Tema 1: Noțiunea, sistemul și structura Dreptului Internațional Public

A. Definiția dreptului internațional public

B. Izvoarele dreptului internațional public
C. Procesul de creare a normelor de drept internațional
D. Codificarea dreptului internațional

A. Dreptul internațional public reprezintă totalitatea normelor și principiilor ce reies din

izvoarele dreptului internațional avînd drept scop reglementarea relațiilor dintre subiectele
dreptului internațional stabilind drepturi și obligații reciproce a normelor sale prevăzînd
răspunderea internațională a subiectului dat.

Dreptul Internațional este divizat în drept internațional public și drept internațional privat.
Divizarea oficială a acestei ramuri a fost recunoscută prin Rezoluția Adunării Generale a Națiunilor
Unite din anul 1946. Fapt confirmat în mai multe lucrări ale Comisiei de Drept Internațional în
procesul de codificare a acestuia. Termenul de drept internațional pentru prima dată a fost utilizat de
Imanuil Kant prin care s-a confirmat termenul tradițional utilizat de dreptul roman.

La fel ca și alte ramuri de drept, dreptul internațional este structurat în:

- Partea generală și
- Partea specială, ultima fiind compusă din subramuri și instituții.
Partea generală include așa domenii ca: obiectul, subiectul, izvoarele, principiile, răspunderea
internațională, teritoriul și populația, coraportul dintre dreptul internațional și dreptul național.
Printre cele mai vechi domenii de drept internațional menționăm:
- dreptul diplomatic și consular;
- dreptul tratatelor internaționale;
- dreptul mării;
- dreptul războiului (Drept Internațional Umanitar).
În a doua jum. a sec. XX, odată cu declanșarea procesului de codificare a dreptului internațional
sunt create noi ramuri de drept internațional cum ar fi:
- Drept internațional economic;
- Drept internațional ecologic;
- Drept internațional penal;
- Drept aerian;
- Drept cosmic etc.
Specificul dreptului internațional constă din faptul că la baza sa stă acordul de voință al statelor ca
principale subiecte de drept internațional. În așa fel, în dreptul internațional nu există un organ
legislativ, un organ executiv sau un organ judiciar.

B. De regulă, cînd se enumeră izvoarele de drept internațonal, se face trimitere la articolul 18 al

Statutului Curții Internaționale de Justiție care stabilește sursele aplicabile la soluționarea
diferendelor dintre state:
a. convențiile internaționale;
b. cutuma internațională;
c. princiipiile generale de drept;
d. hotărîrile judiciare sub rezerva articolului 59 care prevede că Hotărîrea are forță juridică
doar pentru statele participante și doar pentru cazul dat;
e. doctrina celor mai calificați specialiști ce reprezintă principalele sisteme de drept
contemporan.
Din această categorie lipsesc rezoluțiile organizațiilor internaționale și actele unilaterale ale
statelor. În așa fel, izvoarele de drept internațional pot fi clasificate în:
- izvoare principale;
 - izvoare derivate;
- izvoare auxiliare.

Din prima categorie (izvoarelor principale) fac parte:

- tratatul internațional;
- cutuma internațională;
- principiile generale ale dreptului.

Din categoria izvoarelor derivate fac parte:

- rezoluțile organizațiilor internaționale;
- hotărîrile judiciare.

Din categoria a treia:

- doctrina;
- actele unilaterale ale statelor.

Tratatul internațional reprezintă principalul izvor de drept internațional ce reglementează și

stabilește drepturile și obligațiile reciproce ale părților. Este compus din unul sau cîteva instrumente
conexe și produce efecte juridice obligatorii pentru părți. Principalele documente ce reglementează
natura juridică a tratatului sunt: Convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor și
Convenția din 1986 privind tratatele încheiate între sau cu participarea organizațiilor internaționale.
Termenul tratat poate fi utilizat în două sensuri: sens larg și sens restrîns. În sens restrîns
termenul de tratat este aplicat acordurilor internaționale ce poartă denumirea de tratat, iar în sens
larg, termenul tratat este aplicat oricărui acord internațional indiferent de denumirea pe care o
poartă.

Elementele obligatorii ale unui tratat:

- părțile la tratat sunt subiecte de drept internațional public (statele suverane, organizațiile
internaționale interguvernamentale, popoarele ce luptă pentru eliberare internațională,
formațiunile de tip statal);
- tratatul trebuie să fie dirijat de normele dreptului internațional public;
- tratatul trebuie să producă efecte juridice internaționale;
- obiectul tratatului trebuie să fie licit și posibil.

Cutuma internațională. Cutuma reprezintă o practică relativ îndelungată, uniformă și repetată.

Cutuma este compusă din două elemente: USUS și OPINIO JURIS. Usus reprezintă practica
repetată și uniformă a statelor iar Opinio juris reprezintă confirmarea acestei practici ca fiind
juridic obligatorie. Norma cutumiară poate fi creată pe două căi:
- calea tradițională care necesită un termen îndelungat și repetat;
- a doua cale care este numită metoda progresivă ce presupune lipsa unui protest din partea
altor state și impune un termen restrîns pentru recunoașterea acesteia. Drept exemplu pot
servi normele ce au stat la baza codificării dreptului extra-atmosferic (cosmic).

Cutuma trebuie deosebită de obicei de normele protocolare și de normele de ceremonial.

Principiile generale de drept. Principiile reprezintă izvoarele de bază, cuprinzînd atît principiile
generale de drept printre care:
- principiul legalității, egalității, respectării drepturilor omului precum și principiile
fundamentale ale dreptului internațional public.

Rezoluțiile organizațiilor internaționale. Rezoluțiile reprezintă un izvor nou de drept

internațional ca regulă avînd un caracter dispozitiv. Din categoria respectivă evidențiem rezoluțiile
Adunării Generale și a Consiliului de Securitate a ONU. Obiectivul principal al cărora este
codificarea dreptului internațional și interpretarea normelor existente.
Ca exemplu al rezoluțiilor Adunării Generale pot servi:
- Rezoluția nr. 95 din 1946 prin care au fost confirmate principiile recunoscute în cadrul
procesului de la Nurenberg;
- Rezoluția 26/25 din 1970 declara cele șapte principii fundamentale ale dreptului
internațional;
- Rezoluția 33/14 din 1974 prin care a fost dată definirea agresiunii;

Printre rezoluțiile Consiliului de Securitate evidențiem în primul rînd rezoluții adoptate în baza
capitolului 7 al Cartei ONU în caz de încălcare a păcii sau a securității internaționale. Drept
exemplu pot servi rezoluțiile adoptate față de Irak și fosta Iugoslavie în anii `90 ai secolului XX.

În special evidențiem două rezoluții în baza cărora au fost create două tribunale penale
internaționale și anume:
- Rezoluția 841 din 1993 Tribunalul pentru fosta Iugoslavie;
- Rezoluția 955 1994 – 1995 Tribunalul pentru Rwanda.

Recunoașterea caracterului normativ al rezoluțiilor respective are loc și prin intermediul practicii
Curții Internaționale de Justiție inclusiv Hotărîrile judiciare și avizele consultative. De ex., în anul
1966 Adunarea Generală a adoptat Rezoluția cu privire la caracterul ilegal al Administrației Africii
de Sud pe teritoriul Africii de Sud-Vest (Namibia de astăzi). În 1970 Consiliul de Securitate adoptă
Rezoluția ce se referă la aceeași problemă. În 1971 Curtea Internațională de Justiție adoptă avizul
consultativ referitor la prezența administrației Sud-Africane în Namibia prin care a fost confirmat
caracterul juridic obligatoriu al rezoluțiilor precedente.

Hotărîrile judiciare. Recunoașterea hotărîrilor judiciare în calitate de izvor de drept internațional

este acceptată sub aspectul influenței lor asupra procesului de interpretare a normelor existente și de
determinare și recunoaștere a practicii statelor în calitate de practică oficială juridic obligatorie. Atît
Curtea Internațională Permanentă de Justiție (CPJI) cît și Crutea Internațională de Justiție de
nenumărate ori în cadrul hotărîrilor au confirmat existența unei sau alte norme în urma examinării
practicii statelor respective. Așa, încă în anul 1928 Curtea Permanentă internațională de Justiție în
cazul Wimbledon s-a expus că răspunderea statului pentru prejudiciul adus trebuiește căutat nu atît
în actele internaționale, dar în primul rînd în practica recunoscută de către stat.
Totodată Curtea a constatat existența principiilor răspunderii internaționale ca normă cutumiară.
Printre spețele care au influențat mult procesul de codificare a dreptului Internațional și
interpretarea acestuia menționăm:
- Cazul strîmtoarea Corfu din 1949 Marea Britanie vs Albania a confirmat caracterul
imperativ și cutumiar al unor prevederi din cadrul Convențiilor de la Haga din 1899 și
1907;
- Cazul din 1951 – speța cu privire la zonele de pescuit în Marea Nordului, Marea Britanie vs
Norvegia, la fel a recunoscut caracterul cutumiar a unor prevederi necodificate la moment;
- Cazul din 1969, speța privind delimitarea platoului continental în Marea Nordului (2 cazuri),
Germania vs Danemarca și Germania vs Regatul Țărilor de Jos;
- 1986 – cazul formațiunilor militare și paramilitare pe teritoriul Nicaragua, Nicaragua vs
SUA, care a confirmat posibilitatea aplicării prevederilor de drept internațional umanitar
conflictelor armate non-internaționale în calitate de norme cutumiare recunoscute de
comunitatea internațională;
- 1996 – cazul Slovacia vs Ungaria, Gabcikovo și Nadmarocik. În cadrul acestei spețe părțile
de nenumărate ori au făcut trimitere la prevederile proiectului de articole cu privire la
răspunderea statelor pentru faptele internaționale ilicite, fapt ce a permis Curții să constate
recunoașterea acestor norme în calitate de norme cutumiare.
www.un.org

Pe lîngă hotărîrile judiciare, Curtea Internațională de Justiție, adoptă avize consultative care la fel
influențează procesul de codificare a dreptului internațional. Printre acestea, menționăm:
- două avize din 1971 cu privire la Sahara occidentală și al doilea privind efectele prezenței
administrației sud-africane pe teritoriul Namibiei;
- avizul consultativ din 1996 cu privire la caracterul legal al utilizării armelor nucleare de
către state în timp de conflict armat;
- avizul consultativ din 2004 privind caracterul legal construcției zidului de către Israel pe
teritoriile palestiniene ocupate inclusiv Ierusalimul de Est.

Doctrina reprezintă unul din izvoarele auxiliare care în practica instanțelor judiciare
internaționale de iure nu este aplicată scopul ei constînd în determinarea tendințelor în procesul de
codificare a diferitor ramuri ale dreptului internațional. Principala condiție pentru ca izvor de drept
internațional este ca ea să reprezinte și să reflecte principalele sisteme de drept contemporan.

Actele unilaterale ale statelor. Sunt considerate izvoare doar acele acte ce produc efecte
juridice internaționale. Drept exemplu pot servi declarațiile de recunoaștere a unui stat sau actele
prin care este stabilit regimul juridic al unor spații de interes internațional. De exemplu: actul din
1956 prin care Egiptul a naționalizat și a stabilit regimul juridic internațional al Canalului de Suez.

C. Specificul normelor de drept internațional constă în faptul că la baza creării lor stă acordul
de voință al statelor. Statul, ca principal subiect de drept internațional este unicul posesor al
suveranității și unicul subiect creator de norme de drept internațional.

Normele de drept internațional sunt clasificate în:

- norme dispozitive
- norme imperative.

Normele dispozitive reprezintă marea majoritate a normelor de drept internațional și sunt

conținute în tratatele internaționale, normele cutumiare, rezoluțiile organizațiilor internaționale,
hotărîrile instanțelor judiciare.
Normele imperative (jus cogens) constituie categoria de norme obligatorii pentru subiectele de
drept internațional de la care nu se admite nici o abatere și față de care statele nu pot avea rezerve.
Exemplu: principiile fundamentale ale dreptului internațional.

Conform Convenției de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor statele nu pot încheia un
tratat care contravine unei norme imperative. Tratatul încheiat prin încălcarea unei norme
imperative este declarat Nul ab initio, nu produce nici un efect juridic.

O altă clasificare a normelor de drept internațional este în:

- norme principii
- norme obiective / scopuri
- norme definiții

Normele principii sunt nomele care determină / stabilesc direcția în procesul de codificare
progresivă a dreptului internațional și care stau la baza ramurilor respective ale dreptului
internațional. Drept exemplu pot servi cele 10 principii fundamentale de drept internațional.

Normele obiective sunt normele ce stabilesc scopul și funcția acordului respectiv conținîndu-se
de regulă în preambula tratatului internațional.
 Normele definiții sunt normele care de regulă se conțin în tratat în copul definirii termenilor
utilizați de către acestea. De exemplu: Convenția din 1969 cu privire la dreptul tratatelor definește
așa termeni ca ratificare, aderare, parafare, depozitare, depline puteri etc.

D. Codificarea elaborarea unor acte internaționale în unele domenii noi de drept internațional
precum și acordarea formei convenționale normelor cutumiare existente și recunoscute de
către state.

Codificarea este:
- oficială
- neoficială

Codificarea oficială este făcută de către state prin intermediul organismelor internaționale și a
conferințelor internaționale cum este, de exemplu, Comisia de Drept Internațional. Comisia
respectivă este un organ împuternicit de Adunare Generală a ONU de a elabora proiecte de
convenții în diferite domenii ale dreptului internațional.
Comisia este compusă din 34 de persoane reprezentanți ai statelor aleși din listele înaintate de
acestea.

Convențiile care au stat la baza codificării interanționale

- Convenția din 1949 de la Geneva privind protecția victimelor de război;
- Convenția de la Roma din 1950 cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale
omului;
- Convenția de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților;
- Convenția de la Haga din 1954 privind protecția bunurilor culturale în timp de conflict
armat;
- Tratatul de la Washington din 1959 cu privire la Antarctica;
- Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice;
- Convenția de la Viena din 1963 cu privire la relațiile consulare;
- Pactele din 1966 privind drepturile politice, economice, sociale, culturale ale omului;
- Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor;
- Convenția de la Viena din 1969 privind misiunile speciale;
- Convenția din 1972 privind armele bactereologice (biologice);
- Convenția din 1975 privind reprezentarea statelor pe lîngă organizațiile internaționale;
- Convenția din 1982 de la Mote Gobai privind dreptul mării;
- Convenția de la Viena din 1978 cu privire la succesiunea statelor la tratatele internaționale;
- Convenția de la Viena din 1983 privind succesiunea statelor la bunuri, datorii și arhive;
- Convenția de la Viena din 1986 privind tratatele încheiate cu participarea organizațiilor
internaționale;
- Convenția din 1993 cu privire la armele chimice.

Tema 2: Evoluția Dreptului Internațional public (singuri)

A. Apariția primelor elemente de drept internațional în epoca antică
B. Dreptul internațional în evul mediu
C. Dreptul internațional clasic
D. Dreptul internațional modern
E. Tendințe în dezvoltarea dreptului internațional contemporan

Tema 5: Subiectele de Drept Internațional Public

 A. Noțiunea și clasificarea subiectelor de drept internațional
B. Statele ca principale subiecte de drept internațional
C. Mișcările de eliberare națională ca subiecte de drept internațional
D. Organizațiile internaționale interguvernamentale ca subiecte de drept internațional
E. Formațiunile de tip statal ca subiect de drept internațional
F. Problema persoanei fizice ca subiect de drept internațional
G. Recunoașterea și succesiunea în dreptul internațional

A. Subiectele de drept internațional sunt entitățile ce participă la relațiile internaționale,

posedă drepturi și își asumă obligații conform dreptului internațional, participă la procesul
de creare al normelor de drept internațional.
Subiectele se împart în două mari categorii:
- Subiectele recunoscute
- Subiectele nerecunoscute

Subiectele recunoscute la rîndul său se împart în:

- Subiecte principale
- Subiecte derivate

Din subiectele principale fac parte:

- statele suverane;
- mișcările ce luptă pentru eliberarea națională

Din categoria subiectelor derivate fac parte:

- organizațiile internaționale interguvernamentale
- formațiunile de tip statal

Subiectele nerecunoscute – individul / persoana fizică, companiile trans-naționale și

organizațiile internaționale non-guvernamentale. Elementele caracteristice ale unui subiect de drept
internațional sunt:
- personalitatea juridică internațională;
- capacitatea de a participa la relațiile internaționale guvernate de dreptul internațional public;
- capacitatea de a-și asuma drepturi și obligații conform dreptului internațional;
- capacitatea de a purta răspundere conform dreptului internațional în caz de încălcare a
prevederilor acestuia.

Subiectele de drept internațional posedă capacitate de folosință, capacitatea de exercițiu și, spre
deosebire de subiectele de drept național, capacitatea de a purta răspundere internațională (de a fi
supusă răspunderii internaționale).

Capacitatea de folosință presupune posibilitatea de a avea drepturi și obligații internaționale și

o posedă, în primul rînd, statele suverane.

Capacitatea de exercițiu o posedă toate subiectele de drept internațional, și anume:

- statele suverane din momentul creării sale;
- organizațiile internaționale interguvernamentale din momentul intrării în vigoare a actului de
constituire;
- mișcările de eliberare naționale din momentul recunoașterii lor.
Capacitatea de a purta răspundere survine în momentul comiterii faptei ilicite ce contravine
dreptului internațional.

La rîndul său capacitatea de exercițiu poate fi:

 - generală
- ramurală
- specială

Capacitatea generală o posedă statele suverane din momentul creării sale, moment în care sunt
recunoscute ca subiect de drept internațional indiferent de faptul care este poziția altor state.

Capacitatea ramurală o posedă organizațiile internaționale interguvernamentale în baza actelor

constitutive și în domeniile prevăzute. De ex. Organizația Națiunilor Unite pentru Cultură, Știință
și Învățămînt (UNESCO) posedă capacitatea ramurală în domeniul determinării valorii culturale a
bunurilor istorice. Propaganda științei și a învățămîntului.

Capacitatea specială este aplicată în cazul cînd este acordată de convențiile internaționale.
Aceasta se referă în primul rînd la persoana fizică prevăzută de unele convenții cum ar fi:
- pactele privind drepturile omului din 1966;
- convenția din 1990 privind drepturile muncitorilor migranți.

B. Statul reprezintă subiectul primar și originar al dreptului internațional public. Statul este
unicul posesor al suveranității și unicul creator al normelor de drept internațional.

Conform Convenției de la Montevideo din 1933, elementele esențiale ale statului sunt:
- teritorul
- populația
- posibilitatea de a întreține relații pe plan internațional
- puterea

Teritoriul este elementul esențial al unui stat în care statul exercită suveranitatea deplină și
absolută asupra tuturor persoanelor și bunurilor cu excepția cazurilor prevăzute de dreptul
internațional sau convențiile internaționale.

Populația reprezintă izvorul suveranității de stat și elementul care dirijează regimul politic,
economic, social etc. Populația poate fi creată dintr-un singur grup etnic sau cîteva.

Posibilitatea de a întreține relații internaționale se bazează pe principiul suveranității statului

conform căruia statul exercită suveranitatea în interiorul său și independența în exterior. Acest
element este strîns legat de recunoașterea statului în calitate de subiect de drept internațional și
presupune dreptul statului de a întreține relații diplomatice, de a fi membru al organizațiilor
internaționale, de a încheia acorduri internaționale.

---------------------------------

Pentru seminarul 3: Tema Principiile fundamentale ale dreptului internațional

Neaplicarea forței și neamenințarea cu forța și Soluționarea pe cale pasnica a diferendelor

Egalitatea suverana a statelor și principiul cooperării
Neamestecul în relațiile interne și dreptul la autodeterminare
Integritatea teritoriala și inviolabilitatea frontierelor
Pacta sunt servanda și respectarea drepturilor și libertăților

---------------------------------
 C. MIșcările de eliberare națioanlă spre deosebire de stat sunt subiect cu caracter provizoriu.
Devin subiect din momentul recunoașterii sale în calitate de organizație ce reprezintă
poporul sau națiunea ce luptă pentru eliberare națională și își pierd această calitate din
momentul atingerii scopului fie crearea unui stat nou fie intrarea în componența altui stat a
teritoriului respectiv.

Calitatea de subiect a mișcărilor de eliberare națională reiese din unul din principiile
fundamentale ale dreptului internațional și anume dreptul popoarelor de dispune de ele însele.
Declarația Adunării Generale din 1960 prevede în mod expres dreptul popoarelor colonizate la lupta
armată organizată obiectivul căreia constă în autodeterminarea poporului respectiv.

Pentru a fi recunoscută în calitate de reprezentant al poporului ce luptă pentru eliberare națională

organizația respectivă trebuie să întrunească următoarele criterii:
- organizația trebuie să apară ca reprezentant legal al poporului respectiv;
- trebuie să controleze efectiv teritoriul respectiv;
- să aibă o structură bine organizată;
- lupta armată pe care o duce să fie în conformitate cu prevederile dreptului internațional
umanitar.

La moment unicul subiect de drept internațional din acestă categorie este organizația pentru
eliberarea Palestinei care este reprezentantul poporului palestinian în lupta sa pentru crearea
propriului stat. Organizația respectivă încheie acorduri internaționale, participă la reuniuni,
conferințe internaționale fie cu statut de participant sau de observator. Calitatea de subiect de drept
internațional al Organizației pentru eliberarea Palestinei este recunoscută prin acordurile de la Camp
David 1978 și cele ulterioare.

D.

Organizațiile internaționale interguvernamentale sunt recunoscute în calitate de drept

internațional ipso facto (din momentul semnării actului de constituire). Acest subiect are un caracter
derivat dat fiind că această calitate îi este atribuită de statele semnatare. Art. 3 al Convenției de la
Viena din 1986 privind tratatele încheiate cu participarea organizațiilor internaționale prevede
calitatea de subiect de drept internațional al organizațiilor internaționale.
Majoritatea actelor de constituire a organizațiilor internaționale prevăd în mod expres calitatea de
subiect. Curtea Internațională de Justiție în avizul său consultativ din 1949a confirmat calitatea de
subiect de drept internațional al Organizației Națiunilor Unite.

E.

Din această categorie un timp îndelungat au făcut parte orașele libere iar la moment Vaticanul și
Ordinul Cavalerilor de Malta. Aceste subiecte la fel au un caracter derivat dat fiind posibilitățile
limitate de a participa la relațiile internaționale printre orașele libere evidențiem:
- Uniunea Hansa.
- Orașul Cracov statutul căruia a fost stabilit prin acordul dintre Austria și Rusia pe parcursul
secolului XVIII începutul secolului XIX.
- Orașul Kdansc a avut statut de oraș liber stabilit prin tratatul de pace de la Versailles 1919.
- Orașul Triest, la frontiera dintre Italia și Slovenia. Statutul Triestului a fost stabilit după cel
de-al doilea război mondial conform căruia sectorul A în care intra însăși orașul Triest a
intrat în componența Italiei iar sectorul B a revenit Iogoslaviei.

Printre orașele libere ce au avut acest statut pe pacursul secolului XX se enumeră Berlinul de
Vest, și Ierusalimul.
 Vaticanul. Statutul său a fost stabilit prin acordul de la Laterano din 1929 semnat între
reprezentantul Papei și guvernul lui Musolini. Conform acestui acord, Vaticanul preia suveranitatea
asupra unei porțiuni din jurul catedralei Sfîntul Petru. Sfîntul sediu are dreptul să încheie acorduri
internaționale inclusiv concordate și tratate internaționale laice. Participă în calitate de observator la
diverse organizații internaționale, are drept de legație activ (a trimite reprezentanți diplomatici) și
pasiv (a primi reprezentanți diplomatici). Reprezentanții diplomatici ai Vatcanului se numesc Nunții
papali iar Misiunea papală – Nunțiatură papală.

F. Persoana fizică ca subiect de drept internațional.

Individul împreună cu companiile transnaționale și organizațiile internaționale non-

guvernamentale formează așa numita categorie a subiectelor nerecunoscute. Poziția individului ca
subiect de drept internațional este dniscutată pe parcursul secolului XX și reflectă tendințele
evoluției dreptului internațional. La moment putem susține cu certitudine că individul se bucură de
un oarecare volum de drepturi și libertăți prevăzute de convențiile internaționale și este subiect al
răspunderii internaționale. Calitatea de subiect al răspunderii internaționale este recunoscută de așa
documente ca Statutul Tribunalului de la Nurenberg din 1945 Statutele tribunalelor internaționale
pentru fosta Iugoslavie (1993) și Rwanda (1994), Statutul Curții Penale Internaționale (1998).
O altă categorie de norme ce reflectă calitatea de subiect internațional al individului sunt
convențiile ce reglementează anumite drepturi și libertăți, inclusiv al unor categorii speciale (de ex.
Convenția de la Geneva – 1949 cu privire la protecția victimelor în timp de conflict armat;
Convenția din 1951 privind statutul refugiaților, Convenția din 1952 privind drepturile politice ale
femeile).

24-09-2008
--------------------

G. Instituția recunoașterii în dreptul internațional are la baza sa două teorii:

- Teoria constitutivă
- Teoria declarativă

Teoria constitutivă a apărut în special și s-a dezvoltat în prima jumătate a secolului XX adepți
ai cărei în mare măsură sunt savanții occidentali.
Conform acestei teorii statul devine subiect de drept internațional din momentul recunoașterii
sale de către alte state. Această teorie este respinsă de dreptul internațional contemporan dat fiind că
ea vine în contradicție cu caracterul originar al calității de subiect de drept internațional al statului.
Teoria respectivă avea drept scop promovarea politicii externe a marilor puteri și neadmiterea
apariției unor noi formațiuni statale.
Teoria declarativă este cea ce domină astăzi în dreptul internațional și presupune că statul
devine subiect de drept internațional din momentul constituirii sale. Această teorie are la bază
conceptul caracterului originar al statului ca subiect de drept internațional prevăzînd posibilitatea de
a avea drepturi și obligații conform dreptului internațional. Recunoașterea în dreptul internațional
poate fi de jure, de facto și ad-hoc.

Recunoașterea de jure are loc de regulă în baza unei declarații privind recunoașterea statului
sau prin încheierea unui acord cu privire la stabilirea relațiilor diplomatice. Recunoașterea de jure
este definitivă și nu poate fi rechemată.
Recunoașterea de facto este o recunoaștere neoficială prin intermediul încheierii unor acorduri
comerciale / economice sau care are drept scop participarea cît mai largă a unor state în cadrul
organizațiilor internaționale.
 Recunoașterea ad-hoc are ca scop acordarea posibilității întreținerii unui dialog pe o problemă
concretă între două state ce nu se recunosc reciproc.

Instituția recunoașterii face diferențiere între recunoașterea statului și recunoașterea guvernului.

Recunoașterea statului este definitivă și poate fi retrasă doar în cazul în care formațiunea respectivă
își pierde calitatea de subiect de drept internațional.

Recunoașterea guvernului
Dreptul internațional cunoaște două teorii apărute la începutul secolului XX – Teoria lui Tobag
(ministru de externe al Ecuadorului) și doctrina lui Estrado (președinte al Mexicului).
Conform Doctrinei Tobag recunoașterea guvernelor trebuie efectuată în dependență de calea prin
care guvernul a preluat funcția și era îndreptată împotriva politicii SUA de finanțare a loviturilor de
stat în America Latină.
Conform doctrinei lui Estrado Mexico și alte state ce au recunoscut această doctrină își rezervă
dreptul la comunicat special prin care își exprimă intenția de a colabora sau de a rechema
reprezentantul său diplomatic în statul în care a avut loc schimbarea guvernului.

La originea teoriei recunoașterii guvernului stau 2 elemente:

- Elementul eficacității
- Elementul legalității

Elementul eficacității presupune control efectiv asupra teritoriului statului respectiv iar
elementul legalității presupune caracterul legal al preluării puterii de către guvernul respectiv.
Instituția recunoașterii în dreptul internațional cunoaște și teoria recunoașterii mișcărilor de
eliberare națională.

Succesiunea
Problema succesiunii în dreptul internațional apare în următoarele cazuri:
- Dezmembrării unui stat și dispariția lui ca subiect de drept internațional (URSS, Iugoslavia);
- Incorporarea unui stat în componența altuia;
- Separarea unui teritoriu de stat și crearea unui nou subiect de drept internațional;

Instituția succesiunii în dreptul internațional este reglementată de două convenții universale:

- Convenția de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratatele internaționale;
- Convenția de la Viena din 1983 privind succesiunea statelor la arhive, bunuri și datorii (nu a
intrat în vigoare pînă în prezent).

Chestiunea succesiunii altor subiecte de drept internațional nu este reglementată de acorduri

internaționale și este soluționată în fiecare caz aparte. Pe lîngă problemele menționate un domeniu
al succesiunii reprezintă succesiunea la cetățenie.

------------------------------------

Pentru seminarul 4: Subiectele de drept internațional

------------------------------------

------------------------------------

Pentru seminarul 5: Marțian Niciu, Tratat de drept internațional. Vol. I. – succesiunea în dreptul
internațional
Comentariu – Convenția cu privire la succesiunea statelor la tratate de la Viena din 1978
 Comentariu – Convenția cu privire la succesiunea statelor la bunuri, arhive și datorii de la Viena
din 1983
Analizele / comentariul preambulului, primelor trei articole și prevederile finale, scopurilor.
Terminologia esențială a convenției.

------------------------------------

------------------------------------

Pentru seminarul 6: Raspunderea in dreptul international public. Toate punctele.

------------------------------------

Tema 6: Răspunderea în dreptul internațional public

A. Noțiunea și codificarea răspunderii în dreptul internațional

B. Răspunderea statului pentru faptele comise de reprezentanții săi
C. Formele de răspundere internațională a statului
D. Clauzele ce exclud răspunderea internațională a statului

A. Noțiunea și codificarea răspunderii în dreptul internațional

Instituția răspunderii în dreptul internațional a evoluat în mare măsură în formă cutumiară

aceasta fiind confirmat atît de practica statelor cît și de practică judiciară a instanțelor
internaționale: în primul rînd a Curții Permanente Internaționale de Justiție și a Curții Internaționale
de Justiție. Practica judiciară chiar din primele spețe a confirmat faptul că ideea răspunderii
internaționale a statului poate fi găsite nu doar în actele normative internaționale ci în primul rînd în
practica cotidiană a statelor. Aceeași practică internațională judiciară ne demonstrează că
răspunderea poate surveni din încălcarea sau executarea neadecvată a obligațiilor asumate indiferent
de caracterul acestora, fie că ele reies din norme convenționale, fie norme cutumiare.

Răspunderea internațională poate surveni atît din acțiune cît și din inacțiune. Această regulă a
fost confirmată inclusiv și din practica Curții Internaționale de Justiție ca de ex. speța examinată în
anul 1949 se numește Strîmtoarea Corfu Marea Britanie contra Albaniei.
Actul principal internațional ce reglementează instituția răspunderii în dreptul internațional este
proiectul de articole cu privire la răspunderea internațională a statelor pentru faptele ilicite elaborat
de comisia de drept internațional al ONU și adoptat de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția
56/83 din 12 decembrie 2001.

B. Răspunderea statului pentru faptele comise de reprezentanții săi

Conform proiectului de articole sus numite statul poartă răspundere internațională pentru faptele
comise de organele sale / reprezentanții săi inclusiv ramura legislativă, executivă sau judiciară.
Convenția de la Geneva din 1949 și protocoalele adiționale din 1977 statul poartă răspundere pentru
acțiunile forțelor sale armate inclusiv respectarea regulilor și obiceiurilor de război. Aceeași regulă
este prevăzută și de alte acorduri internaționale cum ar fi Convenția cu privire la Marea Teritorială
din 1958 de la Geneva sau Convenția de la Montego Bay din 1982 cu privire la dreptul mării.

Același proiect de articole prevede responsabilitatea statului pentru faptele ilegale comise de un
stat terț. Aceasta are loc în cazul în care
- statul conștientiza că acțiunile sale duc la survenirea unor consecințe ilegale pentru un alt
stat;
 - acțiunea ar fi fost ilegală în caz că acțiunea / fapta ar fi fost comisă de statul respectiv.

C. Formele de răspundere internațională a statului

Dreptul internațional cunoaște două forme de răspundere:

- Răspunderea politică
- Răspunderea materială

Răspunderea politică întrunește următoarele tipuri de răspundere:

- sancțiunea
- retosia
- represaliile (nemilitare)
- satisfacția

Răspunderea materială întrunește:

- reparația
- compensația
- restituția
- substituția
- procentele

Sancțiunile – este forma răspunderii politice impusă de organizațiile internaționale ce au această

competență în cazul încălcării de către un stat a obligațiilor sale internaționale. De regulă,
sancțiunile sunt impuse de ONU în special de Adunarea Generală și Consiliul de Securitate.
Sancțiunile pot fi următoarele:
- încetarea / întreruperea relațiilor diplomatice;
- încetarea / întreruperea relațiilor economice, de comunicare (de transport);
- embargoul economic;
- blocarea teritoriului statului inclusiv a porturilor, țărmurilor;
- demonstrarea de forță;
- aplicarea forței în baza Rezoluției Consiliului de Securitate.

Alte două forme de sancțiuni:

- excluderea din rîndul Organizației Internaționale
- privarea temporară de suveranitate

Retorsia – este forma de răspundere în cazul unor acțiuni neamicale din partea unui stat care de
regulă reprezintă mijloace analogice celor aplicate din partea altui stat.

Represaliile – este forma de răspundere a statului care presupune aplicarea unei măsuri de
constrîngere de către un alt stat în situația unei politici neamicale față de statul dat sau interesele
vitale ale acestuia.
Represaliile pot fi aplicate la fel în cazul în care politica unui stat contravine unor norme
recunoscute în plan internațional cum ar fi de exemplu nerespectarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului.

Satisfacția – este forma politică de răspundere în cazul în care unui stat îi este adus un prejudiciu
moral în special onoarei și simbolurilor statului.
Scopul satisfacției constă în:
- aducerea scuzelor oficiale statului respectiv;
- repararea prejudiciului;
- asigurarea în nerepetarea unor asemeni fapte.
 Restaurarea – presupune restabilirea situației anterioare faptei comise cum ar fi de exemplu:
- curățirea apelor afectate sau a spațiului poluat.

Răspunderea materială – obiectivul răspunderii materiale spre deosebire de răspunderea

politică constă în primul rînd în repararea prejudiciului adus unui alt stat prin fapta ilicită
internațională și asigurarea neaplicării efectelor negative ale acestor prejudicii.

Reparația – are drept scop restabilirea materială a bunurilor unui alt stat prejudiciate în urma
unei fapte internaționale ilicite. Dreptul internațional contemporan nu admite represaliile militare ca
formă a reparației și presupune, de regulă, reparația parțială.

Compensația – se aplică de regulă împreună cu alte forme a răspunderii materiale în cazul în

care suma achitată nu acoperă prejudiciul cauzat.
Această formă de răspundere este des aplicată în practica Tribunalului Maritim Internațional și a
arbitrajelor internaționale.

Restituția – este forma de răspundere care presupune restituirea bunului ridicat în mod ilegal
care poate fi aplicată atît de sine stătător cît și împreună cu alte forme fie politică, fie materială.

Substituția - se aplică în cazurile în care procedura de restituție este imposibilă statului fiind
substituit un bun ce are o valoare echivalentă.

Clauzele ce exclud răspunderea internațională a statului – la fel ca și alte ramuri de drept

dreptul internațional prevede unele situații în care răspunderea internațională a statului se exclude:
1. Acordul părților. Statul nu poartă răspundere pentru o faptă comisă în cazul în care există
acordul celuilalt stat cu condiția că acest acord a fost dat în mod liber și expres și el nu
contravine unei norme imperative de drept internațional.
2. Legitima apărare. Conform art. 51 din Carta ONU orice stat are dreptul la legitima apărare,
individuală sau colectivă fapt ce exclude răspunderea celuilalt stat care în condiții normale
este considerată ca agresune.
Comisia de drept internațional a recunoscut caracterul legal al legitimei apărări invocînd unele
criterii obligatorii. Printre acestea sunt:
- legitima apărare trebuie să fie un răspuns la atac;
- să fie proporțională atacului;
- între timp statul trebuie să aducă la cunoștință ONU.
3. Contra măsurile sau măsurile reciproce. Ele la fel exclud răspunderea unui stat cu
condiția ca aceste contramăsuri sunt adecvacte și sunt aplicate ca răspuns la acțiunile unui
alt stat.
Caracterul legal al contramăsurilor a fost confirmat de mai multe ori prin practica CIJ. Așa de
exemplu, în cazul proiectului Gabcikovo Naghimaraj Ungaria contra Slovaciei examinat în anul
1997 CIJ a atenționat asupra legalității aplicării contramăsurilor făcînd referință la prevederile
proiectului elaborat de Comisia de drept Internațională.
4. Forța majoră. Comisia de drept internaţional în proiectul său atenţionează că în situațiile în
care apare o forță din exterior nesupusă controlului din partea statului survine situația ce
exclude răspunderea internațională a statului.
Forța majoră este prevăzută la fel de unele convenții internaționale ca de exemplu: în articolul 14
al Convenției de la Geneva din 1958 cu privire la marea teritorială sau Convenția din 1982 privind
dreptul mării. CIJ în practica sa a atenționat că situația forței majore exclude răspunderea
internațională a statului totodată nu eliberează statul de executarea obligațiilor sale internaționale.
Forța majoră survine în condițiile în care statul nu a contribuit la survenirea ei.
 5. Calamitățile naturale. Este o clauză asemănătoare cu forța majoră care survine în condițiile
unor cataclisme naturale ce impun imposbilitatea pentru un stat de a-și exercita obligațiile
sale internaționale.
6. Extrema necesitate.
------------------------------------

Pentru seminarul 7: Problematica răspunderii internaționale a statelor care decurge din cele 59 de
articole propuse de Comisia de Drept Internațional.
De punctat esența / ideea principală din fiecare pagină.
Definirea răspunderii, elementele răspunderii, organele care trebuie sa asigure, felurile răspunderii.
------------------------------------

Tema 7: Dreptul tratatelor internaționale.

A. Noțiunea izvoarele și codificarea dreptului tratatelor

B. Forma și conținutul tratatului
C. Etapele încheierii tratatului internațional
D. Intrarea în vigoare, modificarea, suspendarea și încetarea unui tratat internațional

A.
Dreptul tratatelor internaționale reprezintă totalitatea normelor și principiilor ce
reglementează procedura de încheiere, modificare, încetare a acțiunii unui tratat internațional
inclusiv condițiile de fond și de formă ale acestuia prin care sunt stabilite drepturile și obligațiile
reciproce ale părților. Izvorul principal al dreptului tratatelor este însăși tratatului (internațional).
Termenul tratat este utilizat în sens larg și sens restrîns.
În sens restrîns prin noțiunea de tratat se subînțelege acordul ce poartă denumirea / titlul Tratat.
În sens larg – orice acord indiferent de denumirea pe care o poartă.
Conform Convenției de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor din categoria tratatelor fac
parte:
- Tratat – termen utilizat acordurilor internaționale de o importanță majoră de regulă cu
caracter politico – militar (tratatele de pace, tratatele de prietenie, tratatele unionale).
- Pact – termen utilizat acordurilor de o importanță majoră ce reglementează un domeniu
important ale relațiilor internaționale (De ex. pactele din 1966).
- Convenție – termen utilizat acordurilor internaționale ce reglementează un domeniu special
din dreptul internațional avînd, de regulă, un caracter multilateral.
- Acord – termen utilizat tratatelor, de regulă bilaterale, ce reglementează relațiile comerciale,
economice, științifice, etc.
- Protocol – termen utilizat de regulă acordurilor adiționale cum ar fi: două protocoale din
1977 adiționale convențiilor de la Geneva din 1949 privind protecția victimelor în timp de
conflict armat.
- Statut, act constitutiv, cartă, constituție – termeni utilizați actelor de constituire a
organizaților internaționale.
- Concordat – acordurile internaționale de Sfîntul Sediu (Vatican) cu caracter religios.
- Gentlemen agreements, modus vivendi, comuniquer – termeni utilizați acordurilor cu
caracter politico moral.

Principalele tratate cu caracter universal ce au stat la baza codificării dreptului tratatului sunt:
- Convenția de la Viena din 1969 ce reglemenetează procedura de încheiere a tratatelor între
state;
- Convenția de la Viena din 1978 cu privire la succesiunea statelor la tratatelor internaționale;
- Convenția de la Viena din 1986 ce reglemenetează procedura de încheiere a tratatelor cu
participarea sau între organizațiile internaționale.
 B.
Forma și conținutul

Conform Convenției de la Viena din 1969, tratatele de regulă sunt încheiate în formă scrisă.
Tratatele bilaterale sunt încheiate în limbile oficiale ale statelor respective sau într-o limbă de
circulație internațională cu acordul părților. Produc efecte juridice internaționale doar tratatele
legale. Tratatele ilegale sunt lovite de nulitate. Tratatele încheiate cu vicii de consimțămînt sunt
lovite de nulitate relativă. Ele încetează a produce efecte din momentul determinării faptului
respectiv. Tratatele încheiate sunt lovite de nulitate absolută. Pentru ca un tratat să fie recunoscut și
să se conformeze cerințelor acestea trebuie să conțină în mod obligatoriu următoarele elemente:
- Părțile – subiecte de drept internațional public
- Obiectul – legal și posibil
- Tratatul trebuie să fie dirijat de normele dreptului internațional public
- Tratatul trebuie să producă efecte juridice internaționale

Conținutul tratatatului

Un tratat este compus din

- Titlu – care conține denumirea și obiectul tratatului
- Preambula – conține obiectivele urmărite părțile și părțile tratatului
- Clauzele de fond / dispozițiile principale – reprezintă partea cea mai importantă a
tratatului, de regulă, cea mai voluminoasă care conține drepturile și obligațiile reciproce ale
părților
- Clauzele finale – conțin procedura de intrare în vigoare de modificare, suspendare, încetare,
locul și data încheierii tratatului reprezentanții părților
- Un tratat poate conține la fel și unele anexe care reprezintă parte componentă a acestuia ce
nu poate fi aplicată în lipsa tratatului de bază. Condiția principală față de anexe – ea nu
trebuie să contravină prevederilor convenționale de bază.

C. Etapele încheierii unui tratat:

- Negocierea textului tratatului.
Pentru a participa la negocierea unui text al tratatului, reprezentanții părților au nevoie de așa
numitele depline puteri care reprezintă un document semnat de șeful statului și contrasemnat de
ministrul de externe. Nu au nevoi de depline puteri: șeful statului, Șeful Guvernului, Ministrul de
externe, Ambasadorul pe teritoriul statului pe care își exercită funcțiile.

- Autentificarea textului.
Procedura respectivă urmează după negocierea textului stabilind caracterul definitiv al
conținutului acestuia. Procedura dată are loc prin două forme: parafarea textului și semnarea ad
referendum. Parafarea se aplică de regulă tratatelor bilaterale condiționată de ratificarea ulterioară.
Ad referendum se aplică de regulă tratatelor multilaterale în cazul în care unul sau cîțiva
reprezentanți nu au competențele depline.
- Exprimarea consimțămîntului din partea statului de a fi legat printr-un tratat
internațional
Aceasta are loc prin următoarele proceduri:
a. Ratificare
b. Aderare
c. Acceptare
d. Aprobare

Legalitatea acestei etape depinde de două criterii:

 a. corespunderea dreptului internațional
b. respectarea dreptului național și anume a dreptului constituțional

- Schimbul intrumentelor de ratificare sau depozitarea acestora

Curtea penală Internațională – competența și statutul. Tribunalul pentru fosta Iugoslavie.
Tribunalul de la Nurenberg,Tribunalul pentru Rwanda.

Ratificarea presupune procedura de semnare a tratatului din partea unui stat în condițiile în care
statul respectiv a participat la negocierea textului tratatului și are dreptul să aplice această
procedură. Conform art. 14 din Convenția de la Viena. Procedura de ratificare implică două condiții
de bază:
- să corespundă prevederilor dreptului constituțional al statului;
- să corespundă cerințelor dreptului internațional

Aderare

Procedura dată este prevăzută de art. 15 al a Convenției și este aplicată în cazurile în care statul
respectiv nu are posibilitatea să participe la negocierea tratatului respectiv, tratatul prevede
în mod expres aplicarea acestei proceduri. Tratatul prevede posibilitatea aderării unui stat
terț din categoria cărora face parte statul respectiv.

Aprobarea și acceptarea

Proceduri aplicate de regulă acordurilor interdepartamentale și interministeriale în condițiile în

care tratatul prevede expres aplicarea acestei proceduri.

Schimbul instrumentelor de ratificare sau depozitare este procedura în urma căreia tratatul intră
în vigoare și începe să producă efecte juridice. Schimbul instrumentelor de ratificare se aplică de
regulă tratatelor bilaterale depozitarea – tratatelor multilaterale.

D.

Rezervele la tratat. Dreptul tratatelor recunoaște instituția rezervelor în condițiile tratatelor

multilaterale. Conform Convenției de la Viena rezerva nu poate fi făcută în următoarele cazuri:
- cînd tratatul interzice în mod expres ratificarea lui cu rezerve;
- cînd tratatul interzice aplicarea rezervei față de prevederile respective;
- rezerva este interzisă în raport cu obiectul și scopul tratatului;
- rezerva este interzisă față de o normă imperativă de drept internațional.

Tratatul intră în vigoare de regulă din momentul efectuării schimbului instrumentelor de

ratificare, iar în cazurile în care este stipulată o clauză specială în condițiile finale ale tratatului – din
momentul survenirii acesteia. Asemena clauze pot fi:
- un termen concret, tratatelor multilaterale li se aplică condiția numărului necesar de
ratificări.

De regulă intrarea în vigoare a tratatului coincide cu aplicarea acestuia. Totodată aceste două
proceduri nu sunt identice. Aplicarea tratatului poate avea loc atît în condițiile în care tratatul a
intrat în vigoare, cît și în condițiile în care este impusă survenirea unei situații sau fapte. Tratatul
poate fi aplicat pînă la intrarea lui în vigoare în condițiile în care părțile au dat acordul respectiv fie
în mod expres fie în mod tacit. Survenirea unei clauze speciale ca condiție a aplicării tratatului o
găsim în însăși textul tratatului. De ex. Convenția de la Haga din 1954 privind protecția bunurilor
culturale în timp de conflict armat prevede condiția obligatorie pentru aplicarea sau declanșarea
unui conflict armat. Modificarea unui tratat poate avea loc doar în condițiile prevăzute de însăși
tratatul sau odată cu schimbarea condițiilor în care a fost încheiat tratatul.

Modificarea unui tratat bilateral poate avea loc doar în condițiile participării ambelor părți pe
cînd modificarea unui tratat multilateral poate avea loc cu participarea numărului necesar prevăzut
de tratat.
Suspendarea unui tratat poate avea loc în condițiile care survin unele clauze fie că sunt prevăzute
de către tratat, fie că odată cu survenirea lor executarea tratatului este imposibilă. Printre acestea
enumerăm forța majoră, extrema necesitate, cataclismele naturale, starea de război. Odată cu
lichidarea consecințelor acestor clauze, părțile se obligă să reînceapă aplicarea tratatului respectiv.
Încetarea tratatului are loc fie în condițiile expirării termenului prevăzute în tratat, fie atingerii
obiectivelor impuse de tratat, fie în condițiile schimbării esențiale a obiectivelor tratatului, fie că
încetarea lui este prevăzută în mod direct de un alt tratat intrat în vigoare. Tratatul internațional
produce efecte față de părți, față de statele terțe cu condiția că aceste efecte sunt pozitive în spațiu și
în timp.

Tema 8: Dreptul diplomatic și consular

A. Dreptul diplomatic și relațiile diplomatice

B. Reprezentanțele diplomatice și personalul acestora
C. Imunitățile și privilegiile diplomatice
D. Dreptul consular

A.
Dreptul diplomatic reprezintă totalitatea normelor și principiilor ce reglementează procedura de
stabilire și încetare a relațiilor diplomatice, de înființare și de funcționare a reprezentanțelor
diplomatice, de stabilire și asigurare a imunităților și privilegiilor reprezentanțelor diplomatice și a
personalului acestora.
Procesul de codificare a dreptului diplomatic se caracterizează prin influența deosebită a
cutumelor diplomatice, a ceremonialului și a protocolului diplomatic.
Prima codificare a dreptului diplomatic are loc în anul 1815 în cadrul Congresului de la Viena
cînd este adoptat Regulamentul ce stabilește rangurile diplomatice. În 1818 este adoptat
regulamentul Aix la Chappelle care completează Regulamentul de la Viena. În 1928 statele
americane adoptă Convenția de la Havana ce reglementează relațiile diplomatice între statele pan-
americane. O dată cu crearea ONU începe codificarea contemporană a dreptului diplomatic.
Documentul de bază ce reglemeneză dreptul diplomatic actual este Convenția de la Viena din 1861
cu privire la relațiile diplomatice.
În anul 1969 este adoptată Convenția de la Viena cu privire la misiunile speciale obiectivul
căreia constă în reglementarea relațiilor diplomatice în cadrul așa numitei diplomații ad-hoc.
În anul 1975 este adoptată Convenția cu privire la reprezentanțele statelor pe lîngă organizațiile
internaționale universale ce reglementau procedura de funcționare și statutul reprezentanților
statului pe lîngă organizațiile internaționale.

Pe lîngă aceste documente universale au fost elaborate și adoptate un șir de convenții regionale
și bilaterale ce reglementează imunitățile și privilegiile diplomatice, protecția persoanelor ce se
bucură de imunități și privilegii.
Relațiile diplomatice stabilite de state au ca efect recunoașterea reciprocă a statelor și deschid
calea stabilirii unor remlații economice, culturale, politice, științifice, etc. În același timp, stabilirea
relațiilor diplomatice nu presupune în mod automat și schimbul cu reprezentanții diplomatici.
Încetarea relațiilor diplomatice poate avea loc în condițiile declașării unui război ca formă a
aplicării sancțiunilor unui stat sau momentul dispariției unui stat sau pierderii calității de subiect de
drept internațional. Organele statului pentru relațiile externe se împart în organe interne și organe
externe. Din categoria organelor interne fac parte șeful statului, șeful guvernului, ministrul de
externe.

Organele externe, ambasadele, consulatele, reprezentanțele statelor pe lîngă organizațiile

internaționale,reprezentanțele comerciale ale statelor.

B.
Dreptul diplomatic prevede pentru state dreptul de legație. Dreptul de a trimite o misiune
diplomatică poartă denumirea de drept activ, dreptul de a primi – drept pasiv.

Odată cu adoptarea Convenției din 1961 de la Viena, diferențierea între reprezentanțele

diplomatice are la baza sa doar criteriul protocolar. Acestea fiind grupate în: ambasade, legații,
reprezentanțele statelor pe lîngă organizațiile internaționale. Înființarea unei reprezentanțe
diplomatice are loc în strictă conformitate cu acordul încheiat între state. Regula generală susține că
reprezentanțele diplomatice sunt înființate în capitala administrativă a statului. Excepțiile constituie
cazul în care reprezentanța își are sediul în capitala politică (ex. Olanda).
Reprezentanța unui stat poate fi acreditată pe lîngă un singur stat sau pentru cîteva state. În unele
cazuri reprezentanța unui stat poate prezenta interesele și a altui stat.
Numărul personalului reprezentanței diplomatice este strict reglementat prin acord bilateral între
state. Personalul misiunii diplomatice la rîndul său se împarte în trei categorii:
- personal diplomatic, care include: ambasadorul, secretarii (1, 2, 3...), șeful cancelariei,
consulul, atașatul militar, atașatul cultural;
- personal tehnic și administrativ, care include lucrătorii ce asigură funcționarea cotidiană a
reprezentanței (cifrarii etc.);
- personal de serviciu (șoferii, secretariatul, bucătarii, grădinari, portari etc.).

Șeful misiunii diplomatice la rîndul său impune unele cerințe obligatorii pentru state. Pentru a fi
numit în funcție, persoana în cauză are nevoie de așa numitul agrement care reprezintă acceptarea
neoficială a persoanei în cauză în calitate de persona grata. Documentul în baza căruia ambasadorul
își exercită funcțiile se numește scrisoare de acreditare.La momentul expirării expirării
termenului ambasadorul înmînează scrisoare de rechemare. Șefii misiunilor diplomatice sunt
grupați în trei categorii:
- prima clasă – clasa ambasadorii, din ea fac parte: ambasadorii extraordinari și
plenipotențiali, nunții papali care sînt reprezentanții Sfîntului Sediu, înalții comisari (sînt
reprezentanții coroanei Marii Britanii în statele membre ale Dominionului Britanic,
Common Law), înalții reprezentanți (sunt ambasadorii Franței în fostele sale colonii). În
cazul ultimelor trei categorii șefii misiunii diplomatice dețin funcția de Doyen (Decan) al
corpului diplomatic.
- a doua clasă – miniștrii, trimișii, internunții.
- a treia categorie – însărcinații cu afaceri.

În cazul primelor două clase șefii misiunilor dmiplomatice sunt acreditați de către șeful statului
pe lîngă șeful statului acreditat. În cazul celei de-a treia clase, șeful misiunii diplomatice este
acreditat de către ministrul de externe pe lîngă ministrul de externe al statului acreditat.

C.
Imunitățile și privilegiile diplomatice sunt grupate în imunități și privilegii ale misiunii
diplomatice și ale personalului reprezentanților diplomatici. Principala imunitate a reprezentanților
diplomatici este inviolabilitatea sediului și a bunurilor acestuia care include mijloacele de transport
și localurile ce aparțin reprezentanței sau personalului acesteia. Inviolabilitatea localului și a
bunurilor este absolută. Printre privilegiile misiunii sau reprezentanței menționăm eliberarea de taxe
vamale pentru bunurile preconizate funcționării misiunii, eliberarea de taxe indirecte. Dreptul de a
arbora drapelul, stema.

Printre imunitățile și privilegiile personalului diplomatic cea mai importantă este imunitatea de
jurisdicție, penală și administrativă este absolută, civilă – relativă. Imunitățile și privilegiile sunt
acordate statului și nu personalului reprezentanței ceea ce presupune că persoana în cauză nu este în
drept să refuze de la imunitate. Aceasta poate fi făcută doar de către statul resprectiv.

D.
Dreptul consular
Relațiile consulare sunt reglementate de normele dreptului internațional și a dreptului național al
statelor. Din prima categorie fac parte:
- Convenția de la Viena din 1963 cu privire la relațiile consulare și Covnențiile bilaterale
consulare încheiate între state care pot conține prevederi mai avantajoase în raport cu
convenția nominalizată.
Spre deosebire de reprezentanțele diplomatice sediile oficiilor consulare sunt amplasate în baza
acordului bilateral între state. Consulatele se împart în:
- consulate generale
- consulat
- oficiul consular
- consulat onorific
în fruntea cărora se află respectiv:
- consulul general
- consulul
- agentul consular
- consulul onorific.

Documentul în baza căruia consulul își exerită funcțiile se numește patenta consulară care
conține prevederi privind circumscripția consulară care reprezintă viitorul în care persoana
deținătoare își exercită funcțiile și se bucură de imunități și privilegii consulare.

Tema 9: Teritoriul în dreptul internațional

A. Natura juridică a teritoriului și clasificarea acestuia

B. Teritoriul de stat. Frontiera de stat
C. Regimul juridic al teritoriilor mixte
D. Teritoriile cu regim internațional
E. Regimul juridic al fluviilor internaționale. Canalele și strîmtorile internaționale.

A.
Teritoriul reprezintă unul din elementele esențiale ale statului care este compus din sol, subsol,
spațiu acvatic și spațiul aerian deasupra acestora. În dependență de natura juridică teritoriul se
împarte în:
- teritoriu de stat regimul juridic al căruia este reglementat în exclusivitate de actele normative
interne ale statului.
- teritoriul cu regim mixt, regimul juridic al căruia este reglementat prin convenții
internaționale și confirmat prin actele normative interne ale statelor.
- Teritoriul cu regim internațional, ce include spațiile internaționale regimul juridic al cărora
este reglementat în exclusivitate de dreptul internațional.
La determinarea regimului juridic al teritoriului de regulă se impune problema determinării
jurisdicției aplicabile. În diferite situații poate apărea concurența de jurisdicții a mai multor state fie
că este vorba de jurisdicția statelor în raport de persoane, fie că se aplică jurisdicția teritorială fie că
este posibilă aplicarea jurisdicției în baza principiului universal.
Parte componentă a teritoriului este supremația teritorială care presupune exercitarea
suveranității depline și absolute a statului față de toate persoanele și bunurile situate în teritoriul
respectiv. Excepție de la această regulă constituie cazurile prevăzute de acordurile internaționale sau
dreptul internațional.

B.
Teritoriul de stat este constituit din spațiul terestru ce cuprinde solul și subsolul pînă la limita
posibilității tehnice moderne, spațiul acvatic ce cuprinde apele interioare, marea teritorială,
porțiunile respective ale fluviilor internaționale și ale lacurilor internaționale și spațiul aerian, ce
reprezintă coloana de aer deasupra spațiului terestru și spațiului acvatic pînă la înălțimea 100-110
de la nivelul mării ce reprezintă linia interioară a spațiului extraatmosferic. Din categoria teritoriului
de stat fac parte și așa numitele cvaziteritorii care includ misiunile diplomatice, navele aeriene,
navele cosmice, navele maritime ce folosesc pavilionul statului respectiv. Statul își exercită
jurisdicția în acest teritoriu în baza așa numitului principiu al extrateritorialității.
Teritoriul de stat regimul juridic al căruia este reglementat în exclusivitate de dreptul național al
statului poate fi modificat doar în strictă conformitate cu prevederile dreptului internațional și
liberul acord exprimat de către stat în baza prevederilor naționale. Dreptul internațional cunoaște
procedura de plebiscit obiectivul căreia constă în determinarea statutului viitor al unui teritoriu.
Frontiera de stat reprezintă fîșia reală sau imaginară ce unește punctele extreme ale teritoriului
de stat. Frontiera determină spațiul în cadrul căruia statul își exercită jurisdicția sa. Frontiera se
clasifică în:
- frontieră naturală
- frontieră geometrică
- frontieră astronomică

Frontiera naturală la rîndul său se clasifică în frontieră:

- terestră
- acvatică
- aeriană.

Frontiera delimitează de regulă teritoriul unui stat de teritoriul altui stat sau după caz de marea
liberă. În cazul frontierelor maritime spațiile sunt enumerate de la linia exterioară a apelor interioare
care constituie linia imaginară ce unește punctele extreme ale uscatului.
Marea teritorială reprezintă fîșia de apă cu o lățime de pînă la 12 mile marine enumerate de la
linia exterioară a apelor interioare. În această zonă, statul exercită suveranitatea deplină și absolută,
fapt confirmat de convențiile internaționale și de practica judiciară internațională. Regimul juridic
al frontierei de stat este stabilit prin legislații interne (Legea RM din 1994) și reglementează
utilizarea zonelor de frontieră a apelor de frontieră, a drumurilor de frontieră precum și procedura
de intrare / traversare a frontierei de stat.

C.
Spre deosebire de teritoriul de stat în care statul exercită suveranitatea deplină și absolută
teritoriile cu regim mixt se caracterizează prin faptul că statul exercită drepturi suverane. Regimul
juridic al acestui teritoriu este reglementat de normele dreptului internațional și legislația internă a
statelor respective. Din această categorie fac parte zona contiguă, zona economică exclusivă și
platoul continental regimul juridci al cărora este reglementat prin convenția de la Montegobay din
1982 cu privire la dreptul mării. Lățimea acestor spații în mod tradițional este enumerată de la linia
exterioară a apelor interioare.
 Zona contigua reprezintă fîșia de apă cu o lățime de pînă la 24 de mile marine în perimetrul
căruia statul riveran exercită controlul vamal, sanitar de frontieră. Zona economică exclusivă
reprezintă fîșia de apă cu o lățime de pînă la 200 de mile marine (1 milă = 1715 m) destinată
activității economice a statului riveran avînd ca obiectiv asigurarea protecției resurselor piscicole și
reglementarea activității economice.
În unele cazuri statul riveran în baza actului legislativ național poate lărgi lățimea zonei
economice exclusivă pînă la 350 mile marine.
Platoul continental reprezintă fîșia de uscat cu o lățime de pînă la 200 de mile marine care în
dependență de relieful platoului poate varia de la 100 pînăla 350 mile marine.
Platoul continental are ca destinație exercitarea drepturilor suverane ale statului riveran care se
reflectă prin drepturi exclusive la exploatarea și explorarea resurselor naturale, instalarea cablurilor
și a conductelor, construcția insulelor artificiale. În același timp dreptul internațional impune și
unele obligații statelor riverane, în primul rînd de a nu construi insulele artificiale în căile maritime
internaționale recunoscute.

D.
Regimul juridic al spațiilor internaționale este reglementat în exclusivitate de normele dreptului
internațional. Din această categorie fac parte marea liberă și zona precum și spațiul aerian deasupra
mării libere, regimul juridic al cărora este reglementat de Convenția din 1982 cu privire la dreptul
mării, Antarctica ce include Antarctida și apele în perimetrii paralelei 60, regimul juridic al căreia
este reglementat de tratatul din 1959 de la Washington, spațiul extraatmosferic, luna și corpurile
cerești, regimul juridic al cărora este reglementat de Convenția din 1967. Conform prevederilor
convențiilor meționate, teritoriile respective nu pot fi supuse unui control exclusiv din partea unui
stat și reprezintă patrimoniul întregii omeniri. Așa de exemplu,Convenția de la Washington din
1959 interzice orice actvitate în regiunea Antarcticii cu excepția activității cercetărilor științifice.
Regimul juridic al mării libere prevede următoarele libertăți recunoscute ca norme imperative în
dreptul internațional. Acestea sunt:
- libertatea de navigație
- libertatea activității economice
- dreptul de survol în spațiul aerian
- libertatea de instalații a cablurilor și a conductelor
- libertatea cercetărilor științifice.

Unul din principiul de bază a dreptului mării este accesul la marea liberă pentru statele ce nu au
ieșirea la ea. Spre deosebire de Antarctica regimul juridic al Arcticii este reglementat de ligislația
națională a statelor cărora le aparțin zonele polare. Acestea sunt: Canda, SUA, Rusia, Norvegia și
Danemarca. Primii care au stabilit reglementarea națională a spațiului respectiv au fost canadienii
adoptînd act legislativ special în anul 1924.

E.
Fluviile internaționale sunt apele ce traversează teritoriul a două sau mai multor state sunt
navigabile și au ieșire la mare. Frontiera de stat în cazul fluviilor internaționale se stabilește după
talveg ce reprezintă punctul cel mai adînc și accesibil pentru navigație. Rîurile ce traversează
teritoriul a două sau mai multor state dar care nu fac parte din categoria fluviilor internaționale sunt
numite rîuri transfrontaliere. În cazul lor, frontiera se stabilește la mijlocul rîului. Primele codificări
a regimului juridic a fluviilor internaționale au fost făcute în sec. XIX. și anume:
- Congresul de la Viena din 1815 a stabilit libertatea de navigație pe rîul Rhin;
- Conferința de la Paris din 1856 a stabilit libertatea de navigație pe Dunăre iar în perioada
între 1885 și 1919 a fost stabilit regimul juridic al rîurilor Congo, Niger, Visla, Oder, Nema.
Regimul fluviilor internaționale este stabilit fie în baza unei Convenții internaționale cum este de
exmplu cazul Dunării (Convenția de la Belgrad din 1948), fie în baza legislațiilor naționale ale
statelor riverane (cum este cazul fluviilor de pe continentul Americii de Sud).
 Regimul juridic al Dunării stabilește libertatea de navigație pentru toate navele comerciale
inclusiv sub pavilionul statelor neriverane și limitează accesul navelor de război navelor de
frontiere și a navelor de poliție doar statelor riverane și doar în perimetii ce-i aparțin statului
riveran.
Strîmtorile internaționale sunt reglementate prin convenții internaționale și supuse parțial
jurisdicției statelor riverane. Acestea se împart în:

- Strîmtori regimul juridic al cărora este reglementat prin convenții universale și

structuri cu caracter regional.
Din prima categorie fac parte strîmtorile: Gibraltar, Magela, Singapur, Bering etc. Regimul
juridic al acestor strîmtori este reglementat de Convenția cu privire la dreptul mării și confirmat în
legislațiile statelor riverane.
Din categoria strîmtorile cu caracter regional evidențiem în primul rînd strîmtorile Bosfor și
Dardanele, regimul cărora de Convenția de la Montreaux din 1936.

- Canalele internaționale reprezintă trecerile artificiale regimul cărora este reglementat

în baza dreptului internațional. Acestea sunt: Canalul Panama și Canalul de Suez.
Regimul juridic al Canalului de Suez după naționalizarea sa de către Egipt în 1953 este
reglementat de actul normativ național cu respectarea drepturilor și libertăților prevăzute anterior.

Tema 10: Dreptul internațonal umanitar

A. Noțiunea și codificarea dreptului umanitar

B. Natura juridică a dreptului de Haga
C. Natura juridică a dreptului de Geneva
D. Răspunderea pentru încălcarea dreptului umanitar

A.
Dreptul umanitar reprezintă totalitatea normelor și principiilor ce reglementează comportamentul
participanților la conflict armat, stabilește regulile și obiceiurile de război și reglementează
protecția victimelor în timp de conflict armat.
Dreptul umanitar este constituit:
- normele ce reglementează și stabilește regulile și obiceiurile de război incluse în convențiile
adoptate în cadrul conferințelor diplomatice de la Haga din 1899 și 1907 care poartă
denumirea de dreptul de Haga.
- normele ce reglementează protecția victimelor în timp de conflict armat incluse în 4
convenții de la Geneva din 1949 două protocoale adiționale din 1977, Protocolul III
adițional din 2005, Convenția de la Haga din 1954 privind protecția bunurilor culturale în
timp de conflict armat și două protocoale adiționale (primul – 1954; al doilea – 1999).
Odată cu implicarea ONU în procesul de codificare a dreptului umanitar putem vorbi despre
constituirea celei de-a treia părți și anume – dreptul de New York, obiectivul căruia este limitarea
sub aspect cantitativ și calitativ a diferitor categorii de armament. Principalele acte internaționale
din această categorie sunt:
- Convenția din 1972 cu privire la armele bacteriologice (biologice);
- Convenția din 1993 cu privire la armele chimice;
- Tratatul din 1980 cu cele 5 protocoale adiționale care limitează aplicarea unor arme
convenționale.
Specificul dreptului umanitar se caracterizează prin sistemul izvoarelor sale a subiectelor și a
locului și rolului pe care îl ocupă în sistemul normelor dreptului internațional. Fiind parte
componentă a dreptului internațional dreptul umanitar diferă și din punct de vedere al aplicării sale.
În timp ce dreptul internațional se aplică în exclusivitate în timp de pace, dreptul umanitar începe a
fi aplicat din momentul declanșării de facto a unui conflict armat și încetează din momentul
lichidării ultimelor consecințe a conflictului armat.

Izvoarele dreptului umanitar se caracterizează prin faptul că dreptul umanitar s-a dezvoltat în
exclusivitate în baza normelor cutumiare cutuma păstrîndu-și pînă în prezent calitatea de izvor
principal al dreptului umanitar. Drept confirmare a acestui fapt ne servește practica judiciară
internațională care a recunoscut majoritatea normelor dreptului umanitar în calitate de norme
cutumiare general acceptate. În calitate de izvoare spre deosebire de dreptul internațional public
dreptul umanitar aplică și legislația internă a statelor cum sunt, legislația penală, procesual penală,
administrativă regulamentele ministerelor apărării, ministerului de interne, a serviciilor secrete.
În plus, dat fiind că ONU o perioadă îndelungată refuza să participe la codificarea dreptului
umanitar, un rol important în calitate de izvor îl au lucrările științifice elaborate sub conducerea
Comitetului Internațional al Crucii Roșii. Printre acestea menționăm comentariile la Convențiile și
protocoalele adiționale.

În pofida faptului că aceste convenții nu au intrat în vigoare în mod oficial, practica statului și
cea judiciară le recunoaște ca parte a dreptului internațional cutumiar, drept exemplu poate servi
aplicarea acestor norme de către Tribunalul de la Nuremberg care a declarat că la momentul
declanșării celui de-al doilea Război Mondial Convențiile de la Haga reprezentau parte componentă
a dreptului internațional cutumiar.
Un alt exemplu poate servi practica Tribunalului pentru fosta Igoslavie care a recunoscut
aplicabilitatea dreptului de Haga inclusiv în cadrul conflictelor non-internaționale. Un alt argument
este declarația secretarului general al ONU din 5 mai 1993 conform căreia tribunalele pentru fosta
Iugoslavie și Rwanda trebuiau să aplice în practica sa normele cutumiare ale dreptului umanitar în
scopul evitării imposibilității aplicării normelor convenționale. La moment normele ce
reglementează dreptul de Haga se referă în primul rînd la războiul terestru și maritim, războiul
aerian fiind reglementat prin analogie.

Legătura dintre dreptul de Haga și dreptul de la Geneva se reflectă în special în responsabilitatea

persoanelor ce au comis încălcări grave ale dreptului umanitar. Prevăzînd aplicarea dreptului
umanitar în timp, în spațiu, și în raport dintre persoane dreptul de Haga face diferențiere dintre
participanți și neparticipanți la conflict armat, între situațiile care prevăd aplicarea dreptului
umanitar și cele ce prevăd doar respectarea drepturilor și libertăților omului precum și face
diferențierea dintre teritoriile în care se aplică normele sale. Referitor la aplicarea dreptului
umanitar în timp menționăm refuzul de la termenul de război care este înlocuit prin termenul de
conflict armat ce dă posibilitate de a prevedea aplicarea normelor de drept umanitar odată cu
declanșarea de facto a conflictului armat și încetarea aplicării în momentul lichidării ultimelor
consecințe ale conflictului armat.

Determinînd aplicabilitatea în spațiu menționăm că dreptul umanitar face diferențiere între

termenii teatru de război și termenul teatru de operațiuni militare. Primul incluzînd teritoriile
statelor în conflict integru spațiile internaționale cu excepția stabilite de dreptul internațional. Cel
de-al doilea termen incluzînd doar spațiile în care au loc nemijlocit operațiunile militare.
Natura dreptului de Geneva este determinată prin faptul că normele reglementează statutul
diferitor categorii de persoane în timpul unui conflict armat inclusiv prevăzînd necesitatea asigurării
unei protecții acestor categorii. Baza dreptului de Geneva o constituie cele 4 convenții de la Geneva
din 1949,2 protocoale adiționale din 1977, protocolul 3 adițional din 2005 precum și convenția de
la Haga din 1954 și 2 protocoale adiționale: primul din 1954 al doilea – 1999.