Spete drept penal

1. Aplicarea legii penale în spaţiu

În sarcina lui E. s-a reţinut faptul că, în timp ce se afla la pescuit pe Marea Neagră împreună cu alţi
pescari, printr-o manevra greşită a bărcii pe care o conducea, a determinat căderea în mare a lui O. Din
cauza unei lovituri suferite în cădere şi a valurilor mari, O. nu a putut să înoate şi nu a putut fi salvat,
găsindu-şi moartea prin înec. Se pune întrebarea dacă fapta de ucidere din culpă cade sau nu sub
incidenţa legii noastre penale. R : Fapta fiind săvârşită în apele teritoriale ale României este aplicabilă
legea penală română. Aceeaşi soluţie şi dacă fapta s-ar fi comis în afara mării teritoriale, fapta săvârşită
pe ambarcaţiunea română fiind considerată pe teritoriul ţării.

M. cetăţean italian aflat în excursie turistică în ţara noastră, conducând neatent autoturismul
proprietatea sa, a produs un accident de circulaţie în care a fost ucis cetăţeanul german K., aflat şi el ca
turist în ţara noastră Se cere a se arăta dacă fapta cade sau nu sub incidenţa legii noastre penale şi dacă
făptuitorul poate pretinde să i se aplice legea penală italiană care îi este mai favorabilă. R : Infracţiunea
fiind săvârşită pe teritoriul României se aplică legea penală română, exclusiv şi necondiţionat, indiferent
de legea penală a statului al cărui cetăţean ar fi infractorul sau persoana vătămată

3. I., M şi G., marinari pe un cargou românesc, în timpul unei escale în portul Singapore, au sustras

de la bordul navei care transporta mărfuri din R.P.Dă, un număr de 8 bare de zinc pe care le-au vândut
unor localnici celor trei marinari cade sau nu sub incidenţa legii penale române şi în baza

cărui temei?

R : Infracţiunea săvârşită pe nava română este considerată săvârşită pe teritoriul ţării (art 143 Cod penal)

şi este incidentă legea penală română (art 3 Cod penal)

4. în sarcina lui M., s-a reţinut fapta că a trecut fraudulos în Iugoslavia şi fiind prins de autorităţile
iugoslave a fost trimis în judecată şi condamnat pentru infracţiunea de trecere ilegală a frontierei, iar
după executarea pedepsei a fost predat autorităţilor române. Fiind trimis în judecată pentru trecerea
frauduloasă a frontierei române acesta a fost condamnat la pedeapsa cu închisoarea. Totodată instanţa
constatând că inculpatul a comis infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei iugoslave, a procedat la
recunoaşterea hotărârii judecătoreşti iugoslave şi prin aplicarea dispoziţiilor din art 36 a scăzut din
pedeapsa aplicată pedeapsa executată în Iugoslavia. Se cere a se arăta dacă soluţia pronunţată este cea
corectă. R : soluţia este controversată. Intr-o interpretare restrictivă regula prevăzută la art 36 Cod penal
se referă numai la infracţiunile concurente săvârşite pe teritoriul ţării noastre, nu şi la situaţia în care
una dintre infracţiuni a fost săvârşită pe teritoriul altei ţări, iar recunoaşterea hotărârii judecătoreşti
străine, în vederea producerii de efecte juridice pe teritoriul României nu este admisibilă decât în cazuri
ca acela din speţă pentru care nu există o prevedere explicită a legii. în această opinie soluţia este
criticabilă. Intr-o interpretare extensivă recunoaşterea hotărârii străine este posibilă în toate cazurile în
care aceasta poate produce efecte juridice pe teritoriul ţării noastre, chiar dacă astfel de efecte nu sunt
explicit prevăzute de legea penală română. în această concepţie soluţia este corectă. Este de dorit însă o
intervenţie a legiuitorului care să prevadă explicit efectele juridice obligatorii sau facultative ale hotărârii
penale străine recunoscută de instanţele române.

Aplicarea legii penale în timp. Infracţiunea continuată.

În cazul infracţiunii continuate, dacă cea din urmă dintre acţiunile componente ale acestei infracţiuni a
fost săvârşită după intrarea în vigoare a legii penale noi, care a majorat minimul şi maximul pedepsei, se
va aplica – pentru întreaga infracţiune – pedeapsa prevăzută de legea nouă. În speţă, în executarea
aceleiaşi rezoluţii, inculpatul a săvârşit, prin efracţie, în perioada octombrie – 18

noiembrie 1996, mai multe acţiuni de furt, pentru care i s-a aplicat de prima instanţă, în baza art.
raportat la art lit, cu aplicarea art alin C, pedeapsa de 3 ani închisoare. Decizia instanţei de

apel care, admiţând apelul inculpatului, a redus pedeapsa la 2 ani închisoare, fără a fi reţinut existenţa
unor circumstanţe atenuante, este nelegală, deoarece inculpatul a comis ultima infracţiune de furt ce
intră

în compunerea infracţiunii continuate după modificarea art C. prin Legea140 din 14 noiembrie 1996,
care a ridicat minimul special al pedepsei pentru infracţiunea de furt calificat de la un an la 3 ani

închisoare.

Aplicarea legii penale în timp. Minori.

Întrucât la data de 16 octombrie 1990, când au săvârşit infracţiunea de evadare din starea de deţinere
preventivă, inculpaţii erau minori, iar până la judecarea definitivă a cauzei a fost adoptată Legea
104/1.10 care a abrogat Decretul nr/1977 şi a repus în vigoare, cu unele modificări, toate dispoziţiile
cuprinse în Titlul V din Partea generală a Codului penal ( Minoritatea), se impune, în baza

art alin C., ca în cauză să se facă aplicarea Decretului 218/1977 care, spre deosebire de Codul

penal, prevede numai măsuri educative.

Aplicarea legii penale in timp Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.
Modificarea cuantumului „consecinţelor deosebit de grave” Schimbarea încadrării juridice. Contestaţie
la executare

Deşi dispoziţiile art. 15 C. pen. folosesc sintagma „lege care prevede o pedeapsă mai uşoară”, textul de
lege trebuie interpretat ca referindu-se la intervenţia „legii penale mai favorabile”, în accepţiunea art. 11
C. pen. Prin urmare, este admisibilă contestaţia la executare în cazul modificării art. 146 C. pen., în
sensul majorării cuantumului „consecinţelor deosebit de grave”. Stabilirea încadrării juridice a faptei
conform legii noi este numai un raţionament utilizat pentru a se constata dacă legea nouă este mai
favorabilă şi pentru a verifica, astfel, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 15 C. pen., însă încadrarea juridică
rămâne cea stabilită în hotărârea contestată. Pe calea contestaţiei la executare se poate ajunge, aşadar,
numai la reducerea pedepsei ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile, fără să se dispună
schimbarea încadrării juridice a faptei. Condamnatul D. a formulat contestaţie la executare cu privire la
sentinţa penală nr. 310 din 8 iunie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, întemeindu-
se pe dispoziţiile art. 461 lit. d) raportat la art. 458 C. pr. Pen. şi art. 15 C. pen. În motivarea contestaţiei,
se arată, se arată că prin sentinţa penală contestată, a fost condamnat la 11 ani închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 şi art. 209 lit. a), i), g) şi alin. ultim C. pen. cu aplicarea art. 41
alin. (2) C. pen. şi art. 75 lit. c) C. pen., iar după rămânerea definitivă a hotărârii, dispoziţiile art. 146 C.
pen. privind cuantumul prejudicial au fost modificate prin O.U. nr. 207/2000, aprobată prin Legea nr.
456/2001. Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul reţine următoarele: Prin sentinţa penală nr.
310 din 8 iunie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penala, rămasă definitivă prin decizia
penala nr. 3797 din 5 octombrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală,

este tocmai acela, ca şi aceştia din urma, să beneficieze de legea penală mai favorabilă, prin reducerea
pedepsei în anumite condiţii prevăzute de lege. Tribunalul apreciază ca în cauza sunt îndeplinite toate
condiţiile prevăzute de art. 15 alin. (1) C. pen., deoarece după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare şi înainte de executarea în întregime a pedepsei de 11 ani închisoare, a intervenit o lege
penală mai favorabilă ce prevede o pedeapsă mai uşoară; pedeapsa aplicată este mai mica decât
maximul special prevăzut de legea nouă; condamnatul a executat din pedeapsa aplicată 6 ani şi 4 luni
închisoare şi a avut o atitudine deosebită pe perioada executării pedepsei şi pe cale de consecinţă, poate
beneficia de dispoziţiile legii mai favorabile. În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 15 C. pen.
cu referire la art. 458 şi art. 461 lit. d) C. pr. pen., a fost admisă contestaţia la executare, iar pedeapsa de
11 ani închisoare ce a fost aplicată condamnatului prin sentinţa penală nr. 310 din 8 iunie 1999 a
Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a fost redusă la 8 ani închisoare. S-a dispus anularea MEPI nr.
464/2000 emis în baza sentinţei penale nr. 310 din 8 iunie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penala
şi emiterea unui nou mandate de executare a pedepsei stabilita prin prezenta. Conform art. 192 alin. (3)
C. pr. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, iar onorariul avocatului din oficiu, în
cuantum de 200 lei, a fost avansat din fondul Ministerului Justiţiei.

Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare.

Conducerea pe drumurile publice a unui autoturism fără a fi înmatriculat şi având montate plăcuţe cu
numerele de înmatriculare de la un autoturism ce a fost radiat din circulaţie, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii prev. de art alin şi art alin din Decretul 328/1966 – republicat, iar nu ale unei
singure infracţiuni prev. de art. 35 alin şi 2 din actul normatic menţionat. Prin sentinţa penală
1702/10.11 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, inculpatul I. a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni
închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev de art alin1 şi 2 din Decretul 328/1966, cu aplicarea art. 37
lit Cod penal. În fapt, s-a reţinut că, în ziua de 23.04, inculpatul I. a condus pe drumurile publice un
autoturism neînmatriculat, căruia i-a montat tăbliţe de înmatriculare de la un alt autoturism, radiat din
circulaţie. Apelul declarat de Parchet a fost admis prin decizia penală 204/A/14.02 a Tribunalului
Bucureşti – secţia a II-a penală, schimbându-se încadrarea juridică a faptelor comise de inculpat, în două
infracţiuni, aflate în concurs ideal, respectiv prev. de art. 35 alin. 1 şi art. 35 alin. 2 din Decretul
328/1966, ambele cu aplicarea art. 37 lit C. pen. , inculpatul fiind condamnat la o pedeapsă rezultantă de
1 an închisoare. Împotriva deciziei pronunţate în apel, inculpatul a declarat recurs, apreciind cî a comis o
singură infracţiune, cea prev. de art alin 1 şi 2 din Decretul 328/1966. Recursul declarat a fost considerat
nefondat, fiind respins pentru următoarele considerente:

Legea siguranţei circulaţiei rutiere, respectiv Decretul 328/1966 a reglementat în conţinutul fiecăruia din

cele două alineate ale art, două infracţiuni, având câte o structură proprie a elementelor constitutive şi a
sancţiunilor prevăzute de lege. Întrucât legea nu a dat posibilitatea combinării acestor structuri, prin
tehnica folosită, nu a admis nici existenţa unei infracţiuni complexe, care să fie reglementată de art alin
şi 2 C.

Omor calificat. Loc public

Fapta inculpatului care, în timp ce se afla într-un bar a intrat în conflict cu partea vătămată, s-a înarmat
cu un cuţit şi i-a aplicat o lovitură producându-i o „plagă prin înjunghiere toraco – abdominală cu
hemoragie internă prin ruptură de ficat ”întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea
de omor calificat prev. de art raportat la art. 174-175 lit C şi nu ale tentativei la infracţiunea de omor.
Potrivit art lit Cod penal, fapta se consideră săvârşită „în public” atunci când a fost comisă într-un loc
care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, iar barul reprezintă un astfel de

de loc sentinţa penală 175/16.11 a Tribunalului Teleorman a fost condamnat inculpatul F. la pedeapsa
de 7 ani închisoare pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor, faptă prev. de art. 20 rap. la art.
174 Cod penal. Totodată, inculpatului i s-au interzis drepturile prev. de art. 64 lit şi b Cod penal, pe o
perioadă de 3 ani după executarea pedepsei. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a
reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt: F. a fost angajat ca paznic la un bar din oraşul Roşiorii de
Vede. În seara zilei de 1 decembrie 1998 inculpatul a intrat în conflict cu C. şi partea vătămată C., conflict
declanşat de inculpat. Pe parcursul incidentului, inculpatul s-a înarmat cu un cuţit şi i-a aplicat lui C. o
lovitură în zona toraco

abdominală. Imediat după agresiune victima şi-a pierdut cunoştinţa şi a fost transportată la Spitalul
Roşiorii de Vede, fiind internată la secţia chirurgie cu diagnosticul „plagă prin înjunghiere toraco –
abdominală cu hemoragie internă prin ruptură de ficat”. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel
Parchetul d.p Tribunalul Teleorman şi inculpatul. Prin apelul formulat de parchet se arată că hotărârea
atacată este nelegală şi netemeinică deoarece instanţa a dat faptei o greşită încadrare juridică.
Examinând hotărârea pronunţată, Curtea constată că apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul
Teleorman este fondată şi urmează a fi admis. Instanţa de fond, pe baza probelor administrate, a stabilit
în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, însă în ce priveşte încadrarea juridică a faptei a
pronunţat o soluţie greşită.

Într-adevăr, aşa cum rezultă în mod necontestat din situaţia de fapt bine reţinută de instanţa de fond,
conflictul dintre inculpat şi partea vătămată a avut loc la barul „Casa Albă” din oraşul Roşiorii de Vede,
loc prin natura sa „public”. Deşi la termenul de judecată din 14 septembrie 1999 s-a solicitat schimbarea
încadrării juridice a faptei, din art. 20 rap. la art. 174 C, în art rap. la art. 174 – 175 Cod penal, având în
vedere că infracţiunea s-a săvârşit într-un loc public, instanţa a pus în discuţie noua încadrare şi a
acordat un nou termen în acest scop pentru ca inculpatul să-şi pregătească apărarea, conform art C.
pen. Ulterior, instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului în baza textului de lege iniţial,
respectiv conform încadrării juridice a faptei stabilite prin rechizitoriu. Întrucât infracţiunea comisă de
inculpat întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor calificat, prev de art
rap. la art. 174-175 lit C. penal, urmează a se admite apelul declarat de

inculpat, să se schimbe încadrarea juridică în art rap. la art. 174-175 lit Cod penal, text în baza cărui
inculpatul va fi condamnat.

Legitima apărare. Exces justificat. Condiţiile atacului. Proporţionalitatea apărării. Lovitura cu pumnul.
Folosirea cuţitului
O lovitură neaşteptată cu pumn aplicată inculpatului de către persoana vătămată nu îndeplineşte
condiţiile unui atac material direct, imediat şi injust, care pune în pericol grav persoana atacată, astfel
încât nu poate fi reţinută legitima apărare, excesul justificat şi nici excesul scuzabil, conform dispoziţiilor
art 44 alin2 şi 3 şi respectiv art 73 lit a) C. De asemenea nu se poate reţine nici legitima apărare
prevăzută de dispoziţiile art 44 alin2 C în condiţiile în care inculpatul a răspuns prin folosirea cuţitului,
căci apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului. (tribunalul Bucureşti, secţia a II a
penală, sentinţa nr 466 din 14 mai 2003) Prin rechizitoriul nr 1254/p/1998 din data de 17.08 al
Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, inculpatul A.V fost trimis în judecată în stare de arest
preventiv, pentru tentativă la săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art 20 C, raportat la
art 174 şi art 175 lit i C, cu aplicarea art 73 lit b C, împotriva părţii vătămate C.

Legitima apărare. Provocare- ICCJ, secţia penală, decizia nr 429/2003, nr 1/2005, pag 167

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută în art 174, cu aplicarea art
73 lit b) Cod penal. Instanţa a reţinut că, în jurul orei 5 a zilei de 25 septembrie, când încă era întuneric,
inculpatul, care locuia singur în casă, a fost trezit din somn de o izbitură în uşa camerei în care dormea.
În momentul deschiderii uşii, inculpatul a văzut în faţa acesteia pe consăteanul său cunoscut ca o
persoană cu purtări violente, având un băţ masiv în mână. La întrebarea inculpatului cum a intrat în
curte, acesta nu a răspuns, ci l-a lovit de mai multe ori cu băţul în cap. Pentru a se apăra, inculpatul a
luat o securice ce se afla la îndemână cu latul căreia, în momentul în care a fost lovit din nou peste cap,
inculpatul a lovit pe agresor la întâmplare. În urma schimbului de lovituri, acesta a scăpat băţul din mână
şi s-a retras către poarta de intrare în curte. Temându-se că agresorul se va înarma cu unul din parii aflaţi
lângă gard, inculpatul l-a urmărit şi, ajungându-l la poartă, l-a lovit repetat, după care l-a abandonat şi a
mers să anunţe poliţia de cele întâmplate. Internată în spital, victima a decedat în aceeaşi zi, datorită
unui politraumatism cu fracturi costale şi ale antebraţului. La examenul medical s-a constat că inculpatul
a suferit leziuni la cap vindecabile în 2 zile de îngrijiri medicale. Apelul inculpatului a fost respins. Curtea
supremă de justiţie, Secţia penală, a admis recursul inculpatului şi a dispus achitarea acestuia, în temeiul
art 11, pct 2 lit a, raportat la art 10 alin 1, li e) C. proc pen şi la art 44 alin (2). Împotriva deciziei s-a
declarat recurs în anulare, cu motivarea că achitarea

inculpatului este greşită, deoarece a continuat să lovească victima şi după ce acţiunea acesteia de a
pătrunde fără drept în locuinţă încetase şi se îndrepta spre poartă pentru a părăsi curtea. Recursul în
anulare este nefondat. Potrivit art 44 alin (2) C pen., introdus prin legea nr 169/2001, se prezumă că este
în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei
persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere,
depedendinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea. Este necontestat că victima a intrat fără drept în
curtea casei inculpatului, prin escaladarea gardului, după care a forţat uşa casei încercând să pătrundă în
camera în care acesta dormea. Trezindu-se pe întuneric, de zgomot produs prin forţarea uşii în fata casei
căreia inculpatul, persoană în vârstă, a văzut un bărbat în putere, despre care ştia că este violent, el era
pus în faţa unui atac material, direct, imediat şi injust, de natură a-i pune persoana într-un grav pericol,
care nu a încetat în tot cursul altercaţiei. Astfel fiind, s-a constatat că achitarea inculpatului este legală şi
temeinică, motiv pentru care recursul în anulare a fost respins 567. 5. Legitima apărare. Depăşire

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor prevăzută în art
20 raportat la art 174 C, reţinându-se că, la 9 decembrie 1998, seara, partea vătămată, aflată în stare
avansată de ebrietate, a venit la locuinţa inculpatului pentru a consuma împreuna cu acesta băuturi
alcoolice pe care le adusese el. Inculpatul a refuzat să bea, motiv pentru care a fost lovit de partea
vătămată; ripostând, inculpatul a lovit- o cu cuţitul, cauzându-i leziuni vindecabile în 40-45 zile, viaţa
fiindu-i pusă în primejdie. Tribunalul a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de vătămare
corporală gravă, prevăzută de art 182, alin 1, cu aplicarea art 73 lit b) C. Apelul procurorului a fost admis
şi inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor, menţinându-se
circumstanţa atenuantă a provocării. Apelul inculpatului a fost respins.

Prin recursul de faţă inculpatul a criticat decizia, susţinând că a săvârşit fapta în legitimă apărare.
Recursul este fondat. Potrivit art 44 C, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită în stare de legitimă apărare.

Este în legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct,

imediat şi injust, dacă pune în pericol grav persoana sa. Este de asemenea în legitimă apărare şi acela
care din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea
pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. In această din urmă situaţie s-a aflat inculpatul.
Este stabilit că, supărat de refuzul inculpatului de a consuma împreună băuturi alcoolice, victima l-a
agresat lovindu-l cu palma şi cu piciorul până când inculpatul s-a prăbuşit. Este de asemenea stabilit că
partea vătămată este cunoscută că având o comportare agresivă, mai ales după ce consumă băuturi
alcoolice. Din fişa medicală a inculpatului rezultă că acesta a fost operat de hernie de disc, fiind suferind
şi de alte boli. Inculpatul este în vârsta de 70 de ani şi grav bolnav, iar victima, în vârstă de 28 de ani,
este viguroasă şi cunoscută ca agresivă, ceea ce explică faptul că, în faţa atacului dezlănţuit al victimei,
inculpatul s-a apărat cum a putut, folosind cuţitul. Fiind deci întrunite condiţiile unei apărări legitime în
sensul prevederilor art 44 alin 3 C recursul inculpatului a fost admis, dispunându-se achitarea în baza art
11 pct 2 lit a, raportat la art 10 alin (1) lit a) C. proc şi la art 44 alin 3. C pen 568

6. Legitima apărare. Starea de necesitate. Deosebiri

Intrucât în cauză inculpatul a acţionat lovind-o pe partea vătămată pentru a-şi elibera mama (deci
pericolul provine din atacul unei persoane), sunt întrunite stării de necesitate, ca şi cauză care înlătură
caracterul penal al faptei şi nu ale legitimei apărări. Prin sentinţa penală 1310/25.11 a judecătoriei
sector 2 Bucureşti, pronunţată în dosarul nr 1844/2002 în baza art 11 pct 2 lt a) raportat la art 10 lit e)
C.pr. cu art 45 C a fost achitat In baza art 193 C.pr a fost obligată partea vătămată-parte civilă la plata a
1.800 lei cheltuieli de judecată către inculpate E. şi 900 cheltuieli de judecată către E. A fost obligată
partea vătămtă - parte civilă la 400 lei, cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunţa această soluţie
instanţa a reţinut ca la 10.02 partea vătămată considerând că inculpata E., ii ameninţase anterior soţia şi
pe fondul unor neînţelegeri între familiile părţilor, s-a deplasat la domiciliul inculpaţilor pentru a-i cere
socoteală, iar la un moment dat a început să agreseze fizic inculpata, inculpatul E. intervenind şi lovind
partea vătămată pentru a-şi elibera mama. în schimb inculpatul E. nu a lovit partea vătămată şi de
asemenea nici unul dintre inculpaţi nu a ameninţat-o pe aceasta. Faţă de situaţia de fapt reţinută,
instanţa a dispus achitarea celor trei inculpaţi pentru inexistenţa faptei, sub aspectul săvârşirii
infracţiunii de ameninţare prevăzută de art 193 C 569. 7. Furt - stare de necesitate

C. Bucureşti, secţia a-II-a penală, decizia nr 1084/1998, nr 1/2000, pag 148 Fiind condamnat la 3 luni de
închisoare pentru infracţiunea de furt prevăzută în art 208 alin 1, cu aplicarea art 41 alin 2, art 74 şi art
76 C, săvârşită prin aceea că a sustras de la o societate comercială la care era angajat în calitate de
conducător auto cinci saci cu furaje concentrate, inculpatul a invocat, în recurs, starea de necesitate,
susţinând că a comis fapta din cauza lipsurilor materiale şi a stării de sănătate precară, a sa şi a
membrilor familiei sale. Conform art 45 C., este în stare de necesitate- cauză de înlăturare a caracterului
penal al faptei- acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi
înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa sau a altuia.

Recursurile nu sunt fondate. Este adevărat că, în conformitate cu prevederile art 51 alin 1 C pen, fapta
prevăzută de legea penală nu constituie infracţiune în cazul când făptuitorul, în momentul săvârşirii
acesteia, nu cunoştea existenţa unei

stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Individualizarea pedepsei. Amenda penală. Minim special prevăzut de lege. Lipsa circumstanţelor
atenuante 575 Este nelegală hotărârea prin care s-a aplicat pedeapsa amenzii penale sub minimul
special prevăzut de lege, în condiţiile în care nu au fost reţinute circumstanţele atenuante. (Tribunalul
Bucureşti, secţia I penală, decizia nr 9565 din 13 iulie 2004) Prin sentinţa penală nr 881/18.03,
pronunţată de judecătoria sectorului 4 Bucureşti, în baza art 180 alin (2) C., s-a dispus condamnare
inculpatului S. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 3.000 lei pentru săvârşirea infracţiunii de
lovire sau alte violenţe împotriva părţii vătămate S. Pentru a hotărâ astfel, instanţa de fond a reţinut că,
în data de 08.08, soţia părţii vătămate S. se afla în curtea casei parinteşţi unde a avut o discuţie despre
dreptul la mostenire cu inculpatul S. Pe fondul acestei discuţii soţia părţii vătămate a ţipat după ajutor,
timp în care partea vătămată a iesit din casă şi a încercat să aplaneze conflictul. În aceste împrejurări,
inculpatul a lovit-o pe partea vătămată cu un obiect din lemn în zona capului, cauzându-i leziuni care au
necesitat cca. 7-8 zile de îngrijiri medicale.

Impotriva acestei sentinţe au declarat recurs Parchetul de pe lângă judecătoria sectorului 4 Bucureşti,
precum şi inculpaţii S. şi S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În motivarea recursului
declarat de parchet, s-a arătat că hotărârea este nelegală sub aspectul cuantumului amenzii aplicate
inculpatului S. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art 180 alin (2) C. Examinând sentinţa atacată
sub aspectul criticilor formulate şi din oficiu, tribunalul a constatat recursul declarat de parchet ca
nefondat, reţinând că instanţa de fond a apreciat correct materialul probator administrat în cauză, din
care a rezultat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea faptelor deduse judecăţii prin plângere
prealabilă, iar faţă de modalitatea concretă de săvârşire, precum şi urmarea produsă, în mod corect a
apreciat că fapta de lovire săvârşită de către inculpatul S. prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni, procedând astfel la condamnarea sa la pedeapsa amenzii penale. În ceea ce priveşte
cuantumul amenzii stabilite, tribunalul a constatat că s-a făcut greşită aplicare a legii, în condiţiile în care
a fost coborâtă sub minimul special prevăzut de lege, fără a se reţine circumstanţe atenuante. Potrivit
art 63 alin (3) C., atunci când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare
de 1 an, minimul special al amenzii este de 5.000 lei. În contextual în care săvârşirea infracţiunii
prevăzută de art 180 alin (2) C. se pedepseşte cu inchisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, în
conformitate cu art 63 alin (3) C, se putea aplica o amendă de cel puţin 5.000, iar nu de 3.000 lei aşa cum
a apreciat instanţa de fond. Pentru cosiderentele expuse, in baza art 385 15 pct 2 lit d) C pen, tribunalul
a admis recursul declarat de Parchet, a casat în parte sentinţa atacată, iar pe fondul cauzei, in baza art
180 alin 2 C a dispus condamnarea inculpatului S. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 5.000 lei,
apreciind că această pedeapsă este de natură a asigura atingerea scopului preventiv prevăzut de art 52
C. De asemenea, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art 63 1 C şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale
sentinţei. Individualizarea pedepsei. Formă continuată a infracţiunii. Circumstanţe atenuante 576 Forma
continuată a infracţiunii exclude posibilitatea ca, în raport de gradul de pericol social concret al faptelor
şi datele ce caracterizează persoana inculpatului, să se reţină în favoarea acestuia circumstanţe
atenuante, atunci când ele rezultă din datele particulare ale cauzei. (Tribunalul Bucureşti, secţia I penală,
decizia nr 272/A din 5 martie 2004) Prin sentinţa penală nr 1770 din 17 decembrie 2003, pronunţată de
judecătoria sectorului 2 Bucureşti, s-a dispus în temeiul art 11, pct 2 lit a) raportat la art 10 lit c) C.pr,
achitarea inculpatului C. pentru

săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art 208 alin 1 şi art 209 alin (1) lit e), g), i) C., iar

în baza art 208 alin (1) şi art 209 alin (1) lit e), g) şi i) C cu aplicarea art 41 alin (2) C., condamnarea
aceluiaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat. In baza
art 36 alin (1) C raportat la art 33 lit a) şi art 34 C., a contopit pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare
aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr 1333/2001 a judecătoriei sectorului 3 Bucureşti cu pedeapsa
stabilită prin prezenta hotărâre, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani
închisoare, în regim de detenţie. Pentru a hotărâ astfel, instanţa a reţinut în baza probelor administrate,
că la 18 februarie 2001 şi în data de 28 spre 29 martie 2001, în concretizarea unei rezoluţii infracţionale
unice, a sustras diverse bunuri de valoare economică redusă din interiorul autoturismului proprietatea
părţilor vătămate M. şi B.I.; în privinţa faptei din data de 22 martie 2001, comise în dauna părţii
vătămate F., instanţa a constatat că probele aduse în acuzare nu au confirmat săvârşirea de către
inculpat a furtului. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul C., solicitând reducerea pedepsei
aplicate, cu motivarea că toate împrejurările reţinute de prima instanţă în operaţiunea de individualizare
(gradul de pericol concret al faptei, prejudicial scăzut cauzat părţilor vătămate şi acoperite integral,
circumstanţele personale- necunoscut cu antecedente penale la momentul săvârşirii infracţiunii, cu o
atitudine siceră de recunoaştere şi regret a faptei comise, căsătorit, cu un copil în întreţinere),
impunându-se aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege, cu executarea în condiţiile
art 81 C. Tribunalul Bucureşti secţia I penală a apreciat ca fondat apelul inculpatului C., pentru
următoarele considerente: Forma continuată a infracţiunii nu exclude posibilitatea ca, în raport de
gradul de pericol social concret al faptelor şi datele ce caracterizează persoana inculpatului, să se reţină
în favoarea acestuia circumstanţe atenuante, atunci când ele sunt relevate de datele particulare ale
cauzei. În speţă activitatea infracţională desfăşurată de inculpat a constat în sustragerea în două rânduri,
din interiorul autoturismelor aparţinând părţilor vătămate B. şi M., a unor bunuri cu valoare economică
redusă, respectiv două parasolare, oglindă retrovizoare, un ceas din plastic şi patru litri de benzină,
prejudicial astfel cauzat fiind recuperate prin restituire; în cursul procesului penal, inculpatul a
recunoscut şi regretat sincer faptele comise, colaborând cu organele de cercetare penală la săvârşirea
unei infracţiuni concurente cu cea de faţă, intervenită în cursul judecăţii la prima instanţă, inculpatul s-a
prezentat la şedinţele de judecată ce au urmat, dovedind pe această cale că a înţeles gravitatea şi
semnificaţia conduitei antisociale, anterior manifestate; este căsătorit, are un copil minor în întreţinere
şi desfăşoară o activitate licită care îi permite obţinerea mijloacelor necesare întreţinerii familiei sale.
Toate aceste împrejurări au fost calificate de instanţa de control judiciar drept circumstanţe atenuante
judecătoreşti, în sensul art 74 alin 2 C, dându-li-se eficienţă, în sensul reducerii pedepsei de la 3 ani

închisoare la 1 an şi 8 luni închisoare, această pedepsă fiind contopită cu cea de 2 ani şi 6 luni închisoare

aplicată prin sentinţa penală nr 1333/2001 a judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, constatându-se

executată în întregime pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre. Omor. Circumstanţe atenuante.
Provocare 577 Lovirea victimei cu cuţitul în zona inimii, urmată de moartea acesteia, după ce anterior
victima agresase inculpatul, acesta din urmă suferind leziuni a căror vindecare a necesitat 7 zile de
îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor, deoarece agresiunea
exercitată de victimă nu a fost de o asemenea gravitate încât să impuna suprimarea vieţii agresorului. Se
va reţine însă circumstanţa atenuantă a provocării. (Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, sentinţa nr 632
din 10 mai 2004) prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti nr 3939/P/2003, din 9
decembrie 2003, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului C. pentru
săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art 174, şi 174 lit c) şi i) C cu aplicarea art 73 lit b) C.
examinând materialul probator administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi cercetării
judecătoresti, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt : la data de 27.07, pe fondul unui conflict
cu victima C. (fratele său), inculpatul C. i-a aplicat acestuia o lovitură în zona toracică cu un cuţit
pricinuindu-i moartea.

Instanţa a reţinut că, în luna martie 1998, după discuţii repetate purtate, cu aceleaşi ocazii, cu persoane
din două familii, inculpatul a pretins şi apoi a primit, în aceeaşi zi, de la 13 membri ai acelor familii, suma
de 64 de milioane de lei şi alte bunuri, pentru a-i ajuta să obţină vize pentru şedere în străinătate,
susţinând că are influenţă asupra unor funcţionari de la ambasada ţării respective. Prin decizia penală nr.
372 din 23 august 2000, Curtea de Apel Galaţi a admis apelul inculpatului, a înlăturat aplicarea art. 41
alin. (2) C. pen., a redus pedeapsa aplicată inculpatului şi a dispus suspendarea condiţionată a executării
acesteia. Împotriva deciziei procurorul a declarat recurs, cu motivarea că pedeapsa aplicată este prea
uşoară, iar suspendarea executării nu se justifică. Prin decizia nr. 4552 din 25 octombrie 2001, Curtea
Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursul, a casat decizia atacată şi a menţinut hotărârea
primei instanţe. În cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea, între altele, că infracţiunea de
trafic de influenţă nu a fost săvârşită în formă continuată. Recursul în anulare este fondat. Din situaţia de
fapt corect reţinută de instanţe, rezultă că inculpatul a săvârşit mai multe acte materiale, în unicul scop
de a trafica presupusa sa influenţă asupra unor funcţionari de ambasadă, în favoarea membrilor celor
două familii, cu aceeaşi promisiune de a le obţine pe paşapoarte vize de şedere temporară. Discuţiile
repetate avute de inculpat cu reprezentanţi ai celor două familii, veniţi împreună la domiciliul său,
urmate de primirea banilor şi bunurilor de la cele 13 persoane, cu acelaşi prilej, acţiuni considerate de
prima instanţă, ca şi de cea de recus, ca fiind componente ale infracţiunii continuate de trafic de
influenţă,

nu au, în realitate, semnificaţia unor acţiuni autonome, în sensul prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen.

Activităţile menţionate ale inculpatului au urmărit un singur rezultat, având la bază o unică formă de
vinovăţie, scurtele întreruperi în desfăşurarea activităţii infracţionale, ocazionate de primele discuţii,
urmate de verificarea paşapoartelor de către inculpat şi apoi de primirea foloaselor fiind determinate de
natura infracţiunii, în condiţiile speţei; ele trebuie considerate în ansamblul lor, sunt legate între ele în
mod natural, alcătuind o singură acţiune şi, ca atare, reprezintă o unitate naturală de infracţiune, iar nu
o infracţiune continuată de trafic de influenţă. În consecinţă recursul în anulare a fost admis, au fost
casate hotărârile atacate, s-a schimbat încadrarea juridică din prevederile art. 257, cu aplicarea art. 41
alin. (2), în cele ale art. 257 C. pen., şi s-a dispus

condamnarea inculpatului potrivit noii încadrări.