UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT

Statul - Izvor de Drept

International Public

Stoica Andreea-Madalina
An II, Grupa 6

Coordonator Vladoiu Nasty Marian

 PLAN

I. INTRODUCERE

II. SUBIECTELE DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

 Noţiuni generale
 Tipuri de subiecte
 Teoria pluralităţii de subiecte

III. STATUL CA SUBIECT ORIGINAR, TIPIC ŞI UNIVERSAL

 Reprezentarea statelor în dreptul internaţional
 Structura statelor

IV. SUVERANITATEA STATELOR

 Problematică şi accepţiuni
 Independenţa de stat
 Egalitatea statelor

V. CONCLUZII

2
 I.INTRODUCERE

În accepţiunea sa cea mai largă, dreptul internaţional public, reprezintă

ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile ce3 se stabilesc în cadrul
societăţii internaţionale.
Societatea internaţională este formată, în primul rând, de state purtătoare de
suveranitate, care îşi asumă, în mod nemijlocit anumite drepturi şi obligaţii în
raporturile dintre ele.
Spre deosebire de societatea internaţională, în cadrul căreia puterea este unică
specific societăţii internaţionale este descentralizarea puterii. Principala caracteristică
a acestei societăţi constă în natura sa poliarhică, în sensul că puterea este repartizată
între diferitele state care o compun.
Această caracteristică se explică prin existenţa, din punct de vedere juridic, a
suveranităţii statelor, potrivit căreia acestea nu se supun în raporturile dintre ele unei
alte autorităţi superioare.
În cadrul cooperării dintre ele, statele stabilesc structuri instituţionale în
diferite domenii, imprimând elemente de solidaritate, în cadrul societăţii
internaţionale.
Societatea internaţională a cunoscut o mare dezvoltare. Afirmarea statelor
suverane, precum şi a rivalităţilor dintre ele, a condus la o dezvoltare a relaţiilor
internaţionale, diversificându-se şi făcând loc unei noi ordini juridice internaţionale
caracterizată prin concurenţa suveranităţii egale.
Tocmai această concurenţă formează domeniul principal al dreptului
internaţional public din care sunt excluse relaţiile dintre state al căror conţinut nu
implică manifestarea statelor ca titulare de drepturi suverane.1

1
Pivniceru, Mona-Maria-Drept internaţional public, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 30;

3
 II.SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Noţiuni generale
Noţiunea de subiect de drept este comună oricărei ordini juridice, fie ea internă
ori internaţională. Ea desemnează entităţile care au calitatea de a participa la raporturi
juridice guvernate de normele specifice respectivei ordini juridice şi de a fi titulare de
drepturi şi obligaţii în cadrul acesteia.
Pentru identificarea unui subiect de drept internaţional este necesar să se
constate dacă acesta posedă personalitate juridică în cadrul ordinii juridice
internaţionale, dacă are deci capacitatea juridică de a acţiona pe plan internaţional.
Subiectul de drept internaţional poate fi: titular de drepturi şi obligaţii pe
planul dreptului internaţional; titular al dreptului de a intenta o acţiune la un tribunal
internaţional; titular al unor interese în privinţa cărora există prevederi în dreptul
internaţional. 2
De remarcat este faptul că subiectele dreptului internaţional, prin prisma
conţinutului juridic şi a sferei de aplicare, prezintă particularităţi esenţiale în
comparaţie cu cele ale dreptului intern.
Subiectul de drept intern este titularul de drepturi şi obligaţii, a cărui capacitate
de a participa la raporturi juridice este prevăzută de lege. În dreptul intern legea
stabileşte subiectele de drept, reglementează capacitatea lor de a intra în raporturi
juridice, determină întinderea drepturilor pe care le pot exercita şi a obligaţiilor
asumate în cadrul acestor raporturi. Potrivit legii, subiectele dreptului intern sunt
persoanele fizice şi persoanele juridice.
Subiectele de drept internaţional sunt cele care participă la elaborarea
normelor de drept internaţional. A fi subiect de drept internaţional înseamnă a
beneficia de personalitate juridică internaţională, ceea ce presupune tocmai
capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional.3
Calitatea de subiect de drept internaţional trebuie abordată în contextul
particularităţilor pe care le prezintă acest sistem de drept. Dacă în dreptul intern
determinarea titularilor de drepturi şi de obligaţii, precum şi întinderea acestora este
stabilită prin lege, pe plan internaţional, sfera entităţilor ce au această aptitudine nu
2
Miga-Beşteliu, Raluca- Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Editura ALL,
Bucureşti, 1998, p.82;
3
Chilea, Dragoş- Drept internaţional public, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.50;

4
poate fi delimitată decât prin observarea permanentă a particularităţilor, a modului
diferit în care apar şi există normele acestui sistem de drept. În dreptul internaţional,
importantă este nu numai aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, ci şi posibilitatea
practică de a le executa, aspect în care, de fapt, se concretizează finalitatea
principiilor şi normelor sale.
Prin urmare, subiect al dreptului internaţional este acea entitate, titulară
de drepturi şi obligaţii internaţionale, care poate participa direct la raporturile
juridice internaţionale şi care îşi poate realiza efectiv drepturile şi îndeplini
obligaţiile asumate în cadrul acestor raporturi.4Aptitudinea de a avea drepturi şi
obligaţii internaţionale şi manifestarea acestora în sfera raporturilor interstatale
determină conţinutul principal al statutului juridic. Aceasta corespunde unei realităţi
internaţionale actuale, potrivit căreia statele nu se pot izola de circuitul public
mondial, existând o necesitate obiectivă a participării lor la soluţionarea problemelor
în temeiul dreptului internaţional. Personalitatea de drept internaţional nu se poate
reduce aşadar doar la o însuşire abstractă, ea implicând pentru state participarea ca
subiecte la raporturi juridice reciproce în care îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc
obligaţiile asumate.5

Tipuri de subiecte
Un scurt istoric vizând subiectele dreptului internaţional ne relevă cu uşurinţă
faptul că opinia specialiştilor cu privire la această chestiune nu este unitară şi a
evoluat în timp. Astfel, în doctrina juridică anterioară primului război mondial, autori
ca Bluntschli, Fiore, Anzilotti, Triepel considerau că statele sunt singurele subiecte ale
dreptului internaţional. Acestei opinii i s-a opus alta, a unor autori ca G.Scelle şi
Politis, care neagă statelor această calitate, atribuind-o, în schimb, persoanelor fizice,
indivizi sau persoanelor care alcătuiau organele de stat.
Posibilitatea recunoaşterii personalităţii juridice internaţionale , individului,
persoanele fizice cărora în mod cert i se recunosc drepturi şi libertăţi, ca şi
posibilitatea de a cere instanţelor internaţionale respectarea acestora, a fost cu multă
rezervă analizată. În această privinţă, unii autori pun persoanele fizice pe acelaşi plan
cu statele. Principalul lor argument este că persoanele fizice sunt subiect al
răspunderii penale internaţionale; ele răspund pentru fapte considerate infracţiuni în
4
Andronovici, Constantin- Drept internaţional public, Editura Graphix, Iaşi, 1993,p.112;
5
Coman, Florian- Purda Nicolaie;Barascu Adrian ;Coman,Radu Octavian-Drept international public,
Ed. Prouniversalis Bucuresti 2005 p.71;

5
convenţii internaţionale. Acest argument este nefondat deoarece persoanele fizice sunt
pedepsite în baza legilor interne de organele interne ale statelor părţi la convenţiile
respective. Deci, persoanele fizice răspund ca subiecte de drept intern, nu
internaţional.
Răspunderea penală a persoanei fizice e o consecinţă a răspunderii statelor,
persoanele fizice răspunzând în calitate de funcţionari ai statelor şi judecate ca
subiecte de drept intern, chiar dacă judecata se face de către instanţe internaţionale.
Persoanele fizice pot dobândi unele drepturi şi pot avea obligaţii faţă de state
străine pe baza unor convenţii internaţionalei. Faptul că dreptul internaţional
afectează pe oameni şi că scopul acestuia ar trebui să fie omul, nu conferă însă
persoanelor fizice calitatea subiecte de drept internaţional, deoarece drepturile
popoarelor decurg din raporturile dintre state ca subiecte de drept internaţional şi se
întemeiază pe protecţia juridică acordată de state. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea
Internaţională de Justiţie care a afirmat că un acord internaţional nu poate să creeze
drepturi şi obligaţii pentru particulari.
Majoritatea autorilor6 înclină spre o poziţie favorabilă recunoaşterii unui
anumit statut juridic al individului în dreptul internaţional, aceştia, în mod argumentat
neagă calitatea de subiect de drept internaţional al individului, cel puţin în momentul
actual.7
Concluzionând, putem spune că teoria individului ca subiect de drept
internaţional public este lipsită de o bază reală, persoanele fizice nefiind titulare
drepturi şi obligaţii de drept internaţional şi neavând nici trăsăturile caracteristice
subiectelor acestui sistem de drept.8 Toate argumentele susţinute de-a lungul timpului
de militanţii acestei concepţii ar putea constitui puncte de plecare într-o nouă analiză a
statutului individului în dreptul internaţional.

Teoria pluralităţii de subiecte

Concepţia predominantă astăzi acceptă existenţa şi a altor subiecte de drept
internaţional public. Este vorba despre aşa-zisa teorie a pluralităţii subiectelor.
6
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Raluca Miga-Beşteliu;
7
Moţăţăianu, Ştefan- Drept internaţional public, Ed. „RHABON”, Târgu-Jiu,2004-2005, p. 38;
8
Preda-Mătăsaru, Aurel – Tratat de drept internaţional public, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.93;

6
Conform acesteia, sunt aduse ca subiecte în planul dreptului internaţional organizaţiile
internaţionale şi naţiunile care luptă pentru emanciparea lor naţională. Organizaţiile
internaţionale sunt subiecte cu caracter derivat, secundar şi limitat, ele neavând
trăsăturile specifice statelor – suveranitate, teritoriu – şi au competenţe limitate
decurgând din acordurile încheiate intre state.9
Pentru a determina măsura în care o organizaţie internaţională are calitatea de
subiect de drept, se impune analiza convenţiei, care reprezintă actul constitutiv şi a
practicii, adică a activităţii sale.
Capacitatea juridică internaţională a organizaţiei are caracter funcţional,
exercitându-se potrivit funcţiilor cu care au fost învestite. Rămân în continuare
deosebiri profunde între state şi organizaţii. Acestea din urmă sunt create de state şi au
capacitate limitată, acordată de state, pentru îndeplinirea funcţiilor lor, în domeniile şi
cu competenţele conferite, în timp ce statele au capacitate deplină, originară şi
universală ca subiecte. Organizaţiile rămân instrumente ale colaborării
internaţionale, a căror înfiinţare şi experienţă depind de voinţa statelor, fiind
subordonate în continuare voinţei acestora, în formele prevăzute în statute.10
Naţiunile care luptă pentru independenţă pot dobândi calitatea unor
subiecte ale dreptului internaţional numai atunci când întrunesc unele elemente
statale, între care crearea unui organ reprezentativ care să se manifeste în numele
naţiunii, pe un anumit teritoriu. Întrunind aceste elemente, naţiunile care luptă pentru
independenţă, chiar dacă se găsesc în faza de construire a noului stat, apar de obicei,
ca subiecte de drept internaţional.
Popoarele coloniale şi dependente, intrate în procesul de eliberare naţională,
care nu întrunesc caracteristicile statale, pot fi cel mult subiecte virtuale de drept
internaţional, recunoscându-li-se prin aceasta dreptul la autodeterminare. Ele devin
subiecte efective numai datorită manifestării lor pe arena internaţională, prin anumite
organe reprezentative ale lor.

9
Popa, Vasile – Elemente de drept internaţional public, Ed. Presa Universitară Română, Timişoara,
1994, p.39;
10
Diaconu, Ion – Curs de drept internaţional public, Casa de Editură şi Presă „ Şansa” S.R.L.,
Bucureşti, 1995, p.79;

7
III.STATUL CA SUBIECT ORIGINAR, TIPIC ŞI UNIVERSAL

Sunt subiecte de drept internaţional toate statele, indiferent de întinderea lor

teritorială, de numărul populaţiei sau stadiul de dezvoltare economic, politic, social.
Raporturile juridice internaţionale fiind raporturi între state, acestea îşi asumă
obligaţii şi exercitând drepturi chiar dacă uneori, aceste raporturi vizează persoane sau
grupuri de persoane (de exemplu: drepturile fundamentale ale omului, cetăţenia,
regimul străinilor),statul fiind subiectul fundamental, originar şi tipic în dreptul
internaţional.11
În sistemul subiectelor de drept internaţional statul constituie un subiect
fundamental, având această calitate în virtutea situaţiei sale de entitate politică
suverană, care, prin acordul de voinţă, creează dreptul internaţional şi determină
statutul juridic al altor participanţi la relaţiile internaţionale.12
Statul este subiectul tipic ce ocupă locul preponderent în dreptul internaţional,
fiind calificat ca subiect principal, în raport cu alte entităţi nestatale considerate în
categoria subiectelor de drept internaţional. Statele au mai fost calificate drept
subiecte universale, în sensul că îşi exercită drepturi şi îşi asumă obligaţii în orice
domeniu al relaţiilor internaţionale.13
Statul ca subiect primar. Statul este subiectul primar sau originar al relaţiilor
internaţionale, nefiind nevoie de nici un alt act juridic pentru a-i conferi
personalitate internaţională. Formarea fiecărui stat este un fapt pe care dreptul îl ia
în considerare ataşând noii entităţi un statut predeterminat, care rezultă din dreptul
internaţional general şi nu din actele particulare care îl instituie. 14 Statul a reprezentat
pentru multă vreme unicul subiect de drept internaţional. 15 Fenomenul statal ia
amploare, în sensul că numărul statelor s-a mărit de patru ori după cel de-al doilea
război mondial, naţiunile considerând că nu pot exista cu adevărat dacă nu se
constituie ca state. La mişcarea de proliferare a statelor au contribuit şi dezmembrarea
Uniunii Sovietice, scindarea Cehoslovaciei, implozia Iugoslaviei.

11
Moţăţăianu, Ştefan –op. cit.,p.37;
12
Moca, Gheorghe- Dreptul internaţional, vol.1, Ed. Politică, Bucureşti, 1983, p. 226
13
Miga-Beşteliu, Raluca- op. cit. ,p.83
14
Chilea, Dragoş- op. cit.,p.51;
15
Niciu, Marţian – Drep internaţional public, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, p.88;

8
 Caracterul primar sau originar al statelor vizează faptul că înfiinţarea
organizaţiilor internaţionale depinde de voinţa statelor care au capacitatea deplină,
nefiind subordonate nici unei alte autorităţi superioare.
Nu putem concepe, însă, noţiunea de stat ca subiect de drept internaţional în
afara elementelor sale constitutive.
Conceptul de stat este comun tuturor ramurilor de drept, trebuind să
întrunească trei elemente: teritoriu, populaţie şi guvern. Conform avizului nr.1 al
Comisiei de arbitraj a Conferinţei de pace pentru fosta Iugoslavia din 29 noiembrie
1991, statul este definit ca fiind : „o colectivitate care se compune dintr-un teritoriu şi
o populaţie supusă unei puteri politice organizate”. Definiţia este însă incompletă.
Condiţia necesară existenţei statului în ordinea juridică internaţională este
independenţa sa în drept sau, mai precis, absenţa subordonării juridice faţă de o putere
străină. Poate de aceea există o unitate conceptuală în definirea statului ca o
colectivitate umană, instalată permanent pe un anumit teritoriu şi având o structură de
organe ale puterii care se bucură de suveranitate.
După cum reiese din această definiţie, în noţiunea de stat apare în primul rând
un element social: statul fiind o reuniune de indivizi, ceea ce nu implică nici
comunitate de rasă, limbă sau religie. 16 Populaţia, ca element component al statului,
trebuie să fie, înainte de toate, o colectivitate permanentă şi organizată, numeroasă sau
relativ numeroasă, pentru a putea subzista (prin resurse proprii) şi forma substanţa
statului.17
Un al doilea element, care intră în sfera statului, este de natură geografică.
Trebuie să existe un raport bine stabilit şi în mod permanent între grupul social şi
elementul geografic al statului. El constituie elementul material al statului, nefiind
necesar ca acel teritoriu să prezinte mare însemnătate, ci e suficient ca el să existe.
În privinţa celui de-al doilea element al statului, sunt unii autori care au negat
necesitatea teritoriului. Teritoriul reprezintă pentru un stat mijlocul de a avea o
aparenţă exterioară şi o individualitate concretă.
Al treilea element care intră în noţiunea de stat este de natură politică şi constă
în aceea că presupune existenţa unui guvern regulat. Statul nu poate exista fără o
organizare interioară, fiind o comunitate organizată, în care ordinea este asigurată
prin instituţii superioare indivizilor care compun gruparea socială.18
16
Plastara, George- Manual de drept internaţional public,Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p.21;
17
Bodunescu, Ion-Drept internaţional public, Ed. Tipoalex, Bucureşti, 2001, p. 84
18
Suian, Pavel-Drept internaţional public, Ed. RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2005, p.44;

9
 Din punct de vedere constituţional, guvernul este factorul indispensabil pentru
înfăptuirea ordinii juridice într-un stat. În al doilea rând, din punct de vedere
internaţional, el corespunde nevoii ce o au statele de a se servi de persoane fizice, ca
organe de reprezentare internaţională în relaţiile lor mutuale. Aceste persoane fizice
sunt: şeful statului, agenţii diplomatici, agenţii de administraţie internaţională, corpul
consular etc.
Un al patrulea element ce implică noţiunea de stat este ideea unei comunităţi
independente care n-are deasupra ei o autoritate superioară. Acest element prezintă o
deosebită importanţă din punct de vedere internaţional, căci numai o atare comunitate
care se va găsi în această situaţie faţă de celelalte state va putea să se considere ca un
stat independent şi complet suveran. Statul apare, deci, ca o entitate înzestrată cu
suveranitate.
Statul este un subiect imediat de drept internaţional public, în contact direct
cu regulile pe are le creează şi care instituie în profilul sau în sarcina sa drepturi şi
obligaţii. Statul este, de asemenea, şi destinatarul normelor dreptului internaţional,
norme care îi afectează întreaga situaţie juridică.
Calitatea de subiect de drept internaţional a statelor implica exercitarea unor
drepturi fundamentale cum sunt: dreptul la existenţa liberă, dreptul la suveranitate
naţionala, dreptul la independenţa naţională şi la integritate teritorială, dreptul la
dezvoltare şi progres, pe baza exercitării suveranităţii depline asupra resurselor şi
bogăţiilor naturale ale teritoriului său, dreptul la egalitate deplină în drepturi, dreptul
la pace şi la securitate internaţionala, dreptul fiecărui stat la legitimă apărare, dreptul
de cooperare în condiţii reciproc avantajoase şi echitabile, dreptul fiecărui stat de a
participa, in condiţii de egalitate, la rezolvarea problemelor internaţionale de interes
comun, la crearea dreptului internaţional;19 în categoria drepturilor fundamentale intră
şi acela a fiecărui popor sau ,naţiune de a-şi hotărî singuri soarta.20
Obligaţiile fundamentale corelative ale statelor constau în: obligaţia de a
respecta suveranitatea, independenţa naţionala, inviolabilitatea frontierelor şi
integritatea teritorială a fiecărui stat, obligaţia de a respecta dreptul fiecărui stat şi
popor la dezvoltare economică de sine stătătoare şi la liberă exploatare a resurselor şi
bogăţiilor naţionale, obligaţia de neamestec, sub nicio formă, sub nici un pretext si în
nicio împrejurare in treburile interne ale altor state si popoare, obligaţia de a nu folosi

19
Moţăţăianu , Ştefan –op.cit., p.39;
20
Moca, Gheorghe- op.cit.,p. 233

10
forţa şi ameninţarea cu forţa precum şi orice fel de constrângere de ordin militar
politic ,economic sau de altă natură împotriva altui stat şi de a rezolva numai prin
mijloace paşnice diferendele internaţionale, obligaţia de a promova pacea şi
securitatea internaţională, obligaţia de a coopera cu toate statele pe baze reciproc
avantajoase şi echitabile , obligaţia de a-şi îndeplini cu buna credinţă angajamentele
asumate în conformitate cu dreptul internaţional, de a respecta întocmai principiile şi
normele de drept internaţional, acceptate prin liber consimţământ.21
Expresia unor cerinţe si tendinţe progresiste ale relaţiilor internaţionale
drepturile si obligaţiile fundamentale constituie o categorie juridica variabilă care se
îmbogăţeşte şi se dezvoltă permanent în condiţionatul sau în funcţie de caracterul
raporturilor dintre state . În dreptul constituţional contemporan şi în practica statelor
se manifestă necesitatea consacrării juridice şi a precizării acestor drepturi si obligaţii
prin interpretare şi codificare cu ajutorul unor acte internaţionale având valoarea
universală.
În calitatea lor de subiecte de drept internaţional, statele au capacitatea să
încheie tratate internaţionale şi să producă acte juridice unilaterale; să iniţieze
proceduri de reglementare paşnică a diferendelor lor cu alte subiecte ale dreptului
internaţional; să pretindă răspunderea internaţională a altor state pentru acte
internaţionale ilicite; să devină membre şi să participe la activitatea organizaţiilor
internaţionale; să stabilească relaţii diplomatice şi consulare.22

Reprezentarea statelor în dreptul internaţional

În ceea ce priveşte participarea la raporturile internaţionale, practica
internaţională a impus o anumită similaritate , constând în existenţa şi funcţionarea
unor organe de stat cu competenţe comparabile, date fiind atât cerinţele soluţionării
rapide a problemelor cooperării internaţionale, cât şi preocupările de a asigura
egalitatea statelor în planul dreptului internaţional.
Drept urmare, organele de stat competente pentru desfăşurarea raporturilor
internaţionale sunt, de regulă: şeful statului, guvernul, ministerul afacerilor externe,
serviciul diplomatic şi serviciul consular.23

Structura statelor
21
Ibidem, p.234;
22
Diaconu, Ion-op. cit., p.82
23
Idem- Tratat de drept internaţional public, Ed. LUMINA LEX, Bucureşti, 2003, p.11,

11
 Statul, ca fenomen social a cunoscut în dezvoltarea sa istorică diverse forme.
După structura lor, statele pot fi unitare şi compuse, complexe. Statul unitar
se caracterizează prin unicitatea puterii, adică prin existenţa unui singur sistem de
organe supreme ale puterii şi administraţiei din stat.
Statele componente au o structură complexă determinată de existenţa unui
sistem dublu de organe supreme ale puterii şi administraţiei, la nivelul statului
compus şi la nivelul statelor componente, cu o delimitare a competenţei între aceste
categorii de organe.
În privinţa statelor unitare, structura lor unică le determină calitatea lor de
subiecte unice de drept internaţional. Chiar dacă ele sunt împărţite în unităţi
teritoriale, pentru nevoi de administrare, statul unitar se prezintă ca un tot, pe plan
intern şi extern, nici una din unităţile sale teritoriale nu afectează caracterul unitar al
statului.24
În cazul statelor compuse, natura lor complexă cauzează o serie de
particularităţi în manifestarea lor ca subiecte de drept internaţional. 25 In evoluţia
relaţiilor internaţionale şi în practica internaţională au fost cunoscute ca state compuse
uniunile de state, structuri dispărute, confederaţiile, mai puţin uzitate astăzi şi
federaţia, cea mai frecventă structură de stat complexă întâlnită şi în prezent. De
asemenea, sunt cunoscute în practica contemporană asociaţii de state care nu prezintă
relevanţă din punct de vedere al calităţii de subiect al dreptului internaţional
(Commonwealth-ul şi Uniunea Franceză). Alte entităţi care au avut unele elemente de
subiecte ale dreptului internaţional au fost statele dependente, vasale, caracteristice
evului mediu, şi protectoratul. Acestea nu prezintă importanţă în viaţa internaţională
actuală deoarece astăzi nu mai există decât sub formă de excepţie.26

IV.SUVERANITATEA STATELOR

Problematică şi accepţiuni
Suveranitatea este baza politică şi juridică a calităţii statului de subiect de
drept internaţional.27 Suveranitatea ca instituţie a apărut din momentul apariţiei
statelor, dar noţiunea de suveranitate este formulată şi teoretizată mult mai târziu, iar
24
Preda-Mătăsaru, Aurel- op. cit., p.96;
25
Andronovici, Constantin, op. cit., p.120;
26
Preda-Mătăsaru, Aurel - op. cit,p.98;

12
conceptul modern de suveranitate s-a afirmat îndeosebi după încheierea Tratatelor de
pace de la Westphalia din 1648. În dreptul internaţional contemporan suveranitatea
este caracteristica esenţială a statului şi constă în supremaţia puterii de stat în interior
şi independenţa acesteia în exterior faţă de altă putere. Suveranitatea sub cele două
laturi ale sale: supremaţia şi independenţa se manifestă şi se concretizează în
libertatea statului de a decide în mod exclusiv, fără vreo ingerinţă din interior sau din
exterior, în toate domeniile vieţii politice, economice, sociale şi culturale, precum şi
în sfera relaţiilor sale internaţionale. Aceasta înseamnă atât stabilirea, cât şi
înfăptuirea politicii sale interne şi externe conform propriei sale voinţe.28
În ultimele decenii a apărut o tendinţă de adaptare a suveranităţii unor noi
fenomene ce se înregistrează pe plan internaţional, determinate de anumite exigenţe
impuse de asigurarea păcii, de acţiuni umanitare, procese de integrare economică şi
politică, respectarea drepturilor omului. Aceasta nu echivalează, însă, cu limitarea
suveranităţii, ci cu o adaptare a acesteia la imperativele interdependenţelor
internaţionale şi a celor decurgând din dezvoltarea organizaţiilor internaţionale
constituie de state.
Suveranitatea statelor pe plan internaţional este o realitate incontestabilă,
respectarea dreptului internaţional neînsemnând dispariţia acestuia, după cum
respectarea legilor interne de către cetăţeni nu înseamnă pierderea libertăţii lor.
În doctrină se întâlnesc şi concepte ca: suveranitatea poporului (dreptul
poporului de a-şi decide propriul destin, de a stabili linia politică a statului şi de a-i
controla activitatea) şi suveranitatea naţională (dreptul la autodeterminare şi
dezvoltare independentă a unei naţiuni).29
Pentru a ilustra locul central al independenţei în definirea statului şi în raport
cu suveranitatea, se poate lua în discuţie cazul Autorităţii Palestiniene. Deşi nu-i
lipseşte nici teritoriul, nici populaţia, nici guvernul efectiv, independenţa sa este
departe de a fi complet asigurată din cauza unor importante limitări conţinute de
acordul israeliano–palestinian, cu referire mai ales asupra competenţei in materia
relaţiilor internaţionale şi a celei de execuţie.30

27
Năstase, Adrian-Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006,
p. 81;
28
Miga-Beşteliu, Raluca- op. cit.,p.85;
29
Popescu, Dumitra- op. cit., p.51;
30
Ghilea, Dragoş- op. cit., p.53;

13
 În prezent, suveranitatea, cu cele două componente ale sale (supremaţie în
interior şi independenţă în exterior) este supusă sub aspectul exercitării sale în
anumite momente istorice unor limitări complexe de natură diferită. Ca trăsătură
esenţială a statului nu va dispărea, existând atât timp cât există acesta. Ca trăsătură
inerentă oricărui stat şi ca un concept fundamental al dreptului internaţional, dar şi
intern, suveranitatea va suferi toate schimbările pozitive sau negative care au loc în ce
priveşte statul, ordinea internaţională, dar şi internă. O putem considera aşadar ca
având un conţinut variabil în contextul evoluţiilor care au loc în ordinea internă şi
internaţională în diferite epoci istorice.31În era globalităţii şi a interdependenţelor
planetare, suveranitatea, în practica zilnică, devine tot mai poroasă şi mai limitată.
Concepţii şi teorii noi, cum sunt cele ale drepturilor omului, asigurarea păcii, lupta
împotriva terorismului, crearea de tot mai multe tribunale penale internaţionale, vin să
limiteze suveranitatea statelor, mai ales suveranitatea statelor mici şi slabe.
Statele mari şi puternice şi în trecut şi în prezent reţin mai mult din
suveranitatea lor şi folosesc, prin interpretările ce le dau şi acestor noi concepţii şi
teorii, cum au folosit ieri alte concepte, pentru a-şi promova interesele lor proprii,
chiar şi în detrimentul altor state. Promovarea acestor interese se face, de cele mai
multe ori, cu ajutorul comerţului, a drepturilor de proprietate intelectuală şi, numai
când este strict necesar, ca în cazul Irakului, prin folosirea forţei armate. 32

Independenţa de stat
Independenţa este o condiţie şi, în acelaşi timp, un criteriu al suveranităţii. La
rândul său, suveranitatea, odată recunoscută, este un garant al independenţei.
Înainte de a exprima o situaţie de drept, independenţa trebuie să exprime o
situaţie de fapt. Ea nu este proprie şi nu poate fi atribuită decât colectivităţilor care în
toate domeniile sunt susceptibile de a-şi asuma obligaţiile şi de a beneficia de
drepturile imanente independenţei, fără sprijin din exterior, implicând raporturi de
subordonare. Într-o exprimare devenită celebră, în sentinţa arbitrală privind Insula

31
Popescu, Dumitra-op. cit.,p.53;
32
Suian, Pavel- op.cit.,p.48-49;

14
Palmas, arbitrul Max Huber declara: „Suveranitatea ân relaţiile dintre state înseamnă
independenţa.
Referitor la ideea suveranităţii, ca un garant al independenţei, aceasta se
bazează pe faptul că suveranitatea, odată recunoscută unei entităţi, aduce cu sine şi
obligaţia statelor terţe de a se comporta faţă de această entitate după aceleaşi reguli de
comportament pe care le aplică între ele. Drept urmare, statele trebuie să se abţină de
la a se amesteca în treburile interne ale noului stat suveran, precum şi modul în care
acesta îşi conduce raporturile cu alte state, potrivit dreptului internaţional.

Egalitatea statelor
Exerciţiul suveranităţii statelor are drept consecinţă egalitatea în drepturi a
acestora, iar respectarea acestor egalităţi reprezintă cea mai eficace protecţie a
suveranităţii statelor în raporturile dintre ele.
În art. 2, alin.(1) al Cartei Naţiunilor Unite se arată că „organizaţia este
întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor membrilor săi”. Această idee este
dezvoltată în Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1970, referitoare la principiile
dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state potrivit
Cartei Naţiunilor Unite, în care se subliniază că: „toate statele se bucură de egalitate
suverană. Ele au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membri egali ai comunităţii
internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă
natură.
Conceptul egalităţii juridice a statelor exclude subordonarea unor state faţă de
altele şi le pune pe toate pe picior de egalitate faţă de drept, de normele sale acceptate
sau create de state.

15
 V.CONCLUZII

Statele, oricât de puternice ar fi pe plan economic, politic, militar nu pot exista

în afara relaţiilor cu celelalte state. ele au nevoie să stabilească anumite
interdependenţe, indispensabile în rezolvarea problemelor de interes comun.
Odată stabilite aceste conexiuni, interdependenţe, se nasc drepturi şi obligaţii
de partea fiecărui stat, determinându-le să le respecte în mod reciproc, pentru a
coopera în mod eficient şi pentru a maximiza dezvoltarea lor pe plan internaţional.
„Adeziunea” la comunitatea internaţională a statelor presupune integrarea în
anumite relaţii internaţionale care aduc pe de o parte o serie de avantaje, dar
presupune, în acelaşi timp, acceptarea anumitor concesii, care la o primă vedere, par a
ştirbi din suveranitate. Spun în aparenţă pentru că acestea nu conduc la o diminuare a
atributelor suveranităţii- independenţa şi egalitatea-, ci reprezintă o adaptare la noile
condiţii de existenţă şi relaţionale în comunitatea internaţională.
Statele rămân în continuare principalele subiecte ale dreptului internaţional
public, doar prin acordul lor de voinţă, putând accede pe scena internaţională,
celelalte subiecte subsidiare, derivate ale dreptului internaţional public: organizaţiile
internaţionale şi naţiunile.
Deşi trăim într-o epocă în care relaţiile interne şi internaţionale suferă
schimbări majore şi în care comunitatea internaţională se extinde cu fiecare stat nou
apărut, nici o realitate, oricât de inovatoare şi progresistă ar părea, nu poate schimba
calitatea esenţială statelor de subiect primar, principal şi tipic de drept internaţional.

16
 BIBLIOGRAFIE

 ANDRONOVICI, Constantin- Drept internaţional public, Ed.

Graphix, Iaşi, 1993
 BODUNESCU, Ion- Drept internaţional public, Ed. Tipoalex,
Bucureşti, 2001
 CHILEA, Dragoş- Drept internaţional public, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2007
 COMAN, Florian; COMAN, Radu-Octavian; PURDĂ, Nicolae;
BĂRĂSCU, Adrian- Drept internaţional public, Ed. Prouniversalis, Bucureşti, 2005
 DIACONU, Ion- Curs de drept internaţional public, Ed. Casa de
Editură şi Presă „Şansa”, SRL, Bucureşti, 1995
 DIACONU, Ion- Tratat de drept internaţional public, vol. II, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2003
 MIGA-BEŞTELIU, Raluca- Introducere în dreptul internaţional
public, Ed. All, Bucureşti, 1998
 MOCA, Gheorghe- Dreptul internaţional, Ed. Politică, Bucureşti,
1983
 MOŢĂŢĂIANU, Ştefan; PĂDUCEL, Ion- Drept internaţional
public, Ed. Rhabon, Târgu Jiu, 2004-2005
 NĂSTASE, Adrian; AURESCU, Bogdan; JURA, Cristian- Drept
internaţional public. Sinteze pentru examan, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006
 NICIU, Marţian- Drept internaţional public, vol. I, Ed. Fundaţiei
„Chemarea”, Iaşi, 1993
 PIVNICERU, Mona- Maria- Drept internaţional public, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 1997
 PLASTARA, George- Manual de drept internaţional public:
cuprinzând şi o expunere a conflictelor de legi, Ed. All Beck, Bucuureşti, 2004
 POPA, Vasile; PETRIŞOR, Petre; COZMÂNCĂ, Octav- Elemente
de drept internaţional public, Ed. Presa universitară română, Timişoara, 1994
 POPESCU, Dumitra- Drept internaţional public, Ed. Universităţii
„Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2003
SUIAN, Pavel- Drept internaţional public, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2005

17
18