Rolul voinței statelor în crearea și dezvoltarea dreptului internațional public.
2. Mecanismul de funcționare al regulilor dreptului internațional, prin comparație cu
sistemul de drept intern.
3. Analiza jurisdicției Curții Internaționale de Justiție prin raportare la hotărârea
privind delimitarea maritimă în Marea Neagră (România c. Ucraina), 2009.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2
Obiective:
 identificarea elementelor definitorii ale codificării dreptului internațional și a
importanței acesteia pentru dezvoltarea progresivă a dreptului internațional
public;
 însușirea principalelor atribuții ale Comisiei de Drept Internațional și a
rezultatelor activității sale;
 analizarea particularităților normei de drept internațional public;
 determinarea ierarhiei normelor dreptului internațional;
 corelarea dreptului internațional cu normele dreptului intern (stabilirea
raportului dintre dreptul internațional public și dreptul intern).

1. Codificarea dreptului internațional public

Activitatea de codificare a dreptului internațional public presupune culegerea și
sistematizarea, într-un singur corp comun, a regulilor care până la acest moment,
erau separate, de către o autoritate competentă în acest sens.
Necesitatea codificării regulilor de drept internațional a fost o preocupare a
statelor încă din secolul XIX. O relevanță deosebită au Conferințele de la Haga, din
1899 și 1907. De remarcat este faptul că, în urma Conferinței de la Haga din 1907,
au fost adoptate 13 convenții internaționale, privind modalitățile de rezolvare pașnică
a diferendelor dintre state (anchetă, conciliere, arbitraj, crearea unei instanțe
permanente de prize maritime), precum și regulile de purtare a războiului.
În cadrul ONU, în 1947, a fost instituită de către Adunarea Generală a ONU,
Comisia de Drept Internațional (International Law Commission), care are ca scop
promovarea dezvoltării progresive a dreptului internațional și codificarea acestuia.

15
Este compusă din 34 de membri din Europa, Africa, Asia și continentul american,
aleși pe o perioadă de 5 ani, de pe liste prezentate de guvernele naționale.
Comisia elaborează propuneri, proiecte de tratate internațional,e pe care le
supune atenției și comentariilor statelor membre ONU, redactează rapoarte și studii
cu privire la diverse subiecte încredințate de Adunarea Generală. Toate aceste
documente întocmite în cursul activității sale, pot constitui dovezi ale existenței
regulilor cutumiare sau mijloace de determinare a normelor dreptului internațional.
Până în prezent, aceasta a avut ca rezultat adoptarea unor tratate în domenii
deosebit de importante ca: dreptul internațional al tratatelor (Convenția de la Viena
din 1969 cu privire la dreptul tratatelor), dreptul mării (Convențiile de la Geneva din
1958, Convenția de la Montego Bay din 1982 cu privire la dreptul mării), dreptul
diplomatic și consular (Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relații diplomatice
și Convenția de la Viena din 1963 cu privire la relațiile consulare). Sunt și exemple de
domenii în care procesul de codificare încă nu s-a finalizat: răspunderea
internațională a statelor, protecția diplomatică.

2. Particularitățile normei de drept internațional public

Normele dreptului internațional public au ca principală caracteristică natura
consensuală, în sensul că sunt create prin acordul de voință al actorilor internaționali,
ce poate fi exprimat în mod expres (prin încheierea de tratate internaționale) sau tacit
(pe calea cutumei internaționale), ceea ce determină lipsa elementului sancțiune din
structura normei de drept internațional public (ca regulă).
Declanșarea mecanismelor de constrângere pentru încălcarea normelor
dreptului internațional are un caracter excepțional și este o consecință a abaterii de
la conduita acceptată inițial de către un stat. Constrângerea poate avea caracter
individual sau colectiv.
Constrângerea individuală poate fi exercitată de statul care se consideră
victimă a unei agresiuni (dreptul la autoapărare) şi poate consta în diferite măsuri,
cum ar fi: ruperea relaţiilor diplomatice, embargoul, retorsiunea sau represaliile.
Constrângerea colectivă poate fi exercitată în cadrul organizaţiilor
interguvernamentale, internaţionale sau regionale şi poate consta, de exemplu, în:
suspendarea dreptului la vot, suspendarea calităţii de membru sau prin aplicarea
celei mai severe sancțiuni - excluderea din organizaţie.

16
3. Ierarhia normelor dreptului internațional public
Între normele dreptului internațional, cele jus cogens constituie o categorie
specială, controversată ca natură juridică, dar aflată în vârful ierarhiei. Acest aspect
rezultă în mod neechivoc din dispozițiile art. 53 și 64 din Convenția privind dreptul
tratatelor de la Viena din 1969.
Potrivit dispozițiilor art. 53:
„Este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în conflict cu o
normă imperativă a dreptului internațional general. În sensul prezentei Convenții, o
normă a dreptului internațional general este o normă acceptată și recunoscută de
comunitatea internațională a statelor în ansamblul ei drept normă de la care nu este
permisă nicio derogare și care nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă a
dreptului internațional general având același caracter”.
Identificarea efectivă a normelor juridice cu caracter jus cogens poate constitui
un proces dificil, în lipsa unor criterii strict obiective care trebuie utilizate.
Curtea Internațională de Justiție a constatat caracterul de norme opozabile
erga omnes a drepturilor și obligațiilor statelor instituite în Convenția pentru
prevenirea crimei de genocid, din 1948. Sunt considerate, de asemenea ca având
caracter jus cogens următoarele reguli: principiul nereturnării (non-refoulement)
aplicabil în privința refugiaților, principiul egalității și nediscriminării (în materia
protejării drepturilor și libertăților fundamentale), interzicerea torturii.
Comisia de Drept Internațional, încă din anul 1980 a calificat interdicția
agresiunii, deci a folosirii forței contrar dispozițiilor Cartei ONU, ca având caracter jus
cogens.

4. Raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional

4.1. Noțiuni generale
În privința aplicării normelor dreptului internațional de către state, se pune
problema receptării de către acestea a regulilor de drept internațional, în cadrul
ordinii sale juridice interne și a stabilirii raportului dintre cele două categorii de
reguli, în ipoteza existenței unui conflict între ele.
Deși în aparență s-ar putea afirma că regulile dreptului internațional public nu
privesc sistemul național de drept, întrucât reglementează alte raporturi juridice, în

17
 realitate, în situații concrete, se poate pune problema aplicării regulilor de drept
internațional de către autorități interne.
În privința relației dintre cele două ordini juridice, Curtea Permanentă de
Justiție Internațională a afirmat următoarele: „Din perspectiva dreptului internațional
și a Curții care este organul său, legile naționale sunt simple fapte, manifestări de
voință ale statelor, la fel ca și hotărârile judecătorești sau măsurile administrative.”

4.2. Teoriile cu privire la raportul dintre dreptul internațional public și dreptul

intern
Din perspectiva dreptului național, în privința raportului dintre dreptul
internațional public și dreptul intern, au fost elaborate două doctrine principale:
doctrina dualistă și doctrina monistă.
Doctrina dualistă. Potrivit acestei doctrine, dreptul internațional și dreptul intern
constituie două ordini juridice distincte, ce nu intră în conflict, întrucât au subiecți
diferiți, domenii de reglementare și aplicare diferite, izvoare și destinatari diferiți.
Pentru ca o normă juridică de drept internațional public să poată fi aplicată de
către state, se impune receptarea acesteia în ordinea juridică internă a statului
respectiv, singura care prezintă relevanță și are forță obligatorie.
Doctrina monistă. Potrivit acestei doctrine, există o ordine juridică unică,
formată din norme de drept intern și norme de drept internațional public, ce are ca
destinatari atât particulari, indivizi, cât și state și alte entități juridice. Această
doctrină cunoaște două subdiviziuni:
a) preeminența dreptului internațional asupra dreptului intern
Această teorie susţine că există o ordine juridică universală, care este
superioară ordinilor juridice interne ale statelor, care au competențe limitate la dreptul
intern al statelor. În caz de contradicţie între normele internaţionale şi cele interne vor
avea prioritate primele.
b) preeminența dreptului intern asupra dreptului internațional
Potrivit acestei teorii, dreptul internaţional public derivă din dreptul intern al
statelor şi reprezintă doar o prelungire a acestuia, o sumă a normelor de drept intern
ale diverselor state care reglementează relaţiile lor externe
Niciuna dintre aceste teorii nu trebuie absolutizate. În temeiul principiului
suveranității, fiecare stat are atributul de a stabili, raportul dintre dreptul intern și cel

18
 internațional, iar în identificarea acestuia, ar trebui adoptată o abordare care să
aibă în vedere realitatea și conținutul concret al sistemului juridic al fiecărui stat.

4.3. Raportul drept internațional - drept intern potrivit Constituției României

În această privință, Legea fundamentală a României, prevede mai multe
posibile rezolvări ale neconcordanțelor dintre norma juridică internă și cea de drept
internațional, în funcție de caracterul universal sau regional al regulii dreptului
internațional și în funcție de domeniul reglementat. Relevanță pentru această discuție
prezintă următoarele dispoziții:
1) Articolul 20 alin. 2, aparent consacră o dublă soluție, în domeniul protecției
drepturilor și libertăților fundamentale:
a) raportul stabilit este de preeminență a dreptului internațional asupra dreptului
intern, ca regulă, în cazul existenței de neconcordanțe.
b) preeminența dreptului intern asupra dreptului internațional, în cazul în care
acesta conține prevederi mai favorabile. Această abordare este expresia aplicării
principiului subsidiarității mecanismelor dreptului internațional de protecție a
drepturilor și libertăților fundamentale. Tratatele internaționale în acest domeniu
stabilesc standarde minime pe care statele trebuie să le respecte, standarde la care
statul poate adăuga prevederi sau garanții suplimentare.
2) Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. 2 din Constituție, „Tratatele ratificate de
Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”
3) În privința raportului dintre dreptul intern și dreptul Uniunii Europene,
relevante sunt dispozițiile art. 148 alin. 2, potrivit cărora „Ca urmare a aderării,
prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte
reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile
contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

Teme de evaluare formativă:

1. Studiu de caz: interzicerea torturii ca normă jus cogens - Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (CEDO), cauza Al-Adsani c. Regatului Unit al Marii Britanii, 21
noiembrie 2001.
2. Analiza raportului dintre dreptul internațional și dreptul intern, din perspectiva
Constituției României.

19
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3
Obiective:
 identificarea surselor dreptului internațional public;
 clasificarea surselor dreptului internațional public;
 clarificarea aspectelor referitoare la categoriile surselor dreptului
internațional public;
 determinarea caracteristicilor tratatului internațional ca ursă principală a
dreptului internațional public;
 identificarea elementelor definitorii ale cutumei internaționale ca sursă
principală a dreptului internațional public;
 prezentarea actelor unilaterale ale actelor unilaterale ale statelor și
organizațiilor internaționale și a elementelor lor caracteristice.

Sursele dreptului internațional public

1. Distincția surse formale-surse materiale
Izvoarele (sursele) materiale reprezintă factorii extrajuridici care determină sau
contribuie la formarea normelor de drept internaţional public: raporturile de putere
între entităţile politice participante la relaţiile internaţionale, interesele specifice ale
acestor entităţi, opinia publică, ideologii privind societatea internaţională.
Izvoarele (sursele) formale reprezintă mijloacele juridice prin care se exprimă
normele dreptului internaţional public. Practic, izvoarele formale sunt formele juridice
care exprimă acordul de voinţă dintre două sau mai multe subiecte de drept
internaţional public.
Problema izvoarelor dreptului internațional prezintă particularitatea că nu
uzează de această distincție, ci se face diferență între noțiunea de izvoare (surse)
principale și cea de metode auxiliare de soluționare a litigiilor dintre state.
2. Sediul materiei
Sediul materiei izvoarelor dreptului internațional public este art. 38 din Statutul
Curții Internaționale de Justiție. Acesta prevede:
„1. Curtea, a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional
diferendele care îi sunt supuse, va aplica: a. convenţiile internaţionale, fie generale,
fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu; b.
cutuma internaţională, ca dovadă a unei politici generale, acceptată ca drept; c.

20
principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate; d. sub rezerva
dispoziţiilor articolului 59, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi
specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a
regulilor de drept.
2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o cauză „ex
aequo et bono”, dacă părţile sunt de acord cu aceasta.”
Textul nu folosește denumirea „izvoare” sau „surse” formale ale dreptului
internațional și nu are ca scop să reglementeze această materie, motiv pentru care s-
a pus problema dacă sursele enumerate constituie izvoare ale dreptului internațional
sau modalități pe care le folosește Curtea Internațională de Justiție în soluționarea
litigiilor cu care este sesizată.
Opinia majoritară este că articolul 38 cuprinde enumerarea izvoarelor dreptului
internațional public.

2.1. Observații legate de modul de formulare al textului articolului 38 din

Statutul CIJ
În legătură cu formularea textului art. 38 din Statut și folosirea anumite termeni
sau expresii, pot fi făcute o serie de observații, cu relevanță în interpretarea acestui
text.
a) Inoportunitatea unor expresii folosite. Noţiunea de „naţiuni civilizate”
cuprinsă la alin. 1, lit. c) poate fi văzută ca manifestarea unei concepţii coloniale, în
contradicție cu principiul suveranității egale a statelor.
b) Instituirea unei ierarhizări a izvoarelor dreptului internațional. Opinia
majoritară este că dispoziția analizată cuprinde, indirect, o ierarhizare a surselor
dreptului internațional având în vedere ordinea în care acestea sunt menționate (de
la litera a la d) şi folosirea noţiunii de “mijloace subsidiare de determinare a regulilor
de drept ” la lit. d, - adică hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi
specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni.
c) Caracterul incomplet al enumerării. Enumerarea cuprinsă în art. 38 nu este
exhaustivă, întrucât dreptul internațional contemporan recunoaște și alte surse
juridice: actele unilaterale ale statelor, actele unilaterale ale organizațiilor
internaționale, care produc efecte juridice în relațiile dintre state.

3. Distincția surse (izvoare) principale – surse (izvoare) subsidiare

21
 Sunt surse principale ale dreptului internațional tratatul și cutuma
internațională.
Sunt considerate a fi izvoare subsidiare sau auxiliare: principiile generale de
drept, jurisprudenţa CIJ şi a tribunalelor arbitrale internaţionale, doctrina, actele
unilaterale ale statelor, actele organizaţiilor internaţionale şi echitatea.
Suntem parțial de acord cu denumirile folosite pentru această clasificare,
întrucât așa numitele izvoare „subsidiare” nu reprezintă în realitate veritabile izvoare
de drept, astfel că în cazul lor, mai adecvată este denumirea de metode auxiliare de
determinare a regulilor de drept internațional.
Astfel, hotărârile judecătorești pronunțate de către Curte, în virtutea art. 59 din
Statut, produc efecte juridice doar pentru statele părți și pentru cauza în care au fost
pronunțate. În lipsa unei forțe juridice obligatorii generale, considerăm că hotărârile
Curții nu produc efecte erga omnes, astfel încât să constituie izvor de drept
internațional. Autoritatea deosebită recunoscută acestora derivată din prestigiul Curții
nu determină transformarea hotărârilor în surse de drept.

4. Sursele principale de drept internațional public

4.1. Tratatul internațional
4.4.1. Elemente definitorii
În prezent, tratatele sunt considerate a fi principalele modalități de creare a
obligațiilor juridice între state și acoperă domenii foarte variate ale relațiilor
internaționale - politic, economic, militar, protecţia mediului, lupta contra criminalităţii,
drepturile omului.
Încheierea tratatelor pentru reglementarea relațiilor dintre state a fost folosită
încă din antichitate. Se consideră că cel mai vechi tratat cunoscut este “Tratatul
Sublim” încheiat între faraonul egiptean Ramses al II-lea şi regele hitiţilor Hattuşil al
III-lea, în anul 1269 î.Chr., care recunoștea starea de pace și prietenie între cele
două popoare pentru totdeauna și de neagresiune în viitoarele relații dintre ele.
Articolul 2 pct. 1, lit. a) din Convenţia de la Viena din 1969, cuprinde definiția
expresă a tratatului internațional. Potrivit acestei dispoziții, prin „expresia ’tratat’ se
înţelege un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul
internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe
instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară.”

22
 Convenția de la Viena a consacrat neutralitatea terminologică, adică sensul
extins al termenului tratat, ce cuprinde toate actele juridice care îndeplinesc condițiile
definiției.
Din definiție, rezultă că un tratat internațional se caracterizează prin
următoarele aspecte:
a) este un acord de voință între state, consemnat în formă scrisă;
b) este guvernat de regulile dreptului internațional;
c) poate fi consemnat într-un unic instrument juridic sau în mai multe instrumente
juridice conexe;
d) nu prezintă relevanță denumirea concretă pe care o poartă.
Termenul tratat înglobează toate actele juridice care se circumscriu definiţiei
amintite și pot avea mai multe denumiri: convenţie, pact, acord, protocol, cartă,
statut, schimb de note, compromis, modus vivendi, gentlemen’s agreement.
Convenţia reprezintă o înţelegere, prin care sunt reglementate relaţiile dintr-un
domeniu specific, bine definit al raporturilor internaţionale.
Pactul este denumirea dată unor înţelegeri cu caracter solemn, într-un anumit
domeniu al relaţiilor politice, dar nu exclusiv.
Termenul acord desemnează înţelegeri intervenite mai ales în domeniile
economic, financiar, comercial, cultural, în domenii cât mai concrete.
Termenul protocol se folosește, în mod obişnuit, pentru a indica un act
accesoriu la un tratat preexistent, în scopul completării, modificării sau interpretării
acestuia, dar poate fi și o înțelegere de sine stătătoare.
Prin cartă şi statut se desemnează acordul juridic prin care se constituie o
organizaţie internaţională. Termenul statut este folosit şi în cazul unei înţelegeri prin
care se reglementează un anumit regim juridic sau un tratat de reglementare a
organizării și funcționării unor instituții.
Schimbul de note sau de scrisori este o înţelegere bilaterală în formă
simplificată, încheiat prin note verbale sau scrisori cu conținut identic, prin care se
reglementează expeditiv o problemă specifică.
Compromisul reprezintă un acord prin care părţile convin să trimită un litigiu
spre soluţionare unei instanţe arbitrale sau judiciare internaţionale.
Modus vivendi desemnează un acord cu caracter provizoriu, ce urmează a fi
ulterior înlocuit de un acord cuprinzând clauze detaliate.

23
 Termenul gentlemen’s agreement se referă la acordurile orale ale
reprezentanţilor subiecților de drept internaţional public. El constituie o excepţie de la
regula formei scrise a tratatelor.

4.2. Cutuma internațională - sursă principală a dreptului internațional

public
4.2.1. Definirea cutumei internaționale
Cutuma internațională este cel mai vechi izvor de drept internaţional public și a
reprezentat mult timp sursa prioritară a acestuia.
Potrivit art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, cutuma
internațională reprezintă „o practică generală, acceptată ca drept”. Cutuma
internațională, ca sursă principală de drept internațional public, poate fi definită ca o
practică generală, relativ îndelungată şi uniformă a statelor, considerată de ele ca
exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie.
Principala caracteristică a cutumei internaționale este caracterul nescris și
crearea sa prin acordul tacit al statelor.

4.2.2. Elementele normei cutumiare

Pentru existența unei norme cutumiare, este necesară întrunirea cumulativă a
două elemente: elementul material (sau obiectiv) și elementul psihologic (sau
intențional ori subiectiv), în lipsa acestora, nu orice practică a statelor poate fi
considerată regulă cutumiară.

A. Elementul material (obiectiv)

Elementul obiectiv al cutumei presupune conduita sau comportamentul
statelor, care trebuie să întrunească o serie caracteristici generale.
a) Aria de răspândire a regulii - conduita trebuie să fie comună unui număr
mare de state, considerate a fi reprezentative pentru procesul de conturare a regulii
respective. Cu privire la acest element, concepția a evoluat în timp, de la uniformitate
și practică generală a tuturor statelor, la state reprezentative, pentru care regula
respectivă prezintă relevanță. Curtea Internațională de Justiție a recunoscut și
posibilitatea creării unei reguli cutumiare locale sau regionale, între două state
(Cauza privind Dreptul de trecere pe teritoriul indian).

24
 b) Conduita statelor să constea în acte repetate în timp. În Cauza Dreptul de
trecere pe teritoriul indian, Curtea a constatat existența unei practici constante o
perioadă de timp de peste 150 de ani, pe care statele au respectat-o ca pe o regulă
cu caracter obligatoriu.
Factorul timp nu a fost interpretat în mod absolut, ulterior punându-se accentul
pe frecvența sporită a actelor statelor în relațiile internaționale.
Conduita statelor poate rezulta atât din acte juridice interne cât și din acte
internaţionale. Actele interne ale statelor care să contureze elementul material al
cutumei pot fi acte ale organelor executive, în special ale ministerelor afacerilor
externe, legislative, practica judiciară internă.
Actele internaţionale care redau conduita statelor ca element al cutumei pot fi:
încheierea unor tratate multilaterale care codifică norme cutumiare deja existente și
aplicate, respectarea de către state a clauzelor unor tratate la care nu sunt părți, ca și
când ar fi obligatorii pentru ele.

B. Elementul psihologic (subiectiv)- opinio juris sive necessitatis

Elementul subiectiv al cutumei reprezintă convingerea statelor că, prin
conduita adoptată, se supun unei obligaţii juridice - opinio juris sive necessitatis. Prin
existența acestui element se face distincţia între o practică a statelor ca expresie a
unei reguli cutumiare şi o conduită a statelor determinată de reguli de curtoazie
internaţională.
În ceea ce privește dovada existenței unei reguli cutumiare, partea care o
invocă, trebuie să probeze că acea regulă are caracter obligatoriu pentru cealaltă
parte, împotriva cărei o invocă.

4.2.3. Opoziția statelor la formarea unei reguli cutumiare

Din cauza modului specific de creare a normelor cutumiare, se poate afirma
că acestea nu au opozabilitate erga omnes.
În cadrul relațiilor internaționale, anumite state se pot manifesta împotriva creării unei
reguli noi cutumiare. În cazul acestora se folosește denumirea persistent objector,
care desemnează acel stat care, în faza incipientă de formare a unei noi reguli, în
mod deschis și constant se opune unei anumite practici.

4.3. Raportul dintre tratat și cutumă

25
 Atât tratatul, cât și cutuma sunt considerate izvoare principale ale dreptului
internațional public și au forță juridică egală, neexistând un raport de subordonare
între ele. Datorită modului de creare, ce presupune forma scrisă și parcurgerea unor
proceduri clar determinate, tratatul internațional prezintă avantaje față de cutumă.
Rolul cutumei în cadrul relațiilor internaționale nu poate fi însă minimizat. În
general, se subliniază dezavantajele pe care le prezintă regulile cutumiare, sub
aspectul probării existenței și conținutului lor. Însă, acestea au o anumită suplețe și o
anumită rapiditate cu care se pot adopta, fiind expresia nevoilor și valorilor pe care
comunitatea de state le are la un moment dat, care însă nu constituie o garanție a
aplicării efective a acestora.
Regulile cutumiare au fost supuse unui proces de codificare intens în anumite
domenii (dreptul tratatelor, dreptul mării, dreptul diplomatic și consular), însă acesta
nu semnifică eliminarea cutumei din ansamblul surselor dreptului internațional public
și nici nu transformă norma cutumiară în normă convențională.

5. Alte surse ale dreptului internațional public

5.1. Actele unilaterale în dreptul internaţional public
Actele unilaterale pot fi definite ca instrumente juridice care exprimă voința
unui subiect de drept internațional public și care produc efecte juridice. Sunt incluse
în această categorie actele unilaterale ale statelor și actele unilaterale ale
organizațiilor internaționale.

5.1.1. Actele unilaterale ale statelor

Din practica statelor, a rezultat că anumite acte emanând de la un stat sunt
susceptibile de a produce efecte juridice, atât pentru subiectul căruia îi sunt
imputabile, cât și pentru alte state față de care creează drepturi şi obligaţii. Dreptul
internațional nu prevede cerințe speciale cu privire la forma actelor unilaterale
emanând de la state.
Principalele categorii de acte unilaterale ale statelor sunt: recunoaşterea,
declaraţia, notificarea, recunoaşterea, protestul, renunţarea şi promisiunea.
Recunoaşterea, considerată cel mai important şi frecvent dintre actele
unilaterale, presupune manifestarea de voinţă prin care un stat, în mod oficial,
constată și acceptă ca fiind legitimă o situație de fapt, o situaţie internaţională, o

26
regulă de drept internațional, un act juridic al unui alt subiect de drept sau apariția
unei noi entități juridice.
Declaraţia unilaterală desemnează anumite acte care exprimă poziția unui stat
cu privire la o anumită situație juridică și o anumită conduită pe care o va urma.
Notificarea este actul solemn prin care se aduce la cunoştinţa unuia sau mai
multor state un fapt determinat generator de efecte juridice.
Protestul exprimă refuzul expres al unui stat de a recunoaşte ca legitimă o
pretenţie sau o stare de fapt și este, astfel, opusul actului de recunoaștere. Protestul
nu poate rezulta și în mod tacit, lipsa lui constituind de fapt acceptare a unei anumite
situații juridice sau a unei reguli.
Renunţarea este actul expres prin care statul, de bună-voie cedează sau
renunță la un drept sau privilegiu al său.
Promisiunea este un act unilateral prin care un stat își asumă în mod
individual, o serie de obligații față de un alt stat.

5.1.2. Actele organizaţiilor internaţionale - Soft law

Organizaţiile internaţionale, prin instituțiile lor specifice, pot adopta mai multe
tipuri de acte care reglementează:
- reguli privind mecanismul de funcţionare a acestora și constituie dreptul
intern al organizației (dobândirea sau pierderea calităţii de membru, structura
organizației),
- reguli privind îndeplinirea obiectivelor specifice ale organizației, care au ca
destinatari statele membre – pot fi recomandări, rezoluții, decizii, avize și reprezintă
actele unilaterale ale organizației.
Pentru a desemna actele unilaterale ale organizațiilor internaționale care nu se
circumscriu noțiunii tradiționale a izvoarelor dreptului internațional, o parte a doctrinei
folosește expresia soft law. Aceasta face referire și la forța lor juridică, întrucât, în
general, ele au doar un caracter de recomandare şi nu impun obligaţii juridice
statelor.
Aptitudinea diferitelor categorii de acte unilaterale ale organizațiilor
internaționale de a fi izvoare de drept internațional trebuie analizată în concret, în
funcție de clauzele relevante ale actului constitutiv al organizației și de evoluția
ulterioară a atitudinii statelor membre cu privire la conținutul acestora.

27
 Teme de evaluare formativă:
1.Analiza elementului material al cutumei internaționale în interpretarea Curții
Internaționale de Justiție - în cauzele privind dreptul de trecere pe teritoriul indian (Portugalia
c. India), platoul continental al Mării Nordului (Republica Federală Germania c. Danemarcei
şi Olandei), dreptul de azil (Columbia c. Peru).
2. Studiu de caz cu privire la natura actelor unilaterale ale statelor: CIJ, Cauza privind
experienţele nucleare (Noua Zeelandă c. Franţei), Hotărârea din 20 decembrie 1974.
3. Rolul actelor unilaterale ale organizațiilor internaționale în dezvoltarea dreptului
internațional.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4
Obiective:
 identificarea surselor auxiliare ale dreptului internațional public;
 diferențierea surselor auxiliare de sursele principale ale dreptului internațional
public și alte instituții juridice ale dreptului internațional;
 determinarea naturii juridice, a caracteristicilor și valorii principiilor
fundamentale ale dreptului internațional public;
 realizarea distincțiilor dintre principiile fundamentale ale dreptului internațional
public și principiile generale de drept.

1. Mijloace auxiliare (surse auxiliare) ale dreptului internațional public

1.1. Principiile generale de drept

Distincția între noțiunea principii generale de drept și noțiunea principii
fundamentale ale dreptului internațional public
Articolul 38 pct. 1 lit. c) din Statutul C.I.J este lacunar și ambiguu, întrucât
menționează „principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”.
Din formularea textului nu rezultă dacă este vorba despre principii generale
ale sistemelor juridice naționale sau de principii generale ale dreptului internațional
public, ce exprimă valori fundamentale ale relațiilor internaționale. Se consideră că
principiile generale de drept, ca surse ale dreptului internațional public, sunt principii
comune majorităţii sistemelor juridice naţionale, multe dintre ele avându-şi originea în
dreptul roman, neputând fi confundate cu principiile fundamentale ale dreptului
internaţional public.

28
 Din categoria principiilor generale pot fi amintite: principiul bunei credinţe în
îndeplinirea obligațiilor asumate (pacta sunt servanda); autoritatea lucrului judecat;
principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat; principiul legalității incriminării;
interpretarea termenilor potrivit sensului lor obișnuit; nimeni nu poate fi judecător în
propria sa cauză; interzicerea abuzului de drept.

1.2. Hotărârile judecătoreşti

Dispozițiile art. 59 din Statutul Curții Internaționale de Justiție stabilesc în mod
neechivoc efectul relativ al hotărârilor pronunțate - acestea produc efecte juridice
între părțile litigiului și doar pentru cauza respectivă. Rezultă în mod cert că hotărârile
judecătorești ale Curții Internaționale de Justiție nu creează norme juridice, ci doar le
aplică, le precizează conținutul și nu constituie precedente judiciare, chiar dacă sunt
preluate și invocate ca mijloace auxiliare.
Doctrina de specialitate apreciază că, în prezent, instanțele internaționale
soluționează și se pronunță asupra unor probleme care nu interesează doar părțile în
litigiu, ci comunitatea internațională, în ansamblu. Instanțele specializate în
protejarea drepturilor omului au contribuit la crearea unei ordini juridice de drept
internațional bazate pe respectarea drepturilor fundamentale în orice circumstanțe.
Deciziile tribunalelor penale ad hoc au contribuit la combaterea impunității și
promovarea respectării regulilor dreptului internațional public.

1.3. Doctrina
Doctrina nu reprezintă un izvor formal al dreptului internațional public, întrucât nu
creează norme juridice, ci constată existenţa anumitor principii, norme şi instituţii ale
dreptului internaţional și formulează propuneri (cu valoare de „lege ferenda”), prin
care să se răspundă necesitaţilor din societatea internaţională, la un moment dat.
Doctrina ca sursă auxiliară a dreptului internațional cuprinde: opinii individuale ale
specialiștilor în drept internațional, lucrările unor foruri internaționale prestigioase -
Comisia de Drept Internaţional a ONU, Asociaţia de Drept Internaţional (I.L.A.),
Institutul de Drept Internaţional (I.D.I.), care desfășoară activități ample de
documentare și sistematizare a normelor dreptului internațional public.
În această categorie, pot fi incluse și opiniile minoritare (separate sau individuale)
ale judecătorilor Curții Internaționale de Justiție. Opinia separată sau dizidentă
aparţine unui judecător aflat în minoritate şi conține opoziţia sa la dispozitivul hotărârii

29
şi motivarea în fapt. Opinia individuală aparţine unui judecător care este de acord cu
dispozitivul unei hotărâri, dar nu și cu motivele pe care se sprijină aceasta.

1.4. Echitatea
Art. 38 alin. 2 din Statutul CIJ prevede posibilitatea de a se recurge la
soluționarea litigiilor „în echitate”, ce presupune neaplicarea strictă a regulilor
existente și pronunțarea soluției conform înțelepciunii judecătorilor, bunului simț și
spiritului de dreptate.
Soluționarea unui litigiu în echitate reprezintă o excepție de la aplicarea
surselor menționate de art. 38 la alin. 1 și nu poate fi folosită decât cu acordul expres
al părților.

2. Principiile fundamentale ale dreptului internațional public

2.1.Noțiune și delimitări
În materia principiilor trebuie făcută distincție între următoarele noțiuni ce par
similare, dar se deosebesc prin natura juridică și conținut:
- principii generale de drept intern (analizate deja)
- principii fundamentale ale dreptului internațional
- principii generale ale dreptului internațional.
Principiile generale ale dreptului internațional sunt proprii acestei ordini juridice
și nu provin din dreptul intern al statelor. În doctrina de specialitate, se face distincție
între noțiunea de principii generale ale dreptului internațional și cea de principii
fundamentale ale dreptului internațional. Principiile fundamentale ale dreptului
internațional au fost definite ca reguli de conduită abstractizate și general acceptate,
cu aplicare universală și caracter imperativ, ce dau expresie și protejează o valoare
fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept internațional.

2.2. Sediul materiei și identificarea principiilor fundamentale

Principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan sunt
consemnate în următoarele acte juridice internaționale:
- Carta ONU - art. 2, coroborat cu celelalte dispoziții ale Cartei;

30
- Declarația Adunării Generale a ONU din 1970 „referitoare la principiile dreptului
internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, în conformitate cu
Carta ONU” prevede un număr de șapte principii:
1) interzicerea recurgerii la forță sau amenințarea cu forța;
2) soluționarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale;
3) neimixtiunea în afacerile interne ale unui stat;
4) cooperarea între state;
5) egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul lor la autodeterminare;
6) egalitatea suverană a statelor;
7) îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor internaționale asumate
(pacta sunt servanda).
- Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), semnat
la Helsinki, în 1975 de 33 state europene, Statele Unite ale Americii și Canada,
cuprinzând Declarația privind principiile care guvernează relațiile reciproce dintre
statele participante- prevede cele șapte principii dezvoltate în 1970, la care mai
adaugă trei principii:
1) integritatea teritorială;
2) inviolabilitatea frontierelor;
3) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale.
- Carta de la Paris pentru o nouă Europă, din 1990, adoptată în cadrul CSCE,
reconfirmă cele zece principii enunțate anterior.

2.3. Caracteristicile principiilor fundamentale ale dreptului internațional

Principiile dreptului internațional public prezintă următoarele trăsături:
a) generalitatea conținutului principiilor – sunt expresia unui proces de generalizare și
abstractizare a celor mai importante și mai cunoscute norme de drept internațional;
b) universalitatea – principiile se aplică tuturor domeniilor în care statele încheie
raporturi juridice de drept internațional;
b) interdependența şi intercondiţionarea principiilor fundamentale- presupune că
respectarea unui principiu nu se poate realiza decât cu respectarea celorlalte;
c) constituie un corp omogen de norme juridice având ca obiectiv garantarea
scopurilor superioare ale ONU constând în asigurarea păcii și securității
internaționale;

31
d) au valoare imperativă, de jus cogens, care determină opozabilitatea acestora și
legitimitatea lor.

2.4. Conţinutul juridic al principiilor fundamentale ale dreptului internaţional

public

1) Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile

internaţionale (principiul neagresiunii) este esențial pentru ordinea juridică
internațională actuală, fiind rezultatul evoluției relațiilor interstatale și a concepțiilor cu
privire la legitimitatea și legalitatea modalităților de soluționare a neînțelegerilor dintre
state, exprimate în cadrul unor acte normative internaționale.
Noțiunea „amenințare cu forța” nu este definită în Carta ONU, motiv pentru
care există dezbateri cu privire la conținutul acesteia și dacă interpretarea sa ar
trebui să restrictivă (să includă doar folosirea forței armate) sau extensivă (să includă
și constrângerea economică, politică sau de altă natură exercitată împotriva unui
stat).
În lipsa unui act normativ internațional care să prevadă o definiție extensivă a
acestei noțiuni, se consideră că ea face referire la forța armată, nu la forța economică
a unui stat și include conduita constând în intimidarea cu folosirea forței armate,
demonstrații de forță sau efectuarea de manevre militare în vecinătatea frontierelor
unui stat; concentrarea de trupe la frontierele unui stat; întreruperea legăturilor de
comunicații.
De la acest principiu sunt admisibile următoarele derogări, când poate fi
folosită forța în relațiile internaționale:
a) acțiunile de autoapărare a statului victimă a agresiunii din partea unui alt
stat (autoapărare exercitată individual sau colectiv, în temeiul art. 51 din Carta ONU;
b) lupta pentru independență și constituire într-un stat (dreptul de
autodeterminare);
c) aplicarea măsurilor de constrângere specifice în cadrul ONU, prin decizia
Consiliului de Securitate al ONU, în aplicarea Capitolului VII din Carta ONU.
a) Legitima apărare
În art. 51 din Carta ONU se prevede: „Nici o dispoziție din prezenta Cartă nu
va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul
în care se produce un atac armat împotriva unui Membru al Națiunilor Unite, până

32
când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menținerea păcii și
securității internaționale”.
Pentru a fi considerată legitimă folosirea forței armate în acest temei, trebuie
îndeplinite o serie de condiții: să se producă un atac împotriva unui membru al ONU;
utilizarea forței să fie necesară pentru apărarea securității statului victimă și să fie
proporțională cu intensitatea atacului; măsurile să fie aduse la cunoștința Consiliului
de Securitate al ONU, care, în temeiul art. 51 alin. 2 din Carta ONU, poate lua
„oricând acțiunile pe care le va socoti necesare pentru menținerea sau restabilirea
păcii și securității internaționale”; acţiunea de autoapărare a statului victimă trebuie
să respecte principiul proporţionalităţii; trebuie respectate regulile dreptului
internaţional umanitar.
Carta ONU nu consacră un drept la legitimă apărare anticipată și nici
preventivă. Cele două forme se deosebesc de dreptul la legitimă apărare prevăzut în
mod expres de art. 51 prin caracterul atacului căruia îi răspunde statul victimă - un
atac actual, în derulare.
b) Dreptul la autodeterminare. Această excepție constituie la rândul său, un principiu
fundamental al dreptului internațional public, consacrat în mod expres de Carta ONU
și analizat în cuprinsul acestui capitol.
c) Aplicarea de sancțiuni de către Consiliul de Securitate al ONU în temeiul
Capitolului VII al Cartei ONU. Consiliul de Securitate al ONU are atribuții în aplicarea
măsurilor de constrângere împotriva statului agresor, în temeiul dispozițiilor
Capitolului VII din Carta ONU. Potrivit art. 42 din Carta ONU, Consiliul de Securitate
„poate întreprinde cu forțe aeriene, navale sau terestre orice acțiune pe care o
consideră necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității
internaționale.”

2) Principiul soluţionării prin mijloace paşnice a diferendelor

internaţionale este o consecință firească a principiului enunțat anterior și presupune
obligația ce revine statelor de a rezolva neînțelegerile dintre ele exclusiv prin
folosirea de mijloace pașnice. În prezent, sediul materiei acestui principiu este Carta
ONU, care prevede și că alegerea mijloacelor efective de soluționare a diferendelor
dintre ele, mijloace ce vor fi analizate detaliat în capitolul privind soluționarea
diferendelor internaționale.

33
 3) Principiul neamestecului în afacerile interne ale altui stat (Principiul
neimixtiunii sau al neintervenției) este foarte strâns legat de cel al suveranității
egale a statelor și poate fi considerat o consecință a acestuia. În art. 2 pct. 7 al Cartei
ONU se prevede interdicția pentru state de a se amesteca în chestiuni care aparțin
esențial competenței interne a statelor.
O formulare mai detaliată a acestui principiu este prevăzută în Actul Final de
la Helsinki din 1970.

4) Principiul cooperării dintre state constituie, potrivit dispozițiilor art. 1 pct.

3 din Carta ONU, unul din scopurile organizației. O dezvoltare a conținutului acestui
principiu este cuprinsă în Actul Final de la Helsinki din 1975.
Conținutul acestui principiu este format din drepturi și obligații pentru state:
cooperarea are ca scop asigurarea păcii și securității mondiale, fiecare stat are
dreptul de a coopera cu alte state, pe baze bilaterale sau multilaterale, în domeniile
de interes reciproc.

5) Dreptul la autodeterminare a fost consacrat expres după al Doilea Război

Mondial, în art. 1 pct. 2 al Cartei ONU, ca unul dintre scopurile și principiile
Organizației. Acest drept este recunoscut popoarelor, nu minorităților naționale,
nefiind compatibilă cu scopurile și principiile ONU invocarea lui de mișcări
secesioniste întemeiate pe acest criteriu.
Include un ansamblu de drepturi pentru popoarele care luptă pentru
constituirea într-un stat: dreptul de a se constitui în state independente, dreptul de a
le fi recunoscută lupta împotriva dominației străine, de a-și stabili în mod liber statutul
politic, de a promova dezvoltarea economică, socială și culturală proprie (Declarația
privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale, adoptată de
Adunarea Generală a ONU, în 1960).

6) Principiul egalităţii suverane a statelor este prevăzut în art. 2 pct. 1 din

Carta ONU. În conținutul acestui principiu mai pot fi incluse următoarele drepturi ale
statelor, alături de obligațiile corelative ce revin celorlalte state: dreptul de a participa
la relațiile internaționale în temeiul personalității juridice de drept internațional, dreptul
la respectarea integrității sale teritoriale, participarea la organizații internaționale,
obligația de a respecta cu bună-credință obligațiile asumate, egalitatea capacității

34
juridice a statelor în dobândirea drepturilor și asumarea obligațiilor, imunitatea de
jurisdicție și de executare.

7) Principiul îndeplinirii cu bună-credință a obligațiilor (pacta sunt

servanda) este cunoscut din antichitate și poate fi considerat fundamentul aplicării
normelor dreptului internațional și a respectării celorlalte principii ale dreptului
internațional.

8) Principiul integrităţii teritoriale a statelor. Carta ONU în art. 2 pct. 4

stabilește obligația negativă a statelor de a abține de la folosirea forței „împotriva
integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat”.Acest principiu se
corelează cu principiul neagresiunii. Ca o consecință a acestui principiu, teritoriul
unui stat nu poate face obiectul achiziţiei din partea altui stat ca urmare a recurgerii la
forţă sau la ameninţarea cu forța sau ca urmare a folosirii presiunilor de natură
militară, politică sau economică.

9) Principiul inviolabilității frontierelor completează principiul integrităţii

teritoriale, între ele existând o relație de interdependență. Consacrarea sa expresă în
Actul final de la Helsinki a fost determinată de concepția statelor că respectarea
frontierelor existente este o condiţie indispensabilă de conviețuire paşnică a statelor.

10) Principiul respectării drepturilor și libertăților fundamentale. Carta

ONU, în art. 2 pct. 3 prevede indirect acest principiu, ca un domeniu în care statelor
membre le revine obligația de a coopera „în promovarea și încurajarea respectării
drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex,
limbă sau religie”.
Afirmarea directă și clară a principiului este în Actul Final de la Helsinki, din
1975, la pct. VII, sub denumirea Respectarea drepturilor omului și libertăților
fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau de convingere.
Teme de evaluare formativă:
1. Analiza noțiunilor de „forță” și „amenințare cu forța” prin raportare la Rezoluţia
Adunării Generale a ONU nr. 3314 (XXIX) din 14 decembrie 1974.

35
 2. Identificarea principiilor fundamentale ale dreptului internațional analizate în cauza
Activități militare și paramilitare în și împotriva statului Nicaragua (Nicaragua c. Statele
Unite ale Americii), 1986.
3. Analiza condițiilor în care este permisă exercitarea legitimei apărări.
4.Rezolvarea unor cazuri practice, fictive, în care sunt incidente principii
fundamentale ale dreptului internațional public.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 5

Obiective:
 clarificarea mecanismului încheierii tratatelor internaționale;
 prezentarea condițiilor generale de validitate a tratatelor internaționale;
 determinarea diferențelor între diferitele faze ale încheierii tratatelor
internaționale;
 identificarea criteriilor de clasificare a tratatelor internaționale.

Dreptul internațional al tratatelor

1. Consideraţii generale
Sediul materiei este reprezentat de două convenții încheiate la Viena:
Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de state (din anul 1969) şi Convenţia
privind dreptul tratatelor dintre state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii
internaţionale (din anul 1986).
Convenția de la Viena din 1969 conține, în art. 2 lit. a) definiția expresă a
noțiunii de tratat, în următorii termeni: „prin expresia „tratat” se înţelege un acord
internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că
este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente
conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară.”
Principalele trăsături ale tratatelor internaționale, conform acestei definiții au
fost analizate în secțiunea referitoare la izvoarele (sursele) dreptului internațional
public.
Convenția de la Viena din 1969 cuprinde reguli generale privind tratatele
internaționale și se aplică tuturor tratatelor internaționale.

36
 Convenția de la Viena din 1986, în art. 2 lit. a), prevede aceeași definiție a
termenului tratat, cu deosebirea că include precizarea că acesta este încheiat „(i)între
unul sau mai multe state și una sau mai multe organizații internaționale; sau (ii) între
organizații internaționale”.

2. Clasificarea tratatelor
În principiu, în doctrina de specialitate se face distincție între două metode de
clasificare a tratatelor: materială și formală.
2.1. Clasificarea materială
- Tratate-legi şi tratate-contract. Această clasificare a fost realizată de doctrina
clasică de drept internaţional. Se consideră că tratatele legi au valoare normativă și
conțin reguli generale de comportament susceptibile de a fi aplicate unui număr mare
de state, iar tratatele contracte sunt încheiate între un număr mai redus de state și
obiectul lor este format din prestații reciproce la care s-au obligat părțile.
- Tratate generale şi tratate speciale. Această clasificare are ca punct de pornire
dispozițiile art. 38 paragr. 1 lit. a) din Statutul Curții Internaționale de Justiție, care se
referă în mod expres la „convențiile generale şi speciale”, fără a conține și alte
elemente pentru definirea și deosebirea acestora. Pot fi considerate tratate speciale
cele care privesc un domeniu particular, pot avea un număr redus de părți și au un
rol important în conturarea regulilor cutumiare.Tratatele generale conțin reguli
impersonale, cu caracter general și permanent, permit aderarea altor state și
constituie surse distincte ale dreptului internațional public.
- Tratate normative şi tratate constitutive de organizaţii internaţionale. Diferența dintre
cele două categorii este dată de faptul că primele dintre ele stabilesc reguli de
conduită, iar cele din a doua categorie determină existența organizațiilor
internaționale, stabilesc structura instituțională şi modul de funcţionare a acesteia.
2.2. Clasificarea formală
- După calitatea părţilor. În funcţie de acest criteriu se disting tratate încheiate între
state, tratate încheiate între state şi organizaţii internaţionale şi tratate încheiate
organizaţii internaţionale.
- După numărul părţilor. În funcție de acest criteriu, tratatele internaţionale se clasifică
în tratate bilaterale şi tratate multilaterale.
- După procedura încheierii lor. În funcție de acest criteriu, se disting tratatele
solemne și acordurile în formă simplificată.

37
- După durata valabilităţii lor. În funcție de acest criteriu, tratatele internaţionale se
împart în tratate cu termen (care prevăd în textul lor termenul până la care produce
efecte juridice) şi tratate fără termen (spre exemplu tratatele de pace, cele încheiate
în materia drepturilor omului).
- După posibilitatea de aderare (sau de solidaritate). În funcție de acest criteriu, se
disting tratatele deschise (care permit accesul şi altor subiecți de drept internaţional,
diferiți de cei care au participat la adoptarea textului tratatelor, de a deveni parte la
ele) şi tratatele închise (care exclud această posibilitate).
- După întinderea efectelor lor. În funcție de acest criteriu se disting: tratatele
universale, tratatele regionale.
- După obiectul și scopul lor. În funcție de acest criteriu, tratatele se clasifică în:
tratate politice, economice, militare, culturale.

3. Condițiile de validitate ale tratatelor internaționale

Pentru ca un act juridic să fie calificat tratat internațional și să producă efecte
juridice, este necesară îndeplinirea unor condiții de validitate, de fond și de formă.
3.1. Condiții de fond
3.1.1. Calitatea de subiect de drept internaţional a părţilor
Pot fi părți ale unui tratat internațional doar subiecții dreptului internațional -
statele și organizațiile internaționale interguvernamentale. În ceea ce privește
capacitatea organizațiilor interguvernamentale de a încheia tratate internaționale,
dispozițiile art. 6 din Convenția din 1986 precizează că este guvernată de regulile
acelei organizației.
3.1.2. Existenţa unui acord de voinţă între părţile contractante
Dreptul tratatelor este dominat de regula consensualismului, care presupune
că statele se angajează, în mod liber, de pe poziții de egalitate să pună în aplicare
clauzele tratatelor pe care le încheie. Eventualele modificări ale conținutului
obligațiilor părților se pot realiza tot prin acordul de voință al statelor părți. Conform
acestui principiu, toate detaliile privind adoptarea, intrarea în vigoare și producerea
de efecte juridice, schimbarea clauzelor, sunt determinate prin acordul de voință al
statelor.
Pe lângă condiţiile specific de valabilitate a unui tratat internaţional, referitoare
la capacitatea specială în această privinţă a subiecţilor de drept internaţional, pentru
validitatea ca act juridic, este nevoie şi de îndeplinirea următoarelor cerinţe:
38
exprimarea liberă a consimţământului, în sensul neafectării acestuia de vicii de
consimţământ, liceitatea obiectului tratatului.

3.1.2.1 Viciile de consimţământ

La baza dreptului internaţional se află autonomia de voinţă a statelor, deci
libertatea consimţământului de a deveni parte la tratate internaţionale constituie un
element esenţial pentru existența acestuia. Viciile de consimţământ pot fi grupate
după modul în care s-au produs, în vicii prin care consimţământul este fals întrucât
autorul a crezut adevărate împrejurări care erau false - eroare şi dol – şi situaţiile în
care consimţământul a fost obţinut prin constrângere exercitată direct asupra statului
sau asupra reprezentantului statului.
A. Eroarea - viciu de consimțământ
În privinţa aplicării erorii ca viciu de consimţământ, Convenţia de la Viena din
1969, stabileşte condiţii restrictive: să fie asupra unui fapt sau asupra unei situaţii
despre care statul credea că există la momentul încheierii tratatului (este exclusă
eroarea de drept); să afecteze baza esenţială a consimţământului statului; statul care
o invocă să nu fi contribuit la producerea ei.
B. Dolul
Dolul constituie un act ilicit care antrenează răspunderea autorului său. Spre
deosebire de detaliile prevăzute în cazul erorii, Convenţia din 1969 este lacunară şi
desemnează dolul drept conduita frauduloasă a unui alt stat care a participat la
negociere.
C. Exercitarea constrângerii
Se consideră că violenţa se poate exercita prin modalităţi diverse, nu doar
militare şi că tratatele de pace, încheiate la finalul unui război, constituie un astfel de
exemplu. Constrângerea poate fi exercitată asupra unui stat prin ameninţarea sau
folosirea forţei şi asupra reprezentantului unui stat.

C.1. Constrângerea exercitată asupra statului

Convenţia din 1969 prevede sancţiunea nulităţii pentru obţinerea încheierii
unui tratat internaţional „prin ameninţare sau prin folosirea forţei, cu violarea
principiilor de drept internaţional prevăzute în Carta Naţiunilor Unite.” Textul nu se
referă în mod expres doar la exercitarea forţei armate, însă referirea la principiile
prevăzute în Carta ONU, poate determina o astfel de concluzie.

39
C.2. Constrângerea exercitată asupra reprezentantului statului se materializează prin
acte îndeplinite împotriva reprezentatului unui stat ca individ (ameninţări privind
libertatea sau integritatea fizică a persoanei) şi care denaturează actul juridic
încheiat. Convenţia de la Viena prevede în mod expres sancţiunea pentru o astfel de
ipoteză: exprimarea consimţământului astfel este lipsită de efecte juridice.

D. Coruperea reprezentantului unui stat de către alt stat, potrivit Convenţiei de la

Viena din 1969 poate fi invocat ca viciu de consimţământ, deci statul victimă are
facultatea de a invoca acest viciu de consimţământ, a face dovada lui sau a menţine
prevederile tratatului respectiv ca aplicabile.

E. Neconformitatea consimţământului cu dreptul intern al unui stat

Acest viciu de consimţământ presupune darea de către stat a unui
consimţământ imperfect, întrucât nu este în conformitate cu regulile de drept
constituţional intern. Pentru a atrage consecinţa nulităţii tratatului, trebuie să
privească încălcarea vădită a normelor fundamentale de drept intern privitoare la
ratificarea sau aprobarea tratatelor.
Spre deosebire de celelalte vicii de consimţământ analizate, în acest caz nu
este vorba despre atingerea substanţei înseşi a tratatului, ci de aplicarea incorectă a
procedurilor interne de ratificare în vigoare în statul în cauză, deci de încălcarea
ordinii juridice a acestuia.

3.1. 3. Crearea de efecte juridice

Efectele juridice pot consta fie în stabilirea unei norme de conduită obligatorie
cu caracter general, fie în crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi sau
obligaţii reciproce între părţi.
3.1.4. Supunerea dreptului internaţional
Această condiție este prevăzută în mod expres în Convenția din 1969 și în
Convenția din 1986 și face diferența între actele juridice calificate tratate
internaționale și actele juridice ce sunt guvernate de dreptul internațional privat,
respectiv, actele juridice care sunt încheiate între entități care au și calitate de
subiecți de drept internaţional ori între acestea şi persoane juridice sau fizice. Pot fi
incluse în această categorie, actele juridice încheiate între state ori între acestea şi

40
persoane juridice sau fizice străine privitoare la împrumuturi de bani, închirieri de
terenuri şi clădiri.

3.2 Condiții de formă

Atât definiția dată Convenția din 1969 cât și cea din 1986 instituie anumite
reguli de formalism ale tratatelor. Astfel, ambele convenții se referă la forma scrisă a
tratatelor internaționale, fiind excluse acordurile verbale din sfera lor de aplicare.

4. Încheierea tratatelor
Pentru ca tratatul să existe, în conformitate cu dispozițiile Convenției de la
Viena din 1969, trebuie derulate o serie de proceduri, grupate sub sintagma
„încheierea tratatului internaţional”. Această etapă esențială pentru existența
tratatului internațional, presupune parcurgerea a trei faze: 1) adoptarea tratatului
internaţional; 2) autentificarea lui şi 3) exprimarea consimţământului de a fi părţi la
tratat.
4.1. Adoptarea textului tratatului internațional are loc, în general, în urma
negocierilor purtate între reprezentanții statelor. Durata negocierilor nu este
prestabilită și se poate întinde pe perioade considerabile de timp. Negocierile se
desfășoară acolo unde aleg statele participante (sediul unei organizații internaționale,
instituții ale unuia dintre state) și după regulile asupra cărora acestea convin.
La negocieri statele sunt reprezentate prin persoane care fac dovada
„deplinelor puteri” (full powers). În sensul art. 2 din Convenție, „prin expresia "depline
puteri", se înțelege un document emanând de la autoritatea competentă a unui stat și
desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru
negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima
consimțământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt
act cu privire la tratat”.
Convenția instituie prezumție că anumite categorii de persoane sunt
reprezentanți ai statului lor, datorită funcției pe care o îndeplinesc și, ca urmare, nu
sunt obligați să prezinte depline puteri. Aceste persoane sunt:
„a) șefii de stat, șefii guvernelor și miniștrii afacerilor externe, pentru toate
actele referitoare la încheierea unui tratat;

41
 b) șefii de misiune diplomatică, pentru adoptarea textului unui tratat ce se
încheie între statul acreditat și statul acreditar;
c) reprezentanții acreditați ai statelor la o conferință internațională sau pe
lângă o organizație internațională, ori pe lângă un organ al acesteia, pentru
adoptarea textului unui tratat în această conferință, organizație sau organ.”
În privința numărului de voturi cu care se adoptă textul unui tratat internațional,
Convenția prevede că regula unanimității sau regula majorității de două treimi dintre
statele participante și votante, pentru tratatele încheiate în cadrul unor conferințe
internaționale. Această regulă are caracter supletiv, statele putând alege aplicarea
unei alte reguli.

4.2. Autentificarea textului tratatului are loc într-un cadru solemn și prezintă
o semnificație deosebit de importantă pentru existența tratatului internațional. Potrivit
Convenției din 1969, prin derularea procedurilor și formalităților specifice acestei
etape, se consacră caracterul autentic și definitiv al textului tratatului, ca urmare a
finalizării etapei negocierilor. Din momentul autentificării, textul tratatului există,
clauzele sale nu mai fac obiectul negocierilor între state și nu mai pot suferi
modificări.
Scopul acestor formalități este ca, anterior dării consimțământului de a fi
legate de un tratat internațional, statele să știe cu precizie care este conținutul
tratatului respectiv, clauzele definitive și care nu mai pot fi modificate.
Structura textului tratatului astfel adoptate este următoarea: titlul, preambul
sau parte introductivă (cuprinde denumirea tratatului, obiectul de reglementare,
identificarea statelor care l-au adoptat, scopurile pentru care a fost adoptat),
dispozitiv (cuprinde totalitatea clauzelor tratatului, în care sunt consemnate drepturile
și obligațiile părților), dispoziții finale (privind depozitarul, modalitatea de intrare în
vigoare, termenul pentru care își va produce efectele, dacă a fost stabilit un astfel de
termen de către părți).
Convenția prevede ca forme de autentificare: semnarea ad referendum sau
parafarea.
Semnarea ad referendum presupune aplicarea semnăturii reprezentantului
unui stat pe textul tratatului, urmată de mențiunea ad referendum. Semnificația
acestei modalități este cea a unei semnări provizorii, date sub rezerva confirmării de

42
către stat. Semnătura devine definitivă în momentul în care este confirmată de către
autoritatea competentă a statului.
Parafarea presupune înscrierea inițialelor reprezentantului statului pe textul
tratatului; ea atestă autenticitatea proiectului de tratat negociat și nu presupune
asumarea vreunei obligații din cuprinsul acestuia.
Un tratat poate fi autentificat în mai multe limbi, caz în care, toate variantele
vor avea aceeași forță juridică. Tratatele încheiate în cadrul ONU sunt autentificate în
cele șase limbi oficiale ale organizației: engleză, rusă, franceză, chineză, spaniolă și
arabă. Identificarea textelor autentice ale unui tratat internațional prezintă relevanță
pentru interpretarea clauzelor sau a anumitor termeni neclari din cuprinsul acestuia.
4.3. Exprimarea consimţământului de a deveni parte la tratat finalizează
procedura încheierii tratatului internaţional şi se poate realiza prin mai multe
modalităţi, prevăzute alternativ de Convenția de la Viena din 1969: „Consimțământul
unui stat de a fi legat printr-un tratat poate fi exprimat prin semnătură, prin schimbul
instrumentelor care constituie un tratat, prin ratificare, acceptare, aderare sau
aprobare, ori prin oricare alt mijloc convenit.”
a) Semnarea tratatului
Exprimarea consimţământului statului de a fi parte la tratat se realizează prin
semnare: când această modalitate a fost aleasă de către părți, este prevăzută de
textul tratatului sau când intenția de a da semnăturii această valoare rezultă din
deplinele puteri date de stat reprezentantului său.
b) Schimbul de instrumente
Această modalitate de exprimare a consimțământului are aplicabilitate în
următoarele ipotezele: „a) când instrumentele prevăd că schimbul lor va avea acest
efect, sau b) când este stabilit pe altă cale că aceste state conveniseră ca schimbul
instrumentelor sa aibă acest efect.”
Termenul instrumente poate desemna o varietate de documente folosite între
două state: notă, scrisoare, telegramă, mesaj, corespondență, comunicare,
memorandum, semnate sau parafate ori note verbale însoțite sau nu de sigiliu.
c) Ratificarea, acceptarea sau aprobarea tratatului
Ratificarea, aprobarea sau acceptarea reprezintă modalități alternative de
exprimare a consimțământului. Exprimarea consimțământului unui stat de a fi legat
de un tratat prin ratificare, aprobare sau acceptare presupune parcurgerea a două
etape:

43
 i) emiterea unui instrument de ratificare, de acceptare sau aprobare de către
un autoritatea competentă a statului în a exprima intenția statului de a fi legat prin
tratatul în cauză, și
ii) depunerea (pentru tratate multilaterale) sau schimbul (pentru tratatele
bilaterale) instrumentelor de ratificare, acceptare sau aprobare.
d) Aderarea la tratat constituie modalitate de exprimare a consimțământului
statului de a fi legat de un tratat, atunci când tratatul prevede această modalitate.
Se aplică doar în cazul tratatelor multilaterale, în ipoteza în are un stat nu a
participat la negocierea şi semnarea tratatului la care doreşte să devină parte, cu
condiţia ca această modalitate să fie prevăzută în textul tratatului ori părţile să
permită aderarea ulterioară a altor state.
Teme de evaluare formativă:
1. Analiza condițiilor în care poate fi invocată eroarea-viciu de consimțământ la
încheierea tratatelor internaționale - studiu de caz: CIJ, Cauza privind Templul Preah Vihear
(Cambodgia c. Thailandei), Hotărârea asupra fondului din 15 iunie 1962.
2. Valoarea juridică a semnării unui tratat internațional, consecințe din perspectiva
aplicării articolului 18 din Convenția de la Viena din 1969 și posibilitatea retragerii
semnăturii.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 6
Obiective:
 clarificarea noțiunii rezervei la tratatelor internaționale, a condițiilor de
validitate și a efectelor produse în aplicarea tratatelor internaționale;
 identificarea funcții înregistrării tratatelor internaționale;
 prezentarea regulilor și excepțiilor în privința aplicării și efectelor tratatelor
internaționale;
 determinarea regulilor de interpretare a tratatelor internaționale.

1. Rezerva la tratatele internaționale

1.1. Definire
Potrivit art. 2 din Convenția de la Viena din 1969, rezerva reprezintă „o
declarație unilaterală, oricare ar fi conținutul sau denumirea sa, făcută de un stat
atunci când semnează, acceptă sau aprobă un tratat, ori aderă la acesta, prin care își

44
manifestă intenția de a exclude sau modifica efectul juridic al unor dispoziții din tratat
cu privire la aplicarea lor față de statul respectiv”.
Rezerva la tratat constituie o instituție juridică aplicabilă doar tratatelor
multilaterale. Utilitatea acestei instituții este de a se conferi posibilitatea de a deveni
parte la tratat și statelor care nu sunt de acord cu toate clauzele unui tratat, având în
vedere că tratatele multilaterale în general se adoptă cu votul majorității statelor
participante și votante. Statul care formulează o rezervă la un tratat internațional se
numește stat rezervatar.

1.2. Condiţiile de fond şi de formă

1.2.1. Condiţiile de fond
Convenția din 1969 prevede în mod expres condițiile de fond pentru
validitatea unei rezerve la un tratat internațional: „a) rezerva să nu fie interzisă expres
de tratat; b) tratatul să nu dispună că pot fi făcute numai anumite rezerve printre care
nu figurează rezerva respectivă; sau c) în alte cazuri decât cele prevăzute la
alineatele a) si b), rezerva să nu fie incompatibilă cu obiectul și scopul tratatului”.
Primele două condiții pot fi verificate fără mari dificultăți, întrucât rezultă din
dispoziții exprese ale textului unui tratat internațional. Verificarea celei de a treia
condiții implică o analiză a dispozițiilor din tratat care conțin obiectul și scopul
acestuia și poate constitui un proces mai dificil.
Rezerva nu are caracter irevocabil, ea poate fi retrasă de către statul
rezervatar.
1.2.2. Condiţiile de formă pentru validitatea unei rezerve se referă la forma scrisă a
rezervei şi momentul în care poate fi formulată.
a) Forma scrisă
Potrivit dispozițiilor din Convenția de la Viena din 1969, rezervele și retragerea
rezervelor se formulează în scris și trebuie comunicate părților contractante și
celorlalte state care au dreptul de a deveni părți la tratat.
b) Momentul formulării
Formularea rezervei se face, de regulă, la momentul exprimării
consimțământului statului de a deveni parte la tratat. Aprecierea validității rezervelor,
conform mecanismului instituit prin Convenția de la Viena din 1969, revine în primul
rând statelor părți la un tratat.

45
1.3. Procedura și efectele rezervelor
Pentru ca o rezervă la un tratat internațional să producă efecte juridice, ea
trebuie acceptată de către celelalte părți ale tratatului respectiv, în mod expres sau în
mod tacit. În conformitate cu dispozițiile din Convenție, se consideră că o rezervă a
fost acceptată de un stat dacă „acesta nu a formulat vreo obiecțiune la rezervă până
la expirarea a douăsprezece luni de la data la care i-a fost notificată sau la data la
care și-a exprimat consimțământul de a fi legat prin tratat, dacă această dată este
posterioară.”
În ceea ce privește efectele produse de rezerve, se produce o fragmentare a
aplicării dispozițiilor acestuia, întrucât nu mai are loc o aplicare unitară și uniformă a
tuturor clauzelor tratatului, față de toate statele părți. Convenția din 1969
reglementează mai multe ipoteze:
- în cazul acceptării exprese sau tacite a rezervei, urmează ca între statul
rezervatar și cel care a acceptat rezerva, să se aplice clauzele modificate
potrivit rezervei formulate și acceptate;
- dacă statul care a formulat obiecție la rezervă nu s-a opus intrării în
vigoare a tratatului între el și statul autor al rezervei, dispozițiile din tratat la
care se referă rezerva, nu se vor aplica între statul rezervatar și cel care a
formulat rezerva;
- între celelalte state părți ale unui tratat internațional, raporturile juridice
generate de clauzele tratatului, nu se modifică.

2. Intrarea în vigoare a tratatelor

Potrivit Convenţiei de la Viena din anul 1969, tratatul intră în vigoare la data şi
după modalităţile stabilite în tratat sau prin acordul părţilor contractante. În lipsa
acestor determinări, tratatul intră în vigoare în momentul în care consimţământul de a
fi legat prin tratatul respectiv a fost stabilit pentru toate părţile contractante.
Intrarea în vigoare a tratatelor are ca efect obligativitatea clauzelor acestora
pentru statele părți.

3. Înregistrarea tratatelor
Potrivit Convenției din 1969, după intrarea în vigoare a tratatelor, acestea vor
fi trimise Secretariatului Organizației Națiunilor Unite, pentru a fi înregistrate, clasate

46
și publicate. În cazul în care a fost desemnat un depozitar, se consideră că acesta
are autorizarea de a îndeplini toate aceste acte.
Sancțiunea neînregistrării nu constă în lipsa de validitate a tratatului
internațional. Scopul acestei formalități de înregistrare îl constituie asigurarea
opozabilității tratatului față de terți și față de ONU.

4. Efectele tratatului internațional

De la data intrării sale în vigoare, tratatul internaţional produce efecte juridice,
ca regulă, între părţile contractante şi, în mod excepţional, faţă de terţi.

4.1. Relativitatea efectelor tratatelor internaționale

Convenția de la Viena din 1969 a consacrat principiul pacta sunt servanda,
care presupune că un tratat în vigoare leagă părțile și trebuie să fie executat cu
bună-credință.
În privința forței executorii a tratatului internațional, raportată la dreptul intern
al statelor, dispozițiile din Convenție stabilesc regula că „O parte nu poate invoca
dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat.”

4.2. Excepții de la relativitatea tratatelor internaționale

Potrivit dispozițiilor din Convenția de la Viena din 1969, cu privire la statele
terțe, regula este că „Un tratat nu creează nici obligații, nici drepturi pentru un stat terț
fără consimțământul său.”
De la această regulă, Convenția prevede mai multe situații ce constituie
excepții, în care un stat poate fi ținut de respectarea clauzelor unui tratat internațional
la care nu a devenit parte:
- caracterul obligatoriu al unui tratat internațional pentru state terțe, urmare a formării
unei reguli cutumiare internaționale enunțate într-un tratat;
- în privința obligațiilor pentru state terțe, Convenția prevede că din dispozițiile unui
tratat pot lua naștere obligații pentru un stat terț, cu îndeplinirea a două condiții
cumulative:
a) dacă astfel au convenit părțile în cuprinsul tratatului, și
b) dacă statul terț acceptă în mod expres și în scris această obligație.
- cu privire la posibilitatea creării de drepturi pentru statele terțe, Convenția
prevede următoarele condiții cumulative:
47
 a) statele părți trebuie să convină ca dispoziția unui tratat să dea naștere unui
drept pentru un stat terț sau un grup de state
b) statul terț să consimtă.
Un exemplu de excepție de la relativitatea tratatelor, este clauza națiunii celei
mai favorizate, care este inclusă într-un acord-cadru și susceptibilă de aplicare față
de state care nu sunt părți la acestea.

5. Aplicarea tratatelor internaţionale

Aplicarea tratatelor presupune executarea drepturilor şi obligaţiilor reciproce
stabilite în cuprinsul său, pe baza acordului de voinţă al statelor, pe durata activităţii
tratatului, de la data intrării în vigoare, până la încetarea acestora.

5.1. Aplicarea în spaţiu a tratatelor internaționale

Potrivit Convenţiei de la Viena din 1969, un tratat internaţional urmează a se
aplica pe întregul teritoriu al statelor părţi, cu excepţia cazurilor în care este stabilită o
altă intenţie a statelor, în textul tratatului.
În anumite situații, statele pot decide ca un tratat să nu se aplice pe o parte din
teritoriul său, inserând așa numitele clauze federale (referitoare la teritoriul unuia
dintre statele federate) sau clauze coloniale (referitoare la teritoriul coloniilor). În ceea
ce privește clauza colonială, considerăm că în prezent ea nu mai are aplicabilitate, în
urma mișcării de decolonizare și afirmării principiului egalității suverane a statelor.
Tratatele prin care sunt stabilite regimuri juridice obiective ale unor teritorii
care nu sunt supuse suveranității niciunui stat, sunt de asemenea, excepții de la
principiul teritorialității. Cu titlu de exemplu, poate fi menționat Tratatul prin care se
stabilește regimul juridic al Antarcticii.

5.2. Aplicarea în timp a tratatelor internaționale

5.2.1. Regula neretroactivităţii tratatelor internaţionale presupune că

tratatul urmează a se aplica de la data intrării sale în vigoare, adică urmează să îşi
producă efectele constând în crearea de drepturi şi obligaţii pentru părţi, deci
dispoziţiile unui tratat nu se aplică pentru acte sau fapte care existau anterior intrării
sale în vigoare şi nici actelor sau faptelor care au încetat la data intrării în vigoare.

48
 5.2.2. Tratatele succesive în timp
Datorită multitudinii relaţiilor dintre state, la diferite niveluri, este posibil ca în
mod succesiv, ulterior exprimării consimţământului de a fi parte la un anumit tratat
internaţional, statele să devină părţi şi în alte tratate internaţionale, fie multilaterale,
fie bilaterale, universale sau regionale, cu obiect de reglementare similar.
În cazul în care există contradicţii între reglementările din cele două categorii
de tratate (anterior şi posterior), urmează a fi aplicate următoarele reguli:
- preeminența Cartei ONU faţă de alte tratate internaţionale, stabilită de art. 103 din
Carta ONU;
- când un tratat precizează că este subordonat unui tratat anterior sau posterior sau
că nu trebuie considerat ca fiind incompatibil cu celălalt tratat,se vor aplica dispoziţiile
tratatului faţă de care este subordonat;
- când toate părţile la tratatul anterior sunt de asemenea părţi la tratatul posterior,
fără ca tratatul anterior să fi expirat sau ca aplicarea să fi fost suspendată, tratatul
anterior nu se aplică decât în măsura în care dispoziţiile sale sunt compatibile cu cele
ale tratatului.

5.2.3. Modificarea tratatului internaţional

Aplicarea clauzelor unui tratat internaţional poate suferi schimbări, în timp, în
urma procedurilor de modificare a acestora. Din punct de vedere tehnic, se folosesc
termenii de amendare (pentru modificări parțiale sau de mai importanță mai redusă)
sau revizuire (pentru modificări de substanță și extinse), însă din punct de vedere
juridic, efectele sunt aceleași.
Potrivit Convenției de la Viena din 1969, modificarea tratatelor internaționale
presupune respectarea următoarelor condiții:
- se realizează prin acordul de voință al părților,
- pentru intrarea în vigoare a modificărilor, se parcurg, ca regulă, aceleași
etape prevăzute pentru intrarea în vigoare a tratatelor.

6. Interpretarea tratatelor internaţionale

6.1. Regulile generale de interpretare a tratatelor internaţionale
Potrivit dispoziţiilor art. 31 par. 1 din Convenţia de la Viena din 1969, “Un tratat
trebuie să fie interpretat cu bună credinţă, potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi
atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său.”

49
 Această dispoziţie conține mai multe reguli codificate, de interpretare a
dispoziţiilor neclare ale unui tratat internaţional:
- aplicarea principiului bunei-credinţe. Aceasta trebuie pusă în legătură cu
menţionarea bunei-credinţe în materia executării tratatelor internaţionale.
- termenii trebuie interpretaţi luând în considerare sensul obişnuit al acestora, nu un
sens special sau tehnic. Prin excepție, unui termen din tratat i se va da un sens
special dacă este stabilit că aceasta a fost intenţia părţilor.
- clauzele tratatului internaţional trebuie interpretate în contextul acestuia.
Noţiunea de context al tratatului internaţional se referă la preambul şi anexele
tratatului şi la următoarele aspecte:
a) orice acord în legătură cu tratatul şi care a intervenit între părţi cu prilejul
încheierii tratatului;
b) orice instrument stabilit de către una sau mai multe părţi cu prilejul încheierii
tratatului şi acceptat de celelalte părţi ca instrument având legătură cu tratatul.
- clauzele tratatului trebuie interpretate ţinând cont de obiectul şi scopul tratatului,
care sunt în mod obişnuit menţionate în preambul.
În principiu, interpretarea unei clauze neclare se realizează în funcţie de
intenţia părţilor la încheierea tratatului în cauză, potrivit regulii rationae temporis. Nu
este însă exclus ca interpretarea clauzelor neclare să se realizeze în funcţie de
evoluţia dreptului într-un anumit domeniu.

6.2. Mijloace complementare de interpretare a tratatelor internaționale

Convenţia de la Viena din 1969 cuprinde referiri la mijloace complementare de
interpretare. Acestea sunt lucrările pregătitoare (travaux préparatoires) şi
împrejurările în care a fost încheiat tratatul.
Lucrările pregătitoare conţin propunerile şi dezbaterile părţilor participante la
adoptarea textului tratatului internaţional și pot constitui un element util în stabilirea
voinţei şi intenţiei statelor la încheierea tratatului internațional.
Aceste mijloace sunt subsidiare și pot fi folosite în cazul în care, în urma
folosirii regulilor generale de interpretare, se ajunge la un sens ambiguu a clauzelor
sau la un rezultat absurd.

6.3. Interpretarea tratatelor autentificate în două sau mai multe limbi

50
 Întrucât termenii unui tratat pot avea înţelesuri diferite în variantele autentice în
care au fost adoptate, Convenţia de la Viena din 1969 cuprinde reguli cu privire la
interpretarea acestora:
- regula forţei juridice egale pentru toate versiunile în care a fost autentificat
tratatul;
- prezumția că înţelesul termenilor din diferitele variante autentice este același;
- dacă, din compararea textelor autentice rezultă o deosebire a înțelesului
termenilor, iar aceasta nu poate fi înlăturată prin aplicarea regulilor generale și nici a
metodelor complementare, se va reține sensul care „împacă cel mai bine” textele,
ținând seama de obiectul și scopul tratatului (metoda concilierii textelor tratatului
internațional).

7. Încetarea tratatelor internaţionale

Un tratat internaţional încetează să mai producă efecte juridice în temeiul
dispoziţiilor sale (dacă acestea conţin prevederi exprese în acest sens) ori ale
Convenţiei de la Viena din anul 1969. Consecinţa încetării tratatului internaţional
constă în încetarea efectelor acestuia, deci a drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale
statelor părţi din acel moment.

7.1. Principalele cauze codificate de încetare a tratatului:

- Denunţarea tratatului - reprezintă o cauză de încetare a tratatului specifică tratatelor
bilaterale. În cazul tratatelor multilaterale, echivalentul denunţării îl reprezintă
retragerea părţii contractante de la acel tratat, fără a avea consecinţe asupra
efectelor tratatului pentru celelalte părţi. Denunţarea sau retragerea sunt posibile
dacă tratatul prevede această modalitate de încetare, ca regulă.
- Violarea substanțială a unui tratat bilateral - poate constitui o cauză de încetare a
valabilităţii tratatului sau o cauză de suspendare a efectelor acestuia, fie între toate
părțile sau fie doar între unele dintre ele.
- Ivirea unei situații care face imposibilă executarea – poate fi invocată dacă sunt
îndeplinite următoarele condiții:
a) această imposibilitate „rezultă din dispariția sau distrugerea definitivă a
obiectului, indispensabil pentru executarea acestui tratat.” Prin urmare,
imposibilitatea temporară de executare nu poate constitui temei al încetării tratatului,
poate fi doar o cauză de suspendare a efectelor acestuia;

51
 b) imposibilitatea să nu fie rezultatul unei violări a unei obligații din tratat de
către partea care o invocă sau a unei obligații internaționale față de oricare altă parte
la tratat.
- Schimbarea fundamentală a împrejurărilor (rebus sic stantibus) - reprezintă un
principiu de drept internațional cutumiar și înseamnă că tratatul rămâne valabil atât
timp cât împrejurările în care a fost încheiat rămân aceleaşi.
Pentru a fi invocată o astfel de cauză de încetare, este necesară întrunirea
cumulativă a următoarelor condiții:
a) schimbarea împrejurărilor este fundamentală și nu a putut fi prevăzută de
părți;
b) existența acestor împrejurări a constituit o bază esențială a
consimțământului de a se lega prin tratat;
c) această schimbare a avut ca efect transformarea radicală a naturii
obligațiilor care rămân de executat în virtutea tratatului.
- Ruperea relațiilor diplomatice sau consulare – poate fi invocată pentru încetarea
efectelor unui tratat internațional în mod excepțional, dacă existența relațiilor
diplomatice sau consulare este indispensabilă pentru aplicarea tratatului.
- Abrogarea tratatului - operează în ipoteza în care părţile unui tratat încheie un nou
tratat, cu acelaşi obiect, însă cu dispoziţii contrare faţă de cel anterior. Pentru a fi
incidentă, toate părţile tratatului trebuie să convină asupra acestei cauze de încetare
a valabilităţii tratatului şi poate fi expresă (în cazul în care se adoptă un tratat special
de abrogare a tratatului anterior) sau tacită (în situaţia în care tratatul posterior
primează ca aplicare faţă de cel anterior).
Teme de evaluare formativă:
1. Studiu de caz- analiza condițiilor de validitate a unei rezerve - CIJ, Rezerve la
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, Avizul consultativ din 28 mai
1951.
2. Studiu de caz: aprecierea validității unei rezerve de către o instanță internațională –
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Belilos c. Elveţiei, 29 aprilie 1988.
3. Analiza diferențelor dintre rezerva la tratat și declarația unilaterală interpretativă,
prin referire la declarația unilaterală a României la ratificarea Convenției asupra dreptului
mării.

52
 4. Studiu de caz: CIJ, Diferendul privind dreptul de navigaţie şi drepturile conexe
(Costa Rica c. Nicaragua), Hotărârea din 13 iulie 2009 – interpretarea expresiei în scopuri de
comerţ (for the purposes of commerce, aux fins de commerce), dintr-un tratat încheiat în anul
1858, între cele două state litigante, trebuie realizată în funcţie de evoluţia relaţiilor şi
termenilor, până la momentul la care se face interpretarea de către Curte, iar nu potrivit
sensului avut de termenul respectiv la data încheierii tratatului internaţional.
5. Studiu de caz: interpretarea unor texte autentice divergente - CIJ, Cauza LaGrand
(Germania c. Statelor Unite ale Americii), Hotărârea din 27 iunie 2001.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7
Obiective:
 prezentarea controverselor în legătură cu subiecții dreptului internațional și
determinarea acestora;
 identificarea elementelor definitorii ale statului ca subiect principal al dreptului
internațional public;
 clarificarea noțiunilor de imunitate de jurisdicție și de executare a statelor;
 prezentarea trăsăturilor și a condițiilor instituției răspunderii internaționale a
statelor.

Statul – subiect originar de drept internaţional public

1. Consideraţii introductive privind identificarea subiecților de drept

internaţional public

Subiecții de drept internaţional public reprezintă un element ce deosebeşte

disciplina dreptului internaţional de alte ramuri ale dreptului. Pentru ca o entitate
juridică să poată fi considerată subiect de drept internaţional, trebuie să prezinte o
dublă calitate: să fie în acelaşi timp atât creatoare cât şi destinatar al normelor
juridice de drept internațional public. Entităţile cu privire la care nu există controverse
sub acest aspect sunt statele şi organizaţiile internaţionale interguvernamentale.
Statul este considerat subiectul originar, clasic, cu rol primordial în societatea
internaţională. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale sunt considerați
subiecți derivați, deoarece sunt create prin acordul de voinţă al statelor, chiar dacă
dobândesc personalitate juridică proprie.

53
 Spre deosebire de state, organizațiile internaționale interguvernamentale au
competențe funcționale, circumscrise realizării obiectivelor și scopurilor pentru care
au fost create.
În materia subiecților dreptului internaţional public, au fost argumentate mai
multe teorii privind calitatea de subiect de drept internațional şi a altor entităţi juridice:
mişcările de eliberare naţională, societăţile transnaţionale, organizaţiile internaţionale
neguvernamentale şi indivizii.
În general, se admite că mişcările pentru eliberare naţională (popoarele care luptă
pentru eliberare naţională), pot fi considerate subiect de drept internaţional, cu
caracter tranzitoriu şi limitat, până la constituirea într-un stat independent. A fost
inclusă în această categorie Autoritatea pentru Eliberarea Palestinei.
Organizațiile internaționale non-guvernamentale (ONG) reprezintă asociații
internaționale, create prin voința persoanelor fizice sau juridice de naționalitate
diferită, fără obiect de activitate lucrativ, înregistrate în ordinea juridică a unui stat. Ca
natură juridică, ele reprezintă entități juridice naționale, însă datorită implicării active
pe plan internațional, în domeniul lor de activitate și a colaborării cu organizații
internaționale interguvernamentale, s-a discutat despre includerea acestora în
categoria subiectelor de drept internațional public.
Opinia majoritară la acest moment exclude această teorie, motivat, în principal,
de modul de creare al acestor entități. Cu titlu de exemplu pot fi menționate:
Comitetul pentru Crucea Roșie, Green Peace, Amnesty International, Human Rights
Watch.
Societățile (companiile) transnaționale (STN) reprezintă firme, întreprinderi care
sunt create în ordinea juridică a unor state, ca persoane juridice având naționalitatea
acelui stat, cu caracter lucrativ, cu centre de activitate cu sau fără personalitate
juridică proprie pe teritoriul altor state, dar nu sunt considerate subiecți ai dreptului
internațional.
Argumentele recunoașterii calității de subiect de drept internațional indivizilor
privesc, în principal :
a) judecarea și condamnarea persoanelor fizice, pentru fapte foarte grave,
considerate a fi infracțiuni internaționale, de către instanțe penale internaționale,
instituite prin acordul de voință al statelor (Curtea Penală Internațională, Tribunalul
ad-hoc pentru fosta Iugoslavie, Tribunalul pentru Rwanda, Tribunalul pentru Sierra
Leone);

54
 b) posibilitatea formulării de plângeri împotriva statelor, pentru nerespectarea
drepturilor și libertăților fundamentale, la instanțe internaționale specializate. Cu titlu
de exemplu pot fi menționate: Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Inter-
Americană a Drepturilor Omului, Curtea Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor.
Opinia majoritară este că existența acestui cadru normativ nu conferă calitate de
subiect de drept internațional indivizilor, întrucât aceștia nu au prerogativa de a
participa la elaborarea normelor de drept internațional, fiind doar destinatari sau
beneficiari ai acestora.

2. Statul - ca subiect primar de drept internațional public - noţiune şi

elemente
În general, statul este definit ca o colectivitate umană, instalată permanent pe
un anumit teritoriu și având o structură de organe ale puterii de stat care se bucură
de suveranitate. În consecință, pentru a exista, statul trebuie să întrunească trei
elemente constitutive: teritoriul, populaţia şi guvernul (autorităţile publice).
Se consideră că definiția cea mai completă a noțiunii de stat este conținută în
Convenția privind drepturile și obligațiile statelor, încheiată în 1933, în cadrul
Organizației Statelor Americane (OSA). Potrivit definiției cuprinse în acest tratat,
”Statul este un subiect de drept internațional care posedă următoarele caracteristici:
a)populație, b)un teritoriu, c)un guvern) și d) capacitatea de a intra în relații cu alte
state”.
Teritoriul de stat este baza materială pentru existența statului, constând în
spaţiul (terestru, acvatic și aerian), delimitat prin frontiere, asupra căruia se exercită
suveranitatea unui anumit stat. Din perspectiva dreptului internațional, nu prezintă
relevanță, pentru existența statului, dimensiunile sau structura teritoriului.
Populația reprezintă colectivitatea umană legată permanent sau numai
temporar de un teritoriu anumit. Regimul juridic al diferitelor categorii de persoane
aflate pe teritoriul unui stat (cetățeni – inclusiv minorități, străini, apatrizi, azilanți,
refugiați) este stabilit în primul rând de legislația internă a statului, în conformitate cu
instrumentele juridice internaționale la care statul este parte, în privința anumitor
categorii de persoane.
Din perspectiva dreptului internațional public, nu prezintă relevanță numărul de
indivizi care constituie populația.

55
 Guvernul (autoritățile publice ale statului) reprezintă un sistem de autorități
prin care sunt exercitate prerogativele puterii de stat asupra ansamblului teritoriului şi
populaţiei. Se apreciază că pentru existența acestui element constitutiv al statului
este necesară întrunirea a două condiții:
a) exclusivitatea - presupune caracterul unic al guvernului
b) efectivitatea – presupune ca guvernul să exercite autoritatea în mod real.
Din perspectiva dreptului internațional, nu prezintă relevanță forma politică sau
constituțională a guvernului.
Capacitatea de a intra în relații cu alte state presupune aptitudinea statului de
a exercita toate atributele sale pe plan extern, în relațiile cu celelalte subiecte ale
dreptului internațional.

3. Imunitatea de jurisdicție și de executare a statelor

Statul are personalitate juridică de drept internațional public deplină, ce derivă
din suveranitatea sa. Aceasta presupune că, în raport cu celelalte state, are
plenitudine de competență privind teritoriul său și exclusivitatea exercitării acesteia,
iar personalitatea statului are caracter erga omnes.
În raport cu statele terțe, statului îi revine obligația de a nu aduce atingere
drepturilor acestora și de a-și îndeplini cu bună-credință angajamentele asumate.
Printre drepturile terțele state, o importanță deosebită prezintă plenitudinea și
exclusivitatea suveranității statului pe teritoriul propriu, oarecum și principiul
neimixtiunii în afacerile interne ale unui alt stat. Din această situație rezultă regula
imunității de jurisdicție și de execuție a unui stat în raport cu celelalte state.
În prezent, se consideră că imunitatea operează în privința actelor de
suveranitate ale statelor (jure imperii). În privința actelor în care statul figurează ca
entitate de drept privat, își încetează aplicabilitatea acest principiu, fiind incidentă
jurisdicția statului pe teritoriul căruia actele respective își produc efectele.
Acesta este principiul imunității restrictive (sau calificate) a statelor, consacrat
și în Convenția europeană asupra imunității statelor, din 1972, fiind primul tratat
multilateral ce reglementează imunitatea statelor. La nivel universal, în cadrul ONU, a
fost adoptată Convenția asupra imunității statelor şi a proprietății lor, neintrată încă în
vigoare. Aceasta consacră principiul general al imunității de jurisdicție a statului şi a
proprietății acestuia în fața instanțelor altor state părți.

56
4. Răspunderea internațională a statelor - consecință a consecinţă a
încălcării obligaţiilor internaţionale
4.1. Noțiune și tipuri
Răspunderea internațională a statelor se întemeiază pe regula că orice
încălcare a unei obligații decurgând dintr-o normă de drept internațional atrage
răspunderea autorului încălcării și obligarea acestuia la repararea prejudiciului
cauzat.
Răspunderea internațională a statului poate avea două forme:
a) răspunderea pentru fapte sau acte ilicite (contrare dreptului internațional);
b) răspunderea pentru consecințe prejudiciabile produse prin acte neinterzise de
dreptul internațional sau pentru abuzul de drept.
4.2. Reglementare
În prezent, nu există convenții internaționale care să reglementeze
răspunderea internațională a statului pentru fapte ilicite, această instituție juridică
având natură cutumiară.
Comisia de Drept Internațional a ONU a desfășurat, începând cu 1949,
activități de sistematizare și codificare a regulilor privind angajarea internațională a
răspunderii statelor pentru fapte ilicite și a redactat, de-a lungul timpului, propuneri de
articole Adunării Generale a ONU, în această materie. Cel mai recent text este
Proiectul de articole privind răspunderea internațională a statului pentru fapte ilicite,
din 2001.

4.3. Elementele răspunderii internaționale a statului pentru fapte ilicite

Potrivit concepției Comisiei de Drept Internaţional din cadrul ONU, exprimate
în Proiectul de articole din 2001, fundamentul răspunderii statelor este comiterea
unui fapt ilicit.
În general, se consideră că pentru antrenarea răspunderii internaționale a
statelor este necesară întrunirea a trei elemente constitutive:
a) conduita ilicită, constând în încălcarea unei norme de drept internaţional;
b) imputabilitatea acestei conduite unui subiect de drept internaţional;
c) producerea unui prejudiciu.

57
4.3.1. Conduita ilicită reprezintă acțiunea sau inacțiunea unui stat prin care are loc
încălcarea unei obligații internaționale aflate în vigoare, indiferent care este sursa
acestei obligații (consensuală, din tratate internaționale sau cutumiară).
Aprecierea caracterului ilicit al conduitei statului (fapt internaţional ilicit) se realizează
în mod autonom faţă de dreptul intern al statelor în cauză, prin aplicarea regulilor
dreptului internațional public.
Proiectul de articole adoptat în 1996 făcea distincție între două categorii de fapte
ilicite: crime și delicte, în funcție de gravitatea acestora și natura obligațiilor încălcate.
Proiectul de articole din 2001 nu mai cuprinde această distincție și se referă generic,
la fapte internaționale ilicite.
Proiectul de articole din 2001 nu prevede expres o anumită formă de vinovăție, ca
element al răspunderii, astfel încât, pentru angajarea răspunderii este suficient actul
statului, independent de atitudinea sa subiectivă - intenție sau culpă.
4.3.1.1. Cauzele care exclud caracterul ilicit al faptului internațional
Proiectul de articole din 2001 prevede o serie de împrejurări care exclud
caracterul ilicit al faptului internațional, ce pot fi grupate în două categorii, după cum
decurg din conduita victimei sau sunt independente de voinţa acesteia.
1. Cauze ce ţin de conduita victimei
Din această primă categorie a cauzelor ce exclud ilicitatea, fac parte:
consimţământul victimei, legitima apărare şi contramăsurile.
a) Consimţământul statului la încălcarea unei obligaţii internaţionale de către statul
autor poate constitui cauză exoneratoare, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
i) a fost expres şi clar exprimat;
i) a fost exprimat anterior comiterii actului ilicit;
iii) a fost dat în absenţa oricărei constrângeri;
iv) nu privește o normă jus cogens.
b) Legitima apărare constituie un drept inerent al statelor, în cazul unui atac efectiv,
din partea altui stat, de a răspunde agresiunii folosind forțele sale armate (principiul
dreptului la autoapărare individuală sau colectivă consacrat de art. 51 al Cartei
O.N.U.).
c) Contramăsurile (mai sunt denumite și „represalii” sau „sancţiuni”) reprezintă
conduita adoptată de către un stat, ca răspuns la fapta ilicită a altui stat, prin acțiuni
care nu sunt în mod obișnuit conforme cu dreptul internaţional, dar care dobândesc
legitimitate, în contextul comiterii unei fapte ilicite față de el.

58
Contramăsurile trebuie să respecte regula proporționalității cu prejudiciul suferit,
ținând seama de gravitatea faptului ilicit și de drepturile în cauză. Înainte de a le
aplica, statul în cauză trebuie să notifice statul autor și să îi ceară încetarea conduitei
și respectarea obligațiilor pe care și le-a asumat.
Represaliile pot avea și caracter de sancțiune ce poate fi aplicată pentru
comiterea unei fapte contrare dreptului internațional, însă într-un cadru juridic diferit.

2. Cauze independente de voinţa victimei

Fac parte din a doua categorie de cauze: forţa majoră, starea de primejdie şi
starea de necesitate.
a) Forţa majoră - reprezintă un eveniment exterior, imprevizibil și
insurmontabil, din cauza căruia statul a fost pus în situația de a nu respecta o
obligație asumată pe plan internațional. Pentru a opera exonerarea de răspundere,
forţa majoră trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
i) să constea într-un eveniment imprevizibil şi irezistibil, iar acesta să fie anterior
încălcării obligaţiei internaţionale;
ii) evenimentul să pună statul respectiv în imposibilitatea materială de a-şi îndeplini o
obligaţie internaţională;
iii) statul care invocă un eveniment produs de forţa majoră să nu fi contribuit la
producerea lui.
b) Starea de primejdie - este situaţia în care, datorită unor fenomene naturale
excepţionale, care pun în primejdie deosebită anumite persoane sau bunuri, un stat
decide în mod deliberat încălcarea unei obligaţii internaţionale, pentru salvarea lor.
c) Starea de necesitate - constă în împrejurarea deosebită care pune în
pericol interesele fundamentale a unui stat, spre exemplu în situația punerii în pericol
a statutului teritorial, a capacităţii de apărare sau independenţei statului, a formei de
guvernământ.

4.3.2. Imputabilitatea conduitei ilicite

Regula generală este că doar comportamentul ce poate fi atribuit statului la
nivel internațional poate antrena răspunderea acestuia, dacă prin acesta se încalcă o
obligație internațională. Este vorba despre conduita tuturor autorităților statale (actele
autorităților legislative, ale administrației sale centrale și locale, ale autorității

59
judecătorești) sau a altor entități care au acționat în conformitate cu au acționat în
conformitate cu ordinele sau sub controlul acestor organe, deci ca agenți ai statului.
Pe lângă actele îndeplinite de persoanele fizice care acționează în calitatea lor
oficială, statul poate răspunde și pentru fapte ale particularilor, în anumite condiții.
1. Acte ale autorităţilor publice competente, având acest statut în ordinea juridică
internă, reprezintă un fapt al statului respectiv, întrucât se află sub controlul efectiv al
acestuia și deci sunt susceptibile să antreneze răspunderea sa internaţională.
Pot fi incluse în această categorie:
- acte ale autorităților administrative (acte abuzive de expulzare, încălcarea statutului
personalului diplomatic și consular);
- acte ale autorității legislative (impunerea de taxe sau impozite abuzive și
discriminatorii pentru cetățenii străini);
- acte ale autorităților judiciare (pronunțarea unor hotărâri judecătorești care încalcă
obligațiile internaționale asumate de către stat);
- acte ale autorităților guvernamentale care și-au depășit atribuțiile sau nu au
respectat mandatul primit.
2. Acte ale particularilor
În principiu, statul nu răspunde pentru actele particularilor, care nu i-ar putea fi
atribuite întrucât aceștia nu se află sub controlul său și nu acționează pe seama
statului. Prin excepție de la această regulă, s-a considerat că poate fi angajată
răspunderea statului pentru fapte ilicite comise de simplii particulari, aflați sub
jurisdicţia sa, dacă nu a luat măsurile adecvate pentru prevenirea unui incident,
protejarea victimelor şi prinderea făptuitorului (nu și-a îndeplinit obligația de vigilență
ce revine organelor proprii).
3. Acte ilicite săvârşite în timpul unei insurecţii
În cazul unei mișcări insurecționale care are loc pe teritoriul unui stat,
angajarea răspunderii statului pentru actele comise de guvern şi de insurgenţi în
timpul unui război civil este determinată de succesul sau insuccesul mişcării de
insurecţie:
- dacă insurecţia eşuează, guvernul legal este responsabil pentru actele agenţilor săi,
dar nu şi pentru cele ale insurgenţilor;
- dacă mişcarea de insurecţie iese victorioasă, noul guvern instaurat astfel este
responsabil pentru toate actele comise de insurgenţi, dar şi pentru măsurile luate de

60
autoritatea înlăturată, insurgenţii fiind consideraţi a acţiona în mod retroactiv în
numele statului în baza voinţei naţionale.

4.3.3. Prejudiciul - element al răspunderii şi formele reparării sale

1. Prejudiciul și formele sale
Prejudiciul reprezintă orice vătămare, atât materială cât şi morală, rezultând
din faptul material ilicit al unui stat.
Prejudiciul poate fi clasificat după: natura vătămării (material şi moral),
necesitatea de a decurge din faptul ilicit (direct şi indirect) şi subiectul pasiv al
vătămării (mediat şi imediat).
Prejudiciul material are o existență concretă, întrucât poate fi cuantificat din
punct de vedere economic. Prejudiciul moral are un caracter abstract, față de cel
material, constând atingerea onoarei, demnităţii sau prestigiului unui stat, prin fapte
ca violarea spaţiului aerian, arderea drapelului naţional.
Prejudiciul direct reprezintă o vătămare ce decurge în mod necesar din
săvârşirea actului ilicit și este susceptibil de a antrena răspunderea internaţională.
Prejudiciul indirect nu prezintă o legătură de cauzalitate clară de tip cauză–efect.
Prejudiciul imediat este vătămarea suferită de stat prin organele publice sau
agenţii săi oficiali. Prejudiciul mediat reprezintă atingerea adusă persoanelor fizice
sau juridice de drept intern.
Statul poate acţiona în numele cetățenilor săi în temeiul instituţiei protecţiei
diplomatice, pentru a-şi valorifica un drept propriu al său, acela de a face să fie
respectat, în persoana resortisanţilor săi, dreptul internaţional.

2. Repararea prejudiciului
Consecința stabilirii răspunderii internaționale a statului constă în încetarea
activității ilicite și repararea integrală a prejudiciului cauzat. Formele de reparare a
prejudiciului sunt în funcție de natura acestuia.
a) Repararea în natură a prejudiciului (restitutio in integrum) presupune, dacă
este posibil, restabilirea situației anterioare producerii prejudiciului, prin înlăturarea
consecinţelor negative ale acestuia.
b) Repararea prin echivalent (despăgubirile) reprezintă forma cea mai frecvent
utilizată de reparare a prejudiciilor și este aplicabilă atât în cazul prejudiciilor
materiale cât și a celor morale, atunci când efectele faptului ilicit sunt ireversibile.

61
 c) Satisfacția reprezintă forma specifică de reparare a prejudiciului moral și
poate, în concret să presupună: exprimarea unor scuze sau regrete oficiale din
partea statului vinovat, realizarea unor acte simbolice – ca salutul şi onorurile
acordate steagului lezat; constatarea încălcării unei norme de drept internațional în
cuprinsul unor hotărâri judecătorești sau decizii arbitrale.
Teme de evaluare formativă:
1. Analiza conceptului imunității statului - studiu de caz: CIJ, Imunităţile de
jurisdicţie ale statului (Germania c. Italiei; intervenient: Grecia), Hotărârea din 3
februarie 2012.
2. Studiu de caz: CIJ, Mandatul de arest din 11 aprilie 2000 (Republica
Democratică Congo c. Belgiei), Hotărârea din 14 februarie 2002.
3. Analiza condițiilor în care acte comise de particulari pot fi atribuite statului și
pot antrena răspunderea acestuia, prin referire la cauza Personalul diplomatic şi
consular al SUA la Teheran (Statele Unite ale Americii c. Iran), 1980.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 8
Obiective:
 explicarea regulilor privind recunoașterea statelor și a guvernelor;
 identificarea situațiilor care pot genera succesiunea statelor și a regulilor
aplicabile;
 prezentarea caracteristicilor neutralității statelor;
 determinarea regimului juridic al teritoriului de stat și a unor spații geografice
cu statut special;
 identificarea altor subiecți de drept internațional.

1. Recunoaşterea statelor şi a guvernelor

1.1. Definirea recunoașterii
Recunoaşterea reprezintă un act unilateral prin care un stat constată existenţa
unei situaţii sau a unei entități juridice noi, care pot produce efecte asupra intereselor
sale şi, declară în mod expres sau admite implicit că acestea constituie elemente pe
care se vor baza relaţiile sale juridice viitoare. Instituţia recunoaşterii are caracter
cutumiar și nu a fost supusă până în prezent unui proces de codificare.

1.2. Formele recunoaşterii

62
 Recunoaşterea poate fi: a) de jure sau de facto, b) expresă sau tacită şi c)
individuală sau colectivă.
a) Recunoaşterea de jure reprezintă recunoaşterea irevocabilă, deplină şi
definitivă a unui stat. Recunoaşterea de facto are un caracter limitativ şi provizoriu,
putând fi revocată oricând. Ea constituie, de regulă, o fază pregătitoare a
recunoaşterii de jure.
b) Recunoaşterea expresă se realizează prin note diplomatice, declaraţii de
recunoaştere, mesaj al şefului statului, telegrame oficiale. Recunoaşterea tacită
poate fi dedusă dintr-un anumit comportament sau anumite acte juridice: stabilirea de
relaţii diplomatice, încheierea unui tratat bilateral.
c) Regula o constituie recunoaşterea individuală, dar în anumite condiţii poate
apărea situaţia unei recunoaşteri colective, din partea unui grup de state (de
exemplu, recunoaşterea ţărilor din fosta Iugoslavie de către statele membre ale
Uniunii Europene, pe baza unor criterii comune).

1.3. Recunoaşterea statelor

Recunoaşterea unui stat este actul unilateral prin care unul sau mai multe
state admit că o entitate politică îndeplineşte condiţiile specifice ale unui stat şi îşi
exprimă voinţa de a-l considera membru al comunităţii internaţionale. Prin
recunoaștere, se exprimă acceptarea de către statul emitent, a validității și
opozabilității față de el, a noii entități juridice.
Cu privire la caracterele juridice ale actului recunoașterii, există divergențe de
opinii, în doctrina de specialitate și se discută despre:
a) caracterul discreționar sau obligatoriu al actului recunoașterii unui nou stat
În general, se admite că un stat are o putere mare de apreciere în a
recunoaște sau nu un nou stat, în funcție de interesele sale concrete, neexistând
obligația de a recunoaște sau interdicția de a recunoaște un nou stat apărut.
Însă, se afirmă că nu ar trebui recunoscute entitățile noi sau situațiile juridice
care au fost create cu încălcarea regulilor imperative (jus cogens) ale dreptului
internațional – dobândirea de noi teritorii prin folosirea forței sau prin amenințarea cu
folosirea forței armate.
În sprijinul acestei afirmații pot fi menționate o serie de documente
internaționale care limitează practic caracterul pur discreționar al actului de
recunoaștere:
63
 - Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr. 277 (1970), din 1970 – în care
Consiliul a condamnat proclamarea ilegală a statutului de republică al teritoriului de
către regimul ilegal din Rhodesia de Sud;
- Declarația Comunității Europene privind „liniile directoare ale recunoașterii
noilor state din Europa de Est și Uniunea Sovietică”, din 16 decembrie 1991 a
adoptat o poziție comună privind recunoașterea noilor state, subliniind că este
necesară.

b) caracterul declarativ sau constitutiv al actului recunoașterii unui stat

Teoria caracterului declarativ al recunoașterii afirmă că existența unui stat ca
subiect de drept internațional nu este condiționată de atitudinea celorlalte state, ci de
întrunirea cumulativă a celor trei elemente constitutive, iar statele de la care emană
recunoașterea iau doar act de această situație de fapt nouă. Teoria caracterului
constitutiv al recunoașterii afirmă că recunoașterea este un al patrulea element
pentru existența statului ca subiect de drept internațional, pe lângă teritoriu, populație
și guvern.
Se consideră că și în lipsa recunoașterii, statul nou creat are drepturi și
obligații internaționale, iar celelalte state au față de el anumite obligații decurgând din
normele imperative – respectarea integrității sale teritoriale.
Practica statelor ne arată că un stat poate exista ca subiect de drept
internațional fără să fie recunoscut de alte state: statul Israel nu a fost recunoscut de
toate statele arabe vecine; statul Kosovo nu a fost recunoscut de către toate statele
Uniunii Europene.
O parte a doctrinei de specialitate pune în discuție existența unui caracter mixt
al recunoașterii, care produce atât efecte declarative, cât și constitutive, întrucât
numai prin recunoașterea de către alți actori ai vieții internaționale, un stat nou se
poate manifesta activ ca subiect de drept internațional.
c) participarea unei entități juridice la lucrările unei conferințe internaționale
sau admiterea entității respective ca membru al organizației internaționale
Opinia majoritară este că admiterea participării unui stat la lucrările unei
conferințe internaționale sau ca membru al unei organizații internaționale nu
echivalează cu recunoașterea statului respectiv de către statele membre.
În doctrină se discută despre așa numitele state de facto, entități care, în
temeiul principiului autodeterminării, s-au desprins de statul metropolă, în urma

64
destrămării unor state federale (fosta URSS, fosta Republică Federativă Iugoslavia)
și care îndeplinesc funcții specifice ale unui stat, dar nu au fost recunoscute de jure
de comunitatea internațională.

2. Recunoaşterea guvernelor
Recunoaşterea unui guvern reprezintă actul unilateral prin care un stat
consideră guvernul altui stat un organ al autorităţii publice capabil să intermedieze
relaţiile dintre cele două state în condiţii normale.
Recunoașterea guvernelor reprezintă o situație atipică, întrucât, de regulă,
recunoașterea unui stat implică și recunoașterea guvernului acestuia. Recunoașterea
separată a guvernului unui stat are loc în situații speciale, atunci când puterea este
preluată prin mijloace neconstituționale, de către un alt guvern ori în ipoteza în care
pe același teritoriu, reclamă autoritatea două guverne.
În general, pentru recunoașterea guvernelor, se pune în discuție întrunirea
cumulativă a următoarelor condiții:
a) exercitarea efectivă a autorităţii asupra întregului teritoriu sau asupra unei
părţi însemnate din acesta;
b) sprijinul majorităţii populaţiei;
c) capacitatea de a se achita de obligaţiile sale internaţionale.

3. Neutralitatea statelor
3.1. Noțiune și tipuri de neutralitate
Neutralitatea statelor constituie una dintre cele mai vechi instituții de drept
internațional și constă în atitudinea și voința unui stat de a se poziționa cu caracter
temporar sau permanent în afara conflictelor militare.
Evoluția normelor și a instituțiilor dreptului internațional public a determinat și o
evoluție a formelor de neutralitate a statelor. Astfel, se identifică trei forme:
clasică (sau ocazională),
permanentă (reprezentând o opţiune de durată a unui stat) şi
diferenţiată (determinată de definirea agresiunii armate în cadrul Adunării Generale a
O.N.U.).

65
Fiecare dintre aceste forme de neutralitate a statelor este supusă unui regim juridic
specific, constând într-un ansamblu de cerințe (drepturi și obligații) pe care statul
neutru trebuie să le respecte.

3.2. Neutralitatea ocazională

Neutralitatea ocazională (clasică) reprezintă poziţia unui stat de a nu se
implica în anumite conflicte militare în derulare, în schimbul garantării independentei
şi integrităţii sale teritoriale. Statul neutru trebuie să adopte un comportament prin
care să respecte următoarele trei cerinţe:
abţinerea (statului îi revine obligația de a nu participa la ostilităţi şi de a nu oferi sprijin
în derularea operațiunilor militare),
prevenirea (presupune luarea de măsuri pentru a se evita desfăşurarea oricăror
operaţiuni pe teritoriul său) şi
imparţialitatea (presupune ca statul neutru să trateze în mod egal părţile în conflict).

3.3. Neutralitatea permanentă

Neutralitatea permanentă s-a conturat ca statut juridic distinct al unui stat în
secolul al XIX-lea, reprezentând o opţiune de durată, nelegată de împrejurări
conjuncturale de politică externă. Statutul de neutralitate permanentă presupune
angajamentul statului de a rămâne neutru în orice conflicte viitoare care ar putea
interveni între state (exemplul cel mai cunoscut îl constituie Elveţia).
Obligațiile de comportament menționate anterior se mențin și în cazul acestui tip de
neutralitate. Diferența esențială constă în asumarea statutului de neutralitate atât pe
timp de pace cât și pe timp de război, nefiind legată de un anume conflict armat în
derulare.
Dintre statele care au avut statut de neutralitate și continuă să îl aibă și în
prezent pot fi menționate: Elveția, Austria, Vaticanul, Laos.

3.4. Neutralitatea diferențiată (contemporană)

Apariția acestei forme de neutralitate caracterizează perioada ulterioară
declarării ilegale a războiului, prin adoptarea Pactului Briand-Kellog (1928) și
definirea noțiunii de agresiune armată printr-o rezoluţie a Naţiunilor Unite din 1974.

66
 Statul neutru va respecta obligaţiile de abţinere şi prevenire faţă de statul
agresor, dar nu şi pe cea de imparţialitate – el fiind îndreptăţit să acorde sprijin
statului victimă, care duce un război de autoapărare în faţa unei agresiuni.

3.5.Compatibilitatea dintre statutul de neutralitate permanentă și calitatea de

membru ONU
Posibilitatea pentru un stat neutru permanent de a fi și membru ONU a
constituit subiect de dezbateri, datorită mecanismului Cartei ONU de acțiune în caz
de ameninţări împotriva păcii, instituit în Capitolul VII.
În temeiul regulilor prevăzute în aceste capitol, Consiliul de Securitate poate dispune
măsuri de constrângere, mergând până la folosirea forţei armate în vederea
menţinerii sau restabilirii păcii şi securităţii internaţionale. Având în vedere că la
aceste acțiuni participă statele membre, s-a discutat dacă un stat neutru ar putea să
respecte obligațiile impuse de statutul său, în special obligația de prevenire.
În sprijinul teoriei compatibilităţii între neutralitatea permanentă şi calitatea de
membru O.N.U. au fost invocate dispoziţii ale Cartei:
- art. 48 alin.1 din Carta precizează că măsurile necesare executării hotărârilor
Consiliului de Securitate pot fi luate şi doar de unii membri, după cum stabileşte
acest Consiliu;
- art. 43 al Cartei stabileşte că statele care vor pune la dispoziţia Consiliului de
Securitate forţele armate, asistenţă şi înlesnirile, inclusiv dreptul de trecere, o vor
face doar în baza unor acorduri.

4. Teritoriul de stat - element material al statului

4.1. Definire și identificarea componentelor sale
Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic asupra căruia statul îşi exercită
suveranitatea sa deplină şi exclusivă, în conformitate cu principiul fundamental al
dreptului internațional public enunțat de art. 2 pct. 4 din Carta ONU.
În privința teritoriului, plenitudinea de competență a statului presupune că
acesta este îndreptățit să stabilească întinderea competenţelor sale, să
reglementeze relaţiile sociale în cele mai diverse domenii, să îşi exercite jurisdicţia,
să dispună asupra resurselor naturale.
Teritoriul de stat este compus din: spaţiul terestru, acvatic şi aerian.

67
 Spaţiul terestru este compus din solul şi subsolul (cu toate bogăţiile naturale)
din interiorul frontierelor de stat. Spaţiul acvatic este format din apele interioare şi
marea teritorială. Apele interioare pot cuprinde: fluvii, râuri, canale, lacuri, mări
interioare, ape maritime interioare. Fiind situate pe teritoriul unui stat, apele interioare
se află sub suveranitatea respectivului stat. Drept consecinţă, acesta exercită asupra
lor jurisdicţie deplină, stabilindu-le şi regimul juridic precum şi regulile de utilizare
(astfel de reglementări pot avea ca obiect: navigaţia, exploatarea hidroenergetică şi a
resurselor naturale, măsurile de protecţie ale mediului înconjurător, măsuri și lucrări
de amenajare).
Marea teritorială reprezintă fâşia de mare adiacentă ţărmului, având o lăţime
de maxim 12 mile marine, distanţă măsurată de la liniile de bază – considerate ca
fiind liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau liniile drepte care unesc
punctele cele mai avansate ale ţărmului. Lăţimea maximă a mării teritoriale, de 12
mile marine, a fost consacrată prin Convenţia asupra dreptului mării (Montego Bay,
1982).
Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului terestru şi
a spaţiului acvatic al statelor. Pe plan vertical, spaţiul aerian se întinde până la limita
inferioară a spaţiului cosmic, propusă ca fiind la 100–110 km deasupra nivelului
mării. Statul are dreptul de a stabili, prin intermediul legislaţiei interne, reguli de
utilizare a spaţiului său aerian, valabil atât pentru aeronavele străine cât şi pentru
cele naţionale.
Anumite elemente componente ale teritoriului de stat sunt reglementate și de
dreptul internațional:
- marea teritorială (Convenția privind dreptul mării de la Montego Bay, din
1982 stabilește întinderea maximă a acestei porțiuni și dreptul de trecere inofensivă
al navelor străine comerciale și civile, fără autorizarea prealabilă a acestuia, cu
respectarea următoarelor condiții: să fie continuă, neîntreruptă și inofensivă. De
acest drept de trecere nu beneficiază și navele militare străine, care au nevoie de
autorizarea prealabilă a statului riveran pentru tranzitarea mării teritoriale a
acestuia.);
- spațiul aerian (Convenția privind aviația civilă internațională, de la Chicago, în
1944 stabilește limite generale ale spațiului aerian și consacră așa numitele „libertăți
ale aerului”- libertatea de tranzit fără escală, libertatea de escală necomercială,
dreptul de ambarca și debarca mărfuri și pasageri.

68
 Pe lângă componentele teritoriului de stat, anumite zone ale mării, deși nu fac
parte din teritoriul de stat supus suveranității exclusive a acestuia, fac obiectul
exploatării exclusive din partea statului riveran – zona contiguă, zona economică
exclusivă și platoul continental.
Zona contiguă este zona adiacentă mării teritoriale, măsurată de la limita
superioară a mării teritoriale până la o distanță de 12 mile marine în larg. În această
zonă, statul riveran exercită atribuții de control vamal, fiscal, sanitar și asupra
imigrării (Convenția de la Montego Bay din 1982).
Zona economică exclusivă este zona adiacentă mării teritoriale măsurată până la
o distanță de 200 mile marine în larg. Statul riveran exercită drepturi suverane de
explorare și exploatare a resurselor acestei zone (Convenția de la Montego Bay din
1982).
Platoul continental este prelungirea naturală a țărmului, dincolo de marea
teritorială, până la limita externă a marginii continentale sau până la o distanță de
200 mile marine în larg, măsurate de la liniile de bază ale țărmului. Statul riveran
exercită drepturi suverane de explorare și exploatare a resurselor acestei zone
(Convenția de la Montego Bay din 1982).

4.2. Spații geografice cu statut special

Anumite zone maritime și teritorii nu sunt supuse jurisdicției niciunui stat, nu
pot face obiectul aproprierii de către state și au un regim juridic special: marea liberă,
Arctica și Antarctica, spațiul cosmic și obiectele cerești.
Marea liberă, conform Convenției de la Montego Bay din 1982, nu este supusă
suveranității niciunui stat, fiind deschisă tuturor statelor, fie riverane, fie fără litoral. În
acest spațiu, are aplicabilitate principiul libertății mării, care cuprinde:
- libertatea de navigație,
- libertatea de survol,
- libertatea de a pune cabluri și conducte submarine,
-libertatea de a construi insule artificiale și instalații autorizate de dreptul
internațional,
- libertatea pescuitului,
- libertatea cercetării științifice.
Arctica (Polul Nord) prezintă particularitatea că este în proporție de 2/3
alcătuită din apă. În privința delimitării zonelor, a fost propusă teoria sectoarelor, care

69
reprezintă de fapt o aplicare rezonabilă a principiului ocupației efective, fiind
delimitate spații pentru Federația Rusă, Norvegia, Danemarca, Canada și Statele
Unite ale Americii. Dintre acestea, Statele Unite, Danemarca, Norvegia și Finlanda
nu au făcut declarații prin care să afirme drepturi suverane asupra acestor sectoare.
Convenția privind dreptul mării din 1982, conține prevederi referitoare la
zonele acoperite de ghețuri, în care statele de coastă au dreptul de a adopta și a
aplica legi și reglementări nediscriminatorii cu scopul de a preveni, reduce și controla
poluarea mediului mărcii de către nave, în zonele acoperite de ghețuri situate în
limitele zonei economice exclusive.
Antarctica are un regim juridic internațional, stabilit prin Tratatul de
Washington din 1 decembrie 1959. Acesta conține următoarele principii privind
utilizarea Antarcticii: folosirea în scopuri pașnice, demilitarizarea, neutralizarea și
denuclearizarea acesteia, inclusiv interzicerea eliminării în zonă a deșeurilor
radioactive, libertatea cercetărilor științifice și colaborarea statelor în acest domeniu.
Prin Protocolul asupra protecției mediului în această zonă, semnat la Madrid, în
1991, se interzice prospectarea și mineritul pe o perioadă de 50 de ani.
Spațiul cosmic (extraatmosferic) și corpurile cerești nu fac parte din teritoriul
de stat, regimul lor este reglementat de Tratatul din 27 ianuarie 1967 cu privire la
principiile care guvernează activitatea statelor în materia explorării și utilizării
spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești. Potrivit dispozițiilor
acestui tratat, statele nu pot exercita suveranitatea în aceste spații, nesusceptibile de
a fi apropriate, iar accesul în aceste spații este liber.

4.3. Delimitarea teritoriului. Frontiera de stat

4.3.1. Definiţie
Luând în considerare componentele teritoriului, frontiera de stat este linia reală
sau imaginară trasată între diferite puncte care despart teritoriul unui stat sau, după
caz, de marea liberă şi care se întinde în înălţime până la limita inferioară a spaţiului
extraatmosferic, iar în adâncime, în interiorul pământului, până la limitele accesibile
tehnicii moderne. Frontiera de stat reprezintă linia ideală care delimitează
competențele exclusive ale statului asupra unui teritoriu.
Din punct de vedere juridic, noțiunea de frontieră este analizată atât de dreptul
intern (care reglementează modul de stabilire a frontierei de stat, condiţiile de trecere
a frontierei, paza şi supravegherea acesteia), cât şi de dreptul internaţional public

70
(frontiera delimitând spaţiul în care un stat îşi exercită suveranitatea sa deplină şi
exclusivă).

4.3.2. Clasificarea frontierelor

Frontierele pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care vom reține două
dintre acestea: natura lor şi elementele componente ale teritoriului pe care îl
delimitează.
După natura lor (punctele care le stabilesc), frontierele pot fi naturale,
geometrice sau astronomice. Frontierele naturale se stabilesc ţinând seama de
particularităţile geografice ale teritoriului şi pot fi situate pe albia unor fluvii sau râuri,
înălţimi, litoral. Frontierele geometrice sunt linii drepte trasate între anumite puncte.
Frontierele astronomice sunt fixate pe parale sau meridiane ale globului pământesc.
Din punctul de vedere al componentelor teritoriale, frontierele sunt terestre,
fluviale, maritime şi aeriene. Frontiera terestră desparte uscatul între două state.
Frontiera fluvială se stabileşte, de regulă, pe mijlocul şenalului navigabil al fluviului
respectiv (pe talvegul cursului de apă, ca fiind linia care uneşte punctele cele mai
adânci ale fluviului). Frontiera maritimă delimitează marea teritorială a statelor
vecine, stabilirea ei reprezentând o problemă disputată în dreptul internaţional public.
Frontiera aeriană separă spaţiile aeriene ale statelor prin linii perpendiculare
imaginare, care pornesc de la frontierele terestre, fluviale şi maritime, până la limita
inferioară a spaţiului cosmic.

4.3.3. Stabilirea frontierelor

Regulile dreptului internațional nu stabilesc tehnici speciale pentru
determinarea frontierelor, alegerea criteriilor concrete de delimitare aparținând
statelor, care pot să ia în considerare caracteristicile naturale ale unui teritoriu,
eventualele delimitări anterioare sau pot să facă o nouă delimitare după alte criterii.
Operaţiunile practice de delimitare convenţională a frontierelor cuprind în
prezent două etape:
a) delimitarea: operaţiune politică şi juridică, în urma căreia, se fixează spaţiul
în care statele îşi vor exercita competenţele şi se descrie în amănunt traseul
frontierei. Delimitarea teritoriului trebuie să fie completă și definitivă și se poate
realiza în mod unilateral, prin acordul statelor vecine sau prin decizie judecătorească
ori arbitrală.

71
 b) demarcarea: operaţiune tehnică, ce transpune în teren termenii înţelegerii
anterior stabilite, făcându-se măsurători și presupune instalarea de borne, repere
convenite, semne de demarcaţie, materializându-se traseul frontierei în teritoriu, cu
ajutorul unor comisii speciale cuprinzând militari, forţe ale poliţiei sau jandarmi, care
consemnează operaţiunile tehnice într-un raport sau proces verbal.

4.4. Modalităţile de dobândire a teritoriului de stat

Modalitățile legitime de dobândire a teritoriului de stat au evoluat o dată cu
dezvoltarea dreptului internațional public, iar în prezent esențială în acest domeniu
este interzicerea folosirii forţei armate sau a amenințării cu folosirea forței în relațiile
dintre state.
O primă modalitate de dobândire de teritorii a fost stăpânirea teritoriilor fără
stăpân (terrae nullius). Această modalitate a fost una originară, anumite state
lărgindu-şi teritoriul fără ca prin aceasta să rezulte o micşorare a teritoriului altui stat.
„Teritoriile fără stăpân” erau acele zone complet neocupate sau ocupate de o
colectivitate umană organizată într-o manieră primitivă.
În prezent nu mai există spaţii terestre aflate în afara suveranităţii unui stat,
deci această modalitate originară de dobândire a teritoriilor nu mai este posibilă. În
susținerea acestei afirmații este și opinia Curții Internaționale de Justiție, care în
Avizul privind Sahara occidentală, a reținut că un teritoriu locuit de populații
„organizate din punct de vedere social și politic în triburi și aflate sub autoritatea
șefilor competenți de a le reprezenta”, nu este terra nulius.
Alte modalităţi de dobândire de teritorii, în cursul istoriei au fost:
- căsătoriile între familiile regale;
- partajele succesorale;
- decizii pontificale;
- teoria continuității este o modalitate de dobândire a unor teritorii, prin care în
numele suveranităţii exercitate asupra anumitor zone, aceasta era extinsă ulterior şi
la alte zone, mai întinse decât primele;
- teoria contiguității (terra firma) este o modalitate de justificare a pretențiilor
asupra unui teritoriu de apropierea cea mai mare a unui stat față de teritoriul pretins;
- cesiunea de teritorii între state, materializată printr-un schimb de teritorii sau
transmiterea unor teritorii cu titlu oneros;

72
 - cucerirea de teritorii, ca urmare a unor războaie: aceasta nu mai este
considerată o modalitate legală de dobândire a unor teritorii, datorită principiilor pe
care se sprijină în prezent dreptul internaţional public.
În prezent, ocupația și achiziția de teritorii aparţinând unui alt stat prin folosirea
forței este ilicită, teritoriul neaparținând statului care l-a cucerit. Unicul mod de
modificare a configuraţiei teritoriale a unui stat, admis de dreptul internaţional
contemporan, este acela care îşi are fundamentul în consimţământul liber exprimat al
populaţiei care locuieşte pe teritoriul în cauză: printr-o hotărâre a organului legislativ
suprem (acesta fiind expresia voinţei poporului); prin organizarea unui referendum.

4.5. Mutațiile teritoriale și succesiunea statelor

4.5.1. Considerații generale
Continuitatea statutului ca subiect de drept internațional nu este absolută și
imuabilă. În anumite situații, prin voința populației sau din cauze independente de
aceasta, au loc modificări ale configurației politice și teritoriale a statului, care
determină transformări ce pot consta chiar și în dispariția sa. Pentru aceste situații,
dreptul internațional folosește noțiunea de succesiune a statelor. Înțelesul acestei
noțiuni în dreptul internațional public este diferit de cel din dreptul privat, unde
accentul este pe ideea continuităţii drepturilor şi obligaţiilor de la un subiect de drept
la altul.
În mod concret, mutațiile teritoriale care influențează existența statului ca
subiect deplin de drept internațional sunt:
a) dezmembrarea unui stat, în urma căreia apar mai multe state
independente;
b) reunirea mai multor state într-unul singur, pe calea fuziunii sau absorbţiei;
c) desprinderea unui stat dintr-un alt stat și crearea unui nou stat
independent;
d) transferul de teritorii de la un stat la altul.
Regulile aplicabile în materia succesiunii statelor sunt de natură cutumiară. În
acest domeniu, codificarea regulilor s-a realizat prin două convenții internaționale,
care reglementează categoriile de raporturi juridice afectate de mutațiile din structura
statului: Convenția de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate, intrată
în vigoare în 1996 și Convenția de la Viena din 1983 privind succesiunea statelor la
bunuri, arhive și datorii, neintrată în vigoare.

73
 Succesiunea a fost definită de Convenția din 1978 ca substituirea unui stat în
locul altui stat, în ceea ce priveşte răspunderea pentru relaţiile internaţionale ale unui
teritoriu.
Prin stat succesor, în sensul Convenției din 1978, se înțelege statul care
înlocuiește un alt stat în cazul unei succesiuni. Prin stat predecesor, în sensul
Convenției, se înțelege statul care a fost înlocuit de un alt stat în cazul unei
succesiuni.
În ciuda codificării regulilor din această materie, se apreciază că nu există
uniformitate în aplicarea acestor reguli, practica statelor nefiind consecventă.

4.5.2. Succesiunea la tratate

Transmiterea drepturilor și obligațiilor statului predecesor la cel succesor, în
materie de tratate internaționale este determinată de tipul mutației teritoriale
intervenite și de natura tratatului în cauză.
Astfel, dispozițiile Convenției din 1978 reglementează o serie de ipoteze
aplicabile:
- în cazul fuziunii şi dezmembrării unui stat, ca regulă generală, operează menţinerea
tratatelor care erau în vigoare la momentul modificării teritoriale, în afara cazului când
au intervenit alte înţelegeri între părţi sau când aplicarea ar fi incompatibilă cu scopul
şi obiectul lor;
- în cazul transferului de teritoriu, tratatele încheiate de statul predecesor îşi
încetează aplicarea pe teritoriul respectiv, în timp ce tratatele încheiate de statul
succesor îşi extind aplicarea şi asupra teritoriului care a devenit parte a acelui stat;
- nu sunt transferabile tratatele politice;
- sunt menținute în activitate tratatele tehnice;
- aplicarea principiului intransmisibilității drepturilor și obligațiilor asumate de către
statul predecesor, în situaţia noilor state independente, formate în urma procesului
de decolonizare.

4.5.3. Succesiunea la organizaţiile internaţionale

Ca regulă, nu are loc transmiterea automată a calității de membru al unei
organizaţii internaţionale în care a fost membru statul predecesor. Pentru a deveni
membru al organizației, statul succesor trebuie să devină parte la tratatul constitutiv

74
al acesteia, în urma manifestării exprese de voinţă şi a îndeplinirii formalităților
privind primirea de noi membri, stabilite în actul constitutiv al organizației.
În practica statelor, s-au înregistrat și excepții de la această regulă, când statul
succesor a fost considerat continuator al statului predecesor și a luat locul acestuia în
cadrul organizației internaționale, cu toate că dispozițiile Convenției nu prevede o
astfel de noțiune:
- în anul 1947, India și-a proclamat independența și a fost considerată
continuatoarea Indiei britanice și membru originar al ONU, cu toate obligațiile
asumate pe teritoriul său de Imperiul britanic. În același an, Pakistanul a devenit stat
independent, dar a fost considerat stat nou, fără drepturile și obligațiile asumate de
statul predecesor.
- Federația Rusă a fost acceptată drept continuatoare de drept a fostei U.R.S.S. în
cadrul O.N.U., inclusiv ca membru permanent în Consiliul de Securitate.

4.5.4. Succesiunea la bunuri şi arhive

În sensul Convenției din 1983, noțiunea bunuri de stat ale statului predecesor are
înțeles extins și desemnează „bunuri, drepturi și interese care la data succesiunii
statelor, și conform dreptului intern al statului predecesor, erau în proprietatea
acestuia”.
Se consideră că în privința transferului bunurilor, există o regulă cutumiară potrivit
căreia, se transmit statului succesor toate bunurile, mobile sau imobile, care au
aparținut statului predecesor, în principiu, fără despăgubiri și fără a fi necesar un
acord special în acest sens.
În funcție de natura modificării teritoriale, Convenția reglementează și alte
ipoteze:
- în cazul în care are loc transferul unei părți din teritoriul de stat și nu există
un acord, vor fi transferate către statul succesor imobilele aflate pe acel
teritoriu și bunurile mobile legate de activitatea statului predecesor pe acest
teritoriu, iar celelalte mobile, într-o proporție echitabilă;
- în cazul unui stat nou independent, statul succesor dobândește bunurile
imobile ale statului predecesor aflate pe teritoriul la care se aplică
succesiunea.
În sensul Convenției, prin arhive se înțeleg „toate documentele, indiferent de
dată și categorie, acumulate sau primite de statul predecesor în exercitarea funcţiilor

75
sale, care la data succesiunii aparţineau statului predecesor, conform legislației sale
interne și erau păstrate direct sau sub controlul statului ca arhive, indiferent de
obiectul acestora”.
Convenția reglementează mai multe ipoteze privind transmiterea arhivelor:
- în cazul transferului de teritoriu a unui stat, transmiterea arhivelor se va
stabili pe bază de acord;
- în lipsa unui acord, va fi pusă la dispoziția statului succesor acea parte a
arhivelor necesară pentru administrarea normală a teritoriului în cauză și alte arhive
de stat care au legătură exclusivă sau principală cu acel teritoriu
- în cazul unui stat nou independent, vor fi dobândite arhivele care au
aparținut teritoriului pe care acesta s-a constituit și au devenit arhive ale statului
predecesor în timpul dependenței.
4.5.5. Succesiunea la datorii
Conform definiției date de Convenția din 1983, datoria de stat reprezintă o
obligație financiară a statului predecesor care ia naștere, în conformitate cu dreptul
internațional, față de un alt stat, o organizație internațională sau oricare alt subiect de
drept internațional.
Principalele reguli instituite de Convenție sunt următoarele:
- în ipoteza transferului de teritoriu, se aplică regula conform căreia trecerea
datoriei de la un stat la altul se face prin acord, iar în lipsa acordului transferul
datoriei se va face într-o proporţie echitabilă;
- în cazul în care statul succesor este un nou stat independent, acesta nu
moşteneşte în principiu datoriile statului predecesor (în afara unui acord care să
stipuleze altfel);
- sunt transmisibile datoriile contractate de către statul predecesor într-un scop
bine determinat (lucrări publice).
Se consideră că datoriile „odioase” nu se transmit de la statul predecesor la
statul succes. Noțiunea se referă la datorii care au fost acumulate în legătură cu
purtarea războaielor (împrumuturi de război) sau care sunt atașate de vechiul regim
politic într-o atât de mare măsură, încât transferul lor este inacceptabil pentru statul
succesor.

5. Alți subiecți de drept internațional public

5.1. Recunoaşterea beligeranţei şi insurgenței
76
 Problema recunoașterii beligeranței apare în cazul existenţei unui conflict
intern prelungit (război civil ce presupune un conflict armat între o parte a populației
și guvernul legitim al statului), atunci când insurgenţii au organe de conducere
politice şi militare, desfăşoară în mod organizat acţiuni militare şi deţin controlul unei
părţi semnificative a teritoriului statului.
Efectele recunoașterii în acest caz trebuie analizate dintr-o dublă perspectivă:
a statului pe teritoriul căruia se manifestă și a statelor terțe. Efectul recunoașterii
calităţii de beligeranţi din partea guvernului statului respectiv constă în neaplicarea
față de aceștia a regimului penal de drept comun (nu vor mai fi considerați infractori
de drept comun), ci vor fi aplicabile regulile dreptului umanitar (vor fi considerați
prizonieri de război). Efectul recunoașterii insurgenților de către state terțe constă în
tratarea în mod egal a acestora și a guvernului din statul respectiv.

5.2. Recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională

Recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională are efect declarativ și
presupune recunoaşterea organelor lor de conducere de către statele care aleg să le
acorde sprijin în lupta lor pentru constituirea lor în state independente. Mișcările de
eliberare naționale au fost prezente ca fenomen juridic în procesul de decolonizare
pe continentul african, în anii 1960.
Mișcările de eliberare națională se deosebesc de insurgenți prin următoarele
elemente:
i) nu se pune în discuție obținerea prin mijloace nelegitime și exercitarea
controlului efectiv pe o parte a teritoriului unui stat,
ii) au caracter legitim, din perspectiva dreptului internațional public, în temeiul
dreptului la autodeterminare.
În practica statelor nu este întâlnită frecvent recunoașterea mișcărilor de
eliberare națională. Însă, există entități juridice calificate mișcări de eliberare
națională cărora li s-a facilitat accesul la relațiile din cadrul comunității internaționale.
Cu titlu de exemplu, poate fi menționată participarea, începând din 1974, în calitate
de observator, a Organizației pentru Eliberarea Palestinei, la lucrările Adunării
Generale a ONU, iar din 1976 și la dezbaterile Consiliului de Securitate referitoare la
problema palestiniană.

5.3. Sfântul Scaun

77
 Deși nu întrunește elementele constitutive faptice și juridice ale existenței
statului, este considerat a fi un subiect de drept internațional sui generis, întrucât în
cadrul relațiilor internaționale se comportă ca un veritabil subiect:
- este membru în mai multe organizaţii internaţionale;
- are calitatea de observator în cadrul ONU şi pe lângă Consiliul Europei;
- participă la realizarea de tratate şi convenţii cu caracter umanitar, având
capacitatea de a încheia tratate internaţionale;
- Suveranul Pontif mediază şi acordă bune oficii în soluţionarea unor diferende
internaţionale,
- este membru al Băncii de Dezvoltare a Consiliului Europei.

5.4. Ordinul de Malta

Denumirea completă a acestei entități este Ordinul Suveran Militar Ospitalier
al Sfântului Ioan din Ierusalim, de Rodos și de Malta. Are originea în vremea
cruciadelor și constituie un subiect de drept internațional atipic, dar originar și sui
generis, care în lipsa unui teritoriu propriu, posedă un statut internațional distinct de
cel al Italiei, care este statul-gazdă.
Din anul 1994, are calitate de observator la ONU. Are relații diplomatice cu
peste 105 de țări (printre care și România) și desfășoară în mod constant activități
umanitare, dar este neutru, imparțial și apolitic.
Teme de evaluare formativă:
1. Obligația statelor de a nu recunoaște o situație contrară dreptului internațional -
studiu de caz: CIJ, Avizul consultativ cu privire la Namibia, 1971.
2. Studiu de caz în ceea ce privește delimitarea unor zone maritime: CIJ, Delimitarea
platoului continental în Marea Neagră (România c. Ucrainei), Hotărârea din 3 februarie 2009.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 9
Obiective:
 identificarea diferitelor categorii de persoane care se pot afla pe
teritoriul unui stat și a regimului juridic aplicabil;
 prezentarea principalelor elemente ale cetățeniei, din perspectiva
dreptului internațional;
 identificarea regulilor privind conflictele de cetățenie;

78
  clarificarea noțiunii protecției diplomatice și a condițiilor în care poate fi
exercitată.

Protejarea populaţiei în dreptul internaţional public

1. Noţiune
Populația reprezintă unul dintre elementele constitutive ale statului ca subiect
de drept internațional public. În sens restrâns, noțiunea poate fi definită ca
reprezentând totalitatea persoanelor care au o legătură juridică cu statul de origine,
constând în cetățenie, manifestare a suveranității statului. În sens larg, populația unui
stat poate fi definită ca totalitatea persoanelor (cetăţeni, străini, apatrizi, refugiați)
care se află pe teritoriul statului. În mod concret, pe teritoriul unui stat pot fi
identificate următoarele categorii de persoane:
- cetăţenii sau naţionalii statului, faţă de care statul îşi exercită jurisdicţia
deplină şi care beneficiază de protecţia diplomatică (în această categorie sunt incluse
și minoritățile naționale);
- persoane ce au cetăţenia altor state - străinii;
- persoane cu dublă cetăţenie (bipatrizii) sau lipsiţi de cetăţenie (apatrizii);
- categorii speciale: solicitanții de azil, refugiaţi, persoane strămutate.
Regimul juridic al fiecărei categorii de persoane aflate pe teritoriul unui stat la
un anumit moment, este în general reglementat prin normele interne ale statului, în
baza jurisdicției sale teritoriale.
Dreptul internațional se manifestă în acest domeniu prin existența unor
convenții internaționale care stabilesc standarde minime pe care statele părți trebuie
să le asigure anumitor categorii de persoane (refugiați, azilanți, minorități naționale)
sau au ca obiectiv reducerea cazurilor de apatridie sau pluripatridie ori
reglementează regimul juridic al categoriilor de persoane excluse de la aplicarea
jurisdicției statului pe al cărui teritoriu se află: personalul diplomatic și consular,
funcționarii internaționali cu statut special.

2. Cetăţenia
2.1. Noțiune
În general, noțiunea cetățeniei desemnează legătura politică şi juridică
permanentă dintre o persoană fizică şi un stat, care generează ansamblul drepturilor
şi obligaţiilor reciproce dintre acea persoană şi statul al cărui cetăţean este.

79
 În temeiul competenței exclusive a statului, legislația internă a acestuia
stabilește aspectele privind dobândirea, retragerea sau renunțarea la cetățenie,
motiv pentru care se poate afirma că problema cetățeniei este atributul legislației
naționale. Corelativ acestui cadru juridic, dreptul internațional reglementează unele
aspecte generale ale cetățeniei precum și condiţiile opozabilităţii legăturii de
cetățenie între o persoană și stat, față de alte state:
- Declaraţia universală a drepturilor omului, prevede că orice persoană are
dreptul la o cetăţenie și că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa sau
de dreptul de a-şi schimba cetăţenia;
- Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice consacră opozabilitatea
cetățeniei (fiecare individ are dreptul de a i se recunoaște pretutindeni personalitatea
sa juridică).
În cazul în care o persoană are mai multe cetățenii (bipatridie sau
pluripatridie), se pune problema identificării cetățeniei efective a acesteia. Se
consideră că definiția cea mai completă a noțiunii de cetățenie a fost dată de către
Curtea Internațională de Justiție, în cauza Nottebohm, astfel: „Cetățenia este o
legătură juridică fundamentată pe un fapt social de legătură, pe o solidaritate efectivă
de existență, de interese, de sentimente unite cu o reciprocitate de drepturi și
obligații”.
2.2. Naționalitatea persoanelor juridice
Persoanele juridice sunt distincte de persoanele fizice care le-au creat și care
desfășoară activitate în cadrul acesteia. Stabilirea naționalității persoanei fizice
prezintă importanță din perspectiva dreptului internațional public pentru asigurarea
protecției bunurilor persoanei juridice și activităților derulate de acestea în străinătate.
Regula în materie este că naționalitatea persoanei juridice este cea a statului în
care este înmatriculată sau în care are sediul social ori sediul central.

3. Protecţia diplomatică
3.1. Noțiune și distincții
Noțiunea „protecție diplomatică” nu privește statutul special de privilegii și
imunități recunoscute diplomaților și nu trebuie confundat cu acesta, codificat prin
Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice.
Protecţia diplomatică reprezintă o instituție de drept internațional cutumiar,
constând în ansamblul măsurilor pe care un stat le poate lua în sprijinul cetăţenilor

80
săi, inclusiv prin însușirea pretențiilor propriului cetățean, pentru apărarea intereselor
acestora, în raport cu autoritățile unui stat străin.
Se realizează prin intermediul reprezentanțelor diplomatice și consulare ale
statului de origine, acreditate în statul pe teritoriul căruia se află cetățeanul în cauză,
iar temeiul exercitării acesteia este legătura juridică dintre stat și persoană, exprimată
prin cetățenie.
Cu privire la natura juridică a protecției diplomatice, opiniile sunt divergente.
Opinia majoritară, afirmată și în jurisprudența Curții Internaționale de Justiție, este că
aceasta este o funcţie a suveranităţii statelor şi un atribut discreționar al acestora, iar
nu o obligație ce revine statului față de naționalii săi, întrucât statul poate lua decizia
de a se substitui cetățeanului său lezat în anumite drepturi și interese, doar dacă
sunt îndeplinite o serie de condiții cumulative.
Efectul exercitării protecției diplomatice constă în modificarea elementelor
raportului juridic litigios: locul persoanei fizice sau juridice este luat de statul de
cetățenie, astfel încât raportul juridic inițial devine unul între state, la baza acestui
mecanism aflându-se o ficțiune juridică.
Mijloacele concrete de exercitare a protecției diplomatice de către un stat
trebuie să fie pașnice și pot implica atât acțiuni ale misiunilor diplomatice sau
consulare, cât și inițierea de proceduri contencioase în fața instanțelor internaționale,
de către statul de cetățenie împotriva statului care a comis încălcarea, alegerea
uneia dintre aceste modalități constituind atributul exclusiv al statului.
În funcție de modalitatea de realizare, protecția diplomatică poate fi clasificată
în două categorii:
a) protecție necontencioasă - exercitată prin reprezentanții diplomatici și
consulari, în cazul în care statul consideră că naționalii săi nu au beneficiat de toate
garanțiile la care aveau dreptul, din partea statului străin
b) protecție contencioasă - bazată pe ficțiunea juridică în care statul de
cetățenie se substituie în drepturile cetățeanului său, împotriva statului care i-a
încălcat drepturile, în fața unei instanțe internaționale.

3.2. Condițiile pentru exercitarea protecției diplomatice

Pentru a fi exercitată protecția diplomatică de către un stat, este necesară
întrunirea cumulativă a următoarelor condiții:
a) existența unei legături de cetăţenie efective între persoană și stat;

81
 b) epuizarea căilor interne de soluţionare a problemei pentru care se cere
exercitarea protecției diplomatice, în sistemul juridic al statului străin, care a
comis încălcarea;
c) conduita persoanei solicitante: să nu fi săvârşit fapte cu caracter infracţional
împotriva intereselor statului străin reclamat sau de încălcare a dreptului
internaţional (doctrina „mâinilor curate”).

4. Conflictele de cetăţenie
Atributul exclusiv al statelor de a stabili regulile de acordare a cetățeniei, prin
aplicarea principiului jus soli sau a principiului jus sanguinis și posibilitatea combinării
acestora, în anumite circumstanțe, poate determina așa numitele situații de conflict
de cetățenie, în care o persoană poate dobândi mai mult de o cetățenie (conflict
pozitiv de cetățenie sau pluripatridie ori bipatridie) sau se poate afla în situația de a
nu avea nicio cetățenie (conflict negativ de cetățenie sau apatridie).
Existența unui conflict pozitiv de cetățenie poate crea dificultăți în relația dintre
persoana respectivă și statele de cetățenie, în privința efectuării serviciului militar și a
exercitării de către stat a protecției diplomatice.
Conflictul dintre obligațiile ce revin persoanelor fizice cu mai multe cetățenii se
rezolvă potrivit dispozițiilor convențiilor speciale încheiate de către state în acest
sens, iar în lipsa unor astfel de convenții, fiecare stat are libertatea de a aplica legile
sale interne.
Conflictul negativ de cetățenie (apatridia) se referă la situația persoanelor care
sunt lipsite de orice cetățenie, fie au avut o cetățenie dar au pierdut-o fără a dobândi
o alta. Cu titlu de exemplu, pot fi menționate următoarele situații generatoare a
cazurilor de apatridie: naşterea unor copii din părinţi apatrizi, pe teritoriul unui stat
care acordă cetățenia potrivit principiului jus sanguinis; pierderea cetățeniei statului
de origine prin căsătoria cu un străin, fără a se obţine cetăţenia statului soţului.
Consecința unor astfel de situații este lipsa unei legături personale cu un stat,
ceea ce determină lipsa oricărei protecții din partea vreunui stat. La nivel
internațional, preocuparea statelor în privința reducerii cazurilor de apatridie s-a
concretizat în adoptarea a două convenții internaționale, la New York: Convenția
privind statutul apatrizilor, adoptată în 1954 și Convenţia pentru reducerea cazurilor
de apatridie, adoptată în 1961.

82
 În sensul art. 1 par. 1 din Convenția din 1954, prin termenul „apatrid” se
înțelege persoana care nu este considerată cetățean al niciunui stat.

4.1. Principalele dispoziții ale Convenției din 1954 cu privire la statutul

apatrizilor
Dispozițiile acestei convenții instituie un standard minim la care se obligă
statele părți, care au posibilitatea să recunoască pentru persoanele apatride și alte
drepturi în afara celor înscrise în cuprinsul convenției.
Persoana apatridă are obligații față de statul pe al cărui teritoriu se află, care
presupun în special respectarea legilor acestuia și a măsurilor luate pentru
menținerea ordinii publice.
În sensul Convenției, statele părți se obligă să asigure respectarea
următoarelor drepturi pentru persoanele apatride:
- nediscriminarea pe motive de rasă, religie sau țara de origine, în aplicarea
garanțiilor Convenției;
- aplicarea unui tratament cel puțin la fel de favorabil cu cel aplicat naționalilor
în privința libertății de a practica o anumită religie precum și a libertății privind
educația religioasă a copiilor lor;
- acordarea unui regim juridic cel puțin la fel de favorabil ca cel acordat
străinilor în general;
- recunoașterea dreptului de a dobândi bunuri mobile și imobile și alte drepturi
în legătură cu acestea, precum și dreptul de a închiria bunuri mobile sau imobile, în
condiții cel puțin la fel de favorabile ca cele garantate străinilor în general;
- recunoașterea dreptului de asociere în organizații nepolitice, non-profit sau
comerciale, apatrizilor care se află în mod legal pe teritoriul statului, în aceleași
condiții ca și străinilor în general;
- accesul la instanțele de judecată, în aceleași condiții ca și cetățenii statului,
în privința asistenței juridice și cu scutirea de la plata taxelor judiciare - cautio
iudicatum solvi;
- dreptul de a desfășura o activitate remunerată;
- dreptul de a exercita profesia liberală pentru care are competență;
- dreptul la educație elementară, în aceleași condiții ca și proprii cetățeni ai
statului gazdă;

83
 - emiterea documentelor de identitate de către statul contractant, pentru
apatrizii care se află pe teritoriul său;
- emiterea documentelor de călătorie pentru apatrizii care nu dețin astfel de
documente;
- statul-gazdă nu va lua măsura expulzării unui apatrid aflat în mod legal pe
teritoriul său, decât pentru motive de securitate națională sau de ordine publică, dar
cu respectarea garanțiilor procesului echitabil.

4.2. Principalele prevederi ale Convenției privind reducerea cazurilor de

apatridie din 1961
Convenția din 1961 este considerată principalul instrument internațional care
instituie norme referitoare la acordarea și neretragerea cetățeniei pentru a se preveni
apariția cazurilor de apatridie.
Dintre măsurile prevăzute de dispozițiile Convenției amintim următoarele:
- acordarea cetățeniei de către statele contractante persoanei născute pe
teritoriul lor și care altfel, ar deveni apatride;
- copilul găsit pe teritoriul unui stat contractant, în lipsă de probe contrare, va fi
considerat a fi născut pe teritoriul statului respectiv, din părinți având cetățenia
acelui stat;
- nașterea pe o navă sau aeronavă va fi considerată a fi avut loc pe teritoriul
statului sub al cărui pavilion este înmatriculată nava sau aeronava;
- dacă legislația unui stat contractant permite renunțarea la cetățenie, aceasta
să nu ducă la pierderea cetățeniei, cu excepția cazului în care persoana în cauză
posedă sau dobândește o altă cetățenie.
Teme de evaluare formativă:
1. Analiza condițiilor în care poate fi exercitată protecția diplomatică și aplicarea lor în
cauza LaGrand (Germania c. Statelor Unite ale Americii), Hotărârea asupra fondului din
27 iunie 2001.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 10
Obiective:

84
  clarificarea noțiunii „străin” și a tipurilor de regim juridic ce pot fi aplicate
străinilor;
 prezentarea regulilor aplicabile extrădării și expulzării și a distincțiilor dintre
acestea;
 identificarea elementelor definitorii ale noțiunii „refugiat” și ale protecției
internaționale a refugiaților
 prezentarea elementelor esențiale ale azilului și a formelor sale.

1. Regimul juridic al străinilor

1.1. Noţiunea de „străin”
În general, noţiunea „străin” desemnează persoana care se află pe teritoriul
unui stat, fără a avea cetăţenia acestuia şi poate cuprinde mai multe categorii de
persoane: rezidenţi şi nerezidenţi, imigranţi sau neimigranţi, persoane care se află în
condiţii legale sau persoane care se află în condiţii ilegale pe teritoriul uni stat,
azilanţi şi refugiaţi.
Statului de reşedinţă îi revin o serie de obligaţii faţă de persoanele străine, în
exercitarea competenţei sale teritoriale, care pot fi de natură cutumiară sau
consensuală. Obligaţiile consensuale ale statului faţă de persoanele străine pot
deriva fie din convenţii bilaterale speciale prin care se urmăreşte protejarea, pe bază
de reciprocitate, a unor anumite drepturi sau din convenţii multilaterale cu caracter
universal sau regional.
Corelativ, statul de reşedinţă are şi atribute exclusive în reglementarea
anumitor aspecte ale statutului străinilor referitoare la: permiterea accesului acestora
pe teritoriul său; restricționarea exercitării unor activităţi de către străini pe teritoriul
său.

1.2. Tipuri de tratamente juridice aplicabile străinilor

Doctrina de drept internaţional tratează în mod tradiţional trei tipuri de regimuri
juridice aplicabile străinilor: regimul naţional, regimul special, regimul clauzei naţiunii
celei mai favorizate şi regimul internaţional minim.
a) Regimul naţional reprezintă cea mai extinsă protecţie ce poate fi acordată
străinilor şi presupune acordarea străinilor de către statul de reşedinţă a aceloraşi
drepturi ca şi propriilor cetăţeni, cu excepţia drepturilor civice.
b) Regimul special desemnează situaţiile în care sunt garantate de către state,
pe bază de reciprocitate, anumite categorii de drepturi, faţă de regimul general

85
recunoscut pentru alte categorii de străini, constituind o tehnică de ameliorare a
tratamentului aplicat străinilor provenind din cele două state.
c) Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate (Clauza naţiunii celei mai
favorizate) reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii tratatelor internaţionale,
întrucât presupune că un stat extinde asupra cetăţenilor unui stat străin, în baza unor
acorduri internaţionale, regimul cel mai avantajos acordat cetăţenilor unor state terţe.
d) Regimul internaţional minim (standardul minim) este pus în discuţie în
ipotezele în care un stat nu ar avea obligaţia de a aplica un anumit tratament juridic
străinilor. Se consideră că acest tip de statut juridic se referă la obligaţia statului de a
proteja străinul contra tratamentelor inumane sau degradante, de a permite străinului
să ia legătura cu autorităţile statului al cărui cetăţean este prin mijloacele specifice
ale protecţiei diplomatice şi consulare.

1.3. Expulzarea şi extrădarea

Încetarea şederii unui străin pe teritoriul unui stat poate avea loc din iniţiativa
acestuia sau din iniţiativa autorităţilor statului respectiv. Expulzarea şi extrădarea
reprezintă modalităţile prin care, în baza unor motive întemeiate, statul poate pune
capăt prezenţei unor străini pe teritoriul său.
a) Expulzarea. Noţiune şi condiţii de legalitate
Expulzarea are natura juridică a unei sancţiuni şi presupune obligarea
străinului care a pus în pericol ordinea publică a statului de a-i părăsi teritoriul într-o
anumită perioadă de timp.
Măsura expulzării se dispune printr-un act administrativ al statului, în scopul
ocrotirii ordinii publice şi securităţii naţionale. Statul care ia această măsură are o
putere de discreţie destul de extinsă în a aprecia ce anume înseamnă noţiunea
„ordine publică” şi în ce condiţii aceasta este încălcată prin conduita străinului faţă de
care se ia măsura expulzării. Însă, această putere de apreciere nu este nelimitată şi
trebuie corelată cu standardelor de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
şi cu dreptul internaţional cutumiar.
Dreptul internaţional general interzice, în mod imperativ, expulzarea propriilor
cetăţeni şi expulzările colective ale străinilor, actul prin care se dispune măsura
expulzării, având caracter individual. În acest sens, dispoziţiile art. 4 din Protocolul
adiţional nr. 4 la Convenţia europeană a drepturilor omului prevăd: „Este interzisă
expulzarea colectivă a străinilor”.

86
 Prin „expulzare colectivă” se înţelege orice măsură prin care se obligă străinii,
consideraţi ca un grup, să părăsească teritoriul unui stat, cu excepția cazului în care
o astfel de măsură este luată în urma unei examinări rezonabile şi obiective a cazului
particular al fiecărei persoane din grupul respectiv.
Măsura expulzării nu trebuie luată în mod abuziv şi discriminatoriu. În acest
sens, relevanţă au dispoziţiile din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice din 1966, prevăd că:
„Un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat parte la prezentul
Pact nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu
legea şi, dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, trebuie să aibă
posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi
de a obţine examinarea cazului său de către autoritatea competentă, ori de către una
sau mai multe persoane special desemnate de numita autoritate, fiind reprezentat în
acest scop”.

b) Extrădarea. Noţiune şi principii aplicabile

Extrădarea constă în predarea la cerere, de către un stat (statul solicitat) a
unei persoane aflate pe teritoriul său, către un alt stat (statul solicitant), pentru ca
aceasta să fie judecată sau pentru a executa o pedeapsă la care a fost deja
condamnată în acel stat.
Ca natură juridică, spre deosebire de expulzare, extrădarea reprezintă un act
de asistenţă juridică internaţională în lupta împotriva criminalităţii.
Extrădarea prezintă următoarele caractere:
a) este un act juridic bilateral încheiat între două state: statul pe teritoriul
căruia se află infractorul şi căruia i se adresează cererea de extrădare (statul
solicitat) şi altul care este interesat în judecarea şi pedepsirea infractorului, formulând
o cerere de extrădare (statul solicitant).
b) extrădarea se acordă, de regulă, pe bază de reciprocitate
Extrădarea unei persoane se acordă, ca regulă, în temeiul dispoziţiilor unor
convenţii internaţionale care prevăd expres obligaţia de extrădare. În lipsa unor astfel
de convenţii, acordarea extrădării de către statul solicitat nu este obligatorie, dar ea
poate avea loc, statul solicitat având putere de apreciere deplină.
Instituţia extrădării este guvernată de următoarele condiţii:

87
 i) poate fi extrădată o persoană care se află pe teritoriul statului solicitat,
indiferent de naţionalitatea acestuia. Pot exista restricţii în privinţa extrădării propriilor
cetăţeni, însă cu privire la acest aspect, statele pot conveni să îşi extrădeze proprii
cetăţeni;
ii) se consideră că extrădarea se acordă pentru infracţiuni suficient de grave
care să justifice predarea persoanei în cauză. Statul solicitat poate refuza extrădarea
dacă autorităţile sale încep desfăşurarea efectivă a activităţilor de urmărire pentru
acea faptă, conform principiului aut judicare, aut dedere (a extrăda sau a pedepsi);
iii) principiul dublei incriminări, conform căruia fapta pentru care se acordă sau
se solicită extrădarea trebuie să fie prevăzută ca infracţiune atât în legislaţia statului
solicitant, cât şi de cea a statului solicitat;
iv) principiul specialităţii, care prevede că persoana extrădată nu poate fi
judecată pentru o altă infracţiune decât pentru aceea pentru care s-a acordat
extrădarea sau să nu poată fi condamnată la executarea unei alte pedepse decât
cea pentru care s-a obţinut extrădarea.

1.3.1. Reguli comune ale expulzării şi extrădării. Respectarea drepturilor

fundamentale ale omului
Cele două măsuri prin care încetează şederea unui cetăţean străin pe teritoriul
unui stat prezintă şi elemente comune.
Tendinţa actuală în dreptul internaţional este de a nu se permite expulzarea
sau extrădarea persoanelor către state unde integritatea lor fizică sau psihică ar avea
de suferit. Astfel, Comentariul general nr. 20, elaborat de către Comitetul ONU pentru
Drepturile Omului referitor la articolul 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile
civile și politice, interzice tortura sau alte tratamente crude, inumane ori degradante.
Îndepărtarea unor persoane străine de pe teritoriul statului pentru a se proteja
ordinea publică şi predarea unei persoane către autorităţilor altor state spre a fi
judecate sau pentru a executa o pedeapsă, trebuie să fie în concordanță cu principiul
respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, principiu fundamental al
dreptului internaţional public. Statul solicitat poate refuza acordarea extrădării dacă
persoana în cauză va fi supusă pedepsei capitale, pe care el a abolit-o sau dacă
există riscul ca persoana în cauză să fie supus unor acte de tortură sau tratamentelor
degradante.

88
2. Protecția internațională a refugiaţilor
2.1. Noţiune şi reglementare
Refugiaţii reprezintă o categorie distinctă a străinilor care, din cauza
împrejurărilor dificile din ţara de origine, încearcă să găsească adăpost şi protecţie
într-un alt stat.
Potrivit art. 1, par. A alin. 2, din Convenţia de la Geneva, din 1951, cu privire la
statutul refugiaţilor: „termenul de refugiat se aplică oricărei persoane [...], care, [...],
temându-se în mod întemeiat că va fi persecutată din cauza rasei sale, a religiei,
naţionalităţii, apartenenţei la un grup social sau datorită opiniilor sale politice, se
găseşte în afara graniţelor ţării a cărei naţionalitate o are şi care nu poate sau, din
cauza acestor temeri, nu doreşte să ceară protecţia acestui stat; sau care, nu are
naţionalitate şi se găseşte înafara ţării unde îşi avea reşedinţa obişnuită, ca urmare a
unor astfel de evenimente, nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu vrea să se
întoarcă acolo”.
Potrivit acestei dispoziţii, definirea noţiunii refugiat implică trei elemente: fizic,
psihologic (subiectiv) şi cauzal. Din punct de vedere fizic, refugiatul este o persoană
care a părăsit teritoriul ţării sale şi se găseşte pe teritoriul unui alt stat. Existenţa
acestui element distinge refugiatul de o altă categorie de persoane migrante -
persoanele strămutate, care au părăsit reşedinţa lor obişnuită din motive similare, dar
care nu au trecut frontiera statului lor şi rămân pe teritoriul acestuia. Din punct de
vedere psihologic, acordarea statutului de refugiat este determinată de probarea unei
temeri de persecuţie pentru motive bine determinate în textul anterior menţionat
(apartenenţa la o rasă, la o religie, la o naţionalitate, grup social sau exprimarea unor
opinii politice) care se constituie în elementul cauzal.
În textul iniţial al Convenţiei din 1951, era prevăzută cerinţa ca situaţia
persoanelor să fie rezultatul unui eveniment survenit anterior datei de 1 ianuarie
1951. Prin adoptarea Protocolului din 31 ianuarie 1967 de la New York a fost
eliminată limita temporală, datorită apariţiei de noi afluxuri de refugiaţi ulterior
adoptării Convenţiei din 1951, care, prin trasarea limitei temporale, ar fi fost excluse
de la acordarea acestei forme de protecţie.
Protecţia refugiaţilor face şi obiectul de reglementare a regulilor dreptului
internaţional umanitar, în special a celei de a patra Convenţii de la Geneva de la 12
august 1949, privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război şi a Primului
Protocol adiţional din 1977.

89
 La nivel regional, cea mai extinsă definiţie este cea dată de dată de Convenţia
africană adoptată în cadrul Organizaţiei Uniunii Africane la 10 septembrie 1969,
motivat de împrejurarea că dispoziţiile convenţionale din 1951 nu îşi găseau
corespondent în realităţile africane, dominate de afluxuri masive de refugiaţi datorate
şi unor cauze neincluse în cadrul reglementării din 1951, cum sunt războaiele de
eliberare naţională şi războaiele civile.
Statele părţi la Convenția ONU din 1951 și la Protocolul adițional se angajează
să acorde refugiaţilor, fără discriminare, acelaşi tratament de care beneficiază şi
proprii cetăţeni, în următoarele domenii: libertatea religioasă, accesul la instanţele
judecătoreşti, dreptul la învăţământul primar, aplicarea legislaţiei muncii şi
asigurărilor sociale, protecţia dreptului de autor şi a proprietăţii intelectuale.
Potrivit celor două instrumente juridice, statele părți se obligă să acorde un
statut de egalitate între refugiaţi şi străini în următoarele materii: libertatea de
asociere, exercitarea unei profesii, dobândirea de bunuri mobile şi imobile, libertatea
de circulaţie.
În cadrul Organizației Națiunilor Unite a fost înființat Biroul Înaltului Comisariat
al O.N.U. pentru Refugiaţi (UNCHR), cunoscut și sub denumirea de Agenția Înaltului
Comisariat al O.N.U. pentru Refugiaţi, cu atribuții în conducerea și coordonarea
acțiunilor internaționale pentru protejarea refugiaților și cu rezolvarea problemelor
refugiaților în întreaga lume.
Eforturile sale urmăresc asigurarea pentru fiecare persoană a dreptului de a
cere azil și de găsi refugiu în alt stat, cu opțiunea de reveni în mod voluntar pe
teritoriul statului de origine, de a se integra în comunitatea locală ori de a se reinstala
într-un stat terț. Are, de asemenea atribuții și în a acorda ajutor persoanelor fără
cetățenie.

2.2. Principiul nereturnării refugiatului (non refoulement)

Cel mai important efect al acordării statutului de refugiat este nereturnarea
persoanei în statul de origine sau în teritorii unde există riscul ca viața sau libertatea
acestuia să fie amenințate pe motiv de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un
anumit grup social sau opinie politică.
Având în vedere semnificația acestui principiu, se poate afirma că respectarea
lui este în strânsă legătură cu dreptul de acces al persoanelor în cauză pe teritoriul

90
statului primitor, cu toate că nu există o regulă a dreptului internațional care să
prevadă obligația statelor de a permite accesul persoanelor pe teritoriul lor.

3. Dreptul de azil
3.1. Noțiune și reglementare
Termenii azilanți (persoane care solicită protecția unui stat sub forma acordării
dreptului de azil) și refugiați se confundă adeseori, statutul de azilant îl poate
precede pe cel de refugiat, însă la baza tratamentului lor juridic se află reglementări
diferite.
Conform definiției date de UNESCO, azilanții sunt persoane care au părăsit
țara lor de origine în căutarea protecției altui stat, la fel ca și refugiații, dar care pot să
nu întrunească în mod strict condițiile cerute de Convenția din 1951.
Termenul azilant desemnează persoana care a solicitat acordarea statutului
de refugiat și așteaptă clarificarea statutului său. Termenul refugiat este folosit pentru
a desemna o persoană căreia i-a fost deja acordată protecție din partea unui stat.
Azilanții pot deveni refugiați dacă autoritățile statului a cărui protecție o cer consideră
că ei îndeplinesc condițiile pentru acordarea acestui statut.
Definiția azilului poate să difere de la un stat la altul.
Consacrarea dreptului de azil a avut loc prin Declarația universală a drepturilor
omului, care în art. 14 prevede: “în cazul persecuţiei, orice persoană are dreptul să
caute azil şi să beneficieze de azil în alte ţări”, fiind astfel considerat un drept
fundamental, din perspectiva persoanei care solicită recunoașterea acestui regim
juridic.
Un alt document internațional relevant în această materie este Rezoluția
Adunării Generale a ONU nr. 2312 (XXII) din 1967, Declarația cu privire la azilul
teritorial, care face legătura cu dispozițiile din Declarația universală a drepturilor
omului și prezintă caracteristicile dreptului de azil atât din perspectiva individului
solicitant al azilului, cât și din perspectiva statului care acordă azilul.
Relevanță deosebită prezintă următoarele aspecte ale Declarației cu privire la
azilul teritorial:
- Declarația face trimitere la caracterul suveran a acordării azilului persoanelor
care îndeplinesc cerințele din Declarația universală a drepturilor omului,
inclusiv persoanelor care luptă împotriva colonialismului, și respectarea sa de
către celelalte state;

91
 - precizează că analizarea și evaluarea motivelor de acordare a dreptului de azil
revine statului care acordă acest statut;
- limitează acordarea dreptului de azil rationae persoane, prin precizarea că
acest drept nu poate fi invocat de către persoanele cu privire la care există
motive serioase pentru a crede că au comis crime împotriva păcii, crime de
război sau împotriva umanității, astfel cum sunt aceste noțiuni definite în
instrumentele internaționale.
- similar statutului juridic al refugiaților, statutul de azilant are ca efect deosebit
de important nereturnarea și neexpulzarea persoanei care se află pe teritoriul
statului în care caută azil, în state în care ar putea să fie supus persecuției.
- Declarația instituie și obligația statelor care acordă azil, de a nu permite
persoanelor cărora le-au acordat acest drept, să aibă activități contrare
scopurilor ONU.

3.2. Forme ale azilului. Distincții

În literatura de specialitate și jurisprudența Curții Internaționale de Justiție se
discută despre două forme ale azilului: teritorial și diplomatic. Dintre acestea, dreptul
internațional recunoaște ca veritabilă formă de protecție azilul teritorial.
Acesta se caracterizează prin acordarea protecției de către un stat, pe
teritoriul acestuia, după ce persoana în cauză a părăsit teritoriul statului său de
origine, fiind un act umanitar.
Azilul diplomatic presupune acordarea de protecție în cadrul localurilor
misiunilor diplomatice ale unui stat străin aflate pe teritoriul statului de origine și care
beneficiază de inviolabilitate, unor persoane care sunt persecutate sau urmărite de
propriile autorităţi pentru delicte politice sau a căror viaţă este ameninţată ca urmare
a unor războaie civile ori de persoane particulare sau grupuri de persoane pentru
motive politice în situația în care autoritățile sunt incapabile să asigure ordinea
publică, deci în situații instituționale anormale în care nu mai funcționează separația
puterilor în stat (se produc lovituri de stat, revolte militare, instaurarea unui regim
dictatorial, a unui guvern de facto, are loc înlocuirea instanțelor obișnuite cu instanțe
plitice).
Această formă de protecție poate fi oferită și de Biserica Catolică în
nunțiaturile apostolice și de Ordinul Suveran de Malta în ambasadele sale. Nu poate

92
fi acordat de Crucea Roșie și nici de organizațiile internaționale, deoarece este un
atribut al statelor.
Acordarea acestei forme de protecție este specifică țărilor latino-americane,
unde s-a consolidat în secolele XIX și XX. Din perspectiva statului teritorial, poate fi
interpretat ca un act inamical sau ca o ingerință în afacerile interne.
Teme de evaluare formativă:
1. Extrădarea şi încălcarea dreptului de a nu fi supus torturii sau tratamentelor crude,
inumane ori degradante- studiu de caz: CEDO, Cauza Soering c. Regatului Unit al Marii
Britanii, Hotărârea din 7 iulie 1989.
2. Statutul refugiaților pe teritoriul statului de primire, potrivit Convenției privind statutul
refugiaților din 1951.
3. Studiu de caz: CIJ, Cauza privind dreptul de azil (Columbia c. Peru), Hotărârea din 20
noiembrie 1950.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 11
Obiective:
 prezentarea caracteristicilor organizațiilor internaționale
interguvernamentale ca subiecți ai dreptului internațional;
 identificarea rolului organizațiilor internaționale în dezvoltarea dreptului
internațional public;
 clarificarea conținutului noțiunii personalității juridice a organizațiilor
internaționale;
 clasificarea organizațiilor internaționale interguvernamentale.

Organizaţiile interguvernamentale – subiecți secundari de drept

internaţional public
1. Noţiune
Organizaţiile internaţionale sunt rezultatul exprimării voinţei exprese a statelor
la probleme ce depăşesc limitele frontierelor de stat şi necesită realizarea unor
obiective complexe şi de amploare.
Datorită modului de creare, prin acordul de voință al statelor (subiecți primari
ai dreptului internațional), doctrina le califică drept subiecți derivați, cu toate că au
personalitate juridică distinctă, spre deosebire de state, au competenţă funcţională
specializată şi limitată la obiectul lor de activitate şi scopul pentru care au fost
constituite.

93
 Expresia „organizație internațională” desemnează organizațiile internaționale
interguvernamentale.
Comisia de Drept Internaţional, în art. 2 lit. a) din Proiectul de articole cu
privire la răspunderea organizațiilor internaționale, din 2011, o definește în următorii
termeni: „organizație constituită printr-un tratat sau alt instrument guvernat de dreptul
internațional și care are propria sa personalitate juridică. ”

2. Elementele constitutive ale organizațiilor internaționale

Din definiţia menționată mai sus rezultă elementele constitutive ale
organizației internaționale, care o diferenţiază de cele non-guvernamentale:
- este o asociere de state, care sunt singurele entităţi apte să constituie astfel
de organizaţii;
- la baza constituirii organizaţiilor se află un tratat internaţional, în care este
consemnat acordul de voinţă al statelor (numit şi tratat constitutiv);
- organizaţia are în structura sa o serie de organe specializate, cu atribuţii
specifice pentru realizarea obiectivelor organizaţiei;
- organizaţia are personalitate juridică de drept internaţional proprie, distinctă
de cea a statelor membre.

2.1. Personalitatea de drept internațional a organizației internaționale

Personalitatea juridică proprie este opozabilă erga omnes, are caracter
obiectiv şi se manifestă atât în ordinea juridică internă cât şi în cea internaţională.
Acest element este esențial pentru distincția dintre organizațiile internaționale
interguvernamentale și cele non-guvernamentale, care sunt lipsite de personalitate
juridică de drept internațional public.
Dintre competenţele organizaţiilor interguvernamentale, în calitatea lor de
subiecți de drepturi și obligații în raporturile internaționale, pot fi menţionate
următoarele:
- elaborarea de norme juridice (privind organizarea proprie şi administrarea
bugetului);
- introducerea de reclamaţii împotriva altor subiecți de drept internaţional;
- dreptul de a încheia tratate, conform Convenţiei de la Viena din 1986 privind dreptul
tratatelor încheiate între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii
internaţionale;
94
- dreptul de legaţie pasivă (a menţine legături cu misiunile permanente ale statelor
membre, acreditate pe lângă ele) şi activă (de a numi misiuni permanente pe lângă
state şi organizaţii internaţionale).

2.2. Personalitatea de drept intern a organizațiilor internaționale

interguvernamentale
Organizaţia internațională, pe lângă personalitatea de drept internațional, are
și personalitate de drept intern, noțiune care desemnează raporturile dintre
organizație și statul pe al cărui teritoriu își are sediul organizația (ea neavând un
teritoriu propriu).
Acestea presupun diferite raporturi juridice încheiate fie cu persoane fizice sau
juridice de drept intern din acele state, cu privire la cumpărarea de bunuri, închirierea
unor spaţii pentru desfăşurarea activităţii.

3. Structura instituţională a organizației internaționale

Chiar dacă sunt foarte numeroase și acționează în domenii foarte variate, din
punctul de vedere al structurii instituționale interne, în cadrul organizaţiilor
interguvernamentale, procesul decizional este rezultatul participării statelor membre.
Din structura instituţională a organizaţiilor fac parte, în general:
a) organe plenare, în care sunt reprezentate toate statele membre, cum ar fi:
adunarea generală, comisiile plenare şi reuniunile speciale (convocate pentru
soluţionarea unor aspecte specifice în cadrul activităţii organizaţiei, cum ar fi
congrese şi conferinţe).
b) organe executive, cu caracter restrâns ce pot fi denumite: comitet executiv,
consiliu executiv, Consiliu de Securitate (în cazul O.N.U.).
c) secretariat propriu - cu atribuții preponderent administrative, privind buna
funcţionare a organizaţiei şi coordonarea eficientă în cadrul diferitelor departamente
sau instituții specializate. Acesta este compus din funcţionari internaţionali, care
beneficiază, de regulă, de imunitate fiscală şi jurisdicţională şi este condus de un
secretar general sau preşedinte.
d) eventual, organisme cu atribuții jurisdicționale.

4. Clasificarea organizațiilor internaționale

95
A.Organizații universale, organizații regionale sau cu participare
intercontinentală
Aceasta este una dintre clasificările cele mai importante ale organizațiilor
internaționale, în funcție de compunerea lor.
a) Exemplul clasic de organizație cu vocație universală este Organizația
Națiunilor Unite. Alte exemple sunt: Organizația Mondială a Comerțului (World Trade
Organization - WTO), cu sediul al Geneva; Organizația pentru Cooperare Economică
și Dezvoltare (OECD - Organization for Economic Cooperation and Development).
b) Organizațiile regionale au acțiune limitată la un anumit areal geografic și au
o dinamică proprie. Pe unele continente, relațiile interstatale sunt structurate în jurul
unei organizații, cum este Organizația Statelor Americane (OSA) sau Organizația
Unității Africane (OUA). Pe continentul european, au fost create mai multe ordini
juridice, în domenii complet distincte sau care interferează: Consiliul Europei,
Uniunea Europeană.
c) Organizațiile cu participare intercontinentală au membri participanți de pe
mai multe continente: Organizația Atlanticului de Nord (NATO), Organizația pentru
Securitate și Cooperare în Europa - OSCE (care grupează, pe lângă state europene
și state de pe continentul nord-american).
B. Organizații omnifuncționale sau organizații specializate
Această clasificare este realizată în funcție de criteriul competenței
organizațiilor.
ONU este organizație omnifuncțională, iar instituțiile sale sunt organizații
specializate, având competențe în domeniul economic, politic, social, cultural,
financiar, sănătate publică, relații de muncă, alimentație și agricultură. De-a lungul
timpului, în cadrul ONU s-a dezvoltat un adevărat sistem instituțional, format din
agenții specializate care la rândul lor au statut de organizații internaționale
interguvernamentale specializate.

C. Organizații interetatice și organizații supraetatice (supranaționale sau

integraționiste)
Criteriul acestei clasificări este autoritatea organizației în raporturile cu statele
membre.
Organizațiile interetatice sunt caracterizate prin lipsa sau dezvoltarea slabă a
puterii de decizie și prin funcționarea organelor potrivit principiului unanimității.

96
 Organizațiile supraetatice au putere de decizie față de membrii care le
compun, deciziile se iau potrivit principiului majorității, pot avea autoritate directă și
imediată asupra ordinii juridice interne a statelor membre. Se consideră că Uniunea
Europeană este singurul exemplu al acestui tip de organizații.
Teme de evaluare formativă:
1. Rolul organizațiilor interguvernamentale în dezvoltarea dreptului
internațional public.
2. Identificarea distincțiilor dintre organizațiile internaționale
interguvernamentale și cele non-guvernamentale.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 12
Obiective:
 prezentarea scopurilor și principiilor ONU și a rolului acestuia în dezvoltarea
relațiilor dintre state;
 identificarea sistemului instituțional al ONU;
 clarificarea atribuțiilor și competențelor organelor principale ale ONU;
 determinarea rolului organizațiilor regionale în soluționarea diferendelor
internaționale.

1. Rolul central al ONU în relațiile dintre state

1.1. Scopurile și principiile ONU
Carta ONU precizează în art. 1 și 2 care sunt scopurile și principiile
organizației mondiale. Acestea au fost analizate în prima parte a cursului.
În vederea transformării acestor valori în acțiuni, au fost identificate o serie de
obiective cheie: pace, securitate și dezarmare, dezvoltare și eradicarea sărăciei,
protejarea mediului înconjurător, drepturile omului, democrație și bună guvernare,
protejarea celor vulnerabili (copiii și populația civilă care suferă de consecințele
dezastrelor naturale, genocidului, conflictelor armate), rezolvarea problemelor
speciale din Africa (consolidarea democrației și oferirea de asistență Africii în lupta
pentru pace durabilă, eradicarea sărăciei și dezvoltare durabilă), consolidarea ONU
(în sensul de a deveni un instrument mai eficient în obținerea următoarelor obiective:
lupta pentru dezvoltarea tuturor popoarelor lumii, lupta împotriva sărăciei, ignoranței
și bolilor; lupta împotriva nedreptăților; lupta împotriva violenței, terorii și criminalității;
lupta împotriva distrugerii mediului înconjurător.

97
 Acestea au fost sintetizate în opt obiective de dezvoltare sub denumirea
Obiectivele de dezvoltare ale Mileniului (Millenium Development Goals), de îndeplinit
până în 2015. Ca o continuare a celor 8 Obiective de Dezvoltare ale Mileniului,
Adunarea Generală a ONU, a adoptat cu votul unanim al celor 193 de membri, în
cadrul Summit-ului pentru o dezvoltare durabilă, în septembrie 2015, un nou plan de
dezvoltare durabilă pentru următorii 15 ani, cuprinzând un număr de 17 obiective
economice, sociale și de mediu, denumite Obiective pentru Dezvoltarea Durabilă
(Sustainable Development Goals).

1.2. Sistemul instituțiilor ONU

Modul în care au fost reglementate funcțiile și scopurile ONU face ca acesta
să nu fie o simplă organizație, ci un sistem de structuri organizatorice și funcționale,
cu competențe în domenii variate. În acest sistem, rolul principal revine ONU, care
are în prezent 193 de membri, fiind cel mai reprezentativ forum cu vocație de
universalitate.
Între membrii ONU, pot fi distinse două categorii:
i. membri fondatori (sau originari - 51 de state care au fost invitate și au participat la
Conferința de la San Francisco, în cadrul căreia s-a redactat Carta ONU, ori care au
semnat, în 1942, Declarația Națiunilor Unite, dar care toate au ratificat Carta ONU
înainte de sfârșitul anului 1945), și
ii. membri admiși (care au devenit părți la Cartă după intrarea sa în vigoare).

1.2.1. Structura instituțională a ONU

Organele principale ale ONU sunt: Adunarea Generală, Consiliul de
Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de
Justiție și Secretariatul. Activitatea fiecăruia dintre aceste organe (cu excepția Curții
Internaționale, care acționează ca organism judiciar independent) a fost concepută și
reglementată de dispozițiile Cartei ONU, ca una de cooperare cu celelalte organisme.
a) Adunarea Generală este organul deliberativ al ONU și este alcătuită din toți
membrii Organizației, care iau decizii pe bază de egalitate.
Potrivit art. 10 din Carta ONU, funcțiile Adunării Generale sunt foarte largi,
întrucât „poate discuta orice chestiuni sau cauze care intră în cadrul prezentei Carte
sau care se referă la puterile și funcțiile vreunuia din organele prevăzute în prezenta
Cart și sub rezerva dispozițiilor Articolului 12, poate face recomandări Membrilor

98
Națiunilor Unite sau Consiliului de Securitate, ori Membrilor Organizației și Consiliului
de Securitate în oricare asemenea chestiuni sau cauze.”
Adunarea Generală se întrunește anual în sesiuni ordinare și în sesiuni
extraordinare sau speciale atunci când membrii organizației cad de acord asupra
acestui lucru (art. 20 din Cartă).
Adunarea Generală inițiază studii și face recomandări pentru promovarea
cooperării internaționale în domeniul politic, încurajarea dezvoltării progresive a
dreptului internațional și codificarea lui, promovarea cooperării în domeniile
economic, social, cultural, învățământ și sănătate, sprijinirea înfăptuirii drepturilor
omului și libertăților fundamentale. Adunarea primește și examinează raporturile
anuale ale celorlalte organe ale Națiunilor Unite, precum și bugetul organizației.
b) Consiliul de Securitate este principalul organism al ONU cu atribuții în
menținerea păcii și securității internaționale. Conform art. 23 din Cartă, este alcătuit
din 15 membri, dintre care 5 membri permanenți: China, Franța, Regatul Unit al Marii
Britanii, Federația Rusă și Statele Unite ale Americii.
Cei 10 membri nepermanenți sunt aleși pe o perioadă de doi ani, ținând cont
de contribuția la menținerea păcii și de regula reprezentării geografice echitabile
(care urmărește să fie reprezentate toate regiunile globului).
Hotărârile Consiliului de Securitate, altele decât cele de procedură, se adoptă
cu votul afirmativ a nouă membri, care trebuie să cuprindă voturile concordante ale
tuturor membrilor permanenți, care au drept de veto și pot bloca astfel luarea de
hotărâri de către Consiliu.
Spre deosebire de rezoluțiile Adunării Generale, care au caracter de
recomandare, hotărârile luate de Consiliu sunt obligatorii pentru state.

Atribuțiile Consiliului de Securitate în soluționarea diferendelor și menținerea

păcii
În privința menținerii păcii și a rezolvării diferendelor dintre state, organismele
ONU au atribuții deosebit de importante și colaborează pentru realizarea acestora.
Principiul de bază este rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor, conform capitolului
VI din Cartă și cu doar cu titlu excepțional, Consiliul de Securitate poate autoriza
folosirea forței armate, în condițiile capitolului VII din Carta ONU.
Consiliul de Securitate al ONU poate interveni în soluţionarea unui diferend
care ameninţă pacea şi securitatea internaţională, din proprie iniţiativă sau la cererea

99
oricărui membru al organizaţiei ori a unui stat parte în diferend, nemembru al
organizaţiei, dar care acceptă prevederile Cartei în această problemă.
În condițiile art. 41 din Cartă, înainte de a recurge la acțiuni armate, Consiliul
de Securitate poate impune următoarele măsuri: întreruperea totală sau parțială a
relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale,
telegrafice, prin radio și a altor mijloace de comunicație, precum și ruperea relațiilor
diplomatice. Consiliul de Securitate poate impune sancțiuni economice ca blocada și
embargoul.
Blocada reprezintă un sistem de măsuri diplomatice, militare și economice prin
care se urmărește izolarea unui stat pentru a-l constrânge să accepte condițiile puse
de statele care au luat aceste măsuri.
Embargoul este o măsură cu caracter permanent, prin care un stat interzice
importurile, exporturile sau ieșirea din porturile sale a navelor străine sau ordonă
reținerea bunurilor de orice fel ce aparțin unui terț.
În cazul în care Consiliul de Securitate decide adoptarea unor măsuri de
constrângere cu folosirea forţei armate, membrii ONU au obligația, pe baza
prevederilor Cartei, să pună la dispoziţia Consiliului, la cererea acestuia, forţele
armate necesare pentru crearea forţei internaţionale.
Consiliul de Securitate are atribuţii importante, alături de Adunarea Generală,
în iniţierea şi desfăşurarea operaţiunilor ONU pentru menţinerea păcii. Acestea sunt
acţiuni întreprinse de ONU cu forţe armate şi civile în regiuni în care au izbucnit
conflicte militare, cu misiunea de a aplana a conflictul şi a favoriza în acest fel
soluţionarea paşnică a diferendelor.
c) Consiliul Economic și Social (ECOSOC–Economic and Social Council) este
organul principal al ONU cu atribuții în promovarea cooperării economice și sociale la
nivel internațional. Are în componența sa 54 de membri, aleși pe termen de trei ani.
Principalele funcții și atribuții ale ECOSOC constau în:
- efectuarea sau inițierea de studii privind problemele internaționale în domeniul
economic, social, cultural, al învățământului, sănătății și alte domenii complexe,
precum și prezentarea de recomandări în aceste probleme Adunării Generale,
membrilor ONU și instituțiilor specializate interesate;
- prezentarea de recomandări pentru respectarea efectivă a drepturilor omului și
libertăților fundamentale.

100
 d) Consiliul de Tutelă a fost creat pentru a aplica, sub autoritatea Adunării
Generale, sistemul internațional de tutelă, care cuprindea teritoriile ce au fost
desprinse din statele inamice, ca urmare a celui de-al doilea război mondial și
teritoriile care au fost supuse în mod voluntar acestui sistem de către statele care au
răspuns de administrarea lor. Consiliul este compus din membrii permanenți ai
Consiliului de Securitate.
La crearea ONU, numărul teritoriilor incluse în sistemul internațional de tutelă
era important. De la crearea Consiliului de Tutelă, mai mult de 70 de teritorii
coloniale, incluzând 11 teritorii sub mandat, au devenit independente cu ajutorul
ONU. Ultimul teritoriu devenit independent a fost Palau, în 1994, motiv pentru care,
Consiliul a decis să își suspende în mod oficial funcționarea și să organizeze întâlniri
atunci când se impune.
e) Curtea Internațională de Justiție (CIJ) este principalul organism judiciar al
ONU, ce funcționează pe baza Cartei ONU și a Statutului propriu, care face parte
integrantă din Carta ONU. Sediul Curții este la Haga. Este compusă din 15 judecători
aleși concomitent de Adunarea Generală și Consiliul de Securitate.
f) Secretariatul este un organ cu atribuții executive.
Atribuțiile Secretarului General constau în îndeplinirea funcțiilor care îi sunt
încredințate de către celelalte organe principale ale ONU, în prezentarea unui raport
anual asupra activității organizației, însă nu vor fi limitate la acestea. Carta prevede
de asemenea, posibilitatea Secretarului General de a atrage atenția Consiliului de
Securitate asupra oricărei probleme care ar putea pune în primejdie menținerea păcii
și securității internaționale.
În activitatea sa, Secretarul General trebuie să acorde atenție preocupărilor
statelor membre, să susțină valorile și autoritatea morală a Organizației și să facă
demersuri pentru menținerea păcii. Un alt rol pe care îl are Secretarul General este
cel de a oferi bunele sale oficii, modalitate specifică de prevenire sau de rezolvare
pașnică a diferendelor dintre state.

2. Soluţionarea diferendelor în cadrul organizaţiilor internaţionale

regionale
Pe lângă rolul deosebit al organismelor ONU în aplanarea și soluționarea
efectivă a diferendelor sau neînțelegerilor din state și organizațiile internaționale

101
regionale au atribuții în acest domeniu. Rolul organizațiilor regionale în soluționarea
diferendelor dintre statele membre este cel de for de discuții, consultări și negocieri,
contacte informale, care pot avea loc în cadrul întâlnirilor ocazionate de derularea
activității lor.
Organizațiile regionale pot fi desemnate de ONU să întreprindă toate eforturile
pentru soluţionarea paşnică a diferendelor, înainte de a le supune Consiliului de
Securitate.
a) În cadrul Organizației Statelor Americane (OAS), prin Carta de la Bogota
(capitolul V) şi Tratatul american de soluţionare paşnică a diferendelor de la Bogota
(Pactul de la Bogota), ambele din anul 1948, s-a prevăzut prioritatea recurgerii de
către părţile contractante, la procedurile regionale de soluţionare paşnică a
diferendelor, prin sistemul consacrat mijloacelor paşnice de soluţionare a lor: bune
oficii, medierea, ancheta internaţională, concilierea internaţională, recurgerea la
soluționarea neînțelegerilor pe cale judiciară ori arbitrală.
b) În cadrul Uniunii Africane (UA), create în 2002, urmare a desființării
Organizației Unității Africane (create în 1963), a fost creat, în 2003, Consiliul pentru
Pace și Securitate (Peace and Security Council), care are atribuții în promovarea
păcii, securității și stabilității în Africa, desfășurarea diplomației preventive și
menținerea păcii, gestionarea catastrofelor și a acțiunilor umanitare, și a fost
conceput pentru a lua locul vechiului organism de menținere a păcii și prevenire și
soluționare a diferendelor dintre statele membre.
c) Organizația pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE, fosta
Conferință pentru Securitate și Cooperare în Europa) prezintă importanță în privința
soluționării diferendelor internaționale, prin documentele care au fost, de-a lungul
timpului, adoptate în cadrul său și care reglementează soluționarea pașnică a
neînțelegerilor dintre statele membre și obligaţia de a nu întreprinde acţiuni de natură
a agrava situaţia creată prin diferend.
Teme de evaluare formativă:
1. Sinteza scopurilor și obiectivelor ONU, potrivit Cartei ONU și conținutului
principiilor fundamentale ale dreptului internațional public.
2. Cooperarea dintre organele principale ale ONU în atingerea scopurilor acesteia.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 13

102
 Obiective:

 înțelegerea particularităților dreptului internațional public în privința

soluționării pașnice a diferendelor internaționale;
 clarificarea noțiunii „diferend”;
 identificarea mijloacelor de soluționare a diferendelor internaționale;
 prezentarea elementelor esențiale ale mijloacelor politico-diplomatice
de soluționare a diferendelor internaționale și a diferențelor dintre
acestea.

Soluționarea diferendelor internaționale

1. Consideraţii generale
Mijloacele admise de soluționare a diferendelor internaționale s-au schimbat în
secolul XX, prin adoptarea Statutului Ligii Națiunilor și a Pactului Briand-Kellogg, care
au avut ca efect excluderea războiului din categoria mijloacelor legitime de rezolvare
a diferendelor dintre state. Principiul soluționării pașnice a diferendelor a fost
consacrat pentru prima dată în Convenția I de la Haga din 1907, care a reglementat
o parte dintre mijloacele pașnice: bunele oficii, medierea, comisia de anchetă şi
arbitrajul internaţional.

2. Principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale

Prin Carta ONU din 1945, mijloacele pașnice au devenit modalitatea exclusivă
de soluționare a diferendelor internaționale, cu caracter imperativ. Interzicerea
războiului pentru rezolvarea neînțelegerilor dintre state are valoare de principiu
fundamental al dreptului internațional și de normă jus cogens.
Potrivit dispozițiilor art. 2 par. 3 din Carta ONU „Toți Membrii Organizației vor
rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și
securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie.” Acest
deziderat se completează și cu dispozițiile art. 2 par. 4, potrivit căruia „toţi membrii
organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea
cu forţa sau la folosirea ei”.
În sistemul ONU, condamnarea agresiunii, prevenirea şi reprimarea ei ocupă
un loc deosebit, fiind în centrul valorilor promovate de Carta ONU. Definiția agresiunii
a fost adoptată în 1976, prin Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 3314 (XXIX) din
14 decembrie 1976, fiind conținută în anexa acesteia.

103
 Potrivit acesteia, se dă o definiție foarte extensivă termenului „agresiune”,
pornind de la conținutul art. 2 par. 4 din Carta ONU, astfel:
„Agresiunea este folosirea forței armate de către un stat împotriva
suveranității, integrității teritoriale sau independenței politice a unui alt stat, sau în
orice alt mod incompatibil cu Carta Organizației Națiunilor Unite, astfel cum este
prevăzut în această definiție.”
În privința folosirii forţei cu autorizarea Consiliului de Securitate, Carta ONU
cuprinde o prevedere cu caracter general care stabilește competenţa acestuia de a
califica o acţiune ca fiind o ameninţare contra păcii, o încălcare a păcii sau un act de
agresiune. În aceste condiții, Consiliul va face recomandări sau va decide măsurile
care trebuie adoptate pentru restabilirea păcii şi securităţii.

3. Noţiunea de diferend
Noțiunea „diferend” a fost definită de către Curtea Permanentă de Justiţie
Internaţională ca „un dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, o
contradicţie, o opoziţie de teze juridice sau de interese”.
Sunt folosiți ca sinonime pentru această noțiune și termenii „conflict”, „litigiu”,
„dispută”.
Din formularea definiției acestei noțiuni, se poate face distincția între
diferendul de juridică sau politică. Diferendul de natură juridică desemnează
dezacordul cu privire aplicarea sau interpretarea normelor juridice existente.
Diferendul politic desemnează opoziţia de interese dintre state, fără a se pune
problema contestării unei reguli juridice sau a interpretării conținutului și efectelor
acesteia.
Principiul soluționării pașnice privește și rezolvarea situațiilor internaționale,
definite ca o stare de fapt, care pune în pericol pacea şi securitatea internaţională şi
care ar putea da naştere unui diferend.

4. Categoriile de mijloace paşnice de soluţionare a diferendelor

internaţionale
În principiu, statele care se află în diferend, pot alege în mod liber, pe bază de
acord între ele, mijlocul paşnic la care recurg pentru soluţionarea neînțelegerii dintre
ele, cu excepţia cazului în care nu au stabilit în prealabil mijlocul de soluţionare.

104
 Sistemul mijloacelor paşnice de soluţionare a diferendelor internaţionale se
clasifică în: mijloace politico-diplomatice, mijloace de soluţionare a diferendelor în
cadrul organizaţiilor internaţionale cu caracter universal sau regional şi mijloace
jurisdicţionale.
Mijloacele politico-diplomatice sunt: negocierea, ancheta, medierea, bunele
oficii, concilierea. Mijloacele jurisdicționale presupun recurgerea la arbitrajul
internațional sau la instanțele internaționale (îndeosebi Curtea Internațională de
Justiție).

4.1. Mijloace politico-diplomatice de soluționare a diferendelor

Trăsătura esențială comună a acestora este că soluţiile adoptate în cadrul lor
au caracter de recomandare, iar procedura în sine nu este stabilită prin reguli stricte.
a) Negocierea reprezintă prima procedură diplomatică de soluţionare paşnică
şi se află la însăși baza diplomației. În materia soluționării diferendelor dintre state,
ea are un dublu rol: pe de o parte, constituie un mijloc direct de rezolvare a
neînțelegerilor dintre state și, pe de altă parte, poate constitui o fază prealabilă
recurgerii la jurisdicția internațională.
Negocierile trebuie să fie purtate de state cu bună-credință și să fie efective,
adică părțile să adopte un astfel de comportament încât negocierile să aibă sens, nu
să fie doar formale, părțile nemodificându-și poziția inițială, pentru a se accede la
următoarea metodă de soluționare a neînțelegerii dintre state.
Negocierile se poartă, în general, de către funcţionari ai ministerelor de
externe, membri ai misiunilor diplomatice, membri ai guvernelor și pot fi reluate la
nivele diferite de reprezentare (şefi de stat).
b) Bunele oficii au fost reglementate ca mijloc de soluționare a diferendelor
prin Convenția de la Haga pentru soluționarea pașnică a conflictelor internaționale,
din 1899.
Spre deosebire de negocieri, care se desfășoară în mod direct între
reprezentanți ai statelor părți ale neînțelegerii, bunele oficii și medierea presupun
intervenția unui terț acceptat de către părţile implicate în diferend.
Bunele oficii constau în acțiunea terțului de a încerca să aproprie punctele de
vedere ale statelor, prin contacte formale sau informale.
c) Medierea presupune un cadru mai formal, cele două părți la diferend recurg
la această modalitate pentru ca terțul să aibă rol de intermediar în purtarea

105
tratativelor și să realizeze negocieri paralele. Caracterul facultativ al medierii
determină și caracterul neobligatoriu al propunerilor mediatorului pentru părţile în
diferend, care le pot accepta sau nu.
d) Concilierea internaţională presupune derularea unei proceduri
contradictorii, într-un cadru preconstituit prin existența unor liste de conciliatori, dar în
fața unui organ nejurisdicțional (comisia de conciliere) și fără caracter obligatoriu.
Folosirea acestui mijloc de rezolvare a diferendelor a cunoscut o adevărată
dezvoltare în perioada interbelică, când au fost încheiate frecvent tratate de arbitraj și
conciliere. Și ulterior acestei perioade a fost prevăzut în anumite tratate de codificare,
ca modalitate alternativă de soluționare a neînțelegerilor dintre state.
Comisia de conciliere prestabilită sau instituită de părți, va examina diferendul
existent între părți și va face recomandări asupra modului de soluţionare, cuprinse
într-un raport. Recomandările nu au caracter obligatoriu pentru părţile în diferend,
deosebindu-se astfel de mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor.
e) Ancheta internaţională a fost codificată ca mijloc de soluționare a
diferendelor dintre state prin Convenția de la Haga din 1889 și Convenția I de la
Haga din anul 1907. Este o procedură separată care are ca scop stabilirea faptelor
(fact finding sau inquiry), dar care lasă statelor competența de a determina
consecințele acestora, în special în domeniul răspunderii internaționale.
Activitatea comisiei de anchetă, constând în stabilirea situației de fapt,
verificări, inspecții, supraveghere (monitoring) are loc de regulă, într-un cadru
instituțional, care s-a dezvoltat în timp.
La acest mijloc, a recurs România în 2004, când a declanșat crearea unei
Comisii de Anchetă Internațională, în baza art. 3 alin. 7 și Anexei IV din Convenția
privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalier, pentru a stabili
dacă lucrările de construcție a Canalului Bâstroe în Delta ucraineană a Dunării sunt
de natură să producă un impact negativ transfrontalier semnificativ în partea
românească a Deltei Dunării.
Teme de evaluare formativă:
1. Identificarea și analiza diferențelor dintre mijloacele politico-diplomatice de
soluționare a diferendelor internaționale.
2. Rolul voinței statelor în soluționarea diferendelor internaționale și obligaţia statelor
aflate în diferend de a negocia: CIJ, Legalitatea ameninţării sau folosirii armelor nucleare,
Avizul consultativ din 8 iulie 1996.

106
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 14
Obiective:
 prezentarea caracteristicilor mijloacelor cu caracter jurisdicțional de
soluționare a diferendelor internaționale;
 identificarea mecanismului de funcționare și a particularităților arbitrajului
internațional;
 determinarea noțiunii jurisdicției internaționale permanente propriu-zise;
 clarificarea diferențelor dintre competența contencioasă și competența
necontencioasă a Curții Internaționale de Justiție.

1. Mijloace cu caracter jurisdicţional de soluționare a diferendelor

Din categoria mijloacelor cu caracter jurisdicţional fac parte: arbitrajul
internaţional şi instanţele de judecată internaţionale permanente - dintre acestea,
vom analiza rolul Curții Internaționale de Justiție. Mijloacele jurisdicționale prezintă
trăsături comune: jurisdicţia internaţională este, în principiu, facultativă, procedura se
derulează potrivit principiului contradictorialității și se finalizează printr-o hotărâre
definitivă și cu caracter obligatoriu față de părți.

1.1. Arbitrajul internaţional

Arbitrajul internaţional constituie un mijloc de soluţionare paşnică a
diferendelor internaţionale, în cadrul căruia părţile la un diferend, printr-un acord
formal, încredinţează soluţionarea diferendului unui terţ şi se supun deciziei acestuia,
ca efect al unei proceduri contencioase, în urma căreia se pronunţă o hotărâre
definitivă.
Forma clasică a arbitrajului a fost reprezentată de arbitrajul realizat de către
un șef de stat, la cererea statelor în diferend, motivat de prestigiul moral și greutatea
politică a persoanei acestuia, considerat a fi garantul punerii în executare a hotărârii.
Dezvoltarea arbitrajului instituționalizat a avut loc la finalul secolului XIX, prin
codificarea acestuia ca modalitate de rezolvare a diferendelor, în Convenția de la
Haga din 1889 pentru rezolvarea pașnică a conflictelor internaționale. A urmat
Conferința de la Haga, din 1907, în cadrul căreia a fost instituită prin Convenția
pentru rezolvarea pașnică a diferendelor internaționale, Curtea Permanentă de
Arbitraj, cu sediul la Haga, în actualul Palat al Păcii.

107
 Convenţia asupra dreptului mării din anul 1982, a prevăzut înfiinţarea unui
Arbitraj special, cu competenţa de a soluţiona diferendele între părţile Convenţiei,
ivite în legătură cu interpretarea sau aplicarea convenţiilor în domeniul pescuitului,
protecţiei şi conservării mediului marin, al cercetării ştiinţifice marine, al navigaţiei şi
al apărării mediului marin.
Tot în cadrul ONU, la nivelul Băncii Mondiale și a Fondului Monetar
Internațional, a fost creat Centrul Internațional pentru Rezolvarea Diferendelor privind
Investițiile (International Center for Settlement of Investment Disputes - ICSID), prin
Convenția cu privire la rezolvarea diferendelor referitoare la investiții între state și
cetățenii altor state, care instituie atât un tribunal arbitral cât și o comisie de
conciliere.
1.1.1. Formele de exprimare a acordului părților de a recurge la arbitraj
Instanţa arbitrală soluționează litigiul dintre părți în temeiul voinţei acestora,
materializate în documente juridice - acord de compromis, clauză compromisorie,
declarație unilaterală - .
a) Compromisul (acordul de compromis) reprezintă un tratat internaţional,
încheiat de părţile implicate în diferend, prin supun soluţionarea diferendului apărut
între ele unei instanţe arbitrale (care poate fi arbitru unic, colegiu ad-hoc sau tribunal
arbitral preconstituit).
Acordul de compromis este guvernat de regulile dreptului tratatelor şi, odată
intrat în vigoare, are valoare juridică obligatorie pentru părţile în diferend.
b) Clauza compromisorie reprezintă o clauză generală sau specială, inclusă
într-un tratat internațional încheiat de părți, anterior ivirii unei neînţelegeri, prin care
acestea aleg arbitrajul pentru soluționarea eventualelor neînțelegeri dintre ele cu
privire la interpretarea sau aplicarea acelui tratat, deci este avut în vedere un litigiu
eventual.
c) Declarația unilaterală a statului se face la semnarea, ratificarea unui tratat
ori la un alt moment ulterior, pentru alegerea arbitrajului ca modalitate de rezolvare a
diferendelor privind aplicarea unui tratat internațional.
Orice tribunal arbitral îşi determină competenţa pe baza interpretării
compromisului arbitral ori a altor tratate şi a principiilor generale de drept, fără a face
exces de putere; de asemenea, acesta își stabilește şi procedura pe care o urmează
în soluţionarea litigiului.

108
 Sentinţa arbitrală trebuie motivată şi are forță juridică obligatorie pentru părțile
litigante și beneficiază de autoritate de lucru judecat.

1.2. Jurisdicţia internaţională propriu-zisă permanentă

Spre deosebire de arbitraj, care este o formă veche de rezolvare a
neînțelegerilor dintre state, justiția internațională permanentă este o idee mai recentă
și care nu a avut succes de la prima încercare. În acest sens, amintim Curtea
Internațională a Prizelor Maritime, care a fost reglementată prin Convenția (XII) de la
Haga cu privire la instituirea unei Curți Internaționale de Prize Maritime, din 18
octombrie 1907, care nu a intrat în vigoare.
În 1921, în cadrul Societății Națiunilor, a intrat în vigoare Statutul Curții
Permanente de Justiție, al cărui rol a fost preluat de către Curtea Internațională de
Justiție.
În prezent, jurisdicţia internaţională permanentă este reprezentată de:
- Curtea Internaţională de Justiţie, la nivel universal, şi
- instanţele internaţionale regionale: Curtea de Justiţie a Uniunii Europene,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului din cadrul Consiliului Europei, Curtea Inter-
Americană din cadrul Organizaţiei Statelor Americane, Curtea Africană a Drepturilor
Omului, în cadrul Organizației Unității Africane).
Instanțele regionale menționate sunt calificate drept instanțe de a doua
generație, deoarece la procedura derulată în fața lor pot lua parte nu doar statele, ci
și persoane fizice, grupuri de persoane fizice sau juridice, organizații
neguvernamentale.

1.2.1. Curtea Internaţională de Justiţie este organul judiciar principal al Naţiunilor

Unite, conform art. 92 din Carta ONU. Are caracter permanent și funcționează în
conformitate cu Statutul său, stabilit pe baza Statutului Curții Permanente de Justiție
Internațională, și care face parte integrantă din Cartă.
Curtea poate fi sesizată de către toate statele membre ale ONU, care sunt
părţi ipso facto şi părți la Statutul Curţii, dar şi statelor nemembre ale ONU, dacă
acestea acceptă Statutul Curţii şi au primit aprobarea Adunării Generale a ONU sau
a Consiliului de Securitate.

1) Structura Curţii

109
 Curtea se compune din judecători permanenţi, judecători ad-hoc şi camerele
Curții. Sediul Curții Internaționale de Justiție este la Haga, în Palatul Păcii.
Judecătorii permanenţi sunt în număr de 15, aleşi pe 9 ani (și sunt reeligibili),
de Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală ONU, indiferent de cetăţenia lor,
dintre persoanele care se bucură de cea mai înaltă consideraţie morală şi care
îndeplinesc în ţările lor de origine condiţiile de exercitare a celor mai înalte funcţii
judiciare sau sunt jurişti cu înaltă competenţă în materia dreptului internaţional.
Alegerea membrilor Curții trebuie să reflecte reprezentarea marilor forme de
civilizație și principalele sisteme juridice ale lumii, potrivit principiului repartizării
geografice (5 judecători din țările occidentale, 3 judecători din Africa, 3 judecători din
Asia, 2 judecători din America Latină, 2 judecători din Europa de Est).
Judecătorii ad-hoc pot fi numiţi de orice parte la un diferend, dacă nici unul din
cei 15 judecători nu este cetăţean al său şi are aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi
judecători, dar numai pentru diferendul la a cărui judecată participă.

2) Competența Curții Internaționale de Justiție

Potrivit Statutului său, Curtea Internațională are două tipuri de competență:
contencioasă și necontencioasă.
2.1. Competenţa contencioasă a Curţii este structurată la nivel personal (rationae
persoane) şi material (rationae materiae).
Competenţa personală (ratione personae) este dată de subiecții de drept
internaţional care se pot prezenta în faţa sa, este deci o competență strict
interetatică. Sub acest aspect, Statutul CIJ limitează părţile unui proces derulat în
fața Curții doar la statele părţi, excluzând persoanele fizice şi organizaţiile
internaţionale.
Competenţa materială (ratione materiae) vizează diferendele supuse judecăţii,
cu privire la care Statutul CIJ menționează două categorii de cauze: cele pe care i le
supun părţile şi toate chestiunile prevăzute în mod special în Carta ONU sau în
tratatele şi convenţiile în vigoare.
Din Statutul Curții, rezultă că în competența acesteia intră orice diferend (de
natură juridică sau politică), ivit între statele care au acceptat jurisdicția Curții. Detalii
și enumerarea problemelor pe care le poate analiza Curtea sunt cuprinse în art. 36
par. 2 din Statut.

110
 Jurisdicţia Curţii este fundamentată pe consimţământul statelor părţi în litigiu,
care poate fi exprimat fie anterior apariției neînțelegerilor între state şi indiferent de
producerea unui diferend fie după producerea lui.
Exprimarea consimţământului anterior producerii unui diferend se realizează
prin două modalităţi:
- printr-o declaraţie unilaterală, care se depune la Secretarul General al ONU,
prin care statul se obligă să supună jurisdicţiei Curţii toate diferendele care ar
apărea în raport cu alt stat care acceptă aceeaşi obligaţie, sau
- prin anumite tratate bilaterale sau multilaterale, în care statele includ o clauză
compromisorie, prin care acceptă să supună jurisdicţiei Curţii eventualele
diferende apărute între ele, în cazul aplicării tratatului respectiv.
Exprimarea consimţământului după producerea diferendului se face prin
compromis, care reprezintă acordul special, încheiat între state în acest scop şi care
include în conţinutul său problemele asupra cărora părţile doresc să se pronunţe
Curtea.
Dreptul aplicabil de judecătorii Curții este stabilit de dispoziţiile art. 38 din
Statutul Curții Internaționale de Justiție, analizat în capitolul referitor la sursele
dreptului internațional.
Procedura în faţa Curţii este stabilită prin Statutul Curţii şi Regulamentul său
de funcţionare şi include atât faza scrisă, cât şi cea orală, la care părţile pot fi
asistate, dezbaterile fiind publice.
Limbile oficiale ale Curții sunt engleza și franceza. Curtea poate dispune cu
titlu provizoriu, luarea de măsuri conservatorii. Cu titlu de exemplu, poate fi
menționată ordonanța de măsuri provizorii emisă de Curte în Cauza LaGrand, la 3
martie 1999.
Hotărârea Curţii se pronunţă cu majoritate de voturi, este motivată, prezintă
caracter definitiv şi obligatoriu, fiind opozabilă doar părţilor în litigiu faţă de care se
bucură de autoritate de lucru judecat.
Punerea în executare a hotărârii se face de către Consiliul de Securitate (art.
94 din Carta ONU), în ipoteza refuzului de executare de către statul obligat, care va
putea lua măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii.
Curtea, la sesizarea oricăreia dintre părţi, poate să îşi interpreteze propria
hotărâre. Hotărârile Curţii sunt supuse revizuirii, dacă s-a descoperit un fapt

111
necunoscut de Curte sau de partea care solicită revizuirea, până la pronunţarea
hotărârii, de natură a influenţa decisiv soluţionarea diferendului.

2.2.Competenţa consultativă a C.I.J.

Curtea este abilitată să emită avize consultative în orice problemă juridică, la
solicitarea Adunării Generale ONU sau a Consiliului de Securitate.
Adunarea Generală ONU poate autoriza şi alte organe ale ONU, ca instituţii
specializate, să solicite avize în problemele privind sfera lor de activitate. Rezultă că
statele nu pot solicita Curții pronunțarea de avize consultative.
Avizul consultativ reprezintă un răspuns calificat al Curţii asupra unei
probleme juridice aflată în dezbaterea ONU ori a unei instituţii specializate din cadrul
organizaţiei şi nu are caracter obligatoriu, dar prezintă autoritate juridică deosebită,
care determină respectarea lor.
Teme de evaluare formativă:
1. Analiza efectelor juridice ale măsurilor provizorii dispuse de către Curtea Internațională de
Justiție - studiu de caz: CIJ, Cauza LaGrand (Germania c. Statelor Unite ale Americii), Măsuri
provizorii, Ordinul din 3 martie 1999 și Hotărârea din 27 iunie 2001.

112