TEMA.

10 CONTRACTELE COMERCIALE UTILIZATE

ÎN RELAŢIILE DE AFACERI
1. Noţiuni generale despre contract.
2. Contractul de vînzare-cumpărare.
3. Contractul de mandat comercial.
4. Contractul de leasing.
5. Contractul de arendă.
6. Contractul de franchising

1. Noţiuni generale despre contract.

Contract este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se
modifică sau se sting raporturi juridice [1.2, art. 666, alin. (1)].
Această definiţie legală conţine elementele constitutive ale noţiunii de contract. Din definiţie rezultă că
contractul este un act volitiv, îndreptat spre naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi cu alte persoane,
prin urmare, este un act juridic. Ceea ce este esenţial în contract este acordul de voinţă, fapt ce denotă că
contractul este un act juridic bi- sau multilateral, adică reprezintă rezultatul voinţei concordate a două sau mai
multe părţi.
Între noţiunile de "act juridic" şi "contract" este o legătură strânsă. Actul juridic este categoria de gen, iar
contractul este cea de specie. Orice contract este un act juridic, însă nu orice act juridic este un contract. în
virtutea acestui fapt reglementările Codului civil în materie de acte juridice sunt aplicabile şi contractelor (art.
666, alin. (2) CC). Contractele sunt cele mai frecvent utilizate acte juridice în dreptul civil.
Pentru ca acordul de voinţă să fie valabil şi să producă efecte juridice, el trebuie să fie exprimat liber. În
doctrină s-a remarcat că principiul libertăţii contractuale este o consecinţă pe plan tehnic a teoriei autonomiei
de voinţa. Codul civil al Republicii Moldova consacră principiul libertăţii contractuale printre cele
fundamentale la art. 1, alin. (1), precum şi într-o serie de alte prevederi legale, care se rezumă la următoarele:
a) părţile sunt libere să contracteze sau să nu contracteze. Nimeni nu poate fi silit să încheie un contract
decât în cazurile prevăzute de lege sau dacă o asemenea obligaţie a fost asumată benevol. în prezent cazurile
în care subiecţii sunt obligaţi să încheie contacte sunt puţin numeroase. De regulă, această obligaţie este
dictată de interese publice, în vederea ocrotirii părţii mai slabe din punct de vedere economic;
b) libertatea contractuală presupune posibilitatea de a alege orice fel de contract, atât prevăzut de lege
(contracte numite), cât şi contracte ce nu sunt prevăzute de lege (nenumite) sau complexe;
c) părţile sunt libere să determine prin voinţa lor clauzele pe care urmează să le cuprindă contractul şi
efectele pe care trebuie să le producă. Legea doar în anumite cazuri (de regulă, în interes public) poate
prescrie conţinutul unor clauze pentru anumite categorii de contracte. Dacă conţinutul clauzelor este prevăzut
în norme dispozitive (supletive), părţile pot, prin acordul lor, să înlăture aplicarea acestor norme sau să
stabilească un conţinut diferit de cel stipulat în lege;
d) numai părţile înseşi prin acordul lor pot modifica sau rezolvi un contract valabil încheiat.
Legislaţia noastră civilă conţine de asemenea un şir de prevederi care au menirea să asigure realizarea
principiului libertăţii contractuale. Printre acestea sunt prevederile Codului civil al Republicii Moldova
privind nulitatea actelor juridice încheiate în anumite împrejurări în care libertatea exprimării voinţei este
afectată: actele încheiate prin eroare (art. 227), dol (art. 228), violenţă (art. 229), leziune (art. 230), înţelegerea
dolosivă dintre reprezentantul unei părţi cu cealaltă parte (art. 231). Tot acest scop îl urmăresc dispoziţiile
Codului civil al Republicii Moldova în materia clauzelor contractuale standard (art. 712-720), care
sancţionează cu nulitate clauzele inechitabile ce prejudiciază disproporţionat, contrar principiilor bunei-
credinţe, cealaltă parte a contractului.
Libertatea contractuală, ca şi orice altă libertate, nu poate fi nelimitată. Limitele sunt impuse de lege în
vederea ocrotirii intereselor altor indivizi şi ale societăţii în întregime. În literatură s-a menţionat că limitarea
libertăţii contractuale urmăreşte:
a) protejarea părţii mai slabe a contractului, care începe la etapa încheierii contractului şi se finalizează
prin executarea lui sau prin răspunderea pentru neexecutare;
b) apărarea intereselor creditorilor. În ţările cu economia în tranziţie această finalitate se învederează,
spre exemplu, în protejarea băncilor care acordă credite „firmelor-fantomă”, pe de o parte, precum şi a
cetăţenilor care au încredinţat fondurile lor băneşti unor instituţii creditare similare, pe de altă parte;
c) apărarea intereselor statului, care reprezintă într-o formă concentrată interesele societăţii[2.4, p.34].

1
 Legea stipulează că părţile contractante pot încheia în mod liber contracte şi pot stabili conţinutul lor în
limitele normelor imperative de drept . Contractele sau clauzele contractuale care contravin normelor
imperative sunt nule. Normele imperative, prin sine înseşi, constituie limitări ale libertăţii contractuale,
deoarece reprezintă reguli obligatorii de la care părţile nu pot deroga.
În afară de normele imperative, libertatea contractuală este limitată de ordinea publică şi de bunele
moravuri. Această concluzie rezultă din prevederile art. 220, alin. (2) Codul civil al Republicii Moldova:
„actul juridic sau clauza care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri sunt nule”.
Condiţiile de validitate ale contractului
Încheierea contractelor nu poate fi, în fond, despărţită de elementele ţinând de validitatea contractului
încheiat: orice contract se încheie în ideea validităţii sale.
Validitatea contractului presupune mai mult decât o simplă analiză a mecanismului de formare a
acordului de voinţă; ea presupune examinarea, de sine stătătoare, a ceea ce art. 666(2) Сodul civil al
Republicii Moldova prevede că contractului îi sunt aplicabile normele cu privire la actul juridic. În acest
context Codul civil al Republicii Moldova la art.199-241 denumeşte condiţiile esenţiale ale contractului şi
care sunt: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.
În literatura de specialitate s-a distins între condiţiile de existenţă a contractului şi condiţiile de
validitate a contractului. Condiţiile de existenţă ar fi acelea a căror nerespectare atrage nulitatea absolută a
contractului (consimţământul pârtilor, obiectul şi cauza). Condiţiile de validitate a contractului ar fi acelea a
căror neîndeplinire nu împiedică formarea contractului, însă acesta va fi lovit de nulitate relativă (capacitatea
părţilor). De asemenea, actul este lovit de nulitate relativă pentru vicierea consimţământului prin eroare, doi
sau violenţă.
După cum este cunoscut, voinţa juridică interesează prin două laturi esenţiale: consimţământul (art.199
Codul civil al Republicii Moldova)- ca hotărâre de a te obliga juridiceşte şi ca manifestare a acestei hotărâri -
şi cauza sau scopul actului juridic.
Consimţământul nu poate fi cercetat, în el însuşi, rupt de ceea ce se află dincolo de manifestarea
exterioară; el nu poate fi examinat fără a se lua în considerare voinţa internă - element de ordin psihologic ce
poate explica, fundamenta sau, uneori, infirma, manifestarea exterioară de voinţă. Este aşa-numita problemă a
raportului dintre manifestarea de voinţă şi voinţa internă în actele juridice.
În strânsă dependenţă de acest raport se află materia viciilor de voinţă [1.2, art.227-229], care exprimă,
într-o anumită formă, neconcordanţele dintre voinţa internă şi manifestarea acestei voinţe.
Pe de altă parte, cel de-al doilea element al voinţei juridice – cauza [1.2, art.207] sau scopul actului
juridic - vine să precizeze limitele care ţărmuresc întinderea voinţei interne, păstrând din cuprinsul obiectiv,
deosebit de bogat şi complex, al acestei voinţe, numai ceea ce este relevant din punct de vedere juridic. Tot
ceea ce trece dincolo de hotarul trasat de cauza sau scopul actului juridic intră în sfera simplelor motive de
ordin psihologic, care nu prezintă interes din punctul de vedere al analizei formării valabile a actului juridic.
Bineînţeles că validitatea contractului va fi condiţionată de caracterul licit şi moral al cauzei sau scopului său.
Pentru validitatea contractului nu este suficientă o voinţă juridică valabilă sub toate laturile sale,
emanată de la o persoană capabilă: este necesar ca, în plus, contractul să aibă un obiect [1.2, art.206]
determinat, licit şi moral. Observăm din cele arătate mai înainte că încheierea contractelor poate fi analizată,
atât sub aspectul mecanismului formării acordului de voinţă, cât şi sub aspectul formării valabile a acestui
acord - adică din punctul de vedere al capacităţii părţilor, al conţinutului voinţei şi al valabilităţii obiectului.
Întreaga materie privitoare la condiţiile de validitate a contractului se încadrează perfect în condiţiile de
validitate a actelor juridice în general. Ea este cuprinsă, de aceea, în partea generală introductivă a materiei
dreptului civil, în capitolele consacrate teoriei generale a actului juridic, unde este examinată, de altfel, şi
sancţiunea esenţială ce se aplică în caz de nerespectare a condiţiilor de validitate: nulitatea.
Forma contractului constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a
crea, modifica sau a stinge unraport juridic. Contractul poate avea formă simplă, notarială, asimilată celei
notariale, verbală, tacită.

2. Contractul de vînzare-cumpărare.
Doctrina de specialitate a definit contractul de vânzare-cumpărare întocmai ca şi legiuitorul, cu
următoarele precizări:
 transmiterea dreptului de proprietate este de natura contractului de vânzare-cumpărare
comercială, şi nu de esenţa lui; ceea ce înseamnă că prin contractul de vânzare-cumpărare se poate transmite
fie un alt drept real (de exemplu: dreptul de superficie, deoarece superficia, după cum rezultă din prevederile

2
art. 443, alin. 1 Codul civil al Republicii Moldova este un drept real alienabil), fie un drept de creanţă sau un
drept din domeniul proprietăţii intelectuale. În primul caz această posibilitate este prevăzută în dispoziţia art.
556, alin. 1 Codul civil al Republicii Moldova, în care se menţionează că o creanţă transmisibilă şi sesizabilă
poate fi cesionata de titular (cedent) unui terţ (cesionar) în baza unui contract. Vorbind despre drepturile din
domeniul proprietăţii intelectuale, menţionăm că regulile specifice privind transmiterea dreptului de autor se
analizează în cadru materiei dreptului proprietăţii intelectuale, pe când cele generale, în cazul când drepturile
de autor se transmit cu titlu oneros, se conţin în reglementările vânzării-cumpărării;
 vânzarea-cumpărarea poate să aibă ca obiect unul sau mai multe bunuri corporale sau
incorporale ori o universalitate juridică sau o universalitate de fapt (de exemplu: vânzarea unui fond de
comerţ;
 nu pot fi obiectul unei vânzare următoarele drepturi: drepturile personale nepatrimoniale, cele
patrimoniale cu caracter strict personal şi nici cele constituite prin voinţa părţilor sau a legii, cu caracter
intuitu personal.
Pentru a forma obiectul strămutării de către vânzător, dreptul trebuie să fie transmisibil, adică să nu fie
indisolubil legat de o anumită persoană.
Având în vedere aceste precizări, considerăm că
1. Capacitatea părţilor contractante
Capacitatea de a încheia contracte poate fi definită ca fiind acea parte a capacităţii juridice a persoanei
ce constă în aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii civile, precum şi de a-şi exercita
drepturile şi asuma obligaţiile prin încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este concepută prin două elemente: capacitatea de folosinţă
şi capacitatea de exerciţiu.
a) Capacitatea de folosinţă este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de folosinţă este recunoscută pentru toate persoanele fizice, indiferent de rasă, naţionalitate,
religie, grad de cultură, origine socială. În ceea ce priveşte persoana juridică, capacitatea de folosinţă diferă în
raport de obiectul de activitate. Deoarece scopul diferă de la o persoană juridică la alta, capacitatea de
folosinţă nu va fi aceeaşi pentru toate persoanele juridice, variind în funcţie de specialitatea fiecăreia.
b) Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma
obligaţiile, încheind acte juridice civile.
Dacă orice persoană fizică are capacitate de folosinţă, capacitate de exerciţiu are numai persoana cu
maturitate psihică suficientă pentru a-şi da seama de consecinţele actelor juridice pe care le încheie.
Capacitatea de a contracta constituie o parte componentă a capacităţii juridice civile, constând în
aptitudinea persoanei fizice sau juridice de a fi subiect al raporturilor juridice civile şi de a încheia acte
juridice civile, urmărind scopul de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile.
Potrivit art. 18(1) Codul civil al Republicii Moldova, „capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile se
recunoaşte în egală măsură tuturor persoanelor fizice”, de unde rezultă că orice persoană poate încheia un
contract de vânzare-cumpărare, fie în calitate de cumpărător, fie în calitate de vânzător, dacă legea nu îi
interzice expres acest lucru. Prin urmare, în dreptul nostru civil, în materie de vânzare-cumpărare, regula este
capacitatea, fie că este vorba de capacitatea de folosinţă sau de capacitatea de exerciţii , iar incapacitatea este
excepţia, ea trebuie să fie prevăzută de lege şi este de strictă interpretare (exceptiones sunt strictissimoe
interpretationes).
2. Consimţământul părţilor
Încheierea contractului înseamnă realizarea acordului de voinţe al părţilor asupra tuturor clauzelor
contractuale, adică întâlnirea, pe deplin concordantă, a ofertei de a contracte cu acceptarea ofertei.
Prin consimţământ se înţelege manifestarea exteriorizată de voinţă a persoanei de a încheia un act
juridic.
Pentru a produce efecte juridice, consimţământul trebuie să îndeplinească mai multe condiţii: să
existe; să emane de la o persoană capabilă, care are discernământ, adică să fie conştient şi capabil de a
concepe însemnătatea efectelor produse de contract, deliberând în cunoştinţă de cauză, să dorească apariţia
acestor efecte; să fie făcut cu intenţia de angajament juridic, şi nu în glumă (jocandi cauze) sau cu rezervă
mentală (reservatio mantalis) cunoscută de cealaltă parte sau sub condiţie potestativă pură. (angajamentul
urmând să fie executat la liberul arbitru al părţii care îl exprimă); să fie precis şi dar exprimat în exterior,
încât să poată ajunge la conştiinţa persoanei (părţii) carea îi este adresat (voluntas in mente retenta intu efficit).
Forma de exteriorizare poate fi diferită (scrisă, verbală, tacită); să nu fie afectat de vicii de consimţământ

3
(eroare, dol, violenţă). Trebuie remarcat faptul că legiuitorul nu enumeră viciile de consimţământ la condiţiile
de valabilitate a actului juridic , ci la nulitatea acestuia.
Vânzătorul poartă răspundere numai dacă viciile existau în momentul vânzării. Existenţa viciilor în
momentul vânzării nu trebuie confundată cu existenţa în acest moment a defectelor, adică a manifestărilor
exterioare ale viciilor. În momentul vânzării trebuie să existe viciile (cauza), chiar dacă defectele (efectul) apar
ulterior acestui moment. De exemplu, în momentul vânzării televizorul cumpărat funcţionează, iar după
câteva zile, datorită unor vicii de fabricaţie, se defectează.
Cumpărătorul este în drept să înainteze pretenţii vânzătorului îndată ce a descoperit viciile bunului
nedeclarate de acesta până în termenul stabilit în contract . Dacă în contract nu a fost stabilit un termen de
înaintare a pretenţiilor, dreptul la acţiune al cumpărătorului este de 6 luni în cazul bunurilor mobile şi cel mult
un an în cazul bunurilor imobile.
Scopul şi sensul acestui art.763 al Codului civil al Republicii Moldova este de a stabili criteriile cu
ajutorul cărora se determină dacă marfa livrată corespunde stipulaţiilor contractuale. Acest lucru are o
importanţă deosebită, deoarece deseori în practică comercianţii nu stipulează unele clauze, considerându-le
absolut evidente. În acelaşi timp sunt situaţii când în timpul executării contractului apar unele probleme,
deoarece părţile au înţeles diferit unul şi acelaşi lucru.
Art.763(4) al Codului civil al Republicii Moldova enumeră situaţiile în care se consideră că bunul este
predat cu vicii, şi anume: - vânzătorul predă numai o parte a bunului; - vânzătorul predă un alt bun; -
vânzătorul predă bunul într-o cantitate mai mică decât cea convenită; - când bunul transmis este viciat parţial.
Excepţie face cazul când viciul nu exercită o influenţă substanţială asupra utilizării bunului.
Art.764 al Codului civil al Republicii Moldova prevede că prin viciu de natură juridică se înţelege
dreptul sau pretenţia unui terţ asupra bunului. Articolul sus menţionat al Codului civil al Republicii Moldova
se referă la dreptul de proprietate a unui terţ sau la dreptul de folosire a bunului, avându-se în vedere atât
drepturile existente, cât şi eventualele pretenţii ulterioare, care se află în stadiu de precăutare. Este important
de menţionat, că art.764 reglementează numai raporturile dintre vânzător şi cumpărător, dar nu şi între
cumpărător şi terţa persoană.
Conform prevederilor art.764 al Codului civil al Republicii Moldova cumpărătorul poate să consimtă să
primească marfa cu vicii de natură juridică, însă nu se stabileşte forma în care trebuie exprimat acordul
cumpărătorului. Din conţinutul art.764 al Codului civil al Republicii Moldova se înţelege, că nu este
obligatoriu acordul expres al cumpărătorului. El poate fi exprimat şi prin acţiuni concludente, de exemplu,
prin preluarea bunului de către cumpărător chiar şi în cazul în care el cunoaşte existenţa drepturilor sau
pretenţiilor unui terţ asupra bunului.
3. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială
Contractul de vânzare-cumpărare comercială este un contract sinalagmatic (bilateral) perfect, care dă
naştere la obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina celor două părţii, vânzătorul şi cumpărătorul, încă
din momentul încheierii lui. Obligaţiile vânzătorului au ca obiect lucrul vândut, iar obligaţia cumpărătorului
are ca obiect preţul lucrului cumpărat.
Pentru ca un contract de vânzare-cumpărare comercială să fie considerat valabil încheiat este necesar ca
obiectul contractului să existe şi să îndeplinească condiţiile cerute de lege. Codul civil al Republicii Moldova
conţine o serie de dispoziţii referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească obiectul unui contract;
unele se referă la obiectul juridic - prestaţia (acţiunea sau inacţiunea) - la care părţile sau una dintre ele şi le
asumă prin contract, iar altele la obiectul material al vânzării-cumpărării (obiectul derivat).
Bunul să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil. Vânzarea comercială nu este valabilă decât
dacă părţile cad de acord „asupra lucrului şi asupra preţului”. Dar pentru a exista acest acord este necesară
determinarea lucrului vândut, adică stabilirea acestuia de către părţi. Necesitatea determinării bunului vândut
reiese din mai multe considerente. Corecta apreciere a naturii, cantităţii şi naturii bunului dă posibilitate ca
părţile să poată confirma executarea deplină şi corespunzătoare condiţiilor enunţate la realizarea
consimţământului. Astfel, determinarea bunului în contractul de vânzare-cumpărare priveşte stabilirea naturii,
cantităţii şi calităţii bunului.
Bunul să fie in proprietatea vânzătorului. Odată ce prin contractul de vânzare-cumpărare comercială se
produce transmisiunea dreptului de proprietate, este firesc că această transmisiune urmează a fi făcută de la
proprietar. Nimic nu pare mai evident şi de bun simţ decât faptul că nimeni nu poate transmite mai multe
drepturi decât are el însuşi (nemo plus juri sad alium transferre potest quam ipse habet) sau, astfel spus, că
nimeni nu poate transmite ceea ce nu are (nemo dat quod non habet).

4
 Cu toate acestea, există destule situaţii în care vânzarea se încheie cu privire la un lucru care nu aparţine
vânzătorului. Despre vânzarea lucrului altuia discutăm doar în cazul în care obiectul vânzării este un lucru cert
(sau unul asimilat, cum este cazul vânzării în bloc), iar părţile nu au convenit ca acesta să fie achiziţionat sau
confecţionat ulterior de vânzător şi înstrăinat cumpărătorului, caz în care, evident, este vorba despre vânzarea
unui bun viitor pe deplin valabilă.
Preţul contractului.
Preţul este obiectul prestaţiei cumpărătorului constând într-o sumă de bani, care după aprecierea pârtilor
constituie valoarea bunului vândut. În acest context este necesar de a face diferenţiere între preţul şi costul
bunului, unde costul bunului reprezintă valoarea efectivă a acestuia, care cuprinde cheltuielile suportate pentru
confecţionarea bunului, pe când preţul reprezintă valoarea atribuită bunului de către părţi la contract. Preţul
poate să coincidă, dar, de regulă, acesta este diferit de costul bunului - el poate fi cât mai marc atât şi mai mic.
Stabilirea preţului sub forma unei sume de bani este de esenţa vânzării. Dacă înstrăinarea bunului se
face nu pentru bani, dar în schimbul altui lucru, pentru stingerea unei obligaţii sau în schimbul unei alte
prestaţii, contractul nu mai poate fi calificat vânzare-cumpărare.
Conform art. 3 Legii Republicii Moldova cu privire la bani, nr.123-XII din 15.12.1993, moneda
naţională, leul, este unicul instrument de plată pe teritoriul Republicii Moldova. Prin urmare, dacă contractul
de vânzare cumpărare este internă, atunci în contract ca monedă de plată poate fi indicat doar leul
moldovenesc.
Pentru valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, preţul trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: - să fie fixat într-o sumă de bani; - să fie determinat sau determinabil; - să fie sincer şi serios; - să nu
contravină dispoziţiile legale imperative referitoare la regimul preţurilor.
4. Cauza contractului de vânzare-cumpărare comercială
Cauza contractului de vânzare-cumpărare comercială este un element constitutiv în structura sa şi o
condiţie de valabilitate a acestuia.
Partea care se obliga (debitorul) are în vedere realizarea pe de o parte, a unui scop direct (imediat), iar
pe de altă parte, atingerea unui scop indirect (mediat).
Potrivit art. 207(1) Codul civil al Republicii Moldova, actul juridic încheiat fără cauză ori fundat pe o
cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un efect. Din cele spuse putem observa că cauza trebuie să
îndeplinească anumite condiţii stabilite de legiuitor, şi anume: - să existe; - să fie reală; - să fie licită.
Forma contractului de vânzare-cumpărare: verbală, scrisă şi solemnă (în dependenţă de natura bunului).
Obligaţiile vânzătorului:
• a suporta cheltuielele de predare a bunului, dacă contractul nu prevede altceva;
• a asigura transmiterea dreptului de proprietate;
• a transmite bunul în termenul stabilit în contract sau în alt termen ce reiese din contract;
• a preda şi accesorile bunului odată cu predarea acestuia;
• a preda odată cu bunul şi toate documentele referitoare la bun;
• a garanta în caz de evicţiune;
• a primi preţul bunului;
• a preda bunul fără vicii materiale sau de natură juridică;
• a înlătura viciile bunului vândut;
• a conserva bunul vândut;
• să transmită bunul în asortimentul şi ambalajul stipulat în contract.
Obligaţiile cumpărătorului:
• a plăti preţul bunului;
• a primi bunul şi a verifica calitatea lui;
• a suporta cheltuielile de primire şi transportare a bunului;
• a confirma faptul recepţionăm bunului şi corespunderea asortimentului şi a ambalajului stipulat în
contract.

3. Contractul de mandant comercial

Art.258 alin.1 din Codul civil al Republicii Moldova defineşte reprezentantul comercial ca fiind acea
persoană care reprezintă de sine stătător şi permanent interesele întreprinzătorului la încheierea actelor juridice
în vederea gestionarii afacerii. În înţelesul prevederilor art.258 din Codul civil al Republicii Moldova, pot
deveni reprezentanţi comerciali atât persoanele juridice, constituite potrivit legii, cât şi persoanele fizice, dacă
au calitatea de întreprinzători individuali.

5
 De regulă, reprezentanţii comerciali încheie în contul întreprinzătorilor diferite acte dintr-un domeniu
determinat, în care deţin cunoştinţe de specialitate, legături de afaceri şi alte informaţii specifice domeniului
respectiv. Mai mult chiar, în anumite domenii, încheierea anumitor acte juridice este posibilă doar de către
persoanele care deţin un statut special ori sunt licenţiaţi pentru efectuarea anumitor operaţiuni (cum ar fi, de
exemplu, brokerii din cadrul burselor de valori, participanţii profesionişti la piaţa valorilor mobiliare).
Reprezentarea comercială se efectuează în baza unui contract încheiat în formă scrisă. De regulă, este
vorba de un contract de mandat fie de o specie a acestuia. Contractul respectiv va trebui să conţină
împuternicirile conferite reprezentantului precum şi limitele puterilor acestuia. În măsura în care asemenea
precizări lipsesc din contract, reprezentantului comercial i se va elibera o procură (art.258 alin.4 Codul civil al
Republicii Moldova).
Prin contractul de mandat o parte (mandant) împuterniceşte cealaltă parte (mandatar) de
a o reprezenta la încheierea de acte juridice, iar aceasta, prin acceptarea mandatului, se obliga sa
acţioneze in numele si pe contul mandantului.
Raporturile de mandat persistă atât între persoanele fizice, cît şi cu participarea subiectelor de drept civil
cu statut de persoană juridică. Esenţa juridică a raportului de mandat constă în posibilitatea figurării în calitate
de parte (subiect) a acestui raport prin intermediul unei alte persoane terţe, împuternicită să reprezinte în astfel
de raporturi interesele patrimoniale ale persoanei reprezentate. Anume prin această particularitate juridică a
raportului de mandat, legislatorul scoate în relief calitatea specifică a mandatului ca formă juridică de
intermediere.
Contractul de reprezentare comercială este prezumat a fi cu titlul oneros. În lipsă de prevedere contrară,
reprezentantul comercial este în drept să ceară plata remuneraţiei convenite, precum şi restituirea tuturor
cheltuielilor făcute cu ocazia executării împuternicirilor (procurii). În cazul în care reprezentantul comercial
reprezintă concomitent mai multe părţi, el va fi în drept să solicite plata remuneraţiei şi compensarea
cheltuielilor efectuate în părţi egale de la persoanele reprezentate concomitent, cu excepţia cazului în care prin
contract s-a prevăzut altfel (art.258 alin.4 Codul civil al Republicii Moldova).
Dat fiind specificul activităţilor comerciale, reprezentantul comercial are obligaţia să să nu divulge
informaţiile confidenţiale ce i-au devenit cunoscute în urma reprezentării, chiar şi după încetarea acesteia
(art.258 alin.5 Codul civil al Republicii Moldova).
În dreptul comercial internaţional întâlnim conceptul de intermediere, adică activitatea depusă de o altă
persoană decât titularul interesului, pe seama titularului interesului şi indiferent dacă lucrează în numele
acestuia sau în nume propriu, implică în majoritatea cazurilor reprezentarea de către intermediar a persoanei
pentru care acţionează.
Intermedierea implică, de regulă, o varietate mare de agenţi şi reprezentanţi comerciali supuşi unor
regimuri juridice deosebite în funcţie de conţinutul concret al contractului încheiat.
Astfel, legislaţia ţărilor din sistemul de drept continental foloseşte o terminologie diferită pentru a
distinge persoana care acţionează în numele şi pe seama reprezentatului de persoana care acţionează în nume
propriu dar pe seama reprezentatului, ceea ce are drept consecinţă faptul că, intermediarii din prima categorie
rămân personal în afara contractului la încheierea căruia au participat, în timp ce intermediarii din a doua
categorie devin ei înşişi parte la contract.
Efectele contractului de mandat comercial
Contractul de mandat comercial dă naştere la anumite obligaţii în sarcina părţilor contractante. Aceste
obligaţii sunt, pe de o parte, obligaţiile pe care le consacră legea pentru mandatul civil şi, pe de altă parte,
obligaţii specifice reglementate de Codul civil al Republicii Moldova.
A. Obligaţiile mandatarului
Mandatarul are obligaţia să execute mandatul.
Mandatarul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi diligenta unui bun
proprietar. El trebuie să respecte clauzele contractului şi instrucţiunile primite.
Conform art.1035 C. civ. R.Moldova mandatarul este obligat sa acţioneze în interesul mandantului cu
prudență și diligență și să evite apariţia conflictelor între interesele sale personale și interesele mandantului.
Obligaţia de a răspunde pentru faptele persoanei substituite în executarea mandatului comercial.
Obligaţia de dare de seamă este apreciată în general în literatura noastră de specialitate ca referindu-se
la prezentarea situaţiei şi socotelilor de către mandatar după executarea misiunii sale.
Obligaţia mandatarului de a preda către mandant rezultatele executării. Mandatarul este obligat sa
remită mandantului tot ceea ce a primit pentru executarea mandatului și nu a utilizat în acest scop, precum și
tot ceea ce a dobindit in executarea obligaţiilor sale contractuale[art. 1043, C. civ. R.Moldova].

6
 Legea stabileşte obligaţii speciale ale mandatarului în ceea ce priveşte confidenţialitatea
informaţiei deţinute de el.
B. Obligaţiile mandantului
De a achitarea remuneraţia stipulată.
De a despăgubi pe mandatar pe cheltuielile făcute.
De menţionat că în unele cazuri legea permite liberarea mandantului de obligaţia de a repara
prejudiciul cauzat mandatarului chiar şi atunci când se întrunesc condiţiile prevăzute de art. 1047, alin. 1
C. civ. R.Moldova.
Mandatul comercial încetează, pe lîngă temeiurile generale de stingere a obligațiilor contractuale(de
exemplu: prin executare, expirarea termenului) și în cazurile prevăzute de art. 1050-1052 Codul civil al
Republicii Moldova: prin revocarea mandatarului de către mandant; prin renunţarea mandatarului la mandat;
prin decesul sau incapacitatea uneia din părțile contractuale.

4.Contactului de arendă
Prin contractul de arendă (art.911 CC) arendatorul transmite arendaşului terenuri şi alte bunuri agricole
în vederea exploatării pe o durată determinată, în schimbul unui preţ stabilit de părţi.
Arenda este contractul încheiat între o parte – proprietar, uzufrucruar sau un alt posesor legal de terenuri
şi de alte bunuri agricole (arendator) – şi altă parte (arendaş) cu privire la expluatarea acestora pe o perioadă
determinată şi la un preţ stabilit de părţi.
Caracterele juridice: sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, translativ de folosinţă, patrimonial,
consensual, încheiat personal sau prin reprezentant, numit, de executare succesivă, principal, negociabil,
irevocabil, solemn.
Părţile - arendator poate fi orice persoană cu capacitate civilă ce apare în calitate de proprietar,
uzufructuar sau o altă persoană împuternicită să dea în folosinţă terenuri sau bunuri agricole. Arendaş - este
persoana care exercită exploatarea asupra bunului transmis în arendă. Calitatea de arendaş o poate avea orice
persoană cu discernământ.
Obiectul contractului de arendă îl constituie terenurile şi alte bunuri agricole. Prin bunuri agricole se
înţeleg terenurile cu destinaţie agricolă (arabile, viile, livezile etc), terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii
agrozootehnice, amenajări piscicole, spaţii de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole, animalele,
maţinele, utilajele şi alte bunuri destinate exploatării agricole.
Preţul denumit arendă, se stabileşte de părţi în bani, în natură sau în natură şi bani.
Termenul contractului de arendă este determinat în contract., însă nu poate fi mai mic de un an. Cu 3
luni înainte de expirarea arendei, arendatorul informează printr-un preaviz arendaşul despre nedorinţa de a
prelungi contractul de arendă. Dacă termenul arendei expiră, iar arendatorul nu cere să i se predea terenul şi
arendaşul continuă exploatarea lui, contractul de are4ndă se considera prelungit pe un an.
Forma contractului de arendă este scrisă. Arenda bunurilor imobile pe un termen mai mare de 3 ani se
înregistreză în registrul bunurilor imobile. Arenda terenurilor pe un termen mai mic de 3 ani se înregistrează
de către primăria satului sau municipiului în al cărui rază teritorială este situat terenul.
Obligaţiile arendatorului:
- să predea bunul arendat în termenul convenit de părţi sau în alt termen ce
reese din contract;
- să predea bunul în starea corespunzătoare stipulată în contract;
- să asigure transmisiunea dreptului de folosinţă asupra bunului;
- să predea bunul liber de orice viciu material sau juridic;
- să garanteze arendaşului folosinţa liniştită şi utilă a bunului.
Obligaţiile arendaşului:
- a confirma faptul recepţionăm bunului arendat;
- a confirma faptul corespunderii caracterelor bunului cu prevederele contractuale;
- a păstra şi a îngriji de bun cu diligenta unui proprietar;
- a folosi bunul conform destinaţiei sau prevederelor contractuale;
- a asigura integritatea bunului;
- a acoperi cheltuielile curente de folosire şi întreţinere în stare normală a bunului;
- a nu transmite bunul unor terţe persoane, dacă contractul nu prevede altfel;
- a achita arenda în natură şi/sau în bani în termenul în în locul stabilit de părţi;
- să restituie bunul arendat în starea în care i-a fost dată sau în starea prevăzută în contract;

7
 - să restituie bunul la scadenţă;
- să repare prejudiciul cauzat prin înrăutăţirea stării bunului, dacă nu dovedeşte lipsa vinovăţiei sale.
Suportarea riscurilor:
- în caz de pieire fortuită a bunurilor arendate, riscul contractului este suportat de arendator;
- în caz de pieire fortuită a recoltei, fructelor, riscul se suportă de ambele părţi. Dacă mai mult de
jumătate din fructele obţinute prin arendare pier fortuit, arendaşul poate cere reducerea proporţională a plăţii
arendei.
Încetarea contractului: o dată cu expirarea termenului pentru care a fost convenit cu respectarea
preavizului.

5. Noțiunea și caracterele contractului de leasing

Potrivit art.3 al Legii cu privire la leasing nr.95/2005, contractul de leasingeste contractul în a căruia
bază o parte (locator) se obligă, la cererea unei alte părţi (locatar), să îi asigure posesiunea şi folosinţa
temporară a unui bun, contra unei plăţi periodice (rată de leasing), achiziţionat sau produs de locator, iar la
expirarea contractului să respecte dreptul de opţiune al locatarului de a cumpăra bunul, de a prelungi
contractul de leasing ori de a face să înceteze raporturile contractuale. O noţiune asemănătoare pentru
contractul de leasing este redată în art. 923 al Codului civil al Republicii Moldova, potrivit căruia
princontractul de leasing, o parte (locator) se obligă, la cererea unei alte părţi (locatar), să asigure posesiune şi
folosinţa temporară a unui bun, cumpărat sau produs de locator, contra unei plăţi periodice (rate de leasing).
Elementele contractului de leasing
Părţile contractului de leasing sunt locatorul şi locatarul.
Locatorul este persoana fizică sau juridică ce practică activitatea de întreprinzător şi transmite, în
condiţiile contractului de leasing, locatarului, la solicitarea acestuia, pentru o anumită perioadă, dreptul de
posesiune şi folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, cu sau fără transmiterea dreptului de proprietate
asupra bunului la expirarea contractului [art.5 lit.(a), Legea nr.59/2005]. Din prevederile art. 923, alin. 1 C.civ.
R.M. rezultă că locator în contractul de leasing poate fi atât producătorul bunului, cât şi cumpărătorul acestuia.
în orice caz, locator este persoana fizică sau juridică care practică activitate de întreprinzător şi deţine bunul
obiect material al contractului de leasing cu drept de proprietate.
Locatarul este persoana fizică sau juridică ce primeşte în posesiune şi folosinţă bunul specificat în
contract, pentru o anumită perioadă, în schimbul achitării ratelor de leasing. Locatarului îi revine un rol activ
în raportul de leasing, fiindcă el alegea vânzătorul sau bunul care urmează a fi cumpărat de către locator. Dacă
locatar este o persoană fizică ce nu desfăşoară activitate de întreprinzător, relaţiile de leasing cad sub incidenţa
legislaţiei privind protecţia consumatorilor [art.5 lit.(b), Legea nr.59/2005].
În calitate de subiect al raportului de leasing figurează şi vânzătorul bunului. Vînzătorul (furnizorul),
persoană fizică sau juridică ce vinde locatorului, în condiţiile contractului de vînzare-cumpărare încheiat cu
locatorul sau ale contractului complex încheiat cu locatorul şi cu locatarul, bunul solicitat de locatar[art.5 lit.
(c), Legea nr.59/2005].
Obiect al contractului de leasing poate fi orice bun mobil sau imobil, cu excepţia: a) bunurilor scoase
din circuitul civil sau a căror circulaţie este limitată prin lege; b) terenurile agricole; c) bunurile consumptibile
şi c) obiectele proprietăţii intelectuale care nu pot fi cesionate [art.4 alin.2, Legea nr.59/2005; art.925 C.civ.
R.M.]. Aşadar, obiect al leasingului pot fi bunuri foarte diferite, precum utilaje, case de locuit, terenuri,
calculatoare, autovehicule, nave maritime, aeronave etc.
Nu pot forma obiectul contractului de leasing bunurilor scoase din circuitul civil, cum sunt spaţiul
aerian, bogăţiile subsolului, apele şi pădurile folosite în interes public [art.296, C.civ. R.M.], precum şi
bunurile a căror circulaţie este limitată prin lege (de exemplu, armele, substanţele narcotice şi psihotrope,
medicamentele). La fel, nu pot fi acordate în leasing terenurile agricole. Această restricţie se explică prin
faptul că pământul este un bun de importanţă strategică, iar statul nostru, prin tradiţie, este o ţară preponderent
agrară.
Se interzice acordarea în leasing a bunurilor consumptibile. Or, contractul de leasing se încheie pentru o
perioadă îndelungată de timp, de unde bunul trebuie să aibă capacitatea de a fi întrebuinţat continuu, fără a i se
consuma substanţa. La expirarea termenului stabilit în contract, locatarul, optând pentru restituirea bunului,
are obligaţia de a-l întoarce în aşa stare, încât bunul să poată fi utilizat şi în continuare (luând în consideraţie
uzura normală a bunului). Din acest motiv, obiect al leasingului pot fi doar bunurile neconsumptibile.
Un regim specific de transmitere în leasing au obiectele proprietăţii intelectuale, întrucât valoarea
acestor categorii de bunuri poate să crească în timp, în loc să scadă. Astfel, dreptul de autor poate forma obiect

8
al leasingului numai privitor la drepturile patrimoniale, înstrăinarea drepturilor nepatrimoniale de autor fiind
interzisă. În ceea ce priveşte brevetele de invenţie, drepturile nepatrimoniale ale inventatorului de asemenea
nu pot fi transmise. Cu referire la soft-uri (programe de calculator), se consideră, pe de o parte, că soft-urile
pot avea calitatea de obiect al leasingului, iar pe de alta, că obiect al leasingului pot fi numai bunurile
corporale. Respectiv, obiectele proprietăţii intelectuale fiind bunuri incorporale, nu ar putea forma obiect al
leasingului.
Preţul contractului de leasing se exprimă în rate de leasing (plăţi periodice). Valoarea ratelor de leasing
şi periodicitatea achitării acestorao stabilesc părţile, de comun acord. Spre regret, legislaţia Republicii
Moldova nu stabileşte cum se determină ratele de leasing, ce cheltuieli sau sume ar trebui acestea să le conţină
şi care este limita acestor cheltuieli. În situaţia când contractul de leasing nu prevede la ce intervale de timp
urmează a fi plătite ratele de leasing, suma anuală totală se împarte în 12 rate egale, fiecare urmând a fi plătită
în prima decadă a lunii1.
Structural, rata de leasing constă din următoarele componente: a) suma care reprezintă valoarea bunului
la momentul procurării lui; de aceea, în contract trebuie neapărat să fie indicat costul bunului; b) suma plătită
locatorului pentru rambursarea creditului, dacă acesta a folosit un credit bancar; c) comisionul plătit
locatorului; d) alte cheltuieli efectuate de locator şi prevăzute în contractul de leasing, precum cheltuieli de
asigurare a bunului, de reparaţie şi întreţinere a acestuia.
Forma. Contractul de leasing trebuie să fie încheiat înscris [art.924 alin.(1), C.civ. R.M.].
Contractul de leasing poate fi încheiat nu numai sub forma unui document semnat de părţi, ci şi prin
schimb de scrisori, telegrame, telefonograme ş.a., care vor fi semnate de către expeditor (ofertant) şi vor
conţine clauzele esenţiale ale viitorului contract. Clauze esenţiale ale contractului sunt acele prevederi fără de
care contractul nu poate fi considerat valabil încheiat. Astfel, orice contract de leasing trebuie să conţină: a)
preţul bunului; b) suma totală, numărul şi scadenţa ratelor; c) plata finală şi metodele calculării ei în cazul
rezilierii contractului [art.924 C.civ. R.M.].
De regulă, la momentul încheierii contractului de leasing este întocmit şi un grafic de achitare a ratelor.
Graficul se anexează la contract şi face corp comun cu acesta. În cazul în care contractul de leasing are ca
obiect bunuri imobile, contractul urmează a fi înregistrat în Registrul bunurilor imobile ţinut de oficiul
cadastral din zona teritorială de aflare a imobilului.
Termenul contractului de leasing se stabileşte prin acordul părţilor,dar nu poate fi mai mic de un an
[art.7 alin.(3), Legea nr.59/2005]. În general, termenul contractului de leasing trebuie să includă deplina
amortizare a bunului, care corespunde cu termenul efectiv de exploatare. După expirarea termenului
contractului, locatorul este în drept să aleagă între a prelungi contractul pe un nou termen, a procura bunul sau
a rezilia contractul.
Efectele contractului de leasing
Drepturile şi obligaţiile locatorului
Locatorul are dreptul:
a) să cesioneze sau să dispună în alt mod de drepturile sale asupra bunului sau de drepturile care rezultă
din contractul de leasing. Cesiunea sau dispunerea în alt mod nu-l degrevează pe locator de obligaţiile ce
rezultă din contract şi nici nu schimbă natura sau regimul juridic al contractului;
b) să folosească bunul în calitate de gaj în obligaţiile sale faţă de terţi dacă contractul de leasing nu
prevede altfel;
c) să ceară achitarea integrală şi înainte de termen a ratelor de leasing ori să rezilieze contractul, cu
reparaţia pagubelor şi/sau cu restituirea bunului, în cazul în care locatarul încalcă în mod esenţial clauzele
contractului;
d) să îmbine calitatea de locator cu cea de vînzător (furnizor) dacă acest fapt este prevăzut în contractul
de leasing;
e) să solicite locatarului documentele ce reflectă starea lui financiară.
Locatorul este obligat:
a) să nu intervină în alegerea bunului şi/sau a vînzătorului (furnizorului) făcută de locatar dacă
contractul de leasing nu prevede altfel;
b) să coordoneze cu locatarul cuprinsul contractului de vînzare-cumpărare (furnizare) a bunului;
c) să nu opereze modificări în contractul de vînzare-cumpărare (furnizare) fără acordul locatarului;
d) să dea locatarului contra plată bunul său în posesiune şi folosinţă temporară;

1
http://dreptprivat.wordpress.com, Mihalache I., Particularitățile contractului de leasing.
9
 e) să încheie, din însărcinarea locatarului, contract de vînzare-cumpărare (furnizare) cu vînzătorul
(furnizorul), să plătească preţul bunului şi să încredinţeze locatarului executarea obligaţiilor sale privind
recepţionarea bunului, formularea cerinţelor care izvorăsc din acest contract dacă contractul de leasing nu
prevede altfel;
f) să primească bunul la expirarea contractului de leasing dacă locatarul nu-şi exercită dreptul de a
achiziţiona bunul cu titlu de proprietate sau de a prelungi contractul conform prevederilor prezentei legi;
g) să garanteze locatarului folosinţa în condiţii normale a bunului;
h) să respecte dreptul locatarului de a opta pentru achiziţionarea bunului, prelungirea contractului ori
restituirea bunului.
Drepturile şi obligaţiile locatarului
Locatarul are dreptul:
a) să aleagă independent bunul şi/sau vînzătorul (furnizorul) ori să încredinţeze locatorului această
alegere;
b) să formuleze vînzătorului (furnizorului) cerinţe ce rezultă din contractul de vînzare-cumpărare
(furnizare);
c) să refuze recepţionarea bunului ce nu corespunde condiţiilor din contractul de leasing şi să suspende
plata către locator a ratei de leasing pînă cînd va fi eliminată încălcarea clauzelor contractuale;
d) să execute înainte de termen obligaţia plăţii ratei de leasing şi să cumpere bunul dacă contractul de
leasing nu prevede altfel;
e) să achiziţioneze, la expirarea contractului de leasing, bunul cu titlu de proprietate, să prelungească
contractul de leasing ori să restituie bunul dacă contractul nu prevede altfel.
Locatarul nu are dreptul fără acordul scris al locatorului:
a) să modifice contractul de vînzare-cumpărare (furnizare) ori să întrerupă acţiunea lui;
b) să închirieze ori să greveze în alt mod bunul;
c) să cesioneze dreptul de folosinţă sau orice alte drepturi ce rezultă din contract.
Locatarul este obligat:
a) să prezinte locatorului informaţii referitoare la bun şi/sau la vînzătorul (furnizorul) lui în vederea
încheierii unui contract de vînzare-cumpărare (furnizare) dacă contractul de leasing nu prevede altfel;
b) să execute obligaţiile de recepţionare a bunului şi de formulare a cerinţelor ce rezultă din contractul
de vînzare-cumpărare (furnizare) dacă contractul de leasing nu prevede altfel;
c) să informeze locatorul despre corespunderea bunului clauzelor din contractul de vînzare-cumpărare
(furnizare);
d) să asigure, pe durata contractului de leasing, integritatea bunului, menţinerea în stare de funcţionare şi
folosirea lui numai în conformitate cu clauzele contractuale;
e) să suporte toate cheltuielile de transport, recepţie, montare, demontare, exploatare, întreţinere,
păstrare, deservire tehnică, reparaţie, asigurare a bunului, precum şi alte cheltuieli aferente, dacă contractul de
leasing nu prevede altfel;
f) să plătească ratele de leasing în modul şi în termenele stabilite în contractul de leasing;
g) să permită locatorului verificarea periodică a stării bunului şi a modului de exploatare a bunului
obiect al contractului de leasing;
h) să îl informeze pe locator în timp util despre orice tulburare a dreptului de proprietate venită din
partea unui terţ;
i) să restituie, la expirarea contractului de leasing, locatorului bunul în starea stipulată de contract,
luîndu-se în considerare uzura normală, în cazul în care nu-şi va exercita dreptul, prevăzut de prezenta lege, de
a achiziţiona bunul cu titlu de proprietate sau de a prelungi contractul.
Încetarea contractului de leasing
Contractul de leasing încetează în caz de: expirare; reziliere cu acordul părţilor.

6. Contractul de franchising
Franchisingul reprezintă o înţelegere între două părţi, în baza căreia una din ele, numită franchiser,
transmite alteia, numite franchisee, dreptul de a practica o anumită afacere conform formatului franchiserului
şi contra unor plăţi stabilite. Franchisingul oferă, astfel, posibilitatea „copierii” unei afaceri de succes de la o
firmă care are o reputaţie înaltă şi posedă o experienţă bogată. Conform definiţiei Asociaţiei Internaţionale de
Franchising, „franchisingul reprezintă un sistem de relaţii permanente între franchiser şi franchisee, în baza

10
căruia toate cunoştinţele, imaginea, succesul, metodele de producere şi de marketing sunt prezentate
franchisee-ului în schimbul satisfacerii reciproce a intereselor”.
Actul normativ-legislativ de bază al Republicii Moldova ce reglementează franchisingul este Legea cu
privire la franchising nr.1335-XIII din 01.10.1997.
Art.1 al Legii nr.1335-XIII/1997 defineşte franchisingul ca un sistem de raporturi contractuale între
întreprinderi, în care partea denumită franchiser acordă părţii denumite franchisee dreptul de a produce şi/sau
a comercializa anumite produse, de a presta anumite servicii în numele şi cu marca franchiserului, precum şi
dreptul de a beneficia de asistenţa tehnică şi organizatorică a acestuia. Reieşind din conţinutul legii,
franchisingul poate fi aplicat în raporturile dintre întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate şi forma de
organizare juridică, precum şi în diferite domenii (producere, comercializare sau prestarea serviciilor). În
calitate de părţi ale acestor raporturi, pot fi atât persoanele fizice sau juridice autohtone, cât şi persoanele
fizice sau juridice străine (rezidente sau nerezidente ale Republicii Moldova).
În esenţa sa, franchisingul este un sistem de raporturi contractuale foarte complex. Conform punctului 1
al art. 4 al Legii nr.1335-XIII/1997, franchisingul reprezintă o totalitate de raporturi de arendă, leasing,
vânzare-cumpărare, antrepriză, de reprezentanţă, o întreprindere mixtă, o întreprindere cu investiţii străine.
Din aceste considerente, raporturile juridice aferente franchisingului se reglementează şi de alte acte normativ-
legislative, precum: Codul civil RM, Codul fiscal RM, Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.
845-XII din 03.01.1992, Hotărârea pentru aprobarea Regulamentului privind înregistrarea contractelor de
cesiune, licenţă, gaj şi franchising referitoare la obiectele de proprietate industrială nr. 612 din 12.08.2011etc.
Felurile francizei. După obiectul ei, franciză este de trei feluri: franciză industrială (de producţie),
franciză de distribuţie (de produse) şi franciză de servicii.
Franchisingul industrial (de producere). Contractul de franchising industrial vizează producţia de
bunuri. Franchisee-ul este autorizat, prin intermediul unei licenţe, să fabrice sub marca franchiserului şi cu
asistenţa lui tehnică, produsele acestuia. Franchiserul are, astfel, posibilitatea să-şi facă cunoscute produsele şi
mărcile sale fără a fi nevoit să facă investiţii importante. Franchiserul acordă consultanţă managerială,
pregăteşte personalul, oferă asistenţă tehnică şi comercială, know-how-ul, dreptul de a folosi marca sa,
precum şi alte drepturi de proprietate industrială şi intelectuală, se ocupă de publicitate. Cele mai cunoscute
contracte de franciză industrială sunt cele care au ca obiect produsele: Campari, Schweppes, Coca-Cola,
Pepsi-Cola.
Franchisingul de distribuţie. În cazul dat franchiserul este, fie un producător, care desface produsele
sale prin intermediul unui franchisee, fie un angrosist, care revinde produsele sub marca sa unor franchisee.
Obligaţiunile franchiserului constau în acordarea consultanţei, pregătirea personalului, oferirea dreptului de a
folosi marca sa pentru produsele ce fac obiectul francizei. Foarte cunoscute sunt astfel de francize, ca: Santal,
Veritas, Yves Rocher, Christiansens.
Franchisingul de servicii. Franchisingul de servicii constă în faptul că franchiserul, care a pus la punct
o metodă sau tehnică specifică de prestare a serviciilor, autorizează pe franchisee să utilizeze aceste metode şi
tehnici în prestarea aceluiaşi gen de servicii. Cele mai răspândite sunt acordurile de franchising practicate de
astfel de firme, precum : McDonald’s, Pizza Hut, Fast-Foods, Hertz, Avis, Hilton, Holiday Inn etc.

Precum am arătat, art. 1 al Legii nr.1335-XIII/1997 defineşte franciza. Această definiţie cuprinde însă şi
o definiţie a contractului de franchising.
În acelaşi context, art. 1171 C. civ. RM precizează că, prin contract de franchising, care este unul de
executare succesivă în timp, o parte (franchiser) şi cealaltă parte (franchisee), întreprinderi autonome,
se obligă reciproc să promoveze comercializarea de bunuri şi servicii prin efectuarea, de către fiecare
din ele, a unor prestaţii specifice.
Elementele contractului de franchising
Contractul de franchising cuprinde clauzele obişnuite ale oricărui contract. Art. 9 din Legea nr.1335-
XIII/1997 precizează principalele clauze ale contractului: obiectul contractului; drepturile şi obligaţiile
părţilor; condiţiile financiare; durata contractului; condiţiile de modificare, prelungire şi reziliere a
contractului.
Clauze privind părţile contractului. Părţile contractante sunt franchiserul (concedent) şi franchisee-ul
(concesionar). Potrivit art. 2 alin. 1 al Legii nr. 1335-XIII din 01.10.1997, franchiser este întreprinderea
producătoare, reputată pe o anumită piaţă, care dispune de o marcă proprie şi care a încheiat un contract de
franchising cu o altă întreprindere. Franchiser poate fi o persoană fizică sau juridică: a) din Republica

11
Moldova, care a încheiat contract de franchising cu o întreprindere autohtonă sau străină; b) din altă ţară care a
încheiat contract de franchising cu o întreprindere autohtonă [art. 2, alin. 2, Legea nr. 1335-XIII/1997].
Astfel, francizorul trebuie să fie titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate sau know-how ori
alte drepturi privind un produs sau serviciu. Aceste drepturi trebuie să poată fi exercitate pe o durată cel puţin
egală cu durata contractului de franciză.
Franchisee este întreprinderea care a încheiat contract de franchising sau care s-a creat în urma
încheierii unui astfel de contract [art. 3 alin. 1, Legii nr. 1335-XIII/1997]. Asemenea franchiserului, potrivit
prevederilor art. 3 alin. 2 al Legii nr. 1335-XIII/1997, franchisee poate fi o persoană fizică sau juridică: a) din
Republica Moldova, care a încheiat contract de franchising cu o întreprindere autohtonă sau străină; b) din altă
ţară, care a încheiat un contract de franchising cu o întreprindere autohtonă.
Clauze privind obiectul contractului. Potrivit art. 5 alin. 2 al Legii nr. 1335-XIII/1997, obiectul
franchisingului îl constituie producerea şi/sau comercializarea produselor (mărfuri), prestarea serviciilor,
efectuate de franchisee conform standardelor şi cerinţelor privind calitatea stabilită de franchiser, proces care
se desfăşoară în baza drepturilor exclusive oferite franchisee-ului. Aşadar, obiectul contractului de franchising
îl constituie, mai întâi de toate, complexul de drepturi exclusive ce-l individualizează pe franchiser, mărfurile
şi serviciile acestuia.
Aşadar, rezultă că obiectul contractului de franchising îl constituie, pe de o parte, dreptul de a exploata
marca, know-how-ul şi alte drepturi de proprietate intelectuală sau industrială, după caz, privind produsul sau
serviciul, precum şi asistenţa tehnică şi/sau comercială, şi pe de altă parte, redevenţă.
Clauze privind durata contractului. Contractul de franchising poate fi încheiat atât cu indicarea
termenului stabilit de părţile contractante, cât şi fără indicarea acestuia - pe o perioadă nedeterminată de timp.
Contractul de franchising, fiind cu executare succesivă în timp, de regulă, se încheie pe un termen
îndelungat, astfel, încât să-i asigure franchisee-ului posibilitatea de a-şi recupereze cheltuielile suportate în
legătură cu iniţierea afacerii. În acest sens, art. 1176 alin. 11 C. civ. RM prevede că durata contractului se
determină de către părţi, luându-se în considerare cerinţele desfacerii bunurilor şi a serviciilor asupra cărora s-
a convenit. Dacă durata nu este determinată sau depăşeşte 10 ani, fiecare dintre părţi are dreptul să rezilieze
contractul, respectând termenul de preaviz de un an. În cazul în care niciuna din părţi nu reziliază contractul,
el se prelungeşte, de fiecare dată, pentru 2 ani [art. 1176, alin. 2, C. civ. R.M.].
Clauze privind preţul contractului. Preţul contractului de franchising reprezintă plăţile pe care se
obligă să le achite franchisee-ul în schimbul dreptului de a vinde anumite bunuri sau de a presta anumite
servicii şi de a beneficia de un sistem de relaţii, care, după cum am menţionat, presupune marca, renumele,
know-how-ul şi asistenţa franchiserului. Acesta se compune dintr-o sumă de bani ce constituie plata iniţială şi
o plată periodică. Cuantumul şi formele plăţilor, modul şi termenele achitării lor se stabilesc în contractul de
franchising [art. 11, alin. 4, Legii nr. 1335-XIII/1997].
Potrivit art. 11 al Legii nr. 1335-XIII/1997, plăţile prevăzute de contract, care se acordă franchiserului,
se stabilesc în expresie bănească sau naturală în formă de plată iniţială unică şi de royalti. Plata iniţială unică
se acordă pentru dreptul de folosire a mărcii pe teritoriul determinat, precum şi pentru compensarea
cheltuielilor efectuate de franchiser, inclusiv pentru instruirea personalului şi consultaţii. Royalti reprezintă
recompense periodice proporţionale indicilor de activitate, convenite între părţile contractante.
Clauze privind modificarea, prelungirea şi rezilierea contractului. Potrivit art.1172 alin. (2) C. civ.
RM, în contractul de franciză trebuie prevăzute condiţiile de modificare, prelungire şi reziliere a contractului.
În decursul duratei sale, contractul poate fi modificat în cazurile şi condiţiile convenite de către părţi.
Întrucât contractul se încheie pe durată determinată, părţile pot prevedea şi condiţiile în care contractul
poate fi prelungit la expirarea termenului.
Forma contractului de franchising
Potrivit art. 1172 alin. 1 C. civ. RM, contractul de franchising se încheie în scris, sub sancţiunea
nulităţii. Cerinţa respectivă a legii reiese din faptul că acest contract se încheie, în primul rând, între
întreprinderi autonome, preponderent persoane juridice, care sunt obligate să ducă evidenţa operaţiunilor în
registrele comerciale. În al doilea rând, contractul de franchising este supus înregistrării de stat. Potrivit art. 10
alin. 4 al Legii nr. 1335-XIII/1997, contractele de franchising se înregistrează la Agenţia de Stat pentru
Protecţia Proprietăţii Industriale.
Efectele contractului de franchising
Contractul dă naştere la obligaţii în sarcina francizorului şi franchisee. O condiţie indispensabilă a
realizării finalităţii contractului o constituie colaborarea continuă a părţilor la executarea contractului, pe toată
durata acestuia. Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă şi să depună diligenţa unui profesionist.

12
 Obligaţiile francizorului. Francizorului îi revin anumite obligaţii, prin a căror executare se asigură
realizarea dreptului franchisee-ului privind exploatarea sau dezvoltarea afacerii, produsului ori serviciului.
a) Obligaţia să pună la dispoziţia franchisee-ului o totalitate de bunuri incorporale, de drepturi,
mărci de producţie, de modele, aranjamente, decoraţii, de concepte asupra aprovizionării, desfacerii şi
organizării, precum şi de alte date sau cunoştinţe utile promovării vânzărilorart. 1173 alin. 1, C. civ. RM.
b)Obligaţia specifică, ce ţine de protejarea programului comun de prestare a serviciilor şi de
fabricare a bunurilor de intervenţiile terţelor persoane, precum şi informarea şi perfecţionarea
profesională a franchisee-ului [art. 1173 alin. 2, C. civ. RM].
c) Obligaţia de a aproviziona pe franchisee. În cazul în care franchisee-ul vinde produse fabricate de
francizor, francizorul este obligat să pună la dispoziţia franchisee-ului cantitatea de produse comandată, pentru
a asigura stocul necesar.
d) Obligaţia de a asigura publicitatea produsului sau serviciului franchisee-ului. În calitate de
titular al mărcii şi know-how-ului privind produsul sau serviciul, dar şi în calitate de creator al reţelei de
franciză, francizorul trebuie să asigure publicitatea privind produsul ori serviciul în cauză. O parte din
cheltuieli sunt suportate de franchisee prin plata redevenţelor de publicitate.
Obligaţiile franchisee-ului. Franchisee-ului îi revin anumite obligaţii legate de executarea contractului.
a) Obligaţia de achitare a plăţii pentru franchiză [art. 1174, C. civ. RM].
b) Obligaţia de utilizare a programului de prestare a franchizei în mod activ şi cu diligenţa unui
bun întreprinzător [art. 1174, C. civ. RM].
c) Obligaţia de procurare a bunurilor şi serviciilor prin franchiser sau prin intermediul unei
persoane desemnate de acesta dacă măsura respectivă are legătură nemijlocită cu scopul contractului
[art. 1174, C. civ. RM]..
d) Obligaţia de a informa pe furnizor asupra desfăşurării afacerii [art. 1175, C. civ. RM].
e) Obligaţia de concurenţă loială[art. 1177, C. civ. RM].
f) Obligaţia de a contribui la menţinerea şi dezvoltarea reţelei de franciză.

Încetarea contractului de franchising

Contractul de franciză încetează la expirarea duratei contractului şi prin rezilierea contractului.
Expirarea duratei contractului. Întrucât contractul de franchising se încheie numai pe o durată
determinată, la expirarea termenului contractul încetează. Conform art. 1176 alin.1, C. civ. RM, părţile sunt
libere de a stabili de sine stătător termenul contractului de franchising, însă această perioadă, totdeauna,
trebuie să fie raportată la posibilităţile şi cerinţele de desfacere a bunurilor şi serviciilor. Prin cerinţe de
desfacere a bunurilor, se are în vedere perioadele de garanţie oferite, perioade pe decursul căror, în mod real,
pot fi înstrăinate bunurile, randamentul activităţii, posibilitatea franchisee-ului de a revendica investiţiile
făcute etc. Pe tot parcursul acestui termen contractul este irevocabil, şi părţile pot induce rezilierea
contractului în condiţiile generale prevăzute de legislaţie. De asemenea, părţile pot să nu specifice un termen
concret a franchizei, astfel contractul considerându-se încheiat pe termen nedeterminat.
Rezilierea contractului. Părţile pot exercita dreptul de reziliere doar în următoarele două cazuri: a)
dacă durata contractului de franchising nu este determinată prin acordul părţilor; b) dacă raporturile
contractuale se derulează o perioadă ce depăşeşte 10 ani. În ambele situaţii, partea care pretinde rezilierea
contractului de franchising este obligată să informeze cealaltă parte despre intenţia sa, în termen de cel puţin
un an. În acest sens, potrivit alin. 2 art. 1176 C. civ. RM, dacă durata nu este determinată sau depăşeşte 10 ani,
orice parte are dreptul să rezilieze contractul cu respectarea unui termen de preaviz de un an. Dacă niciuna din
părţi nu exercită dreptul de reziliere, contractul se prelungeşte de fiecare dată pentru 2 ani.

13