MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII A REPUBLICII MOLDOVA

Academia Ștefan cel Mare a MAI

Catedra Procedură penală, criminalistică ți securitate informațională

DREPT PROCESUAL-PENAL
PARTEA I (Generală)
Suport de curs

Autor OSOIANU TUDOR

profesor universitar interimar
dr. în drept, conf.univ.

Chişinău - 2020

1
 Cuprins
Introducere
Abrevieri.........................................................................................................................................................................6
CAPITOLUL I
Consideraţii generale privind procesul penal şi dreptul procesual penal
SECŢIUNEA I
Noţiuni introductive privind procesul penal
1. Noţiunea, esenţa şi scopul procesului penal 11
2. Funcţiile procesului penal 12
3. Fazele procesului penal 14
SECŢIUNEA II
Drept procesual-penal: ramură distinctă de drept
1. Definiţia, sistemul, sarcinile şi importanţa dreptului procesual-penal 15
2. Normele juridice procesual-penale, structura şi clasificarea lor 17
3. Sancţiunile procesual-penale 18
4. Faptele şi raporturile juridice procesual-penale ..22
5. Garanţiile procesual-penale .24
6. Aplicarea legii procesual-penale 25
7. Interpretarea normelor juridice procesual-penale 27
8. Izvoarele dreptului procesual-penal 29
9. Legătura dreptului procesual-penal cu alte ramuri de drept 31

SECŢIUNEA III
Ştiinţa dreptului procesual-penal
1. Obiectul, structura, metodele şi sarcinile ştiinţei dreptului procesual-penal 32
2. Forma procesual-penală 33
3. Legăturile ştiinţei dreptului procesual-penal cu alte ştiinţe juridice 34

CAPITOLUL II
Principiile procesului penal
1. Noţiunea, sistemul şi însemnătatea principiilor procesual-penale 35
2. Principiile fundamentale 37
3. Principiile speciale 61

CAPITOLUL III
Participanţii procesului penal
SECŢIUNEA I
Consideraţii preliminare
1. Noţiunea şi clasificarea participanţilor procesului penal 65
2. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea în procesul penal 66

SECŢIUNEA II
Organele judiciare
1. Instanţa de judecată 69
SECŢIUNEA III
Părţile în procesul penal
1. Victima şi partea vătămată 72
2. Bănuitul, învinuitul și inculpatul....................................................................................75
3. Partea civilă şi partea civilmente responsabilă 78

2
 SECŢIUNEA IV
Persoanele care apără şi reprezintă interesele părţilor
1. Apărătorul 81
2. Reprezentanţii şi succesorii 86
SECŢIUNEA V
Participanţii care contribuie la desfăşurarea procesului
1. Martorul 92
2. Expertul 96
3. Specialistul 97
4. Interpretul 99
5. Asistentul procedural 100
6. Grefierul 100

CAPITOLUL IV
Probatoriul procesual-penal
SECŢIUNEA I
Teoria generală a probelor
1. Probatoriul procesual-penal 101
2. Obiectul şi limitele probatoriului 102
3. Etapele probatoriului 103
4. Noţiunea de probă şi mijloacele de probă în procesul penal 105
5. Cerinţele faţă de probă 106
6. Protecţia probelor în procesul penal 107
7. Clasificarea probelor 108

SECŢIUNEA II
Mijloacele de probă şi procedee probatorii (modalităţi de obţinere a probelor)
1. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor 110
1.1. Ascultarea bănuitului, învinuitului şi inculpatului 111
1.2. Ascultarea martorului 112
1.3. Ascultarea părţii vătămate 114
1.4. Confruntarea 115
1.5. Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii...............................................................118
1.6. Prezentarea spre recunoaştere......................................................................................120
2. Dispunerea şi efectuarea expertizei.............................................................................124
3. Corpurile delicte şi procedee (modalităţi) de descoperire şi ridicare a înscrisurilor şi
ale mijloacelor materiale de probă..............................................................................................128
3.1. Percheziţia....................................................................................................................131
3.2. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri.................................................................................133
3.3. Cercetarea la faţa locului.............................................................................................135
3.4. Reconstituirea şi experimentul în procedura de urmărire penală................................137
4. Procesele-verbale ale acţiunilor de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti 139
5. Documentele-mijloc de probă....................................................................................141
6. Înregistrările audio, video şi fotografiile....................................................................142
7. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.........................................................144

3
 CAPITOLUL V
Măsurile procesuale de constrângere în procedura penală
SECŢIUNEA I
Noţiuni introductive
1. Noţiune..............................................................................................................145
2. Clasificare..........................................................................................................145
SECŢIUNEA II
Reţinerea
1. Definiţia şi temeiurile reţinerii............................................................................146
2. Procedura reţinerii..............................................................................................147
SECŢIUNEA III
Măsurile preventive
1. Generalităţi privind măsurile preventive...........................................................148
1.1. Noţiune...............................................................................................................148
1.2. Scop....................................................................................................................149
2. Procedura aplicării măsurilor preventive...........................................................150
2.1. Declaraţie în scris de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara.....152
2.2. Garanţia personala-şi garanţia unei organizaţii..................................................152
2.3. Arestul preventiv................................................................................................153
2.4. Arestarea la domiciliu.........................................................................................154
2.5. Liberarea provizorie a persoanei arestate...........................................................155
2.6. Supravegherea comandamentului-unităţi militare..............................................157
2.7. Supravegherea de către părinţi, tutori, curatori..................................................158
2.8. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport .....158
3. Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive....................158
3.1. Înlocuirea măsurilor preventive..........................................................................158
3.2. Revocarea măsurilor preventive.........................................................................159
3.3. Încetarea de drept a măsurilor preventive...........................................................162
4. Chestiuni complimentare la aplicarea măsurilor preventive...............................163

SECŢIUNEA IV
Alte măsuri procesuale de constrângere
1. Consideraţii generale............................................................................................164
2. Obligarea de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă şi aducerea
silită....................................................................................................................................164
3. Suspendarea provizorie din funcţie.....................................................................165
4. Amenda judiciară.................................................................................................165
5. Măsuri asigurătorii pentru repararea prejudiciului si garantarea pedepsei- amenda.166

CAPITOLUL VI
Chestiuni patrimoniale în procesul penal
1. Acţiunea civilă în procesul penal...........................................................................169
2. Intentarea, asigurarea şi soluţionarea acţiunii civile în procesul penal...................170
3. Cheltuielile judiciare...............................................................................................172

CAPITOLUL VII
Termenele, şi actele în procesul penal
1. Termenele în procesul penal, importanţa şi modul de calculare a lor....................174
2. Actele în procesul penal şi clasificarea lor ............................................................175
2.1. Modificarea în actele procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor
omisiuni vădite.........................................................................................................................177
4
3. Cereri şi demersuri în procesul penal.......................................................................178
4. Citarea participanţilor în proces...............................................................................179.

BILIOGAFIE RECOMANDATĂ.................................................................................181

5
 Abrevieri
– alin. – aliniat şi derivatele;
– art. – articol şi derivatele;
– C.C. – Codul civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova Nr.
1107–XV din 06 iunie 2002;
– C.E. – Curtea Europeană pentru Drepturile Omului;
– C.E.D.O. – Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale, adoptată la Roma la 04.11.1950;
– C.P.C. – Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii
Moldova nr. 225–XV din 30 mai 2003;
– C.P. – Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.
985–XV din 18 aprilie 2002;
– C.P.P. anterior – Codul de procedură penală al Republicii Moldova, aprobat prin Legea
R.S.S. Moldoveneşti din 24 martie 1961 (Veştile Sovietului Suprem al R.S.S.
Moldoveneşti, 1961, nr. 10, art. 42), cu modificările ulterioare;
– C.P.P. – Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii
Moldova nr. 122–XV din 14.03.2003;
– D.U.D.O. – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10.12.1948;
– etc. – etcetera;
– nr. – număr şi derivatele;
– O.N.U. – Organizaţia Naţiunilor Unite;
– p. – pagină şi derivatele;
– R.M. – Republica Moldova.

6
 INTRODUCERE
Importanţa cursului
Procedura penală constituie o ramură independentă şi autonomă a sistemului de drept
moldovenesc, care trebuie să fie cunoscută temeinic de orice jurist, fără deosebire de domeniul în
care se specializează.
Problemele legate de desfăşurarea procesului penal, respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale a participanţilor antrenaţi în această activitate sunt conectate unor teorii, doctrine,
tradiţii şi norme europene, care în Republica Moldova sunt aplicabile mai ales după intrarea în
vigoare a noului Cod de Procedură penală la 12 iunie 2003. Studierea cursului permite a înţelege
că procedura penală este un instrument în măsură să asigure un echilibru între respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor antrenate în proces, pe de o parte, şi
protecţiei ordinii sociale, pe de altă parte.
Curriculum stabileşte volumul, conţinutul şi formele de studiere a cursului pentru studii
universitare de licență, ciclul I.
Obiectul de studiu
Ştiinţa dreptului procesual-penal este justificată în măsura în care are obiect propriu de
studiu şi foloseşte metode specifice în cercetarea fenomenelor. Obiectul de studiu al acestei
discipline cuprinde:
- normele şi raporturile procesual-penale;
- drepturile și libertățile fundamentale ce sunt ocrotite în procesul penal;
- funcţiile procesului penal;
- practica organelor de judiciare în materie penală;
- legislaţia şi doctrina procesual-penală a altor state.
condiţiile obiective care au determinat reglementarea unei instituţii sau ale unor norme
procesuale. Cursul oferă o descriere detaliată a drepturilor fundamentale ale omului în justiţia
penală. Îndeosebi accentul se pune pe cele mai importante aspecte ca dreptul la viață, interzicerea
torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante; dreptul la libertate şi siguranţă;
dreptul la un proces echitabil; dreptul la respectarea vieţii private şi de familie și a problemelor
teoretico practice cu care se confruntă atât teoreticienii cât și reprezentanții organelor judiciare în
asigurarea acestor drepturi.
Suportul metodologic
Sub aspectul metodologic studierea ştiinţei dreptului procesual penal nu constă în
utilizarea unor metode neîntâlnite la alte ştiinţe. Ca metode logice, ştiinţa dreptului procesual-
penal, ca şi celelalte ştiinţe ale dreptului, foloseşte analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia.
Metoda istorică duce la studierea fenomenelor procesuale sub aspectul evoluţiei lor în timp.
Metoda comparativă permite studierea normelor juridice procesuale în comparaţie cu alte
norme din acelaşi sistem de drept şi, mai ales, cu normele corespunzătoare din legislaţiile străine.
Studiind fenomenele procesuale în integritate şi nu în individualitatea componenţelor lor, prin
metode sociologice, se efectuează studierea raportului lor cu alte fenomene sociale conexe.
Concomitent cu metoda sociologică este utilizată şi metoda statistică, care furnizează date
importante menite să orienteze spre o legislaţie şi o practică cât mai eficace.
Scopul cursului este asigurarea teoretică în formarea juriştilor de înaltă calificare,
profesionişti, care să posede cunoştinţe profunde în legislaţia procesual-penală şi în practica de
aplicare a ei în conformitate cu standardele internaţionale şi europene.
Obiectivele
Acestui curs universitar constau în asigurarea procesului instructiv-didactic în vederea studierii
temeinice a uneia din disciplinele prevăzute în planul de studii. Drept procesual penal I (parte
generală) precum şi pregătirea pentru a ocupa funcţii în organele din sfera justiţiei penale.
Conceptul cursului
Tematica disciplinei este însoţită de exemplificări directe pe caz, ceea ce favorizează
înţelegerea subiectelor. În predarea cursului va fi utilizată metoda interactivă, mai ales în cadrul
seminarelor, rezolvând speţele puse la dispoziţie de practica judiciară. Testările studenților vor
7
permite a scoate la iveală capacitatea lor de a modela unele soluţii privind desfăşurarea în mod
eficient şi raţional a procesului penal. Exerciţiile practice, antrenamentele discursive pot
contribui la realizarea obiectivelor planului de învăţământ.
Specificul cursului
În alcătuirea programei s-a ţinut cont de alte cursuri, note de curs și manuale similare din
alte universităţi ale Republicii Moldova. S-a consultat doctrina juridică occidentală şi din statele
CSI.
Programul cursului se realizează în anul III, semestrul I de studii prin ore de curs, consultaţii,
seminare pentru verificarea şi aprofundarea cunoştinţelor.
Obligaţiile studenţilor:
 să se prezinte la lecţii şi să studieze bibliografia recomandată;
 să susțină pe note pozitive 3 testări curente;
 să susţină examen la sfârşitul semestrului I;
Facultativ – sa pregătească referate și prezentări PP.
Strategii de predare
Curs curent
În predarea materialelor vor fi utilizate diferite, prezentări PP scheme, diagrame care vor
demonstra vizual unele probleme legate de organizarea şi funcţionarea organelor abilitate cu
împuterniciri în sfera justiţiei penale, ceea ce va contribui memorizarea şi însuşirea mai eficientă
a materialului predat. În cadru predării se vor explica mai amănunţit problemele mai dificile din
punct de vedere teoretic, se vor recomanda obligatoriu pentru conspectarea definiţiei, principii,
criterii.
Seminare
Strategia seminarelor va cuprinde metoda interactivă incluzând:
Examinarea studiilor de caz, care vor conţine activităţi reale ale autorităţilor publice, modelarea
diferitor situaţii posibile în activitatea acestora;
Jocuri interactive pe rol, în care studenţii vor organiza dispute, susţine şi demonstra propriile idei
şi viziuni;
Dezbaterea, va cuprinde participarea mai multor studenţi în analiza unor răspunsuri ale colegilor
lor, expunerea viziunilor proprii.
Evaluare curentă
Evaluarea cunoştinţelor va avea loc prin următoarele metode:
 Teste în cadrul seminarelor pentru aprecierea adecvată a nivelului de cunoştinţe ale
studenţilor;
 Referate în volum de 3-5 pag. prin care se vor aborda de sine stătător unele probleme
actuale ale procedurii penale;
 Evaluarea curentă poate fi realizată şi în funcţie de participarea activă a unor sau altor
studenți în jocurile pe rol, dezbateri şi examinarea studiilor de caz.
Evaluarea finală
La finele cursului va fi organizat examen.

OBIECTIVE STANDARD ALE DISCIPLINEI

În baza studierii disciplinei studentul urmărește formarea abilităților:

La nivel de cunoaştere şi înţelegere:

- a cunoaște principiile fundamentale, instituţiile de bază ale procesului penal, precum şi
reguli comune aplicabile în tot cursul procesului penal;
- a înţelege esenţa principiilor fundamentale ale procesului penal;
- a studieze procedura penală din alte ţări, a experienţei istorice de dezvoltare a procedurii
penale şi a instituţiilor sale;
- a se familiariza cu jurisprudența CtEDO în materie penală;
- a cunoaște jurisprudența Curții Constituționale în materie penală;
8
 - a cunoaște problemele teoretico practice din sfera justiție penală ce nu au în jurisprudență
o tratare unitară;
- a şti care sunt organele abilitate a desfăşura procesul penal precum şi sfera atribuţiilor
acestor organe;
- a memoriza cercul de persoane care trebuie să participe la realizarea procesului penal,
drepturile şi obligaţiile acestora;
- a însuşi garanţiile procesuale ca mijloace legale de realizare a drepturilor subiecţilor
antrenaţi în soluţionarea cauzei penale;
- a asimila mecanismul naţional şi european al protecţiei drepturilor şi libertăţilor
fundamentale a persoanelor antrenate în sfera justiţiei penale;
- a cunoaşte procedura apărării drepturilor persoanei căreia i-a fost cauzat prin infracţiune
un prejudiciu moral, fizic sau material;
- a cunoaşte temeiurile, condiţiile aplicării măsurilor de constrângere procesual penale;
- a înţelege că procedura penală este un instrument în măsură să asigure un echilibru între
asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor antrenate în proces, pe
de o parte, şi protecţiei ordinii sociale, pe de altă parte.

La nivel de aplicare:
- să efectueze expertize ştiinţifico-juridice privind problemele legate de reglementarea şi
desfăşurarea procesului penal;
- să elaboreze programe de investigaţii ştiinţifice ale unor probleme fundamentale în
materie de procedură penală;
- să aplice cadrul normativ adecvat în soluționarea spețelor de practică judiciară națională;
- să analizeze spețe rezolvate din jurisprudența națională și CtEDO în materia unor
probleme fundamentale ale justiției penale;
- să evalueze impactul Hotărârilor CtEDO și Curții Constituționale asupra legislației și
jurisprudenței în materie penală

La nivel de integrare:
- să identifice locul normelor ce reglementează desfăşurarea procesului penal în sistemul
de drept al Republicii Moldova, precum şi particularităţile, modul, formele de aplicare a
acestor norme;
- să a îmbine teoria ştiinţifică cu practica judiciară;
- să-şi perfecţioneze continuu capacitatea de a lua decizii legale în situaţii nestandart din
practica judiciară;
- să estimeze de sine stătător imperfecţiunile normelor juridice autohtone;
- să elaboreze propuneri de lege-ferenda, inclusiv şi cele de compatibilizare a cadrului
normativ naţional cu cel internaţional;
- să evalueze starea şi nivelul organizatoric al organelor de urmărire penale al procuraturii și a
instanțelor de judecată în contextul promovării Strategiei Reformei Sectorului de Justiție și a
Conceptului de reformare a Procuraturii;
- să stimuleze motivaţia pentru extinderea şi aprofundarea cunoştinţelor prin instruire
continuă şi auto instruire.

9
 CAPITOLUL I
Consideraţii generale privind procesul penal
şi dreptul procesual penal

SECŢIUNEA I
Noţiuni introductive privind procesul penal

1. Noţiunea, esenţa şi scopul procesului penal

Săvârşirea infracţiunii duce la naşterea raportului juridic de drept penal. Conţinutul acestui
raport cuprinde dreptul statutului de a atrage la răspundere penală infractorul şi obligaţia acestuia
de a suporta consecinţele faptei sale. Pentru a soluţiona un atare conflict, ce s-a iscat între stat şi
infractor, este necesară o activitate succesivă din partea statului. De aceea, în orice stat există
organe competente de a soluţiona cauzele penale, organe ce desfăşoară o activitate denumită
proces penal.
Denumirea de proces penal derivă, pe de o parte de la cuvântul latinesc «processus»,
(înaintare, desfăşurare, progres), care în materie juridică este definită ca o activitate consecutivă,
desfăşurată în vederea rezolvării unui litigiu, iar pe de altă parte de la cuvântul latinesc
«poenaliss» (pedeapsă, penalitate, sancţiune), care semnifică aplicarea pedepselor celor vinovaţi
de săvârşirea infracţiunilor.
Noţiunea de proces penal, aidoma altor noţiuni, posedă unele trăsături specifice care permit
a-i elucida esenţa, a o defini şi a o deosebi de alte noţiuni, categorii sau instituţii juridice.
1. Procesul penal este, în primul rând, o activitate, dinamică, evolutivă, care se manifestă
foarte complex. În cadrul lui au loc un şir de activităţi, acţiuni mai restrânse (de ex. împărţirea
procesului în mai multe faze şi etape). Fiecare dintre ele are menirea să propulseze procesul
penal spre atingerea scopului său.
2. Procesul penal este o activitate strict reglementată de lege. Toată activitatea procesuală
în ansamblul şi instituţiile procesuale sunt reglementate în cele mai stricte limite ale legii. Acest
fapt este justificat de aplicarea unor instituţii procesuale cu caracter de constrângere (măsuri
preventive, măsuri asigurătoare etc.) care, în cazul aplicării ilegale, pot provoca prejudiciu
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor.
3. Procesul penal este desfăşurat într-o cauză penală. El nu poate fi realizat pe o altă bază
decât în cazul în care organul public, competent a realiza procesul penal, este sesizat de existenţa
unei pregătiri a infracţiunii, a tentativei la infracţiune sau a infracţiunii consumate.
4. Procesul penal este o activitate desfăşurată numai de organe speciale de stat. Acestea
sunt, potrivit legii, organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti.
5. În desfăşurarea sa, procesul penal include organele publice competente, părţile şi alţi
subiecţi. Părţile în procesul penal sunt persoanele fizice sau juridice care au drepturi şi obligaţii
provenite din conţinutul raporturilor juridice de procedură penală (bănuitul, învinuitul, partea
vătămată, partea civilă etc.). Alţi subiecţi sunt persoanele care favorizează desfăşurarea
procesului penal (martorul, expertul, specialistul, interpretul etc.)
6. Scopul procesului penal este protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni,
precum şi protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de
răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvârșite, astfel
ca orice persoană care a săvârșit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată. (art. 1 alin. 2 C.P.P.).
În baza celor expuse putem afirma că procesul penal constituie o activitate complexă,
strict reglementată prin lege, desfăşurată de organe judiciare la care îşi dau activ concursul,
părţile ca titulare de drepturi şi obligaţii, cu antrenarea altor subiecţi, activitate orientată spre
soluţionarea justă a cauzelor penale.
Art. 1 alin. 1 C.P.P. defineşte procesul penal: activitatea organelor de urmărire penală şi a
instanţelor judecătoreşti cu participarea părţilor în proces şi a altor persoane, desfăşurată în
conformitate cu prevederile C.P.P.
10
 Considerăm important a menţiona că conform art. 2 alin.1 C.P.P. anterior, procedura
penală are următoarele sarcini: descoperirea rapidă şi completă a infracţiunilor, identificarea
vinovaţilor şi asigurarea aplicării juste a legii în aşa fel, ca oricine va săvârși o infracţiune să-şi
primească pedeapsa dreaptă şi nici un om nevinovat să nu fie tras la răspundere penală.
Aceleaşi sarcini ale procesului penal au fost declarate practic în majoritate Codurilor de
procedură penală a Republicilor din ex - Uniunea Sovietică, precum şi a ţărilor din ex-lagărul
socialist, păstrându-se în legislaţiile unor state până-n prezent.
Autorul de specialitate Petruhin I.L., analizând sarcinile procesului penal ce sunt expuse în
lege, consideră că acestea la rândul lor contribuie la realizarea următoarelor obiective: stabilirea
adevărului în cauzele penale şi protejarea intereselor persoanei în procesul de căutare a
adevărului. Dlui pune semnul egalităţii între aceste obiective, afirmând că legea constituie o
balanţă pentru ele. Măsurile de constrângere procesuală contribuie la stabilirea adevărului, dar
concomitent legea stipulează anumite garanţii, care asigură apărarea drepturilor şi libertăţilor.1

2. Funcţiile procesului penal

În cadrul procesului penal sunt realizate funcţii specifice. Prin funcţii procesual-penale
înţelegem acele căi, direcţii sau orientări de desfăşurare a activităţii procesuale.
În procesul penal modern deosebim trei funcţii de bază:
– funcţia acuzării (a învinuirii);
– funcţia apărării;
– funcţia soluţionării cauzei penale (funcţia de judecată).
Funcţia acuzării este exercitată şi realizată, în principal, de procuror prin promovarea
unor acte cum ar fi: începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în
judecată, susţinerea acuzării în faţa instanţei de judecată, formularea concluziilor de condamnare,
exercitarea căilor de atac, etc.
În anumite componente ale urmăririi, această funcţie este realizată de organul de urmărire
penală. Funcţia de acuzare poate fi definită ca imperativă în dezbaterile judiciare a cauzei penale,
ca direcţie de activitate reglementată de lege a subiecţilor acuzării (procurorul, partea vătămată),
abilitaţi cu drepturi de a-l demasca pe inculpat de comiterea unei fapte pasibile de pedeapsă şi
întemeierea răspunderii penale a inculpatului.
Altă definiţie a funcţiei de acuzare, denumită şi funcţia de învinuire-este atribuţia şi dreptul
pe care îl au anumite organe specializate ale statului, cu participarea în unele cazuri a părţii
vătămate, de a începe urmărirea penală împotriva unor persoane ce au încălcat legea penală, de a
strânge probele necesare dovedirii învinuirii, de a pune în mișcare acţiunea penală, de a lua
măsuri preventive şi de siguranţă, de a dispune trimiterea în judecată a celor vinovaţi, de a
participa la judecată pentru a sprijini instanţa de judecată în vederea tragerii la răspundere penală
a celor ce se fac vinovaţi de comiterea infracţiunilor, în vederea restabilirii ordinii de drept
încălcate şi apărării drepturilor şi inviolabilităţilor cetăţeneşti.2
Procurorul participă la şedinţa judiciară în calitate de exponent al funcţiei de acuzare.
Acuzatorul trebuie să demonstreze în faţa judecăţii temeinicia acuzării. La realizarea acestei
funcţii contribuie şi partea vătămată care, alături de procuror, se situează pe poziţiile acuzării.
Rolul părţii vătămate sporeşte în cazurile de acuzare particulară sau privată, când urmărirea
penală începe numai în baza plângerii părţii vătămate. Ea promovează exercitarea funcţiei de
acuzare în situaţia în care începerea urmăririi penale este condiţionată de introducerea plângerii
denumită prealabilă. Urmărirea penală se porneşte numai în baza plângerii prealabile a victimei
în cazul infracţiunilor prevăzute în art.276 alin.1 C.P.P.
Pentru realizarea funcţiei în discuţie, partea vătămată participă la efectuarea unor acte de
urmărire penală şi este în drept a cere administrarea unor probe care să confirme învinuirea atât

1
Петрухин И.Л. Уголовный процесс. Учебник. Мocква: ПРОСПЕКТ, 2001, р. 6.
2
Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu. Tratat de drept procesual penal.Ed.ALL Beck, Bucureşti, p.49
11
în cadrul urmăririi penale cât în faza de judecată. După pronunţarea unei hotărâri de către
instanţa de judecată poate exercita căile ordinare şi extraordinare de atac.
Funcţia apărării o exercită, în principiu, pentru sine fiecare parte, realizându-şi drepturile
procesuale. Apărare – activitate procesuală efectuată de partea apărării în scopul combaterii,
în tot sau în parte, a învinuirii ori al atenuării pedepsei, apărării drepturilor şi intereselor
persoanelor bănuite sau învinuite de săvârşirea unei infracţiuni, precum şi al reabilitării
persoanelor supuse ilegal urmăririi penale (art. 6 alin. 1 pct. 3 C.P.P.).
Funcţia de apărare este acea activitate procesuală ce are ca obiect promovarea şi
exercitarea dreptului la apărare – drept recunoscut învinuitului, inculpatului şi oricărei alte părţi
în procesul penal, de către ele însele ori prin beneficiere de asistenţă juridică a altor persoane în
toate fazele procesului penal, realizându-se, astfel, o egalitate de mijloace necesare funcţiei de
judecată prin armonizarea intereselor de apărare a societăţii cu ale drepturilor şi intereselor
individului.3
Un rol important îi revine apărătorului, care realizează asistenţa juridică calificată sau
reprezintă părţile în proces, potrivit condiţiilor prevăzute de lege. La aceasta se adaugă şi
contribuţia organului judiciar, care prin atitudinea sa activă şi în baza principiului oficialităţii
asigură respectarea, garantarea şi exercitarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor.4
Potrivit art.26 al Constituţiei, dreptul persoanei la apărare este garantat.
Funcţia soluţionării cauzei penale aparţine, în condiţiile şi limitele legii, numai instanţei
de judecată. Astfel, soluţionarea propriu-zisă care are loc în faza judecăţii, este o funcţie realizată
exclusiv de instanţă prin pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare, de încetare a procesului
penal sau de condamnare a inculpatului.
Realizarea funcţiilor diametral opuse în procesul penal de acuzare şi apărare este polemică,
controversa părţilor egale în proces şi constituie condiţia stabilirii adevărului obiectiv de către
instanţa de judecată, care depăşeşte interesele părţilor şi urmăreşte înfăptuirea funcţiei proprii–
soluţionarea cauzei penale.5
Alte funcţii relevate de specialiştii în materie, se manifestă în procesul penal ca mijloace de
realizare a funcţiilor de bază, fiind calificate drept auxiliare sau secundare. În procesul penal se
disting următoarele funcţii auxiliare:
a) funcţia de supraveghere a respectării legilor în cursul procesului penal, exercitată de
instanţa de judecată (de ex. legalitatea aplicării măsurii preventive, arestul, sau a refuzului de a
începe urmărirea penală);
b) funcţia de soluţionare a acţiunii civile ce se manifestă prin repararea prejudiciului
material cauzat de infracţiune;
c) funcţia de furnizare a probelor, care este legată de declaraţiile unui martor, de
prezentarea concluziilor de către experţi etc.
d) funcţia de favorizare a procesului penal, legată de antrenarea unor subiecţi, care, într-
un fel sau altul, înlesnesc soluţionarea cauzei penale (de ex., chemarea specialistului pentru
acordarea ajutorului la administrarea probelor, etc.);
e) funcţia de educaţie şi de prevenire. Funcţia de educaţie poate fi demonstrată parţial prin
următorul exemplu: o şedinţă de judecată, bine organizată într-o cauză penală, poate servi ca
lecţie de morală şi educaţie cu mult mai eficientă decât o lecţie pregătită şi ţinută anume în acest
scop.
Valenţele educative ale procesului penal rezidă şi în modul în care acesta se desfăşoară, în
ambele faze (urmărire penală şi judecată), când respectarea principiului publicităţii oferă
posibilitate realizării unui contact direct cu opinia publică.6
Din cele expuse mai sus, reiese că funcţiile procesului penal au un caracter corelativ, se
pătrund reciproc şi nu se limitează numai la activitatea unui singur subiect.
3
Angela Boureanu. Exercitarea funcţiilor procesuale în cauza penală // Revista de drept penal, nr. 1, 1999, p. 100.
4
Angela Boureanu. Op. cit., p. 106
5
Петрухин И. Л. Уголовный процесс. Учебник. Мocква: ПРОСПЕКТ, 2001, р. 88.
6
Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu.Op. cit., p.6.
12
 3. Fazele procesului penal
Desfăşurarea procesului penal, propulsarea lui este legată de trecerea prin anumite
diviziuni sau etape. Legea determină ordinea de parcurgere optimală a acestora. Prin faze ale
procesului penal se înţeleg intervale, unităţi sau diviziuni ale acestuia, interconexate, dar relativ
independente, care se disting prin raporturi juridice caracteristice şi se desfăşoară succesiv,
progresiv şi coordonat.
Cerinţele sistematizării procesului penal impun o periodizare minuţioasă a activităţilor
cronologice şi gruparea lor în diviziuni încă şi mai reduse, de aceea fiecare fază a procesului
penal se subdivide, la rândul ei, în anumite etape sau momente. Astfel, judecata în I-a instanţă
cuprinde partea pregătitoare, cercetarea judecătorească, dezbaterile judiciare, ultimul cuvânt al
inculpatului, deliberarea şi pronunţarea sentinţei.
Fiecare fază este caracterizată de:
a) sarcini proprii, ce decurg din scopul procesului penal;
b) un anumit cerc de organe şi persoane;
c) o anumită ordine de derulare (formă procesuală);
d) raporturi specifice ce se nasc între subiecţi;
e) un act final, care încununează o activitate procesuală, urmat de trecerea la următoarea
fază.
Cumulul sau ansamblul de faze legate reciproc prin scopuri generale şi prin activităţi
judiciare formează sistemul procesului penal. Sistemul procesual-penal în RM este constituit din
următoarele faze şi etape, care se succed în următoarea ordine:
– Începerea urmăririi penale (art. 274–278 C.P.P.);
– Urmărirea penală (art. 279–297 C.P.P.);
– Punerea pe rol a cauzei penale (art. 344–353 C.P.P.);
– Judecata în I-a instanţă (art. 354–398 C.P.P.);
– Apelul (art. 400–419 C.P.P.);
– Recursul (art. 420–451 C.P.P.), care împreună se numesc căi ordinare de atac;
– Punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti.
În timpul executării lor pot urma căile extraordinare de atac:
– Recursul în anulare (art. 452–457 C.P.P.);
– Revizuirea procesului penal (art. 458–465 C.P.P.).
1. Începerea urmăririi penale Această fază, alături de alte etape este menită a realiza
scopul procesului penal, stipulat în art. 1 C.P.P. Este caracterizată de un şir de particularităţi
proprii unei faze procesuale.7
Esenţa ei constă în aceea că procurorul, şi organul de urmărire penală au obligaţia, în
limitele competenţei lor, a începe urmărirea penală ori de câte ori descoperă o infracţiune şi ia
toate măsurile prevăzute de lege pentru stabilirea faptelor penale şi a persoanelor vinovate de
săvârşirea ei, şi pentru pedepsirea lor.
E faza în care organele judiciare stabilesc prezenţa ori absenţa temeiurilor şi motivelor
pentru începerea urmăririi penale. Urmărirea penală nu poate fi începută decât atunci când există
indici că a fost comisă o faptă prevăzută de legea penală, deci a fost încălcată o dispoziţie a
acestei legi.
2. Urmărirea penală poate fi definită drept activitate desfăşurată de organele de urmărire
penală în administrarea şi verificarea probelor necesare dezvăluirii cu succes a procesului penal
în aşa fel, încât nici o cauză penală lipsită de temei nu va ajunge în faza de judecată. Organele de
urmărire penală sunt obligate să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru a cerceta, sub toate
aspectele, complet şi obiectiv, circumstanţele cauzei, a scoate la iveală atât circumstanţele care

7
Лунгу Василе. Некоторые проблемы начала уголовного преследования // Criminalitatea regională: Probleme
şi perespective de prevenire şi combatere, Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale, Chişinău, 25-26
mai 2005, p.395
13
dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului, cât şi pe cele care-l dezvinovăţesc, precum şi
circumstanţele care atenuează sau agravează răspunderea.
3. Punerea pe rol a cauzei penale. În această etapă a procedurii judiciare are loc
precizarea şi consolidarea obiectului şi limitelor de dezbatere judiciară. Anume în această fază un
judecător sau un complect de judecători iau cunoştinţă de cauza penală, de caracterul ei şi
dispune cauza spre judecare.
4. Judecata în I-a instanţă. Este activitatea procesuală desfăşurată de instanţa competentă,
în vederea soluţionării unei cauze penale. Este supusă soluţionării chestiunea de vinovăţie ori
nevinovăţie a persoanei şi măsura de pedeapsă prevăzută de lege. Faza în discuţie se încheie prin
pronunţarea sentinţei ori a altui act judiciar.
5. Căile ordinare de atac. Mijloc procesual prin care partea nemulţumită de hotărârea unui
organ de jurisdicţie sesizează organul competent, ierarhic superior, în vederea anulării hotărârii
şi rejudecării cauzei. Legea procesual-penală instituie două căi de atac pentru a asigura
înfăptuirea unui control judecătoresc diferenţiat, potrivit variatelor exigenţe practice. Conform
legislaţiei în vigoare căile de atac ordinare sunt: 1. Apelul, 2. Recursul.
Cale ordinară de atac – cale prevăzută de lege pentru atacarea hotărârilor judecătoreşti
nedefinitive (apelul) sau, după caz, care nu sunt irevocabile (recursul) – (art. 6 alin. 1 pct. 7
C.P.P.).
6. Punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti. Faza de executare a hotărârilor
penale, ce are ca obiect desfăşurarea activităţii de realizare a justiţiei penale prin aducerea la
înfăptuire a hotărârilor judecătoreşti definitive. Având un caracter definitiv, hotărârile penale
devin executorii, urmând ca organele competente să aducă la îndeplinire dispoziţiile cuprinse în
ele. Executarea propriu zisă este reglementată în Codul de executare a sancţiunilor de drept penal
adoptat prin Legea nr. 1524–XII din 22. 06. 1993.
7. Căile extraordinare de atac. Este o fază de sine stătătoare, excepţională a procesului
penal şi reprezintă o garanţie dură a justiţiei penale. Conform art.6 alin.1 pct.8 C.P.P., cale
extraordinară de atac este calea prevăzută de lege pentru atacarea hotărârilor judecătoreşti
irevocabile (revizuirea, recursul în anulare). Ea are funcţia de a verifica legalitatea şi temeinicia
hotărârilor judecătoreşti. Prin intermediul ei sunt scoase la iveală toate erorile şi abuzul de putere
comise pe parcursul desfăşurării procesului. În cadrul căilor de atac extraordinare sunt verificate
într-o ordine specifică hotărârile judecătoreşti rămase definitive.
Esenţa fiecărei faze în parte, urmează a fi expusă amănunţit în cadrul cursului Procedură
penală (parte specială).
Trecerea procesului penal prin toate fazele reprezintă schema sa tipică. Vorbim despre
forme atipice ale procesului, atunci când lipseşte una sau mai multe faze. De exemplu, în cazul
urmăririi şi judecării infracţiunilor flagrante (art.513–519 C.P.P.), lipseşte faza urmării penale,
sau încetarea urmăririi penale poate întrerupe continuarea cauzei în celelalte faze.
Doctrina românească face distincţie între etapele procesuale care sunt nişte diviziuni în
cadrul fiecărei faze.
I. Faza urmăririi penale cunoaşte următoarele etape: etapa cercetării penale şi etapa
trimiterii în judecată;
II. Faza judecăţii are ca etape: judecata în prima instanţă şi judecata în căile de atac;
III. Faza executării are ca etape: punerea în executare a hotărârilor penale şi etapa
eventualelor modificări ce ar putea interveni în cursul executării.8

SECŢIUNEA II
Drept procesual-penal: ramură distinctă de drept
1. Definiţia, sistemul, sarcinile şi importanţa dreptului procesual-penal

8
Gheorghe Antoniu, Nicolae Volonciu, Nicolae Zaharia. Dicţionar de procedură penală. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi enciclopedică, 1988, p. 100.
14
 Dreptul procesual-penal, ramură independentă a sistemului de drept din Republica
Moldova, cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează desfăşurarea procesului
penal. Prin urmare, obiectul de reglementare a dreptului procesual-penal îl constituie procesul
penal. De aceea, dreptul procesual-penal nu trebuie confundat cu procesul penal. În timp ce
procesul penal este, aşa cum am văzut mai sus, o activitate juridică concretă, dreptul procesual-
penal este îndrumătorul legal al acestei activităţi, arătând şi care sunt organele competente de a
desfăşura procesul penal, atribuţiile acestora, actele prin care se manifestă activităţile procesuale,
drepturile şi îndatoririle persoanelor chemate în proces etc.
În cuprinsul legii, în jurisprudenţă şi literatura de specialitate, adeseori alături de termenul
drept procesual-penal, cu sensul precizat mai sus, apare şi cel de procedură penală. Ultima
denumire corespunde conţinutului, funcţiei sale şi denumirii legii materiale (Cod de procedură
penală al Republicii Moldova).
Francezii utilizează în limbajul juridic curent denumirea de procedură penală „procédure
pénale”, în opoziţie cu ramura de drept materială, pe care o deserveşte, drept penal „droit pénal”.
Acceptând şi alte argumente pertinente la aceste implicaţii terminologice, considerăm just a
nominaliza ramura de drept, care reglementează procesul penal, deopotrivă cu denumirea de
drept procesual penal şi denumirea de procedură penală.9
Normele juridice procesual-penale sunt concentrate în Codul de procedură penală. Codul
de procedură penală al RM din 24 martie 1961, fiind elaborat în condiţiile unui stat totalitar,
suferă un şir de schimbări, modificări şi completări, mai cu seamă, după 1991. Modificările şi
completările recente, precum şi transformările social-economice după prăbuşirea imperiului
sovietic, au impus elaborarea unui nou Cod de procedură penală, ajustat la exigenţele timpului,
standardelor internaţionale şi europene (adoptat la 14 martie 2003 de Parlamentul Republicii
Moldova, în vigoare la 12 iunie 2003).
Codul de procedură penală este divizat în două părţi: partea generală şi partea specială.
Partea generală conţine principiile fundamentale, instituţiile de bază ale procesului penal,
precum şi reguli comune aplicabile în tot cursul procesului, fără a urma în reglementare o
anumită consecutivitate.
Partea specială reprezintă o reglementare cronologică a procesului penal în dinamica sa
concretă, urmând evoluţia activităţilor procesuale, aşa cum îşi găsesc ele realizare în mod
obişnuit.
Având în vedere complexitatea raporturilor pe care le reglementează, sarcinile acestei
ramuri de drept sunt :
1. A stabili organele abilitate pentru a desfăşura procesul penal precum şi sfera
atribuţiilor acestor organe.
2. A stabili cercul de persoane care trebuie să participe la realizarea procesului penal,
stipulând drepturile şi obligaţiile acestora.
Prin norme de procedură penală sunt instaurate garanţii procesuale ca mijloace legale de
realizare a drepturilor subiecţilor antrenaţi în soluţionarea cauzei penale.
Acestei ramuri de drept îi revine sarcina de a reglementa în cele mai mici amănunte modul
exact în care derulează întreaga activitate procesuală.10
De remarcat că în sistemul de drept anglo-american nu există o reglementare în detalii a
procesului penal: instanţele soluţionează cauzele în baza principiilor constituţionale precum şi a
altor decizii anterioare a instanţelor în cazuri analogice (precedentul judiciar).11
Prin totalitatea normelor sale, dreptul procesual-penal trebuie să fie un instrument în
măsură să asigure un echilibru între asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanelor antrenate în proces, pe de o parte, şi protecţiei ordinii sociale, pe de altă parte.12

9
Volonciu Nicolae. Tratat de procedură penală (parte generală). Vol. I. Bucureşti: PAIDEIA, 1996, p. 24–25;
Mateuţ Georghiţă. Procedură penală (parte generală). Vol. I. Iaşi: Chemarea, 1993, p. 5–6..
10
Neagu Ion. Tratat de procedură penală. Bucureşti: PRO, 1997, p. 12.
11
Петрухин И. Л. Уголовный процесс. Учебник. Москва: Проспект, р. 21.
12
Neagu Ion. Op. cit., p. 12.
15
 În calitate de ramură autonomă a sistemului de drept din Republica Moldova, procedura
penală prezintă o anumită importanţă socială. Valoarea socială a procedurii penale este
determinată de faptul că ea:
a) asigură aplicarea normelor juridice penale, care apără persoana, societatea, statul
împotriva atentatelor criminale, reglementând activitatea organelor de urmărire penală, a
procuraturii şi a instanţelor de judecată;
b) stabileşte temeiurile, condiţiile aplicării măsurilor de forţare procesual penale;
c) asigură garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;
d) apără drepturile persoanei care a suferit în urma infracţiune un prejudiciu moral, fizic
sau material;
e) stabileşte condiţii pentru inevitabilitatea atragerii la răspundere penală a persoanelor
vinovate de săvârşirea infracţiunilor, având influenţă educativă şi de prevenire asupra cetăţenilor.

2. Normele juridice procesual-penale, structura şi clasificarea lor

Normele juridice procesual-penale sunt stabilite de stat şi prescriu reguli de conduită
comune şi obligatorii, pentru reglementarea şi desfăşurarea procesului penal, norme asigurate, la
nevoie, de forţa de constrângere a statului.
Normele de procedură penală au un caracter particular în raport cu normele dreptului
penal material, întrucât, spre deosebire de acestea din urmă, nu sunt adresate tuturor persoanelor,
ci numai celor care participă la activitatea procesuală.
Pentru a deosebi normele formale de cele substanţiale ne vom raporta întotdeauna la
conţinutul acestor norme; ori de câte ori acest conţinut stabileşte un drept, o prerogativă sau o
facultate menită să asigure interesele celor ce figurează ca părţi în conflictul dedus înaintea
justiţiei represive vom avea o normă substanţială; din contra ori de câte ori conţinutul normei va
stabili acte, formalităţi, măsuri sau recomandări privind felul în care se va desfăşura activitatea
ce trebuie să ducă la realizarea justiţiei represive vom avea o normă formală (procedurală).13
Din punct de vedere structural, normele juridice de procedură penală se particularizează
prin aceea că, de regulă, nu reprezintă structura tripartită a unei norme juridice. Astfel, din
conţinutul normelor de procedură penală nu lipseşte niciodată dispoziţia, însă celelalte elemente
(ipoteza şi sancţiunea) pot lipsi, fiind doar deduse sau incluse în alte norme juridice.
Există şi excepţii când o normă procesual-penală conţine formularea desluşită a tuturor
elementelor: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Drept exemplu poate servi norma juridică, al cărei
conţinut de bază este fixat în art. 235 C.P.P.
Ipoteza – persoana citată este obligată să se prezinte conform citaţiei, iar în caz de
imposibilitate de a se prezenta la data şi locul la care a fost citată, este obligată să informeze
organul respectiv despre aceasta, indicând motivul imposibilităţii de a se prezenta.
Dispoziţia – citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală prin care organul
de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa judecătorească asigură prezenţa unei
persoane în faţa sa pentru desfăşurarea normală a procesului penal;
Sancţiunea – în cazul în care persoana citată nu anunţă despre imposibilitatea de a se
prezenta la data, ora și locul indicat şi nu se prezintă nemotivat la organul de urmărire penala
sau la instanţă, această persoană poate fi supusă amenzii judiciare sau aducerii silite.
Dacă ipoteza şi dispoziţia din cadrul normelor de procedură penală nu se deosebesc
esenţial în ceea ce priveşte formularea tehnico-legislativă de ipotezele şi dispoziţiile altor norme
de drept, atunci sancţiunile procesual-penale sunt caracterizate de trăsături particulare, a căror
natură este elucidată într-un paragraf special.
Ca şi în alte ramuri de drept, gradul de determinare a ipotezei şi dispoziţiei pot fi mai mare
sau mai redus, adică pot fi determinate sau numai relativ determinate.14

13
Dongoroz Vintilă. Curs de drept şi procedură penală. Bucureşti: Curierul judiciar, 1930, p. 194.
14
Volonciu Nicolae. Op. cit., p. 36.
16
 Normele procesual-penale pot fi clasificate în baza a mai multor criterii. În funcţie de
obiectul raporturilor procesuale reglementate se disting norme de organizare, de competenţă şi
de procedură.
Normele de organizare sunt acelea prin care se instituite organe de stat competente a
realiza procesul penal (procuratura, instanţa de judecată etc.); stipulează sarcinile, atribuţiile şi
componenţa lor. Normele de competenţă stabilesc care dintre organele de stat sunt abilitate a
înfăptui diferite activităţi procesuale. Normele de procedură reglementează modul de derulare a
activităţii procesual-penale.
Normele de organizare şi de competenţă sunt cuprinse, de regulă, în Legea cu privire la
organizarea judecătorească, în Legea cu privire la Procuratură etc.; normele de procedură sunt
concentrate, mai ales, în Codul de procedură penală. Există şi excepţii de la regulile care decurg
din afirmaţiile de mai sus. De exemplu, unele norme de organizare şi competenţă sunt incluse în
C.P.P. (astfel art.40 C.P.P. stabileşte competenţa teritorială în materie penală).
În funcţie de conţinutul normelor procesual-penale, distingem norme declarative,
determinative şi speciale.
Normele declarative stabilesc sarcinile şi principiile procesului penal (de ex. normele art.8
C.P.P. formulează principiul prezumţiei nevinovăţiei).
Normele determinative formulează, lămuresc, definesc instituţiile şi categoriile procesual-
penale (de ex. art.6 alin.1 pct.10 C.P.P. defineşte delictul flagrant, drept infracţiune descoperită
în momentul săvârşirii ei sau înainte ca efectele ei să fie consumate).
Normele speciale se divizează în norme de prohibiţie şi norme de autorizare. Primele
interzic săvârşirea unor acţiuni, recomandă abţinerea de la săvârşirea lor (de. ex., conform
art.105 alin.8 C.P.P., la audierea martorului este interzis a pune întrebări care în mod evident
urmăresc insultarea şi umilirea persoanei), cele din urmă indică permisiunea, recomandarea sau
chiar obligaţia săvârşirii unor acţiuni procesuale (de ex. art.69 C.P.P. stipulează cazurile de
participare obligatorie a apărătorului în procesul penal, garanţie asigurată de organul de urmărire
penală sau de instanţa de judecată).
După sfera de aplicabilitate, normele procesual-penale pot fi generale şi particulare.
Normele generale se aplică tuturor cauzelor penale. Drept exemplu poate servi art.128 C.P.P,
care reglementează procedura percheziţiei sau ridicării de obiecte şi înscrisuri, referindu-se la
majoritatea cazurilor din practica judiciară. Normele particulare se aplică prin derogare de la
normele generale, numai la anumite cazuri, de exemplu, art.129, C.P.P. prevede procedura
percheziţiei sau ridicării efectuate în localurile misiunilor diplomatice.

3. Sancţiunile procesual-penale
Potrivit principiului legalităţii actele procesuale şi procedurale trebuie să fie efectuate
numai în strictă concordanţă cu prevederile legislaţiei în vigoare. Încălcarea dispoziţiilor legale
privind desfăşurarea procesului penal poate avea ca rezultat aplicarea diferitor sancţiuni juridice.
Persoanele care au nesocotit legalitatea în care trebuie să se desfăşoare procesul penal pot fi
atrase la răspunderea administrativă, civilă sau penală.15
Sancţiunea determină tipul şi caracterul răspunderii, conturează limitele ei. Sancţiunea
procesual-penală este acel element al normei juridice procesual-penale, care stipulează
aplicarea măsurilor de pedeapsă de către stat în cazul încălcării prevederilor normei respective.
Sancţiunea procesual-penală este măsura prevăzută de procedura penală pentru garantarea
eficientă a drepturilor acordate subiecţilor procesuali şi pentru apărarea corespunzătoare poziţiei
lor procesuale.16
Astfel art. 201 alin. 3 C.P.P. prevede amenzi judiciare de la 1 la 25 de unităţi convenţionale
pentru neîndeplinirea, îndeplinirea greşită, întârzierea sau nerespectarea în general a unor forme
procedurale anumite prevăzute în acest text, aplicabile conducătorilor, unităţilor, experţilor,
interpreţilor, martorilor, etc.
15
Neagu Ion. Op. cit., p. 380.
16
Gheorghe Antoniu, Volonciu Nicolae, Zaharia Nicolae. Op. cit., p. 249.
17
 Sunt sancţionate cu amendă judiciară, potrivit art. 201 alin. 4 C.P.P. următoarele abateri:
1) neîndeplinirea de către orice persoană prezentă la şedinţa de judecată a măsurilor luate
de către preşedintele şedinţei în conformitate cu cerinţele art. 334 C.P.P.;
2) neexecutarea ordonanţei sau a încheierii de aducere silită;
3) absenţa nejustificată a martorului, expertului, specialistului, interpretului, traducătorului
sau apărătorului legal citaţi la organul de urmărire penală sau instanţă, precum şi a procurorului
la instanţă şi neinformarea acestora despre imposibilitatea prezentării, când prezenţa lor este
necesară;
4) tergiversarea de către expert, interpret sau traducător a executării însărcinărilor primite;
5) neluarea de către conducătorul unităţii, în care urmează să se efectueze o expertiză, a
măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia;
6) neîndeplinirea obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a
instanţei, a obiectelor sau a documentelor de către conducătorul unităţii sau de către persoanele
însărcinate cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;
7) nerespectarea obligaţiei de păstrare a mijloacelor de probă;
8) alte abateri pentru care prezentul cod prevede amenda judiciară.
Respectarea legislaţiei procesual-penale este asigurată nu numai prin mijloace
extraprocesuale. Pentru aceasta există şi acţiuni tipice proprii – sancţiuni procedurale. Spre
deosebire de alte sancţiuni, care se îndreaptă împotriva persoanelor care au încălcat legea cu
ocazia rezolvării cauzelor penale, sancţiunile procedurale privesc actele încheiate prin
nerespectarea legii, şi se răsfrâng numai pe cale interpusă asupra persoanelor interesate în
realizarea acestora.17
Lucrătorii din aparatul judiciar, în cazul efectuării unor acte procesuale cu nerespectarea
dispoziţiilor legale, pot răspunde disciplinar, cu aplicarea corespunzătoare a statutului juridic în
cauză, a dispoziţiilor din Codul Muncii, Legea privind organizarea judecătorească, regulamente
militare etc. (de exemplu – tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor
primite).
În anumite situaţi poate fi angajată răspunderea civilă a celor care au încălcat dispoziţiile
legale în procesul penal. De exemplu–pentru repararea pagubelor în cazul condamnării sau
arestării ilegale, art. 525 alin. 2 C.P.P. stipulează acţiunea iniţiată în instanţa judecătorească în a
cărei rază teritorială domiciliază persoana căreia i-a fost cauzat prejudiciul sau, după caz,
succesorii ei, în ordinea procedurii civile, chemând în judecată statul, care este reprezentat de
către Ministerul Finanţelor.
Statul are dreptul la acţiune în regres împotriva aceluia care cu rea-credinţă sau din gravă
neglijenţă a provocat situaţia generatoare de daune. Potrivit art.17 al Legii RM privind modul de
reparaţie a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale
procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, nr. 1545–XIII din 25.02.98, modificată prin Legea
nr. 206–XV din 29.05.03, statul, autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să
înainteze persoanelor culpabile cererea în regres de reparare a pagubei.
Este evident că vor fi pedepsite conform legii penale acele persoane, care încălcând
normele de procedură au violat totodată şi prescripţiile legii penale, săvârşind infracţiuni. De
pildă, martorul, care face declaraţii falsificate cu intenţie este pedepsit pentru mărturie
mincinoasă (art. 312 CP).
Noţiunea de sancţiune procesual-penală poate fi privită atât în sens restrâns cât şi în sens
larg18. În sens restrâns, sancţiunile procedurale sunt nulităţile.19 În sens larg, pe lângă nulităţi
sunt cuprinse şi alte sancţiuni ca: inexistenţa, decăderea, inadmisibilitatea.20

17
Volonciu Nicolae. Op. cit., p. 474.
18
Pintea Alexandru. Drept procesual penal. Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p. 293.
19
Ibidem.
20
Ibidem.
18
 Nulitatea. În literatura de specialitate21 se arată că nulităţile sunt cele mai importante
sancţiuni procedurale, ele intervenind atunci când un act procesual sau procedural, sau o
activitate procesuală s-a realizat fără respectarea legii.22
Nulitatea este sancţiunea procesuală constând în lipsirea de eficienţă a actelor procesuale
sau procedurale îndeplinite cu nerespectarea dispoziţiilor legale, dacă prin încălcarea legii s-a
adus o vătămare, cu caracter procedural, iar această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin
anularea actului ilegal îndeplinit.
Potrivit art. 251 alin.1 C.P.P., încălcarea prevederilor legale care reglementează
desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului procedural numai în cazul în care s-a
comis o încălcare a normelor procesuale penale ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea
acelui act.
Atrage nulitatea actului procedural, conform art. 251 alin.2 C.P.P. încălcarea prevederilor
legale referitoare la:
1) competenţa după materie sau după calitatea persoanei;
2) sesizarea instanţei;
3) compunerea acesteia;
4) publicitatea şedinţei de judecată;
5) participarea părţilor în cazurile obligatorii;
6) prezenţa interpretului, traducătorului, dacă sunt obligatorii potrivit legii.
Încălcarea oricărei alte prevederi legale decât cele expuse mai sus atrage nulitatea actului
dacă a fost invocată în cursul efectuării acţiunii – când partea este prezentă, sau la terminarea
urmăririi penale – când partea ia cunoştinţă de materialele dosarului, sau în instanţa de
judecată - când partea a fost absentă la efectuarea acţiunii procesuale, precum şi în cazul în
care proba este prezentată nemijlocit în instanţă (art. 251 alin. 4 C.P.P.).
Deci pentru ca un act procedural să fie lovit de nulitate se cer întrunite, următoarele
condiţii:
1. Îndeplinirea actului să fi avut loc cu nerespectarea dispoziţiilor legale.
2. Încălcarea legii să fi adus o vătămare bunei desfăşurări a cauzei sau drepturilor şi
intereselor legale ale participanţilor.
3. Vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului ilegal.
După ce nulitatea a fost constatată şi declarată potrivit dispoziţiilor legii ea produce două
efecte consecutive:
– atrage ineficienţa juridică a actelor întocmite cu încălcarea legii;
– actul este considerat ca fiind lipsit de efecte juridice, din momentul efectuării lui şi nu
din momentul constatării nulităţii.
Dacă depistarea, verificarea şi evaluarea probelor în procesul penal au importanţă pentru
soluţionarea cauzelor penale, un rol important revine sancţiunilor, care abolesc valoarea probantă
a probelor obţinute, administrate cu încălcări ale normelor respective. Aceste sancţiuni nu sunt
formulate în norme procesual-penale, ci se deduc din prescripţiile legii, care stabilesc ordinea
administrării probelor. Norma ce se conţine în art. 93 C.P.P. stipulează că elementele de fapt pot
fi folosite în procesul penal ca probe dacă ele au fost dobândite de organul de urmărire penală
sau de altă parte în proces, cu respectarea prevederilor C.P.P.
Abaterea, derogarea de la ordinea stabilită de lege în procesul de administrare a probelor
înseamnă că datele de fapt colectate îşi pierd valoarea probantă.
Trăsăturile unor probe, ordinea de administrare a lor, sunt de regulă, expuse în formă
pozitivă. De exemplu: art.157, 158 C.P.P. prescriu semnele ce trebuie să conţină corpurile delicte
în cauzele penale şi ordinea de administrare a lor. Sancţiunea este dedusă, în acest caz, în felul
următor: obiectele care nu posedă semnele menţionate de lege, şi nu este respectată ordinea de
administrare a lor nu pot fi probe (corpuri delicte) în cauzele penale.

21
Volonciu Nicolae. Op. cit., p. 226.
22
Pintea Alexandru. Op. cit., p. 295.
19
 Uneori în lege sunt determinate condiţiile în funcţie de care datele de fapt nu pot fi admise
în calitate de probe. Datele comunicate de bănuit, învinuit, inculpat nu pot servi ca probe dacă
ele se bazează pe informaţii a căror sursă nu este cunoscută. Dacă declaraţiile bănuitului,
învinuitului, inculpatului se bazează pe spusele altor persoane, este necesar ca şi aceste
persoane să fie audiate (art. 103 alin.4 C.P.P.). Nu pot servi ca probe nici declaraţiile
persoanelor, care conform art. 90 alin.3 C.P.P. nu pot fi ascultaţi ca martori.
Aceste tipuri de sancţiuni protejează regimul optim al probatoriului procesual-penal.
Ordinea stabilită de lege şi sancţiunile aplicate, în caz de neglijare a ei, sunt garanţii sigure ale
autenticităţii probelor. Sancţiunile menţionate corelează, uneori, cu cele de restabilire. De
exemplu: dacă martorul nu a semnat fiecare pagină a procesului-verbal de ascultare, atunci
această încălcare a formei de fixare a probelor poate fi înlăturată, ascultând repetat martorul
respectiv.
În legislaţia procesual-penală a RM inexistenţa nu este stipulată. Pentru rezolvarea
situaţiilor de inexistenţă sunt aplicate dispoziţiile care reglementează nulitatea. Actul inexistent
este acel act care nu a luat fiinţă juridică, adică nu există. Actele inexistente sunt simple realităţi
de fapt, ele având numai aparenţa unei existenţe juridice. În acest sens, poate fi socotită ca
inexistenţă o hotărâre judecătorească întocmită de un student aflat la practică sau de un procuror.
Deci, pot fi considerate ca inexistente actele procedurale realizate de subiecţii care, în mod
legal, nu au atare competenţă. De exemplu: sunt realităţi de fapt citaţiile întocmite de către
părţile în proces sau expertiza făcută de o persoană care nu are calitatea de expert. Actele de felul
celor arătate nu sunt anulate sau supuse unei forme de declarare a nevalabilităţii lor, ci organul
judiciar în faţa căror sunt invocate nu le ia în consideraţie, ca şi cum nu s-ar fi realizat,
socotindu-se inexistente. Aceste considerente conferă inexistenţei importanţă teoretică în
abordarea problematicii sancţiunilor procedurale. Atâta vreme cât actul fiind inexistent nu a
produs efecte juridice nu se ridică nici necesitatea practică de înlăturare a acestora.
Decăderea este sancţiunea procedurală care constă în pierderea unui drept procesual ca
urmare a nerespectării unui termen procedural. În cazul în care pentru exercitarea unui drept
procesual este prevăzut un anumit termen, nerespectarea acestuia impune pierderea dreptului
procesual şi nulitatea actului efectuat peste termen( art. 230 alin.2 C.P.P.).
Astfel, de ex.: acţiunea civilă poate fi înaintată în orice moment de la pornirea procesului
penal până la terminarea cercetării judecătoreşti (art. 219 alin.5 C.P.P.). Nerespectarea acestei
limite de timp duce la decăderea pentru cel vătămat de a mai avea în procesul penal această
calitate.
Declararea apelului trebuie să aibă loc, ca regula generală, în intervalul de 15 zile de la
data redactării sau pronunţării hotărârii (art. 402 C.P.P.) şi cel care nu l-a declarat în acest termen
poate fi decăzut din executarea acestui drept procesual. În aceeaşi ordine de idei, art. 403 alin.1
C.P.P., prevede că apelul introdus după expirarea termenului legal, este considerat ca făcut în
termen dacă s-a constatat că întârzierea a fost determinată de o împiedicare motivată.
Inadmisibilitatea intervine când este efectuat un act pe care legea nu îl prevede sau
exercită drepturi procesuale epuizate prin alte căi procesuale sau neprocesuale. De exemplu,
după punerea în mişcare a acţiunii penale, persoana vătămată introduce în faţa instanţei civile,
pentru prejudiciul suferit prin infracţiune, o acţiune civilă separată. Ulterior, persoana vătămată,
dorind să realizeze acţiunea sa civilă pe calea procesului penal, cere constituirea ca parte civilă în
acest proces. Organul judiciar va respinge ca inadmisibilă constituirea de parte civilă, întrucât
dreptul celui vătămat de a alege între cele două căi de realizare a acţiunii civile s-a epuizat prin
adresarea acţiunii către instanţa civilă. Alt exemplu ne spune că hotărârea de declinare a
competenţei nu este supusă apelului sau recursului, deoarece potrivit art. 44 alin. 4 C.P.P. legea
nu îngăduie acest fapt.
Deoarece normele juridice procesual-penale reprezintă un sistem unic, în care ele se află în
interacţiune, sancţiunea procesual-penală trebuie să fie acceptată nu ca o parte componentă a lor,
ci ca un atribut necesar, indiferent de faptul dacă este ea formulată în conţinutul normei sau nu.

20
Alături de măsurile de convingere, sancţiunile procesual-penale sunt menite să înlăture
obstacolele, care stau în calea realizării procesului penal.

4. Faptele şi raporturile juridice procesual-penale

Raporturile juridice procesuale sunt determinate de preexistenţa unor fapte juridice
procesuale. Acestea din urmă constituie împrejurări de fapt care, în condiţiile legii, fac să apară,
modifică sau sting raporturi juridice procesual-penale ori împiedică naşterea lor.
În funcţie de voinţa oamenilor, faptele juridice sunt divizate în două categorii: evenimente
şi acţiuni omeneşti. Această clasificare care ţine de raportarea faptelor la voinţa oamenilor este
aplicabilă şi în dreptul procesual-penal.23
Evenimentele alcătuiesc o specie de fapte juridice, care se produc independent de voinţa
oamenilor. Aşa, de exemplu, decesul învinuitului este o circumstanţă care exclude urmărirea
penală (art. 275 alin.1 pct.5 C.P.P.).
Acţiunile omeneşti sunt fapte juridice dependente de voinţa oamenilor. De exemplu, partea
vătămată poate fi constituită drept parte civilă la cererea acesteia.
În funcţie de efectele pe care le produc faptele juridice procesuale pot fi:
– constitutive, care creează raporturi juridice procesuale (de exemplu, săvârşirea unei
infracţiuni);
– modificatoare, care determină transformarea raporturilor procesual-penale (de
exemplu, punerea sub învinuire schimbă statutul procesual al persoanei bănuite de
săvârşirea infracţiunii, bănuitul devenind învinuit);
– extensive, care conduc la stingerea raporturilor procesuale (de exemplu când partea
vătămată s-a împăcat cu învinuitul în cauzele care pot fi pornite numai la plângerea
părţii vătămate (art.276 C.P.P.));
– impeditive, care împiedică naşterea raportului juridic procesual-penal (de exemplu: a
intervenit termenul de prescripţie sau amnistia (art.275 alin.1 pct.4 C.P.P.)).
Normele juridice nu reprezintă un scop în sine, ci au menirea să modeleze comportamente
umane şi relaţii sociale; faptele sociale nu capătă semnificaţie juridică fără aportul normativităţii
juridice. Prin intermediul reglementării juridice, faptele sociale capătă o fizionomie specifică şi
devin raporturi juridice. Raporturile procesual-penale formează raporturi juridice stabilite în
cursul desfăşurării procesului penal între subiecţii implicaţi în cauza penală. Raporturile juridice
procesual-penale sunt acele raporturi juridice – reglementate de normele procesual penale, care
apar în cursul desfăşurării procesului penal.24
Raportul juridic procesual-penal este raportul ce se stabileşte în cursul procesului penal
între organul judiciar ce are atribuţia de conducere a procesului între alte organe sau persoane, în
vederea realizării obiectivelor procesului – stabilirea adevărului în cauză, justa ei soluţionare şi
punerea în executare a soluţiei.25 Într-o formulare lapidară, se poate spune că raportul juridic este
o relaţie socială reglementată de norma juridică.26
Condiţiile fundamentale ale apariţiei raportului juridic sunt existenţa:
1) normei juridice;
2) a subiecţilor de drept;
3) şi a faptelor juridice.
De rând cu trăsăturile generale şi comune tuturor raporturilor juridice, raporturile
procesual-penale posedă şi unele trăsături specifice:
1. Raporturile procesual-penale sunt raporturi de autoritate, de putere. Ele apar din
raporturile materiale de drept penal şi au scopul tragerii la răspundere penală a infractorilor;

23
Volonciu Nicolae. Op. cit., p. 38.
24
Mihai Apetrei. Drept procesual penal. Bucureşti: Europa Nova, 1996, p. 5.
25
Feller S. Contribuţii la studiul raportului juridic penal material şi procesual-penal, precum şi garanţiile
procesuale. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1960, p. 47.
26
Ceterchi Ion, Craiovan Ion. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL, 1996, p. 69.
21
 2. Raporturile procesual-penale iau naştere independent de voinţa părţilor. Cel mai
des manifestarea de voinţă unilaterală vine din partea subiectului dominant. Pot apărea şi
împrejurări de natură a naşte raporturile procesuale, doar cu acordul unor subiecţi (de ex., în
cazul audierii ca martori a rudelor învinuitului nu este suficientă numai voinţa organului de stat
competent, ci trebuie să se adauge acordul persoanei audiate care, conform legii, are dreptul să
refuze a da declaraţii – art. 105 alin.7 C.P.P.);
3. Unul dintre subiecţii raporturilor procesual-penale este, de regulă, un organ al
statului, denumit subiect dominant, care îşi trage poziţia specială din faptul că, din punct de
vedere funcţional, procesul penal trebuie condus în orice moment de un anumit organ competent.
Astfel, alţi subiecţi ai raporturilor procesuale nu pot întra în relaţii, exercitând drepturi şi
asumându-şi obligaţii, despre care subiectul dominant nu are cunoştinţă, şi faţă de care nu-şi
manifestă direct sau indirect consimţământul;
4. Drepturile subiective ale organului public competent au pentru el şi sens de
obligaţii. De exemplu, afirmând că procurorul are dreptul a începe urmărirea penală, înţelegem
că el este şi obligat să procedeze aşa, când sunt îndeplinite condiţiile legale;
5. Raporturile procesual-penale sunt raporturi bilaterale, reciproce, adică dreptului
unui subiect îi corespunde obligaţia altuia şi invers.
Spre deosebire de raportul de drept penal material, care se naşte prin săvârşirea unei
infracţiuni, raportul procesual-penal se naşte când organele publice competente stabilesc
existenţa unui raport de drept penal. Raportul procesual penal chiar şi dacă derivă din cel penal,
nu este o simplă prelungire a acestuia, ci este distinct cu elemente şi caracteristici proprii, prin
urmare raportul procesual-penal fiind mai larg decât cel penal, deoarece ca subiecţi apar nu
numai statul şi infractorul, ci şi experţii, martorii şi alţi participanţi.27
Subiecţii raportului de drept penal devin şi subiecţi ai raportului procesual-penal, dar cu
poziţii inverse. Astfel, făptuitorul, subiect activ al infracţiunii într-un raport de drept penal,
devine subiect pasiv al unui raport de drept procesual-penal, iar statul, reprezentat de organele
competente, devine subiect activ. Raportul menţionat este denumit fundamental sau principal şi
este caracterizat de următoarele particularităţi:
– este mijlocul prin care este realizat dreptul statului de a-l pedepsi şi a-l impune pe
infractor să execute pedeapsa;
– organul de stat stabileşte acest raport nu ca o persoană juridică, ci ca un instrument
investit cu puterea de constrângere a statului;
– organele de stat competente a desfăşura procesul penal şi a exercita constrângerea sunt,
potrivit legii, organele de urmărire penală, procuratura şi instanţele de judecată;
– organul de stat, în cele mai dese cazuri, trebuie să-şi îndeplinească, din propria
iniţiativă, obligaţiile corelative care îi revin, fără a mai aştepta ca bănuitul, învinuitul
sau inculpatul să-şi exercite dreptul corelativ pe care îl au (de ex., un organ competent a
efectua reţinerea este obligat să pună imediat la dispoziţia bănuitului un apărător ales
sau numit din oficiu, asigurând în aşa fel dreptul bănuitului la apărare – art. 69 alin.2
pct.2 lit. C.P.P.).
În opinia unor specialişti în materie, la raportul procesual-penal fundamental poate fi
alăturat sau adăugat, raportul dintre infractor şi victimă şi raportul dintre subiecţii angajaţi în
soluţionarea acţiunii civile. În procesul penal pot apărea şi alte raporturi, ai căror subiecţi sunt
persoane ocazionale, cum sunt martori, asistenţi-procedurali, experţi, specialişti etc.
Teoria generală a rapturilor juridice este întru totul aplicabilă şi raporturilor procesual-
penale. De aceea şi raporturile procesuale sunt compuse din trei elemente: subiect, obiect şi
conţinut.
Subiecţi ai raportului procesual-penal sunt participanţii la activitatea procesuală, organe şi
persoane între care există relaţii reglementate de norme procesual-penale. Dintre subiecţi
menţionăm: procurorul, instanţele de judecată, partea vătămată, învinuitul, partea civilă etc.

27
Mariţ Alexandru. Drept penal. Partea generală. Vol. I. Chişinău: F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2002, p. 103.
22
 Conţinutul raportului procesual-penal constă din totalitatea drepturilor, facultăţilor,
prerogativelor sau dorinţelor, pe care le au, potrivit legii, subiecţii, care participă la derularea
procesului penal (de ex., cu ocazia aplicării faţă de învinuit a obligaţiei de a nu părăsi localitatea,
procurorul are dreptul să ceară, prin citaţie, prezentarea lui; acestui drept al procurorului îi
corespunde obligaţia corelativă inversă din partea învinuitului de a se prezenta la citaţie, art. 178
alin.1 C.P.P.).
Obiectul raportului procesual-penal îl formează acţiunea sau conduita, asupra căreia sunt
îndreptate drepturile şi obligaţiile părţilor la raportul respectiv. În exemplul de mai sus obiectul
raportului analizat îl constituie atât conduita procurorului, cât şi cea a învinuitului.

5. Garanţiile procesual-penale
Garanţiile procesual-penale formează acele mijloace care permit exercitarea efectivă,
reală şi consecutivă a tuturor drepturilor procesuale în conformitate cu interesele legitime ale
fiecărui subiect şi ale înfăptuirii justiţiei în procesul penal pe o bază legală.
Proclamarea principiului legalităţii, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu este
suficientă pentru asigurarea lor. Principalul este ca fixarea normelor procesuale să fie simultană
cu stabilirea condiţiilor şi mijloacelor de asigurare a lor, adică a garanţiilor procesual-penale. De
aceea, reglementarea strictă a desfăşurării procesului penal, fără lacune şi imperfecţiuni,
reprezintă prin sine o garanţie procesual-penală. O altă garanţie sunt principiile procedurii
penale, care derivă din sarcinile înfăptuirii justiţiei în cauzele penale şi de aceea, anume ele
creează condiţiile lor primare de realizare.
Garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, în sfera justiţiei penale,
sunt fixate şi asigurate de Constituţia Republicii Moldova (Titlul II).
Cele mai importante garanţii de apărare a drepturilor şi intereselor legale în procesul penal
sunt:
– dreptul bănuitului, al învinuitului de a cunoaşte fondul bănuirii, învinuirii, precum şi
dreptul lor la apărare;
– controlul efectuat de instanţa de judecată în privinţa legalităţii aplicării măsurii
preventive – arestul;
– egalitatea părţilor în dezbaterile judiciare;
– acordarea dreptului de a recunoaşte persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii numai
instanţei de judecată;
– posibilitatea prezentării plângerii în privinţa acţiunilor sau deciziilor persoanelor şi
organelor competente a realiza procesul penal.
Garanţiile procesuale ale drepturilor persoanelor sunt acele mijloace care asigură realizarea
lor de fapt. De exemplu, dreptul învinuitului de a avea apărător este garantat de obligaţia
persoanei competente de a-i lămuri acest drept, acordându-i posibilitatea de a-şi alege apărător
etc.
Un rol important în realizarea garanţiilor procesuale revine persoanelor de stat competente
a desfăşura procesul penal. Au o mare însemnătate, în acest sens, nivelul şi calitatea lucrului
realizat de persoanele care aplică normele procesual-penale, respectarea strictă a legislaţiei şi
profesionalismul lor.
Garanţiile procesuale înglobează următoarele elemente componente:
– drepturile subiective ale persoanelor participante în proces;
– obligaţiile procesuale, precum şi cele corelative drepturilor subiective, ale organelor
judiciare;
– obligaţia de înfăptuire, din oficiu, în imensa majoritate a cazurilor, a drepturilor
subiective a celorlalţi participanţi în proces;
– sancţiunea procesuală pentru cazurile de încălcare.28
Existenţa garanţiilor procesuale e o necesitate din cele mai stringente pentru legislaţia
Republicii Moldova: ele asigură ascensiunea spre democratismul şi umanismul procesului penal.
28
Feller S. Op. cit., p. 100.
23
 6. Aplicarea legii procesual-penale
Principalele coordonate de aplicare a legii procesual-penale, aidoma aplicării altor legi,
sunt: timpul, spaţiul şi persoana.
Aplicarea în timp a legii procesual-penale este bazată pe principiul activităţii între
momentul intrării în vigoare şi momentul încetării acţiunii (art. 3 alin.1 C.P.P.). Potrivit acestui
principiu, legea de procedură penală este de imediată aplicare, toate activităţile procesuale
realizându-se numai în conformitate cu legea de procedură în vigoare (tempus regit actum).29
Ceea ce se ia în consideraţie însă între cele două momente nu este data săvârşirii infracţiunii, ca
în cazul legii penale, ci data când se efectuează actul necesar demarării procesului penal. În
desfăşurarea procesului penal se aplică legea care este în vigoare în timpul urmăririi penale sau
al judecării cauzei în instanţa judecătorească (art.3 alin.1 C.P.P.).
Dacă infracţiunea săvârşită înainte de intrarea în vigoare a unei legi noi de procedură
penală, se descoperă după această dată, întreaga procedură de administrare a cauzei penale se va
efectua potrivit legii în vigoare, care este activă aplicându-se tuturor actelor ce se efectuează sub
imperiul ei.
Principiul activităţii este de strictă aplicare, el implicând, pe de o parte, atât efectuarea
actelor procedurale în conformitate cu legea în vigoare, cât şi recunoaşterea ca valabile a actelor
procedurale efectuate anterior intrării în vigoare a legii. 30 O lege procesual penală ieşită din
vigoare nu produce efecte după momentul abrogării ei, chiar într-o cauză penală pornită sub
imperiul ei.31
Datorită aplicării normei de drept procesual-penal tuturor actelor ce se efectuează după
intrarea ei în vigoare, chiar în cauzele începute anterior acestei date, principiului activităţii i s-a
dat denumirea de principiul aplicării imediate a normelor de procedură penală.32 Legea
procesual-penală care limitează drepturile şi libertăţile subiecţilor procesului nu are caracter
retroactiv.33
De regulă în ţara noastră legea intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. Uneori datorită importanţei legii, intrarea în vigoare are loc într-un moment
ulterior adoptării, la data prevăzută în textul ei, pentru a se lăsa o perioadă de timp, necesară
cunoaşterii legii şi pregătirilor de ordin organizatoric în vederea aplicării ei. Este, de ex., cazul
Codului penal, adoptat la 18 aprilie 2002, publicat la 13 septembrie 2002 şi care a intrat în
vigoare la 12 iunie 2003.
Nu putem spune acelaşi lucru despre Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr.
122–XV din 14 martie 2003, publicat la 07 iunie 2003 în Monitorul Oficial al RM nr. 104–
110/447. Peste puţin timp, la 12 iunie 2003, noul Cod a intrat în vigoare. Mulţi practicieni au
întâmpinat, de la început, dificultăţi privind aplicarea noilor norme procesual-penale, iar
teoreticienii s-au confruntat cu tălmăcirea unor termeni procesuali şi valorificarea în plan
doctrinar a instituţiilor neîntâlnite anterior în procedura autohtonă.
Ieşirea din vigoare a legii procesual-penale poate avea loc de cele mai dese ori odată cu
intrarea în vigoare a altei legi. Astfel, potrivit art.561 C.P.P. la data intrării în vigoare a Codului
actual, se abrogă Codul de procedură penală aprobat prin Legea RSSM din 24 martie 1961
(Veştile Sovietului Suprem al RSSM, 1961, nr. 10, art.42) cu modificările ulterioare.
Totuşi în unele cazuri normele procesual-penale pot fi retroactive şi ultraactive. 34 Vor fi
retroactive, atunci când dispoziţiile legii noi sunt aplicabile şi actelor efectuate sub legea
29
Dumitriu Gheorghe. Aplicarea în timp a legii de procedură penală // Revista de drept penal, nr. 3, anul IV.
Bucureşti, 1997, p. 52.
30
A se vedea în acest sens: pct. 12 al Hotărârii Plenului C.S.J. nr. 31 din noiembrie 2003 Cu privire la unele
chestiuni apărute în practica judiciară în legătură cu punerea în aplicare a Codului penal şa al Codului de
procedură penală // Avocatul Poporului, nr. 1, 2004, p. 6.
31
Neagu Ion. Op. cit., p. 33.
32
Păvăleanu Vasile. Drept procesual-penal. Parte generală. Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p. 45.
33
Лупинская П. А. Уголовно-процессуальное право. Учебник. Москва: Юристъ, 1997, р. 24–25.
34
Pintea Alexandru. Drept procesual penal. Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p. 49.
24
anterioară, situaţie în care de exemplu, nulitatea unui act efectuat sub legea anterioară nu poate fi
invocată dacă legea nouă nu o prevede.35
Legea procesuală-penală poate avea efect ultraactiv, adică dispoziţiile ei, în perioada de
tranziţie la o nouă lege procesuală-penală, pot rămâne aplicabile acţiunilor procesuale
reglementate de legea nouă. Caracterul ultraactiv se stipulează în legea nouă (art. 3 alin.1
C.P.P.).
Situaţii şi dispoziţii tranzitorii. Soluţionarea unei cauze penale necesită o anumită durată
de timp, şi este posibil să se desfăşoare până la un anumit moment după dispoziţiile legii vechi,
iar în continuare, potrivit legii noi. Astfel, prin aplicarea la cauzele în curs de desfăşurare a
dispoziţiilor noi, fără nici o precizare, ar putea prejudicia interesele legitime ale părţilor. De aceia
în situaţiile tranzitorii, adică în acele momente în care se trece de la aplicarea unei legi, la
aplicarea alteia, noi în domeniu, legiuitorul trebuie să stabilească modalităţile de trecere de la
legea anterioară la legea în vigoare prin intermediul unor acte normative denumite dispoziţii
tranzitorii.
De regulă, dispoziţiile tranzitorii se conţin în legea nouă, dar când ea este de o importanţă
deosebită prin întinderea şi efectele sale, dispoziţiile tranzitorii pot fi cuprinse într-un act aparte,
care să pună în aplicare dispoziţiile legii noi.36
În Codul de procedură penală al RM, care a fost adoptat prin Legea nr. 122–XV la 14
martie 2003, se conţin Dispoziţii finale şi tranzitorii în Capitolul X, Titlul III al părţii speciale.
De asemenea, în scopul de a facilita situaţia tranzitorie, a fost adoptată Legea nr. 205–XV din 29
mai 2003 Cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedură penală al Republicii
Moldova.37
Aplicarea în spaţiu. La baza aplicării normelor procesual-penale în spaţiu stă principiul
teritorialităţii, care constă în faptul că legea procesual-penală se aplică numai activităţilor
procesuale desfăşurate pe teritoriul statului nostru.
Legea procesuală penală este unică pe tot teritoriul Republicii Moldova şi obligatorie
pentru toate organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti, indiferent de locul
săvârşirii infracţiunii. Alte modalităţi de acţiune a legii procesuale penale pot fi stabilite prin
tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (art. 4 C.P.P.).
Cooperarea cu organele judiciare ale altor state, contribuie la obţinerea probelor din
exterior, investigarea adecvată a infracţiunilor, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
participanţilor în proces, precum şi realizarea unor importante funcţii procesuale. Realizarea în
practică a acestor activităţi constituie excepţii de la principiul teritorialităţii.
Cele mai des sunt întâlnite următoarele excepţii de la principiul teritorialităţii aplicării în
spaţiu a legii procesual-penale:
Comisiile rogatorii internaţionale active, când la solicitarea organului judiciar din RM un
act de urmărire penală (de ex., ascultarea unui martor) îndeplinit în altă ţară potrivit legislaţiei
acesteia, este valabil în faţa organelor de drept din ţara noastră (a se vedea art. 536–539 C.P.P.);
Comisiile rogatorii internaţionale pasive, când un act procedural solicitat de organul
judiciar străin, este realizat pe teritoriul RM, aplică legea procesual-penale a RM, care are
consecinţe juridice pentru procesul penal din acea ţară. Organul de urmărire penală sau instanţa
judecătorească execută comisii rogatorii cerute de organele respective din străinătate în temeiul
tratatelor internaţionale la care Republica Moldova şi ţara solicitantă sunt parte sau în condiţii
de reciprocitate confirmate potrivit prevederilor art.536 alin. 2 C.P.P. (art. 540 alin.1 C.P.P.);
Extrădarea – predarea unui stat străin a persoanei care a încălcat legile acestui stat. Există
extrădarea activă şi pasivă.

35
Dongoroz Vintilă şi colectiv. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală Român. Partea generală. Vol.
I. Bucureşti: Ed. Academiei R.S.R., 1976, p. 14.
36
Pintea Alexandru. Op. cit., p. 50.
37
Ase vedea: Hotărârea Plenului C.S.J. din noiembrie 2003, nr. 31 Cu privire la unele chestiuni apărute în practica
judiciară în legătură cu punerea în aplicare a Codului penal şa al Codului de procedură penală.

25
 Extrădarea activă este iniţiativa sau cererea unui stat adresată altui stat de a-i preda o
persoană reţinută pe teritoriul acelui stat. Republica Moldova se poate adresa unui stat străin cu
cerere de extrădare a persoanei, în privinţa căreia se efectuează urmărirea penală, în legătură
cu infracţiunile pentru care legea penală prevede o pedeapsă maximă de cel puţin un an de
închisoare ori o altă pedeapsă mai aspră sau în privinţa căreia a fost adoptată o sentinţă de
condamnare la pedeapsa închisorii pe o durată de cel puţin 6 luni, în cazul extrădării pentru
executare, daca tratatele internaţionale nu prevăd altfel (art. 541 alin.1 C.P.P.).
Activitatea desfăşurată de organele judiciare ale statului solicitat, pentru predarea
infractorului care face obiectul extrădării, este extrădare pasivă. Cetăţeanul străin sau apatridul
care este urmărit penal sau care a fost condamnat într-un stat străin, pentru săvârşirea unei
fapte pasibile de pedeapsă în acel stat poate fi extrădat acestui stat străin, la cererea
autoritarilor competente, în scopul urmăririi sau executării sentinţei pronunţate pentru fapta
comisă sau pronunţării unei noi sentinţe. (art. 544 alin.1 C.P.P.).
Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare penale, constituie altă
excepţie de la principiul teritorialităţii legii procesual-penale. Potrivit art. 558 alin.1 C.P.P.,
hotărârile penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate, precum şi cele
care sunt de natură să producă, potrivit legii penale a Republicii Moldova, efecte juridice, pot fi
recunoscute de instanţa naţională, la demersul ministrului justiţiei sau al Procurorului General,
în baza tratatului internaţional sau a acordului de reciprocitate.
Cazurile de imunitate de jurisdicţie aplicabilă personalului diplomatic şi consular sunt de
asemenea excepţii de la principiul teritorialităţii. Pe teritoriul Republicii Moldova, procesul în
cauzele penale privitoare la cetăţenii străini şi apatrizi se efectuează în conformitate cu
prevederile C.P.P. Procesul penal în privinţa persoanelor care beneficiază de imunitate
diplomatică se efectuează în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la
relaţiile diplomatice, încheiată la 18 aprilie 1961, ale Convenţiei de la Viena cu privire la
relaţiile consulare, încheiate la 24 aprilie 1963, precum şi ale altor tratate internaţionale la care
Republica Moldova este parte. (art. 5 C.P.P.).
Legea procesual-penală nu se aplică în cazul unor infracţiuni săvârşite pe teritoriul nostru,
când acestea sunt comise pe o navă sau o aeronavă militară ce aparţine unui stat străin.

7. Interpretarea normelor juridice procesual-penale

Interpretarea normelor procesual-penale nu este decât operaţia prin care se urmăreşte
determinarea înţelesului pe care l-a avut în vedere legislatorul la adoptarea dispoziţiilor legale.
Interpretarea normelor procesual-penale are importanţă pentru aplicarea lor concretă,
deoarece orice legislaţie oricât de perfectă ar fi ea, nu poate totuşi elimina necesitatea
interpretării. Atare necesitate obiectivă se accentuează în condiţiile actuale, când sistemul de
drept al RM, inclusiv legislaţia procesual-penală, este completată cu norme noi.
Există mai multe tipuri de interpretări: după subiect, după procedee, după volum etc.
În funcţie de subiectul interpretării, poate fi interpretarea legală sau autentică, judiciară şi
doctrinară (ştiinţifică).
Interpretarea se numeşte legală atunci când sensul termenilor şi expresiilor utilizate, este
explicat chiar de organul de la care norma juridică emană – Parlamentul (art. 66 lit. „c” din
Constituţie). Interpretarea legală are aceeaşi putere juridică ca şi actul normativ interpretat şi este
obligatorie pentru toate organele care le aplică.
Interpretarea judiciară sau jurisprudenţială se face de organele judiciare abilitate a aplica
legea. Această interpretare este obligatorie numai pentru cauza care a făcut obiectul
soluţionării.38 Una dintre cele mai răspândite, în ţara noastră, este interpretarea judiciară
provenită de la instanţa de judecată superioară – Curtea Supremă de Justiţie în soluţionarea
cauzelor penale. Ea are valoare în speţa examinată. În privinţa caracterului acestei interpretări
există opinii controversate.39

38
Păvăleanu Vasile. Op. cit., p. 22.
26
 Interpretarea este doctrinară sau ştiinţifică când este făcută în tratate, manuale, monografii
şi alte lucrări de cercetări ştiinţifice. Ea contribuie la justa însuşire a conţinutului normelor
procesuale şi la desăvârşirea lor, fără însă a avea putere oficială obligatorie.
În funcţie de procedeele sau metodele folosite, interpretarea poate fi: literală sau textuală,
sistematică, logică şi istorică.
Interpretarea literală este desluşirea sensului cuvintelor utilizate în actele normative.
Interpretarea sistematică se rezumă la lămurirea conţinutului normelor procesual-penale,
implicând determinarea locului lor în sistemul legii procesual-penale în vigoare, precum şi, în
genere, în sistemul de drept. Interpretarea logică este determinarea sensului unei legi cu ajutorul
logicii formale şi dialectice. Interpretarea istorică lămureşte sensul unei legi prin familiarizarea
cu toate materialele care au anticipat adoptarea ei (proiectul, spre exemplu).
După volumul sau efectele sale, interpretarea poate fi:
– autentică, când se constată că textul legii concordă întru totul cu intenţia legislatorului;
– restrictivă, când prin interpretare se constată că textul de lege, aşa cum este redactat,
exprimă mai mult decât a voit legislatorul;
– extensivă, când prin interpretare se constată că textul de lege, în redactarea existentă,
spune mai puţin decât a dorit legislatorul.
Interpretarea prin analogie, care este proprie procedurii penale, se reduce la lămurirea
dispoziţiilor legale prin recurgerea la alte dispoziţii ce reglementează o materie asemănătoare,
dar care este mai clară. De ex., conform art. 369 alin.1 C.P.P., audierea părţii vătămate se
efectuează în conformitate cu dispoziţiile ce se referă la audierea martorilor şi care se aplică în
mod corespunzător; un alt exemplu, în art. 80 alin.7 C.P.P., înlăturarea din procesul penal a
reprezentantului victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile,
martorului se efectuează în condiţiile înlăturării apărătorului, prevăzute în art.72 C.P.P. şi
aplicate în mod corespunzător.
Acest tip de interpretare nu poate fi folosit în dreptul penal, în virtutea principiului nulla
poena sine lege (nu există pedeapsă fără lege).40
Lacunele legii pot fi completate pe cale de supliment analogic, adică prin împrumutarea
unei dispoziţii din altă lege, dar referitoare la o situaţie similară. Deci, atunci când legea tace,
interpretul poate în procedura penală pe cale de analogie, recurgând la alte prevederi de lege, să
găsească soluţionarea situaţiei neprevăzute.
Interpretul poate în procedura penală să completeze şi chiar să corecteze legea, atunci când
lipsa unei dispoziţii sau felul greşit în care se exprimă legea, ar zădărnici realizarea justiţiei,
fiindcă nu este îngăduit instanţelor judecătoreşti, sub motiv că legea tace sau nu este clară, să
refuze de a judeca sau de a confirma judecata. 41 În dreptul procesual-penal ea are unele rezerve,
constituind obiectul unei investigaţii speciale.
Interpretarea dreptului e necesară, în virtutea contradicţiei între caracterul formal-
determinant al normelor juridice şi dinamismul vertiginos al relaţiilor sociale. În virtutea
caracterului formal-determinant prescripţiile juridice rămân invariabile, stabile până la
modificarea lor. În acelaşi timp viaţa socială este în permanentă schimbare, de aceea nu rareori
legea se aplică în condiţii care s-au modificat esenţial în comparaţie cu momentul emiterii ei.42
Utilizarea tuturor tipurilor de interpretare, cunoscute în teoria generală a dreptului sunt
aplicate şi în procedura penală, ţinând cont de specificul normelor procesuale. Interpretarea este
un mijloc necesar şi eficient de însuşire şi explicare a normelor procesuale de depistare şi
înlăturare a lacunelor legislaţiei şi de desăvârşire a ei în continuare.

39
Элькинд П. С. Толкование и применение норм уголовно-процеесуального права. Москва: Юрид. лит., 1967,
р. 75–81.
40
A se vedea: Mariţ Alexandru. Op. cit., p. 30.
41
Dongoroz Vintilă. Op. cit., p. 197.
42
Guzun Gheorghe. Interpretarea dreptului // Avocatul Poporului, nr. 7–9, 2002, p. 43.
27
 8. Izvoarele dreptului procesual-penal
În teoria generală a dreptului, noţiunea de izvor de drept este determinată, de obicei, în
sens material şi în sens formal.
Izvoarele dreptului procesual-penal sunt sursele din care decurg reglementările legale în
domeniul procedurii penale. În sens formal, izvoarele dreptului procesual-penal sunt normele
în care această ramură de drept este exprimată.
Izvorul material al dreptului îl constituie sursa ideilor materializate în normele juridice, iar
izvorul formal reprezintă procedeul sau forma prin care aceste idei sunt materializate.43
În acest compartiment vom trata izvoarele formale ale normei procesual-penale. Datorită
complexităţii relaţiilor sociale supuse reglementării normelor procesuale, dreptul procesual-penal
prezintă o pluralitate de izvoare.
Izvorul fundamental îl reprezintă Constituţia, deoarece conţine dispoziţii generale ce-şi
găsesc aplicare în domeniul înfăptuirii justiţiei penale. Constituţia Republicii Moldova are
supremaţie asupra legislaţiei procesual-penale naţionale. Nici o lege care reglementează
desfăşurarea procesului penal nu are putere juridică dacă este în contradicţie cu Constituţia
(art. 2 alin.3 C.P.P.).
Dintre normele constituţionale care constituie izvor al dreptului procesual-penal remarcăm,
spre exemplu, art.26 care prevede că în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de
un avocat, ales sau numit din oficiu.
Codul de procedură penală este principalul izvor al procedurii penale, deoarece cuprinde
majoritatea normelor juridice procesual-penale. Procesul penal este reglementat de prevederile
Constituţiei Republicii Moldova, de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte
şi de Codul de procedură penală al RM (art. 2 alin.1).
Întreaga desfăşurare a procesului, precum şi majoritatea problemelor de procedură îşi
găsesc o reglementare sistematizată în Codul de procedură penală. Autorii de specialitate din
România consideră drept izvoare de procedură penală şi alte coduri (penal, civil, de procedură
civilă).44
Importanţă prevederilor Codului de Procedură Penală în reglementarea procesului penal,
este reiterată în art.2 alin.4 C.P.P.: Normele juridice cu caracter procesual din alte legi naţionale
pot fi aplicate cu condiţia includerii lor în C.P.P. În acest sens Curtea Constituțională a
Republicii Moldova a pronunțat o hotărîre prin care a confirmat limitarea aplicării prevedrilor
CPP numai de Constituție și tratatele internaționale, nu și de orice alte legi naționale, neicluse în
cod.45
Alături de coduri printre izvoarele de drept procesual-penal pot fi amintite şi legile cu un
conţinut organizatoric care reglementează activitatea organelor judiciare: Legea cu privire la
Procuratură, Legea cu privire la organizarea judecătorească, etc. Numai legile, fiind acte
normative adoptate de Parlament, constituie izvor de drept, mai ales într-un domeniu atât de
important cum este cel al realizării justiţiei penale. Modificările introduse în textul Codului de
procedură penală şi în al altor legi procesuale se efectuează de asemenea prin lege.
În ultimii ani multe modificări şi completări ale legislaţiei procesual-penală sunt rezultatul
recunoaşterii de către statul nostru a normelor internaţionale şi europene privind ocrotirea şi
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale printre care DUDO, CEDO46 etc.
43
Mateuţ Gh. Op. cit., p. 11.
44
Volonciu Nicolae, op.cit., p.56; Mateuţ Gh., op.cit., p.13
45
Această viziune a fost reiterată şi în Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.1 din 22.01.2008 privind controlul constituţionalităţii
art.2 alin.(1) şi alin.(4) din Codul de procedură penală (Monitorul Oficial 25-27/1, 05.02.2008), disponibil la:
http://constcourt.md/ccdocview.php?tip=hotariri&docid=86&l=ro (05.04.14)
46
Prin hotărârea definitivă a instanţei de recurs (Decizia Curţii de Apel) persoana învinuită în săvârșirea
infracţiunii de încălcare a regulilor de circulaţie rutieră în urma căreia au survenit vătămări corporale mai puţin
grave a fost achitată. Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul în anulare declarat de Procurorul General în
conformitate cu legea naţională art. 369: CPP (red. 1961), cu motivaţia de aplicare a prevederilor actului
internaţional (art. 4 din Protocolul al VII-lea CEDO), care stipulează că, în cazul existenţei unei hotărâri definitive
de achitare, redeschiderea procesului poate avea loc dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental
au afectat hotărârea pronunţată în cadrul procedurii precedente, temeiuri care lipseau în cauză. Instanţa a conchis
28
 Principiile generale şi normele dreptului internaţional şi ale tratatelor internaţionale la
care Republica Moldova este parte constituie elemente integrante ale dreptului procesual-penal
şi nemijlocit dau naştere drepturilor şi libertăţilor omului în procesul penal (art. 2 alin.2 C.P.P.).
În desfăşurarea procesului penal nu pot avea putere juridică legile şi alte acte normative
care anulează sau limitează drepturile şi libertăţile omului, încalcă independenţa
judecătorească, principiul contradictorialităţii, precum și contravin normelor unanim
recunoscute ale dreptului internaţional, prevederilor tratatelor internaţionale la care Republica
Moldova este parte (art.2 alin.5 C.P.P.).
În conformitate cu art.7 alin.8 C.P.P., Hotărîrile definitive ale Curţii Europene a
Drepturilor Omului sînt obligatorii pentru organele de urmărire penale, procurori şi instanţele
de judecată.
În această ordine de idei, instanţele judecătoreşti vor aplica jurisprudenţa CEDO în cazul în
care circumstanţele cauzei ce se examinează sînt similare circumstanţelor care au fost examinate
de către CEDO şi asupra cărora aceasta s-a pronunţat.47
Unele tratate şi convenţii internaţionale, care conţin norme de procedură penală, servesc,
de asemenea, ca izvoare de drept procesual-penal, dacă sunt ratificate de puterea legislativă. În
acest sens art. 531 C.P.P. arată că dispoziţiile tratatelor internaţionale la care RM este parte şi
alte obligaţii internaţionale ale RM vor avea prioritate în raport cu dispoziţiile C.P.P.
Potrivit prevederilor art. 27 din Convenţia Cu privire la dreptul tratatelor, încheiată la
23.05.1969 la Viena, statul care este parte la tratatul internaţional nu are dreptul să nu
îndeplinească obligaţiunile prevăzute de acest tratat din motivul că ele contravin legislaţiei
naţionale. RM este parte a acestei Convenţii şi de aceea instanţele judecătoreşti, în cazurile în
care legislaţia naţională contravine actului internaţional la care Republica Moldova este parte,
sunt obligate să aplice dispoziţiile acestui act internaţional48
În grupul documentelor juridice care reglementează procedura de cooperare cu organele
judiciare ale altor state se înscriu:
1. Tratatele bipartite şi pluripartite ale RM (convenţii acorduri) privind asistenţa juridică;
2. Acordurile interguvernamentale ale RM, acordurile internaţionale ale Procuraturii
Generale, ale Ministerului Justiţiei, ale Ministerului Afacerilor Interne şi alte structuri ale
autorităţilor publice, ce au ca obiect de reglementare diverse probleme de conlucrare în
activitatea de prevenire şi contracarare a criminalităţii.
De menţionat că la ora actuală, între savanţi şi practicieni nu există o unitate de opinii în
ceia ce priveşte natura şi forţa juridică a documentelor din a doua grupă.49
Printre cele mai importante acte normative internaţionale în domeniul justiţiei penale sunt:
Convenţia europeană privind asistenţa juridică în materie penală (Strasbourg, 08.04.1959), în
vigoare pentru RM din 05.05.1998 şi Convenţia europeană cu privire la extrădare (Paris,
13.12.1957), în vigoare pentru RM din 31.12.1997.
Drept bază normativă a asistenţei juridice şi a altor, relaţii internaţionale, în domeniul
justiţiei penale, între statele din spaţiul CSI, serveşte Convenţia privind asistenţa juridică şi
raporturile de drept în materie de procedură civilă, familială şi penală, semnată la Minsk, la
21.01.1993. Acest document juridic reglementează relaţiile de cooperare dintre statele care
dispun de legislaţii şi sisteme juridice naţionale, ce se caracterizează prin multiple asemănări.50
că prevederile legii naţionale contravin actului internaţional şi, în conformitate cu dispoziţiile alin. 2 art. 4 din
Constituţia RM, a aplicat actul internaţional (Decizia Colegiului penal nr. lra-28/2003. Decizia Colegiului penal nr.
lra-62/2003).
47
Pct.2 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.3 din 09. 06.2014 Cu privire la aplicarea de către
instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale
48
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 2 din 30.01.1996 cu modificările din 20.12.1998 Cu privire Ia
practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova, pct.3
49
Волеводз А. Г. Концептуальные проблемы совершенствования международного сотрудничества в
проекте УПК РФ // Юрист, №1, 2001, р. 30.
50
Osoianu Tudor, Botnaru Gheorghe. Cadrul juridic al cooperării internaţionale a Republicii Moldova în materie
penală // Revistă de criminologie, drept penal şi criminalistică, nr. 1–2, 2003 p. 31, 32.
29
 În afara acordurilor pluripartite, RM încheie şi acorduri bipartite privind colaborarea în
materie penală. Drept exemplu poate servi Tratatul dintre Republica Moldova şi Ucraina privind
asistenţa juridică şi raporturile de drept în cauzele civile şi penale din 13.12.1993, semnat la
Kiev.
Multe din acordurile internaţionale bipartite şi pluripartite, în materie de justiţie penală, nu
se referă nemijlocit la asistenţa reciprocă în procesele penale, ci privesc diferite aspecte ale
contracarării celor mai periculoase tipuri ale criminalităţii. Nu vom enumera toate aceste
acorduri, prezentăm doar câteva mai importante: Convenţia europeană privind contracararea
terorismului (Strasbourg, 27.01.1977), în vigoare pentru RM din 23.09.1999; Convenţia
europeană împotriva corupţiei (Strasbourg, 06.11.1977), în vigoare pentru RM din 30.11.1999
etc. Ţinem să evidenţiem că în conţinutul acestor convenţii sunt prevăzute şi indicaţii privind
realizarea unor acţiuni obligatorii de către părţile semnatare, inclusiv în cadrul proceselor penale.

9. Legăturile dreptului procesual-penal cu alte ramuri de drept

Dreptul în Republica Moldova constituie un sistem unitar în cadrul căruia între diferite
ramuri există o legătură strânsă. Această caracteristică face ca şi dreptul procesual-penal să aibă
numeroase legături cu celelalte ramuri ale dreptului. În atare context ne putem, în principal,
referi la dreptul constituţional, dreptul penal, dreptul civil şi procedura civilă.

Legăturile cu dreptul constituţional. La baza procedurii penale stau unele norme de drept
constituţional. Astfel, Constituţia Republicii Moldova cuprinde norme ce reglementează unele
domenii din procedura penală, cum ar fi cele privind drepturile şi libertăţile fundamentale (Titlul
II), precum şi autoritatea judecătorească (Capitolul IX). Referindu-se la probleme de procedură
penală, aceste norme le abordează de pe poziţiile dreptului constituţional, cu scoaterea în
evidenţă a ideilor de bază, călăuzitoare şi fundamentale, urmând să fie acceptate şi dezvoltate de
normele dreptului procesual-penal.

Dreptul procesual-penal şi dreptul penal. Dreptul penal este transpus în fapt prin
intermediul dreptului procesual-penal. Drepturile şi obligaţiile subiecţilor din cadrul raportului
juridic penal se realizează numai prin intermediul raportului de procedură penală. La rândul său,
dreptul procesual-penal, fără dreptul penal ar fi fără conţinut şi inutil, deoarece anume acesta din
urmă stabileşte care fapte sunt infracţiuni şi ce sancţiuni penale pot fi aplicate infractorilor.
Astfel, legătura organică şi funcţională conduce la relaţii indisolubile între aceste două ramuri.
Unul şi acelaşi spirit trebuie să domine atât dreptul penal cât şi procedura penală, deoarece
procesul este forma de existenţă a legii penale, forma de exprimare a acesteia.51

Legăturile cu dreptul civil. Multe infracţiuni produc prejudicii materiale, fapt care
angajează şi răspunderea civilă a infractorilor, demonstrând legăturile dintre procedura penală şi
dreptul civil. Faptul că dreptul la despăgubire a persoanelor vătămate se poate realiza pe calea
acţiunii civile în procesul penal este un moment care amplifică şi mai mult această legătură.

Dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil. Dreptul procesual penal se află într-o
strânsă legătură, cu dreptul procesual civil. Între normele juridice procesuale care constituie cele
două ramuri de drept există numeroase elemente comune, începând cu principiile care stau la
baza procesului civil şi penal, continuând cu administrarea probelor, desfăşurarea judecăţii etc.
Cele două ramuri reglementează două forme ale aceleiaşi activităţi de judecată, justiţia
realizându-se atât prin judecarea cauzelor penale cât şi a celor civile. Deşi ele se prezintă ca două
ramuri de drept distincte totuşi pot fi stabilite unele asemănări între procedura penală şi civilă,

51
Mariţ Alexandru. Op. cit., p. 19.
30
deoarece ambele urmăresc apărarea unor norme de drept substanţial. 52 Astfel, aspectele ce le
apropie sunt:
– aceleaşi instanţe judecătoreşti soluţionează atât cauzele penale cât şi cele civile;
– judecătorii pot soluţiona atât cauzele penale cât şi cele civile;
– procesul penal ca şi procesul civil este desfăşurat în virtutea aceloraşi principii, precum
sunt independenţa judecătorilor, egalitatea, publicitatea, oralitatea dezbaterilor,
colegialitatea, asigurarea dreptului la apărare şi a dublului grad de jurisdicţie,
gratuitatea justiţiei.53
– atât procesul penal cât şi cel civil parcurg etape asemănătoare: sesizarea, administrarea
probelor, dezbaterea, deliberarea şi pronunţarea hotărârii;
– căile de atac folosite sunt aceleaşi (apelul, recursul, etc.)
Sunt situaţii când normele procedurii civile sunt aplicate în procesul penal la soluţionarea
acţiunii civile.
Cu toate acestea între aceste două ramuri de drept există şi deosebiri. Principalul factor
care determină aceste deosebiri este natura distinctivă a normelor de drept material care
reglementează cele două conflicte de esenţă diferită, la care se mai adaugă deosebiri de plan
structural, organizatoric şi instituțional (de ex.: existenţa celor trei faze numai în cazul procesului
penal).

SECŢIUNEA III
Ştiinţa dreptului procesual-penal
1.Obiectul, structura, metodele şi sarcinile ştiinţei dreptului procesual-penal

Ştiinţa dreptului procesual-penal constituie o ramură a ştiinţelor juridice care conţine un

sistem de reguli, concepţii şi principii elaborate metodic, privind reglementarea desfăşurării
procesului penal.
Orice ştiinţă este justificată în măsura în care are un obiect propriu de studiu şi foloseşte
metode specifice în cercetarea fenomenelor. Ştiinţa dreptului procesual penal nu trebuie
confundată cu dreptul procesual-penal. Astfel, în timp ce dreptul procesual penal este o ramură a
sistemului de drept, alcătuită dintr-un ansamblu de norme juridice, ştiinţa dreptului procesual-
penal reprezintă un sistem de cunoştinţe despre raporturile juridice procesual-penale şi normele
procesual-penale care reglementează aceste raporturi.54
Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului procesual-penal cuprinde:
– normele şi raporturile procesual-penale;
– practica organelor de stat competente a realiza procesul penal;
– legislaţia şi doctrina procesual-penală a altor ţări;
– condiţiile obiective care au determinat reglementarea unei anumite instituţii procesuale
ori adoptarea unor norme procesuale.
Structura ştiinţei procedurii penale o reprezintă două părţi:
1. Partea generală care studiază sarcinile, principiile, competenţa, probele etc.;
2. Partea specială care studiază derularea activităţilor procesuale, respectând
consecutivitatea fazelor. Această divizare se impune, deoarece Codul de procedură penală
cunoaşte, de asemenea, o astfel de sistematizare. Fiecare moment procesual îşi are în partea
specială reglementarea sa proprie, care se îmbină cu dispoziţiile din partea generală. De aici,
constatăm necesitatea studierii simultane a ambelor părţi ale ştiinţei dreptului procesual-penal.
Sub aspectul metodologic studierea ştiinţei dreptului procesual penal nu constă în utilizarea
unor metode neîntâlnite la alte ştiinţe. Ca metode logice, ştiinţa dreptului procesual-penal, ca şi
celelalte ştiinţe ale dreptului, foloseşte analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia.
52
Ciobanu Viorel Mihai. Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Vol. I. Bucureşti: Naţional, 1996, p. 161.
53
Ciobanu Viorel Mihai. Op. cit., p. 162.
54
Neagu Ion. Drept procesual penal. Bucureşti: Ed. Academiei, 1988, p. 51.
31
 Prin metoda istorică fenomenele procesuale sunt studiate sub aspectul evoluţiei lor în timp.
Metoda comparativă permite studierea normelor juridice procesuale în comparaţie cu alte norme
din acelaşi sistem de drept şi, mai ales, cu normele corespunzătoare din legislaţiile străine.
Studiind fenomenele procesuale în integritate şi nu în individualitatea componenţelor lor, prin
metode sociologice, se efectuează studierea raportului lor cu alte fenomene sociale conexe.
Concomitent cu metoda sociologică este utilizată şi metoda statistică, care furnizează date
importante menite să orienteze spre o legislaţie şi o practică cât mai eficace.
Fiecare ştiinţă are anumite sarcini legate de cercetarea obiectului său. Actualmente,
principalele sarcini ale ştiinţei procedurii penale din Republica Moldova sunt următoarele:
– studierea multilaterală şi în mod creator a normelor de procedură penală;
– îmbinarea teoriei cu practica, adâncind caracterul ei aplicativ;
– studierea procedurii penale din alte ţări, a experienţei istorice de dezvoltare a ei şi a
instituţiilor sale;
– elaborarea programelor de investigaţii ştiinţifice ale unor probleme fundamentale în
materie de procedură penală;
– sporirea rolului procedurii penale în procesul de contracarare a criminalităţi.

2. Forma procesual-penală
Forma procesual-penală, aidoma garanţiilor procesual-penale, reprezintă o categorie
fundamentală a ştiinţei dreptului procesual-penal. Forma procesuală cuprinde totalitatea
condiţiilor stabilite de legea procesual-penală pentru efectuarea de către organele de drept a
acţiunilor ce intră în competenţa lor, îndreptate spre descoperirea infracţiunilor şi tragerea la
răspundere penală a persoanelor care au comis infracţiuni, precum şi realizarea altor scopuri ale
procesului penal.55
O trăsătură specifică a formei procesual-penale o constituie sistemul cerinţelor fixate de
normele juridice de procedură penală. Un atare sistem presupune existenţa în conţinutul său a
unui şir de reguli, ce determină conduita tuturor persoanelor care participă în proces,
consecutivitatea, conţinutul şi caracterul acţiunilor lor.
Afară de aceasta, exigenţele formei procesual-penale impun:
a) ordinea de participare în procesul penal a persoanelor interesate;
b) cerinţa motivaţiei şi formulării respective a deciziilor organelor competente a
realiza procesul penal;
c) obligaţia protocolarii şedinţei de judecată;
d) temeiurile şi ordinea adoptării şi revocării deciziilor persoanelor competente a
desfăşura procesul penal;
e) reguli cu caracter de ritual şi etichetă judiciară.
Generalizând cele expuse mai sus, definim forma procesual-penală drept un sistem al
instituţiilor şi regulilor procesuale, al succesiunii fazelor procesului penal, al condiţiilor,
metodelor şi termenelor de efectuare a actelor procesuale, legate direct sau indirect de
administrarea probelor în procesul penal, precum şi a ordinii de fixare a deciziilor în cadrul
cauzelor penale.
Forma procesual-penală, fiind o varietate a formei juridice de activitate statală, creează un
regim de drept statornic de gestiune a cauzelor penale, ajustat în detalii şi bine determinat. Forma
procesual-penală posedă două proprietăţi de bază: unitatea şi diferenţierea ei.
Unitatea formei procesual-penale se manifestă prin stabilirea unei ordini unice de
desfăşurare a procesului penal. Toate cauzele penale se disting prin trăsături unice: un set de acte
procesuale, mijloace de stabilire a datelor de fapt, metode de examinare a lor etc. De exemplu,
caracterul scris al procesului penal este specific tuturor cauzelor penale.
Unele cauze prezintă însă anumite particularităţi. Ele sunt manifestări ale diferenţierii
formei procesual-penale. În unele cazuri procedura devine mai complicată, fiind determinată de

55
Orîndaş Victor. Procedură penală. Chişinău: USM, 2001, p. 13.
32
acordarea garanţiilor suplimentare unor subiecţi (de ex. în cauzele în care învinuiţi sunt minori).
În alte cazuri procedura este simplificată (de ex. gestionarea cauzelor penale în caz de delict
flagrant).
Unitatea şi diferenţierea formei procesual-penale reprezintă proprietăţi care, în cumul,
demonstrează flexibilitatea procesului penal, calitate menită a-l optimiza. Valoarea formei
procesual-penale este determinată de faptul că ea asigură unitatea intereselor înfăptuirii justiţiei
în procesul penal şi ale intereselor părţilor lui. În special, aceasta se referă la acceptarea pentru
realizarea acestui scop, numai a acelor mijloace care sunt în concordanţă cu interesele
nominalizate.

3. Legăturile ştiinţei dreptului procesual-penal cu alte ştiinţe juridice

Ştiinţa procesului penal are legături cu multe ştiinţe juridice, datorită problematicii
generale de abordare a acesteia (teoria generală a dreptului), a cercetării unor instituţii sau norme
juridice comune (dreptul constituţional, dreptul penal, dreptul procesual civil etc.). Deoarece
legăturile dintre ştiinţele nominalizate sunt bazate pe legăturile dintre ramurile de drept
respective, care au fost deja examinate, ele nu vor forma obiectul unei cercetări repetate.
Ştiinţa dreptului procesual-penal are relaţii apropiate cu unele ştiinţe nejuridice, care au
însă o mare importanţă în studierea unor aspecte strâns legate de activitatea procesual-penală. La
studierea acestei activităţi îşi dau concursul, odată cu dezvoltarea progresului ştiinţific, atât
ştiinţele sociale, cât şi cele naturale. Aceste ştiinţe auxiliare dreptului sunt: criminalistica,
medicina legală, psihiatria, psihologia judiciară şi statistica judiciară.
Criminalistica are ca obiect de studiu elaborarea metodelor tehnico-ştiinţifice şi tactice
necesare descoperirii, fixării, ridicării şi examinării urmelor infracţiunii, precum şi depistării
infractorului. Prin procedeele sale sunt scoase la iveală probele destinate aflării adevărului în
cauzele penale.
Medicina legală, prin obiectul său de investigaţie, furnizează date importante pentru
cercetarea infracţiunilor care atentează la integritatea corporală, viaţa, sănătatea persoanei şi
determină cauzele decesului, caracterul leziunilor corporale etc.
Psihiatria judiciară, prin cunoştinţele pe care le prezintă, rezolvă probleme importante ce
pot lua naştere în procesul penal, cum este, de exemplu, stabilirea responsabilităţii persoanei care
a săvârşit o infracţiune.
Psihologia judiciară pune la dispoziţia procesului penal explicaţii cu privire la motivaţia
psihică şi conduita subiecţilor procesului penal.
Statistica judiciară studiază fenomenele procesual-penale din punct de vedere cantitativ.
Prin intermediul ei poate fi mai lesne cunoscută dinamica activităţilor procesuale (numărul de
cauze penale examinate într-un interval de timp, pe un anumit teritoriu, hotărârile adoptate în
cadrul lor, frecvenţa aplicării anumitor măsuri preventive etc.).

33
 CAPITOLUL II
Principiile procesului penal
1. Noţiunea, sistemul şi însemnătatea principiilor procesului penal
Pentru a realiza sarcinile procesului penal este necesară o reglementare în conformitate cu
anumite idei şi reguli diriguitoare de desfăşurare a lui. Această funcţie o îndeplinesc principiile
procesului penal, prin care se înţeleg reguli cu caracter general, manifestate prin norme
procesual-penale concrete sau care derivă din interpretarea unui ansamblu de asemenea norme,
determinând construcţia integrală a procesului, esenţa şi asigurarea realizării sarcinilor lui.
Aceste reguli poartă caracter imperativ. Noţiunea de principiu al procesului penal reprezintă o
categorie teoretică, având largi implicaţii practice, care s-a conturat în gândirea juridică şi în
ştiinţa dreptului procesual-penal. În doctrină s-a subliniat că noţiunea de principiu fundamental al
procesului penal poate fi reţinută numai în sensul de regulă care stă la baza întregii activităţi
procesuale, de aceea nu pot fi considerate ca principii fundamentale acele reguli care privesc
numai una din fazele procesului penal.56
În doctrină se subliniază că la abordarea noţiunii de sistem al principiilor fundamentale ale
procesului penal trebuie de avut în vedere două aspecte:
– pe de o parte, cunoaşterea elementelor componente ale sistemului;
– pe de altă parte, interdependenţa dintre aceste principii în realizarea scopului procesului
penal.57
Chestiunea sistemului principiilor care constituie fundamentul procedurii penale este
discutabilă, deoarece există mai multe opinii referitor la sistematizarea şi sensul unor principii
luate în parte. În literatura de specialitate există mai multe criterii de clasificare a principiilor
procesului penal. Prin sistemul de principii se înţelege ansamblul unitar al principiilor procesului
penal. Codul de procedură penală cuprinde mai multe norme în care sunt înscrise principiile
fundamentale ale procesului penal care servesc nu numai la buna înţelegere a instituţiilor
reglementate de aceste norme, dar şi la corecta lor aplicare.58
În cursul procesului penal, principiile fundamentale acţionează într-o interdependenţă şi
condiţionare reciprocă. Principiile au o importanţă reală numai în cazul interacţiunii lor. Fiecare
principiu trebuie să-şi afirme semnificaţia deplină şi să realizeze prin raportare la celelalte
principii ale sistemului.59 Fiind componentele unui sistem unic, fiecare principiu aparte
caracterizează diferite laturi ale procesului penal. Conţinutul fiecărui principiu capătă eficienţă
datorită existenţei celorlalte reguli de bază, după cum aplicarea consecventă a unuia dintre ele nu
se poate face decât în condiţiile respectării riguroase a tuturor celorlalte principii din sistem.60
Justiţia penală contemporană funcţionează pe două sisteme de principii, consfinţite în
normele dreptului internaţional şi dreptului naţional. Totodată, dreptul moldovenesc oferă
prioritate normelor consacrate în actele de drept internaţional.61
Sistemul principiilor procesual-penale include:
1. Principiile procesului penal care consacră drepturile şi libertăţile cetăţenilor,
fixate în Titlul II al Constituţiei Republicii Moldova;
2. Principiile procesului penal, al căror izvor sunt normele constituţionale despre
puterea judecătorească – Secţiunea I, Capitolul IX din Constituţie;
3. Principiile procesual-penale fixate numai în normele C.P.P.
De menţionat că majoritatea principiilor din grupa I şi II sunt întărite în afară de
Constituţie şi Tratate internaţionale. Principiile din grupa I-a şi a II-a sunt denumite principii

56
Volonciu Nicolae. Op. cit., p. 73; .Apetrei Mihai. Drept procesual-penal. Bucureşti: OSCAR PRINT, 1998, p. 51.
57
Ibidem.
58
Apetrei Mihai. Op. cit., p. 51..
59
Mărgineanu Iurie. Noţiunea de sistem al principiilor procedurii penale // SYMPOSIA PROFESSORUM, Seria
DREPT, Materialele sesiunii ştiinţifice din 4–5 mai, ULIM, Chişinău, 2001, p. 225.
60
Volonciu Nicolai. Op. cit., p. 80; Apetrei Mihai. Op. cit., p. 52..
61
Martâncik Evghenii. Justiţia penală: Standarde internaţionale şi principii naţionale de activitate // Legea şi Viaţa,
nr. 4, 1999, p. 9.
34
fundamentale. Aceste principii poartă caracter universal, deoarece au aplicare asupra tuturor
sferelor de activitate a justiţiei penale: examinarea cauzelor penale, supravegherea legalităţii în
activitatea procesual-penală, susţinerea învinuirii de stat în instanţă, înfăptuirea justiţiei de către
toate instanţele indicate în art. 115, alin.1 al Constituţiei. 62 Cele din grupa a III-a – speciale
(ramurale).
Având în vedere actul normativ care le reflectă, sfera de acţiune, precum şi importanţa
socio-juridică, unii autori propun clasificarea principiilor procedurii penale în constituţionale,
procesuale, organizării judecătoreşti.63
Ansamblul principiilor procesului penal mai poate fi împărţit, în general, în principii
specifice fazelor prejudiciare şi principii specifice fazelor judiciare.
În Republica Moldova procesul penal se desfăşoară conform principiilor fundamentale şi
speciale.
Principiile fundamentale:
- Legalitatea procesului penal;
- Prezumţia nevinovăţiei;
- Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor;
- Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane;
- Inviolabilitatea persoanei;
- Inviolabilitatea domiciliului;
- Inviolabilitatea proprietăţii;
- Secretul corespondenţei;
- Inviolabilitatea vieţii private;
- Limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret;
- Asigurarea dreptului la apărare;
- Publicitatea şedinţei de judecată;
- Accesul liber la justiţie;
- Desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil;
- Libertatea de mărturisire împotriva sa;
- Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori;
- Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi
erorilor judiciare;
- Principiul contradictorialităţii în procesul penal;
- Înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti;
- Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii.

Principiile ramurale:
- Cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a tuturor circumstanţelor cauzei
penale;
- Principiul oralităţi, nemijlocirii şi continuităţii examinării cauzei penale;
- Libera apreciere a probelor;
- Principiul aflării adevărului;
62
Мартынчик E. Г. Уголовная юстиция в Республике Молдова: понятие, структура, конституционные
основы деятельности // Statul, Societatea, Omul: realizări şi probleme ale tranziţiei, Materialele Conferinţei
Ştiinţifice organizată de Institutul de Filosofie, Sociologie şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, 09
decembrie 1998, p. 25.
63
Mărgineanu Iurie. Reflecţii asupra clasificării principiilor folosite în procedura penală // Avocatul Poporului, nr.
9–10, Chişinău, 2000, p. 25.
35
 - Oficialitatea procesului penal;
- Principiul indisponibilităţii;
- Principiul rolului activ al organelor judiciare.
Cunoaşterea principiilor procesului penal are însemnătate teoretică şi practică. Pentru
teorie ele reflectă concepţia juridică, care a stat la baza instituirii procedurii penale, acordând
orientarea necesară lămuririi doctrinare a normelor de drept procesual-penal. Pentru activitatea
practică, principiile servesc la aplicarea corectă de către organele respective a normelor
procesual-penale în cazuri concrete.

2. Principiile fundamentale
2.1 Principiul legalităţii stă la baza întregului sistem de drept, evident, găsindu-şi expresie
şi în procesul penal, care, amintim, este o activitate strict reglementată de lege. Este un principiu
general ce constă în obligaţia cetăţenilor, funcţionarilor publici şi a organelor de drept de a
respecta legea. Conform art. 7 alin.1, 2 C.P.P. procesul penal se desfăşoară în strictă
conformitate cu principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, cu
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, cu prevederile Constituţiei
Republicii Moldova şi ale C.P.P. In caz de neconcordanţă între prevederile C.P.P. si tratatele
internaţionale privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului la care Republica
Moldova este parte, prioritate au reglementările internaţionale.
În aceiaşi ordine de idei art. 531 C.P.P. prevede că dispoziţiile tratatelor internaţionale la
care RM este parte şi alte obligaţii internaţionale ale R.M. vor avea prioritate în raport cu
dispoziţiile C.P.P.
Din prevederile Constituţiei Republicii Moldova (art. 4 alin.2), precum şi din Hotărârea
Curţii Constituţionale nr. 55 din 14 octombrie 1999 Privind interpretarea unor prevederi ale
art.4 din Constituţia Republicii Moldova, rezultă că C.E.D.O. constituie o parte integrantă a
sistemului legal intern şi respectiv urmează a fi aplicată direct ca oricare altă lege a R. Moldova
cu deosebirea că C.E.D.O. are prioritate faţă de restul legilor interne care îi contravin.64
Pentru aplicare corectă a prevederilor C.E.D.O. este necesară studierea prealabilă a
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care este unica în drept
prin intermediul deciziilor sale să dea interpretări oficiale aplicării C.E.D.O., şi deci obligatorii.
Instanţele judecătoreşti sânt obligate să se călăuzească de aceste interpretări.65
Conform art. 114 din Constituţie, justiţia se efectuează în numele legii. În esenţă, această
regulă presupune:
– instituirea şi organizarea legală a organelor de stat, ce apar ca subiecte în procesul
penal, în baza legii;
– respectarea prevederilor legislaţiei;
– utilizarea mijloacelor procesuale permise de lege sau care nu contravin legislaţiei în
timpul desfăşurării procesului penal;
– efectuarea fiecărui act procesual numai în forma prescrisă de actul normativ;
– controlul judiciar asupra legalităţii oricărui act procesual;
– conform C.P.P., actele de urmărire penală perfectate în contradicţie cu legea de
procedură penală sunt considerate nule;
– supremaţia legii.
Din moment ce legea de procedură penală a statornicit anumite reguli, acestea devin
obligatorii pentru toate persoanele care participă la realizarea justiţiei represive, nimănui
64
Pct.1 al Hotărârii Plenului C.S.J. a Republicii Moldova din 19 iunie 2000, nr. 17 Privind aplicarea în practica
judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale Moldova // Culegere de Hotărâri ale Plenului CSJ a RM. Chişinău: Tipografia Centrală,
2002, p. 18.
65
Pct.1 al Hotărârii Plenului C.S.J. a Republicii Moldova din 19 iunie 2000, nr. 17 Privind aplicarea în practica
judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale Moldova // Culegere de Hotărâri ale Plenului CSJ a RM. Chişinău: Tipografia Centrală,
2002, p. 19.
36
nefiindu-i îngăduit de a se abate de la aceste reguli, de a renunţa la aplicarea lor, sau de a
modifica cuprinsul lor şi aceasta nici chiar atunci când părţile interesate ar consimţi. 66
Legalitatea are nevoie de două laturi:
1) existenţa legilor juridice, echitabile, argumentate din punct de vedere ştiinţific (latura
de conţinut);
2) executarea lor, deoarece numai existenţa chiar şi a celor mai perfecte legi va fi
insuficientă (latura procesuală).67
Principiul legalităţii procesului penal este caracterizat de următoarele exigenţe:
a) procesul penal nu poate fi desfăşurat decât de organele de stat competente, instituite
prin lege, în compunerea şi cu competenţa prevăzută de lege;
b) aceste organe şi persoane care participă le proces trebuie să acţioneze numai în condiţii
de a respecta întocmai şi precis legea;
c) nu poate exista activitate procesuală nereglementată de lege (nullum judicium sine
lege);
Legalitatea autentică, reală trebuie să se bazeze la rândul său pe anumite idei fundamentale.
Acestea sunt:
1. Universalitatea legii;
2. Supremaţia legii;
3. Unitatea legalităţii;
4. Garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;
5. Unitatea drepturilor şi obligaţiilor persoanelor;
6. Raţionalitatea legalităţii;
7. Legătura legalităţii cu cultura.68
Deci, principiul legalităţii procesului penal, decurge din cerinţa ca el să fie desfăşurat
numai potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. Cu acest principiu sunt puse în concordanţă
celelalte principii ale procesului penal. Principiul legalităţii se manifestă în toate normele de
procedură penală. Însă celelalte principii ale procesului şi ansamblul normelor de procedură
penală nu completează acest principiu universal, dar îl concretizează, constituind conţinutul lui.
De aceea, este imposibil a găsi norme constituţionale sau de procedură penală care, separat, ar
elucida, în general, esenţa acestui principiu.
2.2 Cezare Bekaria a fost primul pe continentul european care a formulat ideea prezumţiei
nevinovăţiei. Nimeni nu poate fi numit infractor până când nu este emisă sentinţa de
condamnare.69
Totuşi pentru prima dată principiul prezumţiei nevinovăţiei a fost proclamat drept
principiu de bază al procedurii penale burgheze, în Declaraţia Drepturilor Omului şi ale
cetăţeanului ca o cucerire democratică a revoluţiei franceze din 1789. Ea a constituit mai întâi o
izbândă social-politică şi şi-a găsit consacrarea juridică după primele reforme ale dreptului penal
şi a procedurii penale cuprinse în legile din 1791 adoptate de Adunarea Constituantă.70
În conţinutul DUDO alături de multiple garanţii, prezumţia nevinovăţiei (art.11), constituie
un principiu politico-juridic de prim ordin. Aceste idei generoase s-au materializat şi în CEDO
(art. 6 alin.2). Mai târziu – la 16 decembrie 1966 Adunarea Generală a organizaţiei Naţiunilor
Unite a adoptat Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în cadrul căruia de
asemenea este proclamată prezumţia de nevinovăţie în art. 14 pct. 2. Asociaţia Internaţională de
Drept Penal (AIDP), reunită cu ocazia celui de-al XII-lea Congres Internaţional de Drept Penal

66
Dongoroz Vintilă. Op. cit., p. 195.
67
Guzun Gheorghe. Conceptul şi principiile legalităţii // Avocatul Poporului, nr. 1–3, 2002, p. 35.
68
Ibidem.
69
Vlad Manea. Considerente istorice privind prezumţia nevinovăţiei // Materialele conferinţei teoretice-ştiinţifice
internaţionale „Statul de drept şi minorităţile naţionale, 11–12 ianuarie, 2002 (mun. Bălţi). Chişinău: Universul,
2002, p. 239; citata este din paragraful dedicat torturii, inclusiv în lucrarea publicată de C. Bekaria în limbile italiană
şi franceză Despre infracţiuni şi pedepse (1764).
70
Gorgăneanu Ion Gh. Prezumţia de nevinovăţie. Bucureşti: INTACT, 1996, p. 23.
37
de la Hamburg, printre altele, primeşte o rezoluţie cu privire la prezumţia de nevinovăţie. Potrivit
acesteia, prezumţia de nevinovăţie este un principiu fundamental al justiţiei penale.
Art. 21 din Constituţie şi 8 C.P.P. consacră principiul prezumţiei nevinovăţiei. Conform
acestor articole, Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată atâta timp
cât vinovăţia sa nu-i va fi dovedită în modul prevăzut de prezentul cod, într-un proces judiciar
public, în cadrul căruia îi vor fi asigurate toate garanţiile necesare apărării sale şi nu va fi
constatată printr-o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă.
Sensul principal al termenului „prezumţiei” este: părere întemeiată pe aparenţe, pe ipoteze,
pe deducţii; presupunere, supoziţie. În contextul examinat, ne interesează mai mult sensul
dependent al termenului dat, şi anume: recunoaşterea unui fapt ca autentic din punct de vedere
juridic, până la proba contrară.71 La rândul său, prin „nevinovăţie” se înţelege: lipsa de vinovăţie;
calitatea celui nevinovat.72
În scopul asigurării dreptului la apărare bănuitului, învinuitului şi inculpatului, instanţele
judecătoreşti urmează să se călăuzească de principiul constituţional privind prezumţia
nevinovăţiei.73
Prezumţia de nevinovăţie este relativă, ceea ce înseamnă că în cursul procesului penal ea
poate fi răsturnată prin probe de vinovăţie.74
Prezumţia nevinovăţiei nu exprimă părerea personală a procurorului, de exemplu, care
întocmeşte concluzia de învinuire şi susţine învinuirea în instanţa de judecată, considerându-l,
desigur, conform convingerii lăuntrice, vinovat pe învinuit, în caz contrar nu ar proceda în acest
mod.
Legea stabileşte posibilitatea recunoaşterii persoanei vinovate de săvârşirea infracţiunii
numai în limitele unui proces public, la care sunt examinate complet, obiectiv şi sub toate
aspectele circumstanţele cauzei în baza oralităţii, contradictorialităţii şi a altor principii
democratice, adică numai în cadrul dezbaterilor judiciare – etapă care concentrează garanţii
maxime de respectare a drepturilor şi intereselor legale ale inculpatului şi ale verificării
veridicităţii acuzării. Numai în cazul pronunţării unei sentinţe de condamnare, în baza
dezbaterilor judiciare, persoana este prezumată vinovată şi este posibilă aplicarea de către stat a
pedepsei.
În cazul Alleket de Ribemont contra Franţei s-a considerat drept încălcare a art. 6(2)faptul
că, la o conferinţă de presă, un oficial al guvernului şi un poliţist ce se ocupa cu o investigare
penală l-au declarat pe un suspect vinovat înainte ca acestuia să i se prezinte vreo acuzare.75
Din prezumţia nevinovăţiei rezultă următoarea regulă: vinovăţia neprobată este egală cu
nevinovăţia probată. Fiind strâns legată de probatoriul procesual-penal, prezumţia nevinovăţiei
se impune şi prin următoarele teze:
Obligaţia de a dovedi vinovăţia, adică de a prezenta dovezi, probe de condamnare este pe
seama părţii care susţine învinuirea;
Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia;
Concluzia despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu poate fi trasă pe baza
presupunerilor. (art. 389 alin.2 CPP).Dacă lipsesc probe care confirmă, dovedesc cu certitudine
învinuirea şi dacă se epuizează toate posibilităţile de administrare a altor probe, procesul penal
este clasat sau este pronunţată o sentinţă de achitare. Concluziile instanţei judecătoreşti cu privire
la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului trebuie să fie motivate în sentinţă, indicându-se probele
cercetate76. Sarcina de a dovedi vinovăția revine acuzării, inculpatul şi apărătorul lui avînd
posibilitatea în proces de a folosi orice mijloc de probă pentru a o infirma;
71
Brînză Liuba. Prezumţia nevinovăţiei – garanţie a reabilitării persoanei în procesul penal // Avocatul poporului,
nr. 1.3, 2001, p. 41.
72
Ibidem.
73
Hotărârea Plenului CSJ a RM nr. 30 din 09 noiembrie 1998 Cu privire la aplicarea legilor pentru asigurarea
dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului, pct. 2.
74
Păvăleanu Vasile. Op. cit., p. 78.
75
Hotărîrea din 10.02.1995. Vincent Berger "Jurisprudenţa Curţii Supreme a Drepturilor Omului", 1997, pag. 253.
76
HP CSJ nr. 9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor premeditat p. 1
38
 Îndoielile incorigibile în privinţa vinovăţiei persoanei se tălmăcesc în favoarea învinuitului
sau a inculpatului.
Examinând demersul privind aplicarea bănuitului, învinuitului a măsurii arestării
preventive, judecătorul de instrucție, la etapa aplicării masurilor preventive, nu este în drept sa
pună în discuție chestiunea privind vinovăția persoanei, căreia i se incriminează infracțiune, însa
verifica daca exista probe suficiente si indici temeinici ce pot confirma o presupunere rezonabila
ca bănuitul, învinuitul a comis o infracțiune. 77
Dat fiind ca încheierea de suspendare din funcție este o măsura intermediara, si nu o
hotărâre definitiva prin care se soluționează cauza penala respectiva, expunerea judecătorului de
instrucție asupra vinovatei inculpatului la aceasta faza contravine principiului prezumției
nevinovăției garantat de art. 6 alin.(2) CEDO. In asemenea situație prevederile art. 197 alin.(1)
pct.3) si ale art. 200 Cod de procedura penala contravin prevederilor art. 6 alin.(2) CEDO si in
conformitate cu prevederile art. 4 alin.(2) din Constituție urmează a fi aplicate in direct
prevederile CEDO78.
Prin Decizia CP al CSJ RM s-a constatat că judecătorul de instrucţie nu este îndrept a
se expune asupra nevinovăţiei persoanei, asumându-şi atribuţii care îi revin instanţei de judecată
ce judecă cauza penală în fond.79
2.3 Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor. Egalitatea deplină şi reală a cetăţenilor se
manifestă în toate domeniile vieţii sociale şi, mai ales, pe plan juridic. În conformitate cu art. 1
DUDO, toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi. Principiul egalităţii
îşi găseşte reflectare în sistemul de relaţii sociale. 80 Dispoziţia art. 7 DUDO, proclamă egalitatea
cetăţenilor în faţa legii şi dreptul lor la o protecţie egală a legii.
Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal este considerat ca o cerinţă şi ca o
garanţie pentru echilibrul între interesele individului şi cele ale societăţii, pentru armonizarea şi
salvgardarea acestor interese, ceea ce constituie un interes public, o necesitate pentru realizarea
justiţiei.81
Cetăţenii străini şi apatrizi beneficiază de aceleaşi garanţii, cu derogările prevăzute de lege.
Sistemul judecătoresc funcţionează în temeiul unor legi unice, fără a acorda părţilor şi
participanţilor la proces careva avantaje faţă de alţi participanţi. Statutul juridic al participanţilor
la proces este determinat doar prin statutul lor procesual, indiferent de particularităţile
enumerate, acordându-li-se drepturi şi obligaţiuni egale.82
În art. 16 p.1 din Constituţie este specificat că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere sau de origine socială. O normă analogică îşi găseşte expresie în art.
9 C.P.P. Toţi sunt egali în faţa legii, a organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată
fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine
naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă
situaţie.

77
Hotărârea Plenului CSJ a RM Nr.4 din 28.03.2005 Despre aplicarea de către instanțele judecătorești a unor
prevederi ale legislației de procedura penala privind arestarea preventiva si arestarea la domiciliu // Buletinul
Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2005, nr.10, pag.7
78
Hotărârea Plenului CSJ a RM cu privire la practica asigurarii controlului judecatoresc de catre judecatorul de
instructie in procesul urmaririi penale nr.7 din 04.07.2005, // Buletinul Curtii Supreme de Justitie a Republicii
Moldova, 2005, nr.11, pag.3
79
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldovanr.1r/e-86/2005 din 06.09.2005
80
Ursan Igor. Principiul egalităţii şi libertăţii: fundament al dreptului // Analele Ştiinţifice ale Academiei de Poliţie
„Ştefan cel Mare”, Ediţia I, Chişinău, 2002, p. 220.
81
Apetrei Mihai, Nae Laurenţiu. Comentariu privind modificările Codului de procedură penală. Bucureşti:
Albatros, 1996, p. 9.
82
Hotărârea Plenului JS nr. 02 din 30 ianuarie 1996 cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului CSJ nr. 38 din
20 decembrie 1999 Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale
Constituţiei Republicii Moldova // Culegere de Hotărâri ale Plenului CSJ a RM. Chişinău: Tipografia Centrală,
2002, pct. 10, p. 12.
39
 Tuturor persoanelor le sunt aplicabile aceleaşi reguli procesuale, fără ca anumite persoane
să fie privilegiate şi fără să se facă vreo discriminare. Nu prezintă o negare a principiului
egalităţii situaţiile cu caracter derogator de tragere la răspundere penală a unor categorii de
persoane (de ex. deputaţii Parlamentului – art. 70 p.3 din Constituţie).
Unii autori apreciază că aceste excepţii sunt adevărate încălcări ale principiului egalităţii
cetăţenilor în faţa legii, considerându-le rămăşiţe ale regimurilor istorice trecute.83
2.4 Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane Toate organele şi
persoanele care participă în procesul penal sunt obligate să respecte drepturile şi libertăţile
omului. Constituţia ţării noastre (art. 1) declară că Republica Moldova este un stat de drept,
democratic în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a
personalităţii umane reprezintă valori supreme şi sunt garantate. Iar art. 4 stipulează că
dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi tratatele la care
Republica Moldova este parte. La realizarea justiţiei, instanţele judecătoreşti trebuie să ţină cont
de prioritatea reglementărilor internaţionale faţă de legile interne, şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte.84
Orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanţelor judiciare
competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sînt recunoscute prin
Constituţie sau prin lege (art. 8 DUDO).
Orice persoană ale căror drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate,
are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea sar
datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale (art. 13 CEDO).
Orice persoană are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţei judecătoreşti
competente împotriva actelor care-i violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime (art.
20 al Constituţiei).
Toate organele şi persoanele participante la procesul penal sunt obligate să respecte
drepturile, libertăţile şi demnitatea persoanei. Limitarea temporară a drepturilor şi libertăţilor
persoanei şi aplicarea de către organele competente a măsurilor de constrângere faţă de ea se
admit numai în cazurile şi în modul strict prevăzute de C.P.P. (art. 10 alin.1, 2 C.P.P.).
Asigurarea respectării drepturilor şi libertăţii persoanei semnifică înfăptuirea activităţilor
procesuale într-un aşa regim, formă şi ordine care n-ar permite intervenţii în sfera drepturilor şi
libertăţilor persoanei ocrotite de lege. Încălcarea lor totuşi este admisă numai cu titlul de excepţie
în cazuri de extremă necesitate, atunci când altfel nu este posibil a realiza obiectivele şi interesele
justiţiei.85
În art. 16 pct.1 din Constituţie, este proclamată îndatorirea statului de a respecta şi a ocroti
persoana. Conform art. 24 pct.2 din Constituţie sunt interzise torturile, pedepsele şi tratamentele
crude, inumane şi degradante. Sub egida unor atare norme constituţionale, organele de stat
competente a realiza procesul penal sunt obligate să respecte cinstea şi demnitatea persoanelor
implicate în proces, iar acesta din urmă posedă mijloace de apărare în acest sens.86
83
Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu.Op. cit., p.41
84
Hotărârea Plenului JS nr. 02 din 30 ianuarie 19996 cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului CSJ nr. 38
din 20 decembrie 1999 Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale
Constituţiei Republicii Moldova // Culegere de Hotărâri a Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974 – iulie 2002), pct. 3,
p. 10.
85
Тертышник В. Концептуальная модель системы принципов уголовного процеса // Revista Naţională de
Drept, nr. 3, 2001, p. 76.
86
C.E. în cazul Şarban contra Moldovei (cererea 3456/05) prin Hotărîrea din 04 octombrie 2005 consideră că
reclamantului nu i-a fost acordată îngrijire medicală suficientă şi că Guvernul nu a prezentat nici o explicaţie
plauzibilă pentru lipsa îngrijirii medicale de bază în izolatorul de detenţie provizorie precum şi pentru refuzul de a
primi asistenţă medicală din exterior, aceasta constituind împreună cu alte forme de umilire (inculpatul a fost adus
în faţa instanţei în cătuşe şi ţinut într-o cuşcă în timpul şedinţelor de judecată, chiar dacă el era în permanenţă păzit
şi purta un dispozitiv în jurul gîtului) tratament degradant în sensul art.3 CEDO.
Curtea reaminteşte în această cuză (paragraful 75) că în conformitate cu jurisprudenţa sa, tratamentul rău trebuie
să atingă un nivl minim de gravitate pentru a cădea sub incidenţa prevederilor art.3 al Convenţiei.
40
 În desfăşurarea procesului penal, nimeni nu poate fi supus la tortură sau la tratamente cu
cruzime, inumane ori degradante, nimeni nu poate fi deţinut în condiţii umilitoare, nu poate fi
silit să participe la acţiuni procesuale care lezează demnitatea umană (art. 10 alin.3 C.P.P.).
În ceea ce priveşte realizarea actelor procesuale, nu sunt admise acţiuni care ar periclita
demnitatea, sănătatea şi viaţa persoanei (a se vedea de ex. art. 119 alin.5, 122 alin.2, 123 alin.3
C.P.P.).
Principiul în cauză îşi găseşte reflectare şi în art. 524 C.P.P. Persoanele cărora, în cursul
procesului penal, prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală sau ale instanţelor
judecătoreşti, li s-a cauzat un prejudiciu material sau moral au dreptul la despăgubire
echitabilă în conformitate cu prevederile legislaţiei cu privire la modul de reparare a
prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penala şi ale instanţelor
judecătoreşti.
Întru garantarea principiului în discuţie, în C.P. a fost incriminată ca infracţiune distinctă
tortura.
2.5 Inviolabilitatea persoanei Potrivit art. 9 DUDO Nimeni nu poate fi arestat, deţinut
sau exilat în mod arbitrar. În conformitate cu art. 5 CEDO orice persoană are dreptul la
libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepţia cazurilor expres
stipulate în lege şi anume:
- dacă este deţinut legal in baza unei condamnări pronunţate de către un Tribunal
competent;
- dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nesupunere la o hotărâre
pronunţată conform legii de către un Tribunal ori in vederea garantării executării unei
obligaţii prevăzute de lege;
- in condiţiile in care a fost arestat sau deţinut, in vederea conducerii sale in faţa unei
autorităţi judiciare competente, atunci când există motive temeinice din care rezultă
necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracţiune sau să fugă după săvârșirea
acesteia;
- atunci când este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau in scopul aducerii sale in faţa unei autorităţi competente;
- când se poate vorbi despre detenţia legală a unei persoane susceptibile de a transmite
o boală contagioasă, a unui alienat, alcoolic, toxicoman sau vagabond;
- când se poate vorbi despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane, pentru a o
împiedica să pătrundă pe teritoriul unui stat sau împotriva căreia se desfăşoară o
procedură de expulzare ori de extrădare.
Inviolabilitatea persoanei este proclamată şi în Pactul Internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, adoptat la 16 decembrie 1966 la New-York. Orice individ are dreptul la
libertate şi securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar.
Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive legale şi în conformitate cu
procedura prevăzută de lege (art. 9 alin.1). Acest drept fundamental este ocrotit în mod special şi
de alte documente internaţionale.87
Libertatea persoanei face parte din drepturile fundamentale ale omului. Libertatea
individuală este consacrată pe larg în numeroase dispoziţii pe care Constituţia le cuprinde în art.
25. De asemenea C.P.P. reglementează în detalii ordinea procesuală de reţinere a persoanei,
termenul reţinerii, aplicarea arestului preventiv etc., fiind garanţie a limitării libertăţii individuale
în procesul penal numai în condiţiile legii. Aplicarea arestului preventiv este exclusiv de
competenţa instanţei de judecată, care determină oportunitatea acestei măsuri în baza verificării
multilaterale a materialelor dosarului penal.

Evaluarea acestui nivel minim depinde de durata tratamentului, consecinţele sale fizice şi psihice şi în unele cazuri,
de sexul, vîrsta şi starea sănătăţii victimei. (Avocatul Poporului, nr. 10, 2005, p.8,9)
87
Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare din Europa (Helsincki, 1975; Documentul final al
Reuniunii de la Viena al reprezentanţilor Statelor participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(1989) ş. a.
41
 Libertatea individuală este consacrată şi pe larg asigurată de numeroase dispoziţii pe care
C. P.P. le cuprinde în art. 11, fiind preluate din documentele internaţionale:
1. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile;
2. Nimeni nu poate fi reţinut şi arestat decât în cazurile prevăzute de lege;
3. Arestarea, internarea forţată a persoanei într-o instituţie medicală sau repartizarea într-o
repartizarea într-o instituţie specială de educaţie precum şi privarea de libertate sunt permise
numai în baza unei hotărâri judecătoreşti (mandat, sentinţă);
4. Persoanei reţinute sau arestate îi sunt aduse imediat la cunoştinţă drepturile sale,
motivele reţinerii sau arestării, încadrarea juridică a faptei de săvârşirea căreia este bănuit sau
învinuit;
5. Eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă motivele reţinerii sau arestării
au dispărut;
6. Instanţa judecătorească sau organul de urmărire penală sunt obligate să elibereze
imediat orice persoană deţinută nelegitim.
Conform art. 78 al Codului anterior, arestarea preventivă era autorizată de către procuror.
Ulterior arestarea a fost posibilă în baza unui mandat eliberat de procuror. Legislatorul prin
Legile RM nr. 1579–XIV din 27 februarie 1998 şi nr. 95–XIV din 16 iulie 1998, începând cu 30
aprilie 1998, a transmis de la procuratură la instanţele judecătoreşti examinarea demersurilor
privind aplicarea măsurii preventive-arestul, emiterea mandatului de arestare şi prelungirea
duratei de ţinere în arest. Introducerea controlului judiciar asupra acestei măsuri preventive are
drept urmare apărarea mai amplă a libertăţii şi siguranţei persoanei.88
Trebuie să constatăm că din momentul adoptării Constituţiei şi până la introducerea acestei
modificări în ţara noastră au avut loc lezări serioase ale dreptului omului la libertatea şi siguranţa
personală.89
Pentru a înţelege conceptul juridic (constituţional) de libertate individuală, trebuie să se
pornească de la constatarea faptului că libertatea individuală, (ca şi toate libertăţile umane), nu
este, nu poate şi nu trebuie să fie absolută. Aceasta înseamnă că libertatea individuală urmează a
se realiza în coordonatele impuse de ordinea constituţională sau, mai pe larg de ordinea de drept.
Încălcarea ordinii de drept îndreptăţeşte autorităţile publice la intervenţie şi opresiune, ceea ce
implică, dacă este cazul, în funcţie de gravitatea încălcărilor, unele măsuri care privesc direct
libertatea persoanei, cum ar fi spre exemplu, efectuarea percheziţiilor, reţinerea, arestarea, etc. 90
2.6 Inviolabilitatea domiciliului Constituţia proclamă în art. 29 inviolabilitatea
domiciliului Nimeni nu poate pătrunde sau să rămână în domiciliul ori reşedinţa unei persoane
fără consimţământul acesteia. În acelaşi articol sunt prevăzute şi cazurile cu caracter derogator.
Inviolabilitatea domiciliului este garantată de lege. În cursul procesului penal, nimeni nu
este în drept să pătrundă în domiciliu contrar voinţei persoanelor care locuiesc sau deţin sediu
în ele, cu excepţia cazurilor şi modului prevăzute de C.P.P. Percheziţiile, cercetările
domiciliului, precum şi alte acţiuni de urmărire penală la domiciliu, pot fi ordonate şi efectuate
în baza unui mandat judiciar, cu excepţia cazurilor şi modului prevăzute de C.P.P. (art. 12
C.P.P.).
Pentru a nu prejudicia inviolabilitatea domiciliului, art. 128, 129 C.P.P. reglementează în
detalii efectuarea percheziţiei la domiciliu.
Noţiunea de „domiciliu” în sensul larg al legislaţiei procesuale penale este definită în pct.
11) al art. 6 C.P.P., aceasta incluzind şi orice birou. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului a extins noţiunea de „domiciliu” la locul unde persoana îşi desfăşoară activitatea
profesională (Nimietz contra Germaniei din 16 decembrie 1992), precum şi la sediul şi agenţiile

88
Hotărârea Plenului CSJ nr. 29 din 09 noiembrie 1998 cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului CSJ nr. 17
din 22 aprilie 2002 Despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură
penală privind arestul preventiv // Culegere de Hotărâri a Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974 – iulie 2002), p. 388.
89
Tudor Popovici. Op. cit., p. 40.
90
Creangă Ion. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei – cele mai expresive drepturi ale omului // Avocatul
Poporului, nr. 1–3, 2001, p. 16.
42
unei societăţi comerciale (Societatea Calas Est contra Franţei din 16 aprilie 2002), subliniind că
dreptul la domiciliu priveşte însăşi siguranţa şi bunăstarea persoanei (Ghillov contra Regatului
Unit din 24 noiembrie 1986).
2.7 Inviolabilitatea proprietăţii Conform Constituţiei, Proprietatea nu poate fi folosită
în detrimentul drepturilor, libertăţilor şi demnităţii omului (art. 9). Nimeni nu poate fi expropriat
decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă
despăgubire. Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi
confiscate numai în condiţiile legii (art. 46).
Procedura penală concretizează dreptul de proprietate al titularului, căruia i-a fost pricinuit
un prejudiciu material prin infracţiune. Păgubaşul are dreptul la recompensă, iar persoana care
poartă răspundere materială pentru prejudiciul cauzat este obligată să-l repare. Un mijloc
prevăzut de lege pentru protejarea drepturilor patrimoniale şi dezdăunarea persoanei, fizice sau
juridice, în procesul penal, este acţiunea civilă.
Persoana fizică sau juridică nu poate fi lipsită în mod arbitrar de dreptul de proprietate.
Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică şi în condiţiile
СPP şi conform principiilor generale ale dreptului internaţional.
Bunurile pot fi puse sub sechestru numai în baza hotărârii judecătoreşti.
2.8 Secretul corespondenţei Dreptul la secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor
trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este
asigurat de stat. În cursul procesului penal, nimeni nu poate fi lipsit sau limitat în acest drept.
Limitarea acestui drept se admite numai în baza unui mandat judiciar.
2.9 Inviolabilitatea vieţii private este consacrată de Constituţie în art. 28. Respectarea
acestui principiu este asigurată şi de procedura penală. Deoarece viaţa intimă, familială şi privată
se desfăşoară între pereţii domiciliului.
Art. 30 din Constituţie şi art. 14, 15, C.P.P. asigură respectarea vieţii intime, familiale şi
private. Dreptul la secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al
convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este asigurat de stat.
Orice persoană are dreptul la inviolabilitatea vieţii private, la confidenţialitatea vieţii intime,
familiale, la protejarea onoarei și demnităţii personale. În cursul procesului penal, nimeni nu
este în drept să se implice în mod arbitrar şi nelegitim în viaţa intimă a persoanei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a a reiterat în cauza Mancevschi c. Moldovei
(Hotărîrea din 07 octombrie 2008cererea nr. 33066/04 Curtea Europeană că percheziţia biroului
avocatului este privită ca constituind o ingerinţă în „viaţa privată” şi a „corespondenţei” şi ,
potenţial, a „domiciliului” (a se vedea Niemietz v. Germany, 16 decembrie 1992, §§ 29-33, şi
Tamosius v. the United Kingdom (dec.), nr. 62002/00, ECHR 2002-VIII; a se vedea, de
asemenea, Sallinen and Others v. Finland, nr. 50882/99, § 71, 27 septembrie 2005, care
confirmă că percheziţia biroului avocatului constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea
“domiciliului” şi Wieser and Bicos Beteiligungen GmbH v. Austria, nr. 74336/01, § 43, ECHR
2007-...).91
91
În plus, Curtea a observat că reclamantul nu era bănuit sau învinuit de comiterea unei infracţiuni sau activităţi
ilegale. Pe de altă pare, la biroul său se aflau dosarele clienţilor săi. Luând în consideraţie faptul că percheziţia a
avut loc la biroul reclamantului, care ar fi avut implicaţii asupra principiului confidenţialităţii avocat-client, Curtea
se aştepta ca judecătorul să fi dat motive detaliate la autorizarea acestei măsuri, precum şi să prevadă măsuri
speciale în vederea protecţiei materialelor protejate de secretul profesional. Mai mult ca atât, înainte de a fi
eliminat din dosar de către ofiţerul de urmărire penală, reclamantul a reprezentat o persoană în acel dosar, în
legătură cu care a fost autorizată percheziţia. Astfel, organul de urmărire penală ar fi putut avea acces la
documente obţinute de către reclamant în calitatea sa de reprezentant, ceea ce ar fi putut avea repercusiuni
serioase în privinţa drepturilor clientului reclamantului prin prisma art. 6 CEDO. Prin urmare, trebuiau să fie
respectate măsuri de precauţie la un nivel chiar şi mai înalt înainte ca percheziţia să fie autorizată. Totuşi,
judecătorul de instrucţie nu a analizat niciunul dintre aceste aspecte în Decizia sa din 26 mai 2004. În aceste
circumstanţe, şi anume prin prisma formulării în termeni largi a mandatelor de percheziţie şi a absenţei vreunei
măsuri de garanţie a confidenţialităţii avocat-client, Curtea a constatat că autorităţile naţionale nu au adus motive
„relevante şi suficiente” la eliberarea acestor mandate. Prin urmare, a avut loc violarea art. 8 CEDO.
http://lhr.md/news/110.html 26.09.14
43
 Prevederile art. 105 alin.7 C.P.P. denotă de asemenea grija pe care legea o manifestă faţă
de viaţa personală. În mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat dacă este soţ sau rudă
apropiată cu vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. În cazul în care se dovedeşte a fi
soţ sau rudă apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de
a tăcea şi este întrebat dacă acceptă să facă declaraţii.
2.10 Limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret este prevăzut în
art. 118 din Constituţie şi art. 16 C.P.P. Conform acestor prevederi, procedura judiciară se
desfăşoară în limba de stat. Dispoziţiile art. 6 alin.3 lit.„e” al CEDO prevăd că orice acuzat are
dreptul să fie asistat în mod gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba
folosită la audiere.
Persoanele care nu posedă sau nu vorbesc limba română au dreptul să participe la
activităţile procesuale, să ia cunoştinţă de toate actele şi materialele dosarului, să vorbească în
instanţă prin interpret. Aceste reglementări sunt concretizate şi asigurate prin instituirea în art.85
C.P.P. al statutului procesual de traducător. Procesul penal se poate, de asemenea, desfăşura în
limba acceptată de majoritatea persoanelor care participă la proces. În acest caz, hotărârile
procesuale se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba de stat.
În desfăşurarea procesului penal se utilizează limba de stat. Persoana care nu posedă sau
nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţă de toate actele şi materialele dosarului, să
vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de judecată prin interpret (art. 16
C.P.P.).
Actele procedurale ale organului de urmărire penală şi cele ale instanţei de judecată se
înmânează bănuitului, învinuitului, inculpatului, fiind traduse în limba lui maternă sau în limba
pe care acesta o cunoaşte.
Principiul limbii de procedură şi dreptul la interpret a existat şi în perioada sovietică, 92 însă
deseori era eronat. Practic în Republica Moldova până în 1989 limba procedurii judiciare era
limba rusă, 99,99 la sută din cauzele examinate, deşi populaţia băştinaşă a Moldovei constituie
64–65 la sută.93 La ziua de azi şedinţele judiciare decurg conform Constituţiei în limba
moldovenească 75–80%, iar în localităţile cu o populaţie compactă în limba moldovenească sau
în limba rusă.94
Nerespectarea limbii de procedură în cauzele penale serveşte drept temei din oficiu pentru
instanţele ierarhic superioare de a casa hotărârile judecătoreşti supuse căilor ordinare şi
extraordinare de atac, indiferent de existenţa altor temeiuri.95
In cadrul urmăririi penale, prevederile art.16 CPP RM., au fost respectate şi inculpatului
Z.I. i-a fost inminat rechizitoriul în limba rusă, iar toate acţiunile procesuale au fost efectuate cu
participarea interpretului.
La judecarea cauzei în instanţa de fond, interogarea inculpatului Z.I. a fost efectuată
fără participarea interpretului, iar procesul-verbal nici nu a fost semnat de grefier. Conform
procesului-verbal al şedinţei de judecată din 19.10.2007, interpretul, de asemenea, nu a
participat, a fost înlocuit grefierul, i s-a oferit ultimul cuvint inculpatului, apoi judecătorul s-a
retras în camera de deliberare şi a pronunţat sentinţa, fără a se indica în procesul-verbal dacă a
fost pronunţat dispozitivul sau sentinţa redactată şi faptul că inculpatului i-a fost explicat în
limba rusă conţinutul sentinţei, modul şi termenul de atac. În continuare, în materialele cauzei
penale, lipsesc date despre înminarea inculpatului Z.I. a copiei sentinţei redactate din

92
Казанир А. С., Санталов А. И. Коментарии к уголовного-процессуальному кодексу МССР. Кишинев: Картя
Молдовеняскэ, 1966, p. 20, art. 11; Цупренко П. Г. Уголовно-процессуальный Кодекс УССР. Научно-
практический комментарий. Киев: Политической лит.-ры Украины, 1984, p. 36, 37, art. 19; precum şi art. 110
al Constituţiei URSS, art. 84 al Costituţiei R.S.S.M. şi art. 157 al Constituţiei R.S.S.M.
93
Popovici Tudor. Op. cit., p. 45.
94
Ibidem.
95
Hotărârea Plenului CSJ nr. 12 din 09 aprilie 1999 Cu privire la respectarea legislaţiei despre utilizarea limbii în
procedura judiciară // Culegere de Hotărâri ale Plenului CSJ (mai 1974 iulie 2002). Chişinău: Tipografia Centrală,
2002, pct. 11, p. 17.
44
19.10.2007 în limba rusă. Nu există copia sentinţei tradusă în limba rusă, fiind tradusă cererea
de apel din limba rusă în limba de stat. Instanţa de apel nu s-a pronunţat în privinţa acestor
încălcări procesuale.96
Încălcarea dreptului constituţional ce garantează apărarea drepturilor persoanelor care nu
posedă limba în care se desfăşoară procesul constituie un temei incontestabil de anulare a
hotărârii instanţei judecătoreşti.97
2.11 Principiul garantării dreptului la apărare. Dreptul la apărare este garantat atât în
documente interne cât şi internaţionale. DUDO în art. 11 prevede că orice persoană acuzată de
comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată în mod legal în
cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale.
Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice ale omului prevede în
conţinutul art. 14 pct. 3 că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are
dreptul în condiţii de deplină egalitate, la cel puţin următoarele garanţii: să dispună de timpul şi
de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul pe care şi-l alege;
să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de ea;
dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea şi ori de câte ori interesul
justiţiei o cere să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă ea nu are mijloace, pentru
al plăti. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice ale omului adoptat prin
rezoluţia 2200A (XXI) a Adunării Generale a ONU, de la 16.12.1966, 98 prevede în conţinutul art.
14 pct. 3 că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul în condiţii de
deplină egalitate, la cel puţin următoarele garanţii:
- să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu
apărătorul pe care şi-l alege;
- să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales
de ea, dacă nu are apărător;
- să fie informată despre dreptul de a-l avea şi ori de câte ori interesul justiţiei o cere să i
se atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă ea nu are mijloace, pentru al plăti.
Organele judiciare au obligaţia de a-l înştiinţa pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua
prima declaraţie despre dreptul de a fi asistat de un apărător ales sau numit din oficiu, aceasta
consemnându-se în procesul-verbal de ascultare.
Neîndeplinirea acestei obligaţii de către organele judiciare afectează grav dreptul de
apărare al învinuitului sau inculpatului, ceea ce atrage nulitatea absolută a urmăririi penale,
aceasta putând fi invocată pe tot parcursul procesului penal chiar din oficiu.99
CEDO în conţinutul art. 6 pct.3 precizează că orice acuzat are dreptul în special să
dispună de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale, să se apere el însuşi
sau să se aibă asistenţa unui apărător ales de el şi, dacă nu are mijloace de a plăti, să poată fi
asistat de un avocat din oficiu când interesele justiţiei o cer.
Norma în discuţie (art. 6 alin.3 lit.„b” CEDO) este în strânsă legătură cu dreptul de a fi
informat plenar, garantat de art.6 alin.3 lit.„a” şi de dreptul de a fi reprezentat de un avocat
garantat de art. 6 alin.3 lit.„c” 100 Curtea Europeană a subliniat că una din „facilităţile” cele mai
importante pentru pregătirea propriei apărări este posibilitatea de a consulta un consilier juridic
(Campbell şi Fell c. Regatului Unit).101

96
Extras din Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1ra-481/2008 din 8 aprilie 2008, în:
Jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012, p.533,534
97
Hotărârea Plenului CSJ nr. 2 din 30 ianuarie 1996 cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului CSJ nr. 38 din
20 decembrie 1999, Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi a
Constituţiei // Culegere de Hotărâri ale Plenului CSJ (mai 1974 iulie 2002). Chişinău: Tipografia Centrală, 2002,
pct. 11, p. 12.
98
Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr.217-XII din 28.07.90, în vigoare pentru RM din 25.02.1993
99
V. Mihoci, Obligaţiile organelor judiciare în procesul penal românesc privind acordarea asistenţei juridice
învinuitului sau inculpatului // Revista Naţională de Drept, 2005, nr.1, p.31
100
Gomien Donna, Ghid (Vade-mecum) al Convenţiei Europeane pentru Drepturile, Ch., Ed.a 3-a, 2006, p.69
101
Ibidem
45
 S-a arătat în literatura de specialitate că facilităţile necesare pentru pregătirea apărării
cuprind o gamă variată de fapte şi acţiuni precum: accesul persoanei cercetate sau judecate la
dosar, posibilitatea unei expertize, posibilitatea de a comunica liber cu avocatul său etc. 102 Dacă
în cazul dat se ridică probleme legale care cer aplicarea unui anumit nivel de experienţă
profesională, Statul nu-i poate cere acuzatului să-şi rezolve astfel de probleme de unul singur
(Pakelli c. Germaniei (1983)103 şi Artico c. Italiei (1980)).104
Consacrând dezideratul fundamental privind dreptul la apărare, statul garantează tuturor
persoanelor asistenţă juridică profesională în condiţiile legii.105 Art. 26 din Constituţie stipulează
că în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu. Art. 17 C.P.P. reia ideea constituţională de garantare a dreptului de apărare a părţilor în
procesul penal.
Potrivit art. 7 al Legii cu privire la avocatură, avocaţii acordă persoanelor fizice şi juridice
următoarele genuri de asistenţă juridică profesională:
a) oferă consultaţii şi explicaţii, expun concluzii cu privire la problemele juridice, prezintă
informaţii verbale şi în scris referitoare la legislaţie;
b) întocmesc documente cu caracter juridic;
c) reprezintă interesele lor în instanţele de judecată, în autorităţile administraţiei publice;
d) reprezintă interesele lor în materie juridică în relaţiile cu alte persoane fizice şi juridice;
e) participă la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare în cauzele penale în calitate de
apărător sau reprezentant al victimei, al părţii civile, al părţii civilmente responsabile şi al
martorilor.
Din conţinutul textelor de lege care reglementează asistenţa juridică în procesul penal
putem distinge că aceasta poate fi facultativă sau obligatorie.
Asistenţa juridică facultativă Această categorie de asistenţă constituie regula în materia
asistenţei juridice, deoarece dreptul la apărare, conceput ca drept fundamental al persoanei în
procesul penal, este exercitat de către cel interesat în modul în care găseşte de cuviinţă.
Expresia folosită de legiuitor în art. 26 alin.1 din Constituţia R. Moldova106 În tot cursul
procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din - trebuie înţeleasă ca
o posibilitate a părţilor de a solicita asistenţă juridică în cazurile în care nu îşi pot face, direct şi
personal, apărările.
Atunci când una sau mai multe părţi ale raportului juridic penal solicită asistenţă juridică,
organele judiciare sunt obligate să acorde părţii sau părţilor interesate posibilitatea angajării unui
apărător şi să permită acestuia exercitarea plenară a drepturilor ce îi sunt conferite prin legea de
procedură penală. În asemenea cazuri, cei interesaţi sunt lăsaţi să decidă dacă îşi aleg sau nu un
avocat care să le susţină interesele. Asistenţa juridică fiind facultativă, nesolicitarea ei şi
neacordarea acesteia de către organele judiciare nu împiedică desfăşurarea normală şi legală a
procesului penal.
Asistenţa juridică obligatorie În anumite cazuri prevăzute de lege, pentru asigurarea unei
apărări reale a unor persoane care, datorită situaţiilor în care se găsesc, nu se pot apăra singure,
dreptul de apărare nu mai este facultativ, ci devine o condiţie legală necesară pentru normala
desfăşurare a procesului penal, asistenţa juridică devenind obligatorie.
Deci, în asemenea situaţii, părţile nu mai dispun după voie de dreptul de a fi asistate de un
apărător, ci, dacă nu şi-a ales un avocat i se va desemna unul din oficiu. Prevederile legale care
impun obligativitatea asistenţei juridice pentru cazurile date, sunt condiţii imperative ale
valabilităţii actelor efectuate şi orice abatere de la aceste norme se sancţionează prin nulitate
absolută.

102
C. Dima, G. Potrivitu, Dreptul la apărare // Dreptul, 2003, nr.3, p.169
103
Европейский Суд по правам человека. Избранные решения. Том 1, Изд. НОРМА. Москва. 2001, с.422-429
104
Европейский Суд по правам человека, Избранные решения, Том 1, Изд. НОРМА, Москва, 2001, с.318-327
105
Hotărîrea Curţii Constituţionale din 29.07.2005 Privind controlul constituţionalităţii unor dispoziţii ale art.421,
433 alin.1, art.452 alin.1 şi art.455 alin.3 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, pct.5
106
Adoptata la 29 iulie 1994 publicată în Monitorul Oficial al R. Moldova nr.1 din 18.08.1994
46
 Încălcarea prevederilor legale referitoare la competenţa după materie sau după calitatea
persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată,
la participarea părţilor în cazurile obligatorii,[s.a] la prezenţa interpretului, traducătorului,
dacă sînt obligatorii potrivit legii, atrage nulitatea actului procedural (art. 251 alin.2 CPP RM).
Asistenţa juridică obligatorie a bănuitului, învinuitului şi inculpatului este consecinţa
directă a concepţiei potrivit căreia apărarea este instituţie de interes social, ce se realizează nu
numai în interesul celui bănuit sau acuzat, ci şi în interesul unei bune desfăşurări a procesului
penal.107
Articolul 17 alin. (3), art. 66 alin. (1), (2) pct. 5), alin. (4), art. 71 alin. (1), (2), art. 322
alin. (1) Cod de procedură penală prevăd următoarele drepturi procesuale:Instanţa este
obligată să asigure inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător
ales de el sau a unui avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat, independent de
aceste organe. Renunţarea la apărător poate fi acceptată de către instanţă numai în cazul în
care ea este înaintată de către inculpat în mod benevol, din proprie iniţiativă, în prezenţa
avocatului care acordă asistenţă juridică garantată de stat. Admiterea sau neadmiterea
renunţării la apărător se decide de către instanţă prin hotărire motivată. Exercitarea de către
inculpat a drepturilor de care dispune sau renunţarea lui la aceste drepturi nu poate fi
interpretată în detrimentul lui şi nu poate avea consecinţe nefavorabile pentru el. La examinarea
apelului, prezenţa apărătorului este obligatorie. Dacă instanţa de apel a judecat cauza în lipsa
apărătorului, Decizia acesteia se casează cu trimiterea cauzei pentru rejudecare în aceeaşi
instanţă judecătorească. Ignorind aceste prevederi legale, instanţa de apel nu a soluţionat,
printr-o incheiere motivată, demersul inculpatului privind chestiunea ce viza participarea
apărătorului şi a examinat apelul inculpatului în lipsa unui apărător ales sau care acordă
asistenţă juridică garantată de stat. Rezultă că instanţa de apel a încălcat în mod vădit dreptul
inculpatului la apărare.108
Curtea Constituțională a RM menționează că CEDO a recunoscut exigenţa intervenţiei
unui avocat în cadrul unor anumite faze procedurale drept un mijloc adecvat şi proporțional de
care statele pot să dispună pentru a asigura mai multe garanţii şi mai multă rigoare în apărarea
acuzatului. In toate cazurile examinate de CEDO în problema monopolului pledoariei avocaţilor
specializaţi în faţa Curţii de Casaţie din Franţa s-a menţionat constant că la serviciile acestor
avocați poate apela orice persoană, indiferent de starea materială, deoarece persoanele nevoiaşe
se bucură de un sistem viabil de asistenţă juridică din oficiu.109.
În cauza Imbrioscia versus Elveţia110, dl Quaranta s-a adresat cu plângere (nr. 12744/87)
Comisiei la 18 decembrie 1986, susținând că este victima încălcării articolului 6 paragraful 3(c)
al Convenţiei. Reclamantul a arătat că nu a avut posibilitatea financiară de a-şi plăti un avocat
ales şi, având în vedere natura cauzei, trebuia să-i fie desemnat un avocat din oficiu care să-l
reprezinte în timpul anchetei şi în faţa Tribunalului Penal Vevey, invocând articolul 6
paragraful 3(c) din Convenţie, care prevede.
…27. Curtea subliniază că dreptul unui acuzat de a beneficia, în anumite condiţii, de
asistenţă juridică gratuită este o componentă a noţiunii de proces echitabil în materie penală
(vezi hotărârea din cazul Artico...). Subparagraful (c) al articolului 6(3) condiţionează acest
drept de două elemente. Primul, lipsa „mijloacelor necesare pentru a plăti un apărător", nu este
contestat de nici una din părţi. Este însă necesar a se stabili dacă „interesele justiţiei" cereau ca
reclamantul să beneficieze de o asemenea asistenţă.

107
Dolea I., colectiv, Codul de procedură penală, Comentariu, Cartier, Chişinău, 2005, p.131
108
Extras din Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1ra-122/2010 din 2 martie 2010 . în:
Jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012, p.530, 531.
109
Hotarire privind controlul constitutionalitatii unor dispozitii ale art.421, art.433 alin.(1), art.452 alin.(1) si
art.455 alin.(3)din Codul de procedura penala al Republicii Moldova Nr.16 din 19.07.2005 Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.101-103/12 din 29.07.2005
110
Omuluiuaranta versus Elveţia, Hotărâre din 24.05.1991 // Hotărîri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului,
culegere selectivă, Polirom, 2000, vol.I, p.304
47
 …28. Comisia a considerat că, şi în situaţia în care refuzurile preşedintelui Tribunalului
Penal în timpul anchetei (vezi paragraful 9) şi înaintea dezbaterilor judecătoreşti (vezi
paragraful 11} au fost conforme cu legea şi jurisprudenţa elveţiene, criteriile avute în vedere de
autorităţile naţionale ar fi, în mod necesar, determinante în raport cu scopurile Convenţiei; în
acest caz, Comisia a apreciat că „interesele justiţiei" cereau ca reclamantului să-i fi fost
acordată asistenţă juridică gratuită atât în timpul anchetei, cât şi în faţa Tribunalului Penal al
districtului Vevey.
…38. În concluzie, articolul 6 paragraful 3 (c) a fost încălcat.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că numirea unui avocat din oficiu nu
răspunde, prin ea însăşi, exigenţelor Convenţiei privind garantarea dreptului la apărare, deoarece
acesta poate deceda, se poate îmbolnăvi grav sau poate fi împiedicat o lungă perioadă să exercite
profesia sau se poate sustrage îndatoririlor sale. În aceste condiţii, dacă autorităţile sunt
autorizate, trebuie să-l determine pe avocat să se achite de sarcină sau să-l înlocuiască. În acest
sens, menţionăm cazul Artico contra Italiei, asupra căruia s-a pronunţat Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.111
Curtea, în examinarea fondului cauzei, precizează faptul că numirea unui avocat din oficiu
nu răspunde, prin ea însăşi, exigenţelor Convenţiei, acest text garantând o asistenţă efectivă.
Aceasta însă nu este asigurată prin simpla desemnare a unui avocat din oficiu, deoarece,
aşa cum am indicat supra, el poate să moară, să se îmbolnăvească grav etc. În speţă, acuzatul
nu s-a bucurat de asistenţă efectivă în faţa Curţii de Casaţie. Curtea a concluzionat, în
unanimitate, că au fost încălcate prevederile art. 6 §3 с) din Convenţie, condamnând statul
italian să plătească petentului o indemnizaţie de trei milioane lire112.
În baza celor expuse mai sus susţinem părerea că asistenţa juridică este concepută ca
importantă componentă a dreptului la apărare, care constă în apărarea, asistarea şi reprezentarea
părţilor din proces.113
Analizând atât prevederile legale cât şi literatura de specialitate putem face următoarele
concluzii privind dreptul de apărare:
Din cele expuse vom conchide că dreptul de apărare are un conţinut complex şi se
manifestă sub următoarele aspecte:
- Administrarea din oficiu de către organele judiciare a probelor în apărare;
- Autoapărarea bănuitului, învinuitului şi inculpatului;
- Asistenţa juridică acordată bănuitului, învinuitului şi inculpatului.
...dreptul la apărare este considerat ca un model de garanţie, necesar realizării unui echilibru
armonios între interesele persoanei şi societăţii.114
2.12 În art. 117 din Constituţie este proclamată publicitatea şedinţei de judecată. Esenţa
acestui principiu, concretizat în art. 18 şi 316 C.P.P., constă în faptul că toate şedinţele
instanţelor de judecată sunt publice, cu excepţia cazurilor când aceasta este în contradicţie cu
păstrarea unor secrete ocrotite de lege.
Între autorii de specialitate există două opinii privind sfera de aplicare a publicităţii. Unii
specialişti consideră că publicitatea este caracteristică întregii activităţi procesuale, pe când alţii
exprimă convingerea că publicitatea este proprie numai dezbaterilor judiciare.115
Acest principiu este o garanţie de desfăşurare normală a judecăţii şi un mijloc de realizare
a rolului educativ pe care-l joacă procesul penal. Articolele din mas-media privind cauzele
penale cu rezonanţă socială constituie o extindere neprocesuală a principiului publicităţii.

111
V. Mihoci, Obligaţiile organelor judiciare în procesul penal românesc privind acordarea asistenţei juridice
învinuitului sau inculpatului,"Revista Naţională de Drept", 2005, nr.1, pag.29
112
A se vedea: Vincent Berger. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. - Bucureşti: Institutul român
pentru drepturile omului, 1998, p. 274; Hotărârea din 13 mai 1980, cazul Artico contra Italiei.
113
Nicu Jidovu, Dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului, ROSETTI, Bucureşti, 2004, p. 22
114
Iurie Mărgineanu, Principiile justiţiei penale în Republica Moldova, Exegeză comparativă de drept procesual
penal, Chişinău, 2006, p.89
115
Якупов Р. Х. Уголовный процесс. Учебник для вузов. Москва: Зерцало, 1998, р. 64.
48
 Publicitatea poate însă aduce în unele cazuri prejudiciu persoanelor, societăţii şi chiar
statului. De aceea, legea prevede limitarea accesului în sala de judecată şi examinarea cu uşile
închise a cauzei penale, printr-o încheiere motivată.
În sala de judecată are acces orice persoană, care a depăşit vârsta de şaisprezece ani.
Accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei sau publicului printr-o încheiere motivata, pe
parcursul întregului proces sau a unei părţi din proces în interesul respectării moralităţii,
ordinii publice sau securităţii naţionale, când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a
părţilor la proces o cer, sau în măsura considerată strict necesară de către instanţă când
datorită unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă prejudiciu intereselor
justiţiei, (art. 18 alin.2 C.P.P.) Conform alin.3 al aceluiaşi articol, judecarea cauzei în şedinţă
închisă a instanţei trebuie argumentată şi se efectuează cu respectarea tuturor regulilor de
procedură.
Art. 316 C.P.P., demonstrează ataşamentul legislatorului nostru faţă de standardele
principiului publicităţii incluse în art. 6 a CEDO. Potrivit art.316 alin.3 al C.P.P., preşedintele
şedinţei poate permite reprezentanţilor radioului, televiziunii şi presei, în cazurile în care cauza
prezintă interes public, să facă înregistrări sonore, video şi să fotografieze unele secvenţe de la
deschiderea şedinţei în măsura în care acestea nu perturbează desfăşurarea normală a şedinţei şi
nu aduce atingere intereselor participanţilor la proces. Legea procesual-penală prevede unele
restricţii a principiului publicităţii şi pentru participanţii dezbaterilor:
- nu pot fi admişi în sala de şedinţe persoanele înlăturate pentru tulburarea ordinii;
- nu pot avea acces în sală martorii citaţi în cauză şi înlăturaţi până la audiere;
- în cazuri excepţionale când aceasta este dictată de necesitatea stabilirii adevărului,
poate fi înlăturat inculpatul din cadrul cercetării judecătoreşti.
Art. 6 alin.1 al CEDO prevede că orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a
cauzei sale. Scopul unei astfel de garanţii este de a proteja părţile litigioase care stau pe poziţii
contradictoriale în cauza care se judecă. Pentru a proteja părţile de anumite imixtiuni din afară,
dreptul la judecarea cauzei în mod public e supus unor restricţii a căror existenţă reiese din
articolul 6 alin.1, precum şi din interpretarea dată de CE. Astfel, art. 6 alin.1 prevede expres
restricţii, în sensul că accesul în sala de judecată poate fi interzis presei şi publicului pe întreg
parcursul sau în timpul numai a unei părţi a lui, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al
securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia
vieţii private a părţilor din proces o impun, sau atunci când în împrejurări speciale publicitatea ar
fi de natură sa prejudicieze interesele justiţiei, iar judecata apreciază această măsură ca fiind
strict necesară. În contrast cu dreptul la o judecată publică, dreptul la pronunţarea hotărârii în
mod public nu e supus anumitor restricţii de textul articolului 6 CEDO.
2.13 Accesul liber la justiţie Orice persoană are dreptul la examinarea şi soluţionarea
cauzei sale în mod echitabil, în termen rezonabil, de către o instanţă independentă, imparţială,
legal constituită, care va acţiona în conformitate cu CPP.
Persoana care efectuează urmărirea penală şi judecătorul nu pot participa la examinarea
cauzei în cazul în care ei, direct sau indirect, sânt interesaţi în proces.
Organul de urmărire penală are obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru
cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei, de a evidenţia atât
circumstanţele care dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, cât şi cele care îl
dezvinovăţesc, precum şi circumstanţele care îi atenuează sau agravează răspunderea.
2.14. Desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil În conformitate cu art.6 par.1
CEDO Orice persoană are dreptul la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale. Principiul
operativităţii are deosebită importanţă pentru înfăptuirea unui act de justiţie în orice stat de drept
şi este cunoscut şi sub numele de principiul celerităţii sau al rapidităţii.
Operativitatea trebuie să răspundă scopului procesului penal privind constatarea la timp şi
în mod complet a faptelor ce constituie infracţiunea, având o strânsă legătură cu activitatea de
strângere a probelor, care necesită urgenţă, pentru a nu se deteriora şi a nu-şi pierde calitatea de
probe. De aceea procesul penal cere a fi desfăşurat într-un timp cât mai util posibil şi realizat în
49
condiţii optime. Principiul operativităţii nu este menţionat expres în legislaţia procesual-penală a
RM, dar poate fi dedus luând în consideraţie faptul că operativitatea activităţii organelor de
urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti este factorul hotărâtor pentru realizarea obiectivelor
procesului.
Operativitatea constituie un principiu fundamental al procesului penal, deoarece se află în
strânsă legătură cu scopul acestui proces. Acest principiu impune desfăşurarea procesului în aşa
mod, încât rezolvarea cauzelor penale să fie efectuată într-o perioadă de timp cât mai scurtă şi cu
o activitate cât mai simplificată, realizându-se astfel o soluţionare justă a acestor cauze, întrucât
infracţiunile săvârşite de puţină vreme sunt mai uşor de stabilit decât cele comise cu mult timp în
urmă. Pe lângă aceste cerinţe, operativitatea are în vedere şi calitatea actelor procesuale şi
procedurale efectuate într-o cauză penală, urmărindu-se modul în care sunt respectate drepturile
şi interesele legitime ale părţilor.116
Unii autori consideră că operativitatea procesului penal poate fi înscrisă în principiile
fundamentale ale acestuia.117 Sub noţiunea de operativitate este concepută calitatea de a fi
operativ, de a acţiona rapid şi eficient sau cu promptitudine.118
Operativitatea procesului penal, în înţeles larg, presupune atât rezolvarea rapidă a cauzelor
penale, cât şi simplificarea activităţii procesuale când este posibil119, fără a se influenţa în sens
negativ calitatea actelor şi activităţilor desfăşurate.120
Unii specialişti în materie susţin că în vederea abordării sistematice a acestui principiu
trebuie admis că operativitatea presupune cel puţin următoarele laturi importante121:
– promptitudine în desfăşurarea activităţii judiciare;
– calitate în efectuarea actelor procesuale şi procedurale;
– simplificarea în îndeplinirea formelor procesuale;
– eficacitatea optimă în realizarea a tuturor sarcinilor ce stau în faţa organului judiciar.
Operativitatea procesuală presupune stoparea extinderii exagerate în timp a urmăririi şi a
judecăţii, ce poate duce atât unele prejudicii în atingerea scopului justiţiei, cât şi într-o măsură
mai mare, violării de drepturi ale subiecţilor procesului.122
În conformitate cu art.20 CPP urmărirea penală şi judecarea cauzelor penale se face în
termene rezonabile.
Criteriile de apreciere a termenului rezonabil de soluţionare a cauzei penale sînt:
1) complexitatea cazului;
2) comportamentul părţilor la proces;
3) conduita organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată;
4) vârsta de până la 18 ani a victimei.
Urmărirea penală şi judecarea cauzelor penale în care sînt bănuiţi, învinuiţi, inculpaţi
arestaţi preventiv, precum şi minori, se fac de urgenţă şi în mod preferenţial.
Respectarea termenului rezonabil la judecarea cauzei concrete se va verifica la solicitarea
părţilor în condiţiile: art. 20 alin.5, (instanța de fond), 6 C.P.P., art.41 pct. 61) C.P.P. de către
judecătorul de instrucţie; art.414 alin.7 de către instanţa de apel; art.435 alin.2 C.P.P. de către
instanţa de recurs şi, în caz de constatare, se va argumenta în hotărîrea respectivă.
Un remediu intern de apărare a dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei a fost
instituit prin Legea nr. 87 din 21 aprilie 2011 „Privind repararea de către stat a prejudiciului
cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la
executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătoreşti”

116
Apetrei Mihai. Op. cit., p. 73.
117
Neagu Ion. Op. cit., p. 66.
118
Dolea Igor. Dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil şi unele probleme de procedură penală //
Avocatul Poporului, 1–3, 2000, p. 52.
119
Neagu Ion. Op. cit., p. 66.
120
Păvăleanu Vasile. Op. cit., p. 79.
121
Volonciu Nicolae. Op. cit. Vol. I. p. 127.
122
Dolea Igor. Op. cit., p. 52.
50
 Respectarea termenului rezonabil la urmărirea penală se asigură de către procuror, iar la
judecarea cazului - de către instanţa respectivă.
Respectarea termenului rezonabil la judecarea cauzelor concrete se verifică de către
instanţa ierarhic superioară în procesul judecării cauzei respective pe calea de atac ordinară sau
extraordinară.
2.15 Libertatea de mărturisire împotriva sa Spre deosebire de legislaţia anterioară,
legislaţia procesual-penală în vigoare stipulează în art. 21, Libertatea de mărturisire împotriva sa
– Nimeni nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate, a
soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei sau să-şi recunoască vinovăţia. Persoana căreia organul
de urmărire penală îi propune să facă declaraţii demascatoare împotriva sa ori a rudelor
apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei este în drept să refuze de a face asemenea
declaraţii şi nu poate fi trasă la răspundere pentru aceasta.
În conformitate cu art. 105 alin.7 C.P.P., în mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat
dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. În cazul în
care se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului i
se explică dreptul de a tăcea şi este întrebat dacă acceptă să facă declaraţii.
Martorul are dreptul să refuze de a face declaraţii, de a prezenta obiecte, documente,
mostre pentru cercetare comparativă sau date, dacă acestea pot fi folosite ca probe care
mărturisesc împotriva sa sau a rudelor sale apropiate (art. 90 alin.12 pct.7 C.P.P.).
Imunitatea martorului este stipulată şi de art.v14, alin.3, lit. „g” al Pactului internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice adoptat la 16 decembrie 1966 la New-York, ratificat prin
Hotărârea Parlamentului RM nr. 217–XII, 28.07.90, în vigoare pentru RM de la 26.04.93.
Dicţionarul explicativ al Limbii Române defineşte imunitatea ca ansamblu de drepturi sau
privilegii de care se bucură unele categorii de persoane.123
Potrivit aceleaşi surse, privilegiu însemnă avantaj, scutire de obligaţii (către stat), drept sau
distincţie socială care se acordă, în instituţiile speciale, unei persoane, unui grup”124 Scopul
imunităților şi privilegiilor este determinat de un factor moral – societatea pune pe cântar ce este
primordial: anumite relaţii (fie de rudenie, de credinţă etc.) sau importanţa probantă a unor
informaţii (care în unele cazuri pot fi unice şi absolut necesare) pentru descoperirea adevărului.
Imunitatea martorului garantează apărarea, ocrotirea martorului de autoacuzare şi se
consideră cel puţin teoretic, una dintre categoriile fundamentale ale dreptului probator anglo-
american,125 marcată ca una din cele mai importante garanţii în domeniul jurisprudenţei. 126 În
virtutea garanţiei în cauză, martorului i se acordă dreptul de a nu răspunde la întrebări care îl pot
demasca în săvârşirea infracţiunii. Garanţia contra autoînvinuirii a fost stabilită pentru prima data
în judecătoriile penale din Anglia în ultimii ani ai sec. XVII-lea. Fiecare martor în afara
inculpatului, nu poate fi impus să răspundă, de regulă la vreo întrebare sau să prezinte vreun
document, dacă el va declara sub jurământ că aceasta se va solda cu învinuirea lui în săvârşirea
unei infracţiuni, cu aplicarea faţă de el a unei amenzi sau cu confiscarea averii lui.
Pentru a asigura martorului acest privilegiu al tăcerii, instanţa de judecată trebuie sa
stabilească din împrejurările cauzei şi natura probelor, pentru prezentarea cărora a fost chemat,
că sunt temeiuri rezonabile de a aştepta urmări periculoase pentru martor, daca el va fi forţat să
răspundă la întrebări. Dacă, după ce martorul a făcut uz de imunitatea sa, totuşi a fost impus să
răspundă la întrebările care-l compromit (incriminating questions), atunci, la examinarea în
continuare a cauzei de învinuire a martorului, răspunsurile sale nu vor putea fi folosite în calitate
de probe.”127

123
Dicţionarul explicativ al Limbii Române. Ediţia a II-a. Bucureşti: Academia Română, 1998, p. 480.
124
Ibidem, p. 852.
125
Михайловская И. Б. О положении личности в англо-американском уголовном процессе. Москва: Юрид.
лит., 1961, р. 20.
126
Полянский Н. Н. Уголовное право и уголовный суд Англии. Юрид. лит., 2-е изд. Испр. и дополн., р. 270.
127
Уимшир А. М. Уголовный процесс (перевод с английского). Москва: Иностр. лит.-ры, 1947, р. 188–189.
51
 Privilegiul martorului a fost reluat apoi aproape de toate ţările în care s-a afirmat sistemul
anglo-saxon de drept, inclusiv şi în SUA, unde această garanţie a fost ridicată la rang de
principiu constituţional.
Al V-lea amendament din Constituţia SUA stipulează că nimeni nu va fi silit într-o cauza
penală să mărturisească împotriva sa.
Privilegiul contra autoacuzării trebuie respectat în oricare etapă a procesului, la toate
nivelurile de jurisdicţie. Ea se răspândeşte nu numai asupra dezbaterilor judiciare, ci şi în
privinţa altor proceduri legate de ascultarea oficială. Astfel fiecare întrebare, răspunsul căreia
poate demasca martorul, poate rămânea fără răspuns, dacă el nu va dori să vorbească liber,
manifestând în aşa fel consimţământul său.128
Imunitatea martorului s-a răspândit mai târziu şi în alte state cu sisteme de drept, diferit de
cel anglo-saxon. Astfel după procesualiştii francezi „Il ne pourrait entendre en qualite de temoins
de personnes qui paraissent etre elles-mêmes auteurs au complices de l’infraction. A partir du
moment où il existe de indices graves et concordants de participation aux faits contre une
personne, le juge d’instruction ne doit plus l’entendre comme témoin.”129
În aceeaşi ordine de idei art. 105 C.P.P. al Franţei (adoptat în 1958 cu modificările şi
completările până la 01.01.1966) stipulează: „Judecătorul de instrucţie [anchetatorul] care
gestionează cauza nu este în drept să asculte în calitate de martori persoanele în privinţa cărora
există probe serioase în învinuire, dacă acesta se va solda cu încălcarea dreptului la apărare.”130 
Legislaţia procesual-penală a Austriei prevede aşa numitul drept condiţional, care permite
martorului să refuze darea declaraţiilor. Conform art. 153 C.P.P. al Austriei, dacă depunerea
declaraţiilor sau răspunsurile la anumite întrebări poate cauza martorului sau rudelor sale
defăimare, dezonorare, urmărire penală ori daune considerabile patrimoniului lui, el poate
refuza să dea declaraţii.
Privilegiul martorului şi-a găsit expresie chiar şi în legislaţia mai multor ţari ex-socialiste.
Astfel, de exemplu, potrivit art. 57 alin. 1 lit. „b” C.P.P. al Republicii Populare Ungaria adoptat
În 1951, persoana poate refuza să depună declaraţii în calitate de martor, dacă prin aceasta se va
învinui pe sine sau rudele apropiate în săvârşirea infracţiunii.131
Au valorificat această garanţie în prezent şi unele state, fostele republici ale URSS.
Conform art.51 alin.3 C.P.P. al Estoniei, martorul este în drept să refuze a face declaraţii ce ar
putea să-l compromită pe el şi rudele sale apropiate. Acest drept este adus la cunoştinţa
martorului înainte de începerea ascultării lui.
Conform art.51 din Constituţia Federaţiei Ruse, anchetatorul este obligat să lămurească
martorului şi părţii vătămate despre dreptul de a refuza depunerea de declaraţii care îi demască în
săvârşirea infracţiunii pe ei şi rudele lor apropiate. Acest fapt se consemnează în procesul-verbal
confirmat prin semnătura martorului (părţii vătămate).132
2.16. Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori Nimeni nu
poate fi urmărit de organele de urmărire penală, judecat sau pedepsit de instanţa
judecătorească de mai multe ori pentru aceeaşi faptă (art. 22).
În conformitate cu art. 275 pct.7,8 CPP, urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a
fost pornită, nu poate fi efectuată, şi va fi încetată în cazurile în care:
în privinţa persoanei respective există o hotărâre judecătorească definitivă în legătură cu
aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi
temeiuri În legătură şi în conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului şi ale
statului de drept, o persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârşirea unei
infracţiuni de mai multe ori. Art. 22 C.P.P. prevede că nimeni nu poate fi urmărit de

128
Николайчик В. М. Уголовный процесс США. Наука, 1981, р. 20.
129
Gaston Ştefani, Gheorgheş Levasseur, Bernard Buluc. Procedure penale. Paris: Ed. Dalloaz, 15-e edition, 1993,
p. 501.
130
Каминская В. Н. Уголовно-процессуальный кодекс Франции. Москва: Прогресс, 1967, р. 64.
131
Кириченко В. Ф. Уголовный и уголовно-процессуальные кодексы В.Н.Р. Изд. Иностр. лит., 1953, р. 54–55.
132
Якупов Р. Х. Уголовный процесс. Учебник для Вузов. Зерцало, 1998, р. 126.
52
 organele de urmărire penală, judecat sau pedepsit de instanţa judecătorească de mai
multe ori pentru aceeaşi faptă. De asemenea urmărirea penală nu poate fi începută, dacă
în privinţa acestei persoane există deja o hotărâre judecătorească intrată în vigoare sau o
hotărâre de clasare a urmăririi penale pe aceeaşi învinuire;
în privinţa persoanei respective există o hotărâre neanulată de neîncepere a urmăririi
penale sau de încetare a urmăririi penale pe aceeaşi acuzaţie În cazul dat ne aflăm în
situaţia în care pentru aceeaşi faptă împotriva aceleaşi persoane deja a fost emisă o
rezoluţie motivată cu privire la neînceperea urmăririi penale. Urmărirea penală nu va
putea începe până când rezoluţia procurorului nu va fi anulată. Art.4 din Protocolul 7 al
CEDO interzice efectuarea repetată a unui proces penal, care anterior s-a finisat cu o
hotărâre rămasă definitivă.
În practica judiciară procesul verbal de începere a unei noi urmăriri penale referitor la
aceiaşi persoană şi aceleaşi acuzaţii s-a declarat nul.133
Hotărârea organului de urmărire penală de scoatere a persoanei de sub urmărire penală
sau de încetare a urmăririi penale, precum şi hotărârea judecătorească definitivă, împiedică
reluarea urmăririi penale, punerea sub o învinuire mai gravă sau stabilirea unei pedepse mai
aspre pentru aceeaşi persoană pentru aceeaşi faptă, cu excepţia cazurilor când fapte noi ori
recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente au afectat
hotărârea pronunţată. (art. 22 alin.3 CPP).
Pentru anularea ordonanţelor de încetare a urmăririi penale, de clasare a cauzei penale sau de
scoatere a persoanei de sub urmărire penală trebuie să invoce fapte noi sau recent descoperite ori
viciul fundamental în cadrul procedurii precedente au afectat ordonanţa atacată.
Fapte noi constituie date despre circumstanţele de care nu avea cunoştinţă organul de
urmărire penală la data adoptării ordonanţei atacate şi care nici nu puteau fi cunoscute la acea
dată. Noi trebuie să fie probele administrate în cadrul cercetării altor cauze şi nu mijloacele de
probă prin care se administrează probe deja cunoscute în cauza respectivă.134
Fapte recent descoperite sunt faptele care existau la data adoptării ordonanţei atacate, însă
nu au putut fi descoperite. Atitudinea unei părţi care, cunoscând un fapt sau o împrejurare ce-i
era favorabilă a preferat să păstreze tăcerea, nu poate justifica menţiunea unei erori judiciare şi nu
poate constitui un obstacol la admiterea reluării urmăririi penale dacă prin alte mijloace de probă
asemenea împrejurări nu au putut fi descoperite la acel moment.135
Viciu fundamental în cadrul procedurii precedente, care a afectat hotărârea pronunţată -
încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, de alte tratate internaţionale, de Constituţia Republicii
Moldova şi de alte legi naţionale(art. 6 pct.44 CPP).136
2.17 Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi
erorilor judiciare Legea procesuală penală asigură drepturile victimei în urma infracţiunilor sau
133
Conform încheierii judecătorului de instrucţie al Judecătoriei Centru din 28 martie 2005 s-a admis plângerea lui
S.V. şi s-a declarat nul procesul-verbal de începere a urmăririi penale din 17 februarie 2005 în privinţa lui referitor
la infracţiunea prevăzută de art.318 alin.(3) CP.Adoptând soluţia dată, instanţa s-a referit la prevederea art.275
pct.8) CPP că există circumstanţe care exclud pornirea urmăririi penale, deoarece în privinţa aceleiaşi fapte printr-
o hotărâre neanulată a organului de urmărire penală s-a încetat urmărirea penală în privinţa lui S.V.
Ordonanţa de încetare a urmăririi penale din 05.02.2005 şi procesul-verbal de începere a urmăririi penale în
privinţa lui S.V. din 17.02.2005 descriu şi se bazează pe acelaşi comportament al acestuia şi, având în vedere că
art.4 din Protocolul 7 al CEDO interzice efectuarea repetată a unui proces penal, care anterior s-a finisat cu o
hotărâre rămasă definitivă, declararea ultimului act procesual ca nul este legală. Colegiul a menţionat că această
soluţie se bazează şi pe practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului expusă în cazurile Gradinger
contra Austriei (Hotărârea din 23.10.1995) şi Franţ Fişer contra Austriei (Hotărârea din 29.05.2001);Decizia
Colegiului penal al CSJ RM nr.1re-58/2005 din 24.05.2005 // Buletinul CSJ RM, 2005, Ediţie specială, pag.34;
Buletinul CSJ RM, 2005, nr.7, pag.13
134
П.5.3 Pct.1 Hotărârea Plenului CSJ RM nr.7 din 04.07.2005 Cu privire la practica aplicării controlului
judecătoresc de către judecătorul de instrucţie în procesul urmăririi penale
135
Ibidem
136
Ibidem
53
abuzurilor de serviciu, precum şi ale persoanei condamnate sau arestate nelegitim ori lezate în
drepturi în alt mod.
Victima unei fapte care constituie componentă de infracţiune este în drept să ceară, în
condiţiile prezentului cod, pornirea unei cauze penale, să participe la procesul penal în calitate de
parte vătămată şi să-i fie reparate prejudiciile morale, fizice şi materiale.
Persoana achitată sau în privinţa căreia s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori
încetarea urmăririi penale pe temei de reabilitare are dreptul să fie repusă în drepturile personale
pierdute, precum şi să fie despăgubită pentru prejudiciul care i-a fost cauzat.
2.18 Principiul contradictorialităţii. Una dintre căile de atingere a obiectivelor reformei
judiciare este fixarea în lege şi recunoaşterea în practică a principiului contradictorialităţii,
asigurarea reală a dreptului învinuitului la apărare şi lărgirea drepturilor apărătorului în toate
fazele procesului penal. În art. 10 din Legea Republicii Moldova privind organizarea
judecătorească, nr. 514–XIII din 06.07.1995,137 este stipulat că Judecarea cauzelor se efectuează
pe principiul contradictorialităţii. Statul de drept necesită o astfel de constituire a procesului
penal, în care funcţiile acuzării, apărării şi funcţia de înfăptuire a justiţiei să fie funcţii de sine
stătătoare şi independente una faţă de alta.
În literatura de specialitate acest principiu este considerat mijloc de chezăşie pentru aflarea
adevărului. În virtutea acestui principiu, procedura de judecare devine o luptă deschisă, prin
mijloace egale, întru descoperirea adevărului. Acest principiu reiese din cunoaşterea adevărului
în urma luptei contrariilor, adică a probelor învinuirii şi celor ale apărării. 138 Duelul dintre
acuzare şi apărare se arată evident şi se manifestă în confruntare de opinii şi argumente legate de
modul în care urmează să se soluţioneze cauza.139
Având în vedere rolul acestui principiu pentru desfăşurarea procesului penal, legislatorul
francez a stipulat reperele principiului contradictorialităţii chiar în articolul preliminar. Art.
preliminaire I I La procédure pénale doit étre équitable et contradictoire et préserver l’équilibre
des droits des parties.140 (Procedura penală trebuie să fie echitabilă şi contradictorie, prevăzând
echilibrul între drepturile participanţilor (articol modificat prin Legea nr. 2000-516 din 15
ianuarie 2000).
Este important că părţile respectând acest principiu sunt egale, 141 se bucură de drepturi şi
posibilităţi egale pentru susţinerea poziţiei lor, prezentând probe în faţa instanţei în condiţiile
legii, instanţa de judecată urmărind permanent „ca părţile să lupte cu aceeaşi armă”.142
Principiul contradictorialităţii este foarte complex şi se manifestă în mai multe aspecte
caracteristice, dintre care cele mai semnificative sunt:
1. Stabilirea poziţiei procesuale a părţilor cu drepturi egale şi interese contrare, în aşa
fel, încât să se realizeze egalitatea acestora cu acordarea posibilităţilor folosirii tuturor
mijloacelor legale de opoziţie faţă de punctele de vedere adverse.
Părţile participante la judecarea cauzei au drepturi egale, fiind învestite de legea
procesual penală cu posibilităţi egale pentru susţinerea poziţiilor sale. Instanţa de judecată pune
la baza sentinţei numai acele probe la cercetarea cărora părţile au avut acces în egală măsură.
Părţile în procesul penal îşi aleg poziţia, modul şi mijloacele de susţinere a ei de sine
stătător, fiind independente de instanţă sau de alte organe ori persoane.
Egalitatea părţilor şi contradictorialitatea este o modalitate sigură de stabilire a adevărului
într-o cauză penală, fiind garanţia respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale a
persoanelor antrenate în proces.143
137
Legea privind organizarea judecătorească nr. 514–XIII din 06.07.1995 // Monitorul Oficial, 1995, nr. 58/641.
138
Popovici Tudor. Op. cit., p. 58.
139
Volonciu Nicolae. Op. cit., p. 110.
140
Jean Pradel, Francis Casorla. Code de procédure pénale. Texte du code, textes complémentaires, jurisprudence,
annotations. PARIS: DALLOZ, 2002, p. 3.
141
Божьев В. П. Уголовный процесс. Общая часть. Учебник. Москва: СПАРК, 1997, р. 67.
142
Popovici Tudor. Op. cit., p. 58.
143
Лупинская П. А. Уголовно-процесуальное право Российской Федерации. Учебник. 2-ое изд. доп. и
перераб. Москва: Юристъ, 1997, р. 126.
54
 Contradictorialitatea se manifestă nu numai în raporturile dintre procuror şi apărare, ci şi
între relaţiile participanţilor la proces care au interese contrare. În ceea ce priveşte raporturile
dintre procuror şi apărare ori dintre părţi, se poate vorbi chiar de existenţa unor grupuri
procesuale cu interese contrare, respectiv de grupul învinuirii constituit din procuror şi partea
vătămata, partea civilă – pe de o parte, şi grupul apărării, constituit din inculpat, partea
civilmente responsabilă şi apărător – pe de altă parte. Între cele două grupuri se poartă în mod
egal şi organizat o dispută orală şi scrisă, generată de contradicţia de interese dintre ele, urmând
ca din această dispută instanţa să extragă apoi, în mod activ, argumentele probatorii necesare
pentru aflarea adevărului şi a justei soluţionări a cauzei.144
Recunoaşterea egalităţii părţilor presupune şi recunoaşterea dreptului la competiţie între
apărare şi acuzare. Astfel tuturor prerogativelor acuzării întru administrarea probelor de învinuire
corespund împuternicirile apărării pentru dezminţirea lor, tot ce este în drept să întreprindă
partea civilă în vederea susţinerii acţiunii civile se referă şi la atribuţiile părţii responsabile
civilmente de a obiecta împotriva ei. Disputa adversarilor este posibilă numai dacă se asigură
prezenţa participanţilor în şedinţa de judecată, pentru ca punctele de vedere exprimate să fie
cunoscute de toţi participanţii, în vederea formulării poziţiei proprii. În acest fel, în virtutea
principiului contradictorialităţii, orice problemă în privinţa căreia instanţa urmează să se
pronunţe, este supusă discuţiei în contradictoriu dintre procuror şi apărător, pentru ca orice
argument să poată fi combătut de oricare din participanţii la proces, de asemenea să fie posibilă
punerea întrebărilor martorilor propuşi atât de apărare, cât şi de învinuire, iar oricăror probe în
acuzare să-i poată fi opuse probe în apărare, în condiţii prevăzute de lege.
Egalitatea drepturilor părţilor la dezbaterile judiciare nu se reduce numai la deţinerea de
drepturi egale în administrarea probelor, participarea la cercetarea şi formularea cererilor sau
demersurilor (art. 364 C.P.P.). Părţile la proces deţin drepturi egale în toate cazurile, inclusiv
dreptul de a participa la dezbaterile judiciare şi expunerea replicilor (art. 377–379 C.P.P.).
Prin urmare, instituirea judecăţii pe principiul contradictorialităţii implică egalitatea
armelor între învinuire şi apărare, între susţinerea pretenţiilor civile şi combaterea lor, în sensul
că se acţionează cu aceleaşi mijloace procesuale; participare la judecată, cu dreptul de a înainta
cereri, de a face concluzii, a exercita căile de atac, pe care instanţa de judecată le poate admite
sau respinge, poate adopta propria sa soluţie, care toate constituie aspecte ale
contradictorialităţii.145
2. Separarea principalelor funcţii procesuale este concepută astfel ca apărarea, acuzarea
şi activitatea de soluţionare a cauzei penale să fie atribuite unor subiecţi diferiţi. Urmărirea
penala, apărarea și judecarea cauzei sunt separate şi se efectuează de diferite organe şi
persoane (art. 24 alin.1 C.P.P.)
Delimitarea funcţiilor procesuale constituie conţinutul contradictorialităţii dar nu dezvăluie
esenţa propriu zisă a acestui principiu.146 S-a menţionat că, teoretic, principiul contradictorialităţii
exprimă cerinţa ca funcţia de învinuire şi funcţia de apărare să fie despărţite de funcţia
jurisdicţională. Învinuirea şi apărarea se combat în faţa instanţei de judecată de pe poziţii
contradictorii astfel, încât autoritatea care judecă şi soluţionează cauza – instanţa de judecată – să
ajungă, din disputa lor, la o apreciere corectă a probelor şi la adoptarea unei hotărâri întemeiate.
Separarea acuzării de judecată semnifică că toate întrebările apărute în instanţă urmează să fie
soluţionate numai de judecată, care acţionează ca organ de justiţie, fără suplinirea funcţiei de
acuzare. Acolo, unde nu sunt trasate frontiere stricte între funcţiile părţilor şi ale judecăţii,
judecata, în virtutea cunoaşterii legii şi locului onorat pe care îl ocupă, devine de multe ori una
dintre părţile de acuzare sau o parte a apărării. O astfel de conexare a funcţiilor procesuale
condiţionează grave încălcări ale drepturilor persoanei, precum şi comiterea de erori judiciare.
Procurorul participă la şedinţa judiciară în calitate de exponent al funcţiei de acuzare.
144
Mateuţ Gh. Procedură penală. Parte specială. Vol. II. Bucureşti, 1998, p. 11.
145
Teodoru Gh. Drept procesual penal. Parte specială. Iaşi, 1998, p. 200.
146
Лупинская П. А., Тырычев И. В. Уголовный процесс. Учебник для юридических иститутов и
факультетов. Москва: Манускрипт, 1992, р. 84.
55
Acuzatorul trebuie să demonstreze în faţa judecăţii temeinicia acuzării înaintate inculpatului, iar
ultimul are dreptul de a contesta acuzaţia. În acest scop, învinuitului i se vor asigura drepturi
egale cu acuzatorul pentru apărarea intereselor sale legale. Funcţia de acuzare se consideră
realizată doar după ce procurorul, în urma cercetării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a
circumstanţelor cauzei, după investigarea şi constatarea tuturor probelor atât de acuzare, cât şi de
atenuare a vinovăţiei, stabileşte adevărul şi ajunge la concluzia că învinuitul este vinovat de
săvârşirea unei infracţiuni concrete din punctul de vedere al legislaţiei în vigoare. Numai după
aceasta procurorul vine în judecată pentru susţinerea acuzării de stat şi întemeierea vinovăţiei
concrete precum şi a răspunderii inculpatului.147
În procesul contradictorial, învinuitul este subiect al drepturilor procesuale, participă activ în
proces, are dreptul la acordarea asistenţei juridice calificate şi nu este obligat să depună
declaraţii. La baza adversarialităţii stau diferite raporturi, abordări diametral opuse ale faptelor şi
probelor în cauză, se condiţionează poziţii adverse ale participanţilor în cauza penală. Acuzarea
tinde să confirme concepţia sa despre cele desfăşurate, să combată argumentele apărării, să
demonstreze netemeinicia poziţiei acesteia. Apărarea, la rândul ei, tinde să corecteze acuzarea, să
reuşească excluderea din conţinut a faptelor care nu au fost confirmate, sau spre retragerea
acuzării integral ca neîntemeiată.
Afirmaţia procurorului precum că instanţele ierarhic inferioare au fost obligate să
înainteze şi să verifice versiunea precum că omorul a fost comis şi de alte persoane, iar
inculpatul a luat vinovăţia asupra sa, contravine principiului contradictorialităţii în procesul
penal, stabilit în art. 24 Cod de procedură penală, potrivit căruia urmărirea penală, apărarea şi
judecarea cauzei sînt separate şi se efectuează de diferite organe şi persoane, instanţa
judecătorească nu este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea acuzării sau a
apărării şi nu exprimă alte interese decit interesele legii.148
3. Contradictorialitatea poate fi aplicată în expresia cea mai largă doar în faza
dezbaterilor judiciare, unde participă părţile.149
Contradictorialitatea, în calitate de principiu de realizare a justiţiei penale are expresie mai
largă în
faza judecăţii. În anumite limite uneori mai considerabile contradictorialitatea se manifestă
în faza urmării penale, dar numai din momentul când în proces apare bănuitul sau învinuitul. 150
Până la acest moment cercetarea este efectuată din oficiu, organul de drept fiind obligat să
reacţioneze prompt la faptele de încălcare a legii penale. Însă şi după apariţia învinuitului în faza
de urmărire penală nu există temeiuri pentru realizarea contradictorialităţii în forma sa clasică,
deoarece una dintre părţi deţine împuterniciri de autoritate. În mare parte manifestarea de voinţă
vine din partea acestora. De exemplu apărătorul nu are dreptul a administra probe dar poate
înainta o cerere în acest sens, care poate fi respinsă de ofiţerul de urmărire penală.
4. Poziţia pasivă a instanţei de judecată în raport cu părţile, dar activă în ceea ce priveşte
examinarea probelor prezentate de părţi.
Instanţa de judecată la judecarea cauzei, creează părţilor acuzării şi apărării condiţiile
necesare pentru cercetarea multilaterală şi în deplină măsură a circumstanţelor cauzei (art. 314
alin.2 C.P.P.).
Instanţa de judecată acordă ajutor oricărei părţi, la solicitarea acesteia, în condiţiile
C.P.P. pentru administrarea probelor necesare (art. 24 alin.3, 4 C.P.P.).
Prin activitatea judecăţii în cadrul dezbaterilor judiciare se pot înţelege toate acţiunile
procesuale întreprinse de completul de judecată în faza respectivă a procesului pentru asigurarea
cercetării sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei şi pronunţarea unei
147
Бойков А. Д. Курс советского уголовного процесса. Часть общая. Москва, 1989, р. 427.
148
Extras din Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1ra-413/10 din 25 mai 2010, în:
Jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012, p.538
149
Гуценко С. Ф. Уголовный процесс. Москва: Юристъ, 1997, р. 68..
150
Мозяков В. В. в соавт. Коментарий к Уголовно-процессуальному кодексу Российской Федерации.
Практическое руководство для следователей, дознователей, прокуроров, абвокатов. Москва: ЭКЗАМЕН
2002, р. 58.
56
sentinţe echitabile. Prin rolul său activ, instanţa de judecată completează această dispută,
intervenind prin punerea unor întrebări fără ca acestea să aibă un caracter de învinuire sau
apărare, după caz, şi încercând să descopere adevărul soluţionează cauza potrivit legii ce nu
exclude luarea unei hotărâri care să nu fie conformă nici cu învinuirea formulată, nici cu
apărarea care a combătut argumentele învinuirii.
Rolul activ al instanţei de judecată este limitat de poziţia contradictorială a părţilor,
deoarece instanţa nu poate lua hotărâri din propria iniţiativa fără a cere ca procurorul şi apărarea,
precum şi alţi participanţi să-şi exprime punctul lor de vedere în chestiunea care a fost ridicată în
timpul judecăţii.151
Astfel instanţa de judecată are rol diriguitor. Ea nu este organ de urmărire penală şi nu face
nici o favoare acuzării sau apărării, exprimând numai interesele legii. Instanţa judecătorească nu
este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea acuzării sau a apărării şi nu exprimă
decât interesele legii (art. 24 alin.2 C.P.P.).
Rolul instanţei de judecată constă în crearea condiţiilor necesare pentru examinarea
completă şi sub toate aspectele a cauzei şi a exclude examinarea probelor inadmisibile, fără a ţine
cont de partea care le prezintă; în baza cererilor părţilor examinează probe noi; conduce
desfăşurarea dezbaterilor judiciare etc.152
Instanţa de judecată trebuie să fie imparţială şi obiectivă. Astfel, este absolut inadmisibil ca
instanţa să ia poziţia de apărare sau de învinuire, sau să pornească din oficiu procesul penal.153
În ceea ce priveşte susţinerea de către instanţă a uneia din părţi, literatura de specialitate
deseori citează caracteristicile lui Socrate referitor la calităţile unui jurist, care trebuie să audieze
politicos, să chibzuiască sobru şi să decidă imparţial.154
În favoarea contradictorialităţii dezbaterilor sunt invocate numeroase argumente precum ar
fi: nimeni nu poate învinui instanţa pentru lipsă de obiectivitate deoarece instanţa n-a participat
la colectarea probelor; pornind de la premisa că interesele sunt contradictorii, e firesc că părţile
au colectat toate probele existente sau în orice caz care au fost posibil de colectare.155
Contradictorialitatea, menţionează autorul român Ion Neagu, pune instanţa de judecată în
situaţia de a percepe probele prin punctul de vedere exprimat oral în şedinţa de judecată de către
toate părţile cu interese contrare în rezolvarea cauzei penale. Astfel, probele sunt administrate în
prezenţa părţilor, sub controlul lor şi ca urmare a contribuţiei lor directe.156
Controlul instanţei asupra părţilor oponente în timpul dezbaterilor judiciare se exprimă prin
faptul că instanţa de judecată în şedinţa judiciară ia toate măsurile legale prevăzute de lege
pentru cercetarea sub toate aspectele, complet şi obiectiv, a circumstanţelor cauzei şi, constatând
adevărul, omite din dezbaterile judiciare tot ce nu se referă la cauză. Instanţă judecătorească este
obligată, în cursul judecării cauzei, să cerceteze nemijlocit, sub toate aspectele, probele
prezentate de părţi sau administrate la cererea acestora, inclusiv să audieze inculpaţii, părţile
vătămate, martorii, să cerceteze corpurile delicte, să dea citirii rapoartele de expertiză, a
proceselor-verbale şi a altor documente, precum şi să examineze şi alte probe (art. 314 C.P.P.).
Instanţa nu participă la conflictul dintre subiecţii adversari ai procesului, activitatea ei nu
este element al contradictorialităţii. Activitatea instanţei se intensifică de obicei în cazurile în
care contradictorialitatea este limitată substanţial sau e absentă total din cauza părţilor. Judecata
nu este privată de drepturile şi obligaţiile sale de a contribui activ la descoperirea adevărului, şi
nicidecum nu cere ca instanţa de judecată să fie satisfăcută de acel adevăr la care au ajuns să-l
înţeleagă părţile.
Procesualiştii, analizând poziţia judecăţii şi rolul ei pasiv în raport cu părţile şi activ la

151
Theodoru Gr. Op. cit., p. 201.
152
Лупинская П. А. Op. cit., p. 123.
153
Hriptievschi Nadejda. Principiul contradictorialităţii dezbaterilor judiciare-element esenţial al unei proceduri
echitabile // Avocatul Poporului, nr. 4–6, 2000, p. 42.
154
Ibidem.
155
Fletcer George P., Dolea Igor, Blănaru Dragoş. Op. cit., p. 335.
156
Neagu Ion. Op. cit., p. 482.
57
examinarea probelor – condiţii de funcţionare a principiului contradictorialităţii, evidenţiază
rolul ei esenţial şi creator în procesul constatării adevărului, deoarece nici acuzatorul şi nici
apărătorul nu poartă responsabilitate pentru hotărârea adoptată. Instanţa nu poate fi legată de acel
material probant, care a fost prezentat de acuzare şi apărare, dar este obligată din propria
iniţiativă să-l examineze. Realizarea acestei funcţii cere de la instanţă imparţialitate în raport cu
părţile oponente şi, în particular, renunţarea deplină de la acţiunile care pot fi interpretate ca
acuzatoare sau de apărare.
De menţionat, că atenţie deosebită contradictorialităţii procesului penal o acordă şi CEDO.
Cel mai important dintre principiile formulate de art.6 al Convenţiei este cel al „egalităţii
armelor”, indisolubil legat de principiul contradictorialităţii şi care exprimă ideea că fiecare parte
din proces trebuie să aibă şanse egale de a-şi prezenta cauza şi că nimeni nu trebuie să
beneficieze de un avantaj substanţial asupra adversarului său. Curtea Europeană a judecat mai
multe cauze în baza acestui principiu.
În cazul Neizmeister (1968) Curtea Europeană a stabilit că, conform principiului
contradictorialităţii, fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a contesta probele celeilalte
părţi. Mai departe, în cazul Stanford (1994), Curtea Europeană a stabilit că dacă din cauza unei
proaste acustici în sala de şedinţe părţile nu au posibilitatea să urmărească desfăşurarea
procesului, faptul poate fi considerat ca încălcare a articolului 6, cu condiţia că problema să fi
fost pusă pe parcursul şedinţei.157
În C.P.P. al RM s-au introdus un şir de instituţii noi, caracteristice procesului
contradictorial clasic. Acestea sunt judecătorul de instrucţie şi institutul acordului de
recunoaştere a vinovăţiei. Judecătorul de instrucţie este magistratul care îşi asumă răspunderea
privind dispunerea unor acţiuni procesuale cum ar fi percheziţia la domiciliu şi aplicarea
măsurilor preventive (arestul, cauţiunea ş.a.). De asemenea s-a schimbat şi situaţia
învinuitului/bănuitului care are dreptul la întrevederi tet-à-tet cu avocatul său chiar din momentul
începerii urmăririi penale sau din momentul reţinerii, arestării.
Inculpatul nu mai este o figură procesuală care poate să-şi schimbe declaraţiile după bunul
său plac. Acesta poartă răspundere penală pentru declaraţii falsificate, depuse sub jurământ. În
acelaşi timp bănuitului, învinuitului şi inculpatului i se asigură real dreptul de a fi liber de
autoînvinuire. Întrevederile cu avocatul sunt nelimitate în timp, fără să fie condiţionate de careva
circumstanţe. Mai mult ca atât, s-au întărit garanţiile procesuale acordate martorilor, care au mai
multe posibilităţi pentru a-şi proteja drepturile împotriva abuzurilor posibile din partea organelor
de urmărire penală. Prin aceste măsuri elementele procesului contradictorial tot mai mult se
implantează în procesul penal moldovenesc.
În baza celor expuse putem conchide că realizarea consecventă a principiului
contradictorialităţii în procesul penal, presupune următoarele raţionamente:
1) funcţiile de acuzare, de apărare şi de soluţionare a cauzei penale sunt separate şi nu pot
fi puse în seama unuia şi aceluiaşi organ;
2) obligaţia probării vinovăţiei revine procurorului;
3) apărătorul este obligat a folosi toate metodele şi mijloacele legale întru realizarea
plenară a intereselor învinuitului;
4) părţile în proces au drepturi şi posibilităţi egale pentru protejarea intereselor sale;
5) instanţa de judecată este obligată a asigura toate condiţiile pentru desfăşurarea
echitabilă a procesului, exercitând rolul de conducere.
Contradictorialitatea este unul dintre cele mai importante principii ale justiţiei penale care
înglobează elementul democratic, organizaţional şi procesual, asigurând condiţii maximal
favorabile pentru aflarea adevărului şi emiterea unei decizii juste de către instanţă.
2.19 Înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti Nu admite
transferarea acestei funcţii procesuale asupra oricărui alt organ de stat. Acest principiu, formulat
în art.21, 114 din Constituţie şi art. 25 C.P.P., denotă concordanţă cu prezumţia de nevinovăţie.
Justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte în numele legii numai de către instanţele judecătoreşti.
157
Гомиен Донна, Харрис Давид, Зваак Лео. Op. cit., p. 37.
58
Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse
penale, decât în baza hotărârii definitive a instanţei de judecată, adoptată în condiţiile C.P.P.
Numai instanţa de judecată are dreptul să aplice arestul preventiv, măsurile de constrângere
cu caracter medical.
2.20 Principiul enunţat mai sus este tangenţial şi cu principiul independenţei
judecătorilor şi supunerii lor numai legii care este înscris în art. 116 din Constituţie, deoarece
cauzele penale sunt judecate în diferite instanţe de un judecător sau de un complet de judecată.
Art. 10 DUDO prevede că orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, să fie audiată în mod
echitabil şi public de către un tribunal independenţi şi imparţiali, care va hotărî fie asupra
drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală.
În art. 26 C.P.P. sunt formulate ideile de bază a acestui principiu:
1. La înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, judecătorii sunt independenţi şi se supun
numai legii. Judecătorii judecă cauzele penale pe baza legii şi în condiţii care exclud orice
presiune asupra lor. Judecătorul judecă materialele şi cauzele penale conform legii şi propriei
convingeri bazate pe probele cercetate în şedinţa judiciară;
2. Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul de
urmărire penală în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la ideea preconcepută că
acesta a comis o infracţiune. Sarcina prezentării probelor învinuirii îi revine procurorului;
3. Justiţia penală se înfăptuieşte fără careva imixtiune. Judecătorul este obligat să se opună
oricărei încercări de a exercita presiune asupra sa. Exercitarea de presiune asupra judecătorului la
judecarea cauzelor penale cu scopul de a influenţa emiterea hotărârii judecătoreşti atrage
răspundere conform legii;
4. Judecătorul este independent în relaţiile cu celelalte organe de drept şi instanţe
judecătoreşti şi îşi exercită atribuţiile numai în temeiul legii şi în cadrul acesteia.
Acest principiu se realizează prin:
– asigurarea de către stat a independenţei judecătorilor;
– asigurarea materială şi socială a judecătorilor;
– secretul deliberării sentinţei, aprecierea probelor după intima convingere;
– interzicerea instanţelor de judecată superioare de a da indicaţii instanţelor ierarhic
inferioare;
– independenţa judecătorilor faţă de concluziile procurorului;
– stabilirea de către legislaţia procesual-penală a circumstanţelor ce exclud participarea
judecătorilor la examinarea cauzei în baza art.33 C.P.P.158
Între independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii există o legătură reciprocă.
Independenţa judecătorilor e posibilă în condiţiile supunerii lor legii, iar supunerea lor acesteia
din urmă e posibilă în condiţiile când este de exclusă influenţa factorilor interni şi externi.
Independenţa judecătorilor, fără a se supune legii, poate genera samavolnicie.
Motivele invocate de L.I. referitoare la faptul că T.A. răspindeşte informaţii, atît prin
intermediul locuitorilor municipiului, cît şi prin intermediul mass-mediei, precum că are
influenţă asupra judecătorilor Judecătoriei Bălţi, nu pot servi ca temei pentru strămutarea
cauzei nominalizate, deoarece asemenea temeiuri nu sint prevăzute de lege. Răspîndirea unor
asemenea informaţii, chiar dacă ar avea loc, nu poate afecta desfăşurarea procesului de
judecată şi independenţa judecătorului, deoarece, conform prevederilor art. 26 alin. (1), (4) Cod
de procedură penală, judecătorul este independent la soluţionarea cauzelor penale şi se supune
doar legii, judecătorul judecă cauzele penale conform legii şi propriei convingeri bazate pe
probele cercetate în procedura judiciară respectivă şi este obligat să se opună oricăror
încercări de a exercita presiune asupra sa, inclusiv încercării de a exercita presiune prin
răspindirea informaţiilor. Circumstanţe ce ar pune la îndoială obiectivitatea judecătorilor din
instanța menţionată nu au fost prezentate Curţii. Mai mult ca atit, dacă partea vătămată va
considera că există temeiuri din cele prevăzute de lege pentru a solicita recuzarea judecătorului
158
A se vedea în acest context art.17 – Garantarea independenţei judecătorului, al Legii RM nr. 544–XIII din
20.07.95 Cu privire la statutul judecătorului, republicată în Monitorul Oficial nr. 117–119 din 15.08.2002, p. 2.
59
căruia i se repartizează cauza, aceasta este în drept să facă o asemenea declaraţie, care va fi
soluţionată in conformitate cu prevederile art. 35 Cod de procedură penală.159

3. Principiile ramurale (speciale)

3.1 Conform principiului înscris în art. 19 C.P.P., organele de stat competente şi persoanele
împuternicite a desfăşura procesul penal sunt obligate să cerceteze:
– Sub toate aspectele circumstanţele cauzei penale, stabilind momentele de importanţă
juridică majoră, admisibilitatea probelor cu toate trăsăturile, raporturile, condiţiile lor specifice.
Cercetarea sub toate aspectele contribuie la înaintarea oportună a versiunilor şi verificarea
scrupuloasă a tuturor obiectiv posibile. O asemenea atitudine determină orientarea probatoriului
procesual-penal, împiedică mărginirea şi subiectivismul, asigurând soluţii juste pentru demararea
procesului penal;
– Complet, adică toate împrejurările ce urmează a fi stabilite în mod obligatoriu pentru
justa soluţionare a cauzei penale. Ansamblul acestor împrejurări formează obiectul probatoriului
(art. 96 C.P.P.);
– Obiectiv: să determine o atitudine care va evalua în egală măsură toate circumstanţele
atât „pro”, cât şi „contra”. Obiectivitatea este o cerinţă morală şi juridică, care asigură
nepărtinirea, imparţialitatea ofiţerului de urmărire penală, a procurorului, a judecătorului,
excluzând tendinţa acuzatorială în activitatea lor.
Cercetarea sub toate aspectele a circumstanţelor cauzei presupune examinarea tuturor
probelor din diferite puncte de vedere, luându-se în consideraţie opiniile tuturor participanţilor la
proces. Examinarea se face sub incidenţa realităţii obiective şi subiective, prin desfăşurarea
corectă a procesului probatoriu.
3.2 Codul de procedură penală consacră nemijlocirea ca principiu în art. 314 C.P.P. în care
se prevede că judecarea cauzelor penale se desfăşoară nemijlocit de către instanţă. Cu toate că
textul legal se referă doar la faza judecăţii, e cert faptul că acest principiu este aplicabil şi în faza
urmăririi penale. Conform acestui principiu, organele judiciare trebuie să obţină probe, pe cât
posibil, din sursa lor originală şi în mod necesar să ia contact direct cu mijloacele de probă
existente. Atare principiu se manifestă prin două laturi esenţiale şi anume:
1. Organele abilitate a desfăşura procesul penal sunt obligate a stabili că faptele în aşa
fel, încât procesul probatoriul să conţină cât mai puţine verigi intermediare. Se cer deci, căutate
în mod prioritar, sursele primare ale probelor. De exemplu, este necesară prevalarea martorului
ocular al unei fapte în raport cu alţi martori, se va prefera înscrisul original în locul copiei
acestuia etc.
2. Organele judiciare trebuie să ia contact nemijlocit (prin percepţie directă) cu întreg
materialul probator. Din aceste considerente, persoanele împuternicite sunt obligate a asculta
personal martorii, a percepe nemijlocit corpurile delicte etc.
Sentinţa este fundamentată numai de probe examinate în cadrul şedinţei judiciare.
Componenţa completului de judecată este aceeaşi pe tot parcursul procesului penal. Principiul
nemijlocirii asigură obţinerea unei informaţii autentice şi complete despre circumstanţele cauzei
penale, care au importanţă pentru soluţionarea lor.
Colegiul penal lărgit al Curții Supreme de Justiție, constată că, la judecarea apelului, de
către instanţa de apel a fost ignorat principiul nemijlocirii examinării probelor, aceasta punind
la baza concluziei de condamnare probele cercetate de prima instanţă, care au fost apreciate ca
demonstrind nevinovăţia lui C.A. Această situaţie a făcut obiectul pronunţării şi de către Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, care, în cauza Bujniţa contra Moldovei, a considerat că există
o încălcare a articolului 6 §1 din Convenţia Europeană în situaţia în care instant de judecată a
pronunţat o sentinţă de condamnare prin reaprecierea probelor, fără a le cerceta nemijlocit.160

159
Extras din Încheierea Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1-cs-14/2010 din 18 mai 2010, în:
Jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere.Ch., 2012, p.545, 546
160
Extras din Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1ra-743/08 din 1 iulie 2008, în:
Jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere.Ch., 2012, p.520
60
 Principiul oralităţii este formulat în acelaşi articol ca şi principiul nemijlocirii (art. 314
C.P.P). Oralitatea determină forma de comunicare a subiecţilor procesului penal şi este o metodă
de examinare a probelor. Conform acestui principiu, toate materialele care au importanţă pentru
cauza penală, toate acţiunile procesuale, toate chestiunile apărute în şedinţa de judecată sunt
enunţate, discutate şi rezolvate pe cale orală. Circumstanţele care nu au format obiectul
examinării orale în instanţă, nu pot fi puse la baza sentinţei. Acest principiu asigură realizarea
succesivă a principiilor publicităţii, a folosirii limbii materne, a nemijlocirii şi a altor principii
procesuale.
Continuitatea este regula potrivit căreia judecarea unei cauze penale se face de acelaşi
complet de judecată de la început până la sfârşit. Unicitatea completului de judecată, este
necesară pentru ca membrii acestuia să ia cunoştinţă nemijlocit de tot ce a avut loc în şedinţă, în
timpul cercetării judecătoreşti şi al dezbaterilor. Când judecarea cauzei se desfăşoară într-o
singură şedinţă, principiul continuităţii se realizează fără greutăţi. În cazul de amânare a
judecăţii, aplicarea regulii are caracter de recomandare. Atunci când menţinerea aceluiaşi
complet nu este posibilă, schimbarea acestuia nu poate avea loc decât până la începerea
dezbaterilor. Orice schimbare intervenită în compunerea completului după începerea judecăţii
impune reluarea ei de la început.
3.3 Aprecierea probelor conform convingerii lăuntrice de către organul judiciar
stabileşte regula, potrivit căreia nici o probă nu are valoare stabilită dinainte. Asemenea apreciere
este bazată pe cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzei
penale în ansamblul lor şi în concordanţă cu legea, asigurând astfel justa soluţionare a cauzei
penale.
Judecătorul şi persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în
conformitate cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor
administrate. Nici o probă nu are putere probantă dinainte stabilită (art. 27 C.P.P.).
3.4 Principiul aflării adevărului în procesul penal. Potrivit acestui principiu, instanţele
judecătoreşti au obligaţia a soluţiona cauzele penale şi a pronunţa soluţii care să reflecte adevărul
în urma stabilirii situaţiei de fapt, precum şi a împrejurărilor referitor la persoana infractorului. A
afla adevărul cu privire la împrejurările cauzei şi privind persoana infractorului, înseamnă a
constata existenţa sau inexistenţa faptei pentru care se desfăşoară procesul penal, forma
vinovăţiei şi orice alte aspecte care influenţează asupra răspunderii infractorului. 161 Aflarea
adevărului este un principiu cunoscut în întreaga doctrină modernă însă sub denumiri diferite:
principiul realităţii sau al adevărului real; principiul stabilirii adevărului obiectiv.162
În procesul penal, aflarea adevărului presupune o activitate de cercetare a unor fapte şi
împrejurări concrete, care au caracter obiectiv, fiind necesară stabilirea unei concordanţe dintre
faptele săvârşite şi cele reţinute prin hotărâre judecătorească definitivă. 163 Adevărul este
reflectarea exactă a realităţii obiective în concluziile pe care organele de urmărire sau instanţa de
judecată le desprind pe baza probelor administrate. 164 Adevărul în procesul penal este constatat în
urma unei activităţi complexe a organelor de urmărire penală şi de judecată orientată spre
stabilirea şi dovedirea faptelor legate de săvârşirea infracţiunii. Regulile ce garantează
obiectivitatea cercetării, în fiecare caz sunt totalitatea normelor procesual-penale, printre care
norme ce reglementează ordinea de căutare, colectare, relevare, ridicare, fixare, verificare şi
apreciere a probelor. În activitatea lor procesuală organele judiciare pornesc de la concepţia că
adevărul este obiectiv.165

161
Apetrei Mihai. Op. cit., p. 73.
162
Păvăleanu Vasile. Op. cit., p. 59.
163
Ibidem.
164
Antoniu Gheorghe, Volonciu Nicolae, Zaharia Nicolae. Op. cit., p. 15.
165
Ibidem.
61
 Verigile procesuale prin care sunt supuse controlului soluţiile pronunţate în cauzele penale
se constituie în garanţii ale respectării principiului fundamental al aflării adevărului. 166 Astfel
împotriva actelor organului de urmărire penală se poate face plângere potrivit art. 312 C.P.P.
Soluţiile pronunţate în prima instanţă pot fi supuse controlului judiciar prin folosirea căilor
ordinare de atac. Art. 2 din Protocolul adiţional la CEDO, nr. 7, la pct. 1 stipulează Orice
persoană declarată vinovată de săvârşirea unei infracţiuni de către un tribunal are dreptul să
ceară examinarea de către o jurisdicţie superioară a hotărârilor de condamnare ori prin care s-
a stabilit vinovăţia sa.
Hotărârile penale rămase definitive după judecarea cauzei în prima instanţă sau în apel, pot
fi supuse controlului în căile extraordinare de atac şi dacă se constată că sunt netemeinice, vor fi
desfiinţate. Dacă în cursul procesului penal s-au comis erori judiciare, acestea fac obiectul unei
proceduri speciale prevăzute în art. 246–248 C.P.P. Referindu-se la erorile judiciare art. 3 din
Protocolul adiţional la CEDO nr. 7 indică: Atunci când condamnarea penală definitivă este
ulterior anulată sau când este acordată graţierea pentru că un fapt nou sau recent descoperit
dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei
condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu
excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este
imputabilă acesteia în tot sau în parte.
Uneori pentru examinarea unor anumite aspecte, este posibil şi chiar indicat a se face uz şi
de alte tratări a conceptului de adevăr în opoziţie cu cele expuse deja. Ne referim la adevărul
convenţional sau adevărul formal (care se mai întâlneşte şi sub denumirile de concepţie logică
sau semantică a adevărului).167 Adevăr convenţional este considerat adevărul recunoscut ca fiind
manifestat printr-o convenţie, printr-un acord. Din această perspectivă un raţionament poate fi
calificat drept adevăr nu din cauza că ar corespunde realităţii obiective ci din simplul motiv că
oamenii au convenit să-l considere adevăr.168 Drept exemplu tipic al adevărului convenţional în
procesul penal este recunoaşterea persoanei drept nevinovată în cazul în care nu a fost probată
vinovăţia. Concluziile despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate
pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate, în condiţiile
prezentului cod, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului (art. 8 alin.3
C.P.P.).
Aflarea adevărului poate fi realizat prin orice mijloc de probă, organele judiciare având
obligaţia de a administra toate probele privitor la fapta şi persoana făptuitorului. De aici rezultă
că aflarea adevărului este nu numai o importantă problemă teoretică, dar şi practică, legată de
justa soluţionare a cauzei penale. Astfel constatarea adevărului într-o cauză penală este nu numai
un principiu fundamental al procesului, concomitent este şi scopul probaţiunii 169 despre care se
va vorbi la compartimentul respectiv.
3.5 Principiul oficialităţii. Conţinutul oficialităţii se exprimă în obligaţia organelor de stat
şi a persoanelor oficiale, în limitele competenţei lor a asigura apărarea ordinii de drept, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, a intereselor societăţii. Întreaga activitate procesuală este
desfăşurată din oficiu, prin intervenţia activă a organelor judiciare competente, independent de
voinţa părţilor, afară de cazul când legea dispune altfel. Procesul penal începe, se desfăşoară şi se
stinge fără a fi nevoie de o intervenţie exterioară, chiar dacă unele activităţi se îndeplinesc uneori
la cererea părţilor.
Restrângeri ale oficialităţii intervin ori de câte ori legea permite punerea în mişcare a
acţiunii penale de către organul de urmărire în lipsa unei autorizaţii sau încuviinţări prealabile.
De exemplu, în cazul infracţiunilor pentru care legea condiţionează începerea urmăririi penale în

166
Neagu Ion. Op. cit., p. 46.
167
Fletcher George P., Dolea Igor, Blănaru Dragoş. Op. cit., p. 280.
168
Ibidem.
169
Корнеева Л. М. Доказательства в советском уголовном процессе. Волгоград: ВСШ МВД СССР, 1988, р.
9.
62
baza plângerii depuse de partea vătămată, procesul penal nu poate fi declanşat în lipsa plângerii
şi nu poate continua dacă plângerea a fost retrasă, sau părţile s-au împăcat.
Activitatea procesual-penală este efectuată din oficiu, cu îndatorirea legală a organelor de
urmărire penală, a procurorului şi a judecăţii în limitele competenţei lor să intenteze proces penal
în toate cazurile descoperirii elementelor constitutive ale infracţiunilor, identificării şi pedepsirii
vinovaţilor de săvârşire a lor. În literatura de specialitate principiul în discuţie mai este denumit
şi principiul obligativităţii pornirii şi desfăşurării procesului penal. Nerespectarea oficialităţii
înseamnă, totodată, şi încălcarea legalităţii, ceea ce atrage pe plan procesual sancţiunea nulităţii
în cazurile când au fost săvârşite acte nelegale.
Procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a
porni urmărirea penală în cazul în care sânt sesizate, în modul prevăzut de prezentul cod, că s-a
săvârșit o infracţiune şi de a efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei penale şi a
persoanei vinovate.
Instanţa de judecată efectuează acţiunile procesuale din oficiu, în limitele competenţei
sale, în afară de cazul când prin lege se dispune efectuarea acestora la cererea părţilor. (art. 28
CPP)
3.6 Rolul activ al organelor judiciare – principiu fundamental şi regulă de bază a
procesului penal, în temeiul căreia organul de urmărire penală şi instanţa de judecată au dreptul
şi datoria de a interveni în mod activ la desfăşurarea procesului. Organele judiciare sunt obligate
să arate părţilor drepturile şi facultăţile ce le au potrivit legii, să le explice modul în care le pot
exercita, să le întrebe dacă au făcut cereri 170etc.
Deşi rolul activ al organelor judiciare apare ca un principiu absolut, totuşi, legislativ şi
practic, el dispune de un oarecare coeficient de relativitate, semnificative, în acest sens, sunt
actele procesuale care au caracter strict personal şi a căror realizare, deşi necesară procesului
penal, depinde de voinţa subiecţilor procesuali interesaţi a realiza acele acte (ca exemplu, pot fi
date actele procesuale prin care partea vătămată este constituită ca parte civilă, renunţarea la apel
ori recurs, retragerea apelului ori a recursului etc.).171
Cerinţele principiului rolului activ atrag, următoarele obligaţii:172
a) a explica părţilor din proces drepturile lor procesuale şi a le ajuta în exercitarea lor,
asigurând lămurirea cauzei sub toate aspectele;
b) a pune în discuţia părţilor, din oficiu, orice probleme de a căror elucidare depinde
soluţionarea corectă a cauzei, cerându-le părerea asupra acestora;
c) a dispune, din oficiu, administrarea probelor necesare pentru aflarea adevărului cu
privire la toate împrejurările cauzei, dacă părţile nu au iniţiativă în acest sens;
d) a extinde investigaţiile la tot ce este necesar pentru realizarea scopului procesului penal,
mai cu seamă la alte fapte şi persoane decât cele care formează obiectivul cauzei şi să extindă
controlul judiciar şi la alte motive decât cele invocate în calea de atac.

170
Antoniu Gheorghe, Volonciu Nicolae, Zaharia Gheorghe. Op. cit., p. 247.
171
Neagu Ion. Op. cit., p. 51.
172
Păvăleanu Vasile. Op. cit., p. 63.
63
 CAPITOLUL III
Participanţii procesului penal

SECŢIUNEA I
Consideraţii preliminare
1. Noţiunea şi clasificarea participanţilor procesului penal
În urma săvârşirii unei infracţiuni ia naştere un conflict de drept penal care generează un
raport juridic de drept penal. Acest raport juridic de drept penal este adus spre soluţionare în faţa
instanţelor judecătoreşti, fapt ce dă naştere unor raporturi juridice procesuale-penale.
Soluţionarea raporturilor juridice procesual-penale este realizată prin rezolvarea conflictului
apărut în procesul de aplicare a normelor juridice penale, în cadrul distinct al unui proces penal,
ce este compus dintr-un complex de acte succesive, îndeplinite de anumite organe şi persoane ce
au diferite calităţi procesuale.173 Aceste organe şi persoane, care desfăşoară atare activitate într-o
cauză penală, poartă denumirea de participanţi în procesul penal.
Participanţi ai procesului penal sunt organele publice şi persoane împuternicite a realiza
procesul penal, cetăţeni şi persoane juridice, care participă în procesul penal ca purtători de
drepturi şi obligaţii, stabilesc raporturi procesuale, având interese, poziţii sau roluri diferite.
Cercul de participanţii ai procesului penal este destul de variat. Deoarece ei îndeplinesc
diferite funcţii, pot fi clasificaţi în câteva grupe. În literatura de specialitate există mai multe
opinii în privinţa clasificării participanţilor procesului penal, din cauza că divizarea lor se face în
baza unui singur criteriu, diferit de la un autor la altul.174
Mai mare răspândire o are clasificarea în baza mai multor criterii, semne ale subiecţilor şi
anume: scopul participării în proces, funcţiile îndeplinite de ei, volumul de prerogative, drepturi
şi obligaţii.
Participanţii procesului penal pot fi împărţiţi în patru grupe:
1) organele judiciare:
a) instanţa de judecată;
b) procurorul;
c) judecătorul de instrucţie;
d) organele de urmărire penală.
Aceşti participanţi sunt caracterizaţi prin faptul că:
– aplică normele de drept procesual-penal;
– aplică măsurile procesuale de constrângere;
– iau hotărâri privind intentarea şi desfăşurarea procesului penal;
– acţionează fiecare în limitele competenţei sale, având scopuri specifice, sarcini şi
atribuţii proprii.
2) participanţii procesului penal care sunt interesaţi într-un anumit rezultat al lui –
părţile. Părţile în procesul penal sunt persoane fizice sau juridice direct interesate în soluţionarea
acţiunii penale sau a acţiunii civile născute din săvârşirea infracţiunii: bănuitul, învinuitul,
inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă.
Aceşti participanţi urmăresc scopuri proprii ce le realizează de sine stătător sau prin
reprezentanţi. Ei se bucură de drepturi procesuale şi au obligaţii ce le permit să participe activ în
procesul penal.
3) participanţii la procesul penal, care apără sau reprezintă interesele altor persoane:
apărătorul, reprezentantul legal, reprezentantul părţii vătămate, părţii civile, reprezentantul
părţii civilmente responsabile.
4) participanţii care contribuie la realizarea procesului penal: martorii, interpretul,
expertul, specialistul, grefierul, executorul judecătoresc, asistentul procedural. Aceştia
contribuie la desfăşurarea normală a procesului penal prin îndeplinirea unor funcţii accesorii:
173
Nistoreanu Grigore şi colectiv. Drept procesual penal. Bucureşti: Europa Nova, 1996, p. 30.
174
Бойков А. Д., Карпец И. И. Курс советского уголовного процесса: общая часть. Москва: Юрид. лит.-ра,
1989, р. 447, 448; Божьев В. П. Советский уголовный процесс. Учебник. Москва: Юрид. лит.-ра, 1990, р. 44.
64
 – darea unor explicaţii dintr-un anumit domeniu al ştiinţei sau tehnicii (specialistul);
– efectuarea expertizei (expertul);
– activează periodic, după necesitate (asistenţii procedurali).
Codul de procedură penală al Republicii Moldova (Partea generală) nr. 122–XV din
14.03.2003 are la bază altă clasificare a participanţilor în proces. Titlul II al părţii generale al
C.P.P. este consacrat instanţelor judecătoreşti şi competenţei lor. Titlul III, întitulat Părţile şi
alte persoane participante la procesul penal, este divizat în 4 capitole:
– Capitolul I Partea acuzării;
– Capitolul II Partea apărării;
– Capitolul III Reprezentanţii şi succesorii în procesul penal;
– Capitolul IV Alte persoane participante la procesul penal.
În capitolul I sunt stipulaţi subiecţii care realizează sau contribuie la exercitarea funcţiei
acuzării: procurorul, organul de urmărire penală, conducătorul organului de urmărire penală,
ofiţerul de urmărire penală, victima, partea vătămată, partea civilă.
Capitolul II stipulează subiecţii care realizează sau contribuie la exercitarea funcţiei
apărării: bănuitul, învinuitul, inculpatul, apărătorul, partea civilmente responsabilă.
Capitolul III include reprezentanţii şi succesorii în procesul penal: reprezentanţii legali ai
victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului; reprezentanţii
victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile; succesorul părţii vătămate
sau al părţii civile.
În capitolul IV al Titlului III sunt incluse persoanele care înlesnesc desfăşurarea
procesului penal: asistentul procedural, grefierul, interpretul, traducătorul, specialistul, expertul,
martorul, avocatul martorului.
2. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea în procesul penal
Legea procesual-penală prevede un şir de circumstanţe care exclud participarea în proces a
unor persoane cu funcţii de răspundere sau care îndeplinesc funcţii accesorii. Instituţia
incompatibilităţii, abţinerii şi recuzării joacă un rol important pentru desfăşurarea corectă a
procesului penal, deoarece realizarea scopurilor şi sarcinilor procesului penal se află în
dependenţă directă de obiectivitatea şi imparţialitatea persoanelor cu funcţii de răspundere care
efectuează urmărirea penală şi examinează cauzele penale în instanţa de judecată.
Această instituţie reprezintă totalitatea normelor procesual-penale care reglementează
relaţiile dintre participanţii la proces şi propun ca scop asigurarea respectării obiectivității şi
imparţialităţii în cadrul urmăririi penale şi soluţionarea cauzei penale în instanţele
judecătoreşti.175 După N. Volonciu, incompatibilitatea este o instituţie prin intermediul căreia
anumite persoane, făcând parte din organul care desfăşoară procesul penal sau care ajută la
soluţionarea acestuia, sunt împiedicate să participe la activitatea procesuală. Împiedicarea
prevăzută de lege se justifică prin intervenţia unor împrejurări personale de natură a pune sub
semnul întrebării obiectivitatea acestor persoane în soluţionarea cauzei penale. Alţi autori
definesc incompatibilitatea ca instituţie juridică prin intermediul căreia anumite persoane din
cadrul organelor care desfăşoară procesul penal sunt împiedicate să participe în anumite cauze la
activitatea procesuală.176
În art. 33 C.P.P. sunt stabilite împrejurările care exclud participarea judecătorului la
judecarea cauzei penale:
1) dacă el personal, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor, fraţii sau surorile şi copiii
acestora, afinii şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude, precum şi alte
rude ale lui, sunt direct sau indirect interesate în proces;
2) dacă el este parte vătămată sau reprezentant al ei, parte civilă, parte civilmente
responsabilă, soţ sau rudă cu vreuna din aceste persoane ori cu reprezentantul lor, soţ sau rudă cu
învinuitul, inculpatul în proces ori cu apărătorul acestuia;
175
Мамедова Н.А. Институт отводов в советском уголовном судопроизводстве // Суд и применение
закона. Москва, 1982, р. 114.
176
I. Pitulescu., Abraham P. Dicţionar explicativ şi practic de drept penal şi proces penal. Bucureşti, 1997, p. 227.
65
 3) dacă a participat în acest proces în calitate de martor, expert, specialist, interpret,
traducător, grefier, persoană care a efectuat urmărirea penală, procuror, judecător de instrucţie,
apărător, reprezentant legal al învinuitului, inculpatului, reprezentant al părţii vătămate, părţii
civile sau părţii civilmente responsabile.
Colegiul Penal al Curţii Supreme de Justiţie, judecând recursul a casat Decizia Curţii de
Apel, dispunând rejudecarea cauzei în ordine de apel, deoarece în prima instanţă cauza penală
a fost judecată de un judecător care anterior în cadrul urmăririi penale a pronunţat încheiere de
înlocuire a arestului preventiv cu obligaţia de a nu părăsi localitatea. Deci judecătorul în
aceiaşi cauză penală a realizat acţiuni procesuale, care potrivit art. 41 C.P.P. sânt în
competenţa judecătorului de instrucţie. Dat fiind faptul, judecătorul în cauză urma să-şi declare
abţinere de la judecarea fondului, întemeiată pe prevederile art. 33 alin.2 pct.3 C.P.P. şi art.34
alin.1 C.P.P.177;
4) dacă a efectuat o cercetare sau un control administrativ al circumstanţelor cauzei sau a
participat la adoptarea unei hotărâri referitoare la această cauză în orice organ obştesc sau de stat;
5) dacă el a luat în această cauză hotărâri anterioare judecăţii în care şi-a expus opinia
asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului;
6) dacă există alte circumstanţe care pun la îndoială rezonabilă imparţialitatea
judecătorului. Faptul că judecătorul a examinat două cauze penale, diferite, în care figurau în
calitate di învinuiţi şi părţi vătămate aceleaşi persoane, nu poate servi drept temei pentru a
considera că îi privinţa ultimei cauze au fost încălcate prevederile art. 33 alin.(2) pct.6) CPP.178
Judecătorul care a participat la examinarea recursului bănuitului prin care a contestat
legalitatea mandatului de arest, nu are drept să participe la judecarea apelului depus împotriva
sentinţei de condamnare a aceleiaşi persoane.179
Judecătorul nu poate participa la o nouă judecare a cauzei atât în primă instanţă, cât şi pe
cale ordinară sau extraordinară de atac şi urmează a fi recuzat şi în cazul în care a mai participat
în calitate de judecător la examinarea aceleiaşi cauze în primă instanţă, pe cale ordinară sau
extraordinară de atac, precum şi în cazul participării ca judecător de instrucţie. Această prevedere
nu se extinde asupra membrilor Plenului Curţii Supreme de Justiţie, precum şi asupra
judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie la rejudecarea cauzelor în baza hotărârii Plenului Curţii
Supreme de Justiţie.
Dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute la pct. 5 din alin. 2 si la alin. 3
ale art. 33 C.P.P. nu se aplică judecătorului de instrucţie.
Potrivit art.34 alin.1 C.P.P.: În cazul în care există circumstanţe prevăzute la art.33,
judecătorul este obligat să facă declaraţie de abţinere de la judecarea cauzei.
Verificind declaraţia de abţinere în raport cu prevederile legii, Colegiul penal al Curţii
Supreme de Justiţie consideră că aceasta trebuie admisă din următoarele considerente: În
temeiul prevederilor art. 34 Cod de procedură penală, judecătorul este obligat să declare
abţinere de la judecarea cauzei numai în cazul în care sînt prezente circumstanţele prevăzute la
art. 33 Cod de procedură penală. Din materialele cauzei, se constată faptul că, în cauza penală,
sînt implicate avocatul A.C., care este ruda judecătorului D.C., avocatul V.P., care este ruda
judecătorului I.P., avocatul E.B., care este ruda judecătorului N.B., ceea ce, în baza art. 33 alin.
(2) pct. 1) Cod de procedură penală, constituie temei de incompatibilitate a judecătorului de
judecare a cauzei penale. Prin urmare, judecătorii D.C., I.P. şi N.B., în conformitate cu
prevederile art.33 alin. (2) pct. 1) Cod de procedură penală, sînt incompatibili de a participa la
judecarea în ordine de apel a acestei cauze penale180.
177
Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie nr.1r/a-767/2004 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie,
p.19
178
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.4-lre-56/2004 din 27.06.2005
179
Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie nr.1r/a-26/2005 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie,
p.12
180
Extras din Încheierea Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1-ac-37-2010 din 27 aprilie 2010, în:
Jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012, p.630, 561.

66
 De asemenea, art. 54 C.P.P. indică că procurorul nu poate participa la desfăşurarea
procesului penal:
1) dacă există circumstanţe indicate în art. 33 C.P.P. aplicate în modul respectiv;
2) dacă el nu poate fi procuror în baza legii sau a sentinţei instanţei de judecata.
Faptul că procurorul a participat la exercitarea urmăririi penale, a condus sau a controlat
acţiuni de procedura penală sau a reprezentat învinuirea în fata instanţei de judecată nu constituie
o piedica pentru participarea lui ulterioara la judecarea aceleiaşi cauze penale. In cazul în care
există circumstanţele expuse, procurorul este obligat să facă declaraţie de abţinere de la
participare în această cauză.
Pentru aceleaşi motive îl pot recuza pe procuror şi ceilalţi participanţi la proces în cauza
respectivă, investiţi cu asemenea drept de C.P.P.
Abţinerea sau recuzarea procurorului este soluţionată:
1) în cursul urmăririi penale, de către procurorul ierarhic superior, iar în privinţa
Procurorului General, de un judecător al Curţii Supreme de Justiţie;
2) în cursul judecării cauzei, de instanţa respectivă.
Hotărârea asupra recuzării nu este susceptibilă de a fi atacată.
Recuzarea ofiţerului de urmărire penală se face în condiţiile art. 54 C.P.P. şi este
soluţionată de procuror.
Articolul 67 alin.5 C.P.P. stipulează faptul că apărătorul nu este în drept să-şi asume
aceasta funcţie sau să fie numit în această calitate de către organul de urmărire penală sau
instanţa în cazul în care:
1) nu întruneşte condiţiile indicate în art. 67 alin.2 C.P.P., adică nu este avocat, nu este
abilitat de lege cu atribuţii de apărător;
2) nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de lege sau sentinţei judecătoreşti;
3) a acordat sau acordă asistenta juridica persoanei ale cărei interese sunt în contradicţie
cu interesele persoanei pe care o apără;
4) se afla în legături de rudenie sau în alte relaţii de subordonare cu persoana ale cărei
interese sunt în contradicţie cu interesele persoanei apărate de el;
5) a participat mai înainte ca persoană care a efectuat urmărirea penală, procuror care a
luat parte la desfăşurarea procesului penal, judecător care a judecat cauza, grefier, interpret,
traducător, specialist, expert sau martor;
Potrivit art. 89 C.P.P. persoana nu poate participa în proces ca expert:
1) dacă există circumstanţe prevăzute în articolul 33 C.P.P. care se aplică în modul
respectiv;
2) dacă se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă cu persoana care
efectuează urmărirea penală, cu judecătorul sau cu una dintre părţile procesului ori, după caz, cu
reprezentanţii lor;
3) daca nu are dreptul să participe în această calitate, conform legii sau a sentinţei
judecătoreşti;
4) dacă a efectuat în cauza respectivă o revizie sau alte acţiuni de control, rezultatele
cărora au servit temei pentru pornirea procesului penal;
5) dacă a participat ca specialist în acest proces, cu excepţia cazurilor de participare a
medicului specialist în domeniul medicinii judiciare la examinarea exterioara a cadavrului şi a
cazurilor de participare a specialiştilor în materie la cercetarea exploziilor, cazurilor de
demontare a dispozitivelor explozive;
6) daca se constată incompetenţa sa.
Participarea anterioara în calitate de expert nu este un obstacol care exclude participarea lui
ulterioara în aceasta calitate, cu excepţia cazurilor în care expertiza se efectuează repetat în
legătura cu apariţia îndoielilor privind obiectivitatea concluziei. Recuzarea expertului este
soluţionată de către organul de urmărire penală sau instanţă şi hotărârea asupra acestei chestiuni
nu este susceptibilă a fi atacată.
Interpretul, traducătorul nu poate participa în procesul penal, conform art. 86 C.P.P.:
67
 1) dacă sunt circumstanţe prevăzute în art. 33 C.P.P., care se aplică în modul respectiv;
2) dacă el nu este în drept să fie în această calitate conform legii sau a sentinţei
judecătoreşti;
3) dacă el se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă personală cu
persoana care efectuează urmărirea penala sau cu judecătorul;
4) dacă el se află în dependenţă de serviciu cu una dintre părţi ori cu specialistul sau
expertul;
5) daca se constata incompetenţa sa.
Participarea anterioara în calitate de interpret, traducător nu este un obstacol care exclude
participarea lui ulterioara în acelaşi proces. Recuzarea interpretului, traducătorului este
soluţionată de către organul de urmărire penală sau de instanţa. Hotărârea asupra acestei
chestiuni nu este susceptibila de a fi atacată.
Recuzarea specialistului se face în ordinea şi condiţiile prevăzute pentru recuzarea
interpretului, conform prevederilor articolul 33 C.P.P., care sunt aplicate în modul respectiv.
Grefierul nu poate participa în procesul penal, conform art. 84 C.P.P.:
1) dacă există circumstanţe prevăzute în art.33 C.P.P. care se aplică în modul respectiv;
2) dacă el nu este în drept să participe în această potrivit legii sau a sentinţei judecătoreşti;
3) dacă se afla în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă personală ori de
serviciu cu vreuna dintre părţi;
4) dacă se constată incompetenţa lui.
Participarea anterioara a persoanei în calitate de grefier în şedinţa de judecată nu este un
obstacol care exclude participarea ei de mai departe în această calitate. Recuzarea grefierului este
soluţionată de instanţa care judecă cauza. Hotărârea privind recuzarea grefierului nu este
susceptibilă de a fi atacată.

SECŢIUNEA II
Organele judiciare
1. Instanţa de judecată şi judecătorul
Instanţa de judecată este principalul subiect al activităţii procesual-penale, deoarece are
funcţia de judecare şi soluţionare a cauzelor penale. Conform art. 21, 144 din Constituţie şi art. 8,
25 C.P.P., stabilirea vinovăţiei persoanei de săvârşirea infracţiunii, precum şi aplicarea pedepsei
este de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti, care înfăptuieşte justiţia în numele legii.
Evident, instanţa de judecată îşi desfăşoară activitatea, în principal, în faza judecăţii. Însă unele
activităţi ale instanţei reglementate în legea procesual-penală pot depăşi limitele acestei faze.
Astfel, de exemplu, în cadrul instanţelor judecătoreşti, ca organ judiciar cu atribuii proprii in
desfăşurarea procesului penal, în faza de urmărire penală funcţionează judecători de instrucţie
(art. 29 alin.3 C.P.P.).
Conform art. 115 din Constituţie, art. 29 alin.1 C.P.P. justiţia în cauzele penale se
înfăptuieşte de Curtea Suprema de Justiţie, Curţile de apel şi judecătorii conform competenţei
date de Codul de procedură penală. Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona judecătorii
specializate (judecătoria militară – art. 37 C.P.P.).
Compunerea instanţelor de judecată, competenţa lor în materie penală, strămutarea
cauzelor penale este reglementată de C.P.P. în Capitolul I şi II, Titlul II al părţii generale.
Compunerea instanţelor de judecată este formată în funcţie de caz, de unul sau mai mulţi
judecători (art. 30 C.P.P.).
Potrivit art. 30 alin. (3) Cod de procedură penală, cauzele penale asupra infracţiunilor
excepţional de grave, pentru a căror săvîrşire legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se
judecă în prima instanţă, la decizia motivată a preşedintelui instanţei judecătoreşti, în complet
format din 3 judecători. Din materialele cauzei, rezultă că inculpatul M.M. este ânvinuit de
săvîrşirea unei infracţiuni excepţional de grave, pentru a cărei comitere legea prevede pedeapsa

68
detenţiunii pe viaţă, astfel cauza, conform art. 30 alin. (3) Cod de procedură penală, urmează a fi
examinată de un complet format din 3 judecători, iar formarea unui asemenea complet în cadrul
Judecătoriei Ocniţa este imposibilă.181
Judecătorul este persoana învestită în ordinea prevăzută de a înfăptui justiţia şi care-şi
îndeplineşte obligaţiile în baza profesionalismului. (art.1 din Legea RM nr. 544–XIII Cu privire
la statutul judecătorului. 182
Conform art. 116 pct.1 din Constituţie şi art. 26 C.P.P., judecătorii sunt independenţi,
imparţiali şi inamovibili. La înfăptuirea justiţiei în cauzele penale judecătorii se supun numai
legii. Numirea în funcţie, promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor se efectuează
prin lege organică (art. 116 pct.2–5 al CRM). Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice
altă funcţie publică sau privată cu excepţia activităţii didactice, ştiinţifice (art.116 pct.6 al
CRM)).
În Republica Moldova, ca şi în multe alte state este pusă problema stabilirii pe bază legală
a sarcinilor ce revin fiecărei categorii de instanţe judecătoreşti. Astfel, prin actele normative în
vigoare s-a determinat capacitatea acestor organe judecătoreşti de a soluţiona cauzele penale,
adică competenţa lor. În dreptul procesual penal, prin competenţă înţelegem aptitudinea
recunoscută de lege unui organ judiciar de a îndeplini anumite atribuţii în cadrul procesului
penal.183 Definim competenţa ca sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii,
fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal”.184
După Ion Neagu competenţa este de mai multe forme:
Competenţa funcţională conturează categoriile de activităţi pe care le poate desfăşura un
anumit organ în cadrul competenţei sale generale. De exemplu, potrivit competenţei funcţionale,
Curţile de apel desfăşoară următoarele categorii de activităţi: judecă în primă instanţă, judecă în
apel şi în recurs şi soluţionează anumite conflicte de competenţă. Din cele arătate mai sus rezultă
că anumite activităţi pot fi realizate numai de către anumite categorii de organe. Uneori, o
activitate poate fi realizată în procesul penal numai de către un anumit organ, ceea ce conduce la
existenţa unei competenţe funcţionale exclusive. Ca exemplu de competenţă exclusivă poate fi
dată atribuţia Curţii Supreme de Justiţie de a rezolva cererile de strămutare a cauzelor penale,
precum şi posibilitatea pe care o are procurorul general şi adjuncţii acestuia de a declanşa
recursul în anulare.
Competenţa materială (ratione materiae) determină repartiţia cauzelor penale între
organele judiciare de grade diferite în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor ce urmează a fi
soluţionate. Competenţa materială realizează o delimitare pe linie verticală a competenţei,
întrucât prin ea se repartizează cauzele penale între organe de grade diferite. Repartizarea
cauzelor penale pe baza competenţei materiale se face, de regulă, prin două sisteme importante:
determinare abstractă, determinare concretă.
Determinarea abstractă, sau generală, stabileşte ce grupe mari sau categorii de infracţiuni
cad în competenţa de soluţionare a unui organ judiciar, fără o enumerare a acestora. De exemplu,
potrivit art. 36 C.P.P., judecătoria de sector judecă în prima instanţă cauzele penale privind
infracţiunile prevăzute de partea speciala a Codului penal, cu excepţia celor date prin lege în
competenţa altor instanţe.
Determinarea concretă, sau individuală, enumeră infracţiunile care cad în competenţa de
soluţionare a fiecărei categorii de instanţe în parte. De exemplu, art. 38 pct.1 C.P.P. enumeră
toate infracţiunile judecate în primă instanţă de Curtea de Apel.
Competenţa teritorială (ratione loci) este criteriul cu ajutorul căruia se determină care
dintre organele de acelaşi grad este competent să soluţioneze o anumită cauză. 185 Competenţa

181
Extras din Încheierea Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1-26/20-2008 din 25 martie 2008, în:
Jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012, p.564.
182
Republicată în Monitorul Oficial nr. 117–119 din 15.08.2002.
183
Apetrei M. Op. cit., p. 176.
184
Neagu Ion. Op. cit., p. 220.
185
Teodoru Gr. Drept procesual penal român. Partea generală. Vol. I. Iaşi: Univ. Al. I. Cuza, 1974, p. 14.
69
teritorială diferenţiază, din punct de vedere teritorial, organele judiciare cu o egală competenţă
materială. Conform art. 40. C.P.P., cauza penală este judecată de instanţa în raza teritorială a
căreia a fost săvârşită infracţiunea. Dacă infracţiunea este continuă sau prelungită, cauza se
judeca de instanţa în raza teritoriala a căreia s-a consumat ori a fost curmată infracţiunea. Daca
este imposibil de a constata locul unde a fost săvârşită infracţiunea, cauza este judecată de
instanţa în raza teritorială a căreia a fost terminată urmărirea penală. Cauza penală asupra
infracţiunilor săvârşite în afara hotarelor ţării sau pe o navă, este judecată de către instanţa în
raza teritoriala a căreia se afla ultimul loc permanent de trai al inculpatului sau, dacă acesta nu
este cunoscut, în raza teritorială a căreia a fost terminată urmărirea penală.
Competenţa personală (ratione personae) este competenţa care poate fi stabilită în raport
de anumite calităţi pe care le poate avea infractorul în momentul săvârşirii infracţiunii. Calităţile
pe care le poate avea infractorul în momentul săvârşirii infracţiunii, pentru care legislatorul a
instituit anumite competenţe, pot fi de: militar, magistrat, notar, demnitar, şef al cultului religios.
De ex. art. 39 C.P.P. stipulează că Curtea Supremă de Justiţie judecă în prima instanţă cauzele
penale privind infracţiunile săvârşite de către Preşedintele Republicii Moldova.
Competenţa specială este competenţa pe care o au organele special constituite în legătură
cu infracţiuni dintr-un anumit domeniu şi care necesită, de regulă, o specializare. 186 Pentru
anumite categorii de cauze pot funcţiona judecătorii specializate (judecătoria militară – art. 37
C.P.P.).
În literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte
caracterul special al competenţei instanţei militare. Potrivit unei opinii, în activitatea instanţelor
militare întâlnim o competenţă specială, cel mai frecvent în conexiune cu competenţa
personală.187 Potrivit altei opinii, instanţele de judecată militare nu au o competenţă specială,
deoarece ele rezolvă cauze penale privind infracţiuni care aduc atingere unor categorii variate de
relaţii sociale şi, ca atare, nu au o competenţă îndreptată numai către o anumită sferă de activitate
socială.188
Conform art. 44 C.P.P., instanţa de judecată, stabilind că nu este competentă de a judeca
cauza penală, îşi declină competenţa şi trimite dosarul instanţei de judecată competente prin
încheierea sa de declinare. Dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după
calitatea persoanei, precum şi de competenţa teritorială, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate
folosi actele îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de instanţa desesizată. Nu se acceptă
declinare de competenţă cu trimiterea unei instanţe ierarhic inferioare a cauzei a cărei examinare
s-a început în şedinţa de judecată la instanţa ierarhic superioară. Încheierea de declinare a
competenţei nu poate fi supusă apelului şi nici recursului.
În art. 45 C.P.P. este reglementată modalitatea de soluţionare a conflictului de competenţă.
Când două sau mai multe instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauză (conflict
pozitiv de competenţă) ori îşi declină competenţa (conflict negativ de competenţă), conflictul se
soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună.
În cadrul instanţelor judecătoreşti, ca organ judecătoresc cu atribuţii proprii de control
judiciar în desfăşurarea urmăririi penale, funcţionează judecătorul de instrucţie-un nou subiect
al procedurii penale.
Judecătorul de instrucţie - judecător abilitat cu unele atribuţii proprii urmăririi penale,
precum şi de control judiciar asupra acţiunilor procesuale efectuate în cadrul urmăririi penale
(art. 6, alin.1 pct.24 C.P.P.).
Judecătorul de instrucţie este judecătorul numit în modul prevăzut de Legea Cu privire la
statutul judecătorului, abilitat cu unele atribuţii proprii urmăririi penale, atribuţii de control
judiciar asupra acţiunilor procesuale efectuate în cadrul urmăririi penale, precum şi cu alte
atribuţii legate de executarea hotărârilor judecătoreşti.189

186
Volonciu Nicolae. Op. cit., p. 131.
187
Apetri Mihai. Op. cit., p. 188.
188
Neagu Ion. Op. cit., p. 20.
70
 Acest institut al procesului penal este prevăzut în art. 41 al C.P.P. Conform acestuia,
judecătorul de instrucţie asigură controlul judecătoresc în cursul urmăririi penale prin:
– dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive si a arestării la
domiciliu;
– dispunerea liberării provizorii a persoanei reţinute sau arestate si revocarea ei, ridicarea
provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;
– autorizarea de a efectua percheziţii, examinări corporale, punerii sub sechestru a
bunurilor; ridicării de obiecte ce conţin secret de stat, comercial, bancar şi a exhumării
cadavrului;
– a dispune suspendarea provizorie din funcţie;
– a dispune internarea persoanei în instituţie medicală;
– autorizarea interceptărilor comunicărilor, a sechestrării corespondentei şi înregistrării de
imagini;
– audierea martorilor în condiţiile expres prevăzute de lege. (art. 109, 110 C.P.P.)

SECŢIUNEA III
Părţile în procesul penal
1. Victima şi partea vătămată
Termenul de victimă este atestat în legislaţia procesual-penală naţională. Conform art. 58
alin.1 C.P.P. se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-
au fost aduse daune morale, fizice sau materiale.
Mai întâi de toate, considerăm necesar să ne referim la criteriile, graţie cărora e posibilă
elucidarea mai profundă a noţiunii de drept penal „victimă a crimei”. În această noţiune, trebuie
să-şi găsească reflectare: obiectul direct al influenţei criminale; urmările negative ale infracţiunii
penale, care au încălcat drepturile, libertăţile, interesele unui cerc larg de persoane,
transformându-le în victime ale crimei; legătura cauzală directă între fapta criminală şi
consecinţele survenite; raporturile de drept penal între stat şi victima crimei, care impune
primului obligaţia de a apăra victima crimei de atentate criminale şi de a asigura recuperarea
prejudiciului cauzat ei.
Ultimul criteriu, vizează direct diverse forme de răspundere a persoanei, vinovate în
săvârşirea unei fapte ilicite şi sancţionabile, repararea urmărilor prejudiciabile a celor săvârşite,
restabilirea drepturilor, intereselor încălcate, precum şi pedeapsa penală. În ansamblu, toate
criteriile enumerate permit a formula următoarea noţiune de victimă a crimei. Deci, victima este
considerată persoana fizică sau juridică, care a fost supusă unui atentat criminal, suportând în
urma acestuia urmări prejudiciabile şi fiind pasibilă de apărare de către stat, obligat să-i asigure
repararea prejudiciului cauzat.
Dispoziţia art. 58 alin.1 C.P.P. permite a afirma următoarele: victima poate fi atât omul,
cetăţeanul cât şi întreprinderea, instituţia, organizaţia, întrucât fapta socialmente periculoasă şi
penală, sancţionabilă întotdeauna le cauzează un prejudiciu moral sau patrimonial.
Într-adevăr şi persoanele juridice pot fi prejudiciate în rezultatul infracţiuni. Înzestrarea
persoanelor juridice cu drepturile părţii vătămate corespunde conceptului de victimă a
infracţiunii, definit de articolul 1 al Declaraţiei ONU Cu privire la principiile de bază ale
justiţiei faţă de victimele infracţiunilor şi abuzul de putere 190. În această normă se spune că

189
Botezatu Raisa. Controlul judiciar asupra urmăririi penale // Avocatul Poporului, nr. 11–12, Chişinău, 2003, p.
8.
190
Adoptată prin rezoluţia Adunării Generale ONU din 29 noiembrie 1985.

71
„victimă” sunt considerate persoanele, cărora individul ori colectiv le-a fost cauzată o daună
morală.

Victima beneficiază de următoarele drepturi:

1) să-i fie înregistrată cererea sa imediat şi în modul stabilit, să fie soluţionată de organul
de urmărire penală, iar după aceasta sa fie informată despre rezultatele soluţionării;
2) a primi de la organul de urmărire penală certificat, care confirmă faptul că ea s-a
adresat cu cerere sau a primi copia procesului-verbal privind cererea orală;
3) a prezenta documente şi obiecte pentru confirmarea celor expuse în cerere;
4) a adresa cerere suplimentară;
5) a solicita de la organul respectiv, informaţii privind soluţionarea cererii sale;
6) a cere de la organul de urmărire penală constituirea ca parte vătămată în cauza penală,
dacă este persoană fizică;
7) a depune cerere pentru a fi constituită ca parte civilă în procesul penal;
8) a retrage cererea în cazurile prevăzute de lege;
9) a primi certificat privind înregistrarea cererii sale şi începerea urmăririi penale sau
copia ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale;
10) a ataca ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale, timp de 10 zile din momentul când
a primit copia ordonanţei în cauză şi să ia cunoştinţă de materialele în baza cărora a fost emis
acest act;
11) a fi apărată de acţiunile interzise de lege, în modul prevăzut pentru apărarea
participanţilor procesului penal;
12) a fi asistată de un apărător ales sau numit din oficiu;
13) a primi hotărârea judecătorească privind compensarea materială, pentru prejudiciul
cauzat prin infracţiune.
Victima este obligată:
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti pentru
a da explicaţii la solicitarea acestor organe;
2) a prezenta, la solicitarea organului de urmărire penală, obiecte, documente şi alte
mijloace de probă de care dispune, precum şi mostre pentru cercetare comparativă;
3) a accepta de a fi supusă examenului medical, în cazul în care ea se plânge că i-a fost
cauzat un prejudiciu fizic;
4) a se supune dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului care examinează cererea
sau ale preşedintelui şedinţei;
5) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi să nu părăsească sala de şedinţe fără
permisiunea preşedintelui.
Victima beneficiază de drepturile sale şi îşi exercită obligaţiile personal sau, dacă legea
permite, prin reprezentanţi. În cazul în care victimă este un minor sau o persoană iresponsabilă,
drepturile acesteia sunt exercitate de reprezentanţii ei legali în modul prevăzut de lege.
Victima trebuie să fie prevenită în scris despre răspunderea penală pentru denunţare
calomnioasă.
1.2 Parte vătămată este considerată conform art. 59 C.P.P. persoana fizică sau juridică
căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în
această calitate, conform legii, cu acordul victimei.
Constituirea ca parte vătămată se efectuează prin ordonanţa organului de urmărire penală,
imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale. În cazul în
care, după constituirea persoanei ca parte vătămată, s-au constatat circumstanţe care atestă lipsa
cauzării prejudiciului, organul de urmărire penală încetează participarea acestei persoane ca parte
vătămată prin ordonanţă motivată.
Partea vătămată poate fi deosebită de victimă în baza următoarelor constatări:
– În calitate de victimă poate participa atât persoana fizică cât şi persoana juridică, în timp
ce parte vătămată poate fi numai o persoană fizică;
72
 – victimă poate fi persoana, numai până la începerea urmăririi penale, pe când parte
vătămată numai după începerea urmăririi penale;
– constituirea ca parte vătămată se face în baza ordonanţei emisă de organul de urmărire
penală, iar calitatea de victimă apare după sesizarea organului de urmărire penală, privind
săvârşirea infracţiunii.
Partea vătămată dispune în baza art. 60 C.P.P. de următoarele drepturi:
1) a fi informat privind fondul cauzei;
2) a face declaraţii;
3) a prezenta documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi
cercetate în şedinţa de judecată;
4) a cere recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, judecătorului, procurorului,
expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;
5) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală sau a instanţei de
judecată şi a cere includerea lor în procesul-verbal al acţiunii respective;
6) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care a participat şi a
cere completarea lor;
7) a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale, din momentul încheierii urmăririi penale şi
a nota orice informaţii din dosar sau a-şi face copii;
8) a participa la şedinţa de judecată, inclusiv la examinarea materialelor cauzei;
9) a pleda în dezbateri judiciare privitor la prejudiciul cauzat;
10) a fi informată de organul de urmărire penală despre toate hotărârile adoptate, care se
referă la drepturile şi interesele sale, să primească gratuit, la solicitarea sa, copiile acestor
hotărâri, precum şi a hotărârii de încetare sau clasare a procesului, de neîncepere a urmăririi
penale, copia sentinţei, deciziei sau a altei hotărâri judecătoreşti definitive;
11) a depune plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală,
precum şi să atace hotărârea instanţei privitor la prejudiciul cauzat;
12) a retrage plângerile depuse de ea sau de reprezentantul său, inclusiv plângerile împotriva
acţiunilor interzise de lege, săvârşite împotriva sa;
13) a se împăca cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile prevăzute de lege;
14) a înainta obiecţii privind plângerile altor participanţi la proces, care i-au fost aduse la
cunoştinţă de organul de urmărire penală sau despre care a aflat în alte împrejurări;
15) să-i fie reparat din contul statului, prejudiciul cauzat în urma infracţiunii;
16) să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală şi să-i fie reparat prejudiciul
cauzat în urma acţiunilor nelegitime ale organului de urmărire penală;
17) să-i fie restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală în calitate de mijloace de
probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi bunurile ce îi aparţin şi au fost ridicate de la
persoana care a săvârşit infracţiunea;
18) a primi în original documentele care îi aparţin;
19) a fi reprezentată de un apărător ales, iar dacă nu are mijloace de a plăti apărătorul, să fie
asistată de un avocat din oficiu.
Partea vătămată este obligată:
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti;
2) a face declaraţii, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti;
3) a prezenta, la cererea organului de urmărire penală obiecte, documente şi alte mijloace
de probă de care dispune, precum şi mostre pentru cercetare comparativă;
4) a accepta de a fi supusă examinării corporale la cererea organului de urmărire penală în
cauza privind comiterea în privinţa sa a unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional
de grave;
5) a fi supusă unei expertize, în condiţii de ambulator, la cererea organului de urmărire
penală, pentru a verifica capacitatea de a înţelege just circumstanţele care au importanţă pentru
cauză şi de a face declaraţii juste în privinţa lor, în cazul în care sunt temeiuri verosimile de a
pune la îndoială asemenea capacităţi;
73
 6) a se supune dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi
ale preşedintelui şedinţei de judecată;
7) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

2. Bănuitul, învinuitul și inculpatul

Noţiunea de bănuit-este un termen utilizat în practică judiciară, care desemnează persoana
presupusă că ar fi săvârşit o infracţiune, dar cu privire la care nu există probe suficiente pentru a
fi pusă sub urmărire penală.191
Trebuie de reclamat, că noţiunea de bănuit în sensul înţeles de toţi nu este identic cu
noţiunea de bănuit în sensul juridic. În limba vorbită – este acea persoană care este suspectată de
săvârşirea infracţiunii.192 Suspectarea ca fenomen social-psihologic se explică printr-un sentiment
de neîncredere încercat subiectiv faţă de raţionamentele şi faptele subiective formate de
raporturile de drept. Cu toate acestea suspectarea se cuvine a fi examinată ca un fapt de scurtă
durată pasibil modificării în cazul lipsei de probe privind comiterea infracţiunii.
Bănuitul este persoana fizică faţă de care există anumite probe că a săvârşit o infracţiune
până la punerea ei sub învinuire (art. 63 C.P.P.). Persoana poate fi constituită în calitate de
bănuit după caz, prin unul din următoarele acte procedural:
1) procesul-verbal de reţinere;
2) ordonanţa sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive neprivative de libertate;
3) ordonanţa de constituire a persoanei în calitate de bănuit.
Organul de urmărire penală nu este în drept a menţine în calitate de bănuit:
1) persoana reţinută – mai mult de 72 de ore;
2) persoana în privinţa căreia a fost aplicată o măsură preventivă neprivativă de libertate –
mai mult de 10 zile, din momentul când i-a fost adusă la cunoştinţă ordonanţa de aplicare a
măsurii preventive;
3) persoana în privinţa căreia a fost emisă ordonanţa de constituire în această calitate - mai
mult de 3 luni.
La momentul expirării, după caz, a unuia dintre termenii indicaţi, organul de urmărire
penală este obligat a elibera bănuitul reţinut ori a revoca măsura preventivă aplicată, dispunând
scoaterea sau punerea lui sub învinuire.
Calitatea de bănuit încetează din momentul eliberării reţinutului, revocării măsurii
preventive aplicate în privinţa lui ori, după caz, anulării ordonanţei de constituire în calitate de
bănuit şi scoaterii lui de sub urmărire, sau din momentul emiterii de către organul de urmărire
penală a ordonanţei de punere sub învinuire.
Bănuitul conform prevederilor art. 64 C.P.P. are dreptul:
1) a fi informat în prezenţa apărătorului, în limba pe care o înţelege privitor la încadrarea
juridică a faptelor infracţionale, de săvârşirea cărora este suspectat, imediat după reţinere sau
după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărârea privind aplicarea măsurii preventive, sau constituirea în
calitate de bănuit;
2) a primi de la persoana care l-a reţinut, imediat după reţinere sau după constituirea în
calitate de bănuit, informaţie în scris, privitor la drepturile de care dispune, inclusiv dreptul de a
tăcea şi de a nu mărturisi împotriva sa, precum şi să primească de la organul de urmărire penală
explicaţii asupra tuturor drepturilor sale;
3) imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărârea de aplicare a măsurii
preventive ori de constituire în calitate de bănuit, să primească de la organul de urmărire penală
copia hotărârii respective sau copia procesului-verbal privind reţinerea sa;
4) a primi în caz de reţinere consultaţie juridică, în condiţii de confidenţialitate, până la
începutul primei audieri în calitate de bănuit;

191
Derşidan E., Pitulescu D. Dicţionar explicativ şi practic de Drept penal şi Drept procesual penal. Bucureşti:
Editura Naţională, 1997, p. 30–31.
192
Кобликов А. С. Право на защиту на предварительном следствий. Москва: Юриздат, 1961, р. 55.

74
 5) a fi asistat de un apărător ales de el, iar dacă nu are mijloace de a plăti apărătorul, să fie
asistat în mod gratuit de către un avocat din oficiu, precum şi să renunţe la apărător şi să se apere
el însuşi, în cazurile admise de lege, din momentul când a fost adus la cunoştinţă actul
procedural de constituire în calitate de bănuit;
6) a avea întrevederi cu apărătorul său în condiţii confidenţiale, fără a limita numărul şi
durata lor;
7) a fi audiat la cererea sa în prezenţa apărătorului;
8) a recunoaşte săvârşirea faptei de care este bănuit şi să încheie acordul de recunoaştere a
vinovăţiei;
9) a accepta procedura specială de urmărire penală şi de judecare a cauzei, în cazul
recunoaşterii vinovăţiei;
10) a face sau a refuza de a face declaraţii;
11) a participa la efectuarea acţiunilor procesuale, de unul singur sau la solicitarea sa, să fie
asistat de apărător, ori să refuze de a participa la ele;
12) a anunţa imediat, dar nu mai târziu de 6 ore, prin intermediul organului de urmărire
penală, rudele sau o altă persoană, la propunerea sa, privitor la locul reţinerii sale;
13) a prezenta documente şi alte mijloace de probă, pentru a fi anexate la dosarul penal;
14) a cere recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală judecătorului de instrucţie,
interpretului, traducătorului;
15) a înainta cereri;
16) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care a participat şi să
înainteze obiecţii privind corectitudinea proceselor-verbale, precum şi să ceară completarea lor
cu circumstanţe care, în opinia sa, trebuie să fie menţionate;
17) a fi informat de organul de urmărire penală despre hotărârile adoptate, care vizează
drepturile şi interesele sale, precum şi să primească, la solicitarea sa, copiile acestor hotărâri;
18) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea
obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective;
19) a ataca, în modul stabilit de lege, acţiunile şi hotărârile organului de urmărire penală;
20) a retrage orice plângere a sa sau depusă de către apărătorul său;
21) a accepta împăcarea cu partea vătămată;
22) a cere repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire
penală sau ale instanţei;
23) a fi reabilitat în cazul, când bănuirea nu a fost confirmată.
Exercitarea de către bănuit a drepturilor de care dispune sau renunţarea lui la aceste
drepturi nu poate fi interpretată în detrimentul lui şi nu poate avea consecinţe nefavorabile pentru
el. Bănuitul nu poartă răspundere pentru declaraţiile sale, cu excepţia cazurilor în care el face un
denunţ falsificat cu intenţie, că infracţiunea a fost săvârşită de o persoană care, de fapt, nu a avut
atribuţie la săvârşirea ei.
Bănuitul este obligat:
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei;
2) a accepta, în caz de reţinere, la cererea organului de urmărire penală, a fi supus
examinării corporale şi percheziţiei corporale;
3) a accepta controlul medical, dactiloscopia, fotografierea;
4) a da posibilitate ai fi luate mostre de sânge şi de eliminări ale corpului;
5) a se supune, la cererea organului de urmărire penală, expertizei judiciare;
6) a se supune dispoziţiilor legale ale persoanei care efectuează urmărirea penală.
În art. 65. C.P.P. învinuitul este definit drept persoană fizică faţă de care s-a emis, în
conformitate cu legea o ordonanţă de punere sub învinuire.
Învinuitul în privinţa căruia cauza a fost trimisă în judecată, este numit inculpat.
Persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă are calitatea de:
1) condamnat, dacă sentinţa este, parţial sau integral, de condamnare;
2) achitat, dacă sentinţa este integral de achitare.
75
 Persoana nu are calitatea de învinuit din momentul în care în privinţa ei a fost încetat
procesul penal sau ea a fost scoasă de sub urmărire penală.
Drepturile şi obligaţiile învinuitului, inculpatului sunt înscrise în art. 66 C.P.P.
Învinuitul, inculpatul, conform prevederilor acestui articol, are dreptul:
1) la apărare. Organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată îi asigură
învinuitului, inculpatului posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apărare prin toate mijloacele şi
metodele neinterzise de lege;
2) a primi de la organul de urmărire penală, copia ordonanţei de punere sub învinuire;
3) a primi de la organul de urmărire penală, informaţie în scris privind drepturile de care
dispune, imediat după reţinere sau după punerea sub învinuire, inclusiv dreptul de a tăcea şi a nu
mărturisi împotriva sa, precum şi explicaţii asupra tuturor drepturilor sale;
4) a fi consultat de apărător, până la începutul primei audieri ca învinuit, în caz de
reţinere;
5) a fi adus imediat, în caz de reţinere, dar nu mai târziu de 72 de ore, în faţa unui
judecător;
6) a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în timpul procesului;
7) a fi asistat de un apărător ales de el, din momentul punerii sub învinuire;
8) a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, dacă nu are mijloace de a plăti
apărătorul sau a se apăra independent;
9) a avea întrevederi cu apărătorul său în condiţii de confidenţialitate, fără a fi limitată
numărul şi durata lor;
10) a fi audiat în prezenţa apărătorului;
11) a face sau a refuza de a face declaraţii;
12) a recunoaşte învinuirea ce i se aduce şi a încheiea acordul de recunoaştere a vinovăţiei;
13) a accepta procedura specială de urmărire penală şi de judecare a cauzei, în cazul
recunoaşterii vinovăţiei;
14) a participa la efectuarea acţiunilor procesuale, de unul singur sau fiind asistat de
apărător, ori să refuze de a participa la ele;
15) a anunţa, prin intermediul organului de urmărire penală, rudele apropiate sau o altă
persoană, la propunerea sa, privitor la locul ţineri în arest;
16) a prezenta documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi
pentru cercetare în şedinţa de judecată;
17) a cere recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului,
procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;
18) a solicita audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării
în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
19) a înainta cereri;
20) a face obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea
obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii procesuale;
21) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care a participat;
22) a înainta obiecţii asupra corectitudinii proceselor-verbale, precum şi să ceară
completarea lor cu date, care, în opinia sa, trebuie să fie menţionate;
23) a lua cunoştinţă de materialele trimise în judecată pentru confirmarea arestării sale;
24) a lua cunoştinţă de toate materialele cauzei, după terminarea urmăririi penale, şi să
noteze din ele datele necesare, să facă copii şi să înainteze cereri de completare a urmăririi
penale;
25) a participa la judecarea cauzei în primă instanţă şi în ordine de apel;
26) a pleda în dezbaterile judiciare când nu este asistat de apărător;
27) a lua ultimul cuvânt;
28) a fi informat de organul de urmărire penală privitor la hotărârile care vizează drepturile
şi interesele sale şi a primi la solicitarea sa, copiile acestora;

76
 29) a primi, la solicitarea sa, copiile ordonanţelor de aplicare a măsurilor preventive şi a
altor măsuri procesuale de constrângere, copia rechizitoriului sau a altui act de finalizare a
urmăririi penale, a sentinţei, a apelului, a recursului, a deciziei prin care sentinţa a devenit
definitivă, a hotărârii definitive a instanţei care a judecat cauza în ordine extraordinară de atac;
30) a ataca, în modul stabilit de lege, acţiunile şi hotărârile organului de urmărire penală
sau ale instanţei de judecată, inclusiv sentinţa sau decizia instanţei care a judecat cauza pe cale
ordinară de atac;
31) a retrage orice plângere a sa sau depusă de către apărătorul său în interesele lui;
32) a accepta împăcarea cu partea vătămată, în condiţiile prevăzute de C.P.P.;
33) a înainta obiecţii asupra plângerilor altor participanţi ai procesului penal;
34) a-şi expune în şedinţa de judecată opinia referitor la cererile şi propunerile altor părţi în
proces, precum şi la chestiunile soluţionate de către instanţă;
35) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celorlalţi participanţi la proces;
36) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată;
37) a cere repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire
penală sau ale instanţei de judecată.
Învinuitul sau, după caz, inculpatul este obligat:
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei;
2) a accepta în caz de reţinere, de a fi supus examinării şi percheziţiei corporale;
3) a accepta necondiţionat, la cererea organului de urmărire penală, controlul medical,
dactiloscopia, fotografierea;
4) a da posibilitate să-i fie luate mostre de sânge şi de eliminări ale corpului;
5) a fi supus expertizei judiciare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei;
6) a se supune dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi
ale preşedintelui şedinţei de judecată;
7) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi a nu părăsi sala de şedinţe, fără
învoirea preşedintelui.
Exercitarea de către învinuit, inculpat a drepturilor de care dispune sau renunţarea lui la
aceste drepturi, nu poate fi interpretată în detrimentul lui şi nu poate avea consecinţe
nefavorabile pentru el. Învinuitul, inculpatul nu poartă răspundere pentru declaraţiile sale, cu
excepţia cazului în care el a făcut un denunţ falsificat cu intenţie, că infracţiunea a fost săvârşită
de o persoană care, de fapt, nu a avut atribuţie la săvârşirea ei, precum şi în cazul în care a făcut
declaraţii falsificate sub jurământ.

3. Partea civilă şi partea civilmente responsabilă

Acţiunea civilă are ca suport raportul de drept civil născut din cauzarea unei vătămări
civile prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Subiecţii acestui raport de conflict, adică
făptuitorul şi persoana vătămată, sunt şi subiecţi ai acţiunii civile, dar cu poziţii inversate. 193
Făptuitorul subiect activ în raportul de conflict civil devine subiect pasiv în acţiunea civilă, iar
persoana vătămată subiect pasiv al conflictului devine subiect activ al acţiunii civile. 194 Spre
deosebire de partea vătămată, care poate fi numai o persoană fizică, parte civilă poate fi atât
persoana fizică, cât şi una juridică.
2.1 Parte civilă este recunoscută persoana fizică sau juridică în privinţa căreia există
suficiente temeiuri de a considera că în urma infracţiunii i-a fost cauzat un prejudiciu material
sau moral, care a depus la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată o cerere de
chemare în judecată a bănuitului, învinuitului, inculpatului sau a persoanelor care poartă
răspundere patrimonială pentru faptele acestuia (art. 61 alin.1 C.P.P.).

193
Dongoroz Vintilă şi colectiv. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală Român. Partea generală. Vol.
I. Bucureşti: Ed. Academiei R.S. R., 1976, p. 75.
194
Ibidem.
77
 Declaraţia de constituire ca parte civilă este doar un moment necesar pentru a se cunoaşte
intenţia persoanei vătămate prin infracţiune de a obţine repararea prejudiciului suferit.195
Constituirea ca parte civilă este realizată prin ordonanţa organului de urmărire penală sau
prin încheierea instanţei de judecată. În cazul în care s-a constatat că, după constituirea părţii
civile, cererea de chemare în judecată a fost depusă de o persoană necorespunzătoare sau că, din
alte motive, lipsesc temeiuri pentru ca persoana să aibă calitate de parte civilă, organul de
urmărire penală, prin hotărâre motivată, sistează participarea persoanei în calitate de parte civilă.
În scopul de a susţine cererea sa, partea civilă dispune de următoarele drepturi:
1) a da explicaţii asupra cererii depuse;
2) a prezenta alte materiale în susţinerea cererii sale;
3)a formula cereri de recuzare a persoanei care efectuează urmărirea penală, a
judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului şi grefierului;
4) a înainta cereri, în special pentru asigurarea acţiunii civile;
5) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală sau a instanţei şi a
cere includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective;
6) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care a participat şi a cere
completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal;
7) a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale, din momentul încheierii urmăririi penale şi
a nota orice date din dosar care vizează acţiunea civilă sau a face copiile unor acte;
8) a participa la şedinţe de judecată, inclusiv la examinarea materialelor cauzei referitor la
acţiunea civilă;
9) a pleda în dezbateri judiciare referitor la acţiunea civilă;
10) a fi informată de organul de urmărire penală sau de instanţă privitor la hotărârile ce aduc
atingere drepturilor şi intereselor sale şi a primi gratuit, la solicitare copiile acestor hotărâri,
precum şi copia sentinţei, deciziei sau a altei hotărâri judecătoreşti definitive;
11) a depune plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală,
precum şi a ataca hotărârea instanţei referitor la acţiunea civilă;
12) a retrage cererea depusă în ordine de atac;
13) a înainta obiecţii la plângerile altor participanţi la proces şi a-şi expune părerea în
şedinţa de judecată referitor la cererile lor;
14) a participa la judecarea cauzei în calea ordinară de atac;
15) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor nelegitime ale celeilalte părţi în proces;
16) a avea reprezentant şi a înceta împuternicirile lui;
17) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată;
18) a renunţa la acţiunea civilă dacă legea permite, la orice etapă a procesului penal;
19) să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală şi să fie reparat prejudiciul
cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;
20) să-i fie restituite bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţă, în
calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi bunurile ce îi aparţin şi au
fost ridicate de la persoana care a săvârşit acţiunea interzisă de legea penală;
21) a primi în original documentele care îi aparţin.
Partea civilă este obligată:
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti;
2) a asigura numărul de copii ale cererii de chemare în judecată pentru toate părţile
civilmente responsabile, care participă în proces;
3) a prezenta, la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei, obiecte,
documente şi alte mijloace de probă de care dispune, precum şi mostre pentru cercetare
comparativă;
4) a se supune dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi
ale preşedintelui şedinţei de judecată;
195
Boureanu Angela. Momentul constituirii persoanei ca parte civilă în procesul penal // Revista de Drept Penal,
Anul V, nr. 3, iulie–septembrie, Bucureşti, 1998, p. 92.
78
 5) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată.
Partea civilă poate fi citată şi ascultată în calitate de martor. Partea civilă îşi exercită
drepturile şi obligaţiile sale personal sau, după caz, prin reprezentant. Drepturile minorului le
exercită reprezentantul lui legal.
2.2. Răspunderea pentru pricinuirea pagubei materiale o poartă învinuitul, inculpatul. Când
însă acesta este sub vârsta de cincisprezece ani sau insolvabil, pot fi chemaţi în procesul penal în
calitate de parte civilmente responsabilă: părinţii, înfietorii, tutorii, alte persoane, precum şi
persoanele juridice, care, în virtutea legii, poartă răspundere materială pentru acţiunile
învinuitului „dacă ei nu vor dovedi, că dauna n-a fost provocată din culpa lor”.
Parte civilmente responsabilă este recunoscută persoana fizică sau juridică care, în baza
legii sau conform acţiunii civile înaintate în procesul penal, poate fi supusă răspunderii
materiale pentru prejudiciul material cauzat de faptele învinuitului, inculpatului (art. 73 alin.1
C.P.P.).
Constituirea ca parte civilmente responsabilă se face prin hotărâre organului de urmărire
penală sau a instanţei. În cazul în care sa constatat că, după constituirea părţii civilmente
responsabile, persoana respectivă nu poartă răspundere materială pentru prejudiciul material,
cauzat de către învinuit, inculpat sau că din alte motive, lipsesc temeiuri pentru ca persoana să
figureze în calitate de parte civilmente responsabilă, organul de urmărire penală sau instanţa, prin
hotărâre motivată, încetează participarea persoanei în proces ca parte civilmente responsabilă.
În conformitate cu art. 74 C.P.P. partea civilmente responsabilă, în scopul protejării
intereselor sale, privitor la acţiunea civilă intentată împotriva sa, dispune de următoarele
drepturi:
1) a da explicaţii privitor la acţiunea civilă înaintată;
2) a prezenta documente şi alte mijloace de probă, pentru a fi anexate la dosarul penal şi
cercetate în şedinţa de judecată;
3) a formula cereri de recuzare a persoanei care efectuează urmărirea penală, a
judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului şi grefierului;
4) a înainta cereri;
5) a depune benevol sume de bani la contul de depozit al instanţei judecătoreşti pentru
asigurarea acţiunii civile;
6) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi a cere includerea
obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective;
7) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care a participat şi a cere
completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal;
8) a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale, din momentul încheierii urmăririi penale şi
a nota orice date din dosar, care are atribuţie la acţiunea civilă;
9) a participa la şedinţa de judecată, inclusiv la examinarea probelor ce ţin de acţiunea
civilă;
10) a pleda în lipsa reprezentantului său la dezbaterile judiciare;
11) a fi informată de organul de urmărire penală, precum şi de către instanţa de judecată, în
cazul în care lipseşte de la şedinţe, privitor la toate hotărârile adoptate care aduc atingere
drepturilor şi intereselor sale şi să primească, la solicitarea sa, gratuit, copiile acestor hotărâri,
precum şi copiile sentinţei, deciziei sau alte hotărâri judecătoreşti definitive;
12) a înainta plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală,
precum şi a ataca hotărârea instanţei referitore la acţiunea civilă;
13) a retrage cererea depusă în ordine de atac de ea sau de către reprezentantul său;
14) a înainta obiecţii la plângerile altor participanţi în proces;
15) a-şi expune părerea în şedinţa de judecată, referitor la cererile şi propunerile altor
participanţi în proces, dacă acestea vizează acţiunea civilă;
15) a participa la judecarea laturii civile în caile ordinare de atac;
16) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale părţii civile;
17) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale preşedintelui şedinţei de judecată;
79
 18) a avea reprezentant şi a sista împuternicirile acestuia;
19) a recunoaşte acţiunea civilă în orice fază a desfăşurării procesului penal;
20) a cere compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului
cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;
21) a-i fi restituite bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţă, în calitate
de mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi documentele, care îi aparţin.
Partea civilmente responsabilă este obligată:
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei;
2) a se supune dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală sau
ale instanţei;
3) a respecta ordinea stabilita în şedinţa de judecată.
Partea civilmente responsabilă poate fi citată şi audiată în calitate de martor. Partea
civilmente responsabilă îşi exercită drepturile şi obligaţiile sale personal sau, după caz, prin
reprezentant.

SECŢIUNEA IV
Persoanele care apără şi reprezintă interesele părţilor
1. Apărătorul
Considerată ca o activitate procesuală complexă, apărarea impune ca eforturilor persoanei
ce luptă pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale să i se alăture şi participarea unui
apărător.196
Apărătorul este persoana care, pe parcursul procesului penal, reprezintă interesele
bănuitului, învinuitului, inculpatului, îi acordă asistenţă juridică prin toate mijloacele şi
metodele neinterzise de lege (art.v67 C.P.P.). Apărătorul nu poate fi asimilat de către organele de
stat şi persoanele cu funcţie de răspundere cu persoana interesele căreia le apără şi cu caracterul
cauzei penale care se examinează cu participarea lui.
Curtea Constituţională menţionează că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
recunoscut exigenţa intervenţiei unui avocat în cadrul unor anumite faza procedurale drept un
mijloc adecvat şi proporţional de care statele pot să dispună pentru a asigura mai multe garanţii
şi mai multă rigoare în apărarea acuzatului.197
În calitate de apărător în procesul penal pot participa: a) avocatul; b) alte persoane abilitate
prin lege cu atribuţii de apărător; c) un avocat din străinătate în cazul în care acesta este asistat de
un avocat din RM.
Avocatul este persoana care a obţinut licenţă conform legii şi care dispune de dreptul de a
participa la ancheta penală şi la dezbateri judiciare, de a se pronunţa şi de a acţiona în numele
clienţilor săi şi/sau de a-şi reprezenta şi consulta clienţii în domeniul dreptului.198
Conform art. 43 alin.4 C.P.P. anterior, ca apărători, în faza judecăţii puteau fi admişi rudele
apropiate ale inculpatului, în baza încheieri instanţei de judecată.199
Potrivit art. 49 C.P.P. al Federaţiei Ruse, în calitate de apărător la judecată, cu excepţia
avocatului, pot fi admişi în baza deciziei instanţei alte persoane din rândurile rudelor apropiate
ale inculpatului, colegilor de serviciu, cunoscuţilor şi juriştilor care nu au statutul de avocat.200

196
Ciuică Daniela, Constantinescu Bogdan // Revista de Drept Penal, Anul V, nr. 4, septembrie–octombrie,
Bucureşti, 1998, p. 12.
197
Hotărîrea Curţii Constituţionale din 29.07.2005 Privind controlul constituţionalităţii unor dispoziţii ale art.421,
433 alin.1, art.452 alin.1 şi art.455 alin.3 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, pct.5
198
Legea Republicii Moldova Cu privire la avocatură nr. 1260–XV din 19.07.2002, în vigoare de la 12.12.2002.
199
Казанир А.С., Санталов А.И., Коментарий к уголовно-процессуальному кодексу Молдавской ССР,
Изд.КАРТЯ МОЛДОВЕНЯСКЭ, Кишинев, 1966, р.50-53
80
 Persoanele indicate obţin calitatea de apărător din momentul în care şi-au asumat
angajamentul de a apăra interesele persoanei în cauză cu consimţământul acesteia, iar avocaţii
numiţi din oficiu-din momentul numirii lor din oficiu de către organul de urmărire penală sau de
instanţă ori la solicitarea acestor organe din momentul numirii lor de către biroul de avocaţi.
Apărătorul, după ce şi-a asumat angajamentul de apărare, trebuie să anunţe organul de urmărire
penală sau instanţa.
Pentru confirmarea calităţii şi împuternicirilor sale, apărătorul prezintă organului de
urmărire penală sau instanţei:201
1) documentul ce confirmă apartenenţa lui la avocatură-licenţă pentru exercitarea
profesiei de avocat;
2) documentul ce confirmă că are permisiunea de a practica calitatea de apărător conform
legislaţiei Republicii Moldova;
3) mandatul biroului de avocaţi sau un alt document ce îi confirmă împuternicirile (art. 70
alin.7 C.P.P.). Anume acest document, mandatul, permite avocatului să obţină calitatea de
apărător şi să aibă relaţii juridice cu instanţa de judecată sau organul de urmărire penală la
exercitarea funcţiei de apărător întru-un dosar concret.202
Apărătorul nu este în drept a-şi asuma funcţia apărării şi nu poate fi desemnat în această
calitate, de organul de urmărire penală sau de instanţă atunci când:
1) nu întruneşte condiţiile indicate la art. 67 alin.2 C.P.P.;
2) nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de lege sau sentinţei judecătoreşti;
3) a acordat sau acordă asistenţă juridică persoanei ale cărei interese sunt în contradicţie cu
interesele persoanei pe care o apără;
4) se află în legături de rudenie sau în relaţii de subordonare cu persoana ale cărei interese
sunt în contradicţie cu interesele persoanei apărate de el;
5) a participat mai înainte în această cauză în calitate de judecător, procuror, persoană care
a efectuat urmărirea penală, expert, specialist, interpret, traducător şi martor.
Apărătorul încetează participarea în această calitate dacă:
1) persoana pe care o apără, a renunţat la el sau a fost reziliat contractul;
2) nu are împuterniciri de a continua participarea în această cauză;
3) organul de urmărire penală sau instanţa l-a înlăturat de la participare în legătură cu
constatarea unor circumstanţe ce exclud calitatea de apărător;
4) organul de urmărire penală sau instanţa a admis cererea bănuitului, învinuitului,
inculpatului de renunţare la apărător;
5) avocatul străin şi-a declinat împuternicirile;
6) organul de urmărire penală sau instanţa a admis renunţarea la apărător, declarată de
persoana care este apărată de avocatul numit din oficiu.
În cazul în care organul de urmărire penală sau instanţa nu a admis renunţarea bănuitului,
învinuitului, inculpatului la apărător, avocatul numit din oficiu nu poate sista participarea sa la
această cauză.
Apărătorul în procesul penal are un loc important şi e obligat conform legii de a face totul şi să nu
scape nimic ce ar putea fi în favoarea învinuitului. În ştiinţa procesual-penală şi practica judiciară apare câte
odată tendinţa de a micşora într-o anumită măsură activitatea apărătorului ce se argumentează prin aceia că ei
pot împiedica activitatea de luptă cu criminalitatea, să-1 ajute pe criminal să scape de răspundere. însă aceasta
contravine Constituţiei şi Legii cu privire la avocatură. O apărare principială şi activă în procesul penal nu
200
Мозяков В. В. в соавт. Коментарий к Уголовно-процессуальному кодексу Российской Федерации.
Практическое руководство для следователей, дознователей, прокуроров, абвокатов. Москва: ЭКЗАМЕН,
2002, р. 140–141. A se vedea de asemenea: Мартынчик Е., Милушев Д.Участники защиты в молдавском и
российском уголовном судопроизводстве (сравнительно-правовой анализ) // Закон и жизнь, сентябрь 2005,
p.9
201
Modul şi ordinea de confirmare a calităţii şi împuternicirilor avocatului în procesele judiciare // Avocatul
Poporului, nr.3, 2005, p.9
202
Decizia Colegiului peenal al Curţii Supreme de Justiţie din 13 aprilie 2005, nr.1re-36/05 // Buletinul Curţii
Supreme de Justiţie al R.Moldova, nr.7, 2005, p.15
81
împiedică, ci contribuie la lupta cu criminalitatea, ajută la înlăturarea greşelilor în examinarea dosarelor
penale, cu respectarea condiţiilor de apărare a intereselor legitime cu ajutorul mijloacelor legitime.
Apărătorul nu poate fi asimilat de către organele de stat şi persoanele cu funcţie de
răspundere cu persoana interesele căreia le apără şi cu caracterul cauzei penale care se
examinează cu participarea lui. (art. 67 alin.1 C.P.P.).
Din studiile realizate s-a constat că această cerinţă nu este respectată cu stricteţe. În
general, avocaţii nu sunt identificaţi cu clienţii sau cu cauzele clienţilor, dar probabilitatea unei
atare identificări creşte atunci când clientul este implicat în politică. 203 Avocaţii nu sunt traşi la
răspundere pentru declaraţiile făcute în timp ce îşi reprezintă clienţii.
În plus, avocaţilor li se acordă un anumit grad de protecţie contra reacţiilor ostile care ar
putea fi provocate în urma reprezentării intereselor clienţilor nepopulari. Insultarea, calomnierea
avocatului, ameninţările la adresa acestuia, actele de violenţă comise împotriva lui în timpul
exercitării atribuţiilor profesionale şi în legătură cu aceasta se pedepsesc conform legii. (art. 44
alin.5 al Legii cu privire la avocatură).
Drepturile şi obligaţiile apărătorului. Apărătorul, în funcţie de calitatea procesuală a
persoanei ale cărei interese le apără, în faza de urmărire penală are dreptul:
- a fi informat privind esenţa bănuirii sau învinuirii. Acest drept este tangenţial cu dreptul
de a primi gratuit copile hotărârilor ce aduc atingere drepturilor şi intereselor clientului
său;
- a participa la efectuarea acţiunilor procesuale. Organele judiciare au obligaţia de a
permite apărătorului învinuitului sau inculpatului să asiste la efectuarea oricărui act de
urmărire penală. În cursul urmăririi penale, apărătorul, învinuitul sau inculpatul are
dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, însă lipsa apărătorului nu
împiedică efectuarea actelor de urmărire penală dacă se dovedeşte că acesta a fost
înştiinţat asupra datei şi orei efectuării actelor respective. Apărătorul, din momentul în
care a fost admis să participe la proces, are dreptul să asiste la acţiuni de procedură
efectuate cu participarea bănuitului, învinuitului, cât şi întreprinse în legătură cu cererea
bănuitului, învinuitului sau al apărătorului;
- a participa la orice acţiune procesuală efectuată cu antrenarea persoanei pe care o apără.
Prezenţa apărătorului este necesară la ascultarea învinuitului sau inculpatului, legea
prevăzând, în mod expres, obligativitatea asistenţei juridice. Ascultarea persoanei
arestate, în lipsa apărătorului, atrage nulitatea absolută a actului respectiv;
- să aibă întrevederi cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, fără a se limita numărul şi durata
lor. Numai întrevederea în lipsa persoanelor străine va aduce la o discuţie sinceră între
învinuitor şi apărătorul său. În caz contrar întrevederea îşi pierde sensul;
- a explica persoanei pe care o apără drepturile ei;
- a atenţiona persoana care efectuează acţiunea procesuală, asupra încălcărilor legii, în
caz de admitere a lor;
- a prezenta documente sau alte mijloace de probă, pentru a fi anexate la dosarul penal şi
cercetate în şedinţa de judecată;
- a cere recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, procurorului, expertului,
interpretului, traducătorului şi grefierului;
- a înainta cereri;
- a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi a cere includerea
obiecţiilor sale în procesul-verbal;
- a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care a participat şi a cere
completarea lor;
- a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale, din momentul terminării urmăririi penale,
să noteze orice date din dosar şi a-şi face copii;

203
Indicatorii Reformei Profesiei Juridice pentru Moldova, Asociaţia avocaţilor americani, aprilie, 2004, p.17
82
 - a primi gratuit copile hotărârilor ce aduc atingere drepturilor şi intereselor clientului
său204;
- a depune plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală,
precum şi a ataca sentinţa sau orice altă hotărâre judecătorească;
- a participa la împăcare cu partea oponentă;
- a înainta obiecţii referitor la plângerile altor participanţi la proces;
- a înainta obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celorlalţi participanţi în proces;
- să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală de persoana interesele căreia
le apără sau, în cazurile prevăzute de lege, din bugetul statului;
- să-i fie reparat prejudiciul cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire
penală sau ale instanţei.
Aceste drepturi sunt înscrise în art. 68 CPP. Având în vedere că conform art. 68 alin.7 CPP
apărătorul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute CPP., putem afirma că dreptul bănuitului din
art. 64 alin.2 pct.4 CPP în caz de reţinere, să primească consultaţie juridică, în condiţii
confidenţiale, din partea apărătorului până la începutul primei audieri în calitate de bănuit, poate
şi trebuie să fie raportat şi la dreptul apărătorului în caz de reţinere a bănuitului, de ai oferi
consultaţie juridică, în condiţii confidenţiale, până la începutul primei audieri în calitate de
bănuit a persoanei respective;
Apărătorul nu este în drept a întreprinde careva acţiuni împotriva intereselor persoanei pe
care o apără şi a o împiedica să-şi realizeze drepturile.
Apărătorul nu poate, contrar poziţiei persoanei pe care o apără, să recunoască participarea
ei la infracţiune şi vinovăţia de săvârşire a infracţiunii. Desigur, este absolut inacceptabilă
recunoaşterea de către avocat a vinovăţiei clientului său, dacă ultimul o infirmă. În cazul
contestării de către inculpat a vinovăţiei sale, avocatul-apărător este legat de poziţia clientului
său. El nu are dreptul să afirme că inculpatul este vinovat şi să construiască apărarea doar
invocând circumstanţele atenuante. El este obligat să analizeze în cel mai meticulos mod toate
argumentele învinuirii, să supună examinării toate părţile slabe ale acesteia, să spună totul ce
poate fi supus spre confirmarea declaraţiilor învinuitului care contestă acuzarea".205
În conformitate cu art. 46 alin.3 al Legii cu privire la avocatură avocatul nu are dreptul să
acţioneze contrar intereselor legitime ale clientului, să ocupe o poziţie juridică fără a o
coordona cu acesta (cu excepţia cazurilor când clientul îşi recunoaşte vina), să refuze, fără
motive întemeiate, apărarea bănuitului, învinuitului, acuzatului sau a condamnatului, la care s-a
obligat.
Deci, altfel se prezintă lucrurile dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul şi-a recunoscut
vinovăţia, iar apărătorul, în rezultatul studierii atente a tuturor materialelor cauzei, discuţiilor
detaliate cu clientul, participării la ancheta judiciară, ajunge la concluzia că, în realitate, este
vorba despre autodefăimare.
În fapt, clientul nu a comis infracţiunea, dar, datorită unor motive personale, îşi asumă vina
altuia, fie a inventat însăşi infracţiunea. În această situaţie, apărătorul nu mai este legat de poziţia
clientului. El este în drept să-şi construiască apărarea de pe poziţia combaterii învinuirii, să
probeze nevinovăţia bănuitului, învinuitului, inculpatului. În cazul dat, apărarea nu slăbeşte, ci
dimpotrivă - se consolidează la maxim. Chiar dacă, de cele mai dese ori, clientul, care se
autodefăimează, acoperă o persoană apropiată (părintele, copilul, soţul, fratele etc.), apărătorul
acestuia nu trebuie să uite nici pentru o clipă unul dintre principiile formulate în art. 2 CPP:
"...nici un om nevinovat să nu fie tras la răspundere penală şi condamnat". Chiar aflat sub
204
Având la bază încheierea judecătorului de instrucţie din 20.11.06 s-a constatat ca încălcare a dreptului la un
proces echitabil prevăzut de art.6 CEDO, precum şi a dreptului prevăzut în art.68 alin.1 pct.13 CPP RM, refuzul
organului de urmărire penală a prezenta la cererea apărătorului copiile: ordonanţei de începere a urmăririi penale
în privinţa lui O.I.; a procesului verbal de reţinere a acestuia în calitate de bănuit; a actelor de aplicare a arestării
preventive şi a altor documente procesuale care afectează drepturile sale constituţionale (Arhiva Judecătoriei s.
Rîşcani, m. Chişinău)
205
Liuba Brînză, Rolul avocatului în reabilitarea persoanei în procesul penal // Revista Naţională de drept, 2002,
nr.4, pag.50
83
impactul acestei situaţii extrem de dificile, apărătorul nu trebuie să facă compromisuri cu
propria-i conştiinţă şi să întreprindă toate măsurile în vederea reabilitării persoanei nevinovate.206
Apărătorul nu este în drept a destăinui informaţiile care i-au fost comunicate în legătură cu
exercitarea apărării, dacă aceste informaţii pot fi utilizate în detrimentul persoanei pe care o
apără.
Avocatul nu este în drept a renunţa nemotivat la apărare. Apărătorul nu este în drept a
înceta de sine stătător împuternicirile de apărător, a împiedica invitarea unui alt apărător sau
participarea lui în această cauză. Apărătorul nu este în drept a transmite altei persoane
împuternicirile sale de a participa în cauza respectivă.
Apărătorul nu este în drept fără consimţământul persoanei pe care o apără:
1) a o declara vinovată de săvârşirea infracţiunii;
2) a declara împăcarea cu partea oponentă;
3) a recunoaşte acţiunea civilă;
4) ai retrage plângerile sale;
5) a retrage apelul sau recursul împotriva sentinţei de condamnare.
Apărătorul este obligat:
1) a se prezenta la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei;
2) a se supune dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi
ale preşedintelui şedinţei de judecată;
3) a nu părăsi sala de şedinţe până la anunţarea întreruperii, fără permisiunea preşedintelui
şedinţei;
4) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată.
Cu toate acestea facem precizarea că existenţa cadrului legal necesar pentru garantarea
dreptului la apărare este o premisă necesară, însă nu este şi suficientă. Numai o aplicare corectă a
normelor de drept material şi procesual privitoare la dreptul la apărare poate garanta complet
acest drept.
În încheiere, menţionăm că avocatul trebuie să ţină seama întotdeauna de onoarea şi
demnitatea calităţii pe care o are, să depună eforturi în vederea consolidării autorităţii şi a
prestigiului avocaturii în ansamblu. Dacă avocatul abordează lucrurile anume de pe aceste poziţii
principiale el va reuşi să-şi îndeplinească sarcina, iar cauza se va încununa cu succes.
Apărătorul nu este în drept a întreprinde careva acţiuni împotriva intereselor persoanei pe
care o apără şi a o împiedica să-şi realizeze drepturile. Apărătorul nu poate, contrar poziţiei
persoanei pe care o apără, să recunoască participarea ei la infracţiune şi vinovăţia de săvârşire a
infracţiunii. Apărătorul nu este în drept a destăinui informaţiile care i-au fost comunicate în
legătură cu exercitarea apărării, dacă aceste informaţii pot fi utilizate în detrimentul persoanei pe
care o apără.
Avocatul nu este în drept a renunţa nemotivat la apărare. Apărătorul nu este în drept a
înceta de sine stătător împuternicirile de apărător, a împiedica invitarea unui alt apărător sau
participarea lui în această cauză. Apărătorul nu este în drept a transmite altei persoane
împuternicirile sale de a participa în cauza respectivă.
Apărătorul nu este în drept fără consimţământul persoanei pe care o apără:
1) a o declara vinovată de săvârşirea infracţiunii;
2) a declara împăcarea cu partea oponentă;
3) a recunoaşte acţiunea civilă;
4) ai retrage plângerile sale;
5) a retrage apelul sau recursul împotriva sentinţei de condamnare.
Apărătorul este obligat:
1) a se prezenta la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei;
2) a se supune dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi
ale preşedintelui şedinţei de judecată;

206
Ibidem
84
 3) a nu părăsi sala de şedinţe până la anunţarea întreruperii, fără permisiunea preşedintelui
şedinţei;
4) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

2. Reprezentanţii şi succesorii
În situaţiile în care unele părţi nu pot sau nu doresc să participe la desfăşurarea procesului
penal, s-a admis ca acestea să aibă, în general, dreptul de a fi înlocuite prin reprezentanţi, pe care
urmează să-i împuternicească potrivit legii. Reprezentanţii sunt persoane împuternicite în cadrul
procesului penal să participe la actele procesuale, în numele şi în interesul unei părţi din proces.
Reprezentanţii pot îndeplini toate actele procesuale pe care le-ar fi putut efectua şi partea
pe care o reprezintă, cu excepţia celor care au caracter personal. Persoanele care reprezintă una
din părţile în procesul penal, devin prin aceasta participanţi la activitatea procesuală, nu însă şi
părţi în proces. Ei pot avea calitatea de reprezentanţi legali sau convenţionali”.
Prin noţiunea de reprezentare se subînţelege îndeplinirea de către reprezentant a drepturilor
şi obligaţiilor reprezentatului. Reprezentare – este înfăptuirea acţiunilor juridice în măsura
împuternicirilor avute de către o persoană, numită reprezentant din numele altei persoane numită
reprezentat.
Reprezentarea este o instituţie specifică soluţionării cauzelor de către instanţele
judecătoreşti, care constă în împuternicirea unei persoane de a îndeplini, în cadrul procesului
penal, acte procesuale pe seama unei părţi care nu se poate prezenta sau nu doreşte să se
înfăţişeze în faţa organelor judiciare.207
Scopul reprezentării în procesul penal este acordarea ajutorului juridic în apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor reprezentate. Datorită institutului reprezentării,
drepturile şi interesele unora sunt reprezentate şi apărate de alţii. Reprezentarea în sensul ei
special înseamnă, că reprezentanţii acţionează din numele şi în folosul reprezentatului, iar uneori
chiar îi substituie în procesul penal. Datorită institutului reprezentării, cetăţenii şi persoanele
juridice, ce au interes soluţionarea cauzei penale, au posibilitatea de a-şi realiza drepturile şi
obligaţiile procesuale prin reprezentanţi.
Legislaţia procesual-penală prevede reprezentanţi ai părţii vătămate, părţii civile şi părţii
civilmente responsabile. Instituţia reprezentării în procesul penal poate fi convenţională şi legală.
Reprezentarea legală – are loc în baza legii. Persoana incapabilă, participantă la proces,
nu-şi poate exercita de sine stătător drepturile prevăzute de CPP RM., acestea fiind exercitate de
reprezentantul ei legal.
În cazul în care partea civilă iresponsabilă nu are reprezentant legal, participarea ei în
procesul penal este suspendată, iar acţiunea civilă rămâne fără examinare, dacă procurorul nu
înaintează acţiune în interesele acesteia faţă de învinuit, inculpat sau faţă de persoana care poartă
răspundere materială pentru faptele învinuitului, inculpatului. În cazul iresponsabilităţii părţii
civilmente responsabile, participarea acesteia la proces este suspendată, iar acţiunea civilă nu
este examinată.
Reprezentarea legală are ca scop apărarea drepturile şi interesele învinuitului, ale părţii
vătămate, ale părţii civile şi civilmente responsabilă, care din cauza pierderii totale sau parţiale a
capacităţii de exerciţiu, nu au posibilitatea ori înfruntă dificultăţi în apărarea autonomă a
drepturilor şi intereselor lor. În practica judiciară, absența reprezentantului legal la audierea
minorului este catalogată cu inadmisibilitatea declarațiilor ultimului.
Colegiul, susţinind concluzia şi argumentarea nevinovăţiei inculpaţilor pe capetele de
invinuire expuse, remarcă faptul că organul de urmărire penală a audiat o parte din părţile
vătămate minore în lipsa reprezentanţilor lor legali, a unui psiholog sau pedagog, fapt care a fost
evidenţiat de către instanţa de fond, prin neadmitereaca probe a declaraţiilor lor, deoarece acestea

207
V. Mihoci, Asistenţa juridică în procesul penal românesc -componenţă şi garanţie esenţială a dreptului la apărare,
Revista Naţională de Drept, 2004, nr.8, pag.33
85
cad sub incidenţa prevederii de neadmisibilitate, reglementată de art.94 Cod de procedură penală,
şi nu pot fi puse la baza unei hotăriri de condamnare, după cum a solicitat procurorul.208
Reprezentarea legală presupune participarea în proces în mod necesar a unei persoane
desemnate de lege în locul persoanei interesate, care nu are dreptul de a sta în cauză în mod
nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul reprezentantului său legal.209
Conform art. 77 alin.1 CPP RM reprezentanţii legali ai victimei, părţii vătămate, părţii
civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt părinţii, înfietorii, tutorii sau curatorii lor,
care reprezintă în procesul penal interesele participanţilor la proces minori sau iresponsabili.
Învinuitul şi bănuitul pot avea doar reprezentanţi legali. În procesul penal ei acţionează de
rând cu persoanele reprezentate, dar nicidecum în locul lor. Participarea apărătorului, nu
eliberează reprezentantul legal de reprezentare.
Reprezentantul legal este admis în proces în baza unei hotărâri motivate a organului de
urmărire penală sau după caz a instanţei de judecată.
Reprezentarea în baza legii este stabilită de către legislator pentru bănuiţii şi învinuiţii care
nu au atins majoratul, care se află sub tutelă şi curatelă, care au săvârşit o infracţiune în stare de
afect ori sau îmbolnăvit de alienaţie sau debilitate
Reprezentarea mandatară (Reprezentarea convenţională) – are loc în baza unui acord de
voinţă a participanţilor şi este întemeiată pe existenta unui contract de mandat. Cu excepţia
inculpatului pentru care există restricţii în ceea ce priveşte reprezentarea, toate celelalte părţi pot
fi întotdeauna reprezentate. Convenţionalizarea este reprezentarea care este realizată în baza unui
contract, între două persoane ce sunt dotate cu capacitatea deplină de exerciţiu în procesul penal,
de exemplu: între partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentantul
acestora. Reprezentarea convenţională este întemeiată pe existenţa unui contract de mandat între
reprezentant şi reprezentat (persoana cu capacitatea deplină care este parte în proces).
Mandant (subiect al reprezentării) poate fi orice persoană care are calitatea de parte în
procesul penal, în cazurile în care legea permite reprezentarea.
Mandatar (reprezentant convenţional) poate fi orice persoană fizică care are capacitatea de
a exercita de a asista în justiţie.
Interesele persoanelor fizice sunt reprezentate de avocaţi şi de rudele apropiate, iar ale
persoanelor juridice – de personalul prevăzut de statut, de obicei, consultantul juridic sau
avocatul. Reprezentanţii părţii vătămate participă în proces deopotrivă cu partea vătămată, iar
reprezentanţii părţii civile şi ai părţii civilmente responsabile, atât deopotrivă cu ei, cât şi în locul
lor.
Reprezentanţi ai victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile sunt
persoanele împuternicite de către acestea să le reprezinte interesele în cauza penală.
La suportul juridic al reprezentării atribuim şi următoarele norme:
Art. 58 alin.9 CPP RM - Victima beneficiază de drepturile sale şi îşi exercită obligaţiile
personal sau, dacă legea permite, prin reprezentanţi;
Art. 60 alin.4 CPP RM - Partea vătămată beneficiază de drepturile sale şi îşi exercită
obligaţiile personal sau, dacă legea permite, prin reprezentanţi.
Art. 62 alin.5 CPP RM - Partea civilă îşi exercita drepturile şi obligaţiile sale personal
sau, după caz, prin reprezentant.
În calitate de reprezentanţi ai victimei, părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente
responsabile, pot participa avocaţi şi alte persoane împuternicite cu asemenea atribuţii prin
procură. În calitate de reprezentant al persoanei juridice, constituit ca parte civilă sau parte
civilmente responsabilă, este admis conducătorul unităţii respective, la prezentarea legitimaţiei.
Această prevedere din art. 79 alin.2 CPP RM, împiedică participarea în calitate de reprezentant
chiar şi a unui subiect foarte competent cum ar fi avocatul.210

208
Extras din Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1r-8/08 din 27 noiembrie 2008, în: în:
Jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012, p.615,616.
209
Volonciu Nicolae. Tratat de procedură penală. Parte generală. Vol. I. Bucureşti: PAIDEIA, 1996, p. 145.
86
 Totuşi în practica judiciară s-a făcut interpretare extensivă realizată de organele judiciare a
acestei norme, avându-se în vedere art.6 alin.3 CEDO, art.26 di Constituţia RM, art. 17 CPP RM
admițând fără echivoc participarea apărătorului alături de reprezentant.211
Atunci când, după constituirea persoanei ca reprezentant al victimei, părţii vătămate, părţii
civile, părţii civilmente responsabile, este constatată lipsa de temeiuri pentru a menţine persoana
în calitatea respectivă, organul de urmărire penală sau instanţa decide a înceta participarea
acesteia ca reprezentant. Participarea reprezentantului încetează, de asemenea, şi în cazurile în
care atribuţiile lui au fost suspendate de persoanele care i-au delegat iniţial aceste atribuţii sau
reprezentantul care nu este avocat, a refuzat să participe în continuare în această calitate.
Partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă poate avea câţiva
reprezentanţi, însă organul de urmărire penală sau instanţa este în drept a limita numărul
reprezentanţilor care participă la acţiuni procesuale sau în şedinţa de judecată până la un
reprezentant.
Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile
exercită, în cursul desfăşurării procesului penal, drepturile lor, cu excepţia drepturilor indisolubil
legate de persoana acestora. Pentru protejarea intereselor persoanei reprezentate, reprezentantul,
în condiţiile art. 80 CPP RM., are dreptul:
1) a fi informat privind fondul cauzei;
2) a participe la efectuarea acţiunilor procesuale;
3) a cere recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului,
procurorului, expertului, interpretului, traducătorului şi grefierului;
4) a prezenta documente şi alte mijloace de probă, pentru a fi anexate la dosarul penal şi
cercetate în şedinţa de judecată;
5) a da explicaţii;
6) a înainta cereri;
7) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară
includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective;
8) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care el sau persoana
reprezentată a participat şi să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-
verbal;
9) a lua cunoştinţă de materialele cauzei din momentul terminării urmăririi penale,
inclusiv în cazul clasării procesului penal şi să facă copii sau să-şi noteze orice date din dosar,
privind interesele persoanei reprezentate;
10) a participa la şedinţele de judecată în aceleaşi condiţii în care poate participa persoana
reprezentată;
11) a pleda în dezbateri judiciare în locul părţii civile sau al părţii civilmente responsabile
interesele căreia le reprezintă;
12) a depune plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală şi a
ataca hotărârile instanţei în limitele competenţei sale;
13) a retrage, cu consimţământul persoanei reprezentate, orice cerere depusă de el;
14) a face obiecţii la plângerile altor participanţi în proces, atunci când aceste plângeri au
atribuţie la interesele persoanei reprezentate;
15) a-şi expune opinia în şedinţa de judecată, referitor la cererile şi propunerile altor
participanţi în proces, precum şi la chestiunile ce sunt soluţionate de instanţă, în măsura în care
ele ating interesele persoanei reprezentate;
16) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor nelegitime ale altor participanţi la proces, în
măsura în care ele ating interesele persoanei reprezentate;
17) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată, când acestea
pot leza interesele persoanei reprezentate;
210
Vasile Lungu, Consideraţii generale asupra esenţei şi conţinutului noţiunilor de victimă, parte vătămată şi parte
civilă-subiecţi ai procesului penal // Avocatul Poporului, Nr.5-6, Chişinău, 2006, p.22
211
Arhiva Judecătoriei s. Centru, d.p.2004036143
87
 18) să invite un alt reprezentant cu consimţământul persoanei reprezentate şi să-i transmită
împuternicirile printr-o nouă procură a reprezentatului;
19) a primi despăgubirea pentru prejudiciul cauzat prin acţiunile nelegitime ale organului
de urmărire penală sau ale instanţei;
20) a fi informat de organul de urmărire penală privind hotărârile adoptate, referitor la
persoana reprezentată, şi a primi la cerere, copiile acestor hotărâri.
Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile,
atunci când în procură aceasta este specificat, precum şi reprezentantul persoanei juridice care
exercită această atribuţie din oficiu, are dreptul în numele persoanei reprezentate în modul
prevăzut de CPP RM:
1) a retrage cererea privind săvârşirea infracţiunii împotriva persoanei reprezentate;
2) a încheia tranzacţii de împăcare cu bănuitul, învinuitul, inculpatul;
3) a renunţa la acţiunea intentată de către persoana reprezentată;
4) a recunoaşte acţiunea înaintată reprezentatului;
5) a primi bunurile şi banii care îi revin persoanei reprezentate, în baza hotărârii
judecătoreşti.
Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile nu are
dreptul să întreprindă acţiuni care ar veni în contradicţie cu interesele persoanei reprezentate.212
Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile
este obligat:
1) a îndeplini indicaţiile persoanei reprezentate;
2) a prezenta organului de urmărire penală sau instanţei documentele care îi confirmă
împuternicirile;
3) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei;
4) a prezenta, la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei, obiectele şi
documentele de care dispune;
5) a se supune dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi
ale preşedintelui şedinţei de judecată;
6) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată.
Înlăturarea din procesul penal a reprezentantului victimei, părţii vătămate, părţii civile,
părţii civilmente responsabile, martorului este realizată în condiţiile înlăturării apărătorului,
prevăzute în art. 72 CPP RM şi aplicate în mod corespunzător.
În legătură cu prevederile art. 58 alin.4 pct.1 RM Victima unei infracţiuni deosebit de
grave sau excepţional de grave contra persoanei, victima torturii, tratamentelor inumane sau
degradante, indiferent de faptul dacă este recunoscută în calitate de parte vătămată sau parte
civilă, dispune de asemenea de următoarele drepturi: să fie consultată de un apărător
[s.a.]avocat pe tot parcursul procesului penal ca şi celelalte părţi în proces; am făcut concluzia
că nu trebuie limitate posibilităţile şi drepturile victimei de a beneficia de asistență juridică
numai pentru cazurile infracţiunilor grave sau excepţional de grave contra persoanei, şi nu este
corectă utilizarea sintagmei apărător avocat în acest caz, deoarece în conformitate cu art. 79
alin.2 CPP RM: În calitate de reprezentanţi ai victimei, părţii vătămate, părţii civile şi părţii
civilmente responsabile la procesul penal pot participa avocaţi şi alte persoane împuternicite cu
asemenea atribuţii de către participantul la procesul respectiv, prin procură. Noţiunea apărător
este utilizată de legislator pentru avocatul care acordă asistenţă juridică bănuitului, învinuitului şi
inculpatului în condiţiile şi sensul art. 67 CPP RM. Aşa dar propunem omiterea normei din art.
58 alin.4 pct.1 CPP RM şi înlocuirea cuvântului apărător din art. 58 alin.3 pct.11 cu cel de
reprezentant;
Din aceleaşi raţionamente propunem înlocuirea cuvântului apărător cu cel de avocat în
situaţia prevăzută de art. 60 alin.1 pct.18 CPP RM;

212
Neagu Ion, Tratat de procedură penală, Bucureşti: PRO, 1997, p. 144.
88
 Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile. În procesul penal, succesor al părţii
vătămate sau al părţii civile este recunoscută una dintre rudele ei apropiate, care a manifestat
dorinţa de a exercita drepturile şi obligaţiile părţii vătămate decedate sau care, în urma
infracţiunii, a pierdut capacitatea de a-şi exprima conştient voinţa. În calitate de rudă apropiată
sunt conform art. 6 alin.1 pct. 41 CPP RM copii, părinţi, înfietori, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici,
nepoţi.
Succesor al părţii vătămate sau al părţii civile nu poate fi constituită ruda ei apropiată,
căreia i-a fost incriminată cauzarea prejudiciului material, fizic sau moral părţii vătămate.
Constituirea rudei apropiate ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile este decisă de
procurorul care conduce urmărirea penală sau, după caz, instanţa de judecată, cu condiţia că ruda
apropiată solicită această calitate. Atunci când mai multe rude apropiate solicită această calitate,
decizia de a alege succesorul îi revine procurorului sau instanţei de judecată. Dacă, la momentul
solicitării respective, lipsesc temeiuri suficiente pentru constituirea persoanei ca succesor al
părţii vătămate sau al părţii civile, hotărârea în cauză este luată imediat după stabilirea acestor
temeiuri.
Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile, participă la proces în locul părţii vătămate
sau părţii civile. Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile poate fi citat şi audiat în calitate de
martor.
Dacă după constituirea persoanei ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile, este
constatată lipsa temeiurilor de menţine în această calitate, organul de urmărire penală sau
instanţa, prin hotărâre motivată, încetează participarea acesteia la proces în calitate de succesor al
părţii vătămate sau al părţii civile. Ruda apropiată a părţii vătămate sau a părţii civile, care are
calitatea de succesor al acesteia este în drept a renunţa la împuternicirile sale în orice moment al
procesului penal. Trebuie să remarcăm că un rol deosebit în acordarea asistenţei juridice revine
avocatului în caz de reprezentare a intereselor succesorului procedural al părţii vătămate în caz
de intervenire a circumstanţelor stipulate în lege.213
Având în vedere cele menţionate propunem de lege ferenda completarea atât a denumirii
cât şi a conţinutului art. 79 şi 80 CPP RM, adăugând sintagma reprezentant al succesorului
procedural.
Avocatul martorului Persoana, fiind citată în calitate de martor, are dreptul să invite un
avocat care îi va reprezenta interesele în organul de urmărire penală şi o va însoţi la acţiunile
procesuale efectuate cu participarea sa (art. 92 alin.1 CPP RM)
Avocatul invitat de către martor în calitate de reprezentant al său, după ce şi-a confirmat
calitatea şi împuternicirile, are dreptul:
1) a şti în care cauză penală este citată persoana pe care o reprezintă;
2) a asista pe tot parcursul desfăşurării acţiunii procesuale la care participă persoana pe
care o reprezintă;
3) a cere, în condiţiile prevăzute de lege, recuzarea interpretului, traducătorului care
participă la audierea martorului respectiv;
4) a înainta cereri;
5) a-i explica martorului drepturile lui şi a atenţiona persoana care efectuează acţiunea
procesuală asupra încălcărilor legii comise de ea;
6) a se adresa, cu permisiunea organului de urmărire penală, persoanei interesele căreia le
reprezintă cu întrebări, observaţii, îndrumări;
7) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi a cere includerea
obiecţiilor sale în procesul-verbal;
8) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care el împreună cu
persoana interesele căreia le reprezintă, au participat şi a cere completarea lor sau includerea
obiecţiilor sale în procesul-verbal.

213
Н. Белый, Проблемы участия адвоката в качестве представителя в уголовном процессе // Revista de
crimiologie, drept penal şi criminalistică, 2006, nr.3-4, c.88
89
 Printre drepturile martorului din art. 90 CPP RM importanţă deosebită are dreptul de a
refuza de a face declaraţii, de a prezenta obiecte, documente, mostre pentru cercetare
comparativă sau date dacă acestea pot fi folosite ca probe care mărturisesc împotriva sa sau a
rudelor sale apropiate. Aceste prevederi coroborează cu art. 21 CPP RM: Nimeni nu poate fi silit
să mărturisească împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei,
logodnicului, logodnicei sau să-şi recunoască vinovăţia. Persoana căreia organul de urmărire
penală îi propune să facă declaraţii demascatoare împotriva sa ori a rudelor apropiate, a
soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei este în drept să refuze de a face asemenea declaraţii şi
nu poate fi trasă la răspundere pentru aceasta.
Normele acestui articol sunt destinate nu numai martorilor dar şi altor persoane care sunt
ascultate în cadrul procesului penal
În literatura de specialitate interdicţia ascultării persoanelor asupra faptelor demascatoare a
primit denumirea de imunitate. Imunitatea martorului garantează apărarea, ocrotirea martorului
de autoacuzare şi se consideră cel puţin teoretic, una dintre categoriile fundamentale ale
dreptului probator anglo-american,214 marcată ca una din cele mai importante garanţii în
domeniul jurisprudenţei.215
Imunitatea martorului este consacrată de art. 14, alin.3, lit. „g” al Pactului internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice adoptat la 16 decembrie 1966 la New-York,216
Adeseori, în practica organelor de urmărire penală din Republica Moldova, în calitate de
martor este, ascultată persoana care, de fapt e suspectată de săvârşirea infracţiunii. Persoana care
este ascultată în calitate de bănuit, învinuit, anterior a fost ascultată numai în calitate de martor
sau a făcut declaraţii până la începerea urmăririi penale.. Mai mult ca atât, aceste persoane
recunosc în cadrul acestor acte săvârşirea de către ei a infracţiunii şi lămuresc împrejurările
săvârşirii ei.
Procesual calitatea lui de bănuit nu este perfectată şi persoana respectivă este avertizată
despre răspunderea penală ce o va purta în cazul refuzului de a face declaraţii (art. 313 CPP RM)
şi pentru declaraţii intenţionat false (art. 312 CPP RM). Deşi martorul semnează în procesul
verbal de ascultare, confirmând faptul că i-au fost explicate drepturile conferite prin art. 90 CPP
RM, nu întotdeauna organul de urmărire penală îşi onorează obligaţiile. În aşa caz persoana care
este suspectată de săvârşirea infracţiunii, dar este ascultată în calitate de martor, duce lipsa de
acel drept de apărare pe care-l posedă real persoana ascultată în calitate de bănuit sau învinuit.
Uneori persoanele sunt interogate în calitate de martor fiind ameninţaţi cu sancţiuni
penale dacă nu vor să „colaboreze cu organele”. Deseori acestea sunt forţaţi să depună depoziţii
false. Au fost înregistrate cazuri în care după astfel de situaţii „autorităţile” au utilizat depoziţiile
martorilor în vederea acuzării acestora, mai târziu martorul fiind interogat în calitate de bănuit.217
În acest caz este importantă asistarea martorului de avocatul reprezentant, care în cazul
avertizărilor de răspundere penală în caz de tăcere asupra faptelor demascatoare, ar interveni,
obiectând împotriva întrebărilor demascatoare art. 92 alin.2 pct.7 CPP RM.
Dacă, după ce martorul a făcut uz de imunitatea sa, totuşi a fost impus să răspundă la
întrebările care-l compromit (incriminating questions), atunci, la examinarea în continuare a
cauzei de învinuire a martorului, răspunsurile sale nu vor putea fi folosite în calitate de probe.”218
Art. 109 alin.2 CPP RM interzice punerea întrebărilor sugestive sau care nu se referă la
premisa probelor şi care în mod evident urmăresc scopul insultării şi umilirii persoanei audiate.

214
Михайловская И. Б. О положении личности в англо-американском уголовном процессе. Москва: Юрид.
лит., 1961, р. 20.
215
Полянский Н. Н. Уголовное право и уголовный суд Англии. Юрид. лит., 2-е изд. Испр. и дополн., р. 270.
216
Ratificat prin Hotărârea Parlamentului RM nr. 217–XII, 28.07.90, în vigoare pentru RM de la 26.04.93.
217
Ion Manole, Alexandru Postică, Sergiu Gogu, Raport cu privire la situaţia drepturilor omului în Republica
Moldova, Retrospectiva anului 2005, Chişinău, 2006, p. 93
218
Уимшир А. М. Уголовный процесс (перевод с английского). Москва: Иностр. лит.-ры, 1947, р. 188–189.
90
 Tactica criminalistica recomandă insistent organelor ce efectuează ascultarea a nu adresa
întrebări care sugerează răspunsul aşteptat. 219Pe lângă aceasta, uneori chiar şi întrebările cele mai
inofensive pot determina declaraţii mincinoase. De exemplu: din motive obiective martorul nu a
perceput anumite împrejurări, iar dacă sunt întrebaţi, de teama să nu fie consideraţi de rea -
credinţă, improvizează sau completează golurile cu deducţii logice.220
De aceea este interzisă folosirea întrebărilor sugestive ori a celor de natură să pună în
dificultate pe martor.221 
Întrebările adresate învinuitului în timpul ascultării nu trebuie să fie nedeterminate, neclare
şi imprecise. Reprezentantul martorului trebuie să reacţioneze prompt în aceste cazuri
atenționând în condiţiile art. 92 alin.2 pct.5 CPP RM persoana care efectuează acţiunea
procesuală asupra încălcărilor legii comise de ea.
De asemenea reprezentantul martorului va supraveghea îndeplinirea de către organul de
urmărire penală a cerinţelor art. 105 alin.7 CPP RM, în mod obligatoriu, fiecare martor este
întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. În
cazul în care se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului,
martorului i se explică dreptul de a tăcea şi este întrebat dacă acceptă să facă declaraţii.
Constatând relaţiile de rudenie avută în vedere în această normă procesuală avocatul
reprezentant al martorului trebuie să facă uz neapărat de dreptul său înscris în art. 92 alin.2 pct.6
CPP RM şi să se adreseze, cu permisiunea organului de urmărire penală, persoanei interesele
căreia le reprezintă cu întrebări, observaţii, îndrumări. Întru realizarea eficientă a acestui drept,
reprezentantul va solicita de la organul de urmărire penală întrerupere în realizarea actului de
urmărire penală la care participă martorul reprezentat pentru al consulta în condiţii de
confidenţialitate asupra oportunităţii de însuşire a dreptului înscris în art. 105 alin.7 CPP RM

SECŢIUNEA V
Participanţii care contribuie la desfăşurarea procesului
1. Martorul
În vorbirea curentă prin martor se înţelege acea persoană care a fost de faţă, a perceput cu
propriile simţuri un anumit eveniment sau a căpătat direct anumite cunoştinţe legate de
evenimentul în cauză.222
Martorul este persoana citată în această calitate de organul de urmărire penală sau de
instanţă, precum şi persoana care face declaraţii, în modul prevăzut de C.P.P. în calitate de
martor. Ca martori pot fi citate persoanele care posedă informaţii cu privire la vreo
circumstanţă care urmează să fie constatată în cauză.(art. 90 alin.1 C.P.P.).
Pentru dobândirea calităţii procesuale de martor trebuie să fie întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
1. Existenţa un proces penal în curs de desfăşurare;
2. Existenţa unei persoane care cunoaşte fapte şi împrejurări de natură să contribuie la
aflarea adevărului în procesul penal respectiv;
3. Ascultarea acelei persoane de către organele judiciare cu privire la faptele şi
împrejurările pe care le cunoaşte.223

219
Aioniţioaie Constantin ş.a., Tactica criminalistică, Ed. Bucureştii Noi, Bucureşti, 1989, p.63
220
Ibidem, p. 104.
221
Ibidem, p. 98.
222
V. Dongoroz ş.a. Explicaţiile teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală. Vol 1.
Bucureşti: Edit. Academiei R.S. România, 1975, p. 199.
223
Gh. Nistoreanu, M. Apetrei. Drept procesual penal. Bucureşti, 1996, p. 106.
91
 Conform opiniei unor specialişti una dintre cele mai reuşite definiţii martorului este dată de
Constantin Aionaţoaie. Martor este persoana fizică, ce având cunoştinţe despre vre-o faptă sau
împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal, este ascultată de
organele judiciare în această calitate.224
Martorul în sine nu este un mijloc de probă; au acest caracter numai declaraţiile lui în
măsura în care concură la rezolvarea cauzei.225
Lipsa oricăreia din condiţiile arătate, exclude citarea şi ascultarea persoanei în calitate de
martor, precum şi valoarea probatorie a declaraţiilor ei.

Nu pot fi citaţi şi ascultaţi ca martori:

1) persoanele care, din cauza defectelor fizice sau psihice, nu sunt în stare să înţeleagă just
împrejurările care au importanţă pentru cauză şi să facă referitor la ele declaraţii exacte şi juste;
2) apărătorii, colaboratorii birourilor de avocaţi-pentru constatarea unor date care le-au
devenit cunoscute în legătură cu acordarea asistenţei juridice sau în legătură cu acordarea
acesteia;
3) persoanele care posedă informaţie ce ţine de cauza examinată, cauză, în legătură cu
exercitarea de către ele a atribuţiilor de reprezentanţi ai părţilor;
4) judecătorul, procurorul, reprezentantul organului de urmărire penală, grefierul – privind
circumstanţele care le-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea atribuţiilor procesuale,
făcând excepţie pentru cazurile de participare la reţinere în flagrant delict sau de cercetare a
abuzurilor cauzei respective, de reexaminare a cauzei în ordine de revizie ori de restabilire a
dosarului pierdut;
5) jurnalistul – pentru a preciza persoana care i-a prezentat informaţia, cu condiţia de a nu-i
divulga numele, făcând excepţie cazului în care persoana benevol doreşte să depună mărturii;
6) slujitorii cultelor – referitor la circumstanţele care le-au devenit cunoscute în legătură cu
exercitarea atribuţiilor lor;
7) medicul de familie şi alte persoane care au acordat îngrijire medicală – referitor la viaţa
privată a persoanelor pe care le deservesc.
Jurnalistul şi medicul de familie pot fi citate şi ascultate ca martori numai în cazul când
această informaţie este absolut necesară pentru prevenirea sau descoperirea infracţiunilor
deosebit de grave sau excepţional de grave.
Persoanele care cunosc anumite circumstanţe ale cauzei, în legătură cu participarea lor la
procesul penal în calitate de apărător, reprezentant al părţii vătămate, părţii civile sau părţii
civilmente responsabile sunt în drept, în cazuri excepţionale, cu consimţământul persoanei
interesele căreia sunt reprezentate, să facă declaraţii în favoarea ei, însă darea declaraţiilor în
aceste cazuri exclude participarea lor ulterioară în proces.
În baza art. 90 alin.12 C.P.P. martorul are dreptul:
1) a şti în legătură cu care cauză este citat;
2) a cere recuzarea interpretului, traducătorului care participă la audierea sa;
3) a înainta cereri;
4) a refuza de a face declaraţii, de a prezenta obiecte, documente, mostre pentru cercetare
comparativă sau date, dacă acestea pot fi utilizate ca probă, care mărturisesc împotriva sa sau a
rudelor sale apropiate;
5) a face declaraţii în limba maternă sau în altă limbă pe care o posedă;
6) a lua cunoştinţă de declaraţiile sale înregistrate şi să ceară corectarea sau completarea
declaraţiilor sale;
7) a utiliza documente ce conţin calcule complicate, denumiri geografice şi notiţe, asupra
amănuntelor greu de reţinut;
8) a ilustra declaraţiile sale cu scheme, desene grafice;
224
Constantin Aioniţoaie. Tactică Criminalistică. Bucureşti, 1989, p. 81–82.
225
Buneci P. Drept Procesual Penal. Partea generală. Bucureşti: Edit. Fundaţiei „România de mîine”, 2003, p.
154.
92
 9) a fi asistat de un apărător ales de el ca reprezentant;
10) a scris personal declaraţiile sale în procesul-verbal al audierii;
11) a cere compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului
cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;
12) a-i fi restituite bunurile, ridicate de organul de urmărire penală sau prezentate de el
însuşi în calitate de probe;
13) a primi documentele, ce îi aparţin, în original.
Conform art. 90 alin.7 C.P.P., martorul este obligat:
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei pentru a face
declaraţii şi a participa la acţiuni procesuale. Dacă martorul nu s-a prezentat la acţiunea
procesuală, fără motive întemeiate, organul de urmărire penală sau instanţa are dreptul a ordona
aducerea lui silită, în ordinea prevăzută de art. 199 C.P.P.;
2) a face declaraţii veridice şi a comunica tot ce ştie în legătură cu cauza respectivă;
3) a răspunde la întrebările puse şi a confirma, prin semnătură, exactitatea declaraţiilor sale
incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale sau anexate la acesta;
4) a prezenta, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, obiecte, documente,
mostre pentru cercetare comparativă;
5) a accepta, la cererea organului de urmărire penală, examinarea corporală;
6) a se supune unei expertize în condiţii de ambulator, pentru verificarea capacităţii de a
înţelege corect circumstanţele care urmează să fie constatate în cauza respectivă şi de a face
declaraţii juste în cazul când sunt temeiuri verosimile pentru a pune la îndoială atare capacitate;
7) a se supune dispoziţiilor legale ale reprezentantului organului de urmărire penală sau ale
preşedintelui şedinţei de judecată;
8) a nu părăsi sala de şedinţe, fără permisiunea preşedintelui;
9) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată.
Martorul care refuză sau s-a eschivat de a face declaraţii, poartă răspundere conform art.
313 CP, iar martorul care face declaraţii mincinoase cu bună ştiinţă – conform art. 312 C.P.
Rudele apropiate, precum şi soţul, soţia, logodnicul, logodnica bănuitului, învinuitului,
inculpatului, nu sunt obligaţi a face declaraţii împotriva acestuia. Organul de urmărire penală sau
instanţa este obligată a aduce acest fapt, la cunoştinţă persoanelor respective, contra semnătură.
Persoana, fiind citată în calitate de martor, are dreptul să invite un avocat care îi va
reprezenta interesele în organul de urmărire penală şi o va însoţi la acţiunile procesuale
efectuate cu participarea sa (art. 92 alin.1 C.P.P.)
Imunitatea martorului. Dicţionarul explicativ al Limbii Române defineşte imunitatea ca
ansamblu de drepturi sau privilegii de care se bucură unele categorii de persoane.226
Potrivit aceleaşi surse, privilegiu însemnă avantaj, scutire de obligaţii (către stat), drept sau
distincţie socială care se acordă, în instituţiile speciale, unei persoane, unui grup”227 Scopul
imunităților şi privilegiilor este determinat de un factor moral – societatea pune pe cântar ce este
primordial: anumite relaţii (fie de rudenie, de credinţă etc.) sau importanţa probantă a unor
informaţii (care în unele cazuri pot fi unice şi absolut necesare) pentru descoperirea adevărului.
Imunitatea martorului garantează apărarea, ocrotirea martorului de autoacuzare şi se
consideră cel puţin teoretic, una dintre categoriile fundamentale ale dreptului probator anglo-
american,228 marcată ca una din cele mai importante garanţii în domeniul jurisprudenţei. 229 În
virtutea garanţiei în cauză, martorului i se acordă dreptul de a nu răspunde la întrebări care îl pot
demasca în săvârşirea infracţiunii. Garanţia contra autoînvinuirii a fost stabilită pentru prima data
în judecătoriile penale din Anglia în ultimii ani ai sec. XVII-lea. Fiecare martor în afara
inculpatului, nu poate fi impus să răspundă, de regulă la vreo întrebare sau să prezinte vreun

226
Dicţionarul explicativ al Limbii Române. Ediţia a II-a. Bucureşti: Academia Română, 1998, p. 480.
227
Ibidem, p. 852.
228
Михайловская И. Б. О положении личности в англо-американском уголовном процессе. Москва: Юрид.
лит., 1961, р. 20.
229
Полянский Н. Н. Уголовное право и уголовный суд Англии. Юрид. лит., 2-е изд. Испр. и дополн., р. 270.
93
document, dacă el va declara sub jurământ că aceasta se va solda cu învinuirea lui în săvârşirea
unei infracţiuni, cu aplicarea faţă de el a unei amenzi sau cu confiscarea averii lui.
Pentru a asigura martorului acest privilegiu al tăcerii, instanţa de judecată trebuie sa
stabilească din împrejurările cauzei şi natura probelor, pentru prezentarea cărora a fost chemat,
că sunt temeiuri rezonabile de a aştepta urmări periculoase pentru martor, daca el va fi forţat să
răspundă la întrebări. Dacă, după ce martorul a făcut uz de imunitatea sa, totuşi a fost impus să
răspundă la întrebările care-l compromit (incriminating questions), atunci, la examinarea în
continuare a cauzei de învinuire a martorului, răspunsurile sale nu vor putea fi folosite în calitate
de probe.”230
Privilegiul martorului a fost reluat apoi aproape de toate ţările în care s-a afirmat sistemul
anglo-saxon de drept, inclusiv şi în SUA, unde această garanţie a fost ridicată la rang de
principiu constituţional.
Al V-lea amendament din Constituţia SUA stipulează că nimeni nu va fi silit într-o cauza
penală să mărturisească împotriva sa.
Privilegiul contra autoacuzării trebuie respectat în oricare etapă a procesului, la toate
nivelurile de jurisdicţie. Ea se răspândeşte nu numai asupra dezbaterilor judiciare, ci şi în
privinţa altor proceduri legate de ascultarea oficială. Astfel fiecare întrebare, răspunsul căreia
poate demasca martorul, poate rămânea fără răspuns, dacă el nu va dori să vorbească liber,
manifestând în aşa fel consimţământul său.231
Imunitatea martorului s-a răspândit mai târziu şi în alte state cu sisteme de drept, diferit de
cel anglo-saxon. Astfel după procesualiştii francezi „Il ne pourrait entendre en qualite de temoins
de personnes qui paraissent etre elles-mêmes auteurs au complices de l’infraction. A partir du
moment où il existe de indices graves et concordants de participation aux faits contre une
personne, le juge d’instruction ne doit plus l’entendre comme témoin.”232
În aceeaşi ordine de idei art. 105 C.P.P. al Franţei (adoptat în 1958 cu modificările şi
completările până la 01.01.1966) stipulează: „Judecătorul de instrucţie [anchetatorul] care
gestionează cauza nu este în drept să asculte în calitate de martori persoanele în privinţa cărora
există probe serioase în învinuire, dacă acesta se va solda cu încălcarea dreptului la apărare.”233 
Legislaţia procesual-penală a Austriei prevede aşa numitul drept condiţional, care permite
martorului să refuze darea declaraţiilor. Conform art. 153 C.P.P. al Austriei, dacă depunerea
declaraţiilor sau răspunsurile la anumite întrebări poate cauza martorului sau rudelor sale
defăimare, dezonorare, urmărire penală ori daune considerabile patrimoniului lui, el poate
refuza să dea declaraţii.
Privilegiul martorului şi-a găsit expresie chiar şi în legislaţia mai multor ţari ex-socialiste.
Astfel, de exemplu, potrivit art. 57 alin. 1 lit. „b” C.P.P. al Republicii Populare Ungaria adoptat
În 1951, persoana poate refuza să depună declaraţii în calitate de martor, dacă prin aceasta se va
învinui pe sine sau rudele apropiate în săvârşirea infracţiunii.234
Au valorificat această garanţie în prezent şi unele state, fostele republici ale URSS.
Conform art.51 alin.3 C.P.P. al Estoniei, martorul este în drept să refuze a face declaraţii ce ar
putea să-l compromită pe el şi rudele sale apropiate. Acest drept este adus la cunoştinţa
martorului înainte de începerea ascultării lui.
Conform art. 51 din Constituţia Federaţiei Ruse, anchetatorul este obligat să lămurească
martorului şi părţii vătămate despre dreptul de a refuza depunerea de declaraţii care îi demască în
săvârşirea infracţiunii pe ei şi rudele lor apropiate. Acest fapt se consemnează în procesul-verbal
confirmat prin semnătura martorului (părţii vătămate).235

230
Уимшир А. М. Уголовный процесс (перевод с английского). Москва: Иностр. лит.-ры, 1947, р. 188–189.
231
Николайчик В. М. Уголовный процесс США. Наука, 1981, р. 20.
232
Gaston Ştefani, Gheorgheş Levasseur, Bernard Buluc. Procedure penale. Paris: Ed. Dalloaz, 15-e edition, 1993,
p. 501.
233
Каминская В. Н. Уголовно-процессуальный кодекс Франции. Москва: Прогресс, 1967, р. 64.
234
Кириченко В. Ф. Уголовный и уголовно-процессуальные кодексы В.Н.Р. Изд. Иностр. лит., 1953, р. 54–55.
235
Якупов Р. Х. Уголовный процесс. Учебник для Вузов. Зерцало, 1998, р. 126.
94
 Imunitatea martorului este stipulată şi de art. 14, alin.3, lit. „g” al Pactului internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice adoptat la 16 decembrie 1966 la New-York, ratificat prin
Hotărârea Parlamentului RM nr. 217–XII, 28.07.90, în vigoare pentru RM de la 26.04.93.
Spre deosebire de legislaţia anterioară, legislaţia procesual-penală în vigoare stipulează în
art. 21, Libertatea de mărturisire împotriva sa – Nimeni nu poate fi silit să mărturisească
împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei sau
să-şi recunoască vinovăţia. Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă
declaraţii demascatoare împotriva sa ori a rudelor apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului,
logodnicei este în drept să refuze de a face asemenea declaraţii şi nu poate fi trasă la
răspundere pentru aceasta.
În conformitate cu art. 105 alin.7 C.P.P., în mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat
dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. În cazul în
care se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului i
se explică dreptul de a tăcea şi este întrebat dacă acceptă să facă declaraţii.
Martorul are dreptul să refuze de a face declaraţii, de a prezenta obiecte, documente,
mostre pentru cercetare comparativă sau date, dacă acestea pot fi folosite ca probe care
mărturisesc împotriva sa sau a rudelor sale apropiate (art. 90 alin.12 pct.7 C.P.P.).

2. Expertul
Cuvântul „expert”, îşi are originea etimologică din limba latină, „expertus”- cel care a
probat, care are experienţă.236
Conform art. 6 alin.pct.12 expert este persoana care posedă cunoştinţe temeinice speciale
într-un anumit domeniu şi este abilitată, în modul stabilit de lege, să facă o expertiză. Potrivit
art. 88 C.P.P., expertul este persoana numită pentru a efectua investigaţii în cazurile prevăzute
de C.P.P., care nu este interesată în rezultatele cauzei penale şi care, aplicând cunoştinţele
speciale din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei şi din alte domenii, prezintă rapoarte în baza
acestora.
Deci, din prevederile legii procesual-penale, rezultă că în calitate de expert în procesul
penal poate participa persoana care:
– posedă cunoştinţele speciale din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei şi din alte domenii;
– nu este interesată în rezultatele cauzei penale;
– este desemnată de instanţa de judecată, ofiţerul de urmărire penală, sau procuror, pentru a
prezenta concluzia în probleme din domeniu;
Pe lângă aceste condiţii, în art.8 al Legii Republicii Moldova nr. 1086–XIV din 23 iunie
2000, Cu privire la expertiza judiciară 237 sunt înaintate următoarele cerinţe faţă de expertul
judiciar:
1) persoana care poate acţiona cu discernământ;
2) posedă studii superioare;
3) a poseda cunoştinţe speciale în diferite ramuri ale ştiinţei, tehnicii, artei şi alte sfere de
activitate ale omului, necesare pentru a da concluzii;
4) a fi atestat în calitate de expert judiciar într-un anumit domeniu;
5) a nu fi anterior condamnat;
6) a fi un specialist cu autoritate.
De obicei expertizele sunt înfăptuite către experţi în diferite instituţii statale (biroul de
expertiză medico-legală, instituţie psihiatrică, biroul de expertiză contabilă, etc.).
Expertul este obligat (art. 88 alin.3 C.P.P.):
1) a prezenta concluzii obiective şi întemeiate asupra întrebărilor ce i-au fost puse;
2) a delimita concluziile făcute în baza programelor computerizate sau a literaturii de
specialitate, care nu au fost verificate de el;

236
Odagiu Iurie, Todica Victor. Expertize judiciare. Chişinău, 2001, p. 12.
237
Publicată în Monitorul Oficial nr. 144–145 la 16 noiembrie 2000.
95
 3) a refuza prezentarea concluziilor, dacă întrebarea pusă depăşeşte cadrul cunoştinţelor lui
de specialitate, sau dacă materialele ce i-au fost puse la dispoziţie, nu sunt suficiente pentru
prezentarea concluziilor, comunicând în scris despre acest fapt organului sau instanţei care a
dispus expertiza, indicând motive respective;
4) a se prezenta la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei pentru a fi
prezentat participanţilor la acţiunea procesuală, precum şi pentru a da explicaţii referitor la
concluziile date în scris;
5) a prezenta organului de urmărire penală sau instanţei documentele ce confirmă
calificarea lui specială şi să-şi aprecieze obiectiv capacitatea şi competenţa sa, pentru darea
concluziilor respective;
6) a comunica, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, precum şi a părţilor
în şedinţa de judecată, despre experienţa sa profesională şi despre relaţiile sale cu participanţii în
proces;
7) a nu părăsi locul efectuării actului de urmărire penală, fără permisiunea organului care o
efectuează, precum şi şedinţa de judecată fără permisiunea preşedintelui şedinţei;
8) a se supune dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;
9) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată;
10) a nu divulga circumstanţele şi datele ce i-au devenit cunoscute în urma efectuării
expertizei sau în urma participării la şedinţa de judecată închisă, inclusiv circumstanţele ce ţin de
inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum cele care constituie secret de stat, de serviciu,
comercial sau alt secret ocrotit de lege.
Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a concluziilor false, expertul poartă răspundere în
conformitate cu art. 312 din Codul penal.
În practica judiciară nu sunt cunoscute cazuri de tragere la răspundere penală pentru
prezentare cu bună ştiinţă de concluzii false de către experţi.238
Expertul are dreptul (art. 88 alin.4 C.P.P.):
1) a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale în legătură cu obiectul expertizei;
2) a cere de a-i fi puse la dispoziţie materiale suplimentare, necesare pentru prezentarea
concluziilor;
3) a participa, cu aprobarea organului de urmărire penală sau a instanţei, la audieri şi la alte
acţiuni procesuale ce ţin de obiectul expertizei şi să pună întrebări persoanelor audiate cu
participarea lui;
4) a prezenta concluzii nu numai referitor la întrebările puse, ci şi la alte circumstanţe ce
ţin de competenţa sa, şi care au fost constatate în urma investigaţiilor efectuate;
5) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care el a participat şi să ceară
includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal
6) a cere compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la procesul penal,
în cauza respectivă şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de
urmărire penală sau ale instanţei;
7) a primi recompensă pentru lucrul efectuat.
Expertul nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul penal ca expert în probleme
juridice.

3. Specialistul
Specialistul este persoana neinteresată de rezultatele procesului penal, citată de organele
competente pentru a înlesni administrarea probelor, în virtutea cunoştinţelor şi deprinderilor pe
care le posedă.

238
Gheorghe Golubenco. Prezentarea concluziilor false în expertiza criminalistică: Aspecte juridico-penale şi
criminalistice // Criminalitatea regională: Probleme şi perespective de prevenire şi combatere, Materialele
Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale, Chişinău, 25-26 mai 2005, p.73
96
 Potrivit art. 6 alin.1 pct.43 C.P.P. specialist este persoana care cunoaşte temeinic o
disciplină sau o anumită problemă şi este antrenată în procesul penal, în modul prevăzut de
lege, pentru a contribui la stabilirea adevărului.
Specialistul este persoana chemată pentru a participa la efectuarea unei acţiuni
procesuale în cazurile prevăzute de C.P.P., care nu este interesată în rezultatele procesului
penal (art. 87 alin.1 C.P.P.).
Specialistul acordă un ajutor real pentru probatoriul procesual-penal, fiind implicat la
depistarea, relevarea, ridicarea, fixarea şi păstrarea probelor. Spre deosebire însă de expert,
specialistul nu face investigaţii şi nu prezintă concluzii. Părerile, consultaţiile expertului nu sunt
surse de probă. Opinia expusă de specialist nu substituie concluzia expertului (art. 87 alin.2
C.P.P.).
Specialistul participă, de exemplu, la ridicarea modelelor pentru comparaţii (art. 154 alin.4
C.P.P.), în cazul cercetării la faţa locului (art. 118 C.P.P.), la ascultarea martorului minor (art.479
alin.2 C.P.P.), etc.
În conformitate cu art. 87 alin.5 C.P.P. specialistul este obligat:
1) a se prezenta la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei;
2) a prezenta organului de urmărire penală documentele ce confirmă calificarea lui de
specialist respectiv şi a-şi aprecia obiectiv capacitatea sa de a acorda ajutorul necesar ca
specialist;
3) a comunica, la cererea organului de urmărire penală, a instanţei sau părţilor, despre
experienţa în domeniu şi relaţiile sale cu participanţii în proces;
4) a se afla la locul efectuării acţiunii procesuale sau în şedinţa de judecată atâta timp cât
este necesar de a asigura acordarea ajutorului ca specialist şi să nu părăsească fără permisiune
locul efectuării acţiunii procesuale respective sau şedinţa de judecată;
5) a aplica toate cunoştinţele şi deprinderile sale speciale pentru acordarea de ajutor
organului care efectuează acţiunea procesuală la descoperirea, fixarea sau excluderea probelor, la
aplicarea mijloacelor tehnice şi a programelor computerizate, la formularea întrebărilor pentru
expert şi să dea explicaţii referitor la problemele ce ţin de competenţa sa profesională;
6) a face concluzii de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală;
7) a se supune dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală;
8) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată;
9) a confirma, prin semnătură, mersul, conţinutul şi rezultatele acţiunii procesuale la care a
participat, precum şi caracterul complet şi exact al înscrierilor în procesul-verbal al acţiunii
respective;
10) a nu divulga circumstanţele şi datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării
acţiunii procesuale, inclusiv cele care privesc inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum şi
cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau alt secret ocrotit de lege.
Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unei concluzii false, specialistul poartă răspundere în
conformitate cu art. 312 C.P.
Specialistul are dreptul (art. 87 alin.7 C.P.P.):
1) a lua cunoştinţă, cu permisiunea organului de urmărire penală sau a instanţei, de
materialele cauzei şi să pună întrebări participanţilor la acţiunea procesuală respectivă pentru a
formula o concluzie adecvată şi să ceară completarea materialelor şi datelor puse la dispoziţie
pentru darea concluziei;
2) a-i atenţiona pe cei prezenţi asupra circumstanţelor legate de descoperirea, ridicarea şi
păstrarea obiectelor şi documentelor respective, asupra aplicării mijloacelor tehnice şi
programelor computerizate şi să dea explicaţii referitor la chestiunile ce ţin de competenţa sa
profesională;
3) a înainta obiecţii, care vor fi incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale, referitor la
descoperirea, ridicarea şi păstrarea obiectelor, precum şi a da alte explicaţii conform competenţei
profesionale;

97
 4) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care a participat şi a cere
completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal;
5) a cere compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului
cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;
6) a primi recompensă pentru lucrul efectuat.
Specialistul, ca şi expertul nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul penal ca
specialist în probleme juridice.
4. Interpretul şi traducătorul
Întru asigurarea principiului limbii de procedură, în procesul penal pot fi implicaţi
interpretul şi traducătorul.
Interpret este persoana desemnată de organele de stat competente în procesul penal pentru
a servi ca traducător, când vreo persoană care urmează a fi ascultată nu cunoaşte limba în care se
desfăşoară procesul, ori nu se poate exprima în ea, sau când unele înscrisuri aflate în dosar sunt
redactate într-o altă limbă.
Interpret – persoană, invitată în procesul penal de organele competente, care traduce
oral dintr-o limbă în alta sau care traduce semnele celor muţi ori surzi, mijlocind astfel
înţelegerea dintre două sau mai multe persoane (art. 6 alin.1 pct.19 C.P.P.). Traducător –
persoană care traduce în scris un text dintr-o limbă în alta (art.6 alin.1 pct.48 C.P.P.).
În conformitate cu art. 85 alin.1 C.P.P. Interpret, traducător este persoana care cunoaşte
limbile necesare pentru interpretarea semnelor celor muţi ori surzi sau traducere, precum şi
terminologia juridică, nu este interesată în cauza penală şi acceptă să participe în această
calitate.
Judecătorul, procurorul, persoana care efectuează urmărirea penală, apărătorul,
reprezentantul legal, grefierul, expertul, martorul nu sunt în drept să-şi asume obligaţii de
interpret, traducător chiar dacă posedă limbile şi semnele necesare pentru traducere.
Înainte de a începe efectuarea acţiunii procesuale, organul de urmărire penală sau instanţa
de judecată stabileşte identitatea şi competenţa interpretului, traducătorului, domiciliul lui,
precum şi în ce relaţii se află el cu persoanele care participă la acţiunea respectivă, îi explică
drepturile şi obligaţiile lui şi îl previne de răspunderea penală pentru traducerea intenţionat
greşită sau pentru eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor sale. Acest fapt este consemnat în
procesul-verbal şi se certifică prin semnătura interpretului, traducătorului.
Interpretul, traducătorul este obligat (art. 85 alin.4 C.P.P.):
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată;
2) a prezenta, de regulă, organului de urmărire penală sau instanţei documentul ce
confirmă calificarea de interpret, traducător, să-şi aprecieze obiectiv capacitatea sa de a traduce
complet şi exact;
3) a comunica, la cererea organului de urmărire penală, a instanţei sau părţilor, despre
experienţa sa profesională şi relaţiile cu persoanele participante la procesul penal;
4) a se afla la locul efectuării acţiunii procesuale, în şedinţa de judecată atâta timp cât este
necesar de a asigura interpretarea, traducerea şi să nu părăsească locul efectuării acţiunii
respective fără permisiunea organului care o efectuează sau, după caz, şedinţa de judecată fără
permisiunea preşedintelui şedinţei;
5) a face traducerea complet, exact şi la momentul oportun;
6) a îndeplini cerinţele legale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;
7) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată;
8) a confirma, prin semnătură, caracterul complet şi exact al interpretării, traducerii incluse
în procesul-verbal al acţiunii procesuale la efectuarea căreia a participat, precum şi exactitatea
traducerii documentelor care sunt înmânate participanţilor în proces;
9) a nu divulga circumstanţele şi datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării
acţiunii procesuale, inclusiv circumstanţele ce ţin de inviolabilitatea vieţii private, de familie,
precum şi cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau alt secret ocrotit de lege.

98
 Neexecutarea de către interpret, traducător a obligaţiilor sale atrage răspundere, potrivit
legii. Pentru traducere intenţionat incorectă, interpretul, traducătorul poartă răspundere în
conformitate cu art. 312 C.P.
Potrivit art. 85 alin.6 C.P.P. interpretul, traducătorul are dreptul:
1) a adresa întrebări persoanelor prezente pentru precizarea traducerii;
2) a lua cunoştinţă de procesul-verbal al acţiunii procesuale la care a participat, precum şi
de declaraţiile persoanelor audiate în şedinţa de judecată cu participarea sa, să facă obiecţii
referitor la caracterul complet şi exact al traducerii înscrise, care vor fi incluse în procesul-
verbal;
3) a cere compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la acţiunea
procesuală în cauza respectivă şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale
organului de urmărire penală sau ale instanţei;
4) a primi recompensă pentru lucrul efectuat.

5. Asistentul procedural
Asistentul procedural este persoana care nu are interes personal în cauză, nu este
angajat al organului de urmărire penală şi participă la prezentarea persoanei spre recunoaştere
(art. 82 alin.1 C.P.P.).
Asistentul procedural poate fi invitat de a participa şi la reconstituirea faptei sau la
efectuarea experimentului când prezenţa acestuia este necesară.
Asistentul procedural este obligat (art. 82 alin.3 C.P.P.):
1) a se prezenta la citarea organului care efectuează acţiunea procesuală;
2) a comunica, la cererea organului care efectuează acţiunea procesuală, despre raporturile
sale cu persoanele care participă la efectuarea acţiunii respective;
3) a îndeplini indicaţiile organului care efectuează acţiunea procesuală;
4) a nu părăsi locul efectuării acţiunii procesuale, fără învoirea organului respectiv;
5) a semna procesul-verbal al acţiunii procesuale la care a asistat, să facă obiecţii la
procesul-verbal şi să refuze de a semna procesul-verbal respectiv dacă obiecţiile sale nu au fost
incluse în procesul-verbal;
6) a nu da publicităţii circumstanţele şi datele ce i-au devenit cunoscute în cadrul actelor de
urmărire, inclusiv circumstanţele ce ţin de inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum şi
cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau un alt secret ocrotit de lege.
Asistentul procedural are dreptul (art.82 alin.5 C.P.P.):
1) a asista la efectuarea acţiunii procesuale de la început până la terminarea ei;
2) a lua cunoştinţă de procesul-verbal al acţiunii procesuale la care a asistat;
3) a înainta obiecţii referitor la cele efectuate şi la cele reflectate în procesul-verbal, pe
parcursul efectuării acţiunii procesuale, precum şi la familiarizarea sa cu procesul-verbal, obiecţii
care urmează a fi înscrise în actul respectiv;
4) a semna numai acea parte a procesului-verbal al acţiunii procesuale care reflectă
circumstanţele percepute de el;
5) a primi compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la acţiunea
procesuală în cauză şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de
urmărire penală.

6. Grefierul
Grefier (secretar al şedinţei de judecată ) este funcţionarul, care face parte din personalul
auxiliar, al instanţei de judecată, având ca atribuţie principală perfectarea actelor de procedură
ale instanţei.

99
 Grefier în şedinţa de judecată este funcţionarul instanţei judecătoreşti, care nu are interes
personal în cauză şi întocmeşte procesul-verbal al şedinţei de judecată, înregistrează
declaraţiile părţilor şi ale martorilor (art. 83 alin.1 C.P.P.).
Grefierul este obligat (art. 83 alin.2 C.P.P.):
1) a se afla în sala de şedinţe pe tot parcursul procesului pentru consemnarea, în procesul-
verbal, a desfăşurării şedinţei de judecată şi să nu părăsească şedinţa fără permisiunea
preşedintelui şedinţei;
2) a expune complet şi exact în procesul-verbal acţiunile şi hotărârile instanţei de judecată,
cererile, demersurile, obiecţiile, declaraţiile şi explicaţiile tuturor persoanelor participante la
şedinţa de judecată, precum şi alte circumstanţe care vor fi incluse sau, după caz, anexate la
procesul-verbal;
3) a întocmi procesul-verbal al şedinţei de judecată în termenul de 48 de ore de la
terminarea şedinţei (art. 336 alin.4 C.P.P.). Dacă în şedinţă apar divergenţe între grefier şi
preşedintele şedinţei referitor la conţinutul procesului-verbal, grefierul este în drept a anexa la
procesul-verbal obiecţiile sale, care sunt soluţionate în modul prevăzut în art.336 alin.7 C.P.P.;
4) a comunica despre relaţiile sale cu persoanele care participă la proces în cauza
respectivă, la cererea instanţei de judecată sau a unei părţi;
5) a executa întocmai indicaţiile preşedintelui şedinţei de judecată;
6) a nu divulga datele şedinţei de judecată închise;
Grefierul şedinţei de judecată ia toate măsurile pregătitoare, care rezultă din dispoziţiile
legii şi din indicaţiile preşedintelui şedinţei, necesare pentru ca la termenul de judecată fixat,
judecarea cauzei să nu fie amânată (art. 318 alin.1 C.P.P.).
Grefierul face apelul părţilor şi al celorlalte persoane care vor participa la şedinţă, constată
care din ele nu s-au prezentat şi din care motive, făcând informaţie privind prezenţa în instanţă
(art. 318 alin.2 C.P.P.).

CAPITOLUL V
Probatoriul procesual-penal
SECŢIUNEA I
Teoria generală a probelor
1. Probatoriul procesual-penal
Justa soluţionare a cauzei penale este determinată de stabilirea cu certitudine a unui şir de
circumstanţe, împrejurări în care a fost săvârşită infracţiunea (motivele, locul, persoana, autorii,
metodele, consecinţele etc.). Pentru a stabili aceste circumstanţe este necesară o activitate
desfăşurată în cadrul procesului penal. Asemenea activitate, ca oricare alta, desfăşurată în
limitele procesului penal, nu poate fi spontană, haotică sau arbitrară, ci este reglementată de lege,
fiind pusă în obligaţia anumitor subiecţi. Aceştia îşi consacră cea mai mare parte a activităţii lor,
constatării circumstanţelor care au importanţă pentru o justă soluţionare a cauzelor penale, adică
probatoriului. Este imposibil a realiza scopul procesului fără probatoriu, al cărei scop este
stabilirea circumstanţelor cauzei aşa cum s-au derulat ele în realitate, adică, stabilirea adevărului
obiectiv în procesul penal.
Aşadar, probatoriul procesual-penal este o activitate reglementată prin lege a organelor
de stat competente şi a persoanelor împuternicite orientată spre acumularea, verificarea şi
aprecierea circumstanţelor, necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauzele penale.
Probatoriul procesual-penal constituie obiectul de studiu al teoriei probelor. Teoria
probelor constituie compartimentul ştiinţei procedurii penale, care examinează conţinutul
activităţii cognitive în condiţiile normelor procesuale. Teoria probelor procesual-penale are drept

100
scop studierea normelor dreptului probator şi activitatea practică de aplicare a lor, cu alte
cuvinte, studiază bazele gnoseologice şi logice ale probatoriului.
Probatoriul procesual-penal este obiectul de reglementare a dreptului probator. Dreptul
probator cuprinde totalitatea normelor procesual-penale, menite să reglementeze scopul,
obiectul, limitele probatoriului, precum şi mijloacele de probă. Majoritatea normelor în cauză
sunt concentrate în Titlul IV (partea generală) al C.P.P.

2. Obiectul şi limitele probatoriului procesual-penal

Ceea ce trebuie dovedit (factum probandum,239) denumit în literatura de specialitate
obiectul probatoriului, constituie ansamblul de împrejurări şi fapte, de importanţă juridică,
care urmează a fi stabilite în scopul rezolvării cauzei penale.
Aceste fapte şi împrejurări formează conţinutul art. 96 C.P.P.:
1. Fapte referitor la existenţa elementelor infracţiunii, precum şi cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei. Faptul infracţiunii (când, unde, metoda şi alte circumstanţe
ale săvârşirii infracţiunii). În majoritatea cazurilor, despre săvârşirea faptei infracţionale
este indicat în sesizare sau declaraţie. Acest lucru nu exclude însă necesitatea dovedirii
faptului că, într-adevăr, a avut loc o infracţiune caracterizată prin toate circumstanţele
proprii săvârşirii ei. Constatarea timpului săvârşirii infracţiunii permite a o încadra
corect atunci când el este semn esenţial al unei componenţe concrete sau semn
circumstanţial. Locul infracţiunii are importanţă ca semn obligatoriu al conţinutului
normativ al infracţiuni cum este de ex. huliganismul. Metoda săvârşirii infracţiunii, la
fel ca şi timpul, serveşte atât ca semn esenţial, cât şi ca semn circumstanţial accidental.
De asemenea locul şi timpul infracţiunii permit a constata dacă bănuitul are sau nu
alibi.
2. Circumstanţe prevăzute de lege care atenuează sau agravează răspunderea penală a
făptuitorului. Împrejurările care influenţează asupra gradului şi caracterului răspunderii
penale, pot fi de asemenea semne esenţiale şi circumstanţe (care, sunt luate în
consideraţie la aplicarea pedepselor penale.
3. Date personale care caracterizează inculpatul şi victima. În acest sens trebuie stabilit
care persoană fizică concretă a săvârşit infracţiunea şi dacă ea este pasibilă de
răspundere penală în virtutea vârstei, stării psihice şi a semnelor subiectului special.
Pentru justa rezolvare a cauzei penale are importanţă stabilirea laturii subiective a
infracţiunii: forma vinovăţiei, scopul şi motivul ei. Scopul şi motivul, la fel ca şi
elementele laturii obiective, servesc atât în calitate de circumstanţe esenţiale, cât şi
circumstanţe care agravează sau atenuează răspunderea, în funcţie de conţinutul
normativ al infracţiunii.
4. Caracterul şi mărimea daunei cauzate prin infracţiune. Caracterul şi mărimea
pagubei au importanţă pentru încadrarea juridică a faptei penal condamnabile şi
soluţionarea acţiunii civile.
Instanţa de judecată este obligată să stabilească mărimea daunei materiale cauzate,
deoarece aceasta influenţează calificarea infracţiunii. Recuperarea daunei materiale de
către persoana vinovată poate fi recunoscută ca circumstanţă atenuantă (Decizia CA nr.
lr-74-99 din 05.01.99, Culegere, 1999, pag. 184-18).
5. Existenţa bunurilor destinate sau utilizate pentru săvârşirea infracţiunii sau
dobândite prin infracţiune, indiferent de faptul cui ele au fost transmise;
6. Toate circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei.
Împrejurările relatate mai sus constituie obiectul probatoriului pentru toate cauzele penale,
fără excepţie. În cazurile în care sunt atraşi la răspundere penală minorii, volumul obiectului
probatoriului, stabilit în art. 96 C.P.P., este mai mare, incluzând şi împrejurările stipulate în art.
475 C.P.P.:
1) vârsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);
239
Gheorghe Antoniu, colectiv. Op. cit., p. 197.
101
 2) condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală,
volitivă şi psihologică, particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi necesităţile
lui;
3) influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului;
4) cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii.
Pentru stabilirea împrejurărilor care constituie obiectul probatoriului în cadrul examinării
unei cauze penale concrete, sunt cercetate şi alte împrejurări, care, într-un fel sau altul, sunt
legate de primele şi de aceea se referă la cauză, având şi ele într-o oarecare măsură importantă
pentru soluţionarea ei. Pentru a stabili de exemplu, persoana care a săvârşit omorul într-un caz
concret, a fost necesar de a constata unde trebuia să fie păstrată arma cu care a fost comis omorul
şi care a fost găsită la faţa locului. Este deci, imposibil a stabili anticipat, pentru fiecare caz
concret, tot cercul de împrejurări care pot avea importanţă pentru cauza penală şi acele
împrejurări, necesare verificării şi aprecierii probelor (de ex. constatarea unor defecte fizice sau
psihice ale martorului pot pune la îndoială justeţea declaraţiilor lui). Acestea şi alte împrejurări
asemănătoare, a căror stabilire este necesară determinării împrejurărilor de importanţă juridică
majoră (a obiectului probatoriului), sunt denumite intermediare, accesorii sau auxiliare.
Problema dacă o împrejurare sau alta, are importanţă pentru cauza concretă este rezolvată de
persoanele împuternicite care realizează procesul penal.
Faptele şi împrejurările din cuprinsul obiectului probatoriului sunt de două feluri: fapte
principale şi fapte probatorii. Fapt principal al probatoriului îl constituie însuşi obiectul
procesului penal, adică infracţiunea care constituie temeiul tragerii la răspundere a
inculpatului.240 Dacă, de exemplu, inculpatul se face vinovat de infracţiunea de furt, împrejurarea
că a fost prins noaptea încercând să scoată din locuinţă lucrurile furate, constituie un fapt
principal.
Faptele probatorii se referă la împrejurări de fapt care nu sunt cuprinse în faptul principal,
dar a căror demonstrare permite să se tragă concluzii cu privire la faptul principal. 241 Vorbind
despre obiectul probatoriului, doctrina arată că există un obiect generic sau abstract şi unul
specific, sau concret. Primul are caracter general şi trebuie dovedit în orice proces penal; al
doilea are caracter specific şi trebuie dovedit într-un proces determinat, respectiv în fiecare caz
concret.
Limitele probatoriului reprezintă o totalitate de probe necesare şi destule prin intermediul
cărora este asigurată realizarea cu succes a scopului probatoriului.
Limitele probatoriului diferă nu numai în funcţie de specificul cauzei penale, de persoana
care o instrumentează, dar şi de etapa procesului penal. Ne putem convinge de acest adevăr
comparând fundamentul probator necesar aplicării faţă de bănuit a măsurii preventive – arestul şi
fundamentul probator necesar punerii sub învinuire.
Determinarea corectă a limitelor probatoriului are deosebită importanţă pentru soluţionarea
justă a cauzelor penale, la aceasta contribuind verificarea amănunţită sub toate aspectele şi
obiectivă a probelor.

3. Procesul probatoriu
Procesul probatoriu este constituit, ca şi orice alt fenomen sau activitate, din mai multe
etape. Aceste etape sunt indispensabile pentru procesul probatoriu, care interacţionează şi se
desfăşoară într-o anumită succesiune. Teoria procedurii penale distinge următoarele etape ale
probatoriului:
1) acumularea sau colectarea probelor;
2) fixarea, documentarea probelor;
3) verificarea probelor;
4) aprecierea probelor.

240
Theodoru Gr. Op. cit., p. 67.
241
Volonciu Nicolae. Op. cit., p. 342.
102
 1. Acumularea probelor constă în obţinerea datelor de fapt, care se conţin în sursele
prevăzute de lege. Ofiţerul de urmărire penală, procurorul dispun de mijloace variate de
acumulare a probelor. Ei au dreptul: să cheme orice persoană pentru a o audia sau pentru a
dispune efectuarea expertizei şi prezentarea concluziilor; să efectueze cercetări la faţa locului şi
alte acţiuni procesuale prevăzute de C.P.P.; să ceară de la cetăţeni, întreprinderi, organizaţii,
instituţii, precum şi de la funcţionari publici prezentarea documentelor şi obiectelor, care ar putea
contribui la stabilirea datelor concrete, necesare soluţionării cauzelor penale; să ceară efectuarea
reviziilor. Probele pot fi prezentate de asemenea de bănuit, învinuit, acuzator, partea vătămată,
partea civilă, partea civilmente responsabilă, de oricare cetăţean sau de o persoană juridică din
iniţiativă proprie. În cadrul efectuării unor acte de urmărire penală, acumularea probelor se
subdivide în depistarea, relevarea şi ridicarea lor (de ex. în timpul cercetării la faţa locului).
2. Prin fixarea probelor înţelegem anexarea sau ataşarea lor la dosar sub forma prevăzută
de lege. Probele acumulate ca rezultat al efectuării acţiunilor procesuale sunt fixate în procese-
verbale. Anexarea corpurilor delicte la dosarul penal se efectuează printr-o ordonanţă (încheiere)
specială, nu înainte ca obiectele respective să fie examinate. Conform practicii stabilite,
documentele sunt prezentate la iniţiativa persoanelor juridice sau fizice ori la solicitarea
persoanelor împuternicite a realiza procesul penal. În cazurile în care documentele sunt expediate
prin poştă, cu scrisoare de însoţire, nu se încheie proces-verbal (cu excepţia cazurilor când aceste
documente posedă semnele corpurilor delicte). Alte metode de fixare a probelor sunt
înregistrarea sonoră şi video, fotografierea, ridicarea amprentelor şi mulajelor, etc. Acestea din
urmă au un caracter facultativ în raport cu procesele-verbale şi se anexează la ele.
3. Toate probele trebuie să fie verificate amănunţit, sub toate aspectele şi obiectiv de către
ofiţerul de urmărire penală, de procuror precum şi de instanţa de judecată. Verificarea înseamnă
a stabili respectarea dispoziţiilor procesuale de acumulare şi de fixare a lor, conformarea lor
datelor de fapt – realităţii, etc.
Dacă instanţei de judecată i-a fost prezentată legitimaţia de participare la conflict armat, ea
era obligată să verifice legalitatea acestei probe.242
Verificarea probelor este realizată prin mai multe căi şi metode:
a) analizându-le;
b) comparându-le şi confruntându-le cu probele deja acumulate;
c) efectuând acţiuni de urmărire suplimentare pentru a acumula noi probe care să confirme
sau să dezminţească cele existente.
Compararea este un procedeu de verificare, menit să clarifice concordanţa probelor (de
ex. potrivirea, corespunderea declaraţiilor martorului cu declaraţiile învinuitului). Dacă
verificarea probelor stabileşte discordanţa lor, apare necesitatea înlăturării contradicţiilor
existente, fără acest lucru cauza investigată nu poate fi soluţionată.
Analiza probelor reprezintă o examinare multilaterală a fiecărei probe individuale, fără a
o confrunta cu altele. Aşa, de exemplu, depoziţiile martorului sunt supuse analizei sub diferite
aspecte:
a) a înţeles oare just martorul fenomenul perceput?;
b) era oare posibilă perceperea de către martor a faptei în cauză, în condiţiile în care se
afla la moment?;
c) există oare factori obiectivi sau subiectivi, care pot denatura depoziţiile?;
d) au fost oare just fixate depoziţiile? etc.
Scopul efectuării acţiunilor de urmărire suplimentare, este de a înlătura neconcordanţa
dintre probele acumulate din diferite surse. Printre acestea sunt confruntarea, verificarea şi
precizarea declaraţiilor la faţa locului, reconstituirea faptei, contraexpertiza, audierea repetată
etc.
Verificarea probelor creează premisele necesare aprecierii, evaluării probelor, care
reprezintă un proces cu forme logice de gândire a procurorului, judecătorului, etc., orientată spre
242
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie №1 ra-253/2004 din 28.12 2004 // Buletinul Curţii
Supreme de Justiţie a R.Moldova №11, 2005, p.12
103
formarea concluziilor şi deciziilor, cu alte cuvinte formarea unor convingeri cu privire la fapta
cercetată. Prin aprecierea probelor, ca operaţie finală a activităţii probatorii, organele judiciare
determină măsura în care acestea le formează convingerea că faptele şi împrejurările de fapt la
care se referă au avut sau nu au avut loc în realitate.
4. Aprecierea probelor are ca scop determinarea autenticităţii şi valorii lor, precum şi
suficienţa cantităţii în vederea stabilirii obiectului probatoriului. Aprecierea probelor se face
conform convingerii lăuntrice a persoanei care efectuează urmărirea penală, a procurorului sau a
judecătorului. C.P.P. stabileşte în art. 101, că reprezentantul organului de urmărire penală sau
judecătorul apreciază probele conform propriei convingeri, formate în urma examinării lor în
ansamblu, sub toate aspectele şi în mod obiectiv, călăuzindu-se de lege. Nerespectarea acestei
norme procesual-penale are drept consecinţă nerezolvarea fondului cauzei.
Ofiţerul de urmărire penală, procurorul, judecătorul sunt liberi în aprecierea probelor.
Normele procesual-penale nu prescriu din care surse trebuie acumulate probele, ci doar le
constată. De asemenea, ele nu stabilesc valoarea unei dovezi. Aprecierea probelor e la latitudinea
persoanelor competente a desfăşura procesul penal, presupune şi faptul că ea nu depinde de
aprecierile anterioare.
Conform principiului formulat de legea procesual-penală organul de urmărire penală are
obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele,
completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei, de a evidenţia atât circumstanţele care dovedesc
vinovăţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, cât şi cele care îl dezvinovăţesc, precum şi
circumstanţele care îi atenuează sau agravează răspunderea (art. 19 alin.3 C.P.P.). În acelaşi
context, legea determină obiectul probatoriului, reguli de acumulare şi verificare a probelor,
subiecţii probatoriului, etc. În caz contrar, aprecierea probelor ar fi samavolnică, arbitrară, după
bunul plac al organelor judiciare.
Aprecierii trebuie să fie supuse atât conţinutul datelor acumulate (probelor), cât şi sursele
acestor date (mijloacele de probă). Sursele de probă pot avea în unele cazuri un caracter
îndoielnic, de exemplu, darea cu bună ştiinţă de către martor a unor depoziţii false. De aceea şi
sursele de probă nu trebuie neglijate.
Convingerea lăuntrică ca rezultat al aprecierii probelor are aspect cognitiv (gnoseologic) şi
psihologic. Aspectul cognitiv este exprimat prin formarea convingerii despre justeţea deciziilor
adoptate pe baza probelor acumulate. Cel psihologic, exprimă formarea unui sentiment de
încredere, certitudine despre existenţa sau inexistenţa unei fapte. Formarea convingerii
presupune trecerea examinării, verificării şi evaluării fiecărei probe atât prin filtrul raţiunii cât şi
al psihicului şi al experienţei organului judiciar.243
Administrarea probelor trebuie să se facă în aşa mod, încât să se poată stabili cu certitudine
dacă s-a săvârşit în realitate infracţiunea, dacă inculpatul se face vinovat de comiterea ei şi dacă
urmează să răspundă din punct de vedere penal. Sistemul probator din dreptul nostru procesual-
penal, având la bază principiul liberei aprecieri a probelor, acordă posibilitate organelor
judiciare a le examina şi a le estima forţa lor probantă şi apoi să le evalueze contribuţia la
formarea convingerii acestor organe; astfel, probele vor fi apreciate după valoarea lor reală şi nu
după o valoare prestabilită de lege.
Potrivit art.100 alin.3 C.P.P.: Nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită pentru
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.

4. Noţiunea de probă şi mijloc de probă în procesul penal

Probatoriul procesual-penală reprezintă cunoaşterea evenimentelor din trecut. Atare
cunoaştere nu se face însă direct, nemijlocit, deoarece fapta cognoscibilă, fapta infracţională, în
cursul investigaţiei nu mai există. Cunoaşterea în asemenea caz are un caracter implicit, prin
mijlocirea urmelor, reflectărilor pe care le-a lăsat infracţiunea pe obiecte, în cadrul proceselor şi
fenomenelor, precum şi în conştiinţa oamenilor. Astfel de reflectări şi urme constituie temelia
243
Gorgăneanu Ion Gr. Convingerea intimă şi mecanismul probaţiunii penale // Revista de Drept Penal, nr. 3, anul
VII, iulie–septembrie, Bucureşti, 2000, p. 45.
104
probelor în procesul penal. Orice date de fapt, provenite din reflectarea urmelor infracţiunii în
realitatea obiectivă, pot servi drept probe, dacă ele au importanţă pentru soluţionarea justă a
cauzelor penale. Conform art. 93 alin.1 C.P.P. Probele sunt elemente de fapt dobândite în modul
stabilit de C.P.P., care servesc la constatarea existentei sau inexistentei infracţiunii,
identificarea făptuitorului, constatarea vinovăţiei, cât şi la stabilirea altor împrejurări
importante pentru justa soluţionare a cauzei. Probele sunt fapte şi împrejurări prin care se
constată adevărul şi se soluţionează cauza penală. Pentru ca organele de drept să poată folosi
probele în rezolvarea cauzei, acestea trebuie administrate. Aceste elemente de fapt sau date de
fapt pot fi stabilite, conform alin.2 al aceluiaşi articol, prin intermediul următoarelor mijloace:
1) declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii
civilmente responsabile, ale martorului;
2) raportul de expertiză;
3) corpurile delicte;
4) procesele-verbale privind acţiunile de urmărire penală si ale cercetării judecătoreşti;
5) documentele (inclusiv documentele oficiale);
6) înregistrările audio sau video, fotografiile;
7) constatările tehnico-ştiinţifice si medico-legale;
8) actele procedurale în care se consemnează rezultatele măsurilor speciale de investigaţii
şi anexele la ele, inclusiv stenograma, fotografiile, înregistrările şi altele
Nu trebuie confundate probele care, după cum s-a relatat, sunt date de fapt concrete şi
sursele de obţinere a lor (mijloacele de probă), a căror listă este exhaustivă. Una şi aceeaşi probă
poate fi obţinută din mai multe mijloace (surse). Mijloacele legale prin care se administrează
probele poartă denumirea de mijloace de probă.244
Actuala reglementare conţine o enumerare limitativă a mijloacelor de probă (a actelor de
urmărire penală) şi exclude posibilitatea reţinerii altor mijloace sau procedee de investigaţie ca
mijloace de probă distincte.245
În baza definiţiei probelor dată de legislator se diferenţiază următoarele semne, care
constituie volumul acestei noţiuni:
a) probele sunt date concrete;
b) în temeiul datelor în cauză se stabilesc împrejurări, având importanţă pentru
soluţionarea cauzelor penale.
c) pot fi obţinute din sursele prevăzute de lege;
d) pot fi acumulate în ordinea prevăzută de lege.
Elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca probe dacă ele au fost dobândite de
organul de urmărire penala sau de alta parte la proces cu respectarea prevederilor C.P.P. (art.
93 alin.3 C.P.P.)
În concluzie subliniem, că probele în cauzele penale se manifestă prin caracterul lor unitar
indisolubil al conţinutului (datele concrete) şi formei (sursele de obţinere a acestor date).
Înfăptuirea justiţiei penale depinde în mare măsură de ansamblul normelor care
reglementează probele şi mijloacele de probă. De aceea, din momentul declanşării procesului
penal şi până la pronunţarea hotărârii instanţei de judecată, fondul cauzei este rezolvat cu
ajutorul probelor care sunt administrate prin mijloace de probă prevăzute de lege. În cadrul
dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului penal, normele privitoare la instituţia
procesuală a probelor şi a mijloacelor de probă prezintă o deosebită importanţă, atât pentru faptul
că ele sunt strâns legate de realizarea regulii de bază a aflării adevărului, cât şi pentru faptul că,
în cea mai mare parte a procesului penal, se pun probleme legate de probe şi de mijloace de
probă.246 În acest sens, trebuie să se stabilească dacă fapta există şi dacă întruneşte elementele
constitutive ale unei infracţiuni, cine a săvârşit-o şi dacă făptuitorul răspunde penal pentru fapta
sa. Deci, funcţionalitatea mijloacelor de probă în procesul penal relevă importanţa deosebită a
244
Volonciu Nicolae. Op. cit., p. 358.
245
Neagu Ion. Op. cit., p. 268.
246
Siegfried Kahane. Op. cit., p. 169.
105
acestora în scopul aflării adevărului şi conduce, în final, la soluţionarea cauzei penale.247

5. Cerinţe faţă de probă

În orice proces penal se pune problema de a stabili dacă împrejurarea de fapt, scoasă la
iveală, are sau nu corelaţie cu obiectul probatoriului şi dacă aceste date concrete sunt de natură să
ajute soluţionarea cauzei. Această problemă se rezolvă din diferite puncte de vedere înaintând
cerinţele admisibilităţii, pertinenţei, concludenței şi utilităţii probelor.
Probă admisibilă este proba administrată din sursele (şi în ordinea prevăzută de legea
procesual-penală. O probă este admisibilă numai când nu contravine unor cerinţe pe care legea le
prevede explicit. Nu vor fi admisibile acele probe care potrivit ultimului alineat al art. 93 alin.3
C.P.P., au fost obţinute cu încălcarea sau neexaminate în modul cuvenit în şedinţa judiciară.
Inadmisibilitatea probei decurge şi din contradicţia ei cu cunoştinţe ştiinţifice sau cu atitudini
morale.248
Sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe probe obţinute prin metode nelegitime. În
cauzele Dorson c. Olandei, Austria c.Italiei, Van Mechelen c. Olandei, Levinţa c. Moldovei,
CtEDO a statuat că punerea în baza sentinţei a probelor obţinute prin metode nelegitime şi prin
violarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, afectează în mod direct dreptul la un proces
echitabil prevăzut de art. 6 par.l CEDO şi priveză reclamantul de ....dreptul la judecarea în mod
echitabil, ...a cauzei sale..
În raport cu contribuţia pe care o au la soluţionarea justă a cauzei, probele pot fi pertinente
sau concludente. Pertinente sunt probele a căror elemente de fapt au legătură cu faptele ce
necesită a fi dovedite. Când între obiectul probei şi obiectul probațiunii nu există nici o legătură,
proba este nepertinentă. De exemplu, cererea unui inculpat de a se constata faptul că, din cauza
învinuirii ce i se aduce, soţia sa a introdus acţiune de divorţ.249 Întrucât acest fapt nu este inclus în
obiectul probatoriului, proba este nepertinentă.
Probele sunt concludente atunci când, într-o cauză, contribuie la aflarea adevărului şi la
justa aplicare a legii penale. Orice probă concludentă este totodată şi pertinentă; nu orice probă
pertinentă este însă şi concludentă. Astfel, declaraţia părţii vătămate despre împăcarea cu
inculpatul este o probă pertinentă, întrucât ţine de cauza penală. Declaraţia în privinţa împăcării
nu este o probă concludentă decât în cauzele referitoare la infracţiuni pentru care legea
procesual-penală prevede că împăcarea înlătură răspunderea penală (art. 275 C.P.P.).
Probele sunt utile dacă administrarea lor contribuie la soluţionarea cauzei penale în
conformitate cu legea şi adevărul. Pentru a putea servi la soluţionarea cauzei, proba concludentă
trebuie administrată şi este utilă. Când însă fapta care trebuie să dovedească o cauză este deja
dovedită, proba, deşi este concludentă faţă de ceea ce trebuie să dovedească, devine inutilă adică
nu mai este necesar a fi administrată. De exemplu, într-o cauză penală în care sunt mai mulţi
martori oculari, procurorul, după ascultarea unora dintre aceştia, poate respinge cererea de a fi
ascultaţi şi alţi martori, apreciind că proba nu mai este necesară, fiind deci inutilă.

6. Protecţia probelor în procesul penal

În procesul penal contradictorial este foarte important ca orice informaţie referitoare la
conţinutul probelor pe care organele de urmărire penală le-au strâns de-a lungul mai multor luni
sau poate ani, să fie protejate împotriva divulgării şi distrugerii.
În art. 212 alin.1 C.P.P. este stipulat că materialele urmăririi penale nu pot fi date
publicităţii decât cu autorizaţia persoanei care efectuează urmărirea penală şi numai în măsura
în care ea consideră că aceasta este posibil, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, şi ca să
nu fie afectate interesele altor persoane şi ale desfăşurării urmăririi penale.

247
Neagu Ion. Op. cit., p. 266.
248
Volonciu Nicolae. Op. cit., p. 346.
249

106
 Dacă este necesar a se păstra confidenţialitatea, persoana care efectuează urmărirea penală
previne martorii, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii
lor, apărătorul, expertul, specialistul, interpretul, traducătorul şi alte persoane care asistă la
efectuarea acţiunilor de urmărire penală despre faptul că nu au voie să divulge informaţia privind
urmărirea penală. Divulgarea datelor urmăririi penale de către persoana care efectuează
urmărirea penală sau de către persoana abilitată cu controlul asupra activităţii de urmărire penală,
dacă această acţiune a cauzat daune morale sau materiale martorului, părţii vătămate şi
reprezentanţilor acestora sau a prejudiciat procesul de urmărire penală, are ca urmare
răspunderea penală prevăzută în art. 315 din Codul penal.
Există acte normative ce contribuie la protecţia persoanelor prin care se dobândesc probe
în procesul penal, şi anume: Legea RM privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor
şi a altor persoane care acordă ajutor procesului penal nr. 1458 din 28.01.98.250 Legea în cauză
protejează participanţii procesului penal împotriva presiunilor sau actelor violente din exterior,
concomitent asigură o anumită garanţie că probele acumulate să ajungă intacte în faţa instanţei
de judecată. De fapt, prin această lege statul a recunoscut necesitatea aplicării unor măsuri
drastice care ar proteja probele acumulate prin declaraţiile învinuitului, martorilor, părţii
vătămate şi altor persoane. În condiţiile economice actuale foarte precare, legea menţionată este
greu aplicabilă. Nimeni nu neagă actualitatea acestei legi, dar în acelaşi timp nu s-a încercat până
ce aplicarea altor măsuri mai puţin costisitoare decât cele indicate în legea nominalizată şi în
Codul penal, care ar garanta păstrarea probelor până la începerea judecării cauzei în instanţă.
Este îmbucurător faptul că în C.P.P. şi-a găsit expresie norma stipulată în art. 293 alin.5:
“În scopul asigurării păstrării secretului de stat, comercial sau a unui alt secret ocrotit de lege,
precum şi în scopul asigurării protecţiei vieţii, integrităţii corporale şi libertăţii martorului şi a
altor persoane, judecătorul de instrucţie, conform demersului procurorului, poate limita dreptul
persoanelor menţionate la alin.(1) de a lua cunoştinţă de materialele sau datele privind
identitatea acestora. Demersul se examinează în condiţii de confidenţialitate, conform art.
305.”.
Art. 110 al C.P.P. prevede modalităţi speciale de audiere a martorului şi protecţia acestuia
care constau în tăinuirea datelor de anchetă ale martorului, şi participarea acestuia la judecarea
cauzei prin intermediul mijloacelor tehnice ce vor ascunde imaginea autentică a persoanei
martorului.

7. Clasificarea probelor
Legea procesual penală nu stabileşte aprioric valoarea diferitelor probe, aceasta trebuind să
fie rezultatul aprecierii concrete de către organele de drept a probelor administrate în
desfăşurarea procesului penal.251
Probele sunt supuse clasificării, deosebindu-se în funcţie de diverse criterii. În doctrina
procesual penală cele mai frecvente criterii de clasificare a probelor sunt:
1) funcţia procesuală;
2) izvorul din care provin;
3) faptul la care se referă (obiectul probei);
4) locul unde au fost reflectate urmele infracţiunii;
5) mijlocul de probă din care provin.
Potrivit primului criteriu, probele pot fi în acuzare şi în apărare. Probele care confirmă
învinuirea şi stabilesc circumstanţele agravante se numesc probe în învinuire. Probele care
infirmă învinuirea sau stabilesc circumstanţele atenuante poartă denumirea de probe în apărare.
Necesitatea probelor în apărare, intervine numai după administrarea probelor în învinuire. La
probele tipice în învinuire se pot referi faptele de demascare a infractorului: urmele lăsate de el la
faţa locului; insuficienţa bunurilor materiale la depozit; concluzia expertului despre

250
Monitorul Oficial nr. 26–27/169 din 26.03.98.
251
Apetrei Mihai. Op. cit., p. 252..
107
contrafacerea actelor etc. Probele în apărare pot fi declaraţiile martorului despre faptul că în
momentul săvârşirii infracţiunii incriminate învinuitului, acesta se afla în alt loc (alibi).
Probele sunt imediate şi mediate în funcţie de izvorul, sursa lor originală. Împrejurările de
fapt care au ajuns la cunoştinţa organelor publice competente dintr-un izvor direct se numesc
probe imediate sau primare, iar împrejurările de fapt care provin dintr-o sursă mai îndepărtată,
derivată, se numesc probe mediate sau derivate. De exemplu, declaraţiile martorului ocular sau
conţinutul unui document original sunt probe imediate, iar declaraţia unui martor care relatează
ceea ce a aflat el de la un martor ocular, ori conţinutul unei copii a documentului original, sunt
probe mediate.
Sursele derivate sunt supuse mai uşor denaturărilor. Legislaţia în vigoare nu conţine
limitări în utilizarea probelor derivate, dar accentuează necesitatea unei verificări a lor mai
amănunţite. Aşa, de exemplu, când declaraţiile martorului sau ale părţii vătămate se bazează pe
spusele altor persoane, acestea din urmă trebuie să fie şi ele ascultate.
Probele sunt directe şi indirecte după legătura lor cu obiectul probatoriu. Sunt probe
directe acelea care stabilesc o împrejurare din conţinutul obiectului probatoriului (de ex.
declaraţiile martorului ocular despre timpul, locul, metodele provocării leziunilor corporale).
Spre deosebire de cele directe, probele indirecte nu stabilesc nemijlocit faptele care constituie
obiectul probatoriului, ci sunt un mijloc intermediar de stabilire a lor (de ex. concluzii referitoare
la vinovăţia inculpatului pentru actul de omor se poate trage din probe indirecte, care dovedesc:
duşmănia dintre învinuit şi victimă; ameninţarea cu moartea de către învinuit a victimei în
preajma faptei; îndepărtarea făptuitorului de la locul faptei, imediat după ce s-a auzit
împuşcătura; glontele extras din rana victimei este de calibrul armei găsite la învinuit etc.).
Evident, probatoriul cu dovezi indirecte este mai dificilă şi mai complicată deoarece trebuie
acumulate mai multe probe, strâns legate între ele.
Probele pot fi personale şi materiale în funcţie de caracterul purtătorului urmelor
infracţiunii. Dacă urmele sunt reflectate în conştiinţa oamenilor, atunci probele prezentate de ei
se numesc personale (declaraţiile: martorului, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului). Dacă
urmele infracţiunii se întâlnesc pe obiectele materiale, acestea se numesc probe materiale
(corpuri delicte).
Afară de cele tipice, unii specialişti în materie prezintă şi clasificări de altă natură, care
într-o oarecare măsură au tangenţă cu cele deja redate. Astfel, după obiect, probele se clasifică în
principale, secundare şi individuale.252 Probele principale se referă la existenţa unui fapt
imputat. Probele secundare privesc împrejurările de natură să agraveze sau să atenueze
vinovăţia inculpatului. Probele incidentale, servesc la dovedirea unor excepţii apărute pe
parcursul cauzei (de ex. temeinicia motivelor de recuzare invocate de către părţi).
Probele pot fi clasificate în preexistente şi survenite, faţă de momentul la care se referă.
Proba este preexistentă dacă dovedeşte o împrejurare de fapt prezentă anterior comiterii
infracţiunii. Proba este survenită, dacă se materializează într-o faptă produsă sau percepută în
momentul săvârşirii infracţiunii sau chiar ulterior.
În funcţie de mijlocul de probă din care provin, probele pot fi clasificate în baza art. 93
alin.1 C.P.P.:
1) declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii
civilmente responsabile, martorului;
2) raportul de expertiză;
3) corpurile delicte;
4) procesele-verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti;
5) documentele (inclusiv cele oficiale);
6) înregistrările audio sau video, fotografiile;
7) constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.

252
Volonciu Nicolae. Op. cit., p. 339.
108
 De asemenea în literatura de specialitate se mai disting probe pozitive şi negative, orale şi
scrise, testimoniale şi biologice.253
Clasificarea are importanţă teoretică şi practică. Ea ajută: a înţelege mai profund esenţa
probelor clasificate; a le sistematiza la nivel teoretic, contribuind la perfecţionarea regimului
procesual de utilizare a probelor; a raţionaliza procedeele de acumulare şi verificare în aşa fel,
încât să sporească esenţial siguranţa, temeinicia funcţionării sistemului probatoriu.

SECŢIUNEA II
Mijloacele de probă şi procedee probatorii (modalităţi de obţinere a lor)
1. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor
Săvârşirea unei infracţiuni-eveniment situat întotdeauna într-un moment trecut-antrenează
o vie activitate de probatorie desfăşurată de organele judiciare în vederea stabilirii tuturor
împrejurărilor referitoare la faptă şi făptuitor.
Posibilitatea determinării acestor circumstanţe, într-un cuvânt, posibilitatea aflării
adevărului în cauzele penale e dată de împrejurarea că infracţiunea, ca orice faptă a omului, este
însoţită, în majoritatea situaţiilor, de producerea unor transformări în mediul înconjurător. Astfel
de modificări sunt denumite urme de natură materială.
Dar săvârşirea infracţiunii este însoţită întotdeauna de o seamă de transformări de natură
imaterială, sau urme spirituale ale infracţiunii. Este vorba de acele schimbări petrecute în plan
psihic, în planul conştiinţei, conservate în memoria celor care într-o calitate sau alta au participat
la săvârşirea infracţiunii: învinuit sau inculpat, celelalte părţi, martori. Astfel de modificări
produse în psihicul omului, sub forma unor impresii, nu pot fi cunoscute organelor de urmărire
penală decât pe o cale mijlocită, ocolită.
Între organul de urmărire penală şi sursa informaţiei se interpune purtătorul informaţiei, cel
ce a perceput împrejurări legate de infracţiune sau de făptuitor; cunoaşterea acestor informaţii
presupune exteriorizarea, comunicarea, adică transpunerea în imagini verbale a impresiilor
păstrate în memorie. Aceasta implică contactul dintre organul de urmărire penală şi purtătorul
informaţiei, contact care se realizează prin chemarea în faţa organelor de urmărire penală a celor
care cunosc împrejurări legate de infracţiune, în vederea ascultării lor. Martorul şi partea
vătămată sunt creaţi de circumstanţele infracţiunii. La baza declaraţiilor lor stă, de regulă,
perceperea personală a faptelor, evenimentelor care au importanţă pentru aflarea adevărului
obiectiv în procesul penal. Iată de ce martorul şi partea vătămată sunt de neînlocuit în cauzele
penale.
Dintr-un anumit punct de vedere, ascultarea persoanelor în procesul penal se detaşează, sub
raportul importanţei, de restul activităţilor de strângere a probelor. Astfel, faţă de celelalte
investigaţii legate de acumulare a probelor, ascultarea celor care în diverse calităţi au participat
la săvârşirea unei infracţiuni, reprezintă activitatea cu frecvenţa cea mai ridicată. Într-adevăr, fie
datorită naturii lor, fie datorită modului de săvârşire a infracţiunilor, nu în toate pricinile penale,
aspecte legate de faptă sau de făptuitor, pot fi dovedite prin înscrisuri, prin constatări tehnico-
ştiinţifice sau expertize, nu în orice pricină penală există mijloace materiale de probă. În schimb,
desfăşurarea procesului penal, atât în cursul urmăririi, cât şi al judecăţii e de neconceput fără
ascultarea celui în jurul căruia se va concentra întreaga activitate a organelor de urmărire penală
şi a părţilor, purtătorul celor mai ample şi utile informaţii-învinuitul sau inculpatul.
După cum se ştie, situaţiile în care procesul penal poate începe şi continua fără contactul
dintre organul de urmărire penală şi învinuit sau inculpat sunt de excepţie, astfel încât, pe drept
cuvânt, ascultarea acestuia reprezintă activitatea cu cel mai înalt indice de frecvenţă. Pe locul
următor se situează o altă activitate – ascultarea martorilor – deoarece reduse sunt situaţiile când
infracţiunile se săvârşesc în absenţa unor martori nedoriţi, împrejurare ce atribuie probei
testimoniale în procesul penal poziţia de probă fundamentală, de probă necesară. În fine, de
vreme ce orice infracţiune presupune un subiect pasiv, în dauna căruia se produc consecinţele
vătămătoare ale faptei, procesul penal, nu poate fi conceput fără ascultarea persoanei vătămate
253
Antoniu Gheorghe, Volonciu Nicolae, Zaharia Nicolae. Op. cit., p. 220.
109
căreia legea îi conferă dreptul de a deveni parte în proces, în vederea obţinerii reparaţiei pentru
prejudiciul suferit, prin participarea ca parte vătămată sau parte civilă.
Ascultarea persoanelor în procesul penal constituie nu numai activitatea cea mai frecventă,
ci, totodată, activitatea căreia, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, îi este
consacrată cea mai mare parte din timp, cel mai mare volum de muncă, în raport cu celelalte
investigaţii legate de administrarea probelor şi reprezintă, pentru organele de urmărire penală, nu
o dată, sursa majoră a informaţiilor necesare depistării adevărului. Potrivit unor date, organele de
urmărire penală consumă pentru ascultări 25% din timpul de lucru.254
1.1 Bănuitul, învinuitul şi inculpatul sunt purtători ai informaţiei probante la fel ca
martorul şi partea vătămată. Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt informaţiile
scrise sau orale depuse de aceştia la audiere, în condiţiile prevăzute de C.P.P., referitor la
circumstanţele care au servit temei pentru a-i recunoaşte în această calitate, precum si la alte
împrejurări ale cauzei pe care le cunosc (art. 103 alin.1 C.P.P.). Conform caracterului său
procesual, declaraţiile bănuitului, ca, de altfel, şi declaraţiile învinuitului sunt, pe de o parte,
surse de probă, pe de altă parte-mijloace de apărare a lor.
Furnizarea declaraţiilor de către bănuit sau de învinuit nu este o obligaţie, ci un drept al lor.
Pentru refuzul de a face declaraţii sau pentru declaraţii falsificate cu intenţie ei nu sunt traşi la
răspundere. Învinuitul face declaraţii în privinţa fondului acuzaţiilor ce i se aduc, în privinţa
împrejurărilor cauzei pe care le cunoaşte şi în privinţa probelor adunate deja în dosar. În caz că
există divergenţe între declaraţiile expuse anterior şi cele făcute posterior este necesar ca
organele de urmărire penală să stabilească cauzele şi să le înlăture. Specificul declaraţiilor
învinuitului constă din doua aspecte contrare.
1) învinuitul este persoana care cunoaşte cel mai veridic împrejurările cauzei şi deci
dispune de un spectru mai larg de informaţii decât alţi participanţi în proces;
2) este cel mai interesat subiect în rezultatul final al procesului penal şi adesea nu are
interesul de a dezvălui adevărul.
Tradiţional, declaraţiile învinuitului se divizează în două grupe:
1) de recunoaştere a vinovăţiei. Recunoaşterea vinovăţiei de către persoana bănuită sau
învinuită de săvârşirea infracţiunii poate fi pusă în baza învinuirii doar în măsura în care este
confirmată de fapte şi circumstanţe ce rezulta din ansamblul probelor existente în cauză (art.
103 alin.2 C.P.P.).
Articolul 76 alin.1 lit. „g” şi „h” din Codul penal al RM prevede că căinţa sinceră şi
contribuirea activă la descoperirea infracţiunii se consideră circumstanţe atenuante, care se
exprimă în relevarea de către învinuit a informaţiei veridice de care dispune;
2) de negare a vinovăţiei. Aceste declaraţii la fel trebuie controlate în contextul celorlalte
probe din dosar. Orice dubii sunt în favoarea învinuitului.
Bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate fi forţat să mărturisească împotriva sa sau
împotriva rudelor sale apropiate ori să-şi recunoască vinovăţia şi nu poate fi tras la răspundere
pentru refuzul de a face astfel de declaraţii (art. 103 alin.3 C.P.P.).
Datele comunicate de bănuit, învinuit, inculpat nu pot servi ca probe dacă ele se bazează
pe informaţii a căror sursă nu este cunoscută. Dacă declaraţiile bănuitului, învinuitului,
inculpatului se bazează pe spusele altor persoane, este necesar ca şi aceste persoane să fie
audiate (art. 103 alin.4 C.P.P.).
Recunoaşterea de către inculpat a vinovăţiei sale poate fi pusă în baza sentinţei de
condamnare numai dacă ea este confirmată în cumul cu alte probe administrate de către instanţă.
În cazul în care inculpatul îşi schimbă depoziţiile date de el la examinarea cauzei, instanţa de
judecată trebuie să cerceteze toate depoziţiile lui, să clarifice motivele schimbării lor şi în urma
cercetării minuţioase în cumul cu alte dovezi administrate în cauză să le aprecieze în mod
corespunzător.255

254
Рыжаков А. П. Следственные действия и другие способы собирания доказательств. Москва: Филинь, р.
13.
110
 Procedura audierii bănuitului, învinuitului, inculpatului este stipulată în art. 104 C.P.P.
Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului se face numai în prezenţa unui apărător ales sau
numit din oficiu, imediat după reţinerea bănuitului sau, după caz, după punerea sub învinuire,
dacă acesta acceptă să fie audiat. Nu se permite audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului în
stare de oboseală, precum şi în timpul nopţii, decât doar la cererea persoanei audiate în cazurile
ce nu suferă amânare, care vor fi motivate în procesul-verbal al audierii.
Persoana care efectuează urmărirea penală, înainte de a-l audia pe bănuit, învinuit, îl
întreabă numele, prenumele, data, luna, anul şi locul naşterii, precizează cetăţenia, studiile,
situaţia militară, situaţia familială şi persoanele pe care le întreţine, ocupaţia, domiciliul şi altă
informaţie necesară pentru identificarea lui, după aceea îl întreabă dacă acceptă să facă declaraţii
asupra bănuirii sau învinuirii care i se incriminează. În cazul în care bănuitul, învinuitul refuză să
facă declaraţii, aceasta se menţionează în procesul-verbal al audierii. Dacă bănuitul, învinuitul
acceptă să facă declaraţii, persoana care efectuează audierea îl întreabă dacă recunoaşte bănuirea
sau învinuirea ce i se impută şi îi propune să facă în scris explicaţii asupra acesteia, iar dacă
bănuitul, învinuitul nu poate scrie sau refuză să scrie personal declaraţia, acest fapt este
consemnat în procesul-verbal de către persoana care efectuează audierea.
Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea
declaraţiilor pe care acesta le-a depus anterior. Bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate prezenta
sau citi o declaraţie scrisă mai înainte, însă poate utiliza notele sale asupra amănuntelor greu de
memorizat. Fiecare bănuit, învinuit este audiat separat. Persoana care efectuează audierea trebuie
să ia măsuri ca bănuiţii, învinuiţii chemaţi în aceeaşi cauză să nu comunice între ei. Dacă
bănuitul, învinuitul nu are posibilitate de a se prezenta pentru a fi audiat, organul de urmărire
penală purcede la audierea acestuia la locul aflării lui.
Declaraţiile bănuitului, învinuitului se consemnează în procesul-verbal al audierii, întocmit
în conformitate cu prevederile art. 260 şi 261 C.P.P.
1.2 Ascultarea martorului. Din dorinţa de a sublinia importanţa acestui mijloc de probă,
unii autori au denumit martorii ca fiind „ochii şi urechile justiţiei.”256
Pentru determinarea conceptului exact al acestui mijloc de probă, este necesar să se aibă în
vedere noţiunea de martor. Dacă în vorbirea curentă prin martor se înţelege acea persoană care a
fost de faţă, a perceput cu propriile simţuri un anumit eveniment sau a căpătat direct anumite
cunoştinţe legate de evenimentul în cauză,257 în accepţiunea legii procesual-penale poate fi citată
ca martor orice persoană, care ar avea cunoştinţă de vreo împrejurare ce urmează să fie stabilită
în cauză.
Declaraţiile martorului sunt date orale sau scrise, depuse de acesta în cadrul audierii în
condiţiile C.P.P., asupra oricăror circumstanţe care urmează să fie constatate în cauză, inclusiv
asupra persoanei bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate şi relaţiilor sale cu
aceştia (art. 105 alin.1 C.P.P.).
Un ajutor esenţial în soluţionarea cauzelor penale îl pot acorda declaraţiile martorului
despre evenimentele care au anticipat, au demarat concomitent cu infracţiunea sau care au urmat
după săvârşirea ei.
După I. Neagu, valoarea declaraţiilor martorului sunt deosebite. Având în vedere principiul
liberei aprecieri a probelor ce domină întregul probatoriu procesul penal, concluzionăm că
declaraţiile martorilor au aceeaşi forţă probantă ca şi celelalte mijloace de probă. Trebuie să
observăm, totuşi, că în timp ce declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, precum şi
declaraţiile părţilor pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu alte
probe, declaraţiile martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod necondiţionat.258
255
Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 24 aprilie 2000 nr. 10 Cu privire la
respectarea normelor de procedură penală la adoptarea sentinţei // Culegere de Hotărâri al Plenului CSJ (mai 1974
iulie 2002). Chişinău: Tipografia Centrală, 2002, pct. 5, p. 381.
256
Neagu Ion. Op. cit., p. 423..
257
Dongoroz Vintilă ş.a. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Parte generală. Vol. I.
Bucureşti: Edit. Academiei RS România, 1975, p. 199.
258
Neagu Ion. Op. cit., p. 279..
111
 Declaraţiile martorului trebuie să fie fundamentate de izvoare sigure. Nu pot servi ca
probă, datele de fapt comunicate de martor, dacă el nu poate arăta sursa informaţiilor sale. Ele au
importanţă probantă, numai în cazul când sunt concrete. Comunicările imprecise nu pot fi puse la
baza învinuirii.
Prezenţa şi depunerea declaraţiilor veridice de către martori este garantată într-o anumită
măsură prin art. 312, 313 din CP RM, care prevede răspunderea penală a martorilor pentru
refuzul de a face declaraţii sau pentru declaraţii falsificate cu intenţie. Evident, dovedirea
refuzului de a face declaraţii în condiţiile legislaţiei procesual-penale în vigoare este o chestiune
extrem de dificilă, deoarece în circumstanţele care au condiţionat comiterea infracţiunii, martorii
s-au aflat în împrejurări deosebite, poate şocante, care nu totdeauna permit omului de rând a
percepe şi a memoriza cele văzute sau auzite. Anume această versiune şi încă multe altele expuse
de martor sau martori, servesc la mascarea refuzului de a face declaraţii, impuse în ajunul unei
eventuale interogări şi care nu lasă nici o speranţă, chiar celui mai iscusit anchetator
contemporan să desfăşoare urmărirea penală cu rezultate scontate.
Martorul este audiat la locul desfăşurării urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti. În
caz de necesitate, martorul poate fi audiat la locul aflării lui.
Înainte de ascultarea martorului, persoana care efectuează această acţiune procesuală
constată identitatea lui (numele, prenumele, vârsta, domiciliul, ocupaţia). Martorul este informat
privind obiectul cauzei şi îi este propus a declara despre faptele şi circumstanţele pe care le
cunoaşte şi care au atribuţie la cauză.
Persoana care efectuează acţiunea procesuală explică martorului drepturile şi obligaţiile
prevăzute în art. 90 C.P.P. şi îl avertizează despre răspunderea în caz de refuz de a face
declaraţii, precum şi pentru declaraţii mincinoase, făcute cu bună ştiinţă. Acest fapt este
consemnat în procesul-verbal al audierii.
După ce martorul a făcut declaraţii, îi pot fi puse întrebări referitor la faptele şi
circumstanţele care trebuie constatate în cauză, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă de cele
declarate. Nu se admite punerea întrebărilor sugestive sau care nu se referă la premisa probelor şi
care în mod evident urmăresc scopul insultării şi umilirii persoanei audiate.
Martorii chemaţi în aceeaşi cauză sunt audiaţi fiecare separat, fără prezenţa altor martori.
Persoana care efectuează urmărirea penală trebuie să ia măsuri ca martorii chemaţi în aceeaşi
cauză să nu poată comunica între ei.
Martorul surdomut este audiat cu participarea interpretului care cunoaşte semnele acestuia
şi poate să comunice prin ele. Participarea interpretului este consemnată în procesul-verbal. În
cazul în care martorul suferă de o boală psihică sau de o altă boală gravă, audierea lui se face cu
consimţământul medicului şi în prezenţa acestuia.
În mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna
dintre părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. În cazul în care se dovedeşte a fi soţ sau rudă
apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de a tăcea şi este
întrebat dacă acceptă să facă declaraţii.
Audierea martorului se face, de regulă, în timpul zilei. În cazuri excepţionale, audierea
poate fi efectuată în timpul nopţii, indicând motivele respective în procesul-verbal. Durata
audierii neîntrerupte a martorului nu poate depăşi 4 ore, iar durata generală, în aceeaşi zi, nu
poate depăşi 8 ore. Consemnarea declaraţiilor martorului este efectuată în condiţiile art. 260 şi
261 C.P.P.
Articolul 108 din C.P.P., reglementează modalităţile depunerii jurământului de către
martor, care constau în apelul la divinitatea venerată de martor, apoi la conştiinţa şi onoarea
martorului în cazul dacă acesta nu ţine la vreo divinitate anumită, sau dacă divinitatea nu poate fi
identificată. Dacă jurământul în sine constituie o violare a normelor confesionale respectate de
martorul în cauză, atunci martorului i se propune să rostească o declaraţie prin care se obligă să
spună numai adevărul şi nimic afară de adevăr.
În orice caz, acesta nu scapă de o confruntare acută cu propria conştiinţă, chiar dacă nu
practică nici o confesiune sau chiar dacă este ateu din fire, lucruri bine ticluite în alin.4 şi 5 ale
112
art. 108 C.P.P. În cele din urmă, pentru orice eventualitate, chiar dacă martorul a depus
jurământul ori s-a obligat să spună numai adevărul şi nimic afară de adevăr, se recurge la un
procedeu ceva mai strâns legat de lumea materială, şi anume – la dispoziţiile articolelor din CP
care stipulează răspunderea penală pentru declaraţii falsificate, chiar şi dacă martorul în cauză
este foarte credincios şi are o conştiinţă curată.
C.P.P. reglementează, prin art. 110, modul de obţinere a declaraţiilor martorului, fără
descoperirea identităţii acestuia pentru publicul larg, adică prin intermediul mijloacelor tehnice
speciale de telecomunicaţii care vor distorsiona vocea şi imaginea autentică a martorului ce va
face declaraţii în instanţa de judecată. Identitatea acestuia va fi cunoscută numai de către
judecătorul de instrucţie şi judecătorul instanţei de judecată. În condiţiile în care criminalitatea
organizată ia proporţii mai mari ca oricând, asemenea măsuri de protecţie a martorilor sunt
extrem de necesare.
În art. 109 alin.3 C.P.P., este prevăzută, posibilitatea de a-l interoga pe martor în faţa
judecătorului de instrucţie în prezenţa învinuitului, în cazul în care martorul nu va putea să se
prezinte la judecată în viitor, din anumite motive. Acest procedeu de asemenea poate fi înţeles ca
o acţiune de asigurare a mijloacelor de probă când se ştie apriori că martorul nu va participa la
judecată. Pe de altă parte însă până la sfârşitul urmăririi penale, cu atât mai mult în faza de
judecare a cauzei în instanţă, procurorul, inculpatul, precum şi apărătorul său pot avea încă multe
întrebări la martorul audiat în cadrul urmăririi penale şi care lipseşte întemeiat în şedinţa de
judecată. Lipsa martorului în şedinţa de judecată, chiar dacă este motivată şi chiar dacă acesta a
fost audiat anterior de judecătorul de instrucţie, poate să influenţeze negativ asupra probatoriului
şi să împiedice înfăptuirea justiţiei.
În practica judiciară există cazuri când martorii nu se prezintă la şedinţe din diferite
considerente. Dispoziţiile art. 389 alin.2 C.P.P. nu admit ca sentinţa de condamnare să fie bazată
în mod exclusiv ori în principal pe declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale şi
citite în instanţa de judecată în absenţa lor.259
În cazul în care procurorul participant în proces nu insistă la prezenţa părţilor vătămate şi a
martorilor, solicitând de a da citire declaraţiilor acestora date în timpul urmăririi penale, sentinţa
de condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri sau, în mod exclusiv ori în principal, pe
declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale şi citite în instanţa de judecată în absenţa
lor.260
În cazul în care prezenţa martorului la judecarea cauzei va fi imposibilă din motivul
plecării lui în străinătate sau din alte motive întemeiate, procurorul poate solicita în ordinea
prevăzută de art. 109 alin.3 C.P.P., audierea acestuia de către judecătorul de instrucţie, cu
asigurarea posibilităţii bănuitului, învinuitului, apărătorului acestuia, părţii vătămate şi
procurorului de a pune întrebări martorului audiat.
1.3 Declaraţiile părţii vătămate se consideră declaraţiile persoanei căreia i s-a adus
prejudiciu material ori moral în rezultatul infracţiunii şi care dispune de informaţii şi date asupra
împrejurărilor care urmează a fi dovedite în cauză.
Declaraţiile părţii vătămate au în linii generale multe trăsături comune cu declaraţiile
martorului. Din aceste considerente, legea a stabilit o ordine unică de obţinere, verificare şi
apreciere a declaraţiilor martorului şi părţii vătămate. Declaraţiile şi audierea părţii vătămate se
fac conform dispoziţiilor ce se referă la declaraţiile şi audierea martorilor, fiind aplicate în mod
corespunzător (art. 111 alin.2 C.P.P.).
Spre deosebire însă de martor, partea vătămată este participant activ în procesul penal.
Dacă pentru martor depunerea mărturiilor este o îndatorire, atunci pentru partea vătămată nu este
numai o îndatorire, ci şi un drept cu care ea este înzestrată pentru apărarea intereselor sale.
Declaraţiile părţii vătămate şi ale părţii civile sunt, de regulă, prima sursă de informare a
organelor de urmărire penală, datele furnizate de ele servind la strângerea probelor despre faptă
259
A se vedea: Decizia Colegiului penal al nr. 1ra–11/2004 din 27.01.2004 // Avocatul Poporului, nr.3, 2004, p.10.
260
A se vedea: Decizia Colegiului penal nr. 1ro–283/2004 din 30.01.2004 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a
Republicii Moldova, 2004, nr. 3 p. 12.
113
şi făptuitor.261 Uneori, aceeaşi însuşire o au şi declaraţiile părţii civilmente responsabile. De
aceea, o contribuţie importantă la aflarea adevărului într-o cauză penală o pot aduce, pe lângă
declaraţiile învinuitului sau inculpatului, şi declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii
civilmente responsabile dacă sunt sincere, fapt ce a determinat enumerarea lor printre mijloacele
de probă.262
Calitatea procesuală de parte vătămată obţin persoanele ce sunt constituite ca parte
vătămată conform legii de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată. În multe
cazuri, declaraţiile părţii vătămate pot fi denaturate, fiind influenţate de factori subiectivi: simţul
de răzbunare, tendinţa de a majora prejudiciul adus. Pentru evitarea acestor momente, este
necesar a întreprinde măsuri de verificare, care se realizează prin intermediul actelor procesuale.
Persoana vătămată este ascultată asupra împrejurărilor, care urmează a fi dovedite în cauză,
asupra relaţiilor ei cu învinuitul, precum şi asupra probelor administrate. Datele, comunicate de
partea vătămată, nu pot servi ca probe, dacă ele se bazează pe informaţii, a căror sursă nu este
cunoscută. Dacă declaraţiile părţii vătămate sunt bazate pe spusele altor persoane, acestea din
urmă trebuie şi ele ascultate. Partea vătămată, care refuză sau se sustrage de a face declaraţie,
poartă răspundere conform art. 312 CP, iar dacă a făcut cu bună ştiinţă declaraţii false, este trasă
la răspundere penală conform art. 313 CP.
Audierea părţii civile şi părţii civilmente responsabile este realizată conform dispoziţiilor
ce se referă la audierea învinuitului, fiind aplicate în mod corespunzător. Partea civilă şi partea
civilmente responsabilă dau explicaţii privitor la acţiunea civilă înaintată. Partea civilă poate fi
ascultată în calitate de martor privind circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea
cauzei penale, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile ce se referă la audierea martorului.
1.4 Confruntarea. Din motive obiective ori subiective, uneori, între declaraţiile
persoanelor ascultate, cu privire la una şi aceeaşi faptă sau împrejurare de fapt, apar contraziceri.
De regulă, contrazicerile apar, mai ales, între declaraţiile martorilor şi învinuiţilor sau
inculpaţilor, însă practica judiciară demonstrează că asemenea contraziceri există şi între
declaraţiile martorilor, între declaraţiile învinuiţilor sau inculpaţilor implicaţi în aceeaşi cauză ori
între declaraţiile martorilor şi ale persoanelor, respectiv, ale părţilor.
Motivele care duc la apariţia contrazicerilor între declaraţiile persoanelor ascultate sunt
multiple. De aceea, se vor face referiri doar exemplificativ la unele dintre acestea în funcţie de
categoriile persoanelor ascultate în cursul cercetării. Astfel, în cazul martorilor, chiar al celor
animaţi de dorinţa de a relata adevărul, contrazicerile pot apărea, întrucât ei nu au perceput
corect faptele sau împrejurările de fapt la care au asistat, nu-şi amintesc cele percepute ori nu
reuşesc a le reda cu ocazia ascultării. Contrazicerile dintre declaraţiile martorilor de rea-credinţă
şi ale celorlalte persoane ascultate se datorează coruperii acestora de către cei interesaţi în cauza,
sentimentelor de afecţiune sau duşmănie ce le nutresc faţă de părţi, relaţiilor de subordonare în
care se pot afla faţă de învinuit ori partea vătămată, rezervelor ce le au în sprijinirea organelor de
urmărire penală.
Cauzele contrazicerilor dintre declaraţiile învinuiţilor ori inculpaţilor şi ale celorlalte
persoane ascultate în cauză sunt mult mai complexe şi variate, printre acestea înscriindu-se
nesăvârşirea de către cel cercetat în calitate de învinuit a infracţiunii ce i se impută, săvârşirea de
către învinuit a mai multor infracţiuni şi neputinţa de a-şi aminti împrejurările în care le-a comis;
încercarea învinuitului sau inculpatului de a scăpa de răspundere penală ori de a o atenua, de a
scăpa alţi participanţi de răspundere penală sau urmărirea apariţiei unor contraziceri între
declaraţiile sale şi ale celorlalte persoane ascultate în cauză, pentru a împiedica aflarea
adevărului, etc.
Împrejurările cauzei nu pot fi considerate clarificate atât timp cât nu au fost înlăturate
contrazicerile dintre declaraţiile persoanelor ascultate ori cât timp nu s-a încercat totul în acest
scop. De aceea, în virtutea rolului său activ, organul de urmărire penală trebuie să folosească
toate posibilităţile pe care legea le oferă pentru înlăturarea contrazicerilor dintre declaraţiile
261
Teodoru Gh. Op. cit., p. 133.
262
Apetrei Mihai. Op. cit., p. 268.
114
persoanelor ascultate. În vederea realizării acestui scop, pot fi întreprinse diverse activităţi,
printre care se înscrie şi confruntarea. În literatura de specialitate, confruntarea este calificată
drept o modalitate a ascultării, în calitate de procedeu probatoriu complementar.
Confruntarea este o activitate de urmărire penală care constă în ascultarea a două persoane,
una în prezenţa celeilalte, ce anterior au fost audiate separat, între declaraţiile lor existând
contraziceri esenţiale cu privire la aceiaşi problemă.263
Alţi autori evidenţiază ca trăsătură esenţială în definiţia confruntării şi scopul acestui act de
urmărire penală. Confruntarea constă în ascultarea concomitentă a persoanelor audiate anterior în
aceiaşi cauză, între ale căror declaraţii se constată existenţa unor contradicţii, în scopul înlăturării
sau explicării acestora.264
Confruntarea constituie un proces încontinuu de confruntare a declaraţiilor a două persoane
ascultate concomitent cu folosirea imediată a rezultatelor acestei comparaţii, pentru înlăturarea
contradicţiilor apărute.265
Rezultă că această activitate este tot o ascultare, însă de o manieră deosebită. Astfel, prin
derogare de la normele privind ascultarea, potrivit cărora fiecare persoană este întrebată
individual, separat, despre împrejurările ce urmează a fi lămurite, în cadrul confruntării,
persoanele una în prezenţa celeilalte sunt ascultate despre aspectele, problemele în legătură cu
care au apărut contrazicerile. Deşi scopul principal al confruntării îl constituie înlăturarea
contrazicerilor dintre declaraţiile persoanelor ascultate anterior cu privire la una şi aceeaşi
problemă, totuşi nu trebuie de insistat asupra faptului că efectuarea acestui act poate duce şi la
realizarea altor obiective.
Confruntarea constituie un mijloc de verificare a probelor, iar uneori şi administrare de
probe noi. Deşi scopul principal al confruntării îl constituie înlăturarea contrazicerilor dintre
declaraţiile persoanelor ascultate anterior cu privire la una şi aceeaşi problemă, totuşi nu trebuie
de insistat asupra faptului că efectuarea acestui act nu poate duce şi la realizarea altor obiective.
Astfel, în urma efectuării confruntării se poate ajunge la obţinerea unor date, indici, probe noi
atunci când în cursul desfăşurării ei persoanele respective îşi amintesc aspectele omise cu ocazia
ascultării lor în mod individual. De exemplu, una dintre persoanele confruntate precizează, cu
ocazia confruntării, că, în momentul discutării problemelor pe marginea cărora au apărut
contrazicerile, de faţă se află o a treia persoană. Declaraţia persoanei identificate cu ocazia
confruntării, prin care se confirmă discuţiile ce au avut loc, constituie un nou mijloc de probă
administrat în cauză.
Prin confruntare, pe lângă lămurirea contrazicerilor existente între persoanele ascultate în
aceiaşi cauză, se pot obţine noi date utile pentru rezolvarea cauzei penale. Confruntarea este
considerată şi un mijloc tactic de verificare a declaraţilor şi de precizare a poziţiilor învinuiţilor
faţă de fapta ce li se impută.
În practica organelor de urmărire penală, confruntarea mai este efectuată şi în scopul
verificării şi precizării unor declaraţii ale învinuiţilor sau inculpaţilor participanţi la aceeaşi
infracţiune, prin care aceştia şi-au recunoscut faptele săvârşite.
Referitor la confruntarea efectuată în scopul înlăturării contrazicerilor, trebuie reţinut
faptul că nu pentru orice contrazicere şi oricând este necesar să se recurgă la confruntare.
Această activitate se efectuează numai atunci când există contraziceri ce se referă la probleme
esenţiale şi numai când ele nu pot fi înlăturate în alt mod.
De multe ori contrazicerile dintre declaraţiile persoanelor ascultate pot fi înlăturate prin
verificarea şi ridicarea de înscrisuri, efectuarea de percheziţii, reconstituiri, efectuarea de
constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize, ascultarea altor persoane ce au cunoştinţă despre
împrejurările în legătură cu care au apărut acestea. De aceea, în planul de cercetare penală

263
Aioniţioaie Constantin ş.a. Tactica criminalistică. Bucureşti: Bucureştii Noi, 1989, p. 132; Жогин Н. В.,
Фаткулин Ф. Н. Предварительное следствие в советском уголовном процессе. Москва: Юрид. лит.-ры,
1965, р. 121; Якупов Р. Х. Уголовный процесс. Учебник для вузов. Mосква: ТЕИС, 1998, Op. cit., p. 261.
264
Ciopraga Aurel. Criminalistica. Tratat de tactică. Iaşi: Gama, 1996, p. 324.
265
Белкин Р.С. Собирание, исcледование и оценка доказательств. Москва: Юрид. лит.-ры, 1996, р. 216.
115
trebuie să se prevadă toate activităţile posibile, care să ducă la înlăturarea contrazicerilor. Numai
dacă, după epuizarea acestor activităţi, contrazicerile persistă, se procedează la organizarea
confruntării. În acest sens, se recomandă ca efectuarea confruntării să aibă loc, de regulă, printre
ultimele activităţi de cercetare, atunci când s-a ajuns la concluzia certă că în alt mod nu pot fi
înlăturate contrazicerile. Efectuarea acestei activităţi la întâmplare, fără o temeinică analiză a
utilităţii şi oportunităţii ei, poate avea consecinţe negative pentru buna desfăşurare a cercetărilor
şi aflarea adevărului în cauză.
Confruntarea este efectuată, de regulă, între două persoane în acelaşi timp. Confruntarea
mai multor persoane deodată nu este indicată pentru că, pe de o parte, s-ar putea reduce
posibilitatea clarificării problemelor cu privire la care există contraziceri, iar pe de altă parte,
această activitate ar fi îngreuiată din cauza numărului mare de persoane participante la efectuarea
ei.
Pot apărea şi excepţii, cum ar fi situaţia când un anumit fapt a fost săvârşit de mai multe
persoane şi lămurirea problemei cu privire la care există contraziceri nu s-ar putea realiza decât
aducând toate persoanele în cauză şi ascultându-le concomitent, în scopul confruntării.
Conform art. 113 alin.1 C.P.P. în cazul în care există divergenţe între declaraţiile
persoanelor audiate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acestor persoane, inclusiv
cu cele ale căror declaraţii sânt defavorabile bănuitului, învinuitului, dacă este necesar, pentru
aflarea adevărului şi înlăturarea divergenţelor.
La audierea persoanelor confruntate, sunt respectate dispoziţiile privitor la audierea
martorului sau învinuitului, aplicate corespunzător, în funcţie de calitatea procesuală a
persoanelor confruntate. Persoanele confruntate sunt audiate privitor la relaţiile dintre ele, la
faptele şi circumstanţele în privinţa cărora declaraţiile depuse anterior se contrazic. După
audierea declaraţiilor, persoanele confruntate pot să-şi pună reciproc întrebări şi răspund la
întrebările persoanei care efectuează acţiunea procesuală.
Declaraţiile persoanelor confruntate sunt consemnate într-un proces-verbal, întocmit
conform prevederilor art. 260 şi 261 C.P.P.
Sintetizând cele spuse în privinţa confruntării, ţinem să menţionam următoarele:
– confruntarea este un act de urmărire penală;
– este realizat în limitele unei cauze penale;
– constă în ascultarea simultană a două persoane;
– aceste persoane au fost anterior ascultate separat în privinţa aceloraşi circumstanţe;
– între declaraţiile lor anterioare există contraziceri esenţiale;
– pe parcursul confruntării are loc compararea, completarea, precizarea permanentă a
declaraţiilor obţinute de la persoanele ascultate;
– are scopul înlăturării contrazicerilor esenţiale, care există în declaraţiile persoanelor;
– confruntarea poate fi realizată în orice îmbinare între martori, părţi vătămate, bănuiţi şi
învinuiţi.
Subiecţii procesului penal între care se poate efectua confruntarea:
– între martori;
– între părţile vătămate;
– între martori şi învinuit sau bănuit;
– între bănuiţi sau învinuiţi;
– între partea vătămată şi învinuit;
– între partea vătămată şi bănuit.
Dacă participă la confruntare partea vătămată ori martorul, ei sunt preîntâmpinaţi de
răspunderea penală pe care o poartă în caz de refuz să depună declaraţii sau de depunere a
declaraţiilor false în baza art. 312, 313 CP. Dacă la confruntare participă bănuitul sau învinuitul,
atunci ei nu sunt obligaţi să facă declaraţii, însă au dreptul de a le face.
Procedura confruntării:
– organul de urmărire penală identifică participanţii la confruntare;

116
 – explică drepturile şi obligaţiile, răspunderea ce o poartă în cazul refuzului sau depunerii
depoziţiilor false în cazul martorului sau părţii vătămate;
– stabileşte în ce raporturi sau relaţii se află între ele persoanele participante;
– aceleaşi întrebări se pun ambilor participanţi la confruntare cu înscrierea răspunsului în
procesul-verbal.;
– reproducerea declaraţiilor se permite numai după terminarea confruntării;
– organul de urmărire penală poate pune întrebări de precizare;
– participanţii pot să-şi adreseze întrebări cu permisiunea ofiţerului de urmărire penală;
– persoanelor care participă la confruntare (cu permisiunea organului de urmărire penală) li
se pot pune întrebări de către terţele persoane participante la confruntare: experţi,
specialişti, apărători, reprezentanţi legali ai minorului;
– după finisarea confruntării participanţii iau cunoştinţă de procesul-verbal, au dreptul să
facă completări sau obiecţii la cele expuse în procesul confruntării;
– fiecare participant semnează declaraţiile sale pe fiecare pagină şi procesul-verbal în
întregime. Organul de urmărire penală semnează procesul-verbal la sfârşitul acestuia.
Pe lângă avantajele menţionate, confruntarea poate prezenta şi unele dezavantaje, şi
anume: cei confruntaţi pot specula contradicţiile în interesul lor, pot sesiza punctele slabe ale
probatoriului, pot să fie de acord asupra celora ce vor declara în cadrul confruntării sau în etapele
ulterioare. Deci confruntarea se va efectua când scopul urmărit de acest act nu poate fi realizat
prin alte procedee probatorii: ridicarea de obiecte şi înscrisuri, efectuarea de percheziţii,
reconstituiri, efectuarea de expertize, ascultarea altor persoane ce au informaţii despre
împrejurările care sunt cercetate. Numai dacă, după epuizarea acestor activităţi, totuşi necesitatea
confruntării persistă, se purcede la înfăptuirea ei.
1.5 Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii. În practica organelor de urmărire
penală din RM este bine cunoscută şi efectuată pe larg verificarea şi precizarea declaraţiilor la
faţa locului, mai ales la cercetarea cazurilor când un rol important în probatoriul procesual-penal
revine declaraţiilor învinuitului.
Pentru a verifica sau a preciza declaraţiile martorului, părţii vătămate, bănuitului,
învinuitului despre evenimentele infracţiunii săvârşite într-un loc concret, reprezentantul
organului de urmărire penală este în drept să se prezinte la locul infracţiunii împreună cu
persoana audiată şi, după caz, cu apărătorul, interpretul, specialistul, reprezentantul legal şi să
propună persoanei audiate să descrie circumstanţele şi obiectele despre care a făcut sau poate
face şi acum declaraţii (art. 114 alin.1 C.P.P.).
În scopul stabilirii unor date noi, verificării itinerarului şi locului unde s-a săvârşit fapta, de
asemenea şi pentru a releva autenticitatea declaraţiilor prin confruntarea lor cu împrejurările
cercetate, declaraţiile bănuitului, învinuitului, părţii vătămate sau a martorului date anterior pot fi
verificate şi precizate la locul legat de evenimentul în cauză.
Persoana audiată arată calea spre locul săvârşirii infracţiunii, descrie circumstanţele şi
obiectele despre care anterior a făcut declaraţii şi răspunde la întrebările reprezentantului
organului de urmărire penală. Dacă, pe parcursul verificării declaraţiilor la locul infracţiunii, vor
fi descoperite obiecte şi documente ce pot servi ca probe în cauza penală, ele se ridică şi acest
fapt se consemnează în procesul-verbal. Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii se permite
cu condiţia de a nu leza demnitatea şi onoarea persoanelor care participă la această acţiune
procesuală şi de a nu pune în pericol sănătatea lor. Rezultatele verificării declaraţiilor la locul
infracţiunii sunt consemnate într-un proces-verbal, respectând prevederile art. 260 şi 261 C.P.P.,
în care, suplimentar, se fixează declaraţiile persoanei făcute la faţa locului. În cadrul efectuării
verificării declaraţiilor la faţa locului pot fi aplicate mijloace tehnice, întocmite schiţe, fapt ce se
consemnează în procesul-verbal. Fonogramele, casetele audio şi video, peliculele fotografice,
schiţele, documentele şi obiectele ridicate sunt anexate la procesul-verbal. Acest procedeu
probatoriu a fost consacrat în mai multe lucrări de specialitate care-i elucidează esenţa şi

117
criteriile distincte.266 Faţă de verificarea şi precizarea declaraţiilor la faţa locului sunt înaintate
mai multe condiţii:
– persoanele ale căror declaraţii se precizează, trebuie să fie în prealabil ascultate;
– declaraţiile învinuitului şi a bănuitului pot fi verificate şi precizate cu acordul acestora;
– verificarea şi precizarea declaraţiilor mai multor persoane se face separat;
– în cadrul acestui act sunt interzise întrebări care sugerează răspunsul;
– sânt interzise acţiuni care ar înjosi cinstea şi demnitatea peroanelor ori ar pune în pericol
viaţa şi sănătatea lor;
– toţi participanţii la acest act vor merge după persoana, declaraţiile căreia sunt verificate.
În viziunea noastră, cele mai convingătoare argumente în favoarea instituirii şi
reglementării verificării şi precizării declaraţiilor la faţa locului sunt aduse de Şeifer S. A. după
care un important criteriu ce permite a atribui procedeul probatoriu în discuţie actelor de
urmărire, poate servi capacitatea lui de a releva şi reflecta date de fapt, care nu sunt accesibile
pentru alte procedee de administrare a probelor. Această aptitudine de „verificare şi precizare la
faţa locului” se datorează structurii sale complexe care asigură primirea comunicărilor şi
confruntarea lor cu datele întruchipate în particularităţile locului faptei. Investigaţiile efectuate
de Şeifer S. A. i-au permis a releva în cadrul verificării şi precizării datelor la faţa locului a unor
procedee relativ independente de obţinere a informaţiei probante:267
1. Căutarea urmelor faptei care încă n-au fost depistate, care trebuie să existe, dacă
declaraţiile sunt veridice. Spre deosebire de cercetarea la faţa locului cu participarea
(învinuitului, martorului, pătimaşului etc.) în cadrul verificării şi precizării declaraţiilor, aceşti
subiecţii contribuie activ la căutarea urmelor (de exemplu, locul păstrării averii sustrase) şi
lămuresc care este legătura lor cu fapta;
2. Indicarea detaliilor existente la locul faptei, cunoaşterea cărora mărturiseşte despre
informarea persoanei asupra faptei. «încercarea la informare» constă în aceea că persoana la o
oarecare distanţă comunică despre detaliile împrejurărilor: dislocarea internă a încăperilor, a
mobilei, a mărfurilor, trăsăturile lor individuale (culoarea, mărimea, forma), iar apoi, apropiindu-
se de obiect arată la ele, confirmând prin aceasta veridicitatea comunicărilor sale;
3. Arătarea la amănuntele locului care nu s-au păstrat la momentul efectuării actului de
urmărire penală, dar sunt fixate în materialele dosarului. Această situaţie se cristalizează atunci
când învinuitul arată de unde a luat obiectul, folosit ulterior ca instrument de forţare a lacătului,
locul atacului, poza victimei etc.
4. Arătarea în mod separat, răzleţ de către martorii faptei a unor repere ale locului;
5. Arătarea, demonstrarea unor obiecte, existenţa căror poate influenţa derularea
evenimentelor.
Acest procedeu are unele trăsături comune cu reconstituirea şi se întâlneşte în practică
destul de rar. De exemplu, pentru verificarea faptului că făptuitorul a pătruns în depozit prin
fereastră, gaură etc., ascunzându-se până la săvârşirea infracţiunii după o cisternă, tractor,
semănătoare etc., este necesar a stabili dacă aceste obiecte sunt dislocate în teren şi ele permit a
săvârşi acţiunile despre care comunică persoana ascultată. Spre deosebire de reconstituire
hotărârea acestei întrebări nu necesită experimente dar se realizează prin demonstrarea obiectelor
în cauză.
Analiza conţinutului verificării şi precizării declaraţiilor la faţa locului arată că acest act
are trăsături comune cu ascultarea, prezentarea spre identificare, cercetarea la faţa locului şi
reconstituirea, deosebindu-se totodată de aceste acte.
Ca şi în cazul ascultării, martorul face declaraţii în privinţa circumstanţelor concrete ale
cauzei. Însă în cadrul ascultării, nu participă martori-asistenţi, pe când la verificarea şi precizarea

266
Белкин P. C. Проверка и уточнение показаний на месте. Москва, 1961; Гаврилов А. К., Ефимичев С. П.
Следственные действия по советскому уголовному процессу. Учебное пособие. Волгоград: ВВСШ МВД
СССР, 1975, p. 86–90; Белозеров Ю. H., Pябoконъ B. B. Производство следственных действий. Учебное
пособие. Москва: ММСШМ МВД СССР, 1990, p. 49–50; Лупинская П. A. Op. cit., p. 286.
267
Шейфер С. А. Следственные фомы. М.: Юрид. лит., 1981, р. 31–33.
118
declaraţiei lor prezenţa acestor subiecţii este obligatorie. Ascultarea nu conţine demonstrarea
unor obiecte şi a unor acţiuni în teren, pe când verificarea şi precizarea declaraţiilor de cele mai
multe ori urmăreşte acest scop. În ultimul caz acţiunile, obiectele şi împrejurările sunt percepute
direct de organele, de urmărire penală.
Verificarea şi precizarea declaraţiilor parţial, are elemente asemănătoare cu prezentarea
pentru recunoaştere şi reconstituire. Astfel când scopul verificării şi precizării declaraţiilor la faţa
locului este stabilirea locului săvârşirii infracţiunii, al ascunderii cadavrului, al lucrurilor
sustrase, al locului întâlnirii coautorilor infracţiunii etc., învinuitul sau martorul este ascultat în
prealabil despre particularităţile acestui loc. După ascultarea învinuitului martorului i se acordă
posibilitatea de a observa mai multe împrejurimi sau încăperi şi să le demonstreze pe cele cu
pricina.
Dacă în afara arătării locului legat de fapta infracţională, scopul verificării şi precizării
declaraţiilor este şi înfăptuirea în acest loc a unor acţiuni, de exemplu a sări gardul, a deschide
uşa, atunci în aşa cazuri putem depista unele trăsături proprii reconstituirii. Însă verificarea şi
precizarea declaraţiilor nu este prezentare spre recunoaştere şi nici reconstituire. Actul
prezentării spre identificare se finalizează cu declaraţia persoanei căreia i-au fost prezentate spre
identificare, privind recunoaşterea obiectului conform unor sau altor trăsături. În cadrul
verificării şi precizării declaraţiile martorului şi învinuitului în afară de particularităţile locului,
se fac şi referiri la acţiunile înfăptuite în acest loc.
Verificarea şi precizarea declaraţiilor este lipsită de caracterul experimental al
experimentului în procedura de urmărire penală, care este stipulat în art.123 C.P.P. Pentru primul
act nu este necesară reamenajarea, refacerea locului. Aşadar verificarea şi precizarea declaraţiilor
spre deosebire de experimentul judiciar se efectuează în condiţiile şi în împrejurările proprii
locului, la momentul efectuării acestui act. La efectuarea acestui act nu se clarifică dacă era
posibilă sau nu fapta în anumite condiţii (caracteristică distinctă a reconstituirii), ci se precizează,
concretizează unde şi cum, potrivit declaraţiilor învinuitului sau martorului s-a săvârşit fapta.
Conţinutul verificării şi precizării declaraţiilor la faţa locului coincide parţial cu cercetarea
la faţa locului, deoarece după ascultarea învinuitului sau martorului devine cunoscut uneori locul
săvârşirii infracţiunii. În acest caz este oportună deplasarea la locul cu pricina pentru depistarea
dovezilor legate de acţiunile făptuitorului şi alte circumstanţe importante. Spre deosebire de
cercetare când se caută urme, nemijlocit, prin perceperea directă a împrejurărilor de către organul
de urmărire penală, în limitele verificării şi precizării declaraţiilor, aceste urme sunt căutate şi
depistate cu contribuţia activă a subiecţilor procesului penal, care au fost anterior ascultaţi şi au
consimţit să participe la acest act. Având în vedere cele menţionate, putem afirma cu certitudine
că verificarea şi precizarea declaraţiilor la faţa locului posedă trăsături specifice actelor de
urmărire penală. Scopul lui este verificarea şi precizarea veridicităţii declaraţiilor şi obţinerea
unor noi date de fapt.268 Intr-o altă formulare, scopul acestui act este „verificarea, precizarea şi
completarea declaraţiilor făcute anterior.”269
1.6 Prezentarea spre recunoaştere. Investigaţiile ce sunt efectuate în cauzele penale pun
adeseori organele de urmărire penală în posesia unor obiecte sau informaţii privitor la persoane
sau obiecte a căror legătură cu infracţiunea săvârşită sau cu ajutorul acesteia este neechivocă (de
ex., găsirea la locul faptei, a instrumentelor cu care s-a săvârşit infracţiunea-un cuţit, topor, armă
de foc etc. informaţii provenind de la martorii oculari ai infracţiunii care furnizează informaţii
asupra semnalmentelor infractorului ce a părăsit în fugă locul faptei), după cum, alteori, legătura
unor astfel de persoane şi obiecte cu infracţiunea comisă e incertă, dar locul şi împrejurările în
care au fost percepute pot conduce la concluzia existenţei unei presupuse legături.
De regulă, în stadiul de început al investigaţiilor, identitatea unor asemenea persoane sau
apartenenţa obiectelor nu este cunoscută. Or, în majoritatea aproape absolută a situaţilor,
stabilirea fără dubii a identităţii făptuitorului, precum şi a apartenenţei obiectelor e decisivă
268
Рыжаков A. П. Следственные действия и иные способы собирания доказательств. Москва: Филинъ,
1997, p. 87.
269
Гаврилов A. K., Ефимичев С. П. Op. cit., p. 105.
119
pentru evoluţia ulterioară a cercetărilor, în sensul că e de natură a contribui la precizarea unor
împrejurări esenţiale ale cauzei. Astfel, identificarea adevăratului făptuitor pune capăt eforturilor
de căutare a acestuia, după cum dovedirea faptului că instrumentul găsit la locul faptei aparţine
unei anumite persoane poate duce la acelaşi rezultat.
Toate acestea explică necesitatea înfăţişării acestor persoane şi obiectelor aflate într-un
raport neîndoios sau presupus cu infracţiunea ori cu infractorul, acelor persoane care le-au
perceput în împrejurări, de cele mai multe ori legate de infracţiune, în vederea recunoaşterii,
adică a identificării sau stabilirii apartenenţei lor.
În procesul penal, această finalitate se realizează prin mijlocirea unei activităţi, graţie
experienţei generalizate a organelor de urmărire penală, justificată de raţiuni practice, denumită
prezentarea spre recunoaştere. Prezentarea spre recunoaştere constă în aceea că unei persoane se
prezintă o altă persoană, cadavru, un lucru, un animal pe care le-a văzut anterior, pentru a stabili
dacă le recunoaşte. Ea este o formă de realizare concretă a identificării, constituind totodată o
metodă de verificare a probelor administrate în cauză ori a versiunilor elaborate pe parcursul
urmăririi penale.
În cazul prezentării pentru recunoaştere este vorba de procesul memorial de identificare a
unor persoane, lucruri sau animale percepute ori cunoscute anterior. Precizarea se impune pentru
a preveni orice confuzie între noţiunea psihică de recunoaştere şi noţiunea de recunoaştere în
accepţiunea sa juridică. Datorită faptului că reprezintă rezultatul unor mecanisme psihologice:
observare, memorare şi redare, recunoaşterea poate fi mai mult sau mai puţin precisă. De aceea,
în desfăşurarea prezentării spre recunoaştere şi, mai ales, în aprecierea rezultatelor obţinute
trebuie să se ţină seama de legile psihice care guvernează procesul cognitiv, de factorii obiectivi
şi subiectivi ce pot influenţa perceperea, memorarea şi reproducerea. De asemenea, trebuie de
avut în vedere pericolul apariţiei unei false identificări din cauza imposibilităţii localizării în
spaţiu şi timp a unor fapte şi împrejurări, persoane ori obiecte care prezintă unele trăsături
asemănătoare şi apar ca familiare persoanei chemate să facă recunoaşterea.
Sublinierea posibilităţilor de apariţie a erorilor, al identificărilor false se impune în mod
deosebit, deoarece, în cadrul prezentării spre recunoaştere, elementele de sugestie pot să
influenţeze uşor declaraţiile persoanelor chemate să facă recunoaştere. De exemplu, aspectul
neîngrijit al învinuitului prezentat spre recunoaştere, contrastat cu al persoanelor care constituie
grupul, poate sugera martorului sau părţii vătămate că acesta este infractorul şi deci trebuie
identificat.
Prezentarea spre recunoaştere nu reprezintă decât o modalitate de ascultare a persoanelor,
rezultatul prezentării spre recunoaştere materializându-se sub forma unor declaraţii ale
martorilor, părţii vătămate, învinuitului ori inculpatului, declaraţii obţinute potrivit regulilor
privind ascultarea. Ea se particularizează totuşi în cadrul activităţii de ascultare prin scopul şi
finalitatea bine conturate: identificarea de persoane, cadavre, lucruri sau animale care prezintă
importanţă pentru aflarea adevărului şi corecta soluţionare a cauzelor penale. Prezentarea pentru
recunoaştere are o importanţă egală cu ascultarea propriu-zisă a oricărui subiect procesual, care
cunoaşte despre vreo faptă sau împrejurare de fapt, de natură să servească la aflarea adevărului,
inclusiv la identificarea autorului ori victimei unei infracţiuni.
Rezultatul prezentării spre recunoaştere constituie mijloc de probă în cauză. Acesta însă,
luat izolat, nu poate constitui temei pentru elaborarea unei concluzii temeinice. Faptul că o
anumită persoană ar fi recunoscută drept cea care a săvârşit infracţiuni nu înseamnă că aceasta a
şi săvârşit infracţiunea, pentru a se ajunge la o asemenea concluzie este necesar ca rezultatul
prezentării spre recunoaştere să fie coroborat cu alte probe administrate în cauză, care să
confirme participarea persoanei recunoscute la săvârşirea infracţiunii.
Acest act a fost cercetat sub diferite aspecte şi definit de mai mulţi autori. Prezentarea spre
recunoaştere este o activitate de tactică criminalistică, desfăşurată în scopul identificării
persoanelor, cadavrelor, lucrurilor sau animalelor, care au legătură cu cauza, cu ajutorul

120
persoanei ce le-a perceput anterior şi a reţinut în memorie semnalmentele, trăsăturile exterioare
ale persoanelor ori caracteristicile obiectelor şi animalelor.270
Acelaşi scop al prezentării spre recunoaştere este expus în definiţiile acestui act de
urmărire penală dată de alţi autori.
Prezentarea spre recunoaştere este un act de urmărire penală ce constă în a prezenta
martorului sau altei persoane un obiect oarecare pentru identificarea lui, obiect perceput anterior
intr-o împrejurare sau alta.271 
Prezentarea spre recunoaştere este un act de urmărire penală, scopul căruia este constatarea
faptului dacă obiectul prezentat este anume acela care 1-a perceput, observat anterior în legătură
cu fapta investigată.272
Esenţa actului examinat, constă în prezentarea subiectului recunoaşterii părţii vătămate,
martorului, bănuitului şi învinuitului, conform ordinii prevăzute de lege a unor persoane, obiecte
sau cadavre pentru ca el să poată stabili identitatea sau deosebirea cu obiectele observate mai
înainte în legătură cu împrejurările faptei cercetate.273
Prezentarea spre recunoaştere este actul de urmărire penală, înfăptuit după ascultarea, în
prealabil, a subiectului recunoaşterii despre condiţiile observării, semnele şi particularităţile
obiectului în baza perceperii lui în trecut.274
Prin prezentare spre recunoaştere se înţelege actul de urmărire penală, care constă din
demonstrarea unei persoane, martorului, părţii vătămate, bănuitului şi învinuitului cu scopul
stabilirii identităţii sau deosebirii în raport cu persoana, obiectul perceput mai înainte de
subiectul prezentării spre recunoaştere în circumstanţe care se referă la cauza instrumentată,275 fie
imprimările video sau sonore.276
În funcţie de obiectul prezentat spre recunoaştere, se deosebesc: recunoaşterea persoanei,
recunoaşterea cadavrului, recunoaşterea obiectelor, recunoaşterea animalelor, recunoaşterea
încăperilor, terenurilor etc.
Pentru ca prezentarea spre recunoaştere să fie încadrată în limitele legii şi să fie obţinut
scopul scontat, trebuie să existe următoarele condiţii:
1. Existenţa unui dosar penal;
2. Existenţa subiectului prezentării spre recunoaştere, adică a persoanei ce urmează în
cadrul acestui act să efectueze identificarea;
3. Subiect al prezentării spre recunoaştere poate fi orice martor, bănuit, învinuit, inculpat,
capabil, potrivit datelor sale fizice şi psihice, de a percepe şi a reproduce corect informaţia ce
vizează semnele obiectelor prezentate;277
4. Ascultarea obligatorie, în prealabil, a subiectului prezentării spre recunoaştere. În lege
se spune că această persoană va fi ascultată vizavi de circumstanţele observării obiectului sau
persoanei corespunzătoare, despre semnele şi particularităţile în virtutea cărora va putea înfăptui
recunoaşterea (art. 116 alin. 1 C.P.P.). În cadrul audierii este necesar a stabili circumstanţele în
care a fost cunoscută persoana sau obiectele care i se prezintă spre recunoaştere (în legătură cu ce
eveniment, condiţii, împrejurări etc.), a identifica unele calităţi individuale caracteristice
persoanelor sau obiectelor ce vor fi identificate, a determina capacitatea senzorială de a deosebi

270
Aioniţoae Constantin. Op. cit., p. 145.
271
Цветков П. П. Предъявление для опознания в советском уголовном процессе. Ленинград: Ленинградского
университета, 1962, p. 10.
272
Кочаров Г. И. Опознание на предварительном следствии. Пособие для следователей. Москва: Юрид.
лит.-ры, 1955, р. 4.
273
Петренко B. M. Предъявление для опознания при расследовании преступлений. Москва: ВНИИ МВД
СССР, 1975, р. 4.
274
Якупов P. X. Op. cit., p. 261.
275
Жогин Н. B., Фаткулин Ф. H. Op. cit., p. 129.
276
Белкин P. C. Op. cit., p. 303, despre prezentarea spre recunoaştere a imprimărilor video şi sonore se vorbeşte în
art.137 alin. I С.P.P. al Estoniei cu modificările şi completările până la 01.01.1996.
277
Цветков П. П. Op. cit., p. 27.
121
obiectul dat de altele similare. Această cerinţă a legii presupune existenţa procesului-verbal de
ascultare în dosar;
5. Persoanele (obiectele) prezentate spre recunoaştere trebuie să fie pe cât posibil
asemănătoare la exterior cu persoana (obiectele) ce poate fi identificată. Se consideră
asemănătoare persoanele prezentate spre recunoaştere care se aseamănă prin: forma corpului,
vârstă, înălţime, de acelaşi sex; configuraţia feţei, tenul feţei, părului, culoarea ochilor etc.;
modelul, culoarea îmbrăcămintei;
6. Numărul total de persoane prezentate pentru recunoaştere nu trebuie să fie mai mic de
cinci, de obiecte – trei. Această regulă nu se răspândeşte atunci când este prezentat spre
identificare un cadavru.
Frecvent, în practica organelor de urmărire penală, subiecţii prezentării spre recunoaştere
sunt intimidaţi şi din frică de răzbunare, refuză să participe la acest act, fiind conştienţi de
consecinţele juridice al refuzului (se au în vedere martorii şi partea vătămată). Partea vătămată,
martorul pot refuza insistent să participe în calitate de subiect al prezentării spre recunoaştere,
purtând frica răzbunării (violenţă, degradarea averii, nimicirea fizică) acceptând mai uşor
răspunderea penală pentru refuz de a face declaraţii (art. 313 CP). Atare cazuri impun măsuri
concrete şi eficiente pentru apărarea acestor persoane şi stimularea participării lor la prezentarea
spre recunoaştere.
Din aceste considerente art. 116 alin.3 C.P.P. stipulează că persoana care trebuie
recunoscută este prezentată celui care urmează să o recunoască în afara spaţiului vizibilităţii
celui care urmează a fi recunoscut, împreună cu cel puţin 4 asistenţi procedurali de acelaşi sex,
asemănători la exterior. La prezentarea spre recunoaştere se aplică fotografierea. Fotografiile
persoanei prezentate spre recunoaştere şi a asistenţilor procedurali vor fi anexate în mod
obligatoriu la procesul-verbal.
Astfel, în scopul asigurării securităţii subiectului prezentării pentru recunoaştere, acesteia
din urmă i se va acorda posibilitatea observării, perceperii vizuale a persoanelor prezentate
pentru recunoaştere în condiţii speciale. În cazul procedurii speciale de efectuare a prezentării
spre recunoaştere se fac consemnările respective în procesul-verbal.
După cum deja s-a menţionat, obiectul este prezentat împreună cu cel puţin alte două
asemănătoare. Dar, adeseori, este imposibil de a găsi alte obiecte omogene (de exemplu, în cazul
operelor de artă). În practică, în asemenea situaţii pot fi făcute falsificări:
– în procesul-verbal se consemnează că au fost prezentate spre recunoaştere mai multe
obiecte, pe când în realitate s-a prezentat numai unul;
– este prezentat obiectul alături de altele care se deosebesc esenţial. În cazul în care trebuie
de prezentat spre recunoaştere obiecte fără analog – picturi, sculpturi ori altor unicate în calitate
de excepţie, acest obiect se va prezenta într-un singur exemplar ca şi în cazul prezentării spre
recunoaştere a cadavrului.278
La prezentarea spre recunoaştere a cadavrului sau a unor părţi ale lui, sau a obiectelor de
anticariat, precum şi a altor obiecte pentru care este imposibil de a alege şi prezenta analogul,
recunoaşterea se face după exemplar unic. (art. 117 alin.4 C.P.P.).
Dacă cel chemat spre a face recunoaşterea este martor sau parte vătămată, el este prevenit
despre răspunderea penală, prevăzută în art. 313 C.P., pentru refuzul de a face declaraţii, în art.
312 din C.P., pentru declaraţiile mincinoase, precum şi despre dreptul de a nu face declaraţii
împotriva sa şi împotriva rudelor sale apropiate.
Înainte de prezentare, reprezentantul organului de urmărire penală propune persoanei care
urmează a fi recunoscută, să ocupe locul pe care îl alege între asistenţii procedurali, făcând
despre aceasta menţiune în procesul-verbal. Recunoaşterea nu va avea loc, iar cea care a avut loc
nu se va considera întemeiată, dacă persoana chemată pentru a face recunoaşterea a indicat
particularităţi incerte pentru identificarea persoanei prezentate. În cazul în care prezentarea
persoanei spre recunoaştere este imposibilă, recunoaşterea poate fi realizată după fotografia

278
Кочаров Г. И. Op. cit., p. 59; Constantin Aioniţoaie. Op. cit., p. 157.
122
acesteia, prezentată împreună cu fotografiile a cel puţin 4 alte persoane, ce nu se deosebesc
esenţial între ele. Toate fotografiile sunt anexate la dosar.
Obiectul ce urmează a fi recunoscut, este prezentat împreună cu cel puţin alte 2 obiecte
omogene. Persoana care recunoaşte obiectul, este obligată să explice după care semne sau
particularităţi l-a recunoscut. În caz de prezentare spre recunoaştere a cadavrului unei persoane,
pe care cel chemat de a o recunoaşte o ştia din viaţă, este permisă efectuarea toaletei cosmetice a
decedatului. La prezentarea spre recunoaştere a unui obiect, se permite curăţarea lui de murdărie,
rugină şi de alte stratificări dacă aceasta nu îl va distruge ca mijloc de probă.
În legătură cu prezentarea spre recunoaştere a obiectului sau persoanei este întocmit un
proces-verbal conform prevederilor art. 260 şi 261 C.P.P.

2. Dispunerea şi efectuarea expertizei

Urmele şi mijloacele materiale de probă nu au valoare pentru cauză atâta timp, cât nu au
fost analizate, interpretate şi valorificate pentru obţinerea unui maximum de date, menite a
contribui la clarificarea diferitor împrejurări referitoare la condiţiile în care a fost săvârşită
infracţiunea, făptuitori, etc., în scopul aflării adevărului. Pentru valorificarea urmelor şi a
mijloacelor materiale de probă, în scopul arătat, sunt necesare cunoştinţe de specialitate şi
mijloace tehnice adecvate, pe care organele de urmărire penală, oricât ar fi de dotate, nu le
posedă.
Pentru a asigura valorificarea ştiinţifică a urmelor şi a mijloacelor materiale de probă prin
expertize, organele de urmărire penală trebuie să cunoască şi să analizeze întregul material
existent în dosarul cauzei şi numai pe această bază să se pronunţe asupra necesităţii şi utilităţii
recurgerii la dispunerea expertizei.
În vederea dispunerii expertizelor judiciare, organele de urmărire penală trebuie să
analizeze temeinic necesitatea şi utilitatea acestora spre a nu recurge la concursul experţilor decât
atunci când pot contribui la lămurirea unor fapte sau stări de fapt, care prezintă importanţă pentru
cauză, respectiv pentru aflarea adevărului. Ordonarea unei expertize criminalistice este
subordonată realizării cumulative a următoarelor două condiţii:
– existenţa unor fapte sau împrejurări ale cauzei care, pentru a sta la baza convingerii
organelor de urmărire penală, impun necesitatea unor precizări, clarificări;
– lămurirea semnificaţiei solicită cunoştinţe de specialitate dintr-un domeniu sau altul de
activitate.
Altfel spus, pentru a ordona expertiza, organul de urmărire penală trebuie să stabilească cu
certitudine existenţa temeiului faptic.
1. Majoritatea autorilor menţionează că expertiza este dispusă în cazul când, pentru a
stabili împrejurările ce au importanţă pentru cauză, sunt necesare cunoştinţe speciale în domeniul
ştiinţei, tehnicii sau meseriei.279
2. Cunoştinţele de specialitate ale expertului depăşesc limitele pregătirii generale a
colaboratorilor organelor de drept şi necesită o pregătire specială într-un anume domeniu.
În art. 142 alin.1 C.P.P. sunt prevăzute cazurile de prezentare a concluziilor expertului.
Expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea
circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală sânt necesare cunoştinţe
specializate în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului sau în alte domenii. Posedarea
unor asemenea cunoştinţe specializate de către persoana care efectuează urmărirea penală sau
de către judecător nu exclude necesitatea dispunerii expertizei . Dispunerea expertizei se face, la
cererea părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, precum şi
din oficiu de către organul de urmărire penală. Părţile, din iniţiativă proprie şi pe cont propriu,
sunt în drept să înainteze cerere despre efectuarea expertizei pentru constatarea circumstanţelor

Жогин Н. B., Фаткулин Ф. H. Op. cit., p. 132; Гаврилов А. К., Ефимичев С. П. Следственные действия по
279

советскому уголовному процессу. Учебное пособие. Волгоград: ВВСШ МВД СССР, 1975, p. 77.

123
care, în opinia lor, vor putea fi utilizate în apărarea intereselor lor. Fiecare dintre părţi are dreptul
să recomande un expert pentru a participa la efectuarea expertizei.
Numai constatarea prezenţei, în ansamblul faptelor şi împrejurărilor cauzei, a unor aspecte
ce impun clarificări, nu justifică ordonarea expertizei criminalistice, deoarece, în anumite situaţii
acestea pot fi lămurite fără a se recurge la cunoştinţele unui expert.
Nu poate fi dispusă expertiza criminalistică pentru precizarea unor împrejurări ce ar putea
fi lămurite prin administrarea altor probe (declaraţii ale învinuitului, ale martorilor oculari, ale
părţii vătămate, mijloace materiale de probă etc.), sau în baza cunoştinţelor de ordin profesional,
a experienţei de viaţă a ofiţerului de urmărire penală. Utilizând toate aceste posibilităţi,
constatând că au fost administrate toate probele existente în cauză, şi totuşi un anumit fapt, o
anumită împrejurare continuă să rămână nelămurită, deoarece cere cunoştinţe de specialitate. În
aceste situaţii organul de urmărire penală poate dispune efectuarea unei expertize.
Tot astfel, nu se poate dispune efectuarea unei expertize pentru precizarea unor aspecte ce
reclamă cunoştinţe de ordin juridic, deoarece organele de urmărire penală au pregătire de
specialitate în această materie şi posibilitatea întregirii cunoştinţelor lor de profil prin folosirea
unor mijloace de informare adecvate. Aşa, de pildă, nu se poate cere expertului a se pronunţa
asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, deoarece, fiind o chestiune de ordin juridic,
asupra acesteia trebuie să se pronunţe, pe baza cunoştinţelor de ordin profesional, însuşi instanţa
de judecată.
Aşadar, dispunerea unei expertize criminalistice este justificată numai atunci când, pentru
clarificarea unor aspecte ale cauzei, sunt necesare cunoştinţe de specialitate dintr-un domeniu sau
altul de activitate. Împrejurarea că cei ce îndeplinesc atribuţiile organelor de urmărire penală au
cunoştinţe de specialitate în domeniul criminalisticii nu înlătură necesitatea dispunerii unei
expertize. Aşadar, ori de câte ori se iveşte necesitatea lămuririi unui aspect al cauzei ce solicită
cunoştinţe dintr-un domeniu sau altul, se va recurge la concursul specialiştilor, independent de
faptul că organele de urmărire penală posedă asemenea cunoştinţe. Efectuarea unor examinări de
specialitate de către însuşi organele de urmărire penală excede atribuţiilor conferite prin lege
acestora, datorită incompatibilităţii existente între funcţiile procesuale pe care trebuie să le
exercite organul de urmărire penală pe de o parte, şi expertul pe de altă parte şi ar fi de natură a
se răsfrânge negativ asupra aflării adevărului în procesul penal.
În calitate de expert poate fi numită orice persoană care posedă cunoştinţe necesare pentru
a prezenta concluzii referitoare la circumstanţele apărute în legătură cu cauza penală şi pot avea
importanţă probatorie pentru cauza penală.
Potrivit art. 143 C.P.P. expertiza este dispusă şi se efectuează, în mod obligatoriu, pentru
constatarea: 1) cauzei morţii; 2) gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii
corporale; 3) stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului-în cazurile în care
apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine
stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal; 4) vârstei bănuitului, învinuitului,
inculpatului sau părţii vătămate-în cazurile în care această circumstanţă are importanţă pentru
cauza penală, iar documentele ce confirmă vârsta lipsesc sau prezintă dubiu; 5) stării psihice
sau fizice a părţii vătămate, martorului dacă apar îndoieli în privinţa capacităţii lor de a
aprecia just împrejurările ce au importanţă pentru cauza penală şi de a face declaraţii despre
ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi puse, în mod exclusiv sau în principal, în baza hotărârii
în cauza dată; 6) altor cazuri când prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză.
Procedura dispunerii expertizei. Considerând că este oportună expertiza, organul de
urmărire penală, prin ordonanţă, iar instanţa de judecată, prin încheiere, dispune efectuarea ei. În
ordonanţă sau în încheiere este indicat: cine a iniţiat dispunerea expertizei; temeiurile pentru care
este dispusă expertiza; obiectele, documentele şi alte materiale prezentate expertului cu
menţiunea, când şi în ce împrejurări au fost descoperite şi ridicate; întrebările formulate
expertului; denumirea instituţiei de expertiză; numele şi prenumele persoanei căreia îi sunt puse
în sarcină efectuarea expertizei.

124
 Ordonanţa sau încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru instituţia sau
persoana abilitată a efectua expertiza. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în
cazul în care dispune efectuarea expertizei, fixează un termen pentru chemarea părţilor şi
expertului, dacă acesta a fost desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată.
La termenul fixat, părţilor şi expertului îi sunt aduse la cunoştinţă obiectul expertizei şi
întrebările la care expertul trebuie să dea răspunsuri. Este explicat că au dreptul a face observaţii
la aceste întrebări şi că au dreptul a cere modificarea sau completarea lor. Totodată, părţile sunt
informate privind dreptul de a cere numirea unui expert recomandat de fiecare dintre ele pentru a
participa la efectuarea expertizei. După examinarea obiecţiilor şi cererilor înaintate de părţi şi
expert, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată fixează termenul efectuării expertizei,
informându-l, totodată, pe expert dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părţile.
Întocmirea şi prezentarea raportului de către expert. Concluzia expertului este o
comunicare a acestuia în scris, în care se conţine informaţia probantă privitor la chestiunile care
necesită cunoştinţe speciale.
Raportul expertului care a efectuat expertiza la cererea părţilor este prezentată organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată şi este anexat la materialele cauzei penale, urmând a fi
apreciat concomitent cu alte probe.
Concluzia expertului are următoarea structură:
1. Partea introductivă – arată unde, când, de către cine, în baza cărui temei a fost
înfăptuită expertiza, cine a asistat la ea, ce întrebări au fost înaintate expertului;
2. Partea descriptivă şi rezolutivă – include descrierea modalităţii de efectuare a
expertizei, răspunsurile întemeiate la întrebările înaintate faţă de expert;
După efectuarea investigaţiilor necesare, expertul întocmeşte în scris un raport, pe care îl
confirmă prin semnătura sa şi aplică sigiliul instituţiei respective. Expertul îşi prezintă
concluziile pe numele său, în baza aprecierii obiective, depline şi sub toate aspectele cercetărilor
efectuate de el. Întrebările puse expertului şi concluziile acestuia nu pot depăşi cadrul
cunoştinţelor de care dispune expertul. Expertiza este efectuată de experţii instituţiilor respective
sau de alte persoane competente, numite de persoana care efectuează cercetarea penală, de
anchetatorul penal, de procuror, sau de instanţa de judecată. Dacă au participat câţiva experţi,
înainte de a-şi prezenta concluziile, aceştia se vor consulta reciproc. În caz că ajung la o
concluzie comună, aceasta se semnează de toţi experţii. Dacă există divergenţe între experţi,
fiecare din ei întocmeşte concluzii aparte.
În raportul expertului trebuie să fie indicat când, unde şi cine (numele, prenumele, studiile,
specialitatea, vechimea în muncă pe specialitate) a efectuat expertiza, că expertul este informat
despre răspunderea penală pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false, titlul şi
gradul ştiinţific, funcţia persoanei care a efectuat expertiza şi pe ce bază, cine a asistat la
efectuarea expertizei, ce materiale a utilizat expertul, ce investigaţii s-au efectuat, ce întrebări i-
au fost puse expertului. Dacă, în cursul efectuării expertizei, expertul constată circumstanţe ce
prezintă interes pentru cauza penală, dar cu privire la care nu i s-au pus întrebări, el are dreptul să
le menţioneze în raportul său.
La raportul expertului se anexează corpurile delicte, probele grafice, alte materiale, rămase
după efectuarea investigaţiilor, precum şi fotografii, schiţe şi grafice ce confirmă concluziile
expertului. În raportul expertului va fi inclusă argumentarea imposibilităţii de a răspunde la toate
sau la unele întrebări ce au fost puse, dacă materialele prezentate nu au fost suficiente sau
întrebările formulate nu ţin de competenţa expertului, ori nivelul ştiinţei şi practica expertizelor
nu permit de a răspunde la întrebările puse.
Raportul expertului sau declaraţia sa că nu poate prezenta concluzii, precum şi procesul-
verbal de audiere a expertului este comunicat imediat, dar nu mai târziu de 3 zile de la primirea
lor de către organul de urmărire penală părţilor în proces, care au dreptul să dea explicaţii, să
facă obiecţii, precum şi să ceară a se pune expertului întrebări suplimentare, a se efectua
expertiza suplimentară ori contraexpertiza. Executarea acestor acţiuni este consemnată într-un
proces-verbal.
125
 Clasificarea expertizelor. Principalele criterii după care se pot clasifica expertizele sunt:
natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză; modul în care legea reglementează
necesitatea efectuării expertizei; modul de desemnare a expertului; criteriul modului de
organizare a expertizei. În funcţie de natura problemelor ce urmează a fi lămurite, organele
judiciare pot dispune efectuarea următoarelor expertize:
– expertiza criminalistică, care, la rândul ei, poate fi de mai multe feluri, şi anume:
expertiza dactiloscopică, traseologică, balistică, tehnică a actelor, grafică,
biocriminalistică;
– expertiza medico-legală, prin care pot fi lămurite problemele privind asfixia mecanică,
moartea subită, violul etc.;
– expertiza psihiatrică, prin care pot fi lămurite problemele privind tulburările psihice, ca:
schizofrenia, oligofrenia, depresiunea maniacală.
– expertiza contabilă, prin care se lămuresc aspecte privind controlul şi revizia contabilă;
– expertiza tehnică, cu ajutorul căreia pot fi lămurite anumite probleme în cazul
accidentelor de circulaţie, în cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii.280
Expertizele mai pot fi clasificate ca: expertiza de comisie, expertiza complexă expertiza
suplimentară, contraexpertiza.
Expertiza de comisie. Expertizele complicate şi contraexpertizele sunt efectuate de o
comisie din câţiva experţi de acelaşi profil. La cererea părţilor, în componenţa comisiei de
experţi pot fi incluşi experţii invitaţi de ele. Experţii se consultă între ei şi, ajungând la o opinie
comună, întocmesc un raport unic, pe care ei toţi îl semnează. Dacă între experţi există dezacord,
fiecare dintre ei prezintă raport separat cu privire la toate întrebările sau numai cu privire la acele
întrebări pe marginea cărora există dezacord. Cerinţa organului de urmărire penală sau a instanţei
de judecată ca expertiza să fie efectuată de o comisie de experţi este obligatorie pentru şeful
instituţiei de expertiză. Dacă expertiza este pusă în sarcina instituţiei de expertiză, conducătorul
ei este în drept să organizeze efectuarea expertizei în mod colegial.
Expertiza complexă. În activitatea de soluţionare a unor cauze penale organele judiciare
se confruntă cu o multitudine de probleme, a căror natură depăşeşte sfera de preocupare a unei
ştiinţe, impunându-se consultarea unor specialişti din diferite domenii, cum ar fi: criminalistic,
tehnic, medical, contabil, artă, etc., care să formuleze concluzi în cadrul raportului de expertiză.
De aici rezultă necesitatea ca la efectuarea lucrării să participe specialişti din mai multe domenii
de activitate, aşa încât expertizele au din ce în ce mai mult un caracter interdisciplinar sau
multidisciplinar. Necesităţile de ordin practic au determinat apariţia unui nou gen de expertiză,
pe care unii autori au denumit-o expertiza complexă. Ea nu trebuie confundată cu cea efectuată
de către comisia formată din mai mulţi experţi de aceeaşi specialitate dispunerea şi efectuarea
expertizei complexe trebuie evidenţiate următoarele:
– expertiza complexă se dispune numai când rezolvarea probleme lor necesită cercetări
inter-sau multidisciplinare;
– în cadrul acesteia, fiecare expert cunoaşte întreaga cauză şi toate problemele care
urmează a fi rezolvate;
– experţii dintr-o anumită specialitate folosesc informaţiile din celelalte specialităţi pentru
formularea unor concluzii unice, fundamentate ştiinţific;
– elementele de graniţă dintre ştiinţele chemate să contribuie la rezolvarea problematicii
expertizei impun o colaborare strânsă între specialiştii numiţi să efectueze lucrarea;
– raportul unic, în care se materializează desfăşurarea şi concluziile experţilor, este de
natură să asigure rezolvarea tuturor problemelor pentru care a fost dispusă expertiza,
oferind organelor judiciare un mijloc de probă eficient pentru soluţionarea temeinică şi
legală a cauzelor penale.
Practica judiciară cunoaşte mai multe genuri de expertize complexe:
1. Expertiza complexă criminalistică şi medico-legală, care se dispune, de exemplu, în
cazul omorului săvârşit prin folosirea armelor de foc, a unor corpuri înţepătoare-tăietoare sau în
280
Neagu Ion. Op. cit., p. 301.
126
cazul accidentelor de circulaţie cu urmări de deces în cadrul acesteia, experţii (criminalist şi
medico-legal) sunt chemaţi să colaboreze în examinarea şi interpretarea diverselor urme
existente pe îmbrăcămintea şi corpul victimei, pentru a putea formula concluzii cu privire la
mecanismul de creare a lor, eventual instrumentul creator, concordanţa dintre urmele existente ş.
a.;
2. Expertiza complexă tehnică şi criminalistică are o arie de aplicabilitate mult mai largă,
ea impunându-se frecvent în cazul unor infracţiuni săvârşite la regimul armelor, muniţiilor şi
materialelor explozive ori a unor infracţiuni comise prin folosirea lor, experţii criminalişti şi
specialiştii armurieri fiind chemaţi să contribuie la lămurirea unor probleme privind natura,
starea tehnică (calitatea) corpurilor delicte puse la dispoziţie pentru examinare, identificarea
obiectelor creatoare de urme ş. a.;
3. Expertiza complexă a picturilor impune colaborarea specialiştilor din domeniul artei cu
experţi chimişti, fizicieni, graficieni, pentru rezolvarea unor probleme vizând calitatea
materialelor şi metodelor folosite la realizarea falsului, autenticitatea semnăturii şi, pe această
bază, stabilirea autenticităţii lucrării examinate;
4. Expertiza complexă tehnică şi contabilă este folosită, deseori, la instrumentarea cauzelor
penale privind infracţiuni prin care au fost cauzate pagube avutului: furturi, escrocherii,
distrugeri sau degradări de bunuri. Certificarea problematicii care se ridică în astfel de cauze
referitoare la valoarea prejudiciului cauzat, la metodele şi mijloacele care le-au determinat nu
poate fi realizată decât prin folosirea cunoştinţelor şi constatărilor experţilor tehnici şi a celor
contabili.
Art. 148 C.P.P. reglementează dispunerea şi efectuarea expertizei suplimentare şi
contraexpertizei. Dacă organul de urmărire penală care a dispus expertiza sau instanţa de
judecată consideră că raportul expertului nu este suficient de clar sau complet, poate fi dispusă
efectuarea unei expertize suplimentare de către acelaşi expert sau de către un alt expert.
În cazul în care concluziile expertului nu sunt întemeiate, există îndoieli în privinţa lor sau
a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei, poate fi dispusă efectuarea unei
contraexpertize de către un alt expert sau alţi experţi. La efectuarea acestei expertize se poate
pune şi chestiunea autenticităţii metodelor utilizate anterior. În ordonanţă sau în încheierea prin
care s-a dispus contraexpertiza trebuie să fie concretizate motivele efectuării ei. La efectuarea
expertizei suplimentare sau a contraexpertizei poate participa şi primul expert pentru a da
explicaţii, însă el nu participă la efectuarea investigaţiilor şi la finalizarea concluziilor.

3. Corpurile delicte şi procedee (modalităţi) de descoperire şi ridicare a înscrisurilor şi ale

mijloacelor materiale de probă
Posibilitatea determinării acestor circumstanţe, adică, posibilitatea aflării adevărului în
cauzele penale e dată de împrejurarea că infracţiunea, ca orice faptă a omului, este însoţită, în
majoritatea situaţiilor, de producerea unor transformări în mediul înconjurător. Astfel de
modificări, de natură materială, desemnate prin termenul de urme, luat aici în accepţia cea mai
cuprinzătoare, sunt susceptibile de o constatare nemijlocită, cad sub simţurile noastre şi pot fi
percepute direct de către organele de urmărire penală în cadrul unor acte de urmărire penală
(cercetarea la faţa locului, percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri etc.) sau prin supunerea
acestora unor examinări de specialitate (expertize, constatări tehnico-ştiinţifice etc.).
Descoperirea, ridicarea, fixarea, analiza şi sinteza acestor elemente materiale furnizează
informaţii utile cu privire la infracţiunea săvârşită şi la făptuitorul acesteia.
În cele mai dese cazuri, săvârşirea unei infracţiuni este marcată şi prin urmele lăsate pe
anumite obiecte la locul faptei, prin însăşi lăsarea unor obiecte la locul săvârşirii infracţiunii sau
în apropierea acestui loc.281
Denumite şi „martori muţi” ai înfăptuirii justiţiei, mijloacele materiale de probă pot furniza
uneori informaţii mai exacte decât martorii adevăraţi şi nu ridică niciodată suspiciunile relei-
credinţe care pot fi întâlnite, uneori, la persoanele chemate ca martori. Obiectele care conţin sau
281
Neagu Ion. Op. cit., p. 285.
127
poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului
sunt mijloace de probă. De asemenea sunt mijloace materiale de probă obiectele care au fost
folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, precum şi obiectele care
sunt produsul infracţiunii. Dată fiind legătura strânsă pe care o au aceste din urmă categorii de
obiecte cu săvârşirea infracţiunii, ele au fost denumite de legiuitor corpuri delicte.282
Multitudinea şi varietatea obiectelor şi înscrisurilor care pot servi la aflarea adevărului se
găsesc sub o diversitate de forme, mărimi, proprietăţi fizico-chimice etc., ascunse ori la vedere şi
pot fi clasificate în mai multe categorii. După literatura de specialitate şi dispoziţiile legale s-ar
putea face următoarea clasificare:
a) obiecte şi înscrisuri care au folosit sau au fost destinate să servească la comiterea
infracţiunii. De exemplu: documentul falsificat în vederea trecerii frauduloase a frontierei ori
„gura de lup” folosită la comiterea furtului prin forţarea unei case de bani;
b) obiecte care reprezintă produsul infracţiunii. De exemplu: bunurile delapidate de
gestionar sau lucrul însuşit de infractor în cazul unui furt;
c) obiecte ori înscrisuri care poartă o urmă a faptei penale comise. De exemplu: înscrisul
contrafăcut prin fals sau lacătul distrus prin forţarea încuietorii în cazul unui furt, ori tabelul de
plată, folosit pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în paguba avutului obştesc, prin
pontarea unei persoane în mod fictiv;
d) orice alte obiecte sau înscrisuri care servesc la aflarea adevărului şi rezolvarea cauzei.
De exemplu: bancnotele ori alte bunuri de valoare cu urmele digitale ale mituitului în cazul
infracţiunii de luare de mită.
Corpuri delicte sunt obiectele, care au servit la săvârşirea unei infracţiuni sau au păstrat
pe ele urme ale ei, ori au format obiectul acţiunilor criminale ale învinuitului, precum şi banii
sau alte obiecte de valoare, dobândite pe cale criminală, şi toate celelalte obiecte, care pot servi
drept mijloace pentru descoperirea infracţiunii, stabilirea împrejurărilor reale ale cauzei,
identificarea vinovaţilor, pentru confirmarea învinuirii ori atenuarea răspunderii (art. 67 C.P.P.
anterior).
Corpuri delicte sunt recunoscute obiectele, în cazul în care există temeiuri de a presupune
că ele au servit la săvârşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau
au constituit obiectivul acestor acţiuni, precum şi bani sau alte valori ori obiecte şi documente
care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii, constatarea circumstanţelor,
identificarea persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii
penale (art. 158 alin.1 C.P.P. în vigoare).
Obiectul poate fi recunoscut ca corp delict în următoarele condiţii:
1) dacă, prin descrierea lui detaliată, prin sigilare, precum şi prin alte acţiuni întreprinse
imediat după depistare, a fost exclusă posibilitatea substituirii sau modificării esenţiale a
particularităţilor şi semnelor sau a urmelor aflate pe obiect;
2) dacă a fost dobândit prin unul din următoarele procedee probatorii:
a) cercetare la faţa locului,
b) percheziţie,
c) ridicare de obiecte,
d) precum şi prezentat de către participanţii la proces, cu ascultarea prealabilă a acestora.
Pentru ca un obiect sau altul să devină corp delict, în sensul procesual, al acestui cuvânt
trebuie respectată ordinea procesuală de depistare, ridicare şi fixare a corpurilor delicte. Această
ordine este stabilită prin lege şi include următoarele etape:
1) Fixarea procesuală a împrejurărilor depistării obiectelor, care pot fi corpuri delicte (în
procesul-verbal de cercetare la faţa locului, de percheziţie sau de ridicare etc.);
2) Examinarea şi descrierea detaliată a corpurilor delicte în procesul-verbal
corespunzător;
3) Emiterea unei ordonanţe de anexare a corpurilor delicte la dosarul penal (art. 158
alin.2 C.P.P.).
282
Neagu Ion. Op. cit., p. 286.
128
 Corpurile delicte sunt anexate şi se păstrează în dosar sau se păstrează în alt mod prevăzut
de lege. Corpurile delicte care, din cauza volumului sau din alte motive, nu pot fi păstrate
împreună cu dosarul trebuie fotografiate şi fotografiile se anexează la procesul-verbal. Obiectele
voluminoase, după fotografiere, pot fi sigilate şi transmise spre păstrare persoanelor juridice sau
fizice. În acest caz, în dosar se va face menţiunea respectivă.
Substanţele explozive şi alte obiecte care prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea omului
şi din acest motiv nu pot fi păstrate în calitate de corpuri delicte, fapt confirmat prin concluzia
specialiştilor în domeniu, în baza ordonanţei organului de urmărire penală autorizate de
judecătorul de instrucţie, se nimicesc. Imediat după ridicare şi examinare, metalele nobile şi
pietrele preţioase, perlele, valuta naţională şi străină, carnetele de plată, hârtiile de valoare,
obligaţiile, care pot fi recunoscute corpuri delicte, se transmit spre păstrare la instituţiile Băncii
Naţionale. Valuta străină, banii lichizi naţionali, obligaţiile, ridicate în cadrul efectuării acţiunilor
de urmărire penală, se păstrează în dosar dacă ele conţin semne individuale în urma săvârşirii
infracţiunii.
Corpurile delicte şi alte obiecte ridicate sunt păstrate până ce soarta lor nu va fi soluţionată
prin hotărâre definitivă a organului de urmărire penală sau a instanţei. La păstrarea corpurilor
delicte şi a altor obiecte, la transmiterea lor pentru efectuarea expertizei sau a constatării tehnico-
ştiinţifice sau medico-legale, precum şi la transmiterea cauzei altui organ de urmărire penală sau
altei instanţe judecătoreşti trebuie să fie luate măsuri pentru a preveni pierderea, deteriorarea,
alterarea, atingerea între ele sau amestecul corpurilor delicte ori al altor obiecte.
În cazul transmiterii cauzei, în documentul de însoţire, în anexele la el şi în informaţia
anexată la rechizitoriu sunt indicate toate corpurile delicte şi alte obiecte care au fost anexate la
dosar şi pe care îl însoţesc, precum şi locul lor de păstrare dacă ele nu sunt anexate la dosar.
La transmiterea cauzei în care figurează corpuri delicte, organul care primeşte cauza
verifică prezenţa obiectelor anexate la dosar în conformitate cu datele menţionate în documentul
de însoţire. Până la soluţionarea cauzei penale, procurorul, în faza urmăririi penale, sau, după
caz, instanţa dispune restituirea către proprietarul sau posesorul legal:
1) a produselor uşor alterabile;
2) a obiectelor necesare acestuia pentru viaţa cotidiană;
3) a animalelor domestice, pasărilor, altor animale care necesită îngrijire permanentă;
4) a automobilului sau a unui alt mijloc de transport, dacă acesta nu a fost sechestrat pentru
asigurarea acţiunii civile în cauza penală sau a posibilei confiscări speciale a bunurilor.
Corpurile delicte voluminoase, care necesită condiţii speciale de păstrare şi care nu au pe
ele urme ale infracţiunii, precum şi alte corpuri delicte, cu excepţia celor care au servit la
săvârşirea infracţiunii şi care păstrează pe ele urmele infracţiunii, se transmit instituţiilor fiscale
respective pentru a fi utilizate, păstrate, îngrijite sau comercializate.
În cazul în care proprietarul sau posesorul legal al corpurilor delicte menţionate nu este
cunoscut sau dacă restituirea lor este imposibilă din alte motive, ele se predau instituţiilor fiscale
respective pentru a se decide utilizarea, păstrarea, îngrijirea sau comercializarea acestora cu
transferarea banilor încasaţi la contul de depozit al procuraturii sau al instanţei de judecată
respective.
În cadrul soluţionării cauzei, în fond, se hotărăşte chestiunea cu privire la corpurile delicte.
În acest caz:
1) uneltele care au servit la săvârşirea infracţiunii vor fi confiscate şi predate instituţiilor
respective sau nimicite;
2) obiectele a căror circulaţie este interzisă vor fi predate instituţiilor respective sau
nimicite;
3) lucrurile care nu prezintă nici o valoare şi care nu pot fi utilizate vor fi distruse iar în
cazurile în care sunt cerute de persoane ori instituţii interesate, ele pot fi remise acestora;
4) banii şi alte valori dobândite pe cale criminală sau asupra cărora au fost îndreptate
acţiunile criminale, în baza sentinţei instanţei, se trec în venitul statului. Celelalte obiecte se
predau proprietarilor legali, iar dacă aceştia nu sunt identificaţi, se trec în proprietatea statului. În
129
caz de conflict referitor la apartenenţa acestor obiecte, litigiul se soluţionează în ordinea
procedurii civile;
5) documentele care constituie corpuri delicte rămân în dosar pe tot termenul de păstrare a
lui sau, la solicitare, se restituie persoanelor interesate;
6) obiectele ridicate de organul de urmărire penală, dar care nu au fost recunoscute corpuri
delicte, se remit persoanelor de la care au fost ridicate.
Valoarea obiectelor alterate, deteriorate sau pierdute în urma efectuării expertizei şi a altor
acţiuni legale se atribuie cheltuielilor judiciare. Dacă aceste obiecte au aparţinut învinuitului,
inculpatului sau persoanei civilmente responsabile, contravaloarea acestora nu se restituie. Dacă
aceste obiecte au aparţinut altor persoane, contravaloarea lor se restituie, prin sentinţă, din
bugetul de stat şi poate fi încasată de la condamnat sau de la partea civilmente responsabilă.
În caz de achitare a persoanei, precum şi în caz de scoatere de sub urmărire penală pe temei
de reabilitare, contravaloarea obiectelor alterate sau pierdute în cadrul efectuării expertizei sau a
altor acţiuni legale se restituite proprietarului sau posesorului legal, indiferent de calitatea lui
procesuală, din bugetul de stat.
În cazul în care corpurile delicte au fost transmise conform destinaţiei potrivit prevederilor
art. 161 alin.3 C.P.P., proprietarului sau, după caz, posesorului legal îi sunt restituite obiecte de
acelaşi gen şi calitate sau i se plăteşte contravaloarea lor, pornind de la preţurile libere în vigoare
la momentul compensării.
3.1 În cursul investigaţiilor legate de comiterea infracţiunilor efectuarea percheziţiei
dobândeşte, adeseori, importanţă decisivă, deoarece prin intermediul acestei activităţi se asigură
strângerea nu numai a mijloacelor de probă a căror existenţă e cunoscută, ci şi a unor noi
mijloace de probă necesară soluţionării cauzelor penale.
Percheziţia reprezintă activitatea procedurală prin mijlocirea căreia se urmăreşte
descoperirea şi ridicarea, din anumite locuri sau de la anumite persoane, a obiectelor ori
înscrisurilor ce conţin sau poartă urme ale unei infracţiuni şi care pot servi la aflarea adevărului.
De regulă, prin efectuarea acestei activităţi se urmăreşte descoperirea urmelor şi obiectelor
ce prezintă interes în vederea stabilirii împrejurărilor săvârşirii infracţiunii, a identificării
infractorului, a asigurării reparării prejudiciului material, a descoperirii celor ce se sustrag de la
urmărire, judecată sau executarea pedepsei, a descoperirii cadavrelor şi persoanelor dispărute.
Percheziţia poate contribui la rezolvarea cauzelor penale prin obiectele şi înscrisurile pe
care le poate scoate la iveală şi care pot avea relevanţă în elucidarea unor aspecte ale cauzei
penale. În practică, efectuarea percheziţiei se poate impune cel mai frecvent în cazul unor
infracţiuni, a căror latură obiectivă se caracterizează prin elementul „deţinere”.
Făcând abstracţie de natura infracţiunii, obiectele ce sunt căutate cu ocazia percheziţiei pot
fi situate în una dintre următoarele categorii:
a) obiectele ce constituie produs al infracţiunii, cum ar fi, de ex., bunurile sustrase, cele
primite sau oferite în cazul dării şi luării de mită;
b) obiectele care au servit sau au fost destinate săvârşirii infracţiunii (mijloace,
instrumente, materiale care au folosit la comiterea unei infracţiuni sau care urmează să primească
o asemenea destinaţie);
c) obiectele ce reprezintă urme ale infracţiunii precum şi cele ce conţin astfel de urme;
d) obiectele a căror deţinere este interzisă de lege (arme, substanţe explozive etc.) sau a
căror deţinere este îngăduită numai în anumite limite;
e) persoanele care se sustrag de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei, persoanele
dispărute, cadavrele;
f) orice obiecte de natură a servi la stabilirea împrejurărilor comiterii infracţiunii sau la
identificarea infractorului.
Temeiul faptic al percheziţiei este expus în art. 148 alin.1 C.P.P. anterior Dacă există date
suficiente pentru a presupune că într-o anumită încăpere, într-un anumit loc sau asupra
persoanei s-ar afla instrumentele, care au servit la săvârşirea infracţiunii, obiecte şi valori

130
dobândite pe cale infracţională, precum şi alte obiecte sau acte, care ar putea prezenta
importanţă pentru cauză.
„Existenţa datelor suficiente” este tălmăcită în literatura de specialitate ca existenţa
probelor administrate într-o cauză penală, care sunt în măsură a forma presupunerea întemeiată
că obiectele sau înscrisurile ce pot avea importanţă pentru justă soluţionare a cauzelor penale se
află într-un anumit loc (într-o încăpere sau asupra unei persoane).283 Pentru justificarea celor
menţionate pot fi acceptate şi rezultatele activităţii investigativ-operative, însă nu în calitate de
temei unic, şi independent pentru efectuarea percheziţiei284.
Acelaşi sens îl are conţinutul art. 139 alin.1 C.P.P. al Austriei, care stipulează temeiul
faptic al percheziţiei: Existenţa bănuielilor întemeiate despere faptul că la domiciliu sau în alte
încăperi auxiliare se ascunde făptuitorul sau dacă în aceste încăperi pot fi ascunse obiecte, care
au importanţă pentru demararea urmăririi penale şi a judecăţii. 285
Organul de urmărire penală este în drept să efectueze percheziţie dacă din probele
acumulate sau din materialele activităţii speciale de investigaţii rezultă o presupunere
rezonabilă că într-o anumită încăpere ori într-un alt loc sau la o anumită persoană se pot afla
instrumente ce au fost destinate pentru a fi folosite sau au servit ca mijloace la săvârșirea
infracţiunii, obiecte şi valori dobândite de pe urma infracţiunii, precum şi alte obiecte sau
documente care ar putea avea importanţă pentru cauza penală (art. 125 alin.1 C.P.P.).
Percheziţia poate fi efectuată şi în scopul descoperirii unor persoane căutate, precum şi a unor
cadavre umane sau de animale.
Temei juridic de efectuare a percheziţiei este ordonanţa motivată a organului de urmărire
penală, care trebuie să fie autorizată de judecătorul de instrucţie (art. 125 alin.3 C.P.P.).
În caz de delict flagrant, percheziţia poate fi efectuată în baza unei ordonanţe motivate fără
autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmând ca acestuia să-i fie prezentate imediat, dar nu mai
târziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei, materialele obţinute, indicând motivele
efectuării ei. Judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acestei acţiuni procesuale.
În cazul constatării faptului că percheziţia a fost efectuată legal, judecătorul de instrucţie
confirmă rezultatul acesteia prin rezoluţie. În caz contrar, prin încheiere motivată, recunoaşte
percheziţia ca fiind ilegală.
O problemă distinctă este reglementarea locului percheziţiei. Conform art. 125 alin.1
C.P.P. este efectuată în încăpere sau într-un alt loc. Doctrina procesual-penală a stabilit că pot fi
percheziţionate atât încăperile de locuit (casă, apartament) cât şi încăperile auxiliare (beciurile,
hambarele şi alte construcţii gospodăreşti). Potrivit art. 6 alin.1 pct.11 C.P.P. prin domiciliu
trebuie de înţeles locuinţă sau construcţie destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a
unei sau a mai multor persoane (casă, apartament, vilă, cameră la hotel, cabină pe o navă
maritimă sau fluvială), precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o parte
indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun. În volumul
noţiunii de domiciliu sunt incluse şi orice teren privat, automobil, navă maritimă şi fluvială
privată, birou.
De asemenea pot fi percheziţionate încăperile şi construcţiile organizaţiilor, instituţiilor,
întreprinderilor şi a altor persoane juridice. Percheziţia unui lot de pământ (a împrejurimilor)
este, de regulă, parte integrantă a percheziţiei încăperilor (curtea casei). Percheziţia terenului
poate fi efectuată atunci când terenul în cauză se află în posesia cetăţenilor (vilă, grădină, livadă
etc.). Dacă lotul în cauză nu satisface această cerinţă, atunci se efectuează nu altceva decât
cercetarea terenului.286 Poate şi din acest motiv nu vom putea accepta pentru cadrul nostru
legislativ reglementările percheziţiei în procesul penal francez.

283
Якупов Р. Х. Op. cit., p. 252.
284
Рыжаков А. П. Op. cit., p. 37.
285
Бутов В. Н., Бутов В. Н. Уголовный процесс Австрии. Красноярск: Красню-го унивю-та, 1998, p. 68.
286
Гаврилов А. К., Ефимичев С. П. Op. cit., р. 35.
131
 Potrivit art. 94 C.P.P. al Franţei percheziţia se efectuează dans tous les lieux où peuvent se
trouver des objets doux la découverte serait utile à la manifestaton de la vérité (ori unde pot să
se afle obiecte, a căror depistare ar fi utilă pentru aflarea adevărului).287
Doctrina şi practica procesual penală din România tălmăceşte drept percheziţie la
domiciliu atât percheziţiile în locurile deschise (curţi, grădini etc.), cât şi în alte locuri închise
(dependenţele locuinţei, autoturismele etc.). de asemenea, această. noţiune include percheziţia la
locul de muncă ori în camera închiriată de cineva la hotel.288
În ceea ce priveşte timpul percheziţiei, CRM stipulează în art. 29 pct.4, că ea nu poate fi
efectuată în timpul nopţii în afară de cazul unui delict flagrant. Luând cunoştinţă cu art. 125
C.P.P., constatăm că dispoziţiile constituţionale în raport de legea procesual-penală nu mai sunt
aplicabile în totalitate.
Potrivit reglementării procesuale, este oprit de a efectua ridicări de obiecte sau documente
ori a face percheziţii în timpul nopţii cu excepţia cazurilor ce nu suferă amânare. În opinia
legislatorului, expresia „în cazurile ce nu suferă amânare” are un sens mai larg decât sintagma
„în cazul unui delict flagrant”, incluzând în sine şi ultima, deoarece, după cum deja s-a precizat
Constituţia nu poate întra în problemă de detaliu. Caz ce nu suferă amânare – pericolul real că
se vor pierde sau distruge probele, că bănuitul sau învinuitul se poate ascunde în încăperea
suspectată ori că se vor comite alte infracţiuni (art.6 alin.1 pct.6 C.P.P.).
Astfel, percheziţia în timpul nopţii poate fi efectuată în afară de cazul unui delict flagrant şi
ca continuarea percheziţiei după orele, începută pe timp de zi, precum şi cazul când există
pericol de dispariţie a mijloacelor materiale de probă.
Alături de percheziţia din încăpere, legea reglementează şi percheziţia corporală, care este
efectuată în vederea căutării de obiecte şi de înscrisuri aflate asupra unei persoane. În cazul în
care există temeiuri de a efectua percheziţia sau ridicarea în încăperi, reprezentantul organului
de urmărire penală poate extrage obiecte şi documente ce au importanţă pentru cauză care se
află în hainele, în lucrurile sau pe corpul persoanei la care se efectuează această acţiune de
urmărire penală (art. 130 alin.1 C.P.P.).
Percheziţia corporală este efectuată de persoana care a dispus-o, prezentând autorizaţia
dată de procuror. Percheziţia corporală are o procedură similară cu percheziţia domiciliară.
Constatarea în cauză demonstrează că Legea ocroteşte în egală măsură atât inviolabilitatea
domiciliului, cât şi libertatea individuală. Art. 23 din CRM, reglementând libertatea individuală,
menţionează în pct.2 că percheziţia unei persoane este permisă numai în cazurile şi conform
procedurii prevăzută de lege.
Percheziţia corporală poate fi efectuată, conform art. 130 alin.2 C.P.P., fără o ordonanţă
specială şi fără autorizaţia judecătorului:
1) la reţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului;
2) la aplicarea faţă de bănuit, învinuit, inculpat a măsurii preventive de arestare;
3) în cazul în care există suficiente temeiuri de a presupune că persoana prezentă în
încăperea unde se efectuează percheziţia sau ridicarea poate purta asupra sa documente sau alte
obiecte care pot avea importanţă probatorie în cauza penală.
Percheziţia corporală sau ridicarea de obiecte se efectuează de reprezentantul organului de
urmărire penală, cu participarea, după caz, a unui specialist de acelaşi sex cu persoana
percheziţionată. În caz de necesitate, la efectuarea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi
documente poate participa interpretul sau specialistul.
3.2 Când sunt cunoscute atât natura obiectelor, cât şi locul unde se află sau persoana care le
deţine, acestea pot fi obţinute prin efectuarea unei activităţi distincte de percheziţie – ridicarea
de obiecte şi înscrisuri.
Ridicarea urmăreşte identificarea şi ridicarea de la persoanele care le deţin a obiectelor şi
înscrisurilor ce servesc ca mijloc de probă pentru descoperirea unei infracţiuni şi a făptuitorilor,
dovedirea vinovăţiei acestora şi asigurarea tragerii lor la răspundere penală.
287
Gaston Stefani, Georges Levasseur, Bernard Bouloc. Op. cit., p. 513.
288
Alexandru Ţuculeanu. Reflecţii în legătură cu percheziţia corporală // Dreptul nr. 3, Bucureşti, 1996, p. 61.
132
 În anumite momente ale urmăririi penale este dificil să se stabilească cu certitudine care
dintre obiectele şi înscrisurile ridicate sunt mijloace de probă. De aceea, dispoziţiile legii
procesual-penale prevăd că această activitate se poate efectua chiar atunci când se apreciază doar
posibilitatea ca ele să servească drept mijloc de probă.
Importanţa majoră a ridicării de obiecte şi înscrisuri, prin care practic se administrează o
parte din mijloacele de probă, rezidă în faptul că aceşti „martori muţi”, cum au fost numite
sugestiv, ştiu să „vorbească” şi să prezinte uneori date mai exacte şi complete decât martorii
adevăraţi, ce pot fi de rea-credinţă ori influenţaţi de diverşi factori în depoziţiile lor. Desigur, nu
se poate exclude şi posibilitatea ca unele mijloace de probă din categoria celor la care s-au făcut
referiri să fie contrafăcute sau alterate intenţionat de cei interesaţi, pentru a duce organul de
urmărire penală la concluzii eronate.
Organul de urmărire penală, în baza unei ordonanţe motivate, este în drept să ridice
obiectele sau documentele care au importanţă pentru cauza penală dacă probele acumulate sau
materialele activităţii speciale de investigaţii indică exact locul şi persoana la care se află
acestea. (art. 126 alin.1 C.P.P.).
Ridicarea de documente ce conţin informaţii care constituie secret de stat, comercial,
bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice se fac numai cu autorizaţia
judecătorului de instrucţie. Ridicarea de obiecte sau documente în alte situaţii, este efectuată în
baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală. La efectuarea percheziţiei sau ridicării
de obiecte şi documente trebuie să fie asigurată prezenţa persoanei la care se face percheziţia sau
ridicarea ori a unor membri adulţi ai familiei acesteia, ori a celor care reprezintă interesele
persoanei în cauză. Dacă prezenţa acestor persoane este imposibilă, se invită reprezentantul
autorităţii executive a administraţiei publice locale.
Ridicarea de obiecte şi documente sau percheziţia în încăperile instituţiilor,
întreprinderilor, organizaţiilor şi unităţilor militare se efectuează în prezenţa reprezentantului
respectiv. Persoanele, la domiciliul cărora se efectuează percheziţia sau ridicarea de obiecte şi
documente, precum şi specialiştii, interpreţii, reprezentanţii, apărătorii, au dreptul să asiste la
toate acţiunile organului de urmărire penală şi să facă în legătură cu aceasta obiecţii şi declaraţii
care vor fi consemnate în procesul-verbal.
Este interzis de a efectua ridicări de obiecte şi documente sau de a face percheziţii în
timpul nopţii, cu excepţia cazurilor de delict flagrant. În baza ordonanţei de efectuare a
percheziţiei sau a ridicării de obiecte şi documente cu autorizaţia judecătorului de instrucţie,
persoana care efectuează urmărirea penală este în drept să intre în domiciliu sau în alte încăperi.
Până la începerea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente, reprezentantul
organului de urmărire penală este obligat să înmâneze, sub semnătură, persoanei la care se face
percheziţia sau ridicarea, copia de pe ordonanţa respectivă. La ridicarea de obiecte şi documente,
după prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului de urmărire penală cere să i se predea
obiectele sau documentele care urmează a fi ridicate, iar în caz de refuz purcede la ridicarea lor
forţată. Dacă obiectele sau documentele ce urmează a fi ridicate lipsesc la locul indicat în
ordonanţă, persoana care efectuează urmărirea penală este în drept să facă percheziţie, motivând
necesitatea efectuării acesteia.
După prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului de urmărire penală cere să i se
predea obiectele şi documentele menţionate în ordonanţă. Dacă obiectele şi documentele căutate
se predau benevol, persoana care efectuează urmărirea penală se limitează la ridicarea acestora,
fără a mai efectua alte măsuri de investigaţii. Toate obiectele şi documentele ridicate, sunt
prezentate tuturor persoanelor care participă la percheziţie sau ridicare. Obiectele şi documentele
descoperite în timpul percheziţiei sau ridicării, a căror circulaţie este interzisă de lege, trebuie
ridicate, indiferent de faptul dacă au sau nu legătură cu cauza penală.
În cadrul percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente, persoana care efectuează
urmărirea penală, are dreptul să deschidă încăperile şi depozitele încuiate dacă proprietarul
refuză să le deschidă benevol, evitându-se deteriorarea nejustificată a bunurilor. Pe parcursul
percheziţiei pot fi utilizate mijloace tehnice, fapt ce va fi menţionat în procesul-verbal.
133
 Organul de urmărire penală este obligat să ia măsuri pentru a nu da publicităţii
circumstanţele privitor la viaţa intimă a persoanei, constatate în legătură cu efectuarea
percheziţiei sau ridicării. Persoana care efectuează urmărirea penală are dreptul să interzică
persoanelor aflate în încăpere sau la locul unde este efectuată percheziţia, precum şi persoanelor
care au intrat în această încăpere sau au venit în acest loc, să plece ori să comunice între ele sau
cu alte persoane până la terminarea percheziţiei. În caz de necesitate, încăperea sau locul unde se
efectuează percheziţia pot fi luate sub pază.
În localurile misiunilor diplomatice, inclusiv în localurile în care locuiesc membrii
misiunilor diplomatice şi familiile lor, percheziţia sau ridicarea se poate efectua numai la cererea
sau cu consimţământul şefului misiunii diplomatice respective. Consimţământul şefului misiunii
diplomatice pentru efectuarea percheziţiei sau ridicării se cere prin intermediul Ministerului
Afacerilor Externe al RM. La efectuarea percheziţiei sau ridicării în localurile menţionate este
obligatorie prezenţa procurorului şi a unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al RM.
Percheziţia sau ridicarea de obiecte şi documente în localurile misiunilor diplomatice este
efectuată conform prevederilor C.P.P.
Reprezentantul organului de urmărire penală care efectuează percheziţia sau ridicarea de
obiecte şi documente întocmeşte un proces-verbal potrivit dispoziţiilor art. 260 şi 261 C.P.P.
Dacă, o dată cu procesul-verbal, este întocmită o listă specială a obiectelor şi documentelor
ridicate, aceasta este anexată la procesul-verbal. Procesul-verbal al percheziţiei sau ridicării
trebuie să conţină menţiunea că celor prezenţi le-au fost explicate drepturile şi obligaţiile lor
prevăzute de C.P.P., precum şi declaraţiile făcute de aceste persoane.
În privinţa obiectelor şi documentelor care urmează a fi ridicate trebuie să se menţioneze
dacă au fost predate benevol sau ridicate forţat, precum şi în ce loc şi în ce împrejurări ele au fost
descoperite. Toate obiectele şi documentele ridicate trebuie să fie enumerate în procesul-verbal
sau în lista anexată, indicându-se exact numărul, măsura, cantitatea, elementele lor caracteristice
şi, pe cât e posibil, valoarea lor.
Dacă, în timpul percheziţiei sau ridicării, s-au comis acţiuni de încălcare a ordinii de către
persoanele la care se efectua percheziţia sau ridicarea sau de către alte persoane, ori s-au făcut
încercări de a distruge sau a ascunde obiectele sau documentele căutate, reprezentantul organului
de urmărire penală va consemna în procesul-verbal aceste acţiuni, indicând totodată şi măsurile
întreprinse de el.
Procesul-verbal de percheziţie sau ridicare este adus la cunoştinţă tuturor persoanelor care
participă la efectuarea acestor acţiuni procesuale şi sunt prezente la efectuarea lor, fapt care este
confirmat prin semnătura fiecăreia dintre ele.
Obiectele şi documentele ridicate trebuie, pe cât e posibil, să fie împachetate şi sigilate
chiar la locul percheziţiei sau ridicării, despre ce se face menţiune în procesul-verbal respectiv.
Pachetele sigilate sunt semnate de persoana care a efectuat percheziţia sau ridicarea. Copia de pe
procesul-verbal al percheziţiei sau ridicării este înmânat, contra semnătură, persoanelor la care au
fost efectuate aceste acţiuni procesuale sau al unui membru adult al familiei lor, iar în cazul
absenţei lor – reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale cu explicarea
dreptului şi modului de contestare a acestor acţiuni procesuale.
Dacă percheziţia sau ridicarea s-a efectuat în sediul unei întreprinderi, instituţii, organizaţii
sau unităţi militare, copia de pe procesul-verbal se înmânează reprezentantului acestora.
3.3 Cercetarea la faţa locului. Un loc important în probatoriul procesual-penal, printre
alte acte de urmărire penală, revine cercetării la faţa locului, care poate fi de mai multe feluri. În
cadrul cercetării pot fi stabilite nu numai circumstanţele care constituie obiectul probatoriului
(art. 96 C.P.P.), dar şi alte momente importante, care permit de a orienta într-o direcţie corectă
investigarea cauzei şi de a înainta versiunile respective. Nu în zădar cercetarea la faţa locului este
denumită simbolic „cheia pentru rezolvarea problemei cu mai mulţi necunoscuţi.”289

289
Белозеров И. H., Pябoконъ B. B. Op. cit., p. 17.
134
 Majoritatea surselor studiate tratează cercetarea la faţa locului, situând pe primul plan
scopul acestui act, care, în fond, coincide cu textul din legislaţie şi vizează temeiul efectuării
cercetării.290
Cu aproape acelaşi conţinut este definiţia cercetării la faţa locului redată în Dicţionarul de
Procedură Penală: procedeu probatoriu care constă în cercetarea amănunţită a locului unde s-a
comis fapta, cu scopul de a cunoaşte exact situaţia locului săvârşirii infracţiunii, de a descoperi şi
a fixa urmele infracţiunii, de a stabili poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi
împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită.291
Acelaşi sens îl are alin.1 art. 129 C.P.P. al României, care de asemenea elucidează scopul
cercetării la faţa locului, însă evidenţiază şi procedeul de cunoaştere a datelor de fapt –
constatarea (observarea).292 După cum deja s-a menţionat, fiecare act de urmărire are la bază un
procedeu (sau mai multe) de cunoaştere a evenimentelor, faptelor, locului.
Cercetarea este acceptată în doctrina procesual-penală a Austriei ca percepţia (recepţia,
sesizarea) nemijlocită de către judecătorul de instrucţie în procesul penal a locului faptei. Atare
percepţie se realizează cu ajutorul organelor de simţ293
Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea procedurală a cărui obiect îl constituie
percepţia nemijlocită de către organele judiciare a locului unde s-a săvârşit activitatea
infracţională, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor, precizarea poziţiei şi stării mijloacelor
materiale de probă, în vederea stabilirii naturii şi împrejurărilor comiterii infracţiunii, a
elementelor care să conducă la identificarea făptuitorului.
Cercetarea la faţa locului reprezintă o activitate procesuală şi tactică a ofiţerului de
urmărire penală, ce rezidă în studierea, perceperea, depistarea, fixarea şi ridicarea nemijlocită a
obiectelor, stabilirii stării şi proprietăţii lor, urmelor, indiciilor şi poziţiei reciproce a acestora,
importante pentru cauza cercetată.294
În scopul descoperirii şi ridicării urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă
pentru a stabili circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru
cauză, organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului a terenurilor,
încăperilor, obiectelor, documentelor, animalelor, cadavrelor umane sau de animale (art. 118
alin.1 C.P.P.).
Pentru a evita dispariţia urmelor, denaturarea lor, schimbarea situaţiei locului, şi, în sfârşit,
pentru a nu diminua eficienţa cercetărilor, este stipulat în art. 118 alin.2 C.P.P. că locul cercetării
poate fi înconjurat de colaboratorii organelor de menţinere a ordinii publice.
Cercetarea la faţa locului la domiciliu fără permisul persoanei căreia îi este limitat dreptul
la inviolabilitatea domiciliului, este efectuată în baza ordonanţei motivate a organului de
urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie.
Reieşind din conţinutul art. 118 alin.1 C.P.P., există următoarele tipuri de cercetare la faţa
locului: a terenurilor, a încăperilor, a obiectelor, a documentelor (înscrisurilor), a animalelor, a
cadavrelor umane sau a animalelor.
De asemenea, art. 134 C.P.P. stipulează cercetarea corespondenţei poştale şi telegrafice, iar
art. 120 C.P.P. – examinarea exterioară a cadavrului. O modalitate a cercetării este examinarea
corporală, prevăzută de art. 119 C.P.P.
De regulă, cercetarea terenurilor, obiectelor, înscrisurilor, precum şi examinarea
cadavrului, este parte integrantă a cercetării la faţa locului. În cazurile în care pentru cercetarea
acestor obiecte este necesar mai mult timp ele se examinează la locul efectuării urmăririi penale.
Obiectele descoperite în timpul cercetării la faţa locului se examinează la locul efectuării
acestei acţiuni şi rezultatele examinării se consemnează în procesul-verbal al acţiunii respective.
Dacă pentru examinarea obiectelor şi documentelor se cere un timp mai îndelungat, precum şi
290
Лупинская П. A. Op. cit., p. 285.
291
Antoniu Gheorghe, Volonciu Nicolae, Zaharia Nicolaie. Op. cit., p. 48.
292
Bulgâr Gheorghe. Dicţionar de sinonime. Chişinău: Ştiinţa, 1997, p. 180.
293
Бутов B. H. Op. cit., p. 66.
294
Gheorghiţă Mihai. Tactica cercetării la faţa locului. Chişinău, p. 5.
135
în alte cazuri, persoana care efectuează urmărirea penală le poate ridica pentru a le examina în
sediul organului de urmărire penală. Pentru aceasta, obiectele şi documentele se împachetează,
se sigilează, pachetul se semnează şi despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal (art.
118 alin.4 C.P.P.).
În anumite cazuri, persoana care efectuează urmărirea penală, dacă este necesar, execută
diferite măsurări, fotografieri, filmări, întocmeşte desene, schiţe, face mulaje şi tipare de pe urme
de sine stătător sau cu ajutorul specialistului în materia respectivă.
Organul de urmărire penală are dreptul să efectueze examinarea corporală a bănuitului,
învinuitului, inculpatului, martorului sau părţii vătămate, cu consimţământul acestora sau în baza
ordonanţei motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie,
pentru a constata dacă pe corpul acestora există urme ale infracţiunii sau semne particulare, în
cazul în care pentru aceasta nu este necesară expertiza medico-legală.
Una dintre principalele sarcini ale examinării corporale este căutarea urmelor legate de
contactul direct al victimei cu infractorul.295
În caz de infracţiune flagrantă, examinarea corporală poate fi efectuată fără autorizarea
judecătorului de instrucţie, însă, în termen de 24 de ore, el trebuie să fie informat despre acţiunea
efectuată, cu prezentarea materialelor respective ale cauzei pentru controlul legalităţii acestei
acţiuni. Dacă este necesar, examinarea corporală se face cu participarea medicului.
Persoana care efectuează urmărirea penală nu asistă la examinarea corporală a unei
persoane de sex opus dacă este necesară dezbrăcarea acesteia. În acest caz, examinarea corporală
se face de către un medic. În cursul examinării corporale sunt interzise acţiuni care înjosesc
demnitatea persoanei examinate sau îi pun în pericol sănătatea.
După cum deja s-a menţionat, de regulă, examinarea exterioară a cadavrului este parte
integrantă a cercetării la faţa locului. În unele cazuri din practică este necesară examinarea
exterioară a cadavrului296 după înmormântarea lui.
Examinarea exterioară a cadavrului la locul unde a fost descoperit se face de către
organul de urmărire penală, cu participarea medicului legist, iar în lipsa acestuia – cu
participarea unui alt medic (art. 120 C.P.P.). În caz de necesitate, pentru examinarea cadavrului
se atrag şi alţi specialişti. Cadavrul, după examinare, se expediază la instituţia de expertiză
medico-legală, unde vor fi luate măsuri pentru a preveni pierderea, deteriorarea, alterarea
cadavrului sau a părţilor acestuia.
Exhumarea cadavrului este înfăptuită conform art. 121 alin.1 C.P.P. în baza ordonanţei
motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie şi cu
înştiinţarea rudelor în prezenţa procurorului şi a specialistului în domeniul medicinii legale, cu
anunţarea prealabilă a serviciului sanitar epidemiologic din localitate. După exhumare, cadavrul
poate fi dus la instituţia medicală respectivă pentru efectuarea altor investigaţii.
3.4 Reconstituirea faptei şi experimentul în procedura de urmărire penală.
Reconstituirea nu este un procedeu de descoperire şi ridicare a înscrisurilor şi a mijloacelor
materiale de probă, dar este analizată în acest context datorită faptului că reprezintă anumite
aspecte comune cu cercetarea la faţa locului. Astfel reconstituirea se efectuează la locul
infracţiunii şi urmăreşte stabilirea împrejurărilor şi condiţiilor în care a fost săvârşită.
În cursul cercetării şi judecării cauzelor penale se resimte nu o dată necesitatea
reconstituirii faptei şi verificării pe cale experimentală a unor fapte şi împrejurări de fapt ce
gravitează în jurul infracţiunii, sau a unor situaţii, activităţi, fenomene aflate în diferite relaţii cu
cei care în diverse calităţi au participat la săvârşirea infracţiunii.
Considerăm important să remarcăm că majoritatea teoreticienilor consideră că
reconstituirea şi experimentul judiciar exprimă unul şi acelaşi lucru. Sinonimia celor două

295
Guţanu Eugen, Andronache Anatol. Aspecte procesuale privind examinarea corporală // Probleme actuale de
prevenire şi combatere a criminalităţii, Anuar ştiinţific, ediţia a III-a, Chişinău, 2002 p. 84.
296
Nu sunt excluse şi alte motive, de exemplu, disecţia (autopsia).
136
denumiri este însuşită de iluştrii specialişti în materie C. Suciu, E. Stancu, I. Mircea, S. A.
Golunschi, C. Aioniţoaie, N. Volonciu.297
A. Frăţilă şi C. Mirea exprimă convingerea că reglementarea separată a experimentului
judiciar nu ar face altceva decât să complice în mod inutil activitatea organelor judiciare.298
Sunt însă şi opinii după care reconstituirea nu se confundă cu experimentul judiciar.
Reprezentanţii ce susţin această părere provin din rândurile practicienilor (ofiţeri de urmărire,
procurori etc.) Ideea este susţinută şi de legislatorul nostru în C.P.P.
Mijlocul de verificare a condiţiilor în care s-au produs fapte şi împrejurări de fapt legate de
infracţiunea săvârşită sau de cei care au participat la comiterea faptei într-o calitate ori alta, îl
constituie procedeul probator cunoscut sub denumirea de reconstituire.
Organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea participanţilor în proces, precum şi
instanţa de judecată, la cererea părţilor, considerând că este necesar pentru verificarea şi
precizarea unor date, pot proceda la reconstituirea, integrală sau parţială, a faptei la faţa
locului, cu participarea făptuitorului, prin reproducerea acţiunilor, situaţiei sau a altor
circumstanţe în care s-a produs fapta. Cu acest prilej, în cazurile necesare se pot face măsurări,
filmări, fotografieri, desene şi schiţe (art. 122 C.P.P.).
Reconstituirea poate fi definită ca o activitate de procedură penală, care constă în
reproducerea experimentală a acţiunilor, faptelor şi fenomenelor ce au însoţit activitatea
infracţională, în vederea stabilirii posibilităţii producerii sau perceperii anumitor fapte şi
împrejurări în condiţii determinate de spaţiu şi timp şi obţinerii pe această cale a datelor necesare
determinării veritabilităţii materialului probant existent în cauză, elaborării şi verificării
acţiunilor de anchetă.299
În scopul verificării şi precizării datelor ce au importanţă pentru cauza penală şi care pot
fi reproduse în condiţiile efectuării unor experimente şi a altor activităţi de investigaţii, organul
de urmărire penală este în drept să efectueze un experiment în procedura de urmărire penală
(art. 123 C.P.P.)
În baza dispoziţiilor art. 122 şi 123 C.P.P. putem face distincţie între reconstituire şi
experiment. Reconstituirea este efectuată la locul faptei, iar experimentul poate fi efectuat şi în
alte locuri. În cadrul reconstituirii este antrenat în mod activ făptuitorul, adică bănuitul sau
învinuitul pe când la efectuarea experimentului, participă şi alţi subiecţi ai procesului penal.
În caz de necesitate, organul de urmărire penală este în drept să antreneze în efectuarea
experimentului bănuitul, învinuitul, martorul, cu consimţământul acestora, specialistul şi alte
persoane şi să utilizeze diferite mijloace tehnice. La reconstituirea faptei şi în cadrul
experimentului se interzic acţiuni care înjosesc onoarea şi demnitatea persoanelor care
participă la reconstituire şi a celor din jurul lor sau care le pun în pericol sănătatea.
Deşi faptele şi împrejurările ce pot fi reproduse pe cale experimentală sunt de o mare
diversitate, din punctul de vedere al conţinutului lor, acestea ar putea fi aşezate în una dintre
următoarele grupe:
1. În prima categorie ar putea fi incluse toate acele fapte, situaţii, activităţi, fenomene
legate de mecanismul producerii infracţiunii, în vederea stabilirii împrejurării dacă în condiţiile
determinate de loc şi timp puteau sau nu avea loc, iar în caz afirmativ, condiţiile în care s-au
produs, dacă un anumit fapt, fenomen, putea produce un anumit rezultat etc.;
2. În cea de-a doua categorie ar putea fi grupate toate acele experimente prin mijlocirea
cărora se verifică posibilităţile subiective de percepţie sau de efectuare a unor anumite activităţi,
ale celor care în diverse calităţi au participat la săvârşirea infracţiuni sau prin care se verifică
sinceritatea declaraţiilor acestora. Adică, reproducerea pe cale experimentală a acestor din urmă
împrejurări, urmăreşte verificarea aptitudinilor de percepţie ale persoanelor.

297
Aionoţoaie Constantin, colectiv. Tratat de tactică criminalistică. Bucureşti: Carpaţi, 1992, p. 256, 257; Volonciu
Nicolae. Op. cit., p. 397.
298
Frăţilă Adrian, Mirea Constantin. Reconstituirea judiciară. Bucureşti: Global Lex, p. 19.
299
Doraş Simion Gh. Criminalistica. Elemente de tactică. Vol. II. Chişinău: FEP Tipografia Centrală, 1999, p. 227.
137
 Natura cauzelor şi a împrejurărilor care pot reclama efectuarea experimentului sunt extrem
de variate. Criteriul după care organele de urmărire penală se pot călăuzi în alegerea
împrejurărilor ce ar putea forma obiectul unui experiment, îl constituie natura circumstanţei,
raportul în care se află cu fapta săvârşită, necesitatea şi importanţa reproducerii pe cale
experimentală a unei anumite împrejurări.
Aşadar, rezultă că sfera împrejurărilor ce pot fi refăcute experimental, natura acestora sunt
extrem de variate, urmând ca organul de urmărire penală, în raport cu criteriul mai sus enunţat,
să decidă dacă împrejurările cauzei impun necesitatea unui experiment. Nu e îngăduită
reproducerea acelor împrejurări care ar pune în pericol viaţa, sănătatea participanţilor la
reconstituire sau ale altor persoane, avutul public ori privat sau care ar leza onoarea ori
demnitatea persoanelor ori a acţiunilor a căror reproducere ar fi de natură a dezvălui fapte cu
caracter intim.
Deci nu se pot executa trageri cu arme de foc în locuri publice, nu pot fi folosite materiale
explozive sau incendiare pentru a se verifica experimental aptitudinea unor astfel de substanţe de
a provoca o distrugere sau un incendiu, nu pot fi reproduse anumite scene legate de infracţiunile
sexuale etc.
Avându-se în vedere dispoziţiile legale şi literatura de specialitate, experimentul poate fi
definit ca o activitate de procedură penală şi tactică criminalistică ce constă în reproducerea
artificială a împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea sau oricare fapt ce prezintă
importanţă în cauză pentru a se stabili dacă fapta a avut ori putea să aibă loc în condiţiile date.300
Experimentul nu presupune reproducerea faptei, ci doar a împrejurărilor în care aceasta a
avut loc, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la producerea unor urmări socialmente
periculoase, ca săvârşirea unor noi infracţiuni, ceea ce evident este interzis.
Avându-se în vedere literatura de specialitate şi practica organelor de urmărire penală, pot
fi determinate trăsăturile caracteristice ale experimentului care îl deosebesc de alte activităţi de
urmărire penală şi tactică criminalistică, cum ar fi: cercetarea la faţa locului, expertiza,
prezentarea pentru recunoaştere etc.:
– în cadrul experimentului, organul judiciar percepe nemijlocit fenomenul, experienţa şi
rezultatele lor;
– în cursul experimentului, se pot reproduce şi verifica fapte, fenomene care nu lasă urme
materiale. De exemplu, în cazul experimentului efectuat în scopul verificării
posibilităţilor de a vedea sau de a auzi;
– în cadrul experimentului, faptele, fenomenele examinate sunt întotdeauna provocate
artificial, de aceea ele sunt asemănătoare, dar nu identice cu cele adevărate;
– experimentul, este, de fapt, o experienţă, este o încercare de a stabili pe cale
experimentală posibilităţile de existenţă a faptelor ori fenomenelor.
Rolul şi locul reconstituirii şi experimentului pot fi definite în mod corespunzător numai în
condiţiile unei corecte reprezentări a scopului acestuia. Explicaţia frecvenţei acestor activităţi în
practica organelor judiciare este dată de aportul însemnat pe care reconstituirea şi experimentul îl
poate avea la justa soluţionare a celor mai variate aspecte legate de infracţiune sau de făptuitorul
acesteia, sub un îndoit aspect:
– ca mijloc de verificare a probelor obţinute prin cele mai variate activităţi şi mijloace de
probă (cercetări la faţa locului, percheziţii, declaraţii ale învinuitului, declaraţii ale
martorilor, ale părţii vătămate etc.);
– ca mijloc de obţinere a unor probe noi.

4. Procesele-verbale ale acţiunilor de urmărire penală şi ale cercetărilor judecătoreşti

Procesele-verbale ale actelor procesuale sunt grupate într-un mijloc de probă aparte. La
acestea se referă procesele-verbale de cercetare (la faţa locului, a cadavrului, a corpurilor delicte,

Гуковский Н. И. Следственный эксперимент: пособие для следователей. Москва: Юрид. лит., 1958, p. 13;
300

Гаврилов А. К., Ефимичев С. П. Op. cit., p. 99; Рыжаков A. П. Op. cit., p. 73.; Белозеров Ю. H., Рябоконь B. B.
Op. cit., p. 62; Жогин H. B., Фаткулин Ф. H. Op. cit., p. 144.
138
a persoanei şi încăperii, a corespondenţei poştale şi telegrafice, de examinare corporală, de
ridicare, de percheziţie, de reţinere, de prezentare spre identificare şi de reconstituire a faptei).
Specificul acestor procese-verbale îl constituie faptul, că anumite acţiuni şi împrejurări,
care au importanţă pentru cauză, sunt percepute nemijlocit de către persoana care le întocmeşte.
Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale, întocmite conform prevederilor C.P.P., constituie
mijloace de probă în cazul în care ele confirmă circumstanţele constatate în cadrul cercetării la
faţa locului, percheziţiei corporale, a domiciliului, ridicării obiectelor, documentelor sau
corespondenţei, luării de probe pentru expertiză, declaraţiei orale despre o infracţiune,
prezentării pentru recunoaştere, exhumării cadavrului, verificării declaraţiilor la faţa locului,
reconstituirii faptei, efectuării măsurilor speciale de investigaţii şi al altor procedee probatorii
(art. 163 C.P.P.).
După cum se observă din art. 163 C.P.P., la procesele-verbale ale acţiunilor procesuale nu
se referă procesele-verbale de interogare ale martorului, ale părţii vătămate, ale bănuitului, ale
învinuitului, precum şi procesele-verbale de confruntare. În aceste procese-verbale nu sunt fixate
evenimentele percepute de ofiţerul de urmărire penală sau de procuror, ci numai cele comunicate
de persoana audiată. Nu se referă la surse de probe procesele-verbale, fixând acţiunile ofiţerului
de urmărire penală, ale procurorului sau ale instanţei de judecată de respectare a prevederilor
procedurale (de ex. procesul-verbal de comunicare a părţii vătămate privind terminarea cercetării
prealabile).
Procesul-verbal privind acţiunea de urmărire penală se întocmeşte în timpul efectuării
acestei acţiuni sau imediat după terminarea ei de către persoana care efectuează urmărirea
penală.
Procesul-verbal trebuie să cuprindă:
1) locul şi data efectuării acţiunii de urmărire penală;
2) funcţia, numele şi prenumele persoanei care întocmeşte procesul-verbal;
3) numele, prenumele şi calitatea persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de
urmărire penală, iar dacă este necesar, şi adresele lor, obiecţiile şi explicaţiile acestora;
4) data şi ora începerii şi terminării acţiunii de urmărire penală;
5) descrierea amănunţită a faptelor constatate, precum şi a măsurilor luate în cadrul
efectuării acţiunii de urmărire penală;
6) menţiunea privind efectuarea, în cadrul realizării acţiunii de urmărire penală, a
fotografierii, filmării, înregistrării audio, interceptării convorbirilor telefonice şi a altor
convorbiri sau executarea mulajelor şi tiparelor de urme, privind mijloacele tehnice utilizate la
efectuarea acţiunii respective de urmărire penală, condiţiile şi modul de aplicare a lor, obiectele
faţă de care au fost aplicate aceste mijloace, rezultatele obţinute, precum şi menţiunea că, înainte
de a se utiliza mijloacele tehnice, despre aceasta s-a comunicat persoanelor care participă la
efectuarea acţiunii de urmărire penală.
Dacă în cadrul efectuării acţiunii de urmărire penală s-au constatat şi ridicat obiecte care
pot constitui corpuri delicte, ele vor fi descrise amănunţit în procesul-verbal, cu menţiunea
despre fotografierea lor, daca aceasta a avut loc, şi despre anexarea lor la dosar.
Procesul-verbal este citit tuturor persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de
urmărire penală, explicându-li-se, totodată, că au dreptul de a face obiecţii, iar acestea urmează
să fie consemnate în procesul-verbal.
Fiecare pagină a procesului-verbal este semnată de persoana care îl întocmeşte, precum şi
de persoanele menţionate. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate semna sau refuză să
semneze procesul-verbal, despre aceasta se face menţiunea respectivă. La procesul-verbal sunt
anexate schiţele, fotografiile, peliculele, casetele audio şi video, mulajele şi tiparele de urme
executate în cursul efectuării acţiunilor de urmărire penală. Dacă persoana care a participat la
efectuarea acţiunii de urmărire penală refuză a semna procesul-verbal, acest fapt este confirmat
de semnătura persoanei care a efectuat acţiunea.

139
 Datele de fapt pot fi prezentate sub formă de planuri, scheme, fotografii etc. Cu toate
acestea, ele nu sunt surse de probă independente, de aceea obţin valoare probantă, numai după
anexarea la un proces-verbal.
La judecarea cauzei în prima instanţă şi în instanţa de apel, desfăşurarea şedinţei de
judecată se consemnează în procesul-verbal întocmit de grefier (art. 336 alin.1 C.P.P.).
Pentru a asigura plenitudinea procesului-verbal poate fi utilizată stenografierea,
înregistrarea audio sau video şi acest fapt se consemnează în procesul-verbal, iar stenograma,
înregistrările audio sau video se anexează la procesul-verbal.
Procesul-verbal al şedinţei de judecată trebuie să cuprindă:
1) ziua, luna, anul, denumirea instanţei şi ora începerii şedinţei;
2) numele şi prenumele judecătorilor, grefierului şi interpretului, dacă acesta participă;
3) numele şi prenumele părţilor şi ale celorlalte persoane care participă în proces şi sunt
prezente la şedinţa de judecată, precum şi ale celor care lipsesc, cu arătarea calităţii lor
procesuale şi cu menţiunea privitor la îndeplinirea procedurii de citare;
4) menţiunea dacă şedinţa este publică sau închisă;
5) enunţarea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi legea în care a
fost încadrată fapta;
6) consemnarea tuturor acţiunilor instanţei în ordinea în care ele s-au desfăşurat;
7) cererile şi demersurile formulate de părţi şi de ceilalţi participanţi la proces şi încheierile
date de instanţă, fie consemnate în procesul-verbal, fie întocmite separat, cu menţiunea
respectivă în procesul-verbal;
8) documentele şi alte probe care au fost cercetate în şedinţa de judecată;
9) faptele de încălcare a ordinii în sala de şedinţă şi măsurile luate faţă de cei care le-au
comis;
10) rezumatul dezbaterilor judiciare, al replicii, precum şi al rezumatului ultimului cuvânt al
inculpatului;
11) ora la care s-a pronunţat hotărârea judecătorească şi menţiunea că inculpatului i s-a
explicat procedura şi termenul de atac.
Procesul-verbal se redactează de grefier în termen de 48 de ore de la terminarea şedinţei şi
se semnează de preşedintele şedinţei şi de grefier. Procesul-verbal poate fi întocmit şi pe părţi
care, la fel ca şi procesul-verbal integral, se semnează de preşedintele şedinţei şi grefier.
Despre întocmirea şi semnarea procesului-verbal integral al şedinţei de judecată
preşedintele şedinţei înştiinţează în scris părţile şi le asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă de
procesul-verbal, la cerere scrisă, în termen de 5 zile de la data înştiinţării despre redactarea şi
semnarea lui.
După ce a luat cunoştinţă de procesul-verbal, persoana respectivă, în termen de 3 zile poate
formula obiecţii la acesta. Obiecţiile la procesul-verbal se examinează de către preşedintele
şedinţei de judecată care, pentru anumite concretizări, poate chema persoana care le-a formulat.
Rezultatul examinării obiecţiilor, în caz de acceptare a lor, sunt formulate în rezoluţie, iar în caz
de respingere – în încheierea motivată. Obiecţiile şi încheierea asupra lor sunt anexate la
procesul-verbal.

5. Documentele-mijloc de probă în procesul penal

Deopotrivă cu procesele-verbale sunt mijloace de probă şi alte documente. Constituie
mijloc material de probă documentele în orice formă (scrisă, audio, video, electronică etc.) care
provin de la persoane oficiale fizice sau juridice dacă în ele sînt expuse ori adeverite
circumstanţe care au importanţă pentru cauză. (art. 157 alin.1 C.P.P.).
Din dispoziţiile art. 157 alin.1 C.P.P., reiese că valoare probantă au numai acele documente
care:
– emană de la întreprinderi, instituţii şi organizaţii publice sau obşteşti, de la persoane
oficiale sau particulare;
– conţin ori atestă împrejurări care au importanţă pentru cauză.
140
 Există şi documente de alt gen. La ele referim, de exemplu: certificatul de naştere,
testamentul, certificatul de la locul de muncă etc. Alte documente ca mijloc de probe pot fi
întocmite atât până la începerea urmăririi penale, cât şi după începerea urmăririi penale, de
exemplu buletinul de identitate.
Valoare probantă vor avea numai documentele, perfectate în limitele competenţei
funcţionale a organului de la care emană. Ele trebuie să aibă atributele necesare: să fie semnate,
ştampilate, cu numărul propriu de înregistrare etc. În cazul utilizării altor documente, nu mai e
nevoie a le examina, ci, pur şi simplu, trebuie anexate, prin ordonanţă, la dosar.
Actul de revizie, de exemplu, îl atribuim de asemenea, la alte documente. Documentele
sunt prezentate de persoanele fizice şi juridice la demersul organului de urmărire penală, făcut
din oficiu sau la cererea altor participanţi la proces, ori la demersul instanţei, făcut la cererea
părţilor, precum şi de către părţi în cadrul urmăririi penale sau în procesul judecării cauzei.
Documentele sunt anexate, prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea
instanţei, la materialele dosarului şi se păstrează atâta timp cât este păstrat dosarul. În cazul în
care documentele în original sunt necesare pentru evidenţă, rapoarte sau în alte scopuri legale,
acestea pot fi restituite deţinătorilor, dacă este posibil fără a afecta cauza, copiile acestora
păstrându-se în dosar.
În unele cazuri, documentul poate servi în calitate de corp delict, evident, atunci când el
conţine cel puţin unul dintre elementele menţionate în art.158 C.P.P. Acestea se recunosc drept
corpuri delicte dacă există temeiuri de a presupune că ele au servit la săvârşirea infracţiunii, au
păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau au constituit obiectivul acestor acţiuni, precum
şi banii sau alte valori, ori obiecte şi documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea
infracţiunii, constatarea circumstanţelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru
respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale.
Valoare probantă au diferite categorii de documente:
1. Documente, întocmite la cererea organelor de urmărire sau judecătoreşti, referitoare la
diferite împrejurări importante pentru cauza penală.
2. Actele ce sunt întocmite la iniţiativa administraţiei, organizaţiei, întreprinderii,
organelor de control şi revizie.
Documentele perfectate în afara cauzei penale sub formă de scheme, grafice, foto, auditive,
informaţie operativă, dar care au importanţă pentru.

6. Înregistrările audio sau video şi fotografiile

Înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele de control tehnic, electronic,
magnetic, optic şi alţi purtători de informaţie tehnico-electronică, dobândite în condiţiile
prezentului cod, constituie mijloace de probă dacă ele conţin date sau indici temeinici privind
pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni şi dacă conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului
în cauza respectivă (art. 164 C.P.P.)
Prin art. 135–137 C.P.P. a primit consacrare normativă ascultarea convorbirilor telefonice
şi a altor convorbiri. Constituţia prin art. 30, reglementează şi garantează secretul mijloacelor
locale de comunicare, proclamându-se inviolabilitatea tuturor mijloacelor prin care oamenii
comunică între ei. Dispoziţiile acestui articol obligă toate persoanele şi autorităţile publice să
respecte secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice.
Principiul inviolabilităţii convorbirilor trebuie corelat în mod necesar cu alte principii
constituţionale de o incontestabilă importanţă pentru fiinţa umană – inviolabilitatea vieţii intime,
familiale şi private, şi inviolabilitatea domiciliului ocrotite prin art. 28, 29 al Constituţiei.
Exercitarea drepturilor fundamentale, prevăzute în aceste norme constituţionale ca şi a oricăror
altor drepturi constituţionale, comportă şi anumite restrângeri, determinate de apărarea unor
valori statale, umane ori publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, la desfăşurarea
urmăririi penale (art. 54 alin. 1 al Constituţiei). Restrângerea trebuie să fie proporţională cu
situaţia care a determinat-o şi nu poate avea ca efect suprimarea dreptului sau a libertăţii. (art. 54
alin. 2 al Constituţiei). Detalierea conţinutului dispoziţiilor cuprinse în art. 54 şi stabilirea
141
garanţiilor indispensabile ocrotirii drepturilor şi libertăţilor constituţionale au revenit legii
ordinare.
Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor se efectuează de către organul de urmărire
penală sau de către ofiţerul de investigaţii (convorbirilor telefonice, prin radio sau altor
convorbiri cu utilizarea mijloacelor tehnice) se efectuează de către organul de urmărire penală
cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, în baza ordonanţei motivate a procurorului, numai în
cauzele cu privire la infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de grave (art. 1329 C.P.P.).
În caz de urgenţă, dacă întârzierea obţinerii autorizaţiei, ar provoca prejudiciu activităţii de
administrare a probelor, procurorul poate dispune, prin ordonanţă motivată, interceptarea şi
înregistrarea comunicărilor, informând despre aceasta imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore.
Judecătorul de instrucţie care, în cel mult 24 de ore, se va pronunţa asupra ordonanţei
procurorului şi, dacă o confirmă, va autoriza, în caz de necesitate, interceptarea în continuare, iar
dacă nu o confirmă, dispune încetarea imediată a interceptărilor şi nimicirea înregistrărilor
efectuate. Interceptarea comunicărilor în condiţiile legii poate fi efectuată în cazul unor
ameninţări de aplicare a violenţei, de estorcare sau de comitere a altor infracţiuni împotriva părţii
vătămate, martorului sau membrilor familiilor lor, la cererea acestora, în baza ordonanţei
motivate a procurorului.
Interceptarea comunicărilor în cadrul urmăririi penale se autorizează pentru o durată de cel
mult 30 de zile. Interceptarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii pentru motive temeinic
justificate, fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile. Durata totală a interceptării
comunicărilor nu poate depăşi 6 luni. În orice caz, interceptarea comunicărilor nu poate dura mai
mult decât până la terminarea urmăririi penale. Interceptarea comunicărilor va fi anulată înaintea
expirării duratei pentru care a fost autorizată, îndată ce au dispărut motivele care au justificat-o.
Judecătorul de instrucţie, în cursul urmăririi penale, după terminarea interceptării
autorizate, solicitând opinia procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală, în
termen rezonabil, dar nu mai târziu de terminarea urmăririi penale, anunţă, în scris, persoanele
ale căror convorbiri au fost interceptate şi înregistrate.
Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor se efectuează de către organul de urmărire
penală. Persoanele care sunt chemate să asigure tehnic interceptarea şi înregistrarea
comunicărilor sunt obligate să păstreze secretul acţiunii procesuale, secretul corespondenţei şi
poartă răspundere pentru încălcarea acestei obligaţii în conformitate cu prevederile art. 178 şi
315 din CP. Despre explicarea acestor obligaţii se consemnează în procesul-verbal al
interceptării.
Faptul interceptării şi înregistrării comunicărilor, este consemnat de organul de urmărire
penală în proces-verbal, conform dispoziţiilor art. 260 şi 261, în care, suplimentar, este indicată
autorizaţia dată de judecătorul de instrucţie, numărul sau numerele de telefon, adresa posturilor
telefonice, de radio sau ale altor mijloace tehnice prin care s-au purtat convorbirile, numele
persoanelor care le-au purtat dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri şi numărul de
ordine al casetei pe care se face înregistrarea.
Comunicările înregistrate se redau integral în scris, se certifică de către organul de urmărire
penală, se verifică şi se contrasemnează de către procurorul care exercită nemijlocit sau conduce
urmărirea penală şi se anexează la procesul-verbal. Comunicările în altă limbă decât cea în care
este desfăşurată urmărirea penală, sunt traduse de traducător. La procesul-verbal sunt anexate, de
asemenea, caseta care conţine înregistrarea comunicării în original, sigilată cu sigiliul organului
de urmărire penală.
Caseta cu înregistrarea comunicărilor, reproducerea în scris a acestora şi procesul-verbal al
interceptării şi înregistrării comunicărilor sunt transmise, în termen de 24 de ore, procurorului.
Procurorul decide care din informaţiile acumulate au importanţă pentru cauză. Casetele cu
originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în scris a înregistrării şi
de copiile de pe procesele-verbale, se transmit judecătorului de instrucţie care a autorizat
interceptarea pentru păstrare în locuri speciale, într-un plic sigilat.

142
 Instanţa judecătorească va dispune, prin încheiere sau prin sentinţă, nimicirea
înregistrărilor care nu au importanţă pentru cauză. Celelalte înregistrări vor fi păstrate până la
depozitarea dosarului în arhivă. Înregistrările de imagini se efectuează în condiţiile şi
modalităţile de efectuare a interceptării comunicărilor, prevăzute în art. 135 şi 136 C.P.P., care se
aplică în mod corespunzător. Mijloacele de probă, dobândite în condiţiile art. 135 şi 137 C.P.P.,
pot fi verificate prin expertiză tehnică dispusă de către instanţa de judecată la cererea părţilor sau
din oficiu.
Permisibilitatea înregistrării unor convorbiri în vederea obţinerii de probe, în art. 1329
C.P.P. ridică problema de a şti dacă se încalcă sau nu dispoziţiile imperative cuprinse în art. 8
CEDO şi în art. 28 şi 30 al CRM.
Astfel, art. 8 dispune că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi a
corespondenţei sale, iar amestecul unei autorităţi publice nu este admis decât în măsura în care
acest amestec este prevăzut de lege şi dacă acesta constituie o măsură care, într-o societate
democratică este necesară securităţii naţionale, siguranţei publice, bunăstării economice a ţării,
apărării naţionale şi prevenirii faptelor penale, protecţiei sănătăţii sau a moralei, ori protecţiei
drepturilor şi libertăţilor altuia.
Ca urmare, proclamând în paragraful 1 al art. 8 dreptul la respectarea vieţii private,
convenţia statuează, înainte de toate, că orice amestec al unei autorităţi publice în exerciţiul
acestui drept este interzis, în afara excepţiilor indicate în paragraful 2. În interpretarea acestui
text, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că sunt inerente noţiunii de viaţă privată
comunicările telefonice, chiar dacă ele nu sunt menţionate expres în textul convenţiei.
Raportat la aceste prevederi, reglementarea art. 135–137 C.P.P. satisface în mare măsură
exigenţele impuse de C.E.D.O. şi de Constituţie. În final, conchidem că înregistrările audio şi
video poartă toate trăsăturile procedeelor probatorii, având drept scop stabilirea datelor de fapt,
ce au importanţă pentru soluţionarea cauzelor penale adică, administrarea probelor.

7. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale

Constatările tehnico-ştiinţifice constituie 30–40% din numărul total al expertizelor şi
constatărilor realizate de unităţile criminalistice ale M.A.I. al Republicii Moldova. 301 Ceea ce
justifică consacrarea pe cale legislativă a acestui procedeu probatoriu, este necesitatea de a pune
la îndemâna organelor de urmărire penală un instrument rapid şi eficient de lămurire a unor
variate aspecte legate de săvârşirea infracţiunilor, care să îngăduie acestora posibilitatea
valorificării neîntârziate a unor date, stări, situaţii ce nu suferă amânare.
În cazul în care există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a
unor situaţii de fapt şi este necesară explicarea urgentă a unor fapte sau circumstanţe ale
cauzei, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate folosi cunoştinţele unui
specialist dispunând, la cererea părţilor, iar organul de urmărire penală şi din oficiu, efectuarea
constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale (art. 139 C.P.P.).
Constatarea tehnico-ştiinţifică este efectuată, de regulă, de către specialişti care activează
în organul de urmărire penală. Ea poate fi efectuată şi de specialiştii altor organe, precum şi de
către specialiştii invitaţi.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care dispune efectuarea constatării
tehnico-ştiinţifice, stabileşte obiectul acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se
răspundă şi stabileşte termenul în care va fi efectuată lucrarea. Constatarea tehnico-ştiinţifică este
efectuată asupra materialelor şi informaţiei puse la dispoziţie sau indicate de către organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată. Persoanei căreia îi revine sarcina efectuării constatării
nu-i pot fi delegate şi nici ea nu-şi poate însuşi atribuţii de organ de urmărire penală sau de organ
de control.

301
Golubenco George. Unele probleme de reglementare procesuală a utilizării metodelor şi mijloacelor tehnico-
criminalistice în combaterea criminalităţii // Strategia combaterii criminalităţii organizate în Republica Moldova
(conferinţa ştiinţifico-practică republicană), Chişinău, 1997, p. 118.
143
 Dacă specialistul căruia îi revine sarcina efectuării lucrării consideră că, materialele puse la
dispoziţie ori informaţia indicată sunt insuficiente, el comunică acest fapt organului de urmărire
penală sau instanţei, în vederea completării lor. În cazul în care este necesară o examinare
corporală asupra învinuitului ori părţii vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa
urmelor infracţiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale
şi cere organului medico-legal, căruia îi revine competenţa, potrivit legii, să efectueze această
constatare.
Rezultatele constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale se consemnează într-un raport.
Organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părţilor, precum şi instanţa de judecată, la
cererea oricăreia dintre părţi, dacă constată că raportul tehnico-ştiinţific ori medico-legal nu este
complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, dispune efectuarea unei expertize. În cazul
participării specialistului la actele procedurale, rezultatele constatărilor tehnico-ştiinţifice şi
medico-legale sunt incluse în procesul-verbal al acţiunii respective.
CAPITOLUL V
Măsurile procesuale de constrângere în procedura penală
SECŢIUNEA I
Noţiuni introductive
1. Noţiune
Măsurile procesuale de constrângere sunt definite ca instituţii de drept procesual-penal care
constau în anumite privaţiuni sau constrângeri personale sau reale, determinate de condiţiile şi
împrejurările în care se desfăşoară procesul penal.
Măsurile procesuale sunt instituţii de drept procesual-penal folosite de organele judiciare în
vederea desfăşurării normale şi eficace a urmăririi penale şi judecăţii. Funcţionalitatea lor constă
în a preveni sau înlătura împrejurările care împiedică realizarea în bune condiţii a procesului
penal. Cele mai multe măsuri procesuale constau în privaţiuni sau constrângeri mai mult sau mai
puţin drastice. Constrângerea sau privaţiunea este evident foarte severă când vizează starea de
libertate, unul dintre cele mai importante drepturi ale persoanei, mai ales când privaţiunea de
libertate poate deveni mai îndelungată. Măsurile procesuale sunt mijloace prevăzute de lege, de
care se folosesc organele judiciare pentru a asigura desfăşurarea normală a procesului penal,
executarea pedepsei, repararea pagubei produse prin săvârşirea infracţiunii şi pentru a preveni
săvârşirea de noi fapte antisociale. Măsurile procesuale se dispun numai în cazul în care, din
probele administrate rezultă că s-a comis o anumită infracţiune şi făptuitorul urmează să fie tras
la răspundere penală.
Pentru înlăturarea ori prevenirea unor obstacole în calea desfăşurării procesului penal,
legea procesual-penală a creat un sistem de măsuri procesuale ca mijloace prin care se asigură
eficienţa procesului penal. Majoritatea măsurilor procesuale se manifestă sub forma unor
constrângeri cu privire la persoană sau indisponibilizări cu privire la bunurile acesteia. Cu toate
discuţiile care sunt în literatură, plecându-se de la drepturile şi libertăţile individului recunoscute
de tratate internaţionale şi de la afirmarea prezumţiei de nevinovăţie, nevoile apărării sociale
confirmă necesitatea înscrierii măsurilor de constrângere, cu tot caracterul lor restrictiv, în
legislaţiile procesual penale pentru a se asigura tragerea la răspundere penală şi a celor care au
încălcat legea. Garanţiile care trebuie să însoţească persoana, trebuie cu grijă reglementate şi
respectate pentru a nu se comite abuzuri în numele interesului procesului penal. Măsurile de
constrângere nu sunt obligatorii, ele pot fi utilizate când sunt oportune, în raport de criteriile
legale.

2.Clasificarea măsurilor procesuale de constrângere

Măsurile procesuale pot fi clasificate după mai multe criterii. Profesorul I. Neagu propune
următoarele criterii de clasificare a măsurilor procesuale:
1) valoarea socială asupra căreia se îndreaptă măsurile procesuale;
2) persoana împotriva căreia se pot lua măsurile procesuale;

144
 3) faza procesului penal în care sunt dispuse măsurile procesuale şi scopul urmărit prin
luarea măsurilor procesuale.
După criteriul valorii sociale, asupra cărora se îndreaptă aceasta, măsurile pot fi personale
sau reale. Măsuri procesuale cu caracter personal privesc anumite persoane cum ar fi reţinerea,
arestarea, obligarea de a nu părăsi localitatea, iar cele cu caracter real privesc bunurile anumitor
persoane, cum ar fi sechestrul.
Un alt criteriu de clasificare este calitatea procesuală a persoanei:
a. măsuri procesuale care se aplică militarilor;
b. măsurile procesuale care se aplică minorilor sau persoanelor în etate;
c. măsuri procesuale care se aplică numai persoanelor reţinute sau arestate.
Alte criterii de clasificare prevăd:
1) măsuri preventive;
2) măsurile de asigurare a probatoriului;
3) măsuri de protecţie;
4) măsuri procesuale de răspundere.302
Cea mai importantă clasificare a acestor măsuri o face însăşi legea procesual-penală, care
le împarte în reţinere, măsuri preventive şi alte măsuri procesuale. Măsurile preventive ce ţin
de restrângerea, în condiţiile legii, a libertăţii persoanei, iar cealaltă categorie de măsuri au ca
obiect asigurarea unor ocrotiri procesuale, fie a unor persoane, fie însăşi a societăţii303.

SECŢIUNEA II
Reţinerea

1. Definiţia şi temeiurile reţinerii

Reţinerea constituie o măsură procesuală de constrângere aplicată în cadrul procesului
penal şi constă în privarea de liberate pe o perioadă de timp stabilită de lege. Reţinerea este
definită de legislator, drept măsură luată de organul competent de a priva de libertate o
persoană pe un termen de până la 72 de ore (art. 6 alin.1 pct.40 C.P.P.). Potrivit art. 165 C.P.P.
constituie reţinere privarea persoanei de libertate, pe o perioadă scurtă de timp, dar nu mai mult
de 72 de ore, în locurile şi în condiţiile stabilite prin lege.
Pot fi supuse reţinerii:
1) persoanele bănuite de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa
cu închisoare pe un termen mai mare de un an;
2) învinuitul, inculpatul care încalcă condiţiile măsurilor preventive/neprivative de
libertate, luate în privinţa lui, dacă infracţiunea se pedepseşte cu închisoare;
3) condamnaţii în privinţa cărora au fost adoptate hotărâri de anulare a condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau de anulare a liberării condiţionate de
pedeapsă înainte de termen.
Reţinerea persoanei poate avea loc în baza:
1) procesului-verbal, în cazul apariţiei nemijlocite a motivelor verosimile de a bănui
că persoana a săvârşit infracţiunea;
2) ordonanţei organului de urmărire penală;
1) hotărârii instanţei de judecată cu privire la reţinerea persoanei condamnate până la
soluţionarea chestiunii privind anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei sau anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen ori, după caz, cu
privire la reţinerea persoanei pentru săvârşirea infracţiunii de audienţă.
Temeiurile pentru reţinerea persoanei bănuite de săvârşirea infracţiunii sunt stabilite în art.
166 C.P.P.

302
Рыжаков А.П. Op. cit., р. 384.
303
Câmpean V. Curs de drept procesual penal. Partea generală. Bucureşti: Argessis, 2001, p. 177.
145
 Organul de urmărire penală are dreptul să reţină persoana bănuită de săvârşirea unei
infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de un an
numai în cazurile:
1) dacă aceasta a fost prinsă în flagrant delict;
2) dacă martorul ocular, inclusiv partea vătămată, vor indica direct că anume această
persoană a săvârşit infracţiunea;
3) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea ei de transport
vor fi descoperite urme evidente ale infracţiunii.
În alte circumstanţe care servesc temei pentru a bănui că această persoană a săvârşit
infracţiunea, ea poate fi reţinută numai dacă a încercat să se ascundă sau dacă nu are loc de trai
permanent ori nu i s-a putut constata identitatea. Reţinerea persoanei în temeiurile menţionate
poate avea loc până la înregistrarea infracţiunii în modul stabilit de lege. Înregistrarea infracţiunii
se efectuează imediat, dar nu mai târziu de 3 ore de la momentul aducerii persoanei reţinute la
organul de urmărire penală, iar în cazul când fapta pentru care persoana a fost reţinută nu este
înregistrată în modul corespunzător, persoana se eliberează imediat.
Reţinerea persoanei nu poate depăşi 72 de ore din momentul privării de libertate. Persoana
reţinută până la expirarea a 72 de ore de la momentul privării de libertate, trebuie să fie arestată
sau, după caz, eliberată.

2. Procedura reţinerii şi eliberării persoanei reţinute

Despre fiecare caz de reţinere a unei persoane bănuite de săvârşirea unei infracţiuni
organul de urmărire penală, în termen de până la 3 ore de la momentul privării ei de libertate,
întocmeşte un proces-verbal de reţinere, în care sunt indicate temeiurile, motivele, locul, anul,
luna, ziua şi ora reţinerii, fapta săvârşită de persoana respectivă, rezultatele percheziţiei corporale
a persoanei reţinute, precum şi data şi ora întocmirii procesului-verbal. Procesul-verbal este adus
la cunoştinţă persoanei reţinute, totodată i se înmânează, în scris, informaţie privind drepturile
prevăzute în art. 64 C.P.P., inclusiv dreptul de a tăcea, de a nu mărturisi împotriva sa, de a da
explicaţii care se includ în procesul-verbal, de a beneficia de asistenţa unui apărător şi de a face
declaraţii în prezenţa acestuia, fapt care se menţionează în procesul-verbal. Procesul-verbal de
reţinere este semnat de persoana care l-a întocmit şi de persoana reţinută. Până la 6 ore de la
întocmirea procesului-verbal, persoana care l-a întocmit prezintă procurorului o comunicare în
scris privitor la reţinere. Motivele reţinerii imediat sunt aduse la cunoştinţă persoanei reţinute,
numai în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu.
În cazul reţinerii minorului, persoana care efectuează urmărirea penală este obligată să
comunice imediat aceasta părinţilor minorului sau persoanelor care îi înlocuiesc. Persoana
reţinută va fi audiată în conformitate cu prevederile art. 103 şi 104 C.P.P., dacă acceptă să fie
audiată. Persoana care efectuează reţinerea este în drept să supună persoana reţinută percheziţiei
corporale în condiţiile art. 130 C.P.P.

Există următoarele tipuri de reţinere a persoanei:

1) reţinerea persoanei prinse asupra faptului comiterii infracţiunii de către orice cetăţean
sau care încearcă să ascundă, imediat după săvârşirea infracţiunii (art. 168 C.P.P.);
2) reţinerea persoanei în baza ordonanţei organului de urmărire penală pentru a fi pusă sub
învinuire (169 C.P.P.);
3) reţinerea învinuitului în baza ordonanţei organului de urmărire penală până la arestare
(170 C.P.P.);
4) Reţinerea persoanei în baza încheierii instanţei, în caz de infracţiune de audienţă (171
C.P.P.);
5) Reţinerea persoanei condamnate până la soluţionarea chestiunii privind anularea
condamnării cu suspendarea executării pedepsei sau anularea liberării condiţionate de pedeapsă
înainte de termen (172 C.P.P.).

146
 Legea procesual-penală acordă dreptul de a reţine persoana bănuită nu numai organelor de
urmărire penală dar şi oricărui cetăţean de rând. Potrivit articolului 168 C.P.P. oricine este în
drept să prindă şi să aducă forţat la poliţie sau la o altă autoritate publică, persoana prinsă asupra
faptului săvârşirii unei infracţiuni sau care a încercat a se ascunde ori să fugă imediat după
săvârşirea infracţiunii.
Persoana prinsă în aceste condiţii, poate fi legată în cazul în care opune rezistenţă reţinerii.
Dacă sunt temeiuri de a presupune că persoana prinsă are asupra sa armă ori alte obiecte
periculoase sau obiecte care prezintă interes pentru cauza penală, persoana care a prins-o, poate
lua forţat obiectele respective, pentru a le transmite organului de urmărire penală. Persoana
prinsă şi adusă în faţa organului de urmărire penală, este reţinută conform prevederilor art.166
C.P.P. sau după caz, eliberată.
Legea procesual-penală în articolul 173 C.P.P. prevede obligaţia persoanei care a întocmit
procesul-verbal de reţinere, imediat, dar nu mai târziu de 6 ore, să ofere posibilitate persoanei
reţinute, a anunţa una dintre rudele apropiate sau o altă persoană, la propunerea reţinutului,
despre locul deţinerii. În cazul în care persoana reţinută este cetăţean al unui alt stat, despre
reţinere este informată, în termenul menţionat, ambasada sau consulatul acestui stat, dacă
persoana reţinută o cere. Dacă persoana reţinută este militar, în termen de cel mult 6 ore, este
informată unitatea militară, în care ea îşi îndeplineşte serviciul militar, sau centrul militar unde
este la evidenţă. În cazuri excepţionale, dacă aceasta o cere caracterul deosebit al cauzei, cu
consimţământul judecătorului de instrucţie, înştiinţarea privind reţinerea poate fi efectuată în
termen care nu va depăşi 72 de ore de la reţinere, cu excepţia cazului în care persoana reţinută
este minoră. În cazul în care, în urma reţinerii persoanei, rămân fără supraveghere minori sau alte
persoane pe care le are la întreţinere ori bunurile acesteia, organul de urmărire penală este obligat
să ia măsurile prevăzute în art. 189 C.P.P.
CtEDO a reiterat în cauza Cristina Boicenco c. Moldovei (Cererea nr. 25688/09, hot.27
septembrie 2011, §43) faptul că detenţia ilegală a unei persoane reprezintă o negare totală a
garanţiilor fundamentale prevăzute de articolul 5 al Convenţiei şi o violare extrem de gravă a
acestei prevederi. ”Neînregistrarea unor date, cum ar fi data şi ora arestului, locul detenţiei,
numele persoanei deţinute şi motivele detenţiei, precum şi identitatea persoanei oficiale
responsabile reprezintă o încălcare a cerinţelor privind legalitatea detenţiei şi a însuşi scopului
articolului 5 al Convenţiei (Kurt c. Turciei, hot. din 25 mai 1998, §125, şi Çakıcı c.Turciei, hot.
nr. 23657/94, §§104 şi 105, CEDH 1999-IV).
Persoana reţinută urmează a fi eliberată în cazurile în care (art. 174 C.P.P.):
1) nu s-au confirmat motivele că persoana reţinută a săvârşit infracţiunea;
2) lipsesc temeiuri de a priva de libertate persoana în continuare;
3) organul de urmărire penală a constatat, la reţinerea persoanei, o încălcare esenţială a
legii;
4) a expirat termenul reţinerii;
5) a expirat termenul de reţinere şi instanţa nu a autorizat arestarea preventivă.
Persoana eliberată după reţinere nu poate fi reţinută din nou pentru aceleaşi temeiuri. La
eliberare, persoanei reţinute i se înmânează un certificat în care este menţionat de către cine a
fost reţinută, temeiul, locul şi timpul reţinerii, temeiul şi timpul eliberării.

SECŢIUNEA III
Măsurile preventive

1. Generalităţi privind măsurile preventive

1.1 Noţiune. Importanţă deosebită pentru procesul penal î-l au şi măsurile preventive. În
art. 175 C.P.P. este dată definită măsurilor preventive care, potrivit legislatorului, reprezintă
măsurile cu caracter de constrângere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat sa
întreprindă anumite acţiuni negative asupra desfăşurării procesului penal sau asupra asigurării
executării sentinţei. Măsurile preventive sunt aplicate în scopul de a asigura buna desfăşurare a
147
procesului penal sau a împiedica bănuitul, învinuitul, inculpatul a se ascunde de urmărirea penală
sau de judecată, spre aceea ca ei să nu împiedice stabilirea adevărului ori spre asigurarea de către
instanţă a executării sentinţei.
Măsurile preventive vizează starea de libertate a învinuitului sau inculpatului şi au drept
efect fie privarea de libertate (arestarea), fie restrângerea libertăţii de mişcare (obligarea de a nu
părăsi localitatea), reglementarea lor reflectând principiile înscrise în art. 25, 27 al Constituţiei
privind garantarea libertăţii individuale.
Apropierea regimului juridic al executării măsurilor preventive de cel al executări
pedepselor privative de libertate, rezultă şi din faptul că ambele sunt reglementate în acelaşi act
normativ. Natura juridică diferenţiată a celor două privaţiuni de libertate, care intervin în baza
legii, nu trebuie confundată. Starea de detenţie a unei persoane va avea natură juridică diferită,
cu efecte juridice deosebite, după cum aceasta intervine pe baza unei hotărâri judecătoreşti
definitive de condamnare (când raporturile juridice poartă amprentă şi conţinutul dreptului
execuţional penal), or lipsirea sau restrângerea libertăţii survine ca măsură procesuală, cu
caracter provizoriu, înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre judecătorească definitivă de
condamnare, în cadrul raporturilor juridice şi reglementărilor de drept procesual penal.
Măsurile preventive nu sunt măsuri de pedeapsă penală deoarece:
a) măsurile preventive se aplică persoanelor care încă nu sunt recunoscute ca vinovate în
săvârşirea infracţiunii prin sentinţa judiciara;
b) nu se aplică în scopul corectării şi reeducării persoanei, ci în scopul de a realiza sarcinile
procesului penal.
De o deosebită importanţă în analiza măsurilor de prevenţie este explicarea justă a naturii
juridice, deoarece în acest domeniu se poate uşor aluneca spre interpretări eronate, periculoase
atât pentru ştiinţa dreptului procesual-penal, dar mai ales pentru practică, prin consecinţele unor
asemenea interpretări. Fără a trece toate concepţiile care s-au manifestat în legătură cu natura
juridică a măsurilor preventive, vor fi examinate cele două idei limită către care în mod greşit s-
au polarizat unele din concepţiile înregistrate în doctrină.
Fundamentarea teoretică privind natura juridică a măsurilor de prevenţie îşi găseşte temeiul
în interferenţa manifestată în orice domeniu de reglementare între limitele fixate de lege şi
posibilităţile de exercitare a drepturilor subiective. Aceste limite sunt determinate atât de
cerinţele generale ale dezvoltării societăţii, cât şi de trăsăturile specifice ale domeniului de relaţii
la care se referă. În consecinţă, urmează a se reţine că limitele aduse exercitării drepturilor
persoanei nu trebuie privite ca o sacrificare, încălcare sau abandonare a acestora. Limitele
respective sunt prevăzute şi strict determinate de lege, au un caracter de excepţie fiind instituite
şi trebuind a fi folosite numai în cazuri de extremă necesitate, sunt proporţionate cu nevoile
create de interesul superior, pe care îl deservesc şi sunt de interpretare restrictivă.
Dispoziţiile din Constituţie şi Codul de procedură penală care prevăd unele limitări ale
libertăţii individuale cuprind numeroase garanţii. Acestea reflectă ideea de a nu permite în nici o
împrejurare restrângerea libertăţii persoanelor în altfel de condiţii, decât cele fixate de lege cu
minuţiozitate şi cu simţul unui justificat umanism.
Avantajele şi inconvenientele arestării preventive urmează a fi cântărite totdeauna prin
raportare concretă la gravitatea faptei şi periculozitatea făptuitorului. Numai aşa se poate ajunge
la rezolvarea unei probleme care teoretic pune în faţă două deziderate ce devin altfel
ireconciliabile.
Folosirea prea frecventă a măsurilor preventive este un aspect îndelung criticat care
transformă lipsa de libertate a celui urmărit şi judecat dintr-o situaţie de excepţie într-o regulă
obişnuită, frecventă şi aproape firească în cazurile ceva mai grave304.

304
De exemplu, Statisticele Consiliului Europei menţioneză că la 1 septembrie 1986 procentul arestaţilor preventiv,
din totalul celor privaţi de libertate, reprezintă cca. 30% ca medie calculată pe toate ţările membre. Un record
european criticat de autor în această privinţă înscrie pentru Belgia cu ceva peste 51% (vezi : J. M. Dermangne,
l’Europe des prisons, Journ. Proces nr. 108, 1987, p. 6).
148
 Cu toate acestea, consecinţele pozitive ce decurg din existenţa măsurilor de prevenţie
pentru bunul mers al procesului penal, pentru siguranţa şi ocrotirea societăţii, pentru cerinţele
opiniei publice şi nu în cele din urmă pentru interesul inculpatului, 305determină înscrierea în toate
legislaţiile moderne a privaţiunii de libertate cu titlul judiciar, ca măsură procesuală dintre cele
mai severe.
În Dicţionarul de Procedură Penală acestea sunt definite drept măsuri care pot fi luate în
cauzele privitoare la infracţiunile pedepsite cu închisoarea pentru a se asigura buna desfăşurare a
procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuirii sau inculpatului de la urmărirea
penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.306 Autorii în acest caz au elucidat condiţia
aplicării măsurilor preventive şi sarcinile lor.
1.2 Scop De remarcat că nu există o părere unică privind scopul măsurilor preventive. Cu
toate acestea, analizând conţinutul art. 73 C.P.P. anterior putem deduce o serie de sarcini care
trebuie realizate în cazul aplicării măsurilor preventive, cum ar fi:
1) excluderea posibilităţilor învinuitului de a se ascunde sau a refuza prezentarea la citaţiile
organelor de drept (situaţia când inculpatul se ascunde de organele de urmărire penală şi
instanţele de judecată diferă de situaţia când învinuitul ignoră citaţiile organelor de drept).
Ascunderea învinuitului include ignorarea citaţiilor organelor de drept, pe când refuzul de a se
prezenta la citaţie nu presupune neapărat ascunderea învinuitului. Ignorând citaţiile primite de la
organele de urmărire penală sau de la judecată, învinuitul poate să nu-şi schimbe locul de trai;
2) contracararea acţiunilor care ar împiedica stabilirea adevărului în procesul penal;
3) preîntâmpinarea comiterii noilor acţiuni criminale sau întreruperea continuării acţiunilor
criminale posibile;
4) asigurarea executării sentinţei. Majoritatea autorilor, analizând esenţa măsurilor
preventive, vorbesc şi despre scopurile aplicării acestora.
Aceleaşi obiective sunt stipulate în Codul de procedură penală în vigoare: Măsurile
preventive pot fi aplicate de către procuror, din oficiu ori la propunerea organului de urmărire
penală, sau, după caz, de către instanţa de judecată numai în cazurile în care există suficiente
temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de
organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal
ori să săvârșească alte infracţiuni, de asemenea ele pot fi aplicate de către instanţă pentru
asigurarea executării sentinţei. (art. 176 alin.1 C.P.P.).
Reieşind din cele afirmate putem conchide că, sarcinile măsurilor preventive pot fi
considerate acele circumstanţe sau situaţii de fapt care, în general, pot fi realizate în rezultatul
aplicării măsurilor preventive, cum ar fi excluderea oricăror obstacole din procesul urmăririi
penale şi judecării cauzei în instanţa de judecată. Acest scop este urmărit, în general, de toate
măsurile preventive fără excepţii. În diferite situaţii însă scopul măsurii preventive aplicate ar
putea să se transforme într-o direcţie sau alta.
Pentru măsurile preventive mai „blânde” scopul devine asigurarea prezenţei învinuitului la
citaţiile organelor de drept şi purtării corespunzătoare a învinuitului; pentru cele mai „severe”
scopul devine contracararea acţiunilor învinuitului privind distrugerea probelor, împiedicarea
desfăşurării procesului penal, precum şi ascunderea de urmărirea penală sau judecată. Faza finală
a procesului penal este faza executării sentinţei şi rolul măsurilor preventive în această parte a
procesului penal este adeseori hotărâtor.
Având în vedere afirmaţiile anterioare, concluzionăm că, măsurile preventive sunt aplicate
inclusiv pentru a asigura comportamentul corespunzător sau a învinuitului, bănuitului şi a
inculpatului în cadrul procesului penal. Celelalte scopuri ale măsurilor preventive stabilite în
legislaţia procesual-penală, trebuie atribuite măsurilor preventive concrete care au specificul lor
de acţiune privind asigurarea anumitor circumstanţe legate de conţinutul cauzei penale concrete.

305
Nu au fost rare cazurile când prin arestarea inculpatului acesta a fost ferit de răzbunarea victimei sau molestările
unei mulţimi dezlănţuite
306
Antoniu Gheorghe, Volonciu Nicolae, Zaharia Nicolae. Op. cit., p. 182.
149
 Analizând cele expuse, constatăm că măsurile preventive le sunt caracteristice următoarele
semne:
a) pot fi aplicate numai într-o cauză penală;
b) sunt strict reglementate de lege;
c) sunt în drept să le aplice numai persoanele special abilitate, organul de urmărire penală,
procurorul, instanţa de judecată;
d) sunt măsuri de constrângere, constituind o intervenţie autorizată în sfera drepturilor şi
libertăţilor constituţionale ale persoanei;
e) scopul măsurilor preventive – a exclude ascunderea bănuitului, învinuitului, inculpatului
şi condamnatului de urmărire penală şi judecată, de a înlătura piedicile puse de aceste persoane
în calea descoperirii adevărului în procesul penal, de a contracara săvârşirea de noi infracţiuni şi
de a asigura executarea sentinţei.

2. Procedura aplicării măsurilor preventive

Măsurile preventive pot fi aplicate, de regulă, faţă de învinuit şi ca excepţii faţă de bănuit
pe un termen nu mai mare de 10 zile. Masurile preventive sunt o varietate a măsurilor de
constrângere procesual-penală, care temporar limitează dreptul persoanei faţă de care au fost
aplicate. Masurile preventive sunt aplicate în scopul de a preîntâmpina comportarea ilicită a
învinuitului (bănuitului), în scopul curmării activităţii infracţionale, în scopul asigurării stabilirii
adevărului obiectiv, cât şi în scopul de a exclude eschivarea lor de la răspundere penală. Masurile
preventive sunt aplicate în legătură cu prognozarea comportării ilegale presupuse a învinuitului
(bănuitului), care trebuie sa fie bazată pe probele administrate.
Măsurile preventive pot fi aplicate de către organul de urmărire penală sau, după caz, de
către instanţa de judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a
presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire
penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârşească alte
infracţiuni, de asemenea măsurile preventive pot fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea
executării sentinţei (art. 176 alin.1 C.P.P.)
Potrivit art. 175 C.P.P., există următoarele masuri preventive:
 obligaţia în scris de nepărăsire a localităţii;
 obligaţia în scris de a nu părăsi ţara;
 garanţia personală;
 garanţia unei organizaţii;
 ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;
 liberarea provizorie sub control judiciar;
 liberarea provizorie pe cauţiune;
 arestarea la domiciliu;
 arestarea preventivă.
Masurile preventive indicate mai pot fi numite masuri preventive generale, fiindcă ele pot
fi aplicate fata de oricare subiect, la rândul său şi faţă de subiecţi speciali (militari in termen,
minori).
Faţă de militarii în termen care se învinuiesc sau se bănuiesc în săvârşirea unei infracţiuni,
în afară de măsurile generale, mai poate fi aplicată şi aşa măsură preventivă, ca supravegherea
comandamentului unităţii militare.
Faţă de învinuit (bănuit) minor, în afară de masurile preventive generale, mai pot fi aplicate
şi următoarele masuri preventive;
– supravegherea de către administraţia instituţiei de învăţământ de tip închis, în privinţa la
acei minorii, care îşi fac studiile în asemenea instituţii;
– supravegherea de către părinţi, tutori, curatori.
Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport poate fi ca
măsură preventivă principală sau ca măsură complementară la o altă măsură preventivă.

150
 Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune şi arestarea la domiciliu sunt
măsuri preventive de alternativă arestării şi pot fi aplicate numai faţă de persoana în privinţa
căreia s-a înaintat demers pentru arestare sau faţă de bănuitul, învinuitul, inculpatul care sunt
deja arestaţi.
Arestarea preventivă şi măsurile preventive de alternativă arestării se aplică numai în
cazurile săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un
termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mic de 2 ani, ele se aplică dacă învinuitul,
inculpatul a comis cel puţin una dintre acţiunile menţionate în art. 176 alin.1 C.P.P..
La soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective,
organul de urmărire penală şi instanţa de judecată vor lua în considerare următoarele criterii
complementare:
1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate;
2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului;
3) vârsta şi starea sănătăţii lui;
4) ocupaţia lui;
5) situaţia familială şi prezenţa persoanelor întreţinute;
6) starea lui materială;
7) prezenţa unui loc permanent de trai;
8) alte circumstanţe esenţiale.
Actul prin care este aplicată măsura preventivă (art. 177 C.P.P.). Referitor la aplicarea
măsurii preventive procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală, din oficiu sau la
demersul organului de urmărire penală, emite o ordonanţă motivată, iar instanţa de judecată
adoptă o încheiere motivată, în care se indică infracţiunea de care este bănuită sau învinuită
persoana, temeiul alegerii măsurii preventive respective, cu menţionarea datelor concrete care au
determinat luarea acestei măsuri preventive. În ordonanţa procurorului sau, după caz, în
încheierea instanţei de judecată se menţionează că învinuitului, inculpatului i s-au explicat
consecinţele încălcării măsurii preventive aplicate. Arestarea preventivă, arestarea la domiciliu,
liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune şi liberarea provizorie a persoanei sub control
judiciar se aplică numai conform hotărârii instanţei de judecată emise, atât în baza demersului
procurorului, cât şi din oficiu atunci când judecă cauza respectivă. Arestarea la domiciliu,
liberarea provizorie pe cauţiune şi liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar se aplică
de către instanţă ca alternativă a arestării preventive, în baza demersului organului de urmărire
penală sau la cererea părţii apărării.
Copia de pe ordonanţa sau de pe încheierea privind luarea măsurii preventive se înmânează
neîntârziat persoanei faţă de care ea se aplică şi totodată i se explică modul şi termenul de atac al
acestor hotărâri prevăzute în art. 196 C.P.P. Ordonanţa procurorului cu privire la aplicarea,
prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu plângere judecătorului de
instrucţie de către bănuit, învinuit, apărător ori reprezentantul său legal. Hotărârea judecătorului
de instrucţie sau a instanţei cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive
poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.
2.1 Declaraţie în scris de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara (art.
178 C.P.P.) este cea mai răspândită măsură preventivă. Aceste măsuri pot fi aplicate în acele
cazuri, când infracţiunea săvârşită nu prezintă un mare pericol social şi există destule temeiuri
(probe) că bănuitul/învinuitul nu va continua activitatea infracţională, nu va împiedica la
stabilirea adevărului obiectiv şi nu se va eschiva de la urmărirea penală şi judecată.
Pentru aplicarea acestei masuri preventive este întocmită o ordonanţă motivată, care este
adusă la cunoştinţă bănuitului/învinuitului. În baza acestei ordonanţe este perfectată şi declaraţia
în scris de nepărăsire a localităţi, care este semnată de bănuit/învinuit şi persoana care aplică
această măsură. Ea limitează libertatea bănuitului/învinuitului în acel sens că el nu este în drept a
părăsi localitatea în cauză, fără permisiunea persoanei ce a aplicat această măsură preventivă.

151
Aplicarea acestei măsuri preventive trebuie sa asigure prezentarea bănuitului/învinuitului de câte
ori va fi necesar.
Obligarea de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă de a nu părăsi ţara fără
încuviinţarea organului care a dispus această măsură, precum şi în îndeplinirea altor obligaţii.
2.2 Garanţia personală şi garanţia unei organizaţii (art. 179 C.P.P.). Garanţia
personală are o aplicare foarte rară. Această măsură preventivă poate fi aplicată din iniţiativa a
cel puţin 2 persoane (2 garanţi) şi nu mai mult de 5, despre care fapt ei depun cereri organului
respectiv cu acordul persoanei în privinţa căreia se dă garanţia. Procurorul poate primi hotărârea
de aplicare a acestei masuri preventive daca el a constatat ca viitorii garanţi se bucura de
autoritate în societate şi de încredere la organele de drept şi fiecare din garanţi, concomitent, a
depus la contul de depozit al procuraturii sau judecătoriei o sumă bănească în sumă de la 50 la
300 unităţi convenţionale.
Daca garanţii nu-şi onorează obligaţia ce şi-au asumat-o, atunci, suma de bani depusă pe
contul de depozit nu va vi restituită, iar măsura preventivă va fie schimbată în alta mai aspră.
Garanţia unei organizaţii constă în angajamentul în scris al unei persoane juridice demne
de încredere în sensul că, prin autoritatea sa şi suma bănească depusă, garantează
comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, respectiv respectarea ordini
publice, prezentarea lui când va vi citat de organele de urmărire penală sau instanţa de judecată.
Asumându-şi o asemenea garanţie, persoana juridică trebuie să depună pe cont o sumă bănească
în mărime de la 300 la 500 unităţi convenţionale.
2.3 Arestul preventiv (art. 186 C.P.P.) este cea mai aspră măsură preventivă. Cunoscută şi
sub denumirea de deţinere preventivă, luarea acestei măsuri implică privarea de libertate a unei
persoane, fără a contraveni principiului constituţional al libertăţii individuale şi nici principiului
de drept penal, după care nu poţi pedepsi pe cineva înainte de al judeca şi găsi vinovat, întrucât
nu are caracterul, regimul şi efectele unei pedepse, ci este o măsură pusă la dispoziţia justiţiei, a
organelor judiciare penale în general, pentru a preveni şi a înlătura neajunsurile generate de
tendinţa învinuitului sau inculpatului de a se sustrage de la urmărire penală ori judecată, şi pentru
a asigura o desfăşurare netulburată şi în ritm normal al procesului penal.307
Fiind considerată nevinovată până i se dovedeşte vinovăţia, nici o persoană acuzată de
infracţiune nu va fi plasată în detenţie în aşteptarea judecării decât dacă circumstanţele o impun
cu necesitate.308
Această măsură este aplicată în cazurile când infracţiunea săvârşită prezintă mare pericol
social, cât şi în cazurile când există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că
bănuitul/învinuitul, fiind la libertate, va continua activitatea infracţională, va împiedica stabilirii
adevărului obiectiv sau se va eschiva de la urmărirea penală şi judecată. Arestarea preventivă şi
măsurile preventive de alternativă arestării se aplică numai în cazurile când bănuitul, învinuitul
sau inculpatului i se incriminează săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă
privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani.
Pentru aplicarea acestei măsuri preventive, este întocmit un demers faţă de judecătorul de
instrucţiune şi împreună cu materialele adunate, cu bănuitul/învinuitul se prezintă în instanţa
judiciară din teritoriu. Judecătorul, examinând materialele prezentate, stabileşte existenta
temeiului de aplicare a acestei măsuri preventive, interoghează bănuitul/învinuitul faţă de care va
fi aplicată măsura în cauză. Pentru aplicarea acestei măsuri, judecătorul întocmeşte încheierea şi
eliberează un mandat de arestare pe un termen de până la 30 zile. Bănuitul/învinuitul arestat se
deţine în izolatorul de anchetă.
Învinuitul poate fi arestat pe un termen de până la 6 luni, dacă pentru infracţiunea săvârşita
legea penală prevede o sancţiune – până la 15 ani.

307
Dorel Andrieş, Dorel Metes. Măsura arestării preventive // Revista de Drept penal, an. VIII, nr. 2, 2001, p. 88.
308
P.I Recomandarea nr.11 (80) a Comitetului de Miniştri către Statele Membre cu privire la detenţiunea în
aşteptarea judecării ( Adoptată de către Comitetul de Miniştri la 27 iunie 1980 la cea de-a 31 Adunare a
reprezentanţilor miniştrilor)
152
 Învinuitul poate fi ţinut sub arest până la 12 luni, dacă a săvârşit o infracţiune pentru care
legea penală prevede ca sancţiune un termen de 25 de ani sau detenţie pe viaţă.
Învinuitul minor, care la momentul săvârşirii infracţiunii a atins majoratul, poate fi arestat
pe un termen de până la 4 luni.
Articolul 186 alin.2 C.P.P. prevede că termenul ţinerii persoanei în stare de arest nu
depăşeşte 30 de zile, iar expirarea lui este întreruptă, la data când procurorul trimite cauza în
judecată. Însă există riscul, precum în anumite procese poloneze judecate de Curte, 309 că
deţinutul în stare de arest va continua să fie privat de libertate atât timp cât nu s-a prezentat în
faţa instanţei, aceasta neluând nici o decizie de prelungire a detenţiei. În acest caz considerăm
necesar a stipula prelungirea termenului de arestare preventivă în perioada dintre trimiterea
cauzei în judecată şi punerea pe rol a cauzei, în lipsa căreia ţinerea în arest va fi ilegală.
Textul art. 25 din Constituţia R. Moldova priveşte arestarea în sine, fără a nuanţa dacă ne
aflăm în faza urmăririi penale sau a judecăţii. Aceste prevederi acordă dreptul instanţei de
judecată de a dispune arestarea inculpatului şi în cursul judecării cauzei, dar această măsură nu
poate fi exclusă de la respectarea regulilor constituţionale instituite prin art. 25 alin.4 al
Constituţiei R. Moldova. Privarea de libertate este un act la fel de grav, indiferent când se
produce, în faza de urmărire penală sau în cursul judecării cauzei şi deci nu trebuie să existe nici
un element de diferenţiere de tratament în funcţie de faza în care se găseşte procesul penal.310
Despre aplicarea arestului preventiv-judecătorul comunică rudelor apropiate ale
învinuitului sau alte persoane, pe care le-a indicat însăşi învinuitul. Durata arestului nu poate fi
mai mare de 1 an şi dacă urmărirea penală nu s-a finalizat pe parcursul unui an, atunci măsura
preventivă – arestul este înlocuită cu altă măsură.
2.4 Arestarea la domiciliu (art. 188 alin.1 C.P.P.) Arestarea la domiciliu constă în
izolarea bănuitului, învinuitului, inculpatului de societate în locuinţa acestuia, cu stabilirea
anumitor restricţii.
Arestarea la domiciliu este aplicată persoanelor care sunt învinuite de comiterea unei
infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave, precum şi de comiterea unei infracţiuni din
imprudenţă. Arestarea la domiciliu poate fi aplicată şi în cazul învinuirii de comitere a unei
infracţiuni deosebit de grave faţă de persoanele care au depăşit vârsta de 60 ani, de persoanele
invalide de gradul I, de femeile gravide, femeile care au la întreţinere copii în vârstă de până la 8
ani.
Arestarea la domiciliu este aplicată faţă de bănuit, învinuit, inculpat în baza hotărârii
judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată conform art. 185 şi 186 C.P.P., în condiţiile
care permit aplicarea măsurii preventive arestul, însă izolarea lui totală nu este raţională în
legătură cu vârsta, starea sănătăţii, starea familială sau cu alte împrejurări.
Arestarea la domiciliu este însoţită de una sau mai multe dintre următoarele restricţii:
1) interzicerea de a ieşi din locuinţă;
2) limitarea convorbirilor telefonice, recepţionării şi expedierii corespondenţei şi utilizării
altor mijloace de comunicare;
3) interzicerea comunicării cu anumite persoane şi primirea cuiva în locuinţă.
Persoana arestată la domiciliu poate fi supusă obligaţiilor:
1) de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control şi de a le purta
permanent;
2) de a răspunde la semnalele de control sau de a emite semnale telefonice de control, de a
se prezenta personal la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată la timpul fixat.
Termenul, modul de aplicare, de prelungire a duratei şi de atac al arestării la domiciliu sunt
similare celor aplicate în cazul arestării preventive.

309
De ex.Cudla c/ Poloniei // Hotărîri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (culegere selectivă), V.III,
Ed.POLIROM, 2003, p.109-134
310
Neagu Ion, Tratat de procedură penală, Bucureşti: PRO, 1997, p.332
153
 În caz că bănuitul, învinuitul, inculpatul nu respectă restricţiile şi obligaţiile stabilite de
către judecătorul de instrucţie sau instanţă, arestarea la domiciliu poate fi înlocuită cu arestarea
preventivă, de către instanţa de judecată, din oficiu sau la demersul procurorului.
Examinarea demersurilor privind aplicarea faţă de bănuit a arestării preventive şi
arestării la domiciliu (art. 307 C.P.P.).
Constatând necesitatea de a alege în privinţa bănuitului măsura arestării preventive sau a
arestării la domiciliu, reprezentantul organului de urmărire penală înaintează în instanţa
judecătorească un demers privind alegerea măsurii preventive. În demers vor fi indicate motivul
şi temeiul în virtutea cărora a apărut necesitatea de a aplica bănuitului măsura arestării preventive
sau a arestării la domiciliu. La demers sunt anexate materialele care confirmă temeinicia
acestuia.
Demersul cu privire la aplicarea măsurii arestării preventive sau a arestării la domiciliu,
este examinat fără întârziere de către judecătorul de instrucţie, în şedinţa închisă la care participă
reprezentantul organului de urmărire penală, apărătorul şi bănuitul. Prezentând demersul în
judecată, reprezentantul organului de urmărire penală asigură participarea la şedinţa de judecată
a bănuitului, înştiinţează apărătorul şi reprezentantul legal al bănuitului. În cazul neprezentării
apărătorului înştiinţat, judecătorul de instrucţie asigură bănuitul cu apărător din oficiu.
La deschiderea şedinţei, judecătorul de instrucţie anunţă demersul care va fi examinat, apoi
reprezentantul organului de urmărire penală argumentează demersul, după aceasta sunt audiate
celelalte persoane prezente la şedinţă.
În urma examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere motivată
privind aplicarea faţă de bănuit a măsurii arestării preventive ori a arestării la domiciliu sau
respinge demersul. În baza încheierii, judecătorul de instrucţie eliberează un mandat de arestare
care este înmânat reprezentantului organului de urmărire penală şi bănuitului.
Judecătorul de instrucţie este în drept să soluţioneze chestiunea cu privire la necesitatea
alegerii unei măsuri preventive mai uşoare. În cazul adoptării hotărârii privind liberarea
provizorie a persoanei pe cauţiune, bănuitul este ţinut sub arest până ce cauţiunea stabilită de
judecător nu va fi depusă la contul depozitar al procuraturii, însă termenul de ţinere a lui în stare
de arest nu va depăşi 10 zile.
Examinarea demersurilor privind aplicarea faţă de învinuit a arestării preventive,
arestării la domiciliu sau prelungirea duratei arestării învinuitului (art. 308 C.P.P.).
Constatând necesitatea de a aplica învinuitului măsura arestării preventive sau arestării la
domiciliu, sau de a prelungi durata ţinerii sub arest, procurorul înaintează în instanţa
judecătorească un demers privind alegerea măsurii preventive sau prelungirea duratei arestării
învinuitului. În demers vor fi indicate motivul şi temeiul, în virtutea cărora a apărut necesitatea
de a aplica învinuitului măsura arestării preventive, a arestării la domiciliu sau prelungirea
duratei arestării. La demers sunt anexate materialele care confirmă temeinicia acestuia.
Demersul cu privire la aplicarea măsurii arestării preventive sau a arestării la domiciliu se
examinează fără întârziere de către judecătorul de instrucţie, în şedinţă închisă, cu participarea
procurorului, apărătorului, învinuitului, cu excepţia cazului în care învinuitul se eschivează de a
participa la judecată la locul efectuării urmăririi penale sau la locul reţinerii persoanei, precum şi
a reprezentantului legal al acestuia. Prezentând demersul în judecată, procurorul asigură
participarea la şedinţa de judecată a învinuitului, înştiinţează apărătorul şi reprezentantul legal al
învinuitului. În cazul neprezentării apărătorului înştiinţat, judecătorul de instrucţie asigură
învinuitul cu apărător din oficiu.
La deschiderea şedinţei, judecătorul de instrucţie anunţă demersul care va fi examinat, apoi
procurorul argumentează demersul, după aceasta sunt audiate alte persoane prezente la şedinţă.
În urma examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere motivată
privind aplicarea faţă de învinuit a măsurii arestării preventive ori a arestării la domiciliu sau
respinge demersul. În baza încheierii, judecătorul eliberează un mandat de arestare care se
înmânează procurorului şi învinuitului şi care se execută imediat.

154
 Adresarea repetată cu demers privind aplicarea măsurii arestării preventive sau a arestării
la domiciliu în privinţa aceleiaşi persoane în aceeaşi cauză, după respingerea demersului
precedent, se admite numai dacă apar circumstanţe noi ce servesc temei pentru aplicarea faţă de
învinuit a măsurii de arestare preventivă sau a arestării la domiciliu.
Judecătorul de instrucţie este în drept să soluţioneze chestiunea cu privire la necesitatea
alegerii unei măsuri preventive mai uşoare. În cazul pronunţării hotărârii privind liberarea
provizorie a persoanei pe cauţiune, învinuitul este ţinut sub arest până când cauţiunea stabilită de
judecător nu va fi depusă la contul de depozit al procuraturii.
2.5 Liberarea provizorie a persoanei arestate (art. 190 C.P.P.). Persoana arestată
preventiv în condiţiile art.185 C.P.P. poate cere, în tot cursul procesului penal, punerea sa în
libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute (art. 191 C.P.P.) Liberarea
provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv, reţinute sau în privinţa căreia s-a
înaintat demers de arestare poate fi acordată de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de
către instanţa de judecată numai în cazul infracţiunilor din imprudenţă, precum şi al
infracţiunilor cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă care nu depăşeşte 10 ani
închisoare.
Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă bănuitului, învinuitului, inculpatului
în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave
sau excepţional de grave sau există date că el va săvârşi o altă infracţiune, va încerca să
influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă, sau să fugă.
Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute este însoţită de una sau mai
multe din următoarele obligaţii:
1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decât în condiţiile stabilite de către
judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă;
2) să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată orice
schimbare de domiciliu;
3) să nu meargă în locuri anume stabilite;
4) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de
cât ori este citată;
5) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
6) să nu săvârşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul penal;
7) să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a
folosit la săvârşirea infracţiunii.
Organul de poliţie, în a cărui rază teritorială locuieşte bănuitul, învinuitul, inculpatul liberat
provizoriu, efectuează controlul asupra respectării de către acesta a obligaţiilor stabilite de
instanţa de judecată.
Controlul judiciar asupra persoanei liberate provizoriu poate fi ridicat, total sau parţial,
pentru motive întemeiate, în modul stabilit pentru aplicarea acestei măsuri.
Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei deţinute (art. 192 C.P.P.).
Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei arestate preventiv, reţinute sau în privinţa
căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi acordată în cazul în care este asigurată repararea
prejudiciului cauzat de infracţiune şi s-a depus cauţiunea stabilită de judecătorul de instrucţie sau
de către instanţă, dacă a fost săvârşită o infracţiune din imprudenţă, precum şi o infracţiune cu
intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă ce nu depăşeşte 25 de ani închisoare.
Liberarea provizorie pe cauţiune este de fapt „o succesiune prin schimbare” a arestului
preventiv, deoarece succede toate premisele şi condiţiile de aplicare a arestului, concomitent
interpune izolarea persoanei de societate, schimbând esenţial situaţia învinuitului. 311 Aceste

311
Orândaş Victor. Liberarea provizorie pe cauţiune în sistemul măsurilor preventive. Autoreferat al tezei de doctor
în drept. Chişinău, 2003, pag. 10.
155
împrejurări definesc liberarea provizorie pe cauţiune ca o măsură preventivă de alternativă a
arestului preventiv.312
Liberarea provizorie pe cauţiune nu se aplică bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazul
în care acesta are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau
excepţional de grave sau există date că el va săvârşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze
asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă, sau să fugă.
În perioada liberării provizorii pe cauţiune, persoana este obligată să se prezinte la citarea
organului de urmărire penală sau instanţei de judecată şi să comunice orice schimbare a
domiciliului. Faţă de persoana liberată provizoriu pe cauţiune pot fi aplicate şi alte obligaţii
prevăzute de art. 191 alin.3 C.P.P.
Cuantumul cauţiunii este stabilit de judecătorul de instrucţie sau de instanţă, de la 300 la
100000 unităţi convenţionale, în funcţie de starea materială a persoanei respective şi de
gravitatea infracţiunii.
Recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea
arestării preventive sau a arestării la domiciliu, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi
durata ei, privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii se depune de către
procuror, bănuit, învinuit, apărătorul său, reprezentantul său legal în instanţa care a adoptat
încheierea ori prin intermediul administraţiei locului de deţinere, în termen de 3 zile de la data
adoptării încheierii (art. 311 alin.1 C.P.P.).
Instanţa de recurs, primind recursul, solicită de la procuror materialele ce confirmă
necesitatea aplicării măsurii preventive respective sau a prelungirii duratei ei. Procurorul este
obligat să prezinte în instanţa judecătorească materialele respective în decurs de 24 de ore din
momentul primirii de la administraţia locului de deţinere a bănuitului, învinuitului a informaţiei
despre recursul înaintat sau din momentul solicitării instanţei de a i se prezenta materialele ce
confirmă necesitatea aplicării măsurii preventive respective sau a prelungirii duratei ei.
Controlul judiciar al legalităţii încheierii privind măsurile preventive aplicate şi
prelungirea duratei lor (art. 312 C.P.P.).
Controlul judiciar al legalităţii încheierii judecătorului de instrucţie privind măsurile
preventive aplicate şi prelungirea duratei lor, adoptate în condiţiile art. 307-310, se efectuează de
către instanţa judecătorească ierarhic superioară într-un complet format din 3 judecători.
Instanţa de recurs judecă recursul în decurs de 3 zile din momentul primirii lui. Controlul
judiciar privind legalitatea arestării se efectuează în şedinţa închisă, cu participarea procurorului,
bănuitului, învinuitului, apărătorului şi a reprezentantului lui legal. Neprezentarea bănuitului,
învinuitului care nu este privat de libertate şi a reprezentantului lui legal, care au fost citaţi în
modul prevăzut de lege, nu împiedică examinarea recursului.
La deschiderea şedinţei de judecată în instanţa de recurs, preşedintele şedinţei anunţă ce
recurs va fi examinat, concretizează dacă persoanelor prezente la şedinţă le sunt clare drepturile
şi obligaţiile lor. După aceea recurentul, dacă participă la şedinţă, argumentează recursul, apoi
sunt audiate celelalte persoane prezente în şedinţă.
În urma controlului judiciar efectuat, instanţa de recurs pronunţă una dintre următoarele
decizii:
1) admite recursul prin:
a) anularea măsurii preventive dispuse de judecătorul de instrucţie sau anularea prelungirii
duratei acesteia şi, dacă este cazul, eliberarea persoanei de sub arest;
b) aplicarea măsurii preventive respective care a fost respinsă de judecătorul de instrucţie,
cu eliberarea mandatului de arestare sau aplicarea unei alte măsuri preventive, la alegerea
instanţei de recurs, însă nu mai aspră decât cea solicitată în demersul procurorului, sau cu
prelungirea duratei măsurii respective;
2) respinge recursul.
Atunci când în şedinţa de judecată nu au fost prezentate materiale ce confirmă legalitatea
aplicării măsurii respective sau prelungirii duratei ei, instanţa de recurs pronunţă decizia de
312
Ibidem.
156
anulare a măsurii preventive dispuse, sau după caz, a prelungirii duratei ei şi eliberează persoana
reţinută ori arestată.
Copia de pe decizia instanţei de recurs sau, după caz, mandatul de arestare este înmânată
procurorului şi bănuitului, învinuitului imediat, iar dacă a fost pronunţată o decizie prin care a
fost anulată măsura preventivă sau anulată prelungirea duratei acesteia, copia de pe decizie se
expediază în aceeaşi zi la locul de deţinere a persoanei arestate sau, respectiv, la secţia de poliţie
de la locul de trai al bănuitului, învinuitului. Dacă persoana în privinţa căreia a fost anulată
arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu ori care a fost eliberată provizoriu, participă la
şedinţa de judecată, ea este eliberată imediat din sala de şedinţă. În caz de respingere a
recursului, examinarea unui nou recurs privind aceeaşi persoană în aceeaşi cauză se admite la
fiecare prelungire a duratei măsurii preventive respective.
2.6 Supravegherea comandamentului unităţi militare (art. 183 C.P.P.). poate fi aplicată
numai fata de militarii în termen din iniţiativa procurorului sau a instanţei de judecată.
Transmiterea sub supraveghere a bănuitului, învinuitului, inculpatului militar constă în punerea
în sarcina comandantului unităţii militare a obligaţiei de a asigura comportarea respectivă şi
prezentarea bănuitului, învinuitului, inculpatului militar la citare în organul de urmărire penală
sau în instanţă. Transmiterea militarului sub supraveghere se dispune de către procuror sau, după
caz, de instanţă.
Comandantului unităţii militare îi este înmânată ordonanţa de aplicare a măsurii
preventive, de trimitere sub supraveghere a militarului ţi îi sunt aduse la cunoştinţă fondul
cauzei, obligaţiile şi responsabilitatea lui, fapt care este consemnat în procesul-verbal. Pentru
exercitarea obligaţiilor sale asupra militarului luat sub supraveghere, comandantul unităţii
militare este în drept a aplica faţă de el măsurile prevăzute de Statutul disciplinar al Forţelor
Armate.
În perioada aplicării măsurii preventive, militarul transmis sub supravegherea
comandantului este lipsit de dreptul de a purta armă şi nu poate fi repartizat la lucru în afara
unităţii militare.
Dacă militarul bănuit, învinuit, inculpat a comis acţiuni prevăzute în art. 176 alin.1 C.P.P.,
comandantul imediat informează procurorul sau, după caz, instanţa care a aplicat această măsură.
Persoanele obligate a exercita supravegherea bănuitului, învinuitului, inculpatului militar, care
nu au executat aceste obligaţii, poartă răspundere conform Statutului disciplinar al Forţelor
Armate.
2.7 Supravegherea de către părinţi, tutori, curatori (art. 184 C.P.P.), ca măsură
preventivă poate fi aplicată numai faţă de învinuiţii minori ce au săvârşit o infracţiune ce nu
prezintă un mare pericol social şi sunt destule temeiuri de a presupune ca învinuitul minor nu va
continua activitatea infractorică, nu va împiedica stabilirea adevărului obiectiv şi nu se va
eschiva de la urmărirea penală şi judecată. Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în
asumarea în scris a obligaţiei de către unul dintre părinţi, tutore, curator sau de către o altă
persoană demnă de încredere, precum şi de către conducătorul instituţiei de învăţământ speciale
unde învaţă minorul, de a asigura prezentarea acestuia, când va fi citat, la organul de urmărire
penală sau la instanţă, precum şi de a contracara acţiunile prevăzute în art. 176 alin.1 C.P.P.
Până la transmiterea sub supraveghere a minorului, procurorul sau instanţa vor solicita de
la autoritatea tutelară, informaţie despre persoanele cărora urmează să le fie transmis minorul sub
supraveghere, pentru a se convinge că acestea sunt capabile să asigure supravegherea lui.
Constatând ca această măsură preventivă poate fi luată în privinţa minorului, procurorul adoptă o
ordonanţă, iar instanţa o încheiere, de aplicare a acesteia.
Transmiterea sub supraveghere a minorului se face numai la cererea scrisă a părinţilor,
tutorelui sau curatorului, care iau cunoştinţă de fondul cauzei şi de obligaţiile lor, fapt consemnat
în procesul-verbal.
Dacă persoana căreia i-a fost transmis sub supraveghere minorul şi-a încălcat obligaţiile, ea
poate fi supusă de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă unei amenzi

157
judiciare în mărime de la 10 la 25 unităţi convenţionale. Hotărârea de aplicare a amenzii
judiciare, poate fi atacată cu recurs.
2.8 Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport (art.
182 C.P.P.). Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport este o
măsură preventivă care se aplică persoanelor pentru săvârşirea infracţiunilor în domeniul
transporturilor, precum şi în cazul utilizării mijlocului de transport la săvârşirea infracţiunii.
Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport poate fi aplicată ca
măsura principală sau ca măsură complementară la o altă măsură preventivă şi se dispune de
către judecătorul de instrucţie la demersul motivat al procurorului care conduce sau efectuează
urmărirea penală sau de către instanţă – prin încheiere.
Copia de pe încheierea instanţei privind ridicarea provizorie a permisului de conducere a
mijloacelor de transport se transmite organului de poliţie rutieră pentru executare.

3. Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive

3.1 Înlocuirea măsurilor preventive. Este posibil ca pe parcursul desfăşurării procesului
să intervină elemente care impun înlocuirea măsurilor preventive luate iniţial cu alta. În cursul
procesului penal se pot modifica temeiurile de fapt şi de drept care au fost avute în vedere la
luarea unei măsuri preventive, ceea ce permite organelor judiciare să dispună înlocuirea acesteia
cu alta, corespunzătoare noilor situaţii.313 Măsura preventivă luată poate fi înlocuită cu alta, când
s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii în cauză.314
În cazul în care temeiul pentru care s-a luat măsura preventivă s-a schimbat, măsura poate
fi înlocuită cu alta, fie mai uşoară, fie mai gravă. Din expresia „se înlocuieşte” folosită de textul
menţionat rezultă că din moment ce sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, organul judiciar
este obligat să procedeze la înlocuirea măsurii preventive.
Astfel, dacă măsura arestării inculpatului a fost luată pe motivul că acesta a încercat a
influenţa martorii sau a se sustrage de la urmărire, după strângerea probelor şi terminarea
urmăririi penale, nemaiexistând temeiul care să justifice privarea de libertate în cursul judecăţii,
ci numai acela de a asigura prezentarea la şedinţa de judecată, se poate înlocui arestarea
preventivă cu obligarea de a nu părăsi localitatea.
Dacă măsura obligării de a nu părăsi localitatea a avut temei, garantarea prezenţei
inculpatului la judecată, iar în timpul judecăţii, prin încălcarea obligaţiei luate, inculpatul
provoacă temerea că va încerca să se sustragă de la executarea pedepsei se poate lua împotriva sa
măsura arestării preventive.
Potrivit noilor reglementări în comparaţie cu legislaţia anterioară, instituţia înlocuirii
măsurilor preventive a căpătat o pondere deosebită prin posibilitatea înlocuirii măsurii arestării
inculpatului cu liberarea provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
Înlocuirea măsurilor preventive era fixată în ordonanţă motivată a organului de urmărire
penală, a procurorului sau printr-o încheiere motivată a instanţei de judecată. Înlocuirea de către
organul de urmărire penală a măsurii preventive, ordonată de procuror sau la indicaţia acestuia,
nu se admitea decât cu încuviinţarea procurorului.
Înlocuirea de către organul de urmărire penală şi procuror a măsurii preventive aplicate da
instanţa de judecată nu se admite. Înlocuirea măsurii preventive sub formă de arest se face de
către judecător indiferent de instanţa care a decis arestul, în cazul adresării cu demers despre
aceasta persoanei care efectuează cercetarea penală, a anchetatorului penal, a procurorului, a
bănuitului, a învinuitului, a apărătorului ori a reprezentantului legal al bănuitului sau învinuitului.
Examinând demersul, judecătorul emite încheiere privind înlocuirea măsurii preventive sub
formă de arest sau privind refuzul de a înlocui această măsură preventivă (art. 82 alin.5 C.P.P.
anterior). Încheierea adoptată în condiţiile acestei norme putea fi atacată cu recurs în termen de
trei zile în instanţa ierarhic superioară.

313
Рыжаков А. П. Меры пресечения. Москва: Филинь, 1996, p. 17.
314
Neagu Ion. Op. cit., p. 318.
158
 Conform art.195 alin.1 C.P.P. măsura preventivă aplicată poate fi înlocuită cu una mai
aspră, dacă necesitatea acesteia este confirmată prin probe, sau cu una mai uşoară, dacă prin
aplicarea ei se va asigura comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, în
scopul desfăşurării normale a procesului.
Măsura arestării preventive, arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar
şi liberarea provizorie pe cauţiune poate fi înlocuită de judecătorul de instrucţie sau, după caz, de
instanţa de judecată. In cazul înlocuirii reţinerii sau arestării preventive, organul respectiv trimite
în aceeaşi zi copia hotărârii administraţiei locului de detenţie.
Conform art. 196 C.P.P., ordonanţa procurorului cu privire la aplicarea, prelungirea sau
înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu plângere judecătorului de instrucţie de câtre
bănuit, învinuit, apărătorul său, reprezentantul său legal. Hotărârea judecătorului de instrucţie sau
a instanţei privitor la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată în
ordine de recurs în instanţa ierarhic superioară.
Conform art. 329 C.P.P. la judecarea cauzei, instanţa din oficiu sau la cererea părţilor,
ascultând opiniile acestora, este în drept să dispună înlocuirea măsurii preventive aplicate
inculpatului. O nouă cerere de înlocuire a măsurii preventive poate fi depusă dacă au apărut
temeiuri pentru aceasta şi nu mai des decât peste o lună după ce încheierea precedentă, privind
această chestiune, a întrat în vigoare sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care condiţionează
noua cerere.
3.2 Revocarea măsurilor preventive. În lumina dispoziţiilor legale revocarea măsurilor
preventive se înfăţişează ca un act procesual prin care organele judiciare competente, când nu
mai există vreun temei care să justifice măsurii preventive, dispun desfiinţarea ei. În situaţia în
care, în cursul procesului penal se constată că au dispărut temeiurile ce au impus luarea măsurii
preventive, organul judiciar va dispune din oficiu, sau la cererea persoanei interesate, revocarea
acesteia.315
Organele judiciare competente, când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea
măsurii preventive, dispun desfiinţarea ei. Dacă la înlocuirea măsurilor preventive intervine o
schimbare a temeiurilor care au determinat luarea lor, în cazul revocării nu mai există nici un
temei care să justifice menţinerea acestora. Pot fi avute în vedere două situaţii şi anume: una în
care nu se justifică temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea măsurilor preventive şi alta,
când, în decursul procesului penal au dispărut aceste temeiuri. S-a exprimat opinia că, în situaţia
în care, de la început, măsura preventivă a fost luată cu încălcarea legii, revocarea (anularea)
măsurii apare ca singura modalitate posibilă.
Atunci când se constată că au dispărut temeiurile care au impus luarea unei măsuri
preventive, dar se descoperă alte motive de menţinere a acesteia, nu se va dispune revocarea, ci,
menţinerea măsurii, dar cu condiţia unei noi motivări. În cazul în care măsura preventivă a fost
luată de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze despre încetarea
temeiurilor care au motivat luarea măsurii.
Revocarea măsurii preventive este o instituţie prin care se poate reveni asupra măsurilor
preventive, când temeiurile care au justificat luarea acestora au încetat316. Măsura preventivă se
revocă de către organul care a dispus-o, în cazul, în care au dispărut temeiurile pentru
aplicarea acesteia (art. 195 alin.2 C.P.P.).
Schimbarea ori dispariţia temeiurilor de drept şi de fapt ale unei măsuri preventive,
reprezintă modificări apărute în cursul desfăşurării procesului penal şi care nu au existat în
momentul luării măsurii preventive.317
Rezultă că revocarea măsurilor preventive constituie un act, prin care, organul ce a dispus
măsura, poate reveni asupra luării acesteia, revocând-o, dacă nu există vreun temei care să
justifice menţinerea acesteia.
315
PăvăleanVasile. Drept procesual penal. Parte generală. Bucureşti: Lumina LEX, 2001 p. 391.
316
Antoiu Gheorghe, Volonciu Nicolae, Zaharia Nicolae. Op. cit., p. 245.
317
Ţuculeanu Alexandru. Înlocuirea şi revocarea măsurii preventive // Revista de Drept Penal, anul VII, nr. 3, iulie–
septembrie, p. 73.
159
 Potrivit Codului de procedură penală anterior, măsurile preventive se revocă în cazul
nerespectării prevederilor art. 75–77 şi 798. Revocarea măsurilor preventive se făcea printr-o
ordonanţă motivată a organului de urmărire penală, a procurorului sau printr-o încheiere
motivată a instanţei de judecată.
Revocarea de către organul de urmărire penală a măsurii preventive, ordonată de procuror
sau la indicaţia acestuia nu se admite decât cu încuviinţarea procurorului. Revocarea de către
organul de urmărire penală şi procuror a măsurii preventive aplicate de instanţa de judecată nu se
admite. Revocarea măsurii preventive sub formă de arest se face de către judecător indiferent de
instanţa care a decis arestul, în cazul adresării cu demers despre aceasta a persoanei care
efectuează cercetarea penală, a anchetatorului penal, a procurorului, a bănuitului, a învinuitului, a
apărătorului ori a reprezentantului legal al bănuitului sau învinuitului.
Examinând demersul, judecătorul emite încheiere privind revocarea măsurii preventive sub
formă de arest sau privind refuzul de a revoca această măsură preventivă (art. 82 alin.5 C.P.P.
anterior). Încheierea adoptată în condiţiile acestei norme putea fi atacată cu recurs în termen de
trei zile în instanţa ierarhic superioară.
Legislaţia în vigoare a păstrat reglementările analogice în materia revocării măsurii
preventive. Măsura preventivă se revocă de către organul care a dispus-o în cazul în care au
dispărut temeiurile pentru aplicarea acesteia. Măsura preventivă sub formă de arestare
preventivă, arestare la domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar şi liberare provizorie pe
cauţiune poate fi revocată de judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţa de judecată (art.
195 alin.2 C.P.P.).
La judecarea cauzei, instanţa din oficiu sau la cererea părţilor şi ascultând opiniile acestora
este în drept să dispună revocarea măsurii preventive, aplicate inculpatului. O nouă cerere de
revocare a măsurii preventive poate fi depusă dacă au apărut temeiuri pentru aceasta şi nu mai
des decât peste o lună după ce încheierea precedentă, privind această chestiune, a intrat în
vigoare sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care condiţionează noua cerere (art. 329 alin.2
C.P.P.).
Revocarea măsurilor preventive este dispusă, în principiu, de organul judiciar care a luat
măsura, dacă cauza se află în aceeaşi fază procesuală.318 Revocarea arestării preventive nu poate
fi dispusă decât pe o durată nedeterminată, respectiv cu caracter definitiv, executarea măsurii
arestării nefiind susceptibilă de întrerupere. O reluare a arestării, după revocarea liberării
provizorii, este firească ţinând seama de natura juridică a liberării, care este o măsură de
înlocuire a arestării inculpatului şi nu de încetare a acesteia, subzistând atât timp cât subzistă şi
temeiul de arestare. Or, revocarea arestării preventive este o măsură de încetare a acesteia cu
caracter definitiv, care este dispusă când au încetat condiţiile care au impus arestarea preventivă
a inculpatului, operând punerea în libertate din oficiu şi în mod obligatoriu, pe durată
nedeterminată a celui arestat.
Revocarea liberării provizorii pe cauţiune sau sub control judiciar. Revocarea liberării
provizorii pe cauţiune sau sub control judiciar putea fi realizată de către instanţa de judecată în
anumite condiţii stabilite de art. 798 al C.P.P. anterior. La demersul de revocare al procurorului în
care acesta va arată că persoana eliberată provizoriu:
1) nu îndeplineşte cu rea-voinţă obligaţiile stabilite de instanţa de judecată;
2) ori a săvârşit o nouă infracţiune din intenţie, instanţa revocă liberarea provizorie şi emite
un nou mandat de arestare preventivă.
De asemenea, liberarea provizorie va fi revocată dacă s-au descoperit fapte şi împrejurări
incompatibile sau care împiedică liberarea provizorie, dar care n-au fost cunoscute la data
admiterii cererii. Revocarea liberării provizorii are loc într-o şedinţă specială în cadrul căreia se
ascultă învinuitul sau inculpatul asistat de apărător. În cazul neprezentării învinuitului sau
inculpatului, instanţa revocă liberarea provizorie în lipsa acestora. Revocarea liberării provizorii
nu împiedică învinuitul sau inculpatul să se adreseze cu o nouă cerere de liberare provizorie.
Conform prevederilor C.P.P. anterior, rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu
318
Рыжаков А. П. Op. cit., р. 16.
160
pot interveni direct pentru revocarea cauţiunii, dar vor avea posibilitate s-o facă prin intermediul
procurorului sau, conform art. 1951 C.P.P. anterior, prin înaintarea unei petiţii către instanţa de
judecată care efectuează controlul judiciar asupra procedurii prejudiciare.
Cauţiunea se restituie conform art. 799 C.P.P. anterior în cazurile:
1. Dacă cauţiunea s-a revocat din cauza unor împrejurări ce n-au fost cunoscute până la
admiterea cererii de liberare pe cauţiune. De exemplu, dacă nu s-a ştiut cu certitudine la
momentul admiterii cererii de liberare provizorie despre faptul că învinuitul sau inculpatul are
antecedente penale.
2. Instanţa de judecată a ajuns la concluzia că măsura arestului preventiv nu mai este
justificată şi deci nici cauţiunea nu poate să se menţină, luând în consideraţie faptul că cauţiunea
este o măsură de alternativă a arestului preventiv.
3. Dacă s-a clasat cauza.
4. Instanţa care judecă cauza, în fond, a emis o hotărâre privind aplicarea sancţiunii printr-
o sentinţă de condamnare.
Pentru depozitarea cauţiunii, instanţa de judecată nu încasează nici o taxă, spre deosebire
de legislaţia procesual penală a S.U.A. unde instanţa percepe 10% din suma cauţiunii.
În condiţiile legislaţiei procesual-penale în vigoare liberarea provizorie poate fi revocată
dacă:
1. S-au descoperit fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii
de liberare şi care împiedică liberarea provizorie;
2. Învinuitul cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau a săvârşit o noua
infracţiune cu intenţie.
In cazul revocării liberării provizorii persoana este supusă arestării preventive.
Cauţiunea se restituie în cazul în care:
1. S-a revocat liberarea provizorie în temeiul prevăzut de art.193 alin.1 pct.1 C.P.P., adică
s-au descoperit fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare
şi care împiedică liberarea provizorie;
2. S-a constatat de judecătorul de instrucţie sau de instanţă că nu mai există temeiurile care
au justificat măsura arestării preventive;
3. Este dispusă încetarea procesului penal, scoaterea de sub învinuire, sau achitarea
persoanei în cauză;
4. Este pronunţată o pedeapsă de către instanţă, în fond, prin hotărâre definitivă.
Cauţiunea nu se restituie în cazul revocării liberării provizorii în temeiul prevăzut art. 193
alin.1 pct.2 C.P.P. – învinuitul, inculpatul cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau
a săvârşit o nouă infracţiune cu intenţie.
În acest caz cauţiunea se trece la venitul bugetului de stat de către judecătorul de instrucţie
sau, după caz, de instanţă. Hotărârea de trecere a cauţiunii la venitul statului poate fi atacată cu
recurs de persoanele interesate.
3.3 Încetarea de drept a măsurilor preventive. Instituirea unor prevederi exprese privind
încetarea de drept a măsurilor preventive, dovedeşte preocuparea legiuitorului nostru pentru
găsirea unor modalităţi prin care să se împiedice privarea de libertate a unei persoane pe un timp
nedeterminat, obligând organele judiciare să acţioneze cu operativitate pentru stabilirea întinderii
răspunderii penale a infractorilor.
Spre deosebire de revocare, care implică o apreciere privind inexistenţa vreunui temei
pentru menţinerea măsurii preventive, încetarea de drept a măsurii preventive constituie un
obstacol legal în menţinerea ei, autoritatea în faţa căreia se află cauza fiind obligată, sub
răspundere disciplinară sau chiar penală să pună de îndată în libertate pe cel reţinut sau arestat
preventiv, ori să ridice de îndată obligaţia de a nu părăsi localitatea sau alte obligaţii impuse de
controlul judiciar.

161
 În timp ce revocarea măsurilor preventive este un act procesual a cărui oportunitate o
apreciază organele judiciare, încetarea de drept a măsurilor de prevenţie este un obstacol legal
împotriva menţinerii acestora.319
Aşadar, ori de câte ori legea prevede că măsura preventivă încetează de drept, organul
judiciar este obligat să dispună desfiinţarea măsurii. Cazurile în care încetează de drept măsura
preventivă sunt determinate de intervenirea, în cursul procesului, a unor obstacole în menţinerea
măsurii sau în desfăşurarea procesului şi în soluţionarea cauzei fiind diferenţiate în raport de faza
procesuală în care intervin.
Sistemul măsurilor preventive, reglementat în C.P.P., este chemat să asigure buna
desfăşurare a procesului penal, precum şi îndeplinirea tuturor sarcinilor propuse de justiţia
penală. O dată ce aplicarea măsurilor preventive periclitează serios drepturile şi libertăţile
omului, organele statului sunt obligate prin lege să controleze stricta respectare a prevederilor
legislative privind aplicarea măsurilor preventive. 320
Măsura preventivă încetează de drept conform art. 195 alin.5 C.P.P.:
a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organul de urmărire penală sau
instanţă, dacă nu a fost prelungită în conformitate cu legea;
b) în caz de scoatere de sub urmărire penală a persoanei, de încetare a procesului penal sau
de achitare a persoanei;
c) în caz de punere în executare a sentinţei de condamnare.
Măsura preventivă privativă de libertate încetează de drept şi în cazul adoptării sentinţei de
condamnare cu aplicarea pedepsei nonprivative de libertate.
În cazurile menţionate în art. 195 alin.5 pct.1 C.P.P., la expirarea termenelor prevăzute de
lege ori stabilite de organul de urmărire penală sau instanţă, dacă nu a fost prelungită în
conformitate cu legea, administraţia locului de reţinere sau de deţinere este obligată să elibereze
imediat persoana reţinută sau arestată.
În cazurile menţionate în art. 195 alin.5 pct.2, alin.6 C.P.P. – în caz de scoatere a persoanei
de sub urmărire penală, de încetare a procesului penal sau de achitare a persoanei, precum şi în
cazul adoptării sentinţei de condamnare cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate,
procurorul, judecătorul de instrucţie sau după caz instanţa judecătoreasca, sunt obligaţi să
transmită imediat copiile hotărârilor respective, administraţiei locului de deţinere a persoanei
arestate, pentru executare.

4. Chestiuni complimentare la aplicarea măsurilor preventive

În cazul procesului penal, alături de măsurile procesuale cu caracter de constrângere, pot fi
luate şi măsuri de ocrotire. Luarea măsurilor de ocrotire constituie expresia umanismului
legislaţiei noastre, menită să apere persoanele care ar avea de suferit în urma luării unor măsuri
de prevenţie privative de libertate sau a unor măsuri de siguranţă care implică restrângerea
libertăţii persoanei.
Din această categorie a măsurilor procesuale fac parte acele măsuri care asigură o
desfăşurare normală a urmăririi penale şi a examinării cauzei penale în instanţa judecătorească.
De asemenea, măsurile procedurale au şi sarcina de a ocroti interesele societăţii şi ale
participanţilor la procesul penal.
C.P.P. anterior prevedea măsuri procesuale asigurătorii, măsuri de restituire şi alte tipuri
care contribuie la realizarea scopurilor procesului penal.
Măsurile procesuale (asigurătorii) ocrotesc copiii minori şi asigură paza averii persoanei
arestate; sunt prevăzute în art. 80 C.P.P. anterior:
1) dacă persoana arestată are copii minori, care rămân fără supraveghere, organul de
cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul şi instanţa de judecată au obligaţia să-i dea în
grija rudelor sau în supravegherea unor instituţii competente;
2) dacă persoana arestată are avere sau locuinţă, care rămân fără supraveghere, organul de
319
Neagu Ion. Op. cit., p. 320.
320
Рыжаков А. П. Уголовный процесс. Москва: PRIOR, 1999, р. 384.
162
cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul sau instanţa de judecată trebuie să întreprindă
acţiuni pentru paza acestora. Organul de cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul şi
instanţa de judecată vor anunţa persoana arestată privind măsurile luate.
Precizăm că măsurile de ocrotire se iau cu privire la alte persoane decât învinuitul sau
inculpatul.
De asemenea, art. 293 C.P.P. anterior prevedea situaţia în care inculpatul este condamnat la
privaţiune de libertate. În acest caz, instanţa de judecată este obligată să ia măsuri pentru
ocrotirea copiilor minori ai condamnatului, precum şi măsuri pentru paza averii şi locuinţei lui,
dacă au rămas fără supraveghere. Instanţa de judecată va da o încheiere în acest sens.
Actuala reglementare stipulează măsurile de ocrotire în art. 189 C.P.P. În cazul în care
persoana reţinută sau arestată, are sub ocrotirea sa minori, persoane recunoscute iresponsabile,
persoane cărora li s-a instituit curatela sau persoane care datorită vârstei, bolii sau altor cauze au
nevoie de ajutor, despre aceasta trebuie sa fie informată autoritatea competentă pentru a lua faţă
de aceste persoane măsuri de ocrotire. Obligaţia informării privind aplicarea măsurii de ocrotire
îi revine organului care a efectuat reţinerea sau arestarea preventivă.
Dispoziţiile organului de urmărire penală sau ale instanţei în vederea luării masurilor de
ocrotire sunt obligatorii de executare pentru organele de tutelă şi curatelă, precum şi pentru
conducătorii instituţiilor medicale sau sociale de stat. Organul de urmărire penală sau instanţa
poate transmite minorii, persoanele iresponsabile sau cele de vârstă înaintată sub ocrotirea
rudelor cu consimţământul acestora.
Persoana, a cărei avere a rămas fără supraveghere în urma reţinerii, arestării preventive sau
arestării la domiciliu, are dreptul la supravegherea acestor bunuri, inclusiv îngrijirea si hrănirea
animalelor domestice, asigurată de către organul de urmărire penală la cerinţa acestei persoane şi
din contul ei. Dispoziţiile organului de urmărire penală sau a instanţei privitor la asigurarea
supravegherii bunurilor şi îngrijirii lor este obligatorie pentru conducătorii respectivi ai
instituţiilor statale. Aceleaşi măsuri de ocrotire se vor lua şi în privinţa persoanelor care se aflau
sub ocrotirea părţii vătămate, a bunurilor şi domiciliului acestora. Privind măsurile de ocrotire
luate, organul de urmărire penală sau instanţa informează neîntârziat persoana reţinută, arestată
preventiv sau la domiciliu, precum şi alte persoane interesate.
Luarea măsurilor de ocrotire presupune existenţa cumulativă a două condiţii, şi anume:
1) în îngrijirea învinuitului sau inculpatului se află persoane care au nevoie de ocrotire;
2) în lipsa învinuitului sau inculpatului care urmează să fie privat de libertate, aceste
persoane rămân fără nici o ocrotire.
Măsurile de ocrotire prevăzute de C.P.P. nu trebuie confundate cu măsurile de ocrotire ce
pot fi luate faţă de aceia care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar care nu răspund
penal, precum şi faţă de cei care sunt expuşi să comită asemenea fapte, aceste măsuri având
menirea de a educa minorii respectivi şi de a preveni săvârşirea de către aceştia a unor fapte
prevăzute de legea penală321.

SECŢIUNEA IV
Alte măsuri procesuale de constrângere

1. Consideraţii generale
Codul de procedură penală al Republicii Moldova afară de măsuri procesuale de
constrângere principale, stipulează şi măsuri procesuale de constrângere secundare, reglementate
în Titlul IV, Capitolul III al Părţii generale, denumite alte măsuri procesuale de constrângere.
Potrivit art.197 C.P.P. în scopul asigurării ordinii stabilite de legea procesual-penală
privind urmărirea penală, judecarea cauzei şi executarea sentinţei, organul de urmărire penală,
procurorul, judecătorul de instrucţie sau instanţă, conform competenţei, sunt în drept a aplica faţă
de bănuit, învinuit, inculpat alte masuri procesuale de constrângere, cum ar fi:
1) obligarea de a se prezenta;
321
Neagu Ion. Op. cit., p. 347.
163
 2) aducerea silită;
3) suspendarea provizorie din funcţie;
4) măsuri asigurătorii în vederea reparării prejudiciului cauzat de infracţiune;
5) măsuri asigurătorii în vederea executării pedepsei amenda.
În cazurile prevăzute de legea procesual-penală, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată este în drept a aplica faţă de partea vătămată, martor, precum şi faţă de alte persoane
participante în proces, următoarele măsuri procesuale de constrângere:
a) obligarea de a se prezenta;
b) aducerea silită;
c) amenda judiciară (se aplică doar de către instanţa).

2. Obligarea de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă

şi aducerea silită
Obligarea de a se prezenta. Art. 198 C.P.P. prevede că în cazurile în care aplicarea
măsurilor preventive faţă de bănuit, învinuit, inculpat nu este raţională, organul de urmărire
penală sau instanţa poate obliga în scris bănuitul, învinuitul, inculpatul a se prezenta la data şi
ora fixată, iar în caz de schimbare a domiciliului, imediat să informeze despre acest fapt. În
obligarea în scris vor fi indicate consecinţele nerespectării acesteia. Obligaţia în scris de a se
prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă poate fi luată şi de la partea vătămată,
martor, precum şi de la alte persoane participante în proces, pentru asigurarea prezentării.
Aducerea silită. Altă măsură procesuală prevăzută de art. 199 C.P.P., este aducerea silită
care constă în aducerea forţată a persoanei la organul de urmărire penală sau la instanţă în cazul
în care aceasta, fiind citată, în modul stabilit de lege, nu s-a prezentat fără motive întemeiate şi
nu a informat organul care a citat-o despre imposibilitatea prezentării sale, iar prezenţa ei era
necesară.
Conform art. 199 alin.2 C.P.P. poate fi supusă aducerii silite numai persoana participantă
în proces, pentru care este obligatorie citarea organului de urmărire penală sau instanţei, si care:
1. Se eschivează de la primirea citaţiei;
2. Se ascunde de organul de urmărire penală sau de instanţă;
3. Nu are loc permanent de trai.
Aducerea silită este aplicată în baza unei ordonanţe de aducere, eliberate de organul de
urmărire penală, sau a încheierii instanţei de judecată. Persoana nu poate fi supusă aducerii silite
în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor care nu suferă amânare. Nu pot fi supuse aducerii silite
minorii în vârsta de până la 14 ani, femeile gravide, persoanele bolnave, starea cărora este
confirmată prin certificat medical eliberat de o instituţie medicală de stat. Aducerea silită este
executată de către organele de poliţie.

3.Suspendarea provizorie din funcţie

Suspendare provizorie din funcţie este reglementată de art.200 C.P.P. şi constă în
interzicerea provizorie motivată învinuitului, inculpatului de a exercita atribuţiile de serviciu sau
de a realiza activităţi cu care acesta se ocupa sau le efectua în interesul serviciului public.
În cazul suspendării provizorii din funcţie, se întrerupe remunerarea muncii, însă perioada
de timp pentru care persoana a fost suspendată din funcţie, în calitate de măsura procesuală de
constrângere, este luată la calcularea vechimii generale în muncă. Aplicarea, suspendarea
provizorie din funcţie este în competenţa judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei de
judecată, având la bază demersul motivat, depus de către procuror. Copia încheierii emise de
judecătorul de instrucţie sau de instanţa de judecată, privitor la suspendarea provizorie din
funcţie a persoanei, este transmisă imediat pentru executare administraţiei de la locul de lucru al
învinuitului, inculpatului. Din momentul primirii copiei, persoana indicată va fi înlăturată sau nu
va fi admisă în câmpul muncii. În cazul când persoana, responsabilă de executarea acestei măsuri
procesuale de constrângere, nu îndeplineşte hotărârea judecătorească respectivă, judecătorul de

164
instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată are dreptul a aplica amendă judiciară, în
conformitate cu art. 201 C.P.P.
Suspendarea provizorie din funcţie poate fi revocată de către judecătorul de instrucţie sau,
după caz, de instanţă, la cererea parţilor în proces, dacă dispare necesitatea aplicării unei
asemenea măsuri.

4. Amenda judiciară
Amenda judiciară este o sancţiune bănească, aplicată de către instanţa de judecată
persoanei care a comis o abatere în cursul procesului penal, prevăzută de articolul 201 C.P.P.
Amenda judiciara se aplică în mărime de la 1 la 25 de unităţi convenţionale.
Se sancţionează cu amendă judiciară următoarele abateri:
a) neîndeplinirea de către orice persoană prezentă la şedinţa de judecată a măsurilor luate
de către preşedintele şedinţei în conformitate cu cerinţele art. 334 C.P.P.;
b) neexecutarea ordonanţei sau a încheierii de aducere silită;
c) neprezentarea nejustificată a martorului, expertului, specialistului, interpretului,
traducătorului sau apărătorului legal citaţi la organul de urmărire penală sau instanţă, precum şi a
procurorului la instanţă şi neinformarea acestora despre imposibilitatea prezentării, când prezenţa
lor este necesară;
d) tergiversarea de către expert, interpret sau traducător a executării însărcinărilor primite;
e) neluarea de către conducătorul unităţii, în care urmează să se efectueze o expertiză, a
măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia;
f) neândeplinirea obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a
instanţei, a obiectelor sau a documentelor de către conducătorul unităţii sau de către persoanele
însărcinate cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;
g) nerespectarea obligaţiei de păstrare a mijloacelor de probă;
h) alte abateri pentru care C.P.P. prevede amenda judiciară.
Pentru abaterile comise în cursul urmăririi penale, amendă judiciară este aplicată de
judecătorul de instrucţie, la demersul persoanei care efectuează urmărirea penală. Pentru
abaterile comise în cursul judecării cauzei, amenda judiciară este aplicată de instanţa care judecă
cauza, iar încheierea privind aplicarea amenzii judiciare se include în procesul-verbal al şedinţei
de judecată.
În ceea ce priveşte amenda judiciară aplicată avocatului prin Încheierea Colegiului penal
al Curţii de Apel Bălţi din 26 martie 2008, Colegiul penal lărgit menţionează că, potrivit
prevederilor art.210 alin.(4) pct.8) CPP coroborate cu dispoziţiile art.34 alin.(4) CPP, instanţa
de judecată, constatind că avocatul T. C. a înaintat în mod repetat cerere de recuzare a
judecătorului Gh. S., cu rea-credinţă şi în mod abuziv, cu scopul de a tergiversa procesul şi de a
deruta judecata, i-a aplicat acestuia o amendă în limitele prescrise de legislaţie. Astfel,
încheierea privind aplicarea amenzii este absolut legală şi întemeiată, motiv pentru care şi acest
temei invocat de avocat în recurs urmează a fi respins ca inadmisibil. Mai mult, art. 201 alin.(8)
CPP stabileşte că încheierea instanţei privind aplicarea amenzii se atacă separat cu recurs, în
termen de 15 zile de la data pronunţării, pe cînd avocatul a exercitat acest drept abia la 7 mai
2008, omiţind termenul de declarare a recursului în această privinţă. Prin cele menţionate sî nt
combătute argumentele recursurilor ordinare declarate de avocat şi condamnat, de aceea, ca
inadmisibile, fiind neintemeiate, acestea urmează a fi respinse.322
Încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea amenzii judiciare poate fi atacată cu
recurs în instanţa ierarhic superioară de către persoana în privinţa căreia a fost aplicată amenda.
Încheierea instanţei de judecată privind aplicarea amenzii judiciare poate fi atacată o dată cu
sentinţa, în modul prevăzut de C.P.P.
322
Extras din Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1ra-868/08 din 8 iulie 2008, în:
Jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012, p.699, 700.

165
 5. Măsuri asiguratorii pentru repararea prejudiciului si garantarea pedepsei
amenda
Codul de procedură penală în art. 202 C.P.P. împuterniceşte organul de urmărire penală
din oficiu sau instanţa de judecată, la cererea părţilor, a lua în cursul procesului penal măsuri
asiguratorii pentru repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, precum şi pentru garantarea
executării pedepsei amenzii. Măsurile asiguratorii pentru repararea prejudiciului constau în
sechestrarea bunurilor mobile şi imobile în conformitate cu art. 203–210 C.P.P. Măsurile
asiguratorii pentru repararea prejudiciului pot fi luate asupra bunurilor bănuitului, învinuitului,
inculpatului, persoanei civilmente responsabile în suma valorii probabile a pagubei. Măsurile
asiguratorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii pot fi luate numai asupra bunurilor
învinuitului sau inculpatului.
Noţiunea punerii sub sechestru şi temeiuri de aplicare. Punerea sub sechestru a bunurilor,
adică a valorilor materiale, inclusiv a conturilor si depozitelor bancare este reglementată de art.
203 C.P.P. şi este o măsură procesuală de constrângere care constă în inventarierea bunurilor
materiale şi interzicerea proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în cazurile
necesare, de a se folosi de aceste bunuri. După punerea sub sechestru a conturilor şi a depozitelor
bancare sunt încetate orice operaţiuni în privinţa acestora. Punerea sub sechestru a bunurilor este
aplicată pentru a asigura repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, acţiunea civilă şi eventuala
confiscare a bunurilor destinate săvârşirii infracţiunii, folosite în acest scop sau rezultate din
infracţiune.
Articolul 205 C.P.P. stabileşte temeiurile legale de punere sub sechestru a bunurilor.
Potrivit legii, punerea sub sechestru a bunurilor poate fi aplicată de organul de urmărire penală
sau instanţă, numai în cazurile în care probele acumulate permit de a presupune întemeiat ca
bănuitul, învinuitul, inculpatul sau alte persoane la care se află bunurile urmărite, le pot tăinui,
deteriora, cheltui. Nu pot fi puse sub sechestru bunuri dacă în procesul penal nu este înaintată
acţiunea civilă şi dacă pentru săvârşirea infracţiunii incriminate bănuitului, învinuitului,
inculpatului nu poate fi aplicată confiscarea specială a acestora.
Procurorul, din oficiu sau la cererea părţii civile, înaintează judecătorului de instrucţie
demers, însoţit de ordonanţa organului de urmărire penală, privind punerea bunurilor sub
sechestru. Judecătorul de instrucţie, prin rezoluţie, sancţionează punerea bunurilor sub sechestru,
iar instanţa de judecată decide asupra cererilor părţii civile ori ale altei părţi, dacă vor fi
administrate probe suficiente pentru confirmarea circumstanţelor prevăzute în art. 205 alin.1
C.P.P. În ordonanţa organului de urmărire penală sau, după caz, în încheierea instanţei de
judecată cu privire la punerea bunurilor sub sechestru, vor fi indicate bunurile materiale supuse
sechestrului, în măsura în care ele sunt stabilite în procedura cauzei penale, precum şi valoarea
bunurilor necesare şi suficiente pentru asigurarea acţiunii civile. Dacă există dubii evidente
privind prezentarea benevolă a bunurilor pentru punerea lor sub sechestru, judecătorul de
instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată, concomitent cu autorizarea sechestrului asupra
bunurilor materiale, autorizează şi percheziţia.
În caz de delict flagrant sau de caz ce nu suferă amânare, organul de urmărire penală este
în drept de a pune bunurile sub sechestru în baza ordonanţei proprii, fără a avea autorizaţia
judecătorului de instrucţie, comunicând în mod obligatoriu despre aceasta judecătorului de
instrucţie imediat, însă nu mai târziu de 24 de ore din momentul efectuării acestei acţiuni
procedurale. Primind informaţia respectivă, judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acţiunii
de punere sub sechestru, confirmă rezultatele ei sau declară nevalabilitatea acesteia. În caz de
constatare că sechestrarea este ilegală sau neîntemeiată, judecătorul de instrucţie dispune
scoaterea, totală sau parţială, a bunurilor de sub sechestru.
Bunurile care pot fi puse sub sechestru. Sechestru poate fi pus pe bunurile bănuitului,
învinuitului, inculpatului, precum şi ale părţii civilmente responsabile indiferent de natura
bunurilor şi de faptul la cine se află acestea. Conform art. 204 C.P.P. sunt puse sub sechestru
bunurile ce constituie cota-parte a bănuitului, învinuitului, inculpatului în proprietatea comună a
166
soţilor sau familiei. Dacă există suficiente probe că proprietatea comună este dobândită sau
acumulată pe cale criminală, poate fi pusă sub sechestru întreaga proprietate a soţilor sau familiei
ori cea mai mare parte a acestei proprietăţi. Nu pot fi puse sub sechestru produsele alimentare
necesare proprietarului, posesorului de bunuri şi membrilor familiilor lor, combustibilul,
literatura de specialitate şi inventarul de ocupaţie profesională, vesela şi atributele de bucătărie
folosite permanent, ce nu sunt de mare preţ, precum şi alte obiecte, lucruri de prima necesitate,
chiar dacă acestea pot fi ulterior supuse confiscării. Nu pot fi puse sub sechestru bunurile
întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, cu excepţia acelei cote-părţi dobândite ilicit din
proprietatea colectivă care poate fi separată, fără a aduce prejudiciu activităţii economice.
Determinarea valorii bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru. Costul bunurilor ce
urmează a fi puse sub sechestru se determina, potrivit art. 206 C.P.P., conform preţurilor medii
de piaţă din localitatea respectivă, fără aplicarea vreunui coeficient. Valoarea bunurilor puse sub
sechestru, în scopul asigurării acţiunii civile înaintate de partea civilă sau procuror, nu poate
depăşi valoarea acţiunii civile. Determinând cota-parte a bunurilor ce urmează a fi puse sub
sechestru a fiecăruia dintre mai mulţi învinuiţi, inculpaţi sau a câtorva persoane care poartă
răspundere pentru acţiunile lor, se iau în considerare gradul de participare a acestora la săvârşirea
infracţiunii. În scopul asigurării acţiunii civile poate fi pusă sub sechestru întreaga proprietate a
uneia dintre aceste persoane.
Modul de executare a ordonanţei sau a hotărârii cu privire la punerea bunurilor sub
sechestru. Conform articolul 207 C.P.P. reprezentantul organului de urmărire penală înmânează,
contra semnătură, proprietarului sau posesorului bunurilor, copia ordonanţei sau hotărârea cu
privire la punerea bunurilor sub sechestru şi cere predarea lor. In cazul refuzului de a executa
benevol această cerinţă, punerea bunurilor sub sechestru se efectuează în mod forţat.
Dacă există temeiuri de a presupune că bunurile sunt tăinuite de către proprietar sau
posesor, organul de urmărire penală, având împuterniciri legale, este în drept să efectueze
percheziţie. Punerea bunurilor sub sechestru prin hotărârea instanţei de judecată, adoptată după
terminarea urmăririi penale în cauză, se execută de executorul judecătoresc. Pentru a participa la
punerea bunurilor sub sechestru poate fi atras un specialist merceolog, care va determina costul
aproximativ al bunurilor materiale, în scopul excluderii sechestrării bunurilor cu valoare ce nu
corespunde valorii indicate în ordonanţă organului de urmărire penală sau în hotărârea instanţei
de judecată.
Proprietarul sau posesorul bunurilor care participă la punerea sub sechestru, este în drept a
indica care bunuri materiale pot fi puse sub sechestru în primul rând, pentru a fi asigurată suma
menţionată în ordonanţa organului de urmărire penală sau în hotărârea instanţei de judecată.
Privitor la punerea bunurilor sub sechestru reprezentantul, organului de urmărire penală
întocmeşte proces-verbal conform prevederilor art. 260 şi art. 261 C.P.P., iar executorul
judecătoresc – lista de inventariere.
În procesul-verbal sau, după caz, în lista de inventariere:
1. Sunt enumerate toate bunurile materiale puse sub sechestru, indicându-se numărul,
măsura sau greutatea lor, materialul din care sunt confecţionate şi alte elemente de
individualizare şi, pe cât e posibil, costul lor;
2. Sunt indicate care bunuri materiale vor fi ridicate şi care sunt lăsate pentru păstrare;
3. Sunt consemnate declaraţiile persoanelor prezente şi ale altor persoane despre
apartenenţa bunurilor puse sub sechestru.
Copia procesului-verbal sau a listei de inventariere se înmânează, contra semnătură,
proprietarului sau posesorului bunurilor puse sub sechestru, iar dacă acesta lipseşte, unui
membru major al familiei lui sau reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice
locale. Punând sub sechestru bunurile aflate pe teritoriul întreprinderii, organizaţiei sau
instituţiei, copia de pe procesul-verbal sau de pe lista de inventariere este înmânată, contra
semnătură, reprezentantului administraţiei.
Păstrarea bunurilor puse sub sechestru. Legea procesual-penală în art.208 C.P.P.
stabileşte că bunurile puse sub sechestru, de regulă, se ridică, cu excepţia imobilului si a
167
obiectelor cu dimensiuni mari. Metalele şi pietrele preţioase, perlele, valuta străina, bonurile şi
hârtiile de valoare, obligaţiile se transmit pentru păstrare în instituţiile Băncii Naţionale; sumele
de bani se depun la contul de depozit al instanţei de judecată în a cărei competenţă este judecarea
cauzei penale respective; celelalte obiecte ridicate se sigilează şi se păstrează de către organul din
al cărui demers, bunurile au fost puse sub sechestru sau se transmit pentru păstrare
reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale. Bunurile puse sub sechestru
care nu au fost ridicate se sigilează şi se lasă pentru păstrare proprietarului sau posesorului ori
unui membru adult al familiei lui, căruia i-a fost explicată răspunderea, prevăzuta în art.251 CP,
pentru însuşirea, înstrăinarea, substituirea sau tăinuirea acestor bunuri şi despre aceasta de la el
se ia un angajament scris.
Contestarea punerii bunurilor sub sechestru. Punerea bunurilor sub sechestru poate fi
contestată în modul stabilit de articolul 209 C.P.P., însă plângerea sau recursul înaintat nu
suspendă executarea acestei acţiuni. Alte persoane decât bănuitul, învinuitul, inculpatul care
consideră că punerea sub sechestru a bunurilor lor este efectuată ilegal sau neîntemeiat sunt în
drept să ceară organului de urmărire penală sau instanţei să scoată bunurile de sub sechestru. În
cazul în care acestea refuză să satisfacă rugămintea sau nu au comunicat persoanei respective
despre soluţionarea cererii timp de 10 zile din momentul primirii ei, persoana este in drept sa
solicite scoaterea bunurilor de sub sechestru in ordinea procedurii civile. Hotărârea instanţei de
judecată în privinţa acţiunii civile privind scoaterea bunurilor de sub sechestru poate fi atacată de
către procuror în instanţa ierarhic superioară cu recurs în termen de 10 zile, însă, după întrarea ei
în vigoare, este obligatorie pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţa de judecată care
judecă cauza penală în cadrul soluţionării chestiunii ale cui bunuri trebuie sa fie confiscate sau,
după caz, urmărite.
Scoaterea bunurilor de sub sechestru în procesul penal. Bunurile se scot de sub sechestru
potrivit articolul 210 C.P.P. prin hotărârea organului de urmărire penală sau instanţei dacă, în
urma retragerii acţiunii civile, modificării încadrării juridice a infracţiunii incriminate bănuitului,
învinuitului, inculpatului ori din alte motive, a decăzut necesitatea de a menţine bunurile sub
sechestru. Instanţa de judecată, judecătorul de instrucţiune sau procurorul, în limitele
competenţei lor, ridică sechestrul asupra bunurilor şi în cazurile în care constată ilegalitatea
punerii acestora sub sechestru de către organele de urmărire penală fără autorizaţia respectivă.
Potrivit cererii părţii civile sau a altor persoane interesate de a cere repararea prejudiciului
material în ordinea procedurii civile, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată este în
drept să menţină bunurile sub sechestru şi după încetarea procesului penal, scoaterea persoanei
de sub urmărire penală sau achitarea persoanei, timp de o lună de la intrarea în vigoare a
hotărârii respective.

CAPITOLUL VI
Chestiuni patrimoniale în procesul penal
1. Acţiunea civilă în procesul penal
În fiecare stat democratic trebuie să fie create garanţii ale ocrotirii drepturilor şi ale
asigurării îndeplinirii obligaţiilor de către cetăţenii săi. În atare ordine de idei se înscrie ocrotirea
dreptului la proprietate, el fiind garantat de stat. Conform Constituţiei, Proprietatea nu poate fi
folosită în detrimentul drepturilor, libertăţilor şi demnităţii omului (art. 9). Nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi
prealabilă despăgubire. Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii
pot fi confiscate numai în condiţiile legii (art. 46).
Procedura penală concretizează dreptul de proprietate al titularului, căruia i-a fost pricinuit
un prejudiciu material prin infracţiune. Păgubaşul are dreptul la recompensă, iar persoana care
poartă răspundere materială pentru prejudiciul cauzat este obligată să-l repare. Un mijloc
prevăzut de lege pentru protejarea drepturilor patrimoniale şi dezdăunarea persoanei, fizice sau
juridice, în procesul penal, este acţiunea civilă.
168
 Acţiunea civilă, în procesul penal, este cererea persoanei fizice sau juridice, care a suferit
o pagubă materială produsă prin infracţiune, pentru repararea pagubei, adresată învinuitului
(inculpatului) sau persoanei care poartă răspundere materială pentru acţiunile sale.
Raporturile de drept penal determină necesitatea apariţiei raporturilor procesual-penale.
Naşterea raporturilor de drept civil ca rezultat al infracţiunii, urmat de prejudicii materiale,
determină necesitatea apariţiei şi realizării raporturilor derivate de drept procesual-civil în cadrul
procesului penal. Realizarea acestor raporturi şi soluţionarea acţiunii civile în procesul penal nu
este un atribut indispensabil pentru toate cauzele penale. Pentru exercitarea şi soluţionarea
acţiunii civile în procesul penal trebuie realizate următoarele condiţii:
1. Infracţiunea trebuie să producă un prejudiciu material;
2. Între infracţiunea săvârşită şi paguba reclamată trebuie să existe un raport de
cauzalitate. Între orice fapt ilegal şi urmările survenite, pot exista atât legături necesare, cât şi
întâmplătoare, dar tragerea la răspundere pentru consecinţele survenite, e posibilă când ele
constituie rezultatul inevitabil al faptei săvârşite;
3. Acest prejudiciu trebuie să fie cert. Atare condiţie include posibilitatea evaluării în bani
a pagubei cauzate;
4. Să existe manifestare de voinţă din partea celui vătămat în legătură cu despăgubirea sa.
Pentru a porni acţiunea civilă este necesară depunerea unei cereri de către partea vătămată.
Îndeplinirea unei asemenea condiţii nu este necesară în cazul în care acţiunea civilă este intentată
de procuror (art. 221 alin.4 C.P.P.).
Exercitarea şi soluţionarea acţiunii civile în procesul penal concomitent cu soluţionarea
cauzei penale, prezintă anumite avantaje, care permit:
1. A stabili sub toate aspectele, complet şi obiectiv circumstanţele cauzei penale, inclusiv
cuantumul prejudiciului material, acordând astfel posibilitatea calificării corecte a faptei ilicite,
determinând justa soluţionare a cauzei penale;
2. A soluţiona concomitent problema răspunderii penale şi civile;
3. A elibera partea civilă de taxa de stat;
4. A soluţiona rapid acţiunea civilă, ceea ce este posibil chiar în faza urmăririi penale;
5. Persoana trasă la răspundere penală, să se apere concomitent de acuzare şi de acţiune
civilă.
2. Intentarea, asigurarea şi soluţionarea acţiunii civile în procesul penal
Organul de urmărire penală şi instanţa sunt obligate a aduce la cunoştinţă persoanei,
dreptul de a înainta acţiune civilă. Acţiunea civilă în procesul penal poate fi intentată la cererea
persoanelor fizice sau juridice, cărora le-au fost cauzate prejudicii materiale, morale sau, după
caz, le-a fost adusă daună reputaţiei profesionale nemijlocit prin fapta (acţiunea sau inacţiunea)
interzisă de legea penală sau în legătură cu săvârşirea acesteia.
Conform art. 51 alin.2 C.P.P., procurorul este în drept să pornească o acţiune civilă
împotriva învinuitului, inculpatului sau a persoanei care poartă răspundere materială pentru fapta
învinuitului, inculpatului:
1. În interesul persoanei vătămate care se află în stare de imposibilitate sau de
dependenţă faţă de învinuit, inculpat ori din alte motive nu-şi poate realiza singură dreptul de a
porni acţiune civilă;
2. În interesul statului.
Condiţiile punerii în mişcare a acţiunii civile în procesul penal sunt:
– capacitatea de exerciţiu şi de folosinţă a reclamantului;
– competenţa în materia respectivă a instanţei;
– lipsa unei decizii în privinţa aceluiaşi litigiu;
– depunerea unei cereri.
Persoanele fizice şi juridice, cărora le-a fost cauzat prejudiciu nemijlocit prin acţiunile
interzise de legea penală, pot înainta o acţiune civilă privitor la despăgubire prin:
1) restituirea în natură a obiectelor sau a contravalorii bunurilor pierdute ori nimicite în
urma săvârşirii faptei interzise de legea penală;
169
 2) compensarea cheltuielilor pentru procurarea bunurilor pierdute ori nimicite sau
restabilirea calităţii, aspectului comercial, precum şi repararea bunurilor deteriorate;
3) compensarea venitului ratat în urma acţiunilor interzise de legea penală;
4) repararea prejudiciului moral sau, după caz, a daunei aduse reputaţiei profesionale.
Prejudiciul material se consideră legat de săvârşirea acţiunii interzise de legea penală dacă
el se exprimă în cheltuieli pentru:
1) tratamentul părţii vătămate şi îngrijirea acesteia;
2) înmormântarea părţii vătămate;
3) plata sumelor de asigurare, indemnizaţiilor şi pensiilor;
4) executarea contractului de depozit al bunurilor.
La evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale ale prejudiciului moral, instanţa de
judecată ia în considerare suferinţele fizice ale victimei, prejudiciul agrement sau estetic,
pierderea speranţei în viaţă, pierderea încrederii în fidelitatea conjugală, defăimarea persoanei,
suferinţele psihice provocate de decesul rudelor apropiate etc.
Acţiunea civilă poate fi înaintată în orice moment de la pornirea procesului penal până la
terminarea cercetării judecătoreşti. Acţiunea civilă poate fi înaintată în numele persoanei fizice
sau juridice de către reprezentanţii acestora. În caz de deces al persoanei fizice care este în drept
de a înainta o acţiune civilă în procesul penal, acest drept trece la succesorii ei, iar în caz de
reorganizare a persoanei juridice – la succesorul ei de drept. Pretenţiile persoanelor fizice şi
juridice prejudiciate nemijlocit prin fapta interzisă de legea penală au prioritate în raport cu
pretenţiile statului faţă de făptuitor. Acţiunea civilă în procesul penal se înaintează în baza cererii
scrise a părţii civile sau a reprezentantului ei în orice moment de la pornirea procesului penal
până la terminarea cercetării judecătoreşti. Acţiunea civilă se înaintează faţă de bănuit, învinuit,
inculpat, faţă de o persoană necunoscută care urmează să fie trasă la răspundere sau faţă de
persoana care poate fi responsabilă de acţiunile învinuitului, inculpatului.
Legea procesual-penală nu conţine prevederi asupra conţinutului şi formei cererii,
reclamaţiei (spre deosebire de legea procesual-civilă). Ea se întocmeşte în formă liberă. În
cererea de înaintare a acţiunii civile se arată cauza penală în procedura căreia urmează să fie
intentată acţiunea civilă, cine şi către cine înaintează acţiunea, valoarea acţiunii şi cerinţa de
despăgubire. Dacă este necesar, partea civilă poate depune o cerere de concretizare a acţiunii
civile. Procurorul înaintează sau susţine acţiunea civilă înaintată în cazul în care persoana fizică
sau juridică cu drept de înaintare a acesteia nu are posibilitate de a-şi proteja interesele.
Procurorul poate înainta acţiune civilă privitor la prejudiciul moral numai la cererea părţii
vătămate care nu are posibilitate de a-şi proteja interesele. Persoana care nu a înaintat acţiunea
civilă în cadrul procesului penal, precum şi persoana a cărei acţiune civilă a rămas nesoluţionată,
au dreptul de a înainta o asemenea acţiune în ordinea procedurii civile. Dacă acţiunea civilă
intentată la instanţa civilă a fost respinsă, reclamantul nu are dreptul de a înainta aceeaşi acţiune
în cadrul procesului penal. Dacă acţiunea civilă a fost respinsă în cadrul procesului penal,
reclamantul nu este în drept să înainteze aceeaşi acţiune în ordinea procedurii civile.
Acţiunea civilă în procesul penal este soluţionată în conformitate cu prevederile C.P.P.
Normele procedurii civile sunt aplicate dacă ele nu contravin principiilor procesului penal şi dacă
normele procesului penal nu prevăd asemenea reglementari. Hotărârea privind acţiunea civilă
este adoptată în conformitate cu normele dreptului civil şi ale altor domenii de drept. Termenul
de prescripţie, prevăzut de legislaţia civilă, nu este aplicabil acţiunilor civile soluţionate în
procesul penal.
Persoana fizică sau juridică care a înaintat acţiunea civilă, prin ordonanţa organului de
urmărire penală sau prin încheierea instanţei de judecată, este recunoscută în calitate de parte
civilă şi ei i se înmânează informaţie în scris despre drepturile şi obligaţiile ei prevăzute în art. 62
C.P.P. În cazul în care lipsesc temeiurile prevăzute în art. 219 şi 221 C.P.P. pentru înaintarea
acţiunii civile, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, prin hotărâre motivată, refuză
să recunoască în calitate de parte civilă persoana fizică sau juridică care a înaintat acţiunea civilă,
explicând persoanei respective dreptul de a ataca cu recurs această hotărâre.
170
 Refuzul organului de urmărire penală sau al instanţei de a recunoaşte persoana în calitate
de parte civilă, nu o lipseşte pe aceasta de dreptul de a înainta acţiunea civilă în ordinea
procedurii civile. Constatând persoana care poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat prin
acţiunile sau inacţiunile interzise de legea penală, organul de urmărire penală sau instanţa, prin
hotărâre, o constituie în calitate de parte civilmente responsabilă şi îi înmânează informaţie în
scris, privind drepturile şi obligaţiile ei, prevăzute în art. 74 C.P.P. Partea civilă poate retrage
acţiunea civilă în orice moment al procesului penal, însă nu mai târziu de retragerea completului
în camera de deliberare pentru soluţionarea în fond a cauzei. Persoana poate retrage acţiunea
civilă şi în cazul în care aceasta a fost iniţiată de către procuror în interesele ei. Retragerea
acţiunii civile, acceptată de organul de urmărire penală sau instanţă, impune încetarea procesului
cu privire la acţiunea civilă, fapt ce împiedică intentarea ulterioară a aceleiaşi acţiuni în cadrul
procesului penal. Organul de urmărire penală sau instanţa poate respinge retragerea acţiunii
civile în cazul în care aceasta duce la lezarea drepturilor altor persoane interesate sau a altor
interese ocrotite de lege.
Judecarea acţiunii civile în procesul penal, indiferent de valoarea acţiunii, se efectuează de
către instanţa de competenţa căreia este cauza penală. La adoptarea sentinţei de acuzare sau de
aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical, instanţa soluţionează şi acţiunea civilă
prin admiterea ei, totală sau parţială, ori prin respingere. Dacă la soluţionarea acţiunii civile,
pentru a stabili suma despăgubirilor cuvenite părţii civile, apare necesitatea de a amâna judecarea
cauzei pentru a se administra probe suplimentare, instanţa poate să admită în principiu acţiunea
civilă, urmând ca asupra cuantumului despăgubirilor să se pronunţe instanţa în ordinea
procedurii civile.
Instanţa de judecată lasă acţiunea civilă fără soluţionare în procesul penal în cazul adoptării
sentinţei de încetare a urmăririi penale sau de achitare din motivul lipsei componenţei
infracţiunii, fapt ce nu împiedică persoana care a iniţiat acţiunea civilă de a o intenta în ordinea
procedurii civile.
În conformitate cu prevederile art. 219 CPP, acţiunea civilă în procesul penal poate fi
intentată la cererea persoanelor fizice sau juridice cărora le-au fost cauzate prejudicii
materiale, morale nemijlocit prin fapta (acţiunea sau inacţiunea) interzisă de legea penală sau
în legătură cu săvirşirea acesteia. Din stipulările menţionate, rezultă că acţiunea civilă
exercitată în procesul penal trebuie să întrunească unele condiţii, printre care existenţa legăturii
de cauzalitate dintre infracţiunea săvirşită şi prejudiciul reclamat. Articolul 387 alin.(2) pct.2)
CPP stipulează că, în cazul cind se dă o sentinţă de achitare, dacă inculpatul a fost achitat
pentru că nu sint întrunite elementele infracţiunii, instanţa nu se pronunţă asupra acţiunii
civile.323
Hotărârea definitivă a instanţei de judecată cu privire la acţiunea civilă în procesul penal,
inclusiv hotărârea organului de urmărire penală sau a instanţei despre acceptarea retragerii
acţiunii civile, precum şi hotărârea instanţei prin care a fost confirmată tranzacţia de împăcare a
părţilor în acelaşi litigiu, împiedică intentarea ulterioară a unei noi acţiuni pe aceleaşi temeiuri.
O dată cu sentinţa de condamnare, instanţa de judecată, apreciind dacă sunt dovedite
temeiurile şi mărimea pagubei cerute de partea civilă, admite acţiunea civilă, în tot sau în parte,
ori o respinge.
În cazul când se dă o sentinţă de achitare, instanţa:
1) respinge acţiunea civilă dacă nu s-a constatat existenţa faptei incriminate sau fapta nu a
fost săvârşită de inculpat;
2) nu se pronunţă asupra acţiunii civile dacă inculpatul a fost achitat pentru că nu sunt
întrunite elementele infracţiunii sau există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
prevăzute în art. 35 al Codului Penal.

323
Extras din Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1ra-111/08 din 7 martie 2008, în:
Jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012, p.710.
171
 În cazuri excepţionale când, pentru a stabili exact suma despăgubirilor cuvenite părţii
civile, ar trebui amânată judecarea cauzei, instanţa poate să admită, în principiu, acţiunea civilă,
urmând ca asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite să hotărască instanţa civilă.
În privinţa recursului părţii vătămate B.S., Colegiul constată că, în latura civilă,
argumentele formulate în acest recurs nu îşi găsesc relevanţa în prezenta cauză, deoarece
instanţele de judecată au respectat prevederile art. 225 alin. (3) CPP, or, din lipsă a tuturor
datelor obiective la soluţionarea acţiunii civile, pentru a stabili suma despăgubirilor cuvenite
părţii civile, instanţa poate să admită în principiu acţiunea civilă, urmind ca asupra cuantumului
despăgubirilor să se pronunţe instanţa în ordinea procedurii civile.324
Probatoriul acţiunii civile în procesul penal se efectuează conform ordinii generale stabilită
prin legea procesual-penală. Astfel, obligaţia probării caracterului şi mărimii pagubei materiale
pricinuită de infracţiune este pe seama organelor de urmărire penală, şi a procurorului. Caracterul
şi mărimea pagubei formează un component indispensabil obiectului probatoriului (art. 96 alin.1
pct. 5 C.P.P.). Asemenea împrejurări pot fi obţinute numai din mijloacele de probă prevăzute de
lege (art. 93 C.P.P.). Compensarea în întregime a daunei este considerată conform art. 75 CP,
drept circumstanţă atenuantă la stabilirea pedepsei penale. Cuantumul prejudiciului pricinuit prin
sustragere, neajuns, nimicire sau deteriorare a bunurilor proprietarului este determinată conform
preţurilor libere de piaţă. În lipsa preţurilor de piaţă, valoarea bunurilor sustrase poate fi stabilită
în baza concluziei de expertiză merceologică.

3. Cheltuielile judiciare
Cheltuieli judiciare sunt cheltuielile suportate potrivit legii pentru asigurarea bunei
desfăşurări a procesului penal (art. 227 alin.1 C.P.P.).
Cheltuielile judiciare cuprind sumele:
1) plătite sau care urmează a fi plătite martorilor, părţii vătămate, reprezentanţilor lor,
experţilor, specialiştilor, interpreţilor, traducătorilor şi asistenţilor procedurali;
2) cheltuite pentru păstrarea, transportarea şi cercetarea corpurilor delicte;
3) care urmează a fi plătite pentru acordarea din oficiu a asistenţei juridice;
4) cheltuite pentru restituirea contravalorii obiectelor deteriorate sau nimicite în procesul
de efectuare a expertizei sau de reconstituire a faptei;
5) cheltuite în legătură cu efectuarea acţiunilor procesuale în cauza penală.
Cheltuielile judiciare se plătesc din sumele alocate de stat dacă legea nu prevede altă
modalitate.
În conformitate cu art. 228 C.P.P. din sumele alocate de stat vor fi compensate următoarele
cheltuieli judiciare suportate de către martori, partea vătămată, partea civilă, apărătorul din
oficiu, asistenţii procedurali, interpreţi, traducători, experţi, specialişti, reprezentanţii legali ai
părţii vătămate, ai părţii civile:
1) cheltuielile făcute în legătură cu prezentarea la citare în organul de urmărire penală şi în
instanţă;
2) cheltuielile de cazare;
3) salariul mediu pentru toată perioadă de participare în procesul penal;
4) cheltuielile de reparare, restabilire a obiectelor care au fost deteriorate în urma utilizării
lor în cadrul acţiunilor procesuale la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei.
Organele, întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile de stat sunt obligate a păstra salariul
mediu, pentru toată perioada de timp în care partea vătămată, reprezentantul ei legal, asistentul
procedural, interpretul, traducătorul, specialistul, expertul, martorul au participat în procesul
penal, la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei.
Expertului şi specialistului li se recuperează, de asemenea, costul materialelor care le
aparţin şi care au fost utilizate pentru executarea însărcinării respective. Expertul, specialistul,
324
Extras din Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1ra-74/10 din 2 februarie 2010, în:
Jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012, p.712.

172
interpretul, traducătorul au dreptul la recompensă pentru executarea obligaţiilor, afară de cazurile
când le-au executat în cadrul unei însărcinări de serviciu. Cheltuielile suportate de persoanele
menţionate, vor fi recuperate la cererea acestora în baza unei hotărâri a organului de urmărire
penală sau a instanţei în mărimea stabilită de legislaţia în vigoare.
Cheltuielile judiciare sunt suportate de condamnat sau sunt trecute în contul statului.
Instanţa de judecată poate obliga condamnatul să recupereze cheltuielile judiciare, cu excepţia
sumelor plătite interpreţilor, traducătorilor, precum şi apărătorilor în cazul asigurării inculpatului
cu avocat din oficiu, atunci când aceasta o cer interesele justiţiei şi condamnatul nu dispune de
mijloacele necesare. Achitarea cheltuielilor judiciare poate fi suportată şi de condamnatul care a
fost eliberat de pedeapsă sau căruia i-a fost aplicată pedeapsă, precum şi de persoana în privinţa
căreia urmărirea penală a fost încetată pe temeiuri de nereabilitare.
Instanţa poate elibera de plata cheltuielilor judiciare, total sau parţial, condamnatul sau
persoana care trebuie să suporte cheltuielile judiciare în caz de insolvabilitate a acestora sau dacă
plata cheltuielilor judiciare poate influenţa substanţial asupra situaţiei materiale a persoanelor
care se află la întreţinerea lor. Când sunt condamnate mai multe persoane în aceeaşi cauză,
cheltuielile judiciare sunt repartizate în funcţie de vinovăţia, gradul de răspundere şi situaţia
materială a fiecăreia dintre ele.
În cazul încetării urmăririi penale în urma împăcării părţii vătămate cu învinuitul,
inculpatul, instanţa de judecată poate trece cheltuielile judiciare în sarcina părţii vătămate, a
învinuitului, inculpatului sau numai a uneia din părţi. În caz de deces al condamnatului până la
intrarea în vigoare a sentinţei, cheltuielile judiciare nu pot fi puse în sarcina succesorilor lui. În
cazul condamnaţilor minori, pot fi obligaţi a achita cheltuielile judiciare, părinţii sau tutorii
minorului condamnat, dacă este constatat, că ei au admis neajunsuri serioase privind îndeplinirea
obligaţiilor lor faţă de minor.

CAPITOLUL VII
Termenele şi actele în procesul penal
1. Termenele în procesul penal, importanţa şi modul de calculare a lor
Pentru unele acţiuni procesual-penale legea impune şi condiţii privitoare la timpul în care
ele urmează a fi efectuate. Termenele procesuale, în sens larg, reprezintă stabilirea de legea
procesual-penală a intervalului de timp, pe parcursul căruia persoana care participă în proces,
trebuie să comită unele acţiuni (fapte) procesuale. Termene în procesul penal sunt intervale de
timp în cadrul cărora sau după expirarea cărora pot fi efectuate acţiuni procesuale conform
prevederilor C.P.P. (art. 230 alin.1 C.P.P.).
Dacă pentru exercitarea unui drept procesual este prevăzut un anumit termen,
nerespectarea acestuia impune nulitatea actului efectuat peste termen.
Acestea nu sunt norme tehnice, ci un procedeu organizatoric important ce garantează
rapiditatea şi eficienţa cercetării infracţiunilor, soluţionării cauzei penale, precum şi a ocrotirii
drepturilor şi intereselor persoanelor care participă în proces. Fixând termene pentru efectuarea
anumitor acţiuni procesuale, legea de procedură penală urmăreşte două obiective:
– a conferi eficienţă principiului de desfăşurare rapidă a procesului penal aşa, încât
subiecţii lui să acţioneze în anumite limite de timp;
– a asigura protejarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor împotriva oricăror abuzuri de
tărăgănare a aplicării măsurilor de forţare, mai ales a celor privaţi de libertate.
Înainte de a purcede la examinarea modului de calculare a diferitelor termene, este necesar
a face distincţie între două noţiuni:
– noţiunea de calculare a termenului;
– noţiunea de expirare a termenului.
Ultima înseamnă nu altceva decât epuizarea, încheierea unei perioade de efectuare a
oricăror acţiuni procesuale, iar calcularea termenului este determinată de reguli stabilite ale
continuităţii termenului. Conform regulii generale, derivată din conţinutul art. C.P.P., începutul
173
calculării termenului nu coincide cu începutul expirării lui. Potrivit acestui articol, termenele
stabilite de C.P.P. sunt calculate în ore, zile, luni şi ani. La calcularea termenelor procedurale se
porneşte de la ora, ziua, luna şi anul indicate în actul care a provocat expirarea termenului, afară
de cazurile în care legea dispune altfel.
La calcularea termenelor în ore sau în zile nu se ia în calcul ora sau ziua de la care începe
să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta expiră. Termenele calculate în luni sau în ani,
expiră la sfârşitul zilei respective a ultimei luni sau la sfârşitul zilei şi lunii respective a ultimului
an. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a
acestei luni. Dacă ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul
primei zile lucrătoare care urmează.325
Conform art. 232 C.P.P. actul depus în cadrul termenului prevăzut de lege la administraţia
locului de detenţie, la unitatea militară, la administraţia instituţiei medicale sau la oficiul poştal
prin scrisoare recomandată, este considerat ca făcut în termen.
Înregistrarea sau confirmarea făcută de către administraţia locului de detenţie, a unităţii
militare sau a instituţiei medicale pe actul depus, precum şi recipisa oficiului poştal privind actul
primit, servesc drept dovadă a datei de depunere a actului. Actul realizat de procuror cu excepţia
termenului prevăzut pentru căile de atac este considerat ca depus în termen, dacă la data când a
fost trecut în registrul de ieşire a actelor se încadrează în termenul cerut de lege pentru efectuarea
actului.
Potrivit art. 233 C.P.P. la calcularea termenelor privind măsurile preventive, ora sau ziua
de la care începe şi la care se sfârşeşte termenul, intră în durata acestora. Dacă persoana a omis
termenul procedural din motive întemeiate, acesta poate fi restabilit, la cererea ei, prin hotărârea
organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată. Termenul omis poate fi restabilit numai
în privinţa persoanei în cauză, dar nu şi în privinţa altor persoane.

2. Actele în procesul penal şi clasificarea lor

Forma procesual-penală determină caracterul înscris al procesului penal. Întocmirea actelor
procesuale, în conformitate cu legea, este o condiţie de respectare a formei procesual-penale.
Actele în procesul penal reflectă îndeplinirea cerinţelor legii şi sunt în unele cazuri mijloace de
fixare a probelor.
Legea procesual-penală nu formulează cerinţele generale ale actelor procesuale. În unele
cazuri este stipulată forma şi conţinutul actelor (de ex. ordonanţa de punere sub învinuire –art.
281 C.P.P.), în alte cazuri actele sunt numai nominalizate de lege (de ex. sesizarea cu privire la
măsurile pentru înlăturarea cauzelor şi condiţiilor ce au contribuit la săvârşirea infracţiunii – art.
217 C.P.P.).
Oricum, toate actele, trebuie să corespundă, în baza formei procesuale, anumitor exigenţe
şi anume:
– concordanţa actului procesual cu legea care prevede întocmirea lui;
– corespunderea conţinutului, împrejurărilor de fapt, stabilite în cadrul dosarului penal;
– conţinutul actelor procesuale trebuie să fie redat laconic, clar şi precis;
– actele procesuale trebuie să fie întocmite cărturar şi să aibă un aspect estetic.
Pe parcursul derulării procesului penal sunt întocmite diverse acte. Clasificarea lor în
funcţie de mai multe criterii, permite a le sistematiza şi a le reda în linii mari esenţa. În funcţie
de importanţă, distingem:
a) documente obligatorii (proces-verbal, ordonanţă, concluzie de învinuire etc.);
a) facultative (comunicare, interpelare, borderou etc.).
Primele sunt întocmite în toate cauzele penale, celelalte, în uneori lipsi.

325
A se vedea Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.1ra-371/ 2004 din
2004 // Avocatul Poporului, nr.10-11, 2004, p.18. Cum rezultă din materialele dosarului sentinţa a fost pronunţată la
23 decembrie 2003, iar apelul procurorului a fost depus la 12 ianuarie 2004, adică în prima zi lucrătoare de după
sărbătorile de Crăciun, care, conform Hotărîrii Guvernului R.Moldova nr.1509 din 12 decembrie 2003, au durat de
la 07 pînă la 11 ianuarie 2004 inclusiv. Deci, apelul procurorului a fost declarat în termen.
174
 În funcţie de conţinut, diferenţiem ordonanţe şi procese-verbale. Ordonanţele sunt acte
procesuale, întocmite de ofiţerul de urmărire penală sau procuror cu ocazia formulării şi
motivării deciziilor în cadrul procesului penal. Ordonanţele sunt structurate în trei părţi. În prima
parte, introductivă, sunt fixate: denumirea documentului, timpul şi locul întocmirii, cine a
întocmit documentul, funcţia care o deţine (gradul special, numele, prenumele şi prenumele
tatălui), dosarul la care are atribuţie. Partea a doua, descriptivă, cuprinde: circumstanţele
stabilite, concluziile şi motivele care, în cumul permit a justifica decizia, făcând trimiteri la
normele procesual-penale, de care s-a călăuzit persoana care a întocmit ordonanţa. În partea a
treia, decizională, sunt formulate decizia, hotărârea adoptată şi alte prevederi adiacente, care au
legătură cauzală cu partea descriptivă.
Procesele-verbale confirmă efectuarea acţiunilor procesuale. Conţinutul proceselor-
verbale cuprind, conform art. 260 C.P.P.:
1) locul şi data efectuării acţiunii de urmărire penală;
2) funcţia, numele şi prenumele persoanei care întocmeşte procesul-verbal;
3) numele, prenumele şi calitatea persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de
urmărire penală, iar dacă este necesar, şi adresele lor, obiecţiile şi explicaţiile acestora;
4) data, ora începerii şi terminării acţiunii de urmărire penală;
5) descrierea în amănunte a faptelor constatate, precum şi a măsurilor luate în cadrul
efectuării acţiunii de urmărire penală;
6) menţiunea privind efectuarea, în cadrul realizării acţiunii de urmărire penală, a
fotografierii, filmării, înregistrării audio, interceptării convorbirilor telefonice şi a altor
convorbiri sau executarea mulajelor şi tiparelor de urme, privind mijloacele tehnice utilizate,
condiţiile şi modul de aplicare a lor, obiectele faţă de care au fost aplicate aceste mijloace,
rezultatele obţinute, precum şi menţiunea că, înainte de a fi utilizate mijloacele tehnice, aceasta
s-a comunicat persoanelor care participă la efectuarea acţiunii de urmărire penală. Procesul-
verbal privind acţiunea de urmărire penală este întocmit în timpul efectuării acestei acţiuni sau
imediat după terminarea ei de către persoana care efectuează urmărirea penală.
În cadrul ridicării au fost utilizate mijloace tehnico-ştiinţifice şi anume aparatul foto de
model „Canon". Inculpatului B. A. nu i s-a comunicat despre acest fapt înainte de utilizarea
acestui mijloc tehnico-ştiinţific, fapt care i-a îngrădit dreptul la apărare şi care contravine
prevederilor art. 261 alin. 2 pct. 6 CPP RM 326[
Dacă în cadrul efectuării acţiunii de urmărire penală s-au constatat şi ridicat obiecte care
pot constitui corpuri delicte, ele vor fi în detalii, cu menţiunea privind fotografierea lor şi
anexarea lor la dosar. Procesul-verbal este citit tuturor persoanelor care au participat la
efectuarea acţiunii de urmărire penală. Este explicat, totodată şi faptul că participanţii actului de
urmărire penală au dreptul de a înainta obiecţii, fapt ce urmează a fi consemnat în procesul-
verbal. Fiecare pagină a procesului-verbal este semnată de persoana care îl întocmeşte, precum şi
de alţi participanţi. La procesul-verbal pot fi anexate schiţe, fotografii, peliculele, casete audio şi
video, mulaje şi tipare de urme, executate în cadrul acţiunilor de urmărire penală. În procesul-
verbal este menţionat că conţinutul lui a fost adus la cunoştinţă tuturor participanţilor la acţiunea
procesuală şi lor le-au fost explicate drepturile şi obligaţiile respective. Procesele-verbale ca, de
altfel, şi ordonanţele sunt semnate de persoana care le-a întocmit, precum şi alte persoane:
interpretul, apărătorul etc.
La rândul lor, procesele-verbale, în funcţie de conţinutul acţiunilor procesuale redate, pot fi
clasificate în:
1. Procese-verbale ce reprezintă o formă de fixare a mijlocului respectiv de probă (procese-
verbale de ascultare a bănuitului, învinuitului, martorului etc.);
2. Procese-verbale care sunt mijloace independente de probă şi confirmă faptele stabilite în
cursul actelor de urmărire penală. Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale, întocmite
conform prevederilor C.P.P. constituie mijloace de probă în cazul în care ele confirmă
circumstanţele constatate în cadrul cercetării la faţa locului, percheziţiei corporale, a
326
Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 07.02. 2012, Dosarul nr. 1ra-925 /12
175
domiciliului, ridicării obiectelor, documentelor sau corespondenţei, luării de probe pentru
expertiză, declaraţiei orale despre o infracţiune, prezentării pentru recunoaştere, exhumării
cadavrului, verificării declaraţiilor la faţa locului, reconstituirii faptei, interceptării
convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri, şi al altor procedee probatorii (art. 163 C.P.P.);
3. Procese-verbale întocmite pentru a relata îndeplinirea cerinţelor legii procesual-penale
(procese-verbale de notificare a învinuitului privind dispunerea expertizei, de prezentare
învinuitului şi apărătorului materialele dosarului penal etc.).
În literatura de specialitate există şi alte clasificări a actelor (în baza altor criterii 327). Astfel,
în funcţie de fază, de persoanele care le întocmesc, distingem între acte prejudiciare şi judiciare.
În funcţie de atribuţie la fixarea probelor actele sunt divizate în acte care fixează mijloace
de probă şi acte ce fixează alte acţiuni şi activităţi procesuale.
Actele procesuale se mai împart în colegiale (întocmite de un colectiv, de mai mulţi
subiecţi, de exemplu sentinţa) şi individuale (de un singur subiect, de exemplu ordonanţa).
În concepţia abordată s-a avut în vedere actele documentar-procedurale, care sunt nu
altceva decât acte scrise prin care se constată îndeplinirea actelor procedurale şi efectuarea
actelor procedurale.328 Ele constituie materialul documentar al procesului.
Autorii de specialitate din România, fac distincţie între actele procesuale şi actele
procedurale. Actele procesuale sunt manifestări de voinţă ale organelor judiciare şi ale părţilor,
prin care se asigură buna desfăşurare a procesului penal. 329 Actul procesual este instrumentul
juridic prin care sunt exercitate drepturile, prerogativele şi facultăţile organelor judiciare şi
subiecţilor procesuali, prin care se asigură desfăşurarea procesului penal.330
Sunt de exemplu acte procesuale îndeplinite de organe judiciare: actul de dispunere de
începerea urmăririi penale, a clasării, a scoaterii de sub urmărire penală, a punerii sub învinuire,
a aplicării măsurilor preventive, dispoziţia de citare a unei persoane şi multe altele. Exemple de
acte procesuale pe care le îndeplinesc părţile pot fi: introducerea plângerii de către victimă,
declaraţia de participare a persoanei ca parte civilă, cererea de administrare a unor probe noi,
declararea apelului etc.
Actele procedurale sunt mijloacele juridice prin care se aduc la îndeplinire sarcinile ce
decurg din actele procesuale.331 Actele procedurale implică deci existenţa prealabilă a actelor
procesuale.332 Acte procedurale sunt de ex.: înmânarea unei citaţii, ascultarea martorului,
executarea unui mandat de aducere sau arestare, efectuarea unei percheziţii, etc. La fel ca şi
actele procesuale, actele procedurale pot fi îndeplinite şi de către părţi sau alte persoane. De
ex., actele desfăşurate de expert, specialist sau predarea unor obiecte şi înscrisuri, ce pot fi ca
mijloace materiale de probă.
Este necesar a remarca că legislatorul nostru atribuie altă semnificaţie noţiunii de act
procedural – document prin care se consemnează orice acţiune procesuală prevăzută de
prezentul cod, şi anume: ordonanţă, proces-verbal, rechizitoriu, încheiere, sentinţă, decizie,
hotărâre etc. (art. 6 alin.1 pct.3 C.P.P.)
Adeseori există o identitate de denumire între actele propriu-zis procedurale şi acte-
document procesual; ele se deosebesc însă, în mod esenţial, prin funcţia pe care o îndeplinesc
în procesul penal. Primele sunt acte de efectuare a unor intervenţii sau operaţii privind procesul
penal, celelalte sunt numai acte de constatare a modului de îndeplinire a celor dintâi (ex.: cerere
orală şi cerere scrisă, hotărâre pronunţată şi hotărâre scrisă ş.a.). Având în vedre cele expuse
putem pune semnul egalităţii între volumul noţiunii act procedural, în sensul atribuit de art.6
alin.1 pct.3 C.P.P. şi act-document procesual, în sensul atribuit de doctrină.
327
Михайлов А. П. Составление процессуальных документов по уголовным делам. Киев: Выща школа, р.
17–24.
328
Dongoroz Vintilă şi colectiv. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală Român. Partea generală. Vol.
I. Bucureşti: Academiei RSR, 1976, p. 347.
329
Pintea Alexandru. Op. cit., p. 276.
330
Dongoroz Vintilă şi colectiv. Op. cit., p. 346.
331
Pintea Alexandru. Op. cit., p. 277.
332
Dongoroz Vintilă şi colectiv. Op. cit., p. 346.
176
 2.1 Modificarea în actele procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor
omisiuni vădite Oricâtă străduinţă nu s-ar depune, unele acte procedurale trebuie completate sau
corectate. Pentru ca însuşi conţinutul acestora să nu fie alterat prin intervenţii, legea prevede în
mod expres posibilitatea modificării acestor acte.333
În conformitate cu art. 248 C.P.P. orice modificare (adăugare, corectare, suprimare),
făcută în cuprinsul unui act procedural este valabilă, dacă aceasta este confirmată în scris, în
cuprinsul sau la sfârşitul actului, de către cei care l-au semnat. Modificările neconfirmate, dar
care nu schimbă sensul frazei, rămân valabile. Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii
urmează să fie barate, astfel încât să fie evitate adăugările.
Corectarea erorilor materiale. Constituie erori materiale acele greşeli făcute în cazul
scrierii numelui sau prenumelui, trecerii unor calităţi procesuale, dactilografierii unei cifre etc. 334
Eroarea trebuie să rezulte fără dubii, nemaipunându-se o reapreciere a materialului probator,
deliberarea sau formarea unei convingeri.335 De exemplu, constituie erori materiale: trecerea
greşită a unui nume într-o încheiere sau chiar hotărâre, deşi în întreg dosarul rezultă numele
corect (Ion în loc de Ioan) sau prenumelui (Gandrabur în loc de Gandrabura), ori a vârstei (59 în
loc de 49).
Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se corectează de însuşi
organul de urmărire penală, de judecătorul de instrucţie sau de instanţa de judecată care a
întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu (art. 249 alin.1 C.P.P.).
La corectarea erorilor materiale, părţile pot fi chemate spre a da explicaţii. Despre
corectarea efectuată, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, iar judecătorul de
instrucţie sau instanţa de judecată-o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfârşitul actului
corectat.
Înlăturarea unor omisiuni vădite. Potrivit art. 250 C.P.P. sunt considerate omisiuni vădite,
omisiunea organului judiciar de a se pronunţa asupra:
– sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, traducători, apărători;
– restituirii obiectelor, corpurilor delicte;
– ridicării măsurilor asiguratorii, precum şi a altor măsuri.
Omisiunea vădită se deosebeşte de eroarea materială pentru că ea nu presupune
consemnarea greşită a unor date în cuprinsul actului procedural ci, absenţa unor menţiuni pe care
trebuie să le cuprindă actul procedural în mod obligatoriu, menţiuni care privesc soluţionarea de
către organul judiciar a unor aspecte legate de rezolvarea cauzei.336
Procedura de înlăturare a omisiunilor vădite este aceiaşi ca şi în cazul îndreptării erorilor
materiale.
3. Cereri şi demersuri în procesul penal
În calitate de acte procedurale cererile constituie solicitările adresate, în scris sau oral, de
către părţile în proces sau alte persoane interesate organului de urmărire penală sau instanţei
în legătură cu desfăşurarea procesului, constatarea circumstanţelor ce au importanţă pentru
cauză, precum şi cu asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei (art. 244 alin.1
C.P.P.).
Demersurile sunt acte ale organului de urmărire penală, ale organizaţiei obşteşti sau ale
colectivului de muncă în scopul efectuării unor anumite acţiuni procedurale, în condiţiile legii
(art. 244 alin.1 C.P.P.).
Demersurile organului de urmărire penală este adresat judecătorului de instrucţie sau, după
caz, instanţei judecătoreşti. Demersurile organizaţiilor obşteşti şi ale colectivelor de muncă sunt
adresate organului de urmărire penală sau instanţei. Cererile şi demersurile pot fi depuse la orice
etapă a procesului penal.

333
Boroi Alexandru şi colectiv. Drept procesual penal. Curs universitar. Bucureşti: ALL Beck, 2001, p. 210.
334
Ibidem.
335
Tulbure Ştefan, Tatu Maria. Tratat de drept procesual penal. Bucureşti: ALL Beck, p. 244.
336
Mateuţ Gheorghiţă. Procedură penală (parte generală). Vol. II. Iaşi: Chemarea, 1997, p. 114.
177
 Toate cererile, plângerile şi demersurile înaintate după trimiterea cauzei în
judecată s soluţionează de către instanţa care judecă cauza. 337
Persoana care depune cerere sau demers, trebuie să menţioneze în legătură cu care
circumstanţe solicită satisfacerea cererii sau demersului. Cererile şi demersurile scrise sunt
anexate la dosarul penal, iar cele orale sunt incluse în procesul-verbal al actului de urmărire
penală sau al şedinţei de judecată.
Respingerea cererii sau a demersului, nu exclude dreptul de a le repeta în altă etapă a
procesului penal. Cererile şi demersurile vor fi examinate şi soluţionate imediat după depunerea
lor. Dacă organul căruia îi este adresată cererea sau demersul nu le poate soluţiona imediat,
acestea urmează a fi soluţionate nu mai târziu de 3 zile de la data primirii lor. Demersurile
organului de urmărire penală sunt examinate în termenele stabilite de C.P.P.
Cererea sau, după caz, demersul organizaţiei obşteşti ori al colectivului de muncă urmează
a fi admise, dacă aceasta contribuie la cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a
circumstanţelor cauzei, la asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor în
proces şi ale altor participanţi la proces. În caz de respingere, parţială sau totală, a cererii sau,
după caz, a demersului organizaţiei obşteşti ori al colectivului de muncă, organul de urmărire
penală emite o ordonanţă, iar instanţa de judecată o încheiere, care sunt aduse la cunoştinţă
solicitantului. Hotărârea organului de urmărire penală, precum şi a instanţei de judecată, cu
privire la respingerea cererii sau demersului, pot fi atacate în cazurile şi în modul stabilit de
C.P.P.

4. Citarea participanţilor în proces

Citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală prin care organul de urmărire
penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată asigură prezentarea unei persoane în
faţa sa pentru desfăşurarea normală a procesului penal (art. 235 alin.1 C.P.P.).
Persoana citată este obligată a se prezenta conform citaţiei, iar în caz de imposibilitate de a
se prezenta la data, ora şi locul la care a fost citată, este obligată a informa organul respectiv,
indicând motivul, care o împiedică a se prezenta. Dacă persoana citată nu anunţă despre
imposibilitatea de a se prezenta la data, ora şi locul indicat, şi nu se prezintă nemotivat la organul
de urmărire penală sau la instanţă, ea poate fi supusă la amendă judiciară sau aducerii silite.
Chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se
face prin citaţie scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică ori prin
mijloace electronice. Citarea se face în aşa fel ca persoanei chemate, să i se înmâneze citaţia cu
cel puţin 5 zile înainte de data când ea trebuie să se prezinte în faţa organului respectiv. Această
regulă nu este aplicată la citarea bănuitului, învinuitului, inculpatului, a altor participanţi în
proces, pentru efectuarea unor acţiuni procesuale de urgenţă în cadrul desfăşurării urmăririi
penale sau judecării cauzei. Citaţia este înmânată de către agentul împuternicit cu înmânarea
citaţiei (denumit în continuare agent) sau prin serviciul poştal. Agent împuternicit cu înmânarea
citaţiei-colaborator al poliţiei, lucrător al autorităţii administraţiei publice locale, al instanţei
judecătoreşti, precum şi o altă persoană care este împuternicită de organul de urmărire penală
sau de instanţa judecătorească să înmâneze citaţia, în condiţiile prevăzute de C.P.P. (art. 6
alin.1 pct.2 C.P.P.);
Citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă în conformitate cu dispoziţiile art. 237
C.P.P.:
1) denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia,
sediului, data emiterii şi numărul dosarului;
2) numele, prenumele şi calitatea procesuală a celui citat;
3) adresa celui citat, care trebuie să cuprindă: localitatea, strada, numărul casei,
apartamentului, precum şi orice alte date necesare pentru a preciza adresa lui;

337
Decizia CP al CSJ a RM din 29.06.2005 nr.lre-85/2005

178
 4) ora, ziua, luna şi anul, locul de prezentare a persoanei, menţionându-se consecinţele
legale în caz de neprezentare.
Persoana este citată la adresa unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa
locului său de muncă prin intermediul serviciului de personal. Dacă, printr-o declaraţie, dată
anterior în cursul procesului penal, persoana a indicat un alt loc pentru a fi citată, ea este citată la
locul indicat. În caz de schimbare a adresei arătate în declaraţia sa, persoana este citată la noua sa
adresă, numai dacă a informat organul de urmărire penală ori instanţa de judecată despre
schimbarea intervenită sau dacă organul de urmărire penală ori instanţa, a determinat pe baza
datelor obţinute de agentul respectiv că s-a produs o schimbare de adresă. Bolnavii aflaţi în spital
sau într-o altă instituţie medicală sunt citaţi prin intermediul administraţiei acestei instituţii.
Deţinuţii sunt citaţi la locul de deţinere prin intermediul administraţiei respective. Militarii
încazarmaţi sunt citaţi la unitatea militară din care fac parte, prin intermediul comandamentului
acesteia. Citarea persoanelor aflate în străinătate este efectuată în condiţiile prevederilor
tratatelor de asistenţă juridică în materie penală.
Citaţia este înmânată personal celui citat, care va semna dovada de primire. Dacă persoana
citată nu vrea să primească citaţia sau, primind-o, nu vrea sau nu poate să semneze dovada de
primire, agentul lasă citaţia celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa
locuinţei acestuia, întocmind în legătură cu acest fapt un proces-verbal.
În cazul în care citarea se face: la adresa locului de muncă a persoanei care lucrează; la
spital sau într-o altă instituţie medicală pentru persoane bolnave; la locul de deţinere pentru
deţinuţii; la unitatea militară pentru militarii încazarmaţi, administraţiile instituţiilor respective
sunt obligate a înmâna de îndată citaţia persoanei citate contra semnătură, certificându-i
semnătura în dovada de primire sau indicând motivul pentru care nu s-a putut obţine semnătura
acesteia. Dovada de primire este predată agentului procedural, care o transmite organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată.
Dacă persoana citată nu este acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei
persoane care locuieşte cu ea, ori care în mod obişnuit îi recepţionează corespondenţa. Citaţia nu
poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane bolnave mintal. Dacă persoana citată
locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un cămin sau la hotel, în lipsa
persoanelor indicate, citaţia este predată administratorului, persoanei de serviciu sau celor care în
mod obişnuit îi înlocuiesc.
Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certificând
identitatea şi semnătura, întocmeşte procesul-verbal. Dacă aceasta nu vrea sau nu poate semna
dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, întocmind proces-verbal (art. 240
alin.3 C.P.P.).
În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un
cămin sau la hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte,
agentul este obligat să facă investigaţii. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul
afişează citaţia pe uşa principală a clădirii sau la locul de afişare a informaţiei, întocmind proces-
verbal şi făcând menţiune despre circumstanţele care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei.
Dacă persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei indicate în
citaţie şi întreprinde măsuri pentru a afla noua adresă, menţionând în procesul-verbal datele
obţinute.
Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă:
– numărul dosarului penal;
– denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia;
– numele, prenumele şi calitatea procesuală a persoanei citate;
– data pentru care este citată.
Dovada de primire trebuie să cuprindă, de asemenea, data înmânării citaţiei, numele,
prenumele, calitatea şi semnătura celui care înmânează citaţia, certificarea de către acesta a
identităţii şi a semnăturii persoanei care a primit citaţia, precum şi indicarea calităţii procesuale a
acesteia.
179
BIBLIOGRAFIE:RECOMANDATĂ

Acte normative
1. Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale adoptată la
Roma la 04.11.1950, semnată de RM la 13. 07.1995
2. Constituţia Republicii Moldova (29 iulie 1994).
3. Codul de procedură penală al Republicii Moldova N 122-XV din 14.03.2003
4. Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002
5. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată şi proclamată la New York de Adunarea
Generală a ONU prin Rezoluţia.217 A(III) de la 10.12.1948.
6. Legea nr.514-XIII din 06.07.1995 Privind organizarea judecătoreasca, // Monitorul Oficial. - 1995. -
Nr.58/641.
7. Legea R. Moldova Nr.544-XIII din 20.07.95 Cu privire la statutul judecătorului, republicată în
Monitorul Oficial Nr. 117-119 din 15.08.2002
8. Legea R. Moldova Nr.118-XV din 14.03.2003 Cu privire la Procuratură
9. Legea R. Moldova nr.1260-XV din 19 iulie 2002 Cu privire la avocatură
10. Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile, adoptat prin rezoluţia 2200A (XXI) a
Adunării Generale a ONU, de la 16.12.1966

Hotărîrile Curții Constituționale

11. Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.1 din 22.01.2008 privind controlul constituţionalităţii art.2 alin.
(1) şi alin.(4) din Codul de procedură penală (Monitorul Oficial 25-27/1, 05.02.2008), disponibil la:
http://constcourt.md/ccdocview.php?tip=hotariri&docid=86&l=ro (05.04.14)
12. Hotărîrea Curţii Constituţionale din 29.07.2005 Privind controlul constituţionalităţii unor dispoziţii
ale art.421, 433 alin.1, art.452 alin.1 şi art.455 alin.3 din Codul de procedură penală al Republicii
Moldova,
13. Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 26 din 23.11.2010 asupra excepţiei de neconstituţionalitate a
prevederilor alin.(6) art.63 din Codul de procedură penală http://lex.justice.md/md/336865/
(05.04.14)

Practica judiciară națională

14. Jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012, 914 p.
180
15. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.3 din 09. 06.2014 Cu privire la aplicarea de către
instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale
16. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie Cu privire la practica judecării cauzelor penale în
ordine de apel nr.22 din 12.12.2005
17. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie Cu privire la practica asigurării controlului
judecătoresc de către judecătorul de instrucţie în procesul urmăririi penale nr.7 din 04.07.2005
18. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, Cu privire la judecarea recursului ordinar în cauza
penală, nr.9 din 30 octombrie 2009
19. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.3 din 09. 06.2014 Cu privire la aplicarea de către
instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale
20. Hotărîrea Plenului Curţi Supreme de Justiţie RM nr.12 din 24.12.2010 Pentru ajustarea Hotărîrii
Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.7 din 04.07.2005 “Cu privire la practica asigurării controlului
judecătoresc de către judecătorul de instrucţie în procesul urmăririi penale” la jurisprudenţa Curţii
Europene pentru Drepturile Omului
21. Hotărîrea Plenului Curţi Supreme de Justiţie RM nr. 8 din 30 octombrie 2009 Cu privire la unele
chestiuni ce ţin de aplicarea de către instanţele judecătoreşti a prevederilor articolului 3 din
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturile Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
22. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.1 din 15.04.2014 Despre aplicarea de către
instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală privind arestarea
preventivă şi arestarea la domiciliu
23. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.8 din 24.12.2012 Cu privire la examinarea litigiilor
privind repararea prejudiciului moral şi material cauzat persoanelor deţinute prin violarea art. 3, 5,
8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale

Literatură

24. Aisling Reidy. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 3 al Convenţiei europene pentru
Drepturile Omului. - Chişinău, 2003.
25. Anastasia Crișu, Drept procesual penal, partea specială, Curs universitar, București, 2005.
26. Bulai I., Bazele științifice, pregătirea și efectuarea prezentării spre recunoaștere, teză de doctor în
drept, Ch., 2015, 227 p.
27. Dolea Igor, Asigurarea drepturilor persoanei în probatoriul penal; Teză de doctor habilitat în drept,
Chişinău, 2009
28. Elena Croitor, Purtătorii tehnico-electronici de informaţie în calitate de înregistrări în probatoriul
penal. Probleme de administrare şi admisibilitate, teză de doctor în drept, Ch., 2012, 169 p.
29. Gheorghe P. Fletcher, Igor Dolea, Dragoș Blănaru. Concepte de bază ale justiţiei penale. – Chișinău,
2001
30. Gribincea Vladislav, Raisa Botezatu, Osoianu Tudor, RAPORT: Respectarea dreptului la libertate și
siguranța persoanei la faza urmăririi penale, Chișinău, FSM, 2013, 124 p.
http://soros.md/publication/2013-10-25
31. Gugu Aurel Ion, Cercetarea criminalistică a locului faptei în cauzele privind furturile din
apartamente, teză de doctor în drept, Chişinău, 2010, 152 p.
32. Igor Dolea (colectiv) Drept procesual penal, Partea specială, Vol.I, Ed.II-a rev. şi compl.,
Ed.Cartdidact, Chişinău, 2006
33. Igor Dolea, (colectiv) Codul de procedură penală, Comentariu, Ed.Cartier, Chişinău, 2007
34. Mihai Poalelungi, Igor Dolea, Vizdoagă Tatiana, Manualul judecătorului pentru examinarea cauzelor
penale, Chișinău, 2013, 1092 p. http://inj.md/files/Manualul%20judectorului%20pentru%20cauze
%20civile%20Ediia%20II.%202013%20%281%29.pdf
35. Monica Macovei. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 5 al Convenţiei europene pentru
Drepturile Omului. - Chişinău, 2003.
36. Neagu I., Tratat de procedură penală, Bucureşti, 2012.
37. Nuala Mole, Catarina Harby. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei europene
pentru Drepturile Omului. – Chişinău, 2003.
181
38. Osoianu Tudor, Desăvîrşirea reglementării acterlor de urmărire penală în procesul penal al Republicii
Moldova, Chişinău, 2000, 112 p.
39. Osoianu Tudor, Mihaiela Vidaicu, Respectarea drepturilor persoanelor reținute. Concluziile unei
cercetări, Ch., 2015, 184 p. http://soros.md/files/publications/documents/Retinerea%20persoanei
%20de%20catre%20politie.%20Concluziile%20unei%20cercetari.pdf
40. Osoianu Tudor, Orîndaş Victor, Andronachi Anatolie, Urmărirea penală, note de curs, Chişinău,
2005. http://product.half.ebay.com/Urmarirea-Penala-by-Tudor-Osoianu-Victor-Orindas-and-Anatol-
Andronache-2005-Book/59061933&tg=info
41. Raport privind respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în 2013
http://ombudsman.md/sites/default/files/rapoarte/raportul_2013_red_def.pdf p.17
42. Raport, Condițiile de detenție preventivă din Izolatoarele Inspectoratelor de Poliție a RM, Chișinău,
2013, disponibil:
http://www.monitor.md/attachments/article/200/raport_idom_conditiile_de_detentie_preventiva_rm[s
mallpdf.com].pdf (06.04.2014)
43. Raportul annual 2013 al Agentului Guvernamental,
disponibil:file:///C:/Users/user/Desktop/AG_RAPORT_ANUAL_2013_final.pdf (06.04.2014)
44. Vladislav Gribincea, Executarea hotărârilor CtEDO de către Republica Moldova, 1997-2012, CRJM,
Chişinău, 2012 http://crjm.org/app/webroot/uploaded/Executarea%20hotararilor%20CtEDO%20de
%20catre%20RM%201997%20-%202012.pdf
45. Vladislav Gribincea, Executarea hotărârilor CtEDO de către Republica Moldova, 1997-2012, CRJM,
Chişinău, 2012 file:///C:/Users/tudor/Downloads/Executarea-hotararilor-CtEDO-de-catre-RM-1997-
2012.pdf
46. Осояну Тудор, Милушев Дмитрий, Уголовно-процессуальное право Р.Молдова, часть
особенная (учебное пособие) Кишинэу, 2005 http://bncreanga.ebibliophil.md/carte/ugolovno-
processual-noe-pravo-respubliki-moldova-cast-osobennaa-ucebnoe-posobie

182