IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

AL DREPTURILOR OMULUI
§1. Concept, clasificare
Se poate spune deci că pot fi distinse atât izvoare (surse) principale
ale dreptului internaţional al drepturilor omului, respectiv tratatele
(convenţiile) internaţionale, cutuma internaţională şi principiile
generale de drept, cât şi izvoare (surse) auxiliare, adică jurisprudenţa
instanţelor internaţionale specializate şi doctrina autorilor
recunoscuţi în această materie.
Izvoare internaţionale convenţionale în materia drepturilor omului
2.1. Noţiune, clasificări
Tratatul (convenţia) internaţional în domeniul drepturilor omului este,
în raport cu cutuma, izvorul cel mai important al dreptului internaţional
al drepturilor omului.
Tratate internaţionale cu vocaţie universală
La rândul lor, pot fi clasificate în tratate cu valoare generală şi tratate
specializate
Tratate cu valoare generală
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice consacră
drepturile şi libertăţile clasice care îi protejează pe indivizi de
ingerinţele statului.
Protocolul facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice
Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale,
Tratate specializate
tratate internaţionale relevante
Drepturile omului
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid,
Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de
discriminare rasială
Convenţia privind imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor
împotriva umanităţii
Convenţia internaţională privind suprimarea şi pedepsirea crimei de
apartheid
Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de
femei
Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante
Convenţia privind drepturile copilului
Refugiaţi şi apatrizi
Convenţia privind statutul refugiaţilor
Convenţia privind statului apatrizilor
Traficul de fiinţe umane
Convenţia internaţională privind eliminarea traficului de femei şi copii
Convenţia şi Protocolul privind eliminarea traficului de fiinţe umane şi a
exploatării prin prostituţie
Condiţia femeii
Convenţia privind drepturile politice ale femeii
Convenţia privind cetăţenia femeii căsătorite
Tratatele internaţionale în domeniul dreptului internaţional umanitar
Convenţiile de la Geneva
Tratate internaţionale cu vocaţie regională
În plan regional, putem distinge surse de drept internaţional al
drepturilor omului şi respectiv sisteme regionale de protecţie la nivel
european, american, african, în spaţiul Comunităţii Statelor
Independente (CSI) şi respectiv în spaţiul arab.
. Izvoare convenţionale europene
Consiliul Europei
Principalele tratate cu valoare generală1 sunt
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, cunoscută şi sub numele de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului
Cele 14 Protocoale adiţionale sau de amendament la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului
Carta Socială Europeană
Carta Socială Europeană Revizuită
Dintre tratatele specializate2 menţionăm:
Convenţia – cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale
Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare
Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante
1
Vezi site-ul www.conventions.coe.int/treaty
2
Ibidem.
Convenţia europeană privind extrădarea,
Convenţia europeană privind exerciţiul drepturilor copilului,
Convenţia Consiliului Europei pentru prevenirea şi combaterea
violenţei împotriva femeilor şi a violenţei casnice,
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)
Documentele adoptate în cadrul CSCE/OSCE au un fundament
esenţialmente politic
Cu toate acestea, aceste documente au avut un impact substanţial
asupra modului în care statele au reacţionat faţă de necesitatea
respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Uniunea Europeană
Carta drepturilor fundamentale3 , care devine, la rândul său, izvor
principal al dreptului european (UE) al drepturilor omului.
Izvoare internaţionale cutumiare în materia drepturilor omului
Cutuma este cel mai vechi izvor al dreptului internaţional şi, în egală
măsură, al dreptului internaţional al drepturilor omului
O definiţie larg acceptată a cutumei internaţionale, valabilă şi în cazul
protecţiei drepturilor omului, face referire la o practică generală,
relativ îndelungată, uniformă şi repetată, considerată de subiectele
dreptului internaţional ca exprimând o regulă de conduită cu forţă
juridică obligatorie.
Pe cale de consecinţă, pot fi distinse cele două elemente constitutive
ale cutumei: elementul material şi respectiv elementul psihologic sau
subiectiv
Principiile dreptului internaţional
3
Jacues Pertek, op. cit., p. 93.
Conceptul de „principii generale de drept” are în vedere ansamblul
regulilor generale care stau la baza funcţionării oricărui sistem de
drept, naţional şi internaţional
Imperativitatea regulilor de conduită a subiectelor de drept
internaţional, care să ţină cont de aceste principii de drept
internaţional, le defineşte ca izvoare sau surse de drept internaţional,
inclusiv în materia protecţiei internaţionale a drepturilor omului.
Izvoare internaţionale jurisprudenţiale în materia drepturilor omului
hotărârile instanţelor internaţionale au căpătat un rol foarte
important în dezvoltarea dreptului internaţional
Acest lucru este cu atât mai valabil în ceea ce priveşte materia
specifică a drepturilor omului
Termenul de jurisprudenţă, ca izvor de drept, este înţeles ca
desemnând atât soluţiile cu caracter juridic obligatoriu, adică
jurisprudenţa organelor judiciare (Curţi de Justiţie),

MECANISMUL DE PROTECŢIE A DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE

OMULUI CONSACRAT
DE CONSILIUL EUROPEI
Istoricul mecanismului de control al Consiliului Europei
Drepturi noi
dreptul de proprietate, dreptul la educaţie şi garantarea alegerilor
libere4.
Interpretări ale Convenţiei şi jurisprudenţe noi
„Convenţia este un instrument viu, care trebuie interpretat în lumina
condiţiilor vieţii actuale”5.
Jurisprudenţa Comisiei (înainte de intrarea în vigoare a Protocolului
11) şi Curţii Europene constituie cheia pentru a înţelege Convenţia
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un organ al Consiliului
Europei, creat însă, ca şi fosta Comisie, nu prin Statutul Consiliului
Europei, ci prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Caracteristicile principale ale reformei introduse de Protocolul 11
Caracteristica principală o reprezintă suprimarea sistemului cu 3
organe de decizie (Comisia, Curtea, Comitetul Miniştrilor) şi
substituirea celor 2 organe principale de control existente până la acel
moment (Comisia şi Curtea) cu o nouă Curte unică şi permanentă, care
să asigure competenţele acestor organe.
Pe cale de consecinţă, o persoană fizică are acces direct la noua Curte.
Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei conservă doar competenţa
rezultând din fostul articol 54 (supravegherea executării hotărârilor
Curţii), în timp ce competenţa quasi-jurisdicţională conferită de fostul
articol 32 este suprimată.
Competenţa noii Curţi devine obligatorie şi se extinde la toate
chestiunile privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei, atât pentru
afacerile interstatale, cât şi pentru plângerile individuale. În plus, ca şi

4
R.M. Beşteliu, op. cit., vol. II, p. 208.
5
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Tyrer (1978).
până acum, Curtea poate emite avize consultative la solicitarea
Comitetului Miniştrilor.
Curtea funcţionează, cum aminteam, de o manieră permanentă şi este
compusă dintr-un număr de judecători egal celui al Statelor Părţi la
Convenţie.
Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
Sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului şi procesul desfăşurat la
Strasbourg reprezintă un demers de ultimă instanţă pentru cetăţeanul
european care invocă încălcarea unui drept sau a unei libertăţi
fundamentale garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Competenţa instanţei europene acoperă toate problemele privind
interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale, care îi sunt
supuse de către state (articolul 33), deci cauze interstatale, de către
persoane fizice sau alte entităţi, prin cereri individuale (articolul 34). La
cererea Comitetului Miniştrilor, dă avize consultative asupra
problemelor de ordin juridic privind interpretarea Convenţiei şi,
evident, a Protocoalelor acesteia.
Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor
care supraveghează executarea ei
Competenţa Curţii poate fi analizată sub mai multe aspecte, din
perspectiva competenţei ratione personae (personală), ratione
materiae (materială), ratione loci (spaţială) şi ratione temporis
(temporală).
Pentru a intra în domeniul competenţei personale a Curţii, plângerea
trebuie să fie introdusă de către o entitate având calitate pentru a fi
reclamant şi trebuie să fie îndreptată împotriva unei entităţi având
calitate pentru a fi pârât.
Curtea poate fi sesizată de către un stat parte, caz în care ne aflăm în
prezenţa unei cereri statale, sau de către o persoană fizică, o
organizaţie nonguvernamentală sau un grup de particulari, care se
pretind victime a unei violări a unuia din drepturile recunoscute de
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale sau de Protocoalele sale adiţionale, caz în
care este vorba de cereri individuale6.
Titularii dreptului de a sesiza Curtea sunt:
- Statele.
Statul care sesizează Curtea nu trebuie să fie considerat că acţionează
pentru a obţine respectarea drepturilor sau intereselor sale proprii, ci
mai degrabă supune Curţii spre examinare o problemă care ţine de
ordinea publică europeană. Singura condiţie pe care un stat care
sesizează Curtea trebuie să o îndeplinească este să fie parte la
Convenţie.
Subiecţii dreptului de recurs individual
Curtea poate fi sesizată de orice persoană fizică. Convenţia nu reţine
nicio condiţie referitoare la cetăţenia, rezidenţa, starea civilă sau
capacitatea individului, conform dreptului intern. Cetăţenii statului
parte pârât, cetăţenii unui alt stat parte sau ai unui stat terţ,
refugiaţii, incapabilii din dreptul intern, deţinuţii pot sesiza Curtea
Europeană.

6
Convenţia dă dreptul oricărui stat contractant de a cere ca alte state părţi la Convenţie să-şi
respecte obligaţiile asumate. În privinţa dreptului de petiţie al persoanelor fizice sau a altor entităţi,
în articolul 34, intitulat „Cereri individuale” se arată: „Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de
către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de către orice grup de
particulari care se pretinde victima unei încălcări de către una din înaltele părţi contractante a
drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale”. Prin acelaşi articol, statele părţi
contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept,
astfel că „Înaltele Părţi Contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul
eficace al acestui drept”.
Competenţa materială a Curţii include toate chestiunile relative la
interpretarea şi aplicarea Convenţiei Europene şi a Protocoalelor sale.
Nu poate fi invocată printr-o cerere înaintată Curţii încălcarea unor
drepturi pe care Convenţia sau Protocoalele nu le garantează.
Deşi unele drepturi nu sunt recunoscute de Convenţie, aceasta nu
înseamnă că un fapt, o acţiune sau omisiune, care le aduce atingere
iese automat din câmpul de aplicare al Convenţiei. Atingerea unui
asemenea drept ar putea constitui concomitent o atingere a unui drept
recunoscut de Convenţie. Astfel, atingerea adusă unui drept la mediu
sănătos poate viola dreptul la respectarea vieţii familiale şi a
domiciliului
Competenţa temporală a Curţii se întinde asupra tuturor faptelor
posterioare intrării în vigoare a Convenţiei pentru statul în cauză.
Referitor la competenţa teritorială a Curţii, cererea nu se poate raporta
la fapte situate în afara limitelor teritoriale în interiorul cărora Curtea îşi
poate exercita competenţa.
Condiţiile de admisibilitate sunt de două feluri: generale, care se aplică
atât cererilor statale, cât şi celor individuale, şi speciale, întâlnite numai
în cazul cererilor individuale.
Condiţiile generale de admisibilitate se referă la epuizarea căilor de
recurs intern şi la introducerea cererii în faţa Curţii într-un termen de 6
luni de la ultima decizie internă definitivă şi irevocabilă.
Epuizarea căilor de recurs intern marchează caracterul Convenţiei
Europene în raport cu sistemele naţionale.
Obligativitatea introducerii cererii în termen de 6 luni reprezintă a doua
condiţie generală de admisibilitate. Termenul de 6 luni începe să curgă
de la data ultimei decizii jurisdicţionale interne definitive şi irevocabile
Procedura, care este în regulă generală publică şi contradictorie,
cuprinde o fază scrisă şi uneori, doar cu titlu excepţional, o fază orală,
în cadrul căreia audierile sunt publice, dacă Curtea nu decide altfel.
Procedura în faţa Curţii diferă după cum este vorba de o cerere
interstatală sau o cerere individuală.
O cerere poate fi scoasă de pe rol, în cazul în care părţile încheie o
înţelegere amiabilă, dacă reclamantul nu mai doreşte să o menţină sau
litigiul a fost soluţionat (la nivel naţional) sau în urma emiterii de către
stat a unei declaraţii unilaterale.
În termen de un an de la pronunţarea hotărârii, oricare dintre părţi
poate introduce o cerere în interpretarea hotărârii, indicând punctele
din dispozitiv apreciate ca fiind neclare.
De asemenea, oricare dintre părţi poate solicita revizuirea hotărârii,
dacă a descoperit un fapt care, prin natura sa, ar fi putut avea o
influenţă decisivă asupra soluţiei deja pronunţate într-o cauză şi care
era necunoscut Curţii la momentul pronunţării şi nu putea fi cunoscut
părţii care cere revizuirea, din motive rezonabile. Cererea poate fi
introdusă în termen de 6 luni de la descoperirea faptului.
Oricare dintre părţi poate solicita şi rectificarea erorilor pe care le
identifică în hotărâre; cererea poate fi introdusă în termen de o lună de
la pronunţare. Cererea poate viza erori de scriere, calcul sau
inexactităţi, fără însă a ajunge la reinterpretarea hotărârii.
În final, după pronunţarea de către Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a unei hotărâri de condamnare, aceasta dobândeşte valoare
juridică obligatorie şi trebuie executată de statul condamnat.
Hotărârea este transmisă Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei,
care supraveghează executarea ei.
Obligaţiile ce revin statelor în urma hotărârilor
de condamnare pronunţate de Curtea Europeană
a Drepturilor Omului
3.1. Consideraţii introductive
Câteva din obiectivele de fond ale acestei incursiuni în interiorul
mecanismului de control al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
vizează, în esenţă, următoarele:
- clarificarea conceptuală a noţiunii de procedură, în sens larg, în
cadrul sistemului european de la Strasbourg şi evitarea riscului de a
considera procesul finalizat odată cu pronunţarea hotărârii Curţii
Europene.
Este de subliniat că implementarea hotărârilor Curţii Europene, care
incumbă exclusiv statelor, nu este circumscrisă integral unor
parametri exacţi (hotărârea Curţii prevede ca obligaţii concrete de
executare de obicei doar cuantumul despăgubirii/termenul în care se
va efectua plata). Identificarea măsurilor cu caracter individual sau
general care decurg din condamnare intră în competenţa Comitetului
Miniştrilor, pe calea interpretării raţionamentului „în drept” al Curţii
Europene.
Obligaţiile care revin statelor în cursul executării hotărârilor Curţii
Europene
Decizia prin care Comitetul Miniştrilor constată că şi- a îndeplinit
funcţiile prevăzute de Convenţie de a supraveghea executarea
hotărârilor Curţii Europene îmbracă forma unei rezoluţii finale.
Nu în ultimul rând, trebuie amintit faptul că există posibilitatea
adoptării unor rezoluţii interimare, înainte de finalizarea procedurii de
executare.

CLASIFICAREA DREPTURILOR OMULUI PROTEJATE

ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
§1. Tipuri de clasificări
O primă clasificare face referire la drepturile individuale şi respectiv la
drepturile colective
O a doua clasificare se referă la „drepturile imediat exigibile” şi
respectiv la „drepturile-program”7 sau la „drepturile garantate” şi la
„drepturile programatorii
O a treia clasificare se referă la drepturile intangibile, cum ar fi dreptul
la viaţă şi interdicţia torturii şi respectiv drepturile condiţionale, care
cunosc un grad de protecţie relativă şi a căror exercitare poate fi
redusă prin limitări, restricţii sau derogări

Tradiţional, cea mai importantă clasificare a categoriilor de drepturi ale

omului în dreptul internaţional a pus în evidenţă, din punctul de vedere
al naturii şi conţinutului lor, existenţa a trei generaţii de drepturi:
- drepturile civile şi politice (prima generaţie);

7
Nguyen Quoc Dinh etc., op. cit., p. 591.
- drepturile economice, sociale şi culturale (a doua generaţie);
- aşa numitele drepturi de solidaritate (generaţia a treia).
Drepturile civile şi politice
Drepturi civile
Principalele drepturi civile garantate în tratatele internaţionale
specializate sunt:
- dreptul la viaţă;
- libertatea şi inviolabilitatea persoanei;
- interdicţia torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante;
- dreptul de nu fi arestat, reţinut sau expulzat în mod arbitrar;
- interdicţia sclaviei sau a muncii forţate;
- dreptul la egală ocrotire a legii;
- dreptul la apărare;
- dreptul la un proces echitabil;
- egalitatea în drepturi între bărbat şi femeie;
- dreptul la cetăţenie;
- dreptul de a se căsători şi a întemeia o familie;
- dreptul la viaţă privată;
- dreptul la inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei;
- dreptul la liberă circulaţie;
- dreptul la proprietate etc.
Drepturi politice
dreptul la egalitate;
- dreptul la nediscriminare;
- libertatea de exprimare;
- libertatea de gândire, conştiinţă şi religie;
- libertatea de reuniune şi asociere;
- libertatea de circulaţie;
- dreptul la alegeri libere, de a alege şi de a fi ales, dreptul de a
participa la conducerea treburilor publice;
- dreptul de azil;
- dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat în mod arbitrar.
Aceste drepturi şi libertăţi admit în anumite condiţii şi limitări, deci
intră în categoria drepturilor condiţionale.

SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

AL DREPTURILOR OMULUI
definirea subiectelor de drept internaţional drept entităţi care
participă atât la elaborarea normelor de drept internaţional, cât şi la
raporturile juridice guvernate de aceste norme, entităţi care sunt
înzestrate cu drepturi şi îşi asumă obligaţii în cadrul ordinii juridice
internaţionale.
Tradiţional, au fost identificate drept subiecte de drept internaţional:
- statele, ca subiecte originare, multă vreme considerate ca singurele
subiecte de drept internaţional8. În prezent sunt calificate ca principal
subiect al dreptului internaţional;
- organizaţiile internaţionale interguvernamentale, ca subiecte
derivate, care iau naştere prin acordul de voinţă al statelor, dar care
sunt deţinătoare de personalitate juridică proprie, distinctă de cea a
statelor;
- individul, a cărui personalitate juridică în relaţiile internaţionale a
fost recunoscută treptat, în ultimele decenii de tot mai mulţi autori de
drept internaţional, în special în domeniul specific al protecţiei
internaţionale a drepturilor omului.
În ceea ce priveşte planul dreptului internaţional al drepturilor
omului, trebuie să plecăm de la constatarea că axul central rămâne cel
definit de raportul dintre stat şi individ, care impune necesitatea
respectării unor drepturi şi respectiv angajarea unor obligaţii, precum
şi proceduri contencioase jurisdicţionale sau nejurisdicţionale de
impunere a respectării acestora, pe de o parte, dar şi concluzia larg
împărtăşită de societatea internaţională contemporană, potrivit
căreia protecţia drepturilor omului a devenit subiect al cooperării şi
garantării internaţionale şi nu mai poate fi acceptată ca obiect al
suveranităţii absolute şi exclusive a statului.
Rezultă, aşadar, ca subiecte principale de drept internaţional al
drepturilor omului statul şi individul. Rămâne să identificăm,
totodată, gradul în care organizaţiile internaţionale guvernamentale
în această materie specifică răspund exigenţelor calităţii de subiect de
drept.

8
Lauterpacht, citat de Malcom Shaw în op. cit., p. 197.
Statul – subiect al dreptului internaţional al drepturilor omului
Statul poate fi definit, în consecinţă, drept o colectivitate umană,
instalată permanent pe un teritoriu şi având o structură de organe ale
puterii care se bucură de suveranitate
Individul – subiect al dreptului internaţional al drepturilor omului
Practica modernă a demonstrat că indivizii au devenit tot mai mult
participanţi recunoscuţi şi deci subiecte de drept internaţional.
Astăzi, o largă majoritate a doctrinei internaţionale este de acord că
acest fenomen a devenit o realitate incontestabilă a ultimelor decenii
în special în domeniul protecţiei drepturilor omului şi a dreptului
umanitar.
Organizaţia internaţională interguvernamentală – subiect intermediar
al dreptului internaţional al drepturilor omului
Formele principale prin care personalitatea juridică internaţională a
organizaţiei se exprimă sunt:
încheierea de tratate
stabilirea de relaţii diplomatice
formularea şi susţinerea unor reclamaţii internaţionale pentru
prejudiciul suportat
dreptul de a recunoaşte alte subiecte de drept internaţional
autonomia financiară a organizaţiei
exercitarea privilegiilor şi imunităţilor