Varianta 1

Izvoarele internationale de consacrare si de protectie a drepturilor omului

Izvoarele internationale de consacrare si de protectie a drepturilor omului

sunt formele de exprimare a normelor juridice care consacra si garanteaza, in
planul dreptului international public, drepturile omului.
Clasificam aceste izvoare in:
1. Izvoarele conventionale
2. Izvoarele cutumiar
3. Izvoarele jurisprudentiale
4. Alte izvoare

1. Izvoarele conventionale
Sursele conventionale sunt cele mai importante izvoare ale dreptului international
al drepturilor omului si reprezinta tratatele care consacra si garanteaza drepturile
omului, asadar acordurile incheiate in scris intre state ori intre state si organizatii
internationale, oricare ar fi denumirea lor particulara: pact, conventie, carta,
protocol, etc.
Exista mai multe criterii de clasificare a tratatelor:
a) dupa legatura cu problematica drepturilor omului:
1. tratate specializate in domeniul drepturilor omului;
2.tratate nespecializate, dar care au legatura cu domeniul drepturilor omului; de ex.
tratate constitutive ale unor organizatii internationale, care au in obiectul de
activitate si problematica drepturilor omului.
b) dupa sfera de aplicare teritoriala distingem
1. tratate internationale cu valoare universala, ceea ce semnifica faptul ca orice stat
din lume are vocatie de a deveni parte la acel tratat (tratatele internationale
adoptate in cadrul O.N.U.)
2.tratate internationale regionale, deschise doar statelor dintr-o anumita parte a
globului (tratatele internationale adoptate la nivel regional european, interamerican
si african) .
Mentionam ca normele juridice cuprinse in tratatele internationale trebuie sa fie
conforme cu cele cuprinse in tratatele universale.
c) dupa obiectul lor identificam:
a) tratate internationale generale, care se refera la ansamblul drepturilor omului;
b) tratate internationale specializate care se refera fie la un anumit drept, fie la o
anumita categorie de beneficiari.
Combinand ultimele doua criterii rezulta patru tipuri de tratate:
I. tratate internationale cu vocatie universala, cu valoare generala, cum
sunt: Pactul international referitor la drepturile civile si politice caruia i s-au
adaugat 2 protocoale facultative, primul referitor la admiterea plangerilor
individuale, iar cel de-al doilea la interzicerea pedepsei cu moartea, si Pactul
International referitor la drepturile economice, sociale si culturale.
II. tratate cu valoare universala specializate, de exemplu: Conventia impotriva
torturii si a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante (se refera
la un anumit drept) si Conventia privind drepturile copilului (vizeaza o anumita
categorie de beneficiari).
III. tratate internationale cu vocatie regionala si valoare generala
La nivel regional european au fost consacrate Conventia pentru apararea
drepturilor omului si a libertatilor fundamentalei, cu cele 14 protocoale, vizeaza
drepturile civile si politice si Carta sociala europeana , cu 3 protocoale aditionale ,
la nivel regional american a fost adoptata Conventia americana relativa la
drepturile omului , la nivel regional african - Carta africana a drepturilor omului
si ale popoarelor si la nivelul lumii arabe - Carta araba a drepturilor omului .
IV. tratate cu vocatie regionala, specializate sunt Conventia-cadru pentru
protectia minoritatilor nationale, Conventia privind drepturile omului si
biomedicina (insotita de Protocolul aditional privind interdictia clonarii
umane intrat in vigoare la 1 martie 2001 si de Protocolul aditional privitor la
transplantul de organe si tesuturi de origine umana din 24 ianuarie 2002, neintrat
inca in vigoare), Conventia pentru protejarea persoanelor fata de prelucrarea
automatizata a datelor cu caracter personal , etc.
Izvoarele cutumiare
Cutuma internationala, ca practica generala, constanta, relativ indelungata si
repetata a statelor si considerata de ele ca avand forta juridica
obligatorie reprezinta in cadrul protectiei internationale a drepturilor omului o
sursa de drept.
Cutuma are doua elemente:
a)     elementul material (constand in practica indelungata, constanta si repetata)
b)     elementul psihologic (considerarea acestei practici ca fiind obligatorie de
catre subiectele dreptului international public).
In materia drepturilor omului exista cutume precum: interzicerea sclaviei,
interzicerea genocidului, egalitatea dupa sex, interzicerea torturii. Aceste norme
juridice au asadar pe langa o valoare conventionala si una cutumiara, devenind
astfel obligatorii si impunandu-se si pentru statele care nu sunt parte la tratatele
internationale continand respectivele norme juridice.

3. Izvoarele jurisprudentiale
Jurisprudenta internationala reprezinta o importanta si vasta sursa a protectiei
internationale a drepturilor omului. Jurisprudenta elaborata de organele instituite
prin anumite tratate internationale face corp comun cu textul tratatului. In
numeroase cazuri, interpretarea si aplicarea corecta a normelor conventionale nu
sunt posibile decat in lumina jurisprudentei dezvoltate pe baza acestora. Dar ce se
intelege prin jurisprudenta, potrivit acceptiunii internationale a
termenului? Jurisprudenta desemeneaza ansamblul solutiilor cu caracter juridic
pronuntate de organe internationale cu atributii in materia drepturilor omului.
Jurisprudenta poate sa provina de la tribunalele internationale specializate in
materia drepturilor omului, si anume Curtea europeana a drepturilor omului,
Curtea Interamericana a drepturilor omului si Curtea Africana a drepturilor omului
si popoarelor.
Exista insa si organisme nespecializate in materie, deci tribunale internationale
care nu au ca rol principal protectia drepturilor omului. Este vorba aici de Curtea
Internationala de Justitie, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene si de
tribunalele penale internationale ad hoc (Tribunalul International pentru fosta
Iugoslavie care functioneaza la Haga si Tribunalul International pentru Rwanda cu
sediul la Arucha, Tanzania) .
Insa locul cel mai important il ocupa jurisprudenta Curtii europene, intrucat aceasta
interpreteaza, explica si, daca este cazul, completeaza dispozitiile Conventiei si ale
Protocoalelor acesteia. Dispozitiile Conventiei nu mai pot fi interpretate si aplicate
decat cu referire sistematica la jurisprudenta Curtii europene a drepturilor omului.
Sistemul creat astfel este deci un sistem mixt, care imbina elementul de drept
continental (bazat pe legea scrisa, adica pe Conventia europeana) si elementul de
drept anglo-saxon (bazat pe precedentul judiciar, adica pe jurisprudenta Curtii).
S-a format astfel un bloc de conventionalitate, format din doua elemente,
Conventia si Protocoalele la aceasta pe de o parte si jurisprudenta Curtii, pe de alta
parte, ambele elemente avand forta juridica obligatorie si constituind sursa de
drept.
4. Alte izvoare
In afara surselor clasice conventionale, jurisdictionale si cutumiare mai exista si
alte categorii de izvoare ce pot fi clasificate astfel:
A) dupa forta lor juridica distingem: surse cu forta juridica propriu-zisa – hard
law si surse cu valoare declaratorie– soft-law.
B) dupa modul de adoptare aceastea se impart in: acte interne adoptate de organe
ale unor organizatii internationale si acte cu caracter politic si juridic.
In practica cele doua criterii se combina rezultand urmatoarele situatii:
In primul rand exista actele interne adoptate de organe ale unor organizatii
internationale, cu forta juridica propriu-zisa prin care se creeaza organe subsidiare
ale unor organizatii internationale, se atribuie competente unor organe ori se
stabilesc proceduri de protectie a drepturilor omului in fata unor organe ale
organizatiilor internationale.
In acest sens amintim: Rezolutia Adunarii Generale a O.N.U. 428 din 14
decembrie 1950 prin care se adopta Statutul Inaltului Comisariat al Natiunilor
Unite pentru Refugiati, Statutul Tribunalului International pentru fosta Iugoslavie,
adoptat de Consiliu de Securitate al O.N.U. la 25 mai 1993, cu modificarle
ulterioare, Regulamentul Curtii europene a drepturilor omului adoptat de aceasta
la 1 noiembrie 1998 si intrat in vigoare la 4 noiembrie 1998.
In al doilea rand exista acte interne adoptate de organe ale unor organizatii
internationale, cu caracter declarativ (soft-law), adica acele acte a caror forta
juridica este mult inferioara celei a surselor obisnuite ale protectiei internationale a
drepturilor omului.
In cadrul O.N.U. un tratat international in materia drepturilor omului este deseori
precedat de un act declarator.
Astfel, interpretarea tratatului international se face si in lumina actului de soft-law
care l-a precedat, acest act avand o valoare juridica indirecta, de interpretare, el
fiind indicat expres uneori in preambului tratatelor internationale. Exemplul cel
mai semnificativ este insusi actul care marcheaza nasterea protectiei internationale
a drepturilor omului, Declaratia universala a drepturilor omului, care nu este un
tratat intdernational, ci o rezolutie adoptata de Adunarea Generala a O.N.U., un act
de soft-law. Valoarea ei juridica este insa crescuta de frecventa referire la ea, atat
in preambului multor tratate internationale, cat si in constitutiile nationale .
Alte documente care se incadreaza in aceasta categorie sunt: recomandarile
Organizatiei Internationale a Muncii, Declaratia privind drepturile persoanelor
apartinand minoritatilor nationale sau etnice, religioase ori lingvistice, adoptata
prin Rezolutia Adunarii Generale a O.N.U. din 199
In ultimul rand se regasesc actele cu caracter politic si juridic in materia drepturilor
omului, adica acte internationale adoptate in cursul unor conferinte sau alte
reuniuni internationale, desfasurate sau nu in cadrul unor organizatii internationale.
Aceste documente fac de asemenea parte din soft-law, avand o forta juridica
redusa. Indicam cu titlu de exemplu urmatoarele acte: Actul Final al Conferintei de
la Helsinky, adoptat in cadrul Conferintei pentru Securitate si Cooperare in
Europa, la 1 august 1975, Declaratia si Programul de actiune adoptate de
Conferinta mondiala asupra drepturilor omului de la Viena, din 25 iunie 1993,
Carta de la Paris pentru o noua Europa adoptata in cadrul C.S.C.E in 1990, etc.

Varianta 2
Izvoarele dreptului internaţional al drepturilor omului reprezintă manifestările normative ale
cooperării instituţionale ale statelor, consolidate sub forul organizaţiilor interguvernamentale cu
competenţe în domeniul reglementării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Astfel
dreptul internaţional al drepturilor omului dispune de un sistem de izvoare, constituit dintr-un
ansamblu preponderent de surse convenţionale, dar şi cutumiare, care reglementează întinderea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, obligaţia statelor de protecţie, precum şi
mecanismele internaţionale chemate să monitorizeze modul în care statele realizează această
obligaţie. Această definiţie conturează sursele tradiţionale ale dreptului internaţional public –
tratatul şi cutuma internaţională. Prin urmare, izvoarele convenţionale sunt formate din pacte,
convenţii, protocoale, tratate, acorduri sau alte instrumente juridice adoptate pe plan universal
sau regional şi ratificate de state pentru a garanta şi asigura beneficiul unor drepturi şi libertăţi
fundamentale ale omului. Dreptul comun în materie este constituit de Convenţia de la Viena din
1969 cu privire la dreptul tratatelor, care reglementează modalitatea de asumare a
angajamentelor de respectarea a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului de către state.
De fapt, DIDO cuprinde norme şi principii formate în marea lor majoritate pe calea încheierii
tratatelor internaţionale multilaterale cu caracter universal sau regional. Cele mai importante
convenţii internaţionale cu caracter de universalitate în materia drepturilor omului sunt:
 Convenţia pentru reprimarea şi prevenirea crimei de genocid din 9 decembrie 1948,
 Convenţia privind statutul refugiaţilor din 28 iulie 1951,
 Convenţia cu privire la egalitatea remunerării din 1951,
 Convenţia privind drepturile politice a femeilor din 20 decembrie 1952,
 Convenţia cu privire la lupta contra discriminării în domeniul învăţământului din 14
decembrie 1960,
 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966,
 Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale din 16
decem- brie 1966,
 Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
din 21 decembrie 1965,
 Convenţia privind reprimarea crimei de apartheid din 1973,
 Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei din 18
decem- brie 1979,
  Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante din 10 decembrie 1984,
 Convenţia cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989,
 Convenţia cu privire la popoarele indigene şi tribale din 1989,
 Convenţia cu privire la drepturile persoanelor handicapate din 13 decembrie 2006.
După cum a demonstrat evoluţia progresivă a dreptului internaţional, aceasta se datorează în cea
mai mare parte eforturilor şi voinţei statelor exprimate în cadrul unor cooperări regionale, care
presupune un cadru politic mai degajat şi de mai mare încredere, susţinut de o cunoaştere mai
bună a peisajului local şi a particularităţilor regionale. Un astfel de domeniu sensibil cum este
protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cooperarea regională oferă cele mai prompte şi
potrivite soluţii. Unele dintre ele au fost materializate prin:
 Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
din 4 noiembrie 1950,
 Convenţia americană a drepturilor omului din 22 noiembrie 1969,
 Convenţia europeană pentru protecţia persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a
date- lor cu caracter personal din 28 ianuarie1981,
 Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor din 1981,
 Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante din 26 noiembrie 1987
 Convenţia-cadru europeană pentru protecţia minorităţilor naţionale din 10 noiembrie
1994.
 Convenţia europeană asupra exercitării drepturilor copiilor din 25 ianuarie 1996,
 Carta socială europeană (revizuită) din 5 mai 1996,
 Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de
aplicările biologiei şi a medicinii: Convenţia asupra drepturilor omului şi a
biomedicinii din 4 aprilie 1997,
 Convenţia europeană cu privire la cetăţenie din 6 noiembrie 1997,
 Convenţia europeană cu privire la protecţia copiilor conta exploatării şi abuzurilor
sexuale din 25 octombrie 2007 ş.a.
În afară de de criteriul de clasificare precitat (aria de aplicale) tratatele internaţionale din acest
domeniu mai pot fi grupate în dependenţă de vocaţia convenţiilor de a viza ansamblul drepturilor
şi libertăţilor fundamentale recunoscute sau protecţia unor categorii de persoane (femei, copii,
refugiaţi, minorităţi, persoane handicapate, persoane în vârstă) ori specificitatea protecţiei unei
categorii de drepturi (politice, economice, sociale), sau în fine de a interzice o anumită conduită
pusă în sarcina statelor (discriminare, tortură, tratatmente, pedepse, crude, inumane, degradante,
genocidul, apatheidul, expulzări colective).477
Izvoarele cutumiare ale dreptului internaţional al drepturilor omului sunt conturate de o practică
îndelungată (obiceiul juridic conştientizat), necontestată şi neîntreruptă şi acceptată de state ca
fiind obligatorie (opinio juris). Drept exemplu pot servi practica egalităţii şi nediscriminării sau
principiul aplicării de soluţii identice la situaţii identice, interdicţia sclaviei, a muncii forţate etc.
Cu toate acestea, în prezent rolul cutumei este nesemnificativ în reglementarea relaţiilor
internaţionale în materie, deoarece ramura respectivă este codificată.
Pe de altă parte, specificul ramurii cercetate nu ne permite ignorarea altor surse, deşi
neobligatorii din punct de vedere al dreptului internaţional public, dar importante prin substanţa
reglementării. Acestea sunt: izvoarele jurisprudenţiale, actele unilaterale ale organizaţiilor
internaţionale, legislaţia naţională şi principiile ramurale.
Izvoarele jurisprudenţiale ale dreptului internaţional al drepturilor omului sunt soluţiile judi-
ciare determinate de aplicarea unui instrument juridic la cazuri concrete prin actul de jurisdicţie
al unei instanţe internaţionale. Deosebit de importante, diverse şi eficiente pentru protecţia
efectivă a drepturilor omului, aceste surse contribuie în mod determinant la definirea şi
interpretarea paletei de drepturi şi libertăţi consacrate în izvoarele juridice. Evident o hotărâre a
unei jurisdicţii internaţionale nu are forţă obligatorie478 decât pentru părţile în cauză şi numai
pentru cauza pe care o soluţionează.479 Distingem două categorii de izvoare jurisprudenţiale:
prima reprezentată de practica judiciară a jurisdicţiilor specializate, cum este Curtea europeană a
drepturilor omului de la Strasbourg, a doua – reprezentată de practica judiciară a jurisdicţiilor
internaţionale cu competenţă generală – Curtea Internaţională de Justiţiei de la Haga.
Actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale. Acestea sunt instrumentele cu caracter
cvasijuridic sau cu caracter exclusiv politic, prin natura lor acte de recomandare şi deseori stau la
baza tratatelor adoptate, care atribuie dispoziţiilor respective caracterul de obligativitate. Ele sunt
extrem de variate şi reflectă viziunea comunităţii internaţionale asupra anumitor chestiuni în
materia drepturilor omului, concentrată sectorial în vectorii care sunt promovaţi de organizaţiile
internaţionale cu competenţe în materia drepturilor omului. Prin natura lor ele determină politica
organizaţiei emitente, iar statele-membre nu fac decât să o promoveze. Astfel la această categorie
se referă rezoluţiile, declaraţiile, recomandările organelor Organizaţiei Naţiunilor Unite,
UNESCO, Consiliului Europei sau actele Confeinţelor internaţionalr în materia drepturilor
omului. Fără îndoială, cele mai numeroase şi pertinente sunt actele Adunării Generale a ONU,
prin care:
 Declaraţia asupra eliminării tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare bazată pe
reli- gie sau convingere din 25 noiembrie 1981,
 Declaraţia asupra protecţiei femeilor şi copiilor în perioada de urgenţă sau conflict
armat din 14 decembrie 1974,
 Declaraţia asupra drepturilor persoanelor handicapate din 9 decembrie 1975,
 Declaraţia asupra rasei şi prejudecăţilor rasiale din 27 noiembrie 1978,
 Declaraţia drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice,
religioase sau lingvistice din 18 decembrie 1992,
 Declaraţia asupra eliminării violenţei faţă de femei din 20 decembrie 1993,
 Declaraţia Mileniului din 8 septembrie 2000,
 Declaraţia asupra drepturilor popoarelor autohtone din 13 septembrie 2007 ş.a.
Legislaţia naţională. După cum rezultă din subsidiaritatea mecanismelor internaţionale de
protecţie a drepturilor omului, sarcina primordială de protecţie a persoanelor, aflate sub
jurisdicţia sa, îi revine statului, care este obligat să asigure buna funcţionare a autorităţilor sale,
prin imple- mentarea unei legislaţii eficiente şi recursuri efective, orientate spre standardele
internaţionale de protecţie şi cele mai bune practici ân domeniu. Prin urmare, reieşind din
competenţa ratione personae statul în procesul de elaborare legislativă trebuie să ţină cont nu
numai de prevederile tratatelor în domeniul drepturilor omului la care este parte, dar şi de cele
mai recente evoluţii în materie. Pe de altă parte, dispoziţiile interne legislative se pot materializa
într-o operă de codifi- care internaţională care ar avea funcţia de uniformizare a drepturilor intrne
a statelor. Bunăoară practicile interne de nediscriminare pe motivul orientării sexuale, care în
unele state au condus chiar la legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, au determinat
codificarea clauzei generale de nediscriminare.480
Principiile dreptului internaţional al drepturilor omului. Ansamblul normelor dreptului
internaţional al drepturilor omului constituie conţinutul juridic al principiului fundamental al
dreptului internaţional public – cel al respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omu-
lui astfel cum a fost consacrat în Actul final al CSCE de la Helsinki din 1975. În măsura în care
guvernează întregul sistem al dreptului internaţional, celelalte principii fundamentale se regăsesc
în aplicarea conformă a normelor acestei ramuri. Dar ca ramură distinctă, dreptul internaţional al
drepturilor omului dispune de principii specifice proprii:
1. Universalităţii drepturilor omului,
2. Nediscriminării în reglementarea şi aplicarea drepturilor omului,
3. Egalităţii în drepturi a tuturor oamenilor,
4. Unităţii drepturilor omului,
5. Proporţionalităţii imixtiunilor în exercitarea drepturilor omului,
6. Restricţiilor şi derogărilor expres autorizate,
7. Răspunderii statelor pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor