TEMA 2: CONIŢIILE DE VALIDITATE

ALE CONTRACTULUI

§ 1. Noţiunea şi clasificarea condiţiilor de validitate ale

contractului
1.1 Definiţia. Orice contract, pentru a produce efecte, urmează
a fi încheiat valabil. Pentru considerarea valabilităţii încheierii
contractului, este necesar respectarea anumitor condiţii care sunt
determinate drept condiţii de validitate ale acestuia.
Literatura de specialitate defineşte condiţiile de validitate a
contractului, ca fiind acele elemente structurale, obligatorii pentru
orice contract, care sunt determinate de lege drept elemente
obligatorii, respectarea lor fiind impusă sub sancţiunea nulităţii 1.
Totodată, lista acestor condiţii poartă caracter exhaustiv şi sunt
stabilite prin lege. În practica încheierii contractelor sunt cunoscute
multe cazuri în care părţile, la negocierea clauzelor contractuale pot
stabili şi alte condiţii decât cele pe care le stabileşte legislaţia.
Astfel, pentru exemplu, putem vorbi despre contractul de locaţiune a
unui bun imobil încheiat între două persoane, la care termenul de
locaţiune nu depăşeşte trei ani, iar respectiv legea nu cere
înregistrarea cadastrală a acestuia. La acest contract părţile au
stabilit obligativitatea înregistrării drept condiţie a constatării
validităţii, iar mai mult ca atât – considerarea valabilităţii încheierii
contractului – momentul înregistrării acestuia. În această ordine de
idei vorbim despre faptul, că în unele cazuri părţile pot stabili şi
condiţii suplimentare pentru care se va putea induce valabilitatea
contractului, iar în rezultat şi producerea efectelor.
Astfel, după cum doctrina, aşa şi legislaţia în vigoare
enunţă, condiţii de validitate a contractului, care privesc:
- Legalitatea;
- Capacitatea contractuală;
- Consimţământul la încheierea contractului;
- Obiectul contractului;
- Cauza sau scopul contractului;
1
A. M. Luca, Drept civil. Noţiuni generale despre obligaţii. Contracte civile, Iaşi, 1994,
pag 78.
 - Forma contractului.
1.2 Clasificarea condiţiilor de validitate ale contractului.
În literatura de specialitate s-a realizat o diversă clasificare a
condiţiilor de validitate a contractului. Cea mai amplă clasificare a
condiţiilor de validitate este expusă de către cercetătorul român Gh.
Beleiu, care clasifică condiţiile de validitate ale actului juridic, iar
prin urmare şi a contractului în funcţie de aspectul la care se referă,
în funcţie de obligativitatea prezenţei lor şi în funcţie de sancţiunea
nerespectării lor2.
Astfel, în funcţie de aspectul la care se referă, deosebim
condiţii de validitate de fond şi condiţii de validitate de formă.
Condiţii de validitate de fond sunt acele care ţin de conţinutul
contractului - capacitatea părţii de a contracta, consimţământul
valabil exprimat, obiectul şi cauza contractului. Forma în care are
loc încheierea contractului constituie o condiţie de formă.
În funcţie de obligativitatea condiţiei de validitate deosebim
condiţii de validitate esenţiale şi neesenţiale.
În funcţie de sancţiunea nerespectării condiţiilor de
validitate, deosebim condiţii, nerespectarea cărora duce la nulitatea
contractului şi condiţii de validitate, nerespectarea cărora duce la
ineficacitatea contractului.
În contextul celor enunţate mai sus, ţinem să menţionăm, că
de fiecare dată, atribuirea unei sau alteia din condiţiile de validitate
la una din categoriile enunţate mai sus, poate fi făcută în funcţie de
conţinutul reglementărilor legale.
În acest sens, încercăm să redăm succint conţinutul fiecăreia
din condiţiile de validitate a contractului.

§ 2. Legalitatea
Legalitatea drept condiţie de validitate prezumă corespun-
derea conţinutului şi efectelor produse de contract prevederilor legi-
slaţiei în vigoare. Totodată condiţia respectivă stabileşte că contrac-
tul nu trebuie în fond să contravină legii. Astfel în afară de tipurile
de contracte reglementate în Codul Civil, persoanele pot încheia şi
alte tipuri de contracte, dar care nu contravin legislaţiei în vigoare.
2
Gh. Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti,
1998, pag. 137
Însăşi condiţia de legalitate a încheierii contractului rezultă din
principiul legalităţii în desfăşurarea raporturilor civile. Astfel,
legalitatea este definită ca un principiu fundamental de drept, în
baza căruia orice subiect de drept trebuie să respecte, şi când este
cazul, să aplice legile şi celelalte acte normative. În acest context,
doctrina stabileşte, cu referire la coraportul stat – persoană că
cetăţeanul este liber să se manifeste sau să întreprindă orice, în afară
de ceea ce-i interzis prin lege, iar respectiv autoritatea de stat este în
drept să desfăşoare acele activităţi, care-i sunt autorizate prin lege.
Este de menţionat faptul, că acest principiu şi-a găsit cea mai mare
apreciere în perioada sovietică şi constituia unul din pilonii doctrinei
sovietice. În sensul acesta legalitatea urma să elucideze aspectul,
care deşi nu era propriu după natura şi conţinutul său deplin
structurii instituţionale sovietice, respectarea în integru a
prevederilor legislaţiei. În acest sens, tractarea principiului legalităţii
asigura posibilitatea săvârşirii a aşa tip de acţiuni, care erau permise
de către lege, excluzându-se posibilitatea aplicării principiului “Se
permite totul ceea ce nu interzice legea”. Odată cu revizuirea
poziţiilor în ceea ce priveşte posibilitatea persoanei de a opera în
contextul corespunderii acţiunilor sale prevederilor legislaţiei în
vigoare, respectiv este privit sub alt aspect şi principiul legalităţii.
Astfel, legalitatea este privită drept “…un principiu realizarea căruia
duce la instituirea ordinii de drept, ultima fiind o parte a ordinii
sociale”3. În acelaşi context, se afirmă, că “starea de ordine, în
desfăşurarea raporturilor sociale rezultată din atitudinea de respec-
tare a legilor este definită ca legalitate” 4 sau că “Legalitatea este un
principiu exprimat prin îndatorirea de a respecta regulile de drept şi
ordonarea tuturor regulilor de drept într-un unic şi unitar implicând
conformitatea celor inferioare faţă de cele superioare” 5. Acest fapt,
dă reala posibilitate de a privi legalitatea, inclusiv şi în domeniul
raporturilor contractuale, cel puţin sub două aspecte – dinamic şi
static, unde aspectul dinamic reflectă situaţia în care acţiunile legate
de încheierea şi executarea contractului urmează să nu contravină
3
Законность, обоснованность и справедливость судебных актов, Krasnodar, 1974,
pag. 42.
4
Ioan Huma, Introducere în studiul dreptului, Iaşi, 1993, pag.133.
5
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.1, Iaşi, 1993, pag. 70.
legislaţiei, iar aspectul static priveşte situaţia în care toate efectele şi
scopul realizat prin contract urmează a fi conform legislaţiei.

§ 3. Capacitatea contractuală.
Capacitatea contractuală reprezintă condiţia care reflectă
posibilitatea persoanei de a avea calitatea de parte la contract.
Această capacitate derivă din aptitudinea acesteia de a dobândi şi
exercita calitatea de parte prin acte proprii, fie prin reprezentant,
inclusiv şi în cazul lipse de capacitate de a dobândi şi exercita
calitatea de parte prin acte proprii. Este necesar de a face
diferenţiere între capacitatea de a încheia contractul şi aptitudinea
persoanei de a fi parte la contract. Astfel, minorul ce nu a împlinit
vârstă de 14 ani, din numele căruia a fost încheiat contractul de
vânzare-cumpărare a imobilului este parte la contract, însă el nu are
capacitate de a încheia contractul personal. În aşa fel distingem două
elemente ale capacităţii contractuale – capacitatea de a fi parte la
contract şi capacitatea de a dobândi şi exercita calitatea de parte
prin acte proprii, sau altfel spus – capacitatea de a încheia
contractul prin acte proprii.
Prin capacitate de a încheia contracte se înţelege aptitudinea
subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi subiective şi
obligaţii civile prin încheierea personal a contractelor. Condiţia prin-
cipală a deţinerii capacităţii de a încheia contractul este prezenţa
discernământului. În funcţie de categoria de subiect, prezenţa capa-
cităţii de a încheia contractul este posibil de a fi constatată în mod
diferit. Astfel, la persoanelor fizice, capacitatea de a încheia contrac-
tul le poate fi constatată la atingerea anumitei vârste, de care legisla-
ţia în vigoare leagă posibilitatea de a fi parte la contract, fie la pre-
zenţa unei atitudini psihice, care corespunde capacităţii persoanei de
a conştientiza natura, valoare şi efectele contractului ce îl încheie.
Totodată, legislaţia poate determina pentru anumite categorii de per-
soane incapacitatea de a contracta în funcţie de natura contractului.
Astfel, spre exemplu, calitatea de vânzător la încheierea contractului
de franchising nu o poate avea decât persoanele ce comercializează
bunurile ce vor constitui obiect al franchisingului sau persoana ce
produce aceste bunuri. Pentru celelalte categorii de persoane legiuito-
rul le declară incapacitate contractuală, chiar dacă întrunesc condiţia
de vârstă şi de capacitate psihică de a evalua corect natura lucrurilor.
Regula generală, însă, care guvernează capacitatea de a
contracta este, că «poate contracta orice persoană, dacă nu este
limitată capacitatea sa prin lege.». În acest sens, putem determina
incapacitatea persoanelor fizice şi incapacitatea persoanelor juridice.
Astfel, sunt considerate drept persoane incapabile acele persoane
fizice, care în virtutea minorităţii legea îi conferă incapacitatea sa,
precum şi persoanele fizice, care sunt recunoscute prin hotărâre
judecătorească şi devin incapabile în virtutea incapacităţii sale
psihice6. Capacitatea persoanei juridice de a contracta este guvernată
de principiul «este admis totul este prescris prin actul de constituire
sau lege». De asemenea prin lege se poate prescrie în mod expres
incapacitatea persoanei juridice7. Astfel, se poate constata
incapacitatea persoanei juridice de a încheia un contract, dacă
aceasta contravine scopurilor existenţei acesteia sau dacă prin
încheierea contractului se constată lezarea interesului pentru care
există această persoană juridică.

§4. Consimţământul
Consimţământul constituie acea condiţie esenţială de fond
şi generală a contractului care constă în hotărârea părţilor de a
încheia contractul prin atingerea acordului de voinţă. Având în
vedere faptul, că consimţământul este nu altceva decât o
exteriorizare a unui act de voinţă interior şi real 8, este necesar ca
manifestarea acestuia să fie realizată cu respectarea anumitor
condiţii.

6
În literatura juridică de specialitate aceasta este determinată drept incapacitate naturală
(A se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Bucureşti, 1998, pag. 143)
7
Exemplu poate servi prevederile articolului 6 al Legii privind preţul normativ şi modul
de vânzare-cumpărare a pământului, care stabileşte, că persoana juridică în care unul din
fondator este persoană străină, nu poate avea calitatea de cumpărător în contractul de
vânzare-cumpărare a terenurilor cu destinaţie agricolă.
8
În acest sens a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Bucureşti, 1998, pag. 140-141
 Astfel, în vederea constatării valabilităţii consimţământului
este necesar de a respecta următoarele condiţii9:
* să provină de la o persoană cu discernământ;
* să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
* să fie exteriorizat;
* să nu fie viciat.
În ce priveşte discernământul, condiţia respectivă a fost
enunţată în subîntrebarea de mai sus.
Intenţia de a produce efecte priveşte certitudinea exprimării
voinţei de a încheia contractul şi de a produce prin acesta efectele
concrete. Astfel nu se consideră că a fost iniţiată contractarea întru
producerea efectelor dacă:
* e constatată fictivitatea contractului;
* manifestarea de voinţă a fost făcută vag;
* manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă;
* manifestarea de voinţă a fost făcută sub condiţie
potestativă;
Consimţământ exteriorizat. Pentru atestarea valabilităţii con-
tractului, iar în unele cazuri însăşi faptul încheierii lui este necesară
respectarea anumitei forme. Astfel contractul deseori îmbracă o
haină distinctă: simpla manifestare de voinţă într-o formă verbală,
un în scris sau săvârşirea unui act, cum ar fi spre exemplu,
transmiterea bunului ce constituie obiect al contractului etc.
Vicierea consimţământului constituie o situaţie de exprimare a
actului de voinţă însă în virtutea unor împrejurării, numite vicii,
acest act fiind alterat. Astfel, sunt considerate vicii de consimţământ
eroarea, dolul, violenţa şi leziunea10.
Eroarea constituie o falsa reprezentare a realităţii la încheierea
unei contract. Aceasta poate fi:
1) Eroare asupra naturii actului, atunci când o parte crede că
încheie un contract de înstrăinare cu condiţia întreţinerii pe viaţă, iar
cealaltă parte crede că încheie un act de donaţie.

9
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Bucureşti, 1998, pag. 143.
10
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Bucureşti, 1998, pag. 145.
 2) Eroarea asupra identităţii obiectului, atunci când o parte gândeşte
că convine la un anumit bun, iar cealaltă - cu privire la alt bun.
3) Eroarea în substanţă sau în natura obiectului, atunci când o
persoană crede că convine asupra transmisiunii unui bunului de o
anumită calitate şi caracteristică, pe când în realitate este realizată
transmisiunea altui bun de o altă calitate şi caracteristici.
4) Eroarea în persoană, atunci când se gândeşte că se contractează
cu o persoană, iar în realitate se contractează cu altă persoană sau cu
o persoană fără capacitate de a contracta.
5) Eroarea indiferentă fiind o falsă reprezentare a unor împrejurări
mai puţin importante la încheierea contractului şi care nu afectează
însăşi valabilitatea acestuia.
6) Eroarea de fapt ce constituie falsa reprezentare a unei situaţii
de facto la încheierea contractului.
7) Eroarea de drept este falsa reprezentare a existenţei ori
conţinutului unei norme de drept. Unii nu admit eroarea de drept,
fundamentându-se pe faptul că însăşi necunoaşterea dreptului nu
poate fi temei de admitere a erorilor în relaţii.
Pentru ca eroare să fie constatată drept situaţie în care se va
considera nevaliditatea consimţământului, este necesar ca elementul
asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărârilor,
determinat, să fi influenţat aşa încât cunoaşterea lui ar fi dus la refuz
de a încheia contractul şi partea.
Dolul este viciul de consimţământ ce constă în inducerea în
eroare a unei persoane prin mijloace viclene sau dolosive pentru a o
determina să încheie un act juridic11. În literatura de specialitate se
vorbeşte despre dolul principal sau grav, care se referă la elementele
determinante la încheierea contractului şi de regulă atrage nulitatea
contractului şi dolul incident sau uşor, care priveşte elementele
nedeterminante la încheierea contractului şi atrage nevalabilitatea
doar acelor clauze care au fost stabilite în mod dolosiv. Pentru ca
dolul să fie considerat drept un viciu de consimţământ este necesar
ca acesta să fie determinant la încheierea contractului, să provină de
la cealaltă parte şi să nu fie presupus.

Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
11

Bucureşti, 1998, pag. 147.

 Violenţa. Constituie acel viciu de consimţământ ce constă în
ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o
determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi putea
încheiat12. După natura sa violenţa poate fi fizică şi morală. Pentru
ca violenţa să fie considerată drept un viciu de consimţământ este
necesar ca acesta să fie determinantă şi să fie nelegitimă.

§5. Obiectul contractului.

Obiectul contractului. Problema obiectului contractului este
examinată în mod diferit în literatura de specialitate. Referindu-ne la
obiectul contractului, putem utiliza regula generală, conform căreia
obiect al contractului constituie tot ceia cu privire la ce părţile
îşi asumă obligaţii şi dobândesc drepturi. Contractul, ca orişicare
altă categorie de raporturi apar şi se realizează în vederea obţinerii
unui careva obiectiv. În teoria dreptului, referitor la obiectului
raportului juridic există divergenţe. Problema e în aceea că unii
autori apreciază că obiect a unui raport juridic poate fi o conduită
pretinsă de subiectul activ către subiectul pasiv. Alţi autori
consideră că obiectul unui raport juridic nu totdeauna este obţinerea
unei conduite respective ci şi obţinerea cărorva rezultate chiar şi
materiale. Suntem de părerea că drept obiect al raportului juridic
contractual constituie o conduită urmărită de subiectul activ faţă de
subiectul pasiv. Aceasta rezultă din acele considerente că dacă în
primul rând vorbim despre caracterul social al oricărui raport
juridic, iar prin urmare excludem factorul material.
Totodată, nu putem vorbi că contractul se încheie doar de dra-
gul acţiunilor sau abstenţiunilor. Părţile deseori urmăresc un anumit
rezultat material concret, cu privire la care de asemenea îşi asumă
obligaţii şi stabilesc drepturi. În acest sens, pornind de la ideea, că
orice contract constituie un raport juridic, corespunzător este necesar
de a ne referi la faptul, că contractul este caracterizat prin obiect
intrinsec şi obiect extrinsec. Astfel pentru exemplu, în contractul de
vânzare-cumpărare obiectul intrinsec al contractului îl constituie
transmisiunea proprietăţii asupra bunului şi achitarea preţului, pe
când obiectul extrinsec îl constituie însăşi bunul vândut şi preţul.

Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
12

Bucureşti, 1998, pag. 149.

 Pentru ca obiectul în contract să fie valabil, acesta este necesar
să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat ori determinabil 13,
să fie posibil, să fie licit şi moral.

§6. Cauza şi forma contractului

Cauza sau scopul contractului este acea condiţie a contractului
ce reprezintă obiectivul (finalul) urmărit la încheierea acestuia.
Pentru ca o cauză a contractului să fie valabilă, aceasta este necesar
să existe, să fie reală şi să fie licită şi morală. Anume cauza
contractului identifică; de cele mai dese ori, natura juridică a
acestuia. Prin prisma identificării scopului pe care l-au urmărit
părţile la încheierea contractului putem identifica dacă acestea au
convenit, spre exemplu, asupra unui contract de donaţie sau asupra
unui contract de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe
viaţă.
Forma contractului constituie acea condiţie de validitate care
reflectă modalitatea de exteriorizare a manifestării acordului de
voinţă făcut între părţi. După cum am mai menţionat mai sus, legisla-
ţia în vigoare determină mai multe forme ale contractelor 14, cum ar fi
cea scrisă (simplă, notarială, asimilată celei notariale), verbală şi
tacită.
Trebuie, însă să reţinem că legiuitorul stabileşte condiţia
formă a încheierii contractului, stabilind consecinţe juridice diferite,
pe care le produce una sau alta din forme în care se cere încheierea
contractului. Astfel, în unele cazuri o anumită formă a încheierii
contractului este cerută pentru valabilitatea acestuia, iar alteori
pentru opozabilitatea acestuia15. În acest sens, nerespectarea formei
contractului cerută pentru validitatea lui este sancţionată cu
invaliditatea (nulitatea) acestuia. Nerespectarea formei contractului
cerută pentru opozabilitate nu contestă valabilitatea şi faptul
încheierii contractului, ci îl face inopozabil, cât în ce priveşte faptul
încheierii lui atât şi a condiţiilor acestuia.

13
Articolul 206 Cod civil al Republicii Moldova
14
A se vedea articolele 208-215 ale Codului civil al Republicii Moldova
15
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Bucureşti, 1998, pag. 161.
 §7. Nulitatea ca efect a nerespectării condiţiilor de
validitate a contractului.
7.1 Definiţie. Efectul principal al nerespectării condiţiilor de
validitate a contractului este nulitatea acestuia. În literatura de
specialitate nulitatea este determinată drept o sancţiune care lipseşte
contractul sau unele clauze ale sale de efectele contrarii normelor
juridice stabilite pentru încheierea sa valabilă. În acest sens vorbim,
că nulitatea survine atunci când nu se respectă cel puţin una din
condiţiile de validitate a contractului. În asemenea caz contractul se
consideră că nu a fost încheiat, iar clauza nulă - că nu a fost stabilită.
În literatura de specialitate instituţia nulităţii, comparativ cu alte
instituţii de tipul rezilierea, rezoluţiunea, caducitatea etc., este
privită prin prisma efectelor specifice pe care le creează - declararea
faptului că contractul nu a fost încheiat şi respectiv nu a produs
efecte. Anume aceasta este destinaţia principală a nulităţii.
7.2 Clasificarea nulităţii. Atât legislaţia în vigoare cât şi
literatura de specialitate disting mai multe categorii ale nulităţii.
Astfel, în funcţie de natura interesului apărat, deosebim nulitate
absolută şi nulitate relativă. În funcţie de întinderea efectelor
nulităţii, deosebim nulitate parţială şi nulitate totală. După modul de
consacrare legislativă deosebim nulitate expresă şi nulitate implicită.
După tipul condiţiei de valabilitate nerespectată, deosebim nulitate
de fond şi nulitate de formă.
Nulitatea absolută constituie acel efect, care sancţionează
nerespectarea unei norme ce ocroteşte un interes general obştesc sau
duce la lezarea unui drept absolut, cum ar fi spre exemplu, limitarea
capacităţii de exerciţiu sau încheierea contractului ce are ca efect
lezarea intereselor statului. Nulitatea relativă constituie acel efect,
care sancţionează nerespectarea unei norme ce ocroteşte un interes
particular sau aduce atingere unui drept relativ. De regulă, contractul
lovit de nulitate absolută devine nul prin prescrierea legii, pe când
contractul lovit de nulitate relativă poate fi considerat nul prin
cererea părţii. La aceste două contracte se aplică sintagmele «nul de
drept» şi corespunzător - «anulabil».
Nulitatea parţială constituie acel efect, care priveşte înceta-
rea doar a unor clauze ale contractului, fără ca întreg contractul să
fie lovit de nulitate. Spre exemplu, în cazul în care la încheierea
contractului de vânzare-cumpărare a unui teren agricol, părţile sta-
bilesc obligaţia achitării preţului în altă valută decât leul moldo-
venesc, această clauză în conformitate cu prevederile Legii cu
privire la bani, devine nulă, neafectând totodată valabilitatea
întregului contract. Nulitate totală constituie acel efect, care priveşte
încetarea contractului în integru. Astfel, la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare a aceluiaşi teren agricol, dar unde în calitate de
cumpărător figurează o persoană juridică mixtă, în virtutea
prevederilor Legii privind preţul normativ şi modul de vânzare-
cumpărare a pământului, este lovit de nulitate în integru.
Nulitate expresă constituie acel efect, care este prevăzut în
mod expres prin lege. Pentru exemplu, aliniatul (1) al articolului 213
Cod civil, declară în mod expres, că nerespectarea prevederilor ce
privesc forma autentică a contractului duce la nulitatea acestuia.
Nulitate implicită constituie acel efect, care rezultă din regimul
aplicabil unei condiţii de valabilitate. Astfel, spre exemplu, articolul
6 al Legii privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a
pământului declară, că calitatea de cumpărător într-un contract de
vânzare-cumpărare a unui teren agricol nu o poate avea o persoană
juridică mixtă. Această normă, însă, nu declară într-un mod expres
faptul, că nerespectarea acestei condiţii duce la nulitatea
contractului, dar faptul dat rezultă implicit din conţinutul acestui
articol.
Nulitate de fond constituie acel efect, care intervine în caz de
nevalabilitate a unei condiţii de fond (conţinut). Nulitate de formă
constituie acel efect, care intervine la nerespectarea formei
contractului.
7.3 Efectele nulităţii. Regula principală care guvernează
efectele nulităţii este că «contractul lovit de nulitate se consideră că
nu a fost încheiat, iar clauza lovită de nulitate se consideră că nu a
fost stabilită». Această regulă atrage după sine o serie e urmări, cum
ar fi cele, că părţile restituie toate prestaţiile ce le-au fost executate,
se anulează toate actele subsecvente acestui contract, cu excepţia
contractelor ce privesc dobândirea de bună credinţă16.
16
Totodată legislaţia priveşte şi cazuri, când actele subsecvente ce privesc dobândirea de
bună credinţă deasemenea sunt lovite de nulitate. Este vorba în asemenea caz de bunurile
proprietate publică a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, care fac parte din
categoria bunurilor inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.