IMPORTANT

Dragi studenți,

Vă aduc la cunoștință ca pentru orice clarificări legate de cursurile/ seminariile noastre putem
interacționa prin intermediul e-mailului și, dacă este cazul, prin telefon.

De asemenea, precizez faptul că îmi puteți adresa întrebări legate de tematica fiecărui
curs/seminar, urmând a vă răspunde în intervalul orar alocat cursurilor noastre.

Vă reamintesc că adresa mea de email este cristianjura2020@gmail.com

De asemenea, aștept întrebările, postările și comentariile voastre pe https://classroom.google.com

cod: kalzcwe

Cursul 4

Sistemul principiilor dreptului internaţional

Definiţii. Consideraţii generale

Principiile dreptului internaţional reprezintă construcţii juridice în jurul unor valori

considerate importante pentru relaţiile internaţionale, pentru evidenţierea acestora, promovarea
lor în sistemul normelor şi instituţiilor juridice ce guvernează conduita internaţională a statelor şi,
mai ales, protecţia acestora. Putem aprecia că, reflectând un anume set de nevoi sociale la un
moment dat, conştiinţa juridică a societăţii internaţionale reprezintă un element important care
asigură trecerea de la nivelul structural la nivelul normativ.

Principiile de drept internaţional îşi găsesc geneza în conştiinţa juridică a naţiunilor, ca

idei care apoi, printr-un proces de însumare a judecăţilor de apreciere, construiesc valori sociale.
în momentul în care aceste valori capătă rezonanţă juridică printr-o recunoaştere internaţională

1
largă, ele încep a fi protejate juridic, intrând practic (sub formă de principiu) în spaţiul dreptului
internaţional - unde îşi construiesc conţinutul normativ.

Principiile sunt, de regulă, definite în teoria dreptului ca idei conducătoare ale întregului
sistem de drept. Credem, însă, că principiile dreptului internaţional nu sunt „idei călăuzitoare" şi
nu sunt nici norme. Caracterul lor normativ este determinat nu de faptul că sunt norme, ci de
faptul că ele conţin norme.

Având în vedere cele de mai sus, putem defini principiul de drept internaţional ca fiind o
prescripţie normativă ce se caracterizează printr-un înalt nivel de abstractizare, dând expresie
unei valori internaţionale universal acceptate şi care guvernează conduita subiectelor de drept
internaţional.

Sistemul principiilor de drept internaţional ar putea fi imaginat, conceptual vorbind, ca

fiind format din:

- principiile generale de drept (la care face referire art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale
de Justiţie);

- principiile fundamentale ale dreptului internaţional;

- principiile specifice ale dreptului internaţional.

Principiile generale de drept, menţionate de art. 38 ca mijloc pe care C.I.J. îl poate utiliza
pentru soluţionarea diferendelor ce-i sunt supuse, pot fi definite ca nucleu comun al experienţei şi
conştiinţei juridice a statelor („civilizate"), care sintetizează, în formule ce vin uneori chiar din
dreptul roman, anumite standarde sau elemente de experienţă juridică, acceptate în ordinea
juridică internă a tuturor statelor, chiar dacă nu se regăsesc întotdeauna înscrise în dreptul pozitiv
al acestora.

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt acelea care au drept conţinut
norme de aplicaţie universală, cu nivel maxim de generalitate şi caracter imperativ, ce dau
expresie şi protejează valori internaţionale fundamentale în raporturile dintre subiectele dreptului
internaţional.

Ele determină conţinutul celorlalte principii, norme şi instituţii ale întregului sistem al
dreptului internaţional, conţinând norme juridice ale căror trăsături le caracterizează ca principii
fundamentale.

2
 Principiile specifice ale dreptului internaţional sunt principii ce dau expresie unei valori
internaţionale specifice şi care au acţiunea limitată la o ramură sau mai multe ale dreptului
internaţional, reprezentând nucleele de bază ale ramurilor respective.

Principiile dreptului internaţional formează, după cum am mai arătat, un sistem coerent, în
cadrul căruia se stabilesc legături de determinare şi de influenţare reciprocă. Astfel, este firesc ca
principiile fundamentale să reprezinte cadrul principal de referinţă pentru principiile specifice,
limitele în care pot să apară acestea. Pe de altă parte, includerea unui principiu într-o categorie
sau alta nu este imuabilă.

Pe de altă parte, există o legătură directă între sistemul principiilor şi sistemul normelor
dreptului internaţional - care, la rândul lor, se structurează într-o ierarhie proprie, mergând de la
norme «individuale» la norme imperative. Pe de altă parte, principiile conţin norme - şi dinamica
acestora asigură dinamica conţinutului principiilor - iar, pe de altă parte, pentru celelalte norme,
principiile constituie o „sursă de inspiraţie" şi, în acelaşi timp, cadrul în care aceste norme pot fi
adoptate.

Principiile generale de drept - izvor subsidiar al dreptului internaţional

Articolul 38 alin. (1) pct. c) prevede principiile generale de drept recunoscute de naţiunile
civilizate printre modalităţile aplicate de C.I.J pentru soluţionarea diferendelor ce-i sunt supuse.

Cu privire la natura principiilor generale de drept, prevalează caracterizarea lor ca

principii acceptate pe plan intern şi făcând parte din dreptul naţional al tuturor statelor.

Unii autori au interpretat textul în sensul că ar fi vorba despre principii comune atât
ordinii juridice interne, cât şi ordinii juridice Internaţionale (de ex.: principiul reparării actului
ilicit, autoritatea lucrului judecat, nimeni nu poate fi judecător în propria-i cauză – Nemo index
sine actor).

Alţi autori, luând în considerare partea de început a art. 38 din Statutul C.I.J. (Curtea
soluţionează „conform dreptului internaţional litigiile care-i sunt supuse spre soluţionare")
interpretează această sintagmă ca referindu-se la „principiile fundamentale ale dreptului
internaţional".

Necesare îndeosebi pentru «acoperirea» lacunelor dreptului internaţional, principiile

generale de drept ar putea fi folosite, ca repere, în pregătirea codificării dreptului internaţional
sau în interpretarea tratatelor.

Principiile generale de drept nu trebuie confundate cu principiile fundamentale ale

dreptului internaţional.

3
 Principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Importanţă şi caractere

Principiile fundamentale reprezintă axa centrală a dreptului internaţional, determinând

conţinutul celorlalte principii, instituţii şi norme, orientarea dreptului internaţional.

Caractere:

- Maximă generalitate (reprezintă abstractizarea a ceea ce este esenţial din întregul sistem al
dreptului internaţional public, având rol diriguitor şi dominant pentru acest sistem)
tridimensională, sub aspectul: domeniilor de aplicare; conţinutului juridic; sferei creatorilor şi
destinatarilor.

- Aplicaţie universală (sunt rezultatul acordului de voinţă al cvasi-majorităţii statelor şi se extind

chiar şi la alte subiecte de drept internaţional);

- Caracter juridic obligatoriu (se exprimă prin intermediul unor tratate sau cutume);

- Caracter imperativ (sunt norme ius cogens);

- Dau expresie şi protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept

internaţional.

Două remarci:

1. între principii nu se pot face ierarhizări

2. sunt interdependente: „In interpretarea şi aplicarea lor, principiile care preced sunt
legate între ele şi fiecare principiu trebuie interpretat în contextul celorlalte" (Declaraţia
2625 din 1970).

Caracter dinamic (evoluează în concordanţă cu dinamica relaţiilor internaţionale, a

raporturilor pe care pe consacră).

Sunt consacrate, în principal, în Carta ONU (art. 2), Declaraţia Adunării Generale a ONU
din 1970 referitoare la „principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi
cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU" [Rezoluţia 2625 din 14 octombrie 1970,
Actul Final al CSCE de la Helsinki (1975) şi altele].

Declaraţia din 1970 consacră şapte principii, la care Actul Final mai adaugă trei
(inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială, respectul drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale).

4
 Primele două sunt desprinse din principii deja consacrate în reglementările anterioare.
«Acoperite» din punct de vedere juridic de acestea (de principiul suveranităţii, nediscriminării,
nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa), aşa cum se poate vedea din modul de definire a
conţinutului lor în Actul Final, raţiunea stabilirii lor este preponderent politică şi se explică prin
conjunctura internaţională a momentului.

S-a mai susţinut în doctrină şi existenţa altor principii (principiul dezarmării, principiul
securităţii colective, principiul solidarităţii internaţionale), dintre care cel puţin două sunt din ce
în ce mai palpabile: principiul bunei vecinătăţi şi principiul primatului dreptului internaţional.

Principiile fundamentale prevăzute de Declaraţia din 1970

1. Principiul egalităţii suverane

Conform Declaraţiei, statele „au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membri egali ai
comunităţii internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă
natură".

Suveranitatea este, în prezent, conceptul fundamental al dreptului internaţional, având în

vedere că dreptul internaţional este expresia acordului de voinţă realizat între state suverane
(elementul principal pe care este clădită astăzi organizarea statală şi internaţională).

Caracterele «clasice» ale suveranităţii:

- indivizibilitatea (nu poate fi fragmentată, atributele ei neputând aparţine mai multor

titulari);
- inalienabilitatea (nu poate fi abandonată sau cedată altor state sau entităţi internaţionale);
- exclusivitatea (teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure suveranităţi);
- caracter originar şi plenar (suveranitatea aparţine statului şi nu îi este atribuită din afară,
iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate - politic,
economic, social etc).

În prezent, toate aceste caractere au cunoscut unele mutaţii, ca urmare a evoluţiilor

societăţii internaţionale după al doilea război mondial, şi în special după 1989.

Conţinutul egalităţii suverane cuprinde, în principal, următoarele elemente:

- statele sunt egale din punct de vedere juridic;

- fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranităţi;
- fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state;
- integritatea teritorială şi independenţa politică sunt inviolabile;
- fiecare stat are dreptul de a-şi alege şi dezvolta în mod liber sistemul politic, social,
economic şi cultural;

5
 - fiecare stat are obligaţia de a se achita pe deplin şi cu bună-credinţă de obligaţiile sale
internaţionale şi de a trăi în pace cu alte state;
- dreptul de a-şi stabili legile proprii, de a defini şi conduce liber relaţiile sale
internaţionale, de a aparţine sau nu organizaţiilor internaţionale, de a fi sau nu parte la
tratate de alianţă, dreptul de neutralitate.

Egalitatea - statele au o capacitate egală de a dobândi drepturi şi obligaţii. Egalitatea are o

dimensiune diplomatico-juridică şi o dimensiune economică (definită, în opinia unor autori, de
necesitatea asigurării egalităţii compensatorii).

2. Principiul autodeterminării (dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta)

Declaraţia vorbeşte despre „principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului de a

dispune de ele însele".

De remarcat că titularul acestui drept/principiu este poporul, naţiunea (nu alt subiect de
drept internaţional). El nu poate fi exercitat de o minoritate naţională.

Declaraţia defineşte acest principiu: „Toate popoarele au dreptul de a-şi hotărî statutul
lor politic în deplină libertate şi fără amestec din afară şi de a realiza dezvoltarea lor
economică, socială şi culturală şi orice stat are obligaţia de a respecta acest drept conform
prevederilor Cartei".

3. Principiul neamestecului în treburile interne (neimixtiunii)

Timp de secole, intervenţia a fost considerată un mijloc licit de conduită internaţională.

Revoluţia Franceză afirmă necesitatea neintervenţiei poporului francez în afacerile interne

ale altor popoare şi inadmisibilitatea amestecului unor puteri străine în afacerile interne ale
Franţei (art. 119 al Constituţiei din 1793). Ca reacţie, legitimismul intervenţiei este consacrat de
Congresul de la Viena (1815).

Doctrina Monroe (1823) stabileşte inadmisibilitatea intervenţiei statelor europene pe

continentul american.

Doctrinele Calvo, Drago (1866 şi 1902).

Conţinut - obligaţia statelor de a nu interveni în afacerile care ţin de competenţa naţională

a unui alt stat (care aparţin domeniului rezervat).

6
 Potrivit acestui principiu, este exclusă orice formă de intervenţie, nu numai cea armată
(orice formă de ingerinţă sau ameninţare îndreptată împotriva personalităţii unui stat sau
împotriva elementelor lui politice, economice, culturale).

Trebuie subliniat că tot mai multe probleme considerate ca aparţinând exclusiv, în trecut,
competenţei interne a statelor ies în prezent în afara domeniului rezervat (de exemplu dreptul de
intervenţie umanitară).

Chiar conceptul domeniului rezervat este contestat de unii autori.

4. Principiul nerecurgerii Ia forţă sau la ameninţarea cu forţa

Până la semnarea, la 27 august 1928, la Paris, a Pactului Briand-Kellogg, războiul era

considerat ca normal şi legitim în practica dreptului internaţional.

Articolul 2 pct. 4 din Carta ONU arată că „Toţi membrii organizaţiei se vor abţine în
relaţiile lor internaţionale de la recurgerea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei fie
împotriva integrităţii teritoriale şi independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod
incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite".

Declaraţia din 1970 arată că războiul de agresiune constituie crimă contra păcii care
angajează responsabilitatea statelor în conformitate cu dreptul internaţional.

Adunarea Generală a ONU a adoptat, în 1974, Rezoluţia 3314 privind definirea agresiunii
(armate). Celelalte forme de agresiune nu sunt (încă) definite, deşi prin «forţă» se înţelege orice
act de violenţă sau constrângere, nu numai forţa militară, ci orice forme ale presiunii politice,
economice sau de orice altă natură, toate fiind considerate ilicite.

Dreptul internaţional permite folosirea forţei în două situaţii:

- folosirea forţei pe baza hotărârii Consiliului de Securitate;

- exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat;
- unii autori adaugă o a treia situaţie: exercitarea dreptului de autodeterminare.

5. Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale

Conţinut: Carta ONU (art.2 pct. 3) stipulează: „Toţi membrii organizaţiei vor soluţiona
diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, astfel încât pacea şi securitatea
internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie".

7
 În art. 33 pct. 1 sunt indicate şi mijloacele de reglementare: tratative, anchetă, mediere,
conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, organisme sau acorduri regionale, alte mijloace paşnice la
alegerea părţilor

Conţinutul se exprimă deci, pe de o parte, în obligaţia generală de soluţionare pe cale

paşnică, respectiv prin dreptul de liberă alegere a mijloacelor de soluţionare

Trebuie făcută distincţia diferend/situaţie:

• diferend = o neînţelegere între două sau mai multe state care şi-au formulat deja pretenţiile sau
contrapretenţiile cu argumente de drept internaţional (poziţiile lor sunt evident delimitate);

• situaţie = o împrejurare de fapt intervenită între două sau mai multe state, ce produce fricţiuni
între ele şi care poate evolua sau nu într-un diferend.

6. Principiul pacta sunt servanda" (îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor

internaţionale)

Este un principiu consacrat încă din antichitate. Este reglementat în art. 2 pct. 2 din Carta
ONU şi art. 29 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor.

Conform Declaraţiei din 1970, fiecare stat are obligaţia de a îndeplini cu bună-credinţă
obligaţiile asumate conform Cartei ONU, cele care îi incumbă în virtutea principiilor şi normelor
general recunoscute ale dreptului internaţional şi cele cuprinse în tratatele la care este parte.

Nu este doar o normă juridică, ci şi una de morală internaţională: statele trebuie să-şi
îndeplinească obligaţiile la care au consimţit liber.

«Buna-credinţă» presupune executarea obligaţiilor fără subterfugii, fără folosirea unor

modalităţi incorecte de a ocoli executarea lor.

Principiul se aplică şi tratatelor şi cutumei.

Condiţia esenţială: obligaţiile care trebuie executate cu bună-credinţă trebuie să fie

conforme dreptului internaţional (de exemplu, în cazul tratatelor, acestea trebuie să fie licite).

7. Principiul cooperării

Este un principiu nou care circumscrie obligaţia statelor de a coopera între ele în vederea
menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, favorizării progresului şi stabilităţii economice
internaţionale.

8
 Se datorează multiplicării subiectelor de drept internaţional, accentuării
interdependenţelor, apariţiei de probleme globale acute care solicită cooperarea tuturor statelor şi
găsirea de soluţii internaţionale pentru acestea.

Este consacrat iniţial în art. 1 pct. 3 din Carta ONU.

Alte principii fundamentale prevăzute în Actul Final de Ia Helsinki

1. Principiul inviolabilităţii frontierelor

Prevede obligaţia statelor de a „se abţine acum şi în viitor de la orice atentat împotriva
acestor frontiere", de la „orice cerere sau act de acaparare şi uzurpare a întregului sau a unei părţi
a teritoriului oricărui stat independent".

Conform Actului Final, frontierele pot fi însă modificate, în conformitate cu dreptul

internaţional, prin mijloace paşnice şi prin acord.

2. Principiul integrităţii teritoriale

Prevede obligaţia statelor de a se abţine de la orice acţiune incompatibilă cu scopurile şi

principiile Cartei ONU împotriva integrităţii teritoriale, independenţei politice sau a unităţii
oricărui stat participant, şi în special de la orice asemenea acţiune care constituie o folosire a
forţei sau o ameninţare cu forţa, precum şi de la a face din teritoriul celuilalt obiectul unei
ocupaţii militare sau al altor măsuri de folosire directă sau indirectă a forţei în contradicţie cu
dreptul internaţional sau obiectul unei dobândiri prin asemenea măsuri sau prin ameninţarea cu
ele.

Se mai prevede că nici o astfel de ocupaţie sau dobândire nu poate fi recunoscută ca

legală.

3. Principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

Consacrat ca principiu pentru prima oară de Actul Final de la Helsinki (1975) - document
cu caracter politic, şi nu juridic -, deşi referiri găsim în Carta ONU, cele două Pacte privind
drepturile omului etc.

Iniţial considerat ca principiu de drept internaţional de ramură (nu principiu fundamental,

se considera că se referă doar la materia populaţiei), astăzi criteriul respectării drepturilor omului
a devenit o coordonată esenţială a raporturilor interstatale şi o condiţie pentru aderarea la diferite
foruri şi forme de cooperare sau integrare.

9
 EXERCIȚII PRACTICE

1) Adevărat sau Fals?

1) Statele au o capacitate inegală de a dobândi drepturi şi obligaţii. (A sau F)

2) Diferendul reprezintă o împrejurare de fapt intervenită între două sau mai multe state, ce
produce fricţiuni între ele şi poate conduce la un litigiu. (A sau F)

3) Principiul pacta sunt servanda este un principiu apărut încă din antichitate. (A sau F)

4) Doctrina Monroe (1823) stabileşte admisibilitatea intervenţiei statelor europene pe continentul

american. (A sau F)

5) Principiul autodeterminării poate fi exercitat de o minoritate naţională. (A sau F)

6) Titularul principiului autodeterminării nu este poporul, ci alt subiect de drept internaţional. (A

sau F)

7) Suveranitatea este, în prezent, conceptul fundamental al dreptului internaţional. (A sau F)

8) Unul dintre cele mai vechi principii ale dreptului internaţional este principiul pacta sunt
servanda. (A sau F)

9) Suveranitatea este un atribut esenţial al statului şi constă în supremaţia puterii de stat pe plan
intern şi interdependenţa acesteia pe plan extern faţă de orice altă putere. (A sau F)

10) Suveranitatea aparţine statului şi îi este atribuită din afară, iar prerogativele puterii de stat
cuprind doar domeniul politic de activitate. (A sau F)

11) Toate popoarele au obligaţia de a-şi hotărî statutul lor politic, în deplină libertate şi fără
amestec din afară. (A sau F)

12) Dreptul internaţional permite folosirea forţei pe baza recomandărilor sub formă de rezoluţii
ale Adunării Generale. (A sau F)

13) Situaţia reprezintă o neînţelegere între două sau mai multe state care şi-au formulat deja
pretenţiile sau contrapretenţiile. (A sau F)

10
14) Principiile fundamentale au un caracter dinamic. (A sau F)

15) Dreptul la autodeterminare nu poate fi exercitat de minoritatea naţională. (A sau F)

16) Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state a fost proclamat mai întâi într-o
lege internă. (A sau F)

17) Actul final de la Helsinki din 1975 prevede că frontierele nu pot fi modificate. (A sau F)

18) Până la semnarea Pactului Kellogg-Briand, războiul constituia un remediu juridic. (A sau F)

19) Între principiile fundamentale ale dreptului internațional nu se pot face ierarhizări. (A sau F)

20) Convenţia de la Viena privind Dreptul Tratatelor din 1969 a fost prima care a codificat jus
cogens şi Convenţia de la Viena din 1986 a confirmat ulterior această codificare. (A sau F)

Bibliografie

A.Năstase, C.JURA, F.Coman, 14 Prelegeri de Drept Internațional Public, Editura CH Beck,

București, 2019

C. Jura, D. Buruian. 1000 de teste grilă de Drept Internațional Public, Editura Universul Juridic,
București, 2015

11