Unitatea de învăţare 5.

Codificarea și izvoarele dreptului internațional

public

Cuprins
1.1. Introducere.................................................................................................................
1.2. Competenţe.................................................................................................................
1.3. Codificarea dreptului internațional public................................
1.4. Izvoarele principale ale dreptului internațional public ...................................
1.5. Izvoarele subsidiare ale dreptului internațional public.........................................

1.1. Introducere
Unitatea de învățare 5 își propune înțelegerea procesului de codificare a
dreptului internațional public și studierea, cunoașterea izvoarelor dreptului
internațional public, atât cele principale cât și cele subsidiare.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgere unității de învățare va permite studentului:
- studierea şi cunoaşterea izvoarelor dreptului internaţional public;
- corelaţia dintre diferitele izvoare ale dreptului internaţional public;
- înţelegerea procesului de codificare la nivel internaţional;

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

1.3. Codificarea dreptului internațional public

Codificarea dreptului internaţional se poate realiza în diferite forme:
a) codificarea oficială, realizată în comun de state, sau neoficială, efectuată de
organizaţii ştiinţifice naţionale sau internaţionale, precum şi de oameni de ştiinţă în
mod individual;
b) codificarea generală, cuprinzând ansamblul normelor dreptului internaţional,
sau parţială, pe anumite ramuri ori domenii ale acestuia;
c) codificarea principiilor generale şi codificarea amănunţită;
d) codificarea universală a normelor de drept cu aplicabilitate pentru toate statele
lumii şi codificarea regională, care cuprinde numai normele aplicabile unor
anumite zone geografice.

1.4. Izvoarele principale ale dreptului internațional public

Tratatul internaţional
Tratatul constituie, alături de cutumă, izvor principal al dreptului internaţional
contemporan. Tratatul este definit, în art. 2 paragraful 1a din Convenţia de la
Viena din 1969 privind dreptul tratatelor încheiate între state, considerată un
adevărat cod al tratatelor, conţinând o prezentare sistematică a normelor cutumiare
în acest domeniu. Astfel, tratatul reprezintă „un acord internaţional încheiat între
state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument
unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe, indiferent de denumirea lor”.
Convenţiei din 1969 se adaugă Convenţia de la Viena din 1986 privind dreptul
tratatelor dintre state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii
internaţionale, care urmează îndeaproape normele privind tratatele încheiate de
state.
Cutuma internaţională
Un alt izvor principal şi tradiţional este cutuma. Spre deosebire însă de tratat, care
constituie o manifestare expresă a acordului de voinţă, cutuma se caracterizează
prin exprimarea tacită a consimţământului statelor de recunoaştere a unei reguli de
conduită ca normă juridică în relaţiile dintre ele sau alte subiecte de drept
internaţional. Cutuma este cel mai vechi şi, astăzi, cel de-al doilea izvor de drept
internaţional, contribuind substanţial la stabilitatea şi securitatea relaţiilor
internaţionale şi având putere obligatorie egală cu cea a tratatului, ambele fiind
izvoare de drept internaţional pentru subiectele dreptului internaţional, cu excepţia
acelor state care au obiectat în mod repetat faţă de formarea normelor cutumiare şi
în cazul în care acestea nu sunt contrare normelor de jus cogens. Cutuma este o
practică îndelungată, repetată şi respectată de state cu convingerea că ea este
obligatorie. În absenţa generalităţii practicii, este posibilă formarea unor cutume
chiar pe o arie geografică limitată, cum sunt cutumele regionale sau locale.
Elementele cutumei
Doctrina şi jurisprudenţa internaţională definesc condiţiile formării regulilor
cutumiare şi anume: existenţa elementului faptic, material, concretizat în practică,
în conduita statelor şi a elementului psihologic manifestat prin convingerea statelor
 că o anumită regulă promovată în practica lor are valoarea unei norme juridice,
obligatorii.

1.5. Izvoarele subsidiare ale dreptului internațional public

a) Principiile generale de drept

Sunt izvoare subsidiare ale dreptului internațional public cuprinse în art.38 alin.1
din Statutul Curții Internaționale de Justiție sub denumirea Principii generale de drept
recunoscute de națiunile civilizate.
Accepțiunea de principii generale de drept recunoscute trebuie înțeleasă ca reguli
cu posibilă aplicare în dreptul internațional sau ca norme acceptate în dreptul
internațional public, de maximă generalitate, care au o relevanță evidentă în dreptul intern
al statelor și își găsesc utilitatea totodată și în domeniul dreptului internațional public.
Aplicarea unor principii generale de drept, trebuie avută în vedere ca având o
funcție completivă față de normele de drept internațional, în cazul în care acestea prezintă
aspecte lacunare de reglementare.
De asemenea, au rolul de a ajuta la rezolvarea unor probleme concrete de drept
internațional, fiind utilizate ca și norme de sine stătătoare care au aptitudinea și
capacitatea de a se adapta în vederea soluționării în mod just a unei cauze de drept
internațional.
Natura principiilor generale de drept= aceste principii sunt acceptate pe plan
intern și sunt recunoscute ca parte din dreptul național unitar al statelor.
Principiile generale de drept nu sunt unul și același lucru cu principiile
fundamentale ale dreptului internațional public și nu trebuie confundate1.
Exemple:
- Principiul autorității de lucru judecat;
- Principiul bunei credințe;
- Principiul îmbogățirii fără justă cauză;
- Principiul egalității părților;
- Principiul reparării actului ilicit;
- Principiul estoppel-ului.

b) Principiile fundamentale ale dreptului internațional public

Sediul materiei principiilor fundamentale ale dreptului internațional public:
 Art.2 Carta ONU (1945);
1
N. Vlădoiu, op.cit., p.
  Declarația Adunării Generale a ONU (1970) privitoare la Principiile dreptului
internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, în conformitate cu
Carta ONU (Rezoluția 2625/14 octombrie 1970);
 O parte din principiile fundamentale se regăsesc în Actul Final al CSCE de la Helsinki
1975 și Carta de la Paris pentru O Nouă Europă din 1990.
Să ne reamintim...
7 principii consacrate prin Declarația de la 1970, la care se mai adaugă 3
prin Actul Final al CSCE de la Helsinki din 1975.

Mai nou, a fost pusă în discuție și existența altor principii importante cum ar fi:
- Principiul dezarmării sau al securității colective;
- Principiul solidarității internaționale;
- Principiul bunei vecinătăți;
- Principiul primatului dreptului internațional;
Ultimele două principii enumerate, sunt cel mai bine configurate și conturate noi principii
fundamentale.

Caracterele principiilor fundamentale ale dreptului internațional public:

 Caracterul de vocație universală;
 Caracterul de esențialitate și maximă generalitate (abstract);
 Caracterul de imperativitate;
 Caracterul de obligativitate juridică;
 Caracterul evidențierii și protejării valorilor fundamentale.
Între principii nu poate exista o ierarhizare, ele fiind interdependente în ceea ce privește
interpretarea și aplicarea lor, fiecare principiu trebuind a fi interpretat în contextul celorlalte.
Nu sunt statice, se bucură de o anumită evoluție în raport cu dinamica relațiilor
internaționale, dar prezentând un caracter mai puțin dinamic în raport cu normele de drept
internațional public.
Sunt o emanație a voinței majorității covârșitoare a subiectelor de drept internațional
public, fapt ce le conferă o vocație globală și o aplicabilitate universală, fiind considerate de
maximă generalitate.
Principiile fundamentale prevăzute de Declarația din 1970
 Principiul egalității suverane
Are o structură dihotomică, respectiv două elemente componente: suveranitatea și
egalitatea.
 Suveranitatea:
- este un concept fundamental al întregului sistem al dreptului internațional public,
deoarece suveranitatea evidențiază și protejează expresia acordului volitiv ca și condiție
existențială a organizării statale și a societății internaționale;
- Este rezultatul conexiunii permanente dintre conceptul de supremație recunoscut în
constituția statelor naționale, care asigură componenta internă, cât și de conceptul de
independență, recunoscut în dreptul internațional public, care asigură componenta externă;
- Suveranitatea ca esență este intangibilă;
- suveranitatea ca exercițiu este un concept cu o geometrie variabilă, în funcție de factorii
și condițiile externe;
- caracterele clasice ale suveranității: indivizibilitatea, inalienabilitatea, exclusivitatea,
originaritatea, plenaritatea.
Egalitatea statelor de a dobândi drepturi și a-și asuma obligații are tot o structură
dihotomică, cuprinzând două elemente dimensionale: unul juridico-diplomatic, celălalt
economic. Dacă la nivel declarativ, egalitatea între state este oarecum asigurată de dimensiunea
juridico-diplomatică, la nivelul realității, dimensiunea economică pare a fi exact geneza
inegalității statelor.
Egalitatea juridică a statelor derivă din suveranitate și presupune că stabilirea de rapoarte
juridice între state are loc pe orizontală, fără ca unul dintre state să se afle într-o situație de
dezavantaj, statele asumându-și în mod liber drepturi și obligații reciproce.
Principalele elemente care stau la baza conținutului egalității suverane:
- Egalitatea de tratament și poziție din peerspectivă juridică;
- Confortul în exercitarea drepturilor inerente deplinei suveranități;
- Respectarea personalității celorlalte state;
- Inviolabilitatea integrității teritoriale și a independenței politice a statelor;
- Libertatea în a alege și a dezvolta propriul sistem politic, social, economic, cultural;
- Îndeplinirea pe deplin și cu bună credință a angajamentelor internaționale;
- Obligația de a acționa pe deplin și cu bună credință pentru asigurarea climatului de pace
cu alte state;
- Independență în stabilirea propriului sistem legislativ, de a-și defini și conduce liber
relațiile internaționale, de a aparține sau nu unor organizații internaționale, de a face sau
nu parte în tratate de alianță, de a fi sau nu neutru.
 Principiul autodeterminării
Declarația Adunării Generale a ONU: „toate popoarele au dreptul de a-și hotărî statutul
lor politic, în deplină libertate și fără amestec din afară și de a realiza dezvoltarea lor economică,
socială și culturală și orice stat are obligația de a respecta acest drept conform prevederilor
Cartei”.
Include dreptul popoarelor de a-și hotărî singure viitorul și de a dispune în ceea ce le
privește. Principiul autodeterminării le este recunoscut doar popoarelor, națiunilor, nu și
minorităților naționale.
Principiul autodeterminării presupune un ansamblu de drepturi pentru popoarele care
luptă pentru constituirea într-un stat:
- Dreptul de a se constitui în state independente;
- Dreptul de le fi recunoscută lupta împotriva dominației străine;
- Dreptul de a-și stabili în mod liber statutul politic, de a promova dezvoltarea economică,
socială și culturală proprie;
Aceste prerogative sunt afirmate în Declarația privind acordarea independenței țărilor și
popoarelor coloniale, adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1960.
Principiul e consacrat și în art.1 comun Pactului internațional cu privire la drepturile
politice și civile și Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și
culturale.
Conceptul de autodeterminare externă este diferit de cel de autodeterminare internă,
condiția de exercitare a primei, fiind imposibilitatea concretă de exercitare a celei de-a doua.
Dreptul la autodeterminare prezintă și un aspect economic, constând, pe de o parte, în
dreptul popoarelor, în interesul propriu, de a dispune în mod liber de averea și resursele
naturale, fără a aduce atingere obligațiilor ce decurg din cooperarea economică
internațională, pe baza principiului reciprocității și dreptului internațional, iar, pe de altă
parte, în interdicția de a lipsi un stat de mijloacele sale de subzistență.
Exemple:
Valoarea deosebită a dreptului la autodeterminare a fost afirmată
de către Curtea Internațională de Justiție în mod expres în Avizul consultativ
cu privire la Namibia, apoi în cauza cu privire la Timorul de Est în 1995 și
apoi în Avizul cu privire la legalitatea construirii unui zid pe teritoriul
palestinian ocupat (2004) în care a afirmat că are valoare erga omnes.

 Principiul pacta sunt servanda

Cunoscut ca principiul îndeplinirii cu bună credință a obligațiilor internaționale.
Sediul materiei: art.2 pct.2 din Carta ONU și art.26 din Convenția de la Viena privitoare
la tratate.
Declarația Adunării Generale ONU din 1970 prevede și detaliază acest principiu:
 - Statele au obligația de a-și îndeplini cu bună credință obligațiile asumate în conformitate
cu Carta ONU;
- Statele au obligația de a-și îndeplini cu bună credință obligațiile care le revin în temeiul
principiilor și regulilor general recunoscute ale dreptului internațional;
- Statele au obligația de a-și îndeplini cu bună credință obligațiile care le revin în virtutea
acordurilor internaționale conforme principiilor și regulilor general recunoscute ale
dreptului internațional;
Declarația Adunării Generale ONU din 1970 prevede superioritatea Cartei ONU în
privința obligațiilor asumate de state, în sensul că atunci când există contradicție între
obligațiile care decurg din acordurile internaționale și obligațiile membrilor ONU, în
conformitate cu Carta Națiunilor Unite, obligațiile care decurg din Cartă prevalează (poziția
de preeminență a Cartei ONU față de alte tratate internaționale).
 Principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor internaționale
Conform acestui principiu se impune: obligația generală de soluționare pe cale pașnică și
dreptul de a alege în mod liber, mijloacele de soluționare a diferendului sau a situației.
Diferendul internațional este diferit de situația internațională.
Diferendul internațional= o poziție clară și bine delimitată și justificată juridic,
configurând o neînțelegere între două sau mai multe state care și-au exprimat deja pretențiile,
susținute cu argumente de drept internațional.
situația internațională= o împrejurare care produce fricțiuni între două sau mai multe state
și care are aptitudinea și capacitatea de a se transforma într-un diferend.
În art.33 pct.1 din Carta ONU și Declarația adoptată la Reuniunea la Nivel Înalt a
Adunării Generale a ONU se reafirmă obligația tuturor statelor de a-și soluționa diferendele lor
internaționale prin folosirea mijloacelor pașnice.
Art.33 pct.1 din Carta ONU: mijloacele pașnice de soluționare a diferendelor
internaționale sunt:
- Negocierea;
- Tratative;
- Anchetă;
- Mediere;
- Conciliere;
- Arbitraj;
- Cale judiciară;
- Organisme sau acorduri regionale;
- Alte mijloace pașnice, la alegerea părților.
 Conform Declarației adoptată la Reuniunea la Nivel Înalt a Adunării Generale a ONU se
reafirmă:
- Negocierea;
- Ancheta;
- Bune oficii;
- Mediere;
- Conciliere;
- Arbitraj;
- Reglementare judiciară;
- Alte mijloace pașnice la alegerea lor.
Declarația de la Manila conține principiul prevenirii diferendelor; accentul în cazul
soluționării diferendelor este pus pe obligația de bună credință a părților în diferend.
 Principiul cooperării
Art.1 pct.3 din Carta ONU consacră principiul cooperării care impune statelor obligația
de a păstra pacea și securitatea internațională și de a favoriza progresul și stabilitatea economică,
internațională, prin cooperare.
Principiul impune o obligație statelor și nu o latitudine.
Această cooperare nu poate fi înțeleasă ca o derogare de la principiul neamestecului în
treburile interne.
O dezvoltare a acestui principiu este cuprinsă în Declarația cu privire la principiile
dreptului internațional din 1970 și Actul Final de la Helsinki din 1975:
- Cooperarea are ca scop asigurarea păcii și securității mondiale, indiferent de diferendele
care există între state în privința sistemului politic, economic sau social;
- Fiecare stat are dreptul de a coopera cu alte state pe baze bilaterale sau multilaterale în
domeniile de interes reciproc;
- Statele vor coopera pentru promovarea respectării universale a drepturilor omului și
libertăților fundamentale și pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială și
de intoleranță religioasă;
- Statele trebuie să își desfășoare relațiile internaționale din domeniul economic, social,
cultural, tehnic și comercial, în concordanță cu principiul egalității suverane și al
neintervenției;
- Statele membre ONU au datoria de a întreprinde acțiuni comune și separate în cooperare
cu ONU;
- Obligația de a participare la eforturile comune de promovare a dezvoltării economice,
culturale, științifice, sociale, fără discriminări;
 - Statele ar trebui să coopereze în domeniile economic, social, cultural, precum și în
domeniul științific și tehnologiei, în promovarea progresului cultural și educațional
internațional;
Acest principiu nu e menționat în Declarația din 1970
 Principiul neamestecului în treburile interne
În art.119 din Constituția Franceză (1793) se consacra ideea Revoluției Franceze care
afirma necesitatea neintervenției poporului francez în afacerile interne ale altor popoare și
reciproc, inadmisibilitatea amestecului unor puteri străine în afacerile interne ale Franței.
Congresul de la Viena 1815- a fost consacrat legitimismul intervenției, o reacție la
prevederile adoptate de Constituția franceză.
Doctrina Monroe 1823- stabilește și consacră inadmisibilitatea intervenției statelor
europene în continentul american.
Doctrinele Calvo și Drago- 1866, 1902- se extinde ideea neintervenției în afacerile care
țin de domeniul rezervat al statelor.
Principiul statutează că statele au obligația de a se abține de la orice ingerință/amenințare
asupra personalității unui stat sau împotriva structurilor politice, economice, culturale ale
acestuia.
Excepția de la aplicarea principiului neintervenției nu poate să opereze decât prin
aplicarea unor prescripții normative înlocuitoare egale ca valoare și putere, chiar dacă operează
numai temporar, cum e cazul acestui concept- principiu de fuziune (o normă de jus cogens nu se
poate înlocui decât cu o altă normă de jus cogens)= principiul preeminenței protejării populației.
Acest concept de fuziune a fost preluat din Raportul Comisiei Internaționale privind
Intervenția și Securitatea Statelor (2001) unde a fost conturat pentru prima dată și se regăsește în
paragraful 138 și 139 din documentul World Summit Outcome (2005) al ONU:
- Societatea internațională trebuie să asiste statele în exercitarea responsabilității privind
protecția populației;
- Societatea internațională din Consiliul de Securitate, trebuie să acționeze într-un mod
unitar și colectiv, într-un timp util și necesar, în respectul Cartei ONU, în cazul în care
statele, în mod manifest, nu doresc sau nu pot să-și protejeze populația împotriva
genocidului, crimelor de război, epurării etnice și/ crimelor contra umanității.
Principiile fundamentale ale dreptului internațional public din Actul Final de la Helsinki
din 1975
 Principiul inviolabilității frontierelor
Este un subsidiar derivat din principiul integrității teritoriale.
 Impune statelor obligația de a se abține de la „orice atentat” împotriva acestor frontiere și de
la orice „cerere sau act de acaparare și uzurpare a întregului sau a unei părți a teritoriului oricărui
stat independent”.
Existența acestui principiu nu înlătură însă posibilitatea ca frontierele să fie reconfigurate, cu
respectarea normelor prescriptive existente în dreptul internațional public în materie, în
conformitate cu mijloacele pașnice și/sau prin acord.
Frontierele stabilesc limitele teritoriale în care un stat își exercită pe deplin atributele
suveranității sale și baza practică a aplicării efective a principiului integrității teritoriale a
statelor, a principiului neintervenției, a principiului interzicerii amenințării sau folosirii forței.
 Principiul integrității teritoriale
Integritatea teritorială nu este numai un deziderat al statelor ci și o obligație a acestora
exprimată și materializată în normele prescriptive- Carta ONU.
Presupune abținerea de la orice acțiune care ar fi contrară scopurilor și principiilor Cartei
ONU cu privire la viziunea acesteia asupra integrității teritoriale, independenței politice sau
unității oricărui stat participant.
Este interzisă folosirea forței sau amenințarea cu forța, în mod direct sau indirect și ocupația
militară.
 Principiul respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale
Consacrat în Actul Final de la Helsinki din 1975, evoluând și elevându-se în poziția de
principiu de ramură.
Istoria consacrării ca principiu își găsește rădăcini îîn cele două Pacte privitoare la
drepturile omului, dar și unele referiri în Carta ONU. Carta Onu nu-l prevede decât indirect,
fiind un punct de plecare al principiului.
Este un adevărat modus vivendi internațional.
c) Principiile specifice, recunoscute uneori și sub titulatura de principii de ramură ale
dreptului internațional public, sunt cele care dau sens valorilor internaționale specifice și
a căror acțiune se limitează la una sau mai multe ramuri ale dreptului internațional, fiind
considerate baza ramurilor respective.

Rezumat
Codificarea dreptului internaţional se poate realiza în diferite forme:
a) codificarea oficială, realizată în comun de state, sau neoficială, efectuată de
organizaţii ştiinţifice naţionale sau internaţionale, precum şi de oameni de ştiinţă în
mod individual;
b) codificarea generală, cuprinzând ansamblul normelor dreptului internaţional, sau
parţială, pe anumite ramuri ori domenii ale acestuia;
c) codificarea principiilor generale şi codificarea amănunţită;
d) codificarea universală a normelor de drept cu aplicabilitate pentru toate statele
lumii şi codificarea regională, care cuprinde numai normele aplicabile unor anumite
zone geografice.
Tratatul constituie, alături de cutumă, izvor principal al dreptului internaţional
contemporan.
Sunt izvoare subsidiare ale dreptului internațional public:
- Principiile generale de drept (Principiul autorității de lucru judecat; Principiul
bunei credințe; Principiul îmbogățirii fără justă cauză; Principiul egalității
părților; Principiul reparării actului ilicit; Principiul estoppel-ului);
- Principiile fundamentale ale dreptului internațional public ( principiul
egalității suverane, principiul autodeterminării, principiul pacta sunt
servanda, principiul neamestecului în treburile interne, principiul cooperării,
principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța, principiul
inviolabilității frontierelor, principiul integrității teritoriale, principiul
respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale);
- Principiile specifice, recunoscute uneori și sub titulatura de principii de
ramură ale dreptului internațional public, sunt cele care dau sens valorilor
internaționale specifice și a căror acțiune se limitează la una sau mai multe
ramuri ale dreptului internațional, fiind considerate baza ramurilor
respective.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Ce se înţelege prin sintagma „principiile generale de drept”?
2. Ce principii generale de drept cunoaşteţi?
3. Prin art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie s-a
urmărit:
a) stabilirea izvoarelor dreptului internaţional;
b) enumerarea izvoarelor dreptului internaţional;
c) reglementarea izvoarelor dreptului internaţional.