Anul IV Sem II Jurisdictii Internationale ID Rev2017 Updatat Sept2017

Jurisdicţii Internaţionale
- note de curs -
Cuprins
Unitatea de învăţare 1
Importanţa justiţiei internaţionale şi a instanţelor
jurisdicţionale şi arbitrale internaţionale în dreptul internaţional contemporan şi pentru ordinea
publică internaţională. Caracteristici. Precizări terminologice. Rolurile instanţelor internaţionale.
Instanţele internaţionale şi fragmentarea
dreptului internaţional. Clasificare
Elemente de comparaţie între arbitraj şi reglementarea judiciară a diferendelor internaţionale, ca
mijloace jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale
Arbitrajul internaţional. Curtea Permanentă de Arbitraj. Tribunalele arbitrale mixte: Tribunalul
de Reclamaţii Iran – SUA, Comisia de Reclamaţii Eritrea – Etiopia.
Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ)
Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării (TIDM)
Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE (CCAOSCE)
Tribunalele penale internaţionale ad-hoc. Aspecte introductive. Clasificare. Tribunalele
internaţionale pentru fosta Iugoslavie
şi Ruanda
Tribunalele penale internaţionale ad-hoc de generaţia a doua: Curtea Specială pentru Sierra Leone,
Camerele Extraordinare pentru Judecarea Crimelor Comise în perioada Kampuchiei Democratice,
Tribunalul Special Penal pentru Liban. Curţi penale speciale cu participare
internaţională: cazul Timorului de Est şi al Irakului
Curtea Penală Internaţională (CPI)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)
Jurisdicţii pentru soluţionarea diferendelor economice internaţionale la nivel global: Centrul
Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile (CIRDI),
Organul de Soluţionare a Diferendelor din cadrul
OMC (OSD)
Concurenţa competenţelor internaţionale şi fenomenul
de forum shopping în sistemul jurisdicţiilor internaţionale. Consecinţe şi soluţii posibile
Importanţa justiţiei internaţionale şi a instanţelor jurisdicţionale şi arbitrale
internaţionale în dreptul internaţional contemporan şi pentru ordinea publică
internaţională. Caracteristici.
Precizări terminologice. Rolurile instanţelor internaţionale. Instanţele internaţionale şi
fragmentarea dreptului internaţional. Clasificare
CUPRINS
1.1 Aspecte generale despre Justiţia internaţională
1.2. Caracteristicile Justiției internaționale
1.3. Aspecte terminologice
1.4. Rolurile instanţelor jurisdicţiilor internaţionale
1.5. Multiplicarea instanţelor internaţionale
1.6. Clasificarea instanţelor internaţionale
1.7. Există cu adevărat un sistem al jurisdicţiilor internaţionale?
1.8. Lucrare de verificare Unitatea 1
Bibliografie selectivă recomandată
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
- înțelegeți definiția și caracteristicile Justiției internaționale

- înțelegeți terminologia specifică acestui curs, mai ales sensurile termenilor de jurisdicție internațională, de
diferend internațional și de situație internațională
- cunoașteți și înțelegeți rolurile diverse specifice instanțelor internaționale
- cunoașteți semnificația multiplicării instanțelor internaționale și tendința de formare a unui veritabil sistem al
instanțelor internaționale, aflată în curs
- cunoașteți clasificările instanțelor internaționale în funcție de diversele criterii utilizate
1.1. Aspecte generale despre Justiţia internaţională şi mecanismele care o pun în acţiune – instanţele
jurisdicţionale şi arbitrale – constituie o modalitate extrem de importantă de aplicare a dreptului internaţional,
de influenţare a creării, dezvoltării şi evoluţiei dreptului internaţional şi, prin aceste funcţii, factori de realizare
şi, respectiv, de consolidare a ordinii publice internaţionale.
1.2. Justiţia internaţională are caracteristici derivate din trăsăturile dreptului internaţional:
– Caracter consensual (este necesar acordul părţilor unui diferend pentru recurgerea la o instanţă
jurisdicţională sau arbitrală);
Notă: Dacă fundamentul dreptului internaţional, ca sistem, este valoarea raportului intersubiectiv care trebuie
protejat prin normare (fundamentul axiologic al dreptului internaţional), apariţia concretă a normelor
de drept internaţional este guvernată de acordul de voinţă (acordul de voinţă ca fundament al dreptului
internaţional).
– Caracter facultativ (părţile unui diferend sunt libere să aleagă, pentru soluţionarea acestuia, mijloace
politico-diplomatice sau alte mijloace paşnice, la alegerea lor; nu există obligaţia soluţionării pe cale judiciară
sau prin arbitraj);
Notă: Subiectele de drept internaţional, în calitate de creatori şi, în acelaşi timp, de destinatari/beneficiari ai
dreptului internaţional, sunt libere să-şi aleagă/stabilească substanţa normelor de drept internaţional
care să reglementeze raporturile lor (marea majoritate a normelor de drept internaţional au caracter
dispozitiv, cu excepţia normelor imperative ius cogens de la care nu se poate deroga); în egală măsură,
sunt libere să-şi aleagă modalitatea de soluţionare a diferendelor care pot să apară în legătură cu in-
terpretarea sau aplicarea normelor de drept internaţional.
Temă de reflecţie 1.1.

Comparați caracteristicile Justiției internaționale cu cele ale dreptului internațional
1.3. Din punct de vedere terminologic,

– prin «mijloace jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor» se înţelege, conform art. 33 alin. 1 din Carta
ONU, arbitrajul şi, respectiv, calea judiciară;
– prin «jurisdicţie internaţională» se înţelege un organ arbitral sau judiciar instituit prin acordul dintre
state sau alte subiecte de drept internaţional, în vederea soluţionării diferendelor internaţionale apărute sau
care ar putea să apară; totodată, termenul mai poate desemna împuternicirea acordată de părţile unui
diferend unui astfel de organ pentru a-l soluţiona, competenţa acestuia de a soluţiona un diferend
internaţional;
– prin «diferend internaţional» se înţelege un dezacord declarat între două sau mai multe subiecte de drept
internaţional cu privire la un drept, o pretenţie sau un interes, o neînţelegere asupra unei probleme de drept
sau/şi de fapt, cu privire la care părţile au formulat deja pretenţii sau/şi contrapretenţii, susţinute prin
argumente juridice (o opoziţie de teze juridice).

Analizați relația dintre cele trei semnificații ale termenului de jurisdicție internațională.
1.4. Rolurile instanţelor jurisdicţiilor internaţionale:

- soluţionarea diferendelor internaţionale (rolul principal);
- interpretarea dreptului internaţional;
- aplicarea dreptului internaţional existent (pentru soluţionarea diferendelor).
Pentru aceasta este necesară, ulterior clarificării corecte a situaţiei de fapt conexe unui diferend
internaţional,
- identificarea dreptului internaţional existent aplicabil. Art. 38 alin. 1 lit. d) din Statutul CIJ defineşte,
în acest sens, hotărârile judecătoreşti (inclusiv pe cele ale jurisdicţiilor internaţionale) ca „mijloace auxiliare
de determinare a regulilor de drept”. Nu este vorba doar despre stabilirea dreptului pozitiv aplicabil unei
anumite situaţii de fapt, dar şi despre identificarea normelor cutumiare noi. Instanţele internaţionale au un
rol foarte important în constatarea existenţei elementelor material şi subiectiv ale unei cutume şi a
caracteristicilor sale, sentinţele acestora devenind veritabile probe ale cutumei;
Notă: Exemple de cazuri de identificare a cutumelor internaţionale sunt mai ales în jurisprudenţa CIJ:
– pentru cutume bilaterale – „Dreptul de trecere prin teritoriul indian” (Portugalia c. India, 1960),
„Templul Preah Vihear” (Cambogia c. Thailanda, 1962);
– pentru cutume generale –„Platoul continental al Mării Nordului” (Danemarca şi Olanda c. Germania,
1969).
- identificarea zonelor încă „neacoperite” de dreptul internaţional (a relaţiilor internaţionale lato sensu
încă nereglementate de dreptul internaţional) şi fundamentarea necesităţii reglementării lor;
- influenţarea procesului de creare a dreptului internaţional şi de modificare, ajustare a celui
existent;
Notă: 1. De exemplu, raţionamentele CIJ în speţa „Platoul continental al Mării Nordului” (Danemarca şi
Olanda c. Germaniei) au influenţat dezbaterile la a Treia Conferinţă privind Dreptul Mării, finalizată cu
adoptarea Convenţiei de la Montego Bay din 1982;
2. În cadrul jurisdicţiilor internaţionale, judecătorul sau arbitrul nu pot elabora norme. În caz de lacună,
se poate soluţiona în echitate (la fel şi când părţile cad de acord expres în acest sens) şi se poate semnala
necesitatea reglementării sau propune indirect, prin soluţia dată (care este obligatorie numai pentru părţile
diferendului), anumite căi de reformare sau de modificare a normelor existente.
- realizarea funcţiei dreptului internaţional de ordonare a relaţiilor internaţionale. Jurisdicţiile

internaţionale îşi aduc o contribuţie de substanţă la îndeplinirea acestei funcţii a dreptului internaţional prin:
i) creşterea încrederii în dreptul internaţional: în ultima jumătate de secol, inclusiv după 1990, a avut
loc o multiplicare fără precedent a numărului instanţelor internaţionale şi creşterea numă-
rului de cazuri de pe rolul acestora. Statele recurg din ce în ce mai mult la mijloacele
jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor, ceea ce indică o creştere a încrederii în această
modalitate de soluţionare a diferendelor; la rândul său, această situaţie duce la creşterea încrederii în
dreptul internaţional;
ii) eliminarea, de pe agenda politică bilaterală a unor state, a unor probleme pentru soluţionarea
cărora prin mijloace politico-diplomatice este necesară luarea unor decizii sensibile
Avantajul recurgerii la acest mijloc de soluţionare a diferendelor – care este cel mai elaborat şi complex –
este tocmai acela de a elimina radical rolul argumentelor politice (influenţa factorului politic este redusă
foarte mult), faţă de cazul mijloacelor politico-diplomatice, în favoarea recurgerii la norme de drept
internaţional.
Notă: 1. Art. 36 alin. 3 din Carta ONU şi art. 36 alin. 2 din Statutul CIJ menţionează că în jurisdicţia CIJ intră
„diferendele de ordin juridic”, disputele cu caracter pur politic fiind, prin urmare, excluse;
2. Art. 38 alin. 1 din Statutul CIJ prevede că misiunea Curţii este de a soluţiona conform dreptului
internaţional diferendele care îi sunt supuse;
3. În acest sens, s-a arătat că hotărârea CIJ este „o sentinţă juridică şi ea nu poate fi interesată de
motivarea politică a statelor” („Acţiunile armate la frontieră şi transfrontaliere”, Nicaragua c.
Honduras, 1988 – jurisdicţie şi admisibilitate);
4. Pe de altă parte, „diferendele juridice între state au, prin însăşi natura lor, şanse să apară în context
politic şi de a nu reprezenta decât un element al unui diferend politic mai vast... Nimeni nu a pretins
vreodată că, dacă un diferend supus Curţii nu constituie decât un aspect al unui diferend politic, Curtea
trebuie să refuze soluţionarea în interesul părţilor a chestiunilor juridice care le opun” („Personalul
diplomatic şi consular al SUA la Teheran”, SUA c. Iran, 1981; vezi şi „Activităţi militare şi paramilitare în
şi împotriva statului Nicaragua”, Nicaragua c. SUA, 1991).
iii) asigurarea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, prin:

a) soluţionarea diferendelor, mai ales a celor privind chestiuni teritoriale sau folosirea forţei ori
ameninţarea cu folosirea forţei;
b) măsuri conservatorii, adaptate de curţi şi tribunale, inclusiv în legătură cu aspecte teritoriale sau
folosirea forţei ori ameninţarea cu folosirea forţei; aceste au caracter obligatoriu şi trebuie res-
pectate (vezi decizia CIJ în cazul „LaGrand” (Germania c. SUA, 2001);
Notă: 1. Conform art. 94 din Carta ONU, „dacă oricare din părţile la o cauză nu va executa obligaţiile ce-i
revin în temeiul unei hotărâri a Curţii, cealaltă parte se va putea adresa Consiliului de Securitate care
poate, în caz că socoteşte necesar, să facă recomandări sau să hotărască măsurile de luat pentru
aducerea la îndeplinire a hotărârii”;
2. Exemple de ordine ale CIJ privind măsuri conservatorii în conexiune cu menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale: ordinul din 1986, în cadrul cazului „Disputei de frontieră” (Burkina Faso c. Mali), prin
care a fost dispusă o încetare a focului, ce a fost respectată de către părţi, ordinul din 1993, în cadrul
cazului „Aplicarea Convenţiei privind prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid”, prin care a solicitat
R.F. Iugoslavia să ia „toate măsurile necesare pentru a preveni comiterea crimei de genocid”, ordinul
din 1996, în cadrul cazului „Frontierei terestre şi maritime între Camerun şi Nigeria”, ordinul din 2000
în cazul „Activităţi armate în teritoriul Congo” (R.D. Congo c. Ugandei).
c) avize consultative ale CIJ în chestiuni legate de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale:
Notă: Exemple în acest sens: „Avizul consultativ privind consecinţele juridice ale prezenţei continue a Africii
de Sud în Namibia” (1970), la solicitarea Consiliului de Securitate, care a avut o contribuţie importantă
la dobândirea independenţei Namibiei sau avizul consultativ al CIJ privind „Consecinţele juridice ale
construcţiei unui zid în teritoriul palestinian ocupat” (2004), la solicitarea Adunării Generale ONU.
Relaţia CIJ cu Consiliul de Securitate ONU este mult mai complexă. Astfel, pe lângă atribuţiile
Consiliului prevăzute de art. 94 alin. 2 din Carta ONU şi posibilitatea acesteia de a cere un aviz consultativ, se
pot menţiona: atribuţiile acestuia în ce priveşte procedura numirii judecătorilor la CIJ, posibilitatea Consiliului
de a face recomandări în privinţa aderării la Statutul CIJ a unui stat care nu este membru ONU (art. 93 alin.
2 din Carta ONU), posibilitatea Consiliului de a recomanda statelor să-şi supună diferendele juridice
soluţionării de către Curte (art. 36 din Carta ONU; de exemplu, primul caz al CIJ, „Canalul Corfu” (Marea
Britanie c. Albania), rezolvat în 1949, utilizarea de către Consiliu în rezoluţiile sale a deciziilor CIJ, inclusiv a
ordinelor privind măsuri conservatorii, utilizarea de către CIJ în deciziile sale a măsurilor luate de către
Consiliu ş.a. Activitatea celor două organe principale ale ONU, unul politic, celălalt judiciar, este
complementară.

Evaluați influența factorului politic în procesul de soluționare jurisdicțională a unui diferend internațional.
1.5. Multiplicarea instanţelor internaţionale şi a numărului de diferende supuse acestora spre

soluţionare ridică şi problema fragmentării dreptului internaţional, ca rezultat al unor soluţii diferite de
interpretare şi aplicare a dreptului internaţional unor situaţii similare de fapt, şi care are, ca efect posibil,
fenomenul de forum shopping (alegerea instanţei cu jurisprudenţă mai favorabilă dintre mai multe instanţe cu
competenţă concurentă).
Notă: 1. Pe agenda Comisiei de Drept Internaţional (CDI) a fost înscris subiectul fragmentării dreptului
internaţional (din anul 2000); totuşi, CDI a decis să nu examineze tema din punct de vedere instituţional
(inclusiv din perspectiva jurisdicţiilor internaţionale);
2. Pe de altă parte, sentinţele instanţelor internaţionale sunt obligatorii doar pentru părţile speţei şi
numai pentru speţa în cauză (vezi art. 5 din Statutul CIJ);
3. Totuşi, deşi nu este formal aplicabil sistemul anglo-saxon al precedentului judiciar, de regulă
instanţele internaţionale îşi menţin destul de stabil practica pe care şi-o consolidează de la caz la caz
(vezi, de exemplu, practica CIJ sau, şi mai concludent, a Curţii Europene a Drepturilor Omului); de aici,
riscuri pentru o ordine judiciară internaţională partajată, dacă liniile jurisprudenţiale ale instanţelor
internaţionale diferă.
Evaluați rolul soluțiilor date într-un diferend soluționat jurisdicțional în privința liniei de jurisprudență a
unei instanțe internaționale.
1.6. Clasificarea instanţelor internaţionale:

– După modalitatea de soluţionare jurisdicţională:
i) instanţe arbitrale (ad-hoc şi permanente);
ii) instanţe jurisdicţionale propriu-zise.
– După subiectele care pot participa la procedură:

i) instanţe de tip clasic (la procedură pot participa doar statele): Curtea Internaţională de Justiţie,
Curtea Permanentă de Arbitraj (până în 1993), Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE;
ii) instanţe de a doua generaţie (la procedură pot participa şi alte subiecte): Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (state, persoane fizice şi grupuri de persoane fizice, organizaţii neguverna-
mentale, deci persoane juridice), Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării (în procedura din
faţa Camerei pentru reglementarea diferendelor privind teritoriile submarine, pot participa nu doar
state, ci şi entităţi nestatale implicate în activităţi în Zona Internaţională a Teritoriilor Submarine: o
organizaţie internaţională (Autoritatea Internaţională a Teritoriilor Submarine), „Întreprinderea”
(organul prin care Autoritatea exercită funcţiile relative la exploatarea şi explorarea zonei), persoane
fizice sau juridice ce au raporturi contractuale cu Autoritatea sau „Întreprinderea”), Curtea de Justiţie
a Uniunii Europene (state, persoane fizice, persoane juridice, organe ale Uniunii Europene), Curtea
Permanentă de Arbitraj (după 1993, pe lângă state şi alte subiecte: organizaţii interguvernamentale şi
„părţi private”), Curtea Penală Internaţională şi tribunalele penale speciale (numai persoane
fizice).
– După întinderea competenţei:
i) instanţe cu vocaţie universală: de exemplu, Curtea Internaţională de Justiţie, Curtea Permanentă de
Arbitraj, Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării ş.a.;
ii) instanţe cu vocaţie regională: de exemplu, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, Curtea Africană a
Drepturilor Omului şi Popoarelor, Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE ş.a.;
iii) instanţe cu vocaţie subregională: de exemplu, Tribunalul de Justiţie al Comunităţii Andine, Curtea de
Justiţie a ECOWAS, Curtea Centramericană de Justiţie ş.a.
– După felul competenţei materiale:
i) instanţe cu competenţă generală: de exemplu, Curtea Internaţională de Justiţie, Curtea Penală
Internaţională, Curtea Permanentă de Arbitraj ş.a.
ii) instanţe cu competenţă specializată: de exemplu, Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Penală Internaţională ş.a.
1.7. Există cu adevărat un sistem al jurisdicţiilor internaţionale?

După unii autori, absenţa unor legături instituţionalizate între componentele ansamblului instanţelor
internaţionale şi a unor reguli de gestionare a relaţiilor dintre acestea reprezintă o piedică în calea definirii
acestui ansamblu ca sistem.
Totuşi, aşa cum se va vedea (de exemplu, în ultimul Curs), astfel de reguli şi legături nu sunt total
inexistente; ele există într-o formă incipientă, existând o permanentă preocupare în acest sens şi o
monitorizare reciprocă atentă a evoluţiilor jurisprudenţiale.
Se poate defini, prin urmare, ansamblul de (aproape 40 de) instanţe internaţionale ca un sistem
jurisdicţional incipient (şi în evoluţie) în ordinea publică internaţională.
Evaluați procesul de evoluție al ansamblului de instanțe internaționale spre un veritabil sistem al

jurisdicțiilor internaționale.
I. 1. Prezentați caracteristicile Justiției internaționale în comparație cu cele ale dreptului internațional ca

ramură de drept
2. Care sunt rolurile instanțelor internaționale? Argumentați
II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

1. Prin termenul de jurisdicție internațională se înțelege:
a) un organ arbitral sau judiciar instituit prin acordul dintre state sau alte subiecte de drept internaţional, în
vederea soluţionării diferendelor internaţionale apărute sau care ar putea să apară
b) împuternicirea acordată de părţile unui diferend unui astfel de organ pentru a-l soluţiona
c) competenţa acestuia de a soluţiona un diferend internaţional
2. Instanțele internaționale au următoarele roluri:
a) de soluționare a unui diferend internațional sau a unui situații internaționale
b) de creare a dreptului aplicabil pentru soluționare unui diferend internațional atunci când instanța
c) de interpretare a dreptului aplicabil
3. Sunt instanţe cu vocaţie universală:
a) Curtea Internaţională de Justiţie, Curtea Permanentă de Arbitraj, Tribunalul Internaţional pentru Dreptul
Mării, CEDO
b) Curtea Internaţională de Justiţie, Curtea Permanentă de Arbitraj, Tribunalul Internaţional pentru Dreptul
Mării
c) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, CEDO, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, Curtea
Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE
Răspunsuri pentru Lucrarea de verificare Unitatea 1:

I. 1. Se vor prezenta caracteristicile Justiției internaționale în comparație cu cele ale dreptului
internațional
2. Se vor prezenta argumentat rolurile instanțelor internaționale
II. 1.a.b.c., 2.c., 3.b.

1. Denis Alland, Droit international public, PUF, 2000, p. 449-477, 493-510

2. Charalambos Apostolides (coord.), Les arrêts de la Cour Internationale de Justice, Éditions
Universitaires de Dijon, 2005,
p. 11-44, 109-121, 141-206
3. Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Editura All
Beck, 2003, p. 341-364, 377-384
4. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional contemporan, Editura
All Beck, 2000, p. 179-184, 191-206
5. John Collier, Vaughan Lowe, The Settlement of Disputes in International Law. Institutions and
Procedures, Oxford University Press, 1999, p. 1-16
6. Marc Perrin de Brichambaut, Jean-Francois Dobelle, Marie-Reine d’Haussy, Leçons de droit
international public, Presses de Sciences Po et Dalloz, 2002, p. 215-216, 224-237
7. Jean Combacau, Serge Sur, Droit international public, ediţia a 6-a, Montchrestien, 2004, p. 551-558,
566-608
8. Richard K. Gardiner, International Law, Pearson Longman, 2003, p. 468-504
9. Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Rolul strategic al dreptului internaţional în societatea internaţională
contemporană, RRDI nr. 1/2003, p. 14-25
Unitatea de învățare 2
Elemente de comparaţie între arbitraj şi reglementarea judiciară a diferendelor
internaţionale, ca mijloace jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale
CUPRINS
2.1. Modalitățile jurisdicționale de soluționare a diferendelor internaționale, astfel cum sunt prevăzute de Carta
ONU
2.2. Asemănări între arbitraj şi reglementarea judiciară
2.3. Deosebiri între arbitraj şi reglementarea judiciară
2.4. Avantaje şi dezavantaje ale recurgerii la arbitraj faţă de recurgerea la o instanță internaţională permanentă
- înțelegeți și să cunoașteți asemănările dintre arbitraj și reglementarea judiciară

- cunoașteți modalitățile de atragere a jursidicției unei instanțe internaționale, cu accent pe modalitatea acordului
compromisoriu
- înțelegeți și să cunoașteți deosebirile dintre arbitraj și reglementarea judiciară
- înțelegeți și să cunoașteți avantajele şi dezavantaje ale recurgerii la arbitraj faţă de recurgerea la o instanță
internaţională cu caracter permanent
2.1. Conform art. 33 alin. 1 din Carta ONU, „statele părţi la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în
primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale trebuie să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin tratative,
anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară…”.
Având în vedere că mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor sunt arbitrajul şi reglementarea
judiciară, este necesară şi utilă examinarea asemănărilor şi deosebirilor între cele două modalităţi.

Evaluați dacă pentru soluționarea unui diferend internațional este mai eficientă recurgerea la mijloace politico-
diplomatice față de cele jurisdicționale.
2.2. Asemănări între arbitraj şi reglementarea judiciară:

- Caracterul facultativ al jurisdicţiei. Părţile unui diferend pot recurge atât la arbitraj, cât şi la reglementarea
judiciară prin:
- clauză compromisorie, reprezentată de regulă de un articol (sau câteva articole), inclusă într-un tratat
bilateral sau multilateral, care are în vedere un potenţial viitor diferend;
- acord compromisoriu (compromis), care este un tratat încheiat între părţile unui diferend deja
declanşat.
Notă: 1. Având în vedere faptul că acordul compromisoriu se încheie ulterior apariţiei unui diferend, în timp ce clauza
compromisorie precede eventuala apariţie a unui diferend, primul este mai detaliat, fiind adaptat parametrilor
diferendului respectiv, deşi atât acordul, cât şi clauza compromisorie au aceleaşi elemente constitutive;
2. Suplimentar faţă de arbitraj, reglementarea judiciară poate fi activată şi prin mecanismul declaraţiei
facultative (vezi, de exemplu, art. 36 alin. 2 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie) sau prin procedura
forum prorogatum (vezi, de exemplu, art. 38 alin. 5 din Regulile de procedură ale Curţii Internaţionale de
Justiţie);
3. Totuşi, în cazul procedurilor arbitrale reglementate prin tratate multilaterale (fie instituţionalizate, fie nu),
arbitrajul poate fi declanşat şi prin intermediul declaraţiei facultative (vezi, de exemplu, art. 26 alin. 2 din
Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul OSCE, cu privire la tribunalul arbitral ce poate fi constituit
în cadrul Curţii de Conciliere şi Arbitraj a OSCE sau art. 287 din Convenţia Naţiunilor Unite privind Dreptul
Mării).

Comparați modalitatea de atragere a jurisdicției unei jurisdicții internaționale prin clauză compromisorie cu cea
prin acord compromisoriu
Cuprinsul unui acord compromisoriu/clauză compromisorie:

a) precizarea părţilor diferendului (în cazul acordului compromisoriu – părţile acordului; în cazul clauzei
compromisorii – părţile tratatului care conţine clauza sau subiectele de drept internaţional indicate de acesta ca
posibili beneficiari ai clauzei în cazul apariţiei unui diferend în viitor);
b) alegerea modalităţii jurisdicţionale de soluţionare a diferendului – arbitraj sau reglementare judiciară. În
cazul recurgerii la organe arbitrale sau jurisdicţionale preexistente, acestea se desemnează, împreună cu temeiul
recurgerii la acestea. Dacă se alege constituirea unui tribunal arbitral ad-hoc, se prevede modalitatea de constituire,
inclusiv modul de desemnare a supraarbitrului;
c) precizarea diferendului şi a soluţiei cerute (numai în cazul acordului compromisoriu; de exemplu, în
cazul unui diferend teritorial sau de delimitare maritimă, se poate cere fie stabilirea traseului frontierei sau liniei de
delimitare, fie doar precizarea principiilor şi a regulilor şi procedurilor pe care părţile să le urmeze pentru stabilirea
frontierei sau liniei de delimitare). În cazul clauzei compromisorii, precizarea diferendului şi a soluţiei cerute se
face prin cererea/sesizarea pe care oricare dintre părţi o adresează organului arbitral sau judiciar; clauza compromi-
sorie prevede doar tipurile de diferend a căror soluţionare o are în vedere şi condiţiile în care reglementarea
eventualului diferend se activează;
d) precizarea dreptului aplicabil (vezi Secţiunea 2.3.) şi (în cazul arbitrajului) a regulilor de procedură
aplicabile;
e) eventuale căi de recurs, interpretare, revizuire (mai ales în cazul arbitrajului; în cazul recurgerii la
organe judiciare, acestea sunt prescrise în statutul sau regulile de procedură ale acestora);
f) angajamentul formal al părţilor de a respecta şi executa decizia organului arbitral sau judiciar;
g) desemnarea agenţilor, consilierilor părţilor (în cazul acordului compromisoriu; în cazul unei clauze
compromisorii, aceste elemente sunt conţinute în notificări adresate instanţei);
h) celelalte elemente cuprinse în mod obişnuit într-un tratat (în cazul acordului compromisoriu, acesta este
un tratat propriu-zis, supus regulilor dreptului tratatelor în privinţa formei, structurii şi modului de intrare în
vigoare). În cazul clauzei compromisorii, care este un articol (sau mai multe) dintr-un tratat, aceasta are regimul
tratatului care o conţine (pentru a fi aplicabilă, tratatul care o conţine trebuie să fi intrat în vigoare; poate fi
modificată conform procedurilor acestuia etc.).
– Caracteristicile procedurii:
- caracterul contradictoriu;
- egalitatea părţilor şi existenţa dreptului de apărare;
- existenţa unei faze scrise, urmate de o fază orală;
– Instanţele se pot pronunţa atât în drept, cât şi în echitate, dacă părţile diferendului decid astfel.
– Sentinţa (care este pronunţată de un organ arbitral sau judiciar independent) este obligatorie pentru părţi şi,
de regulă, definitivă.
Notă: Existenţa unor căi de recurs se întâlneşte în cazul instanţelor din domeniul drepturilor omului (de exemplu,
posibilitatea de a solicita trimiterea cauzei în faţa Marii Camere a Curţii Europene a Drepturilor Omului,
dacă hotărârea nu a fost pronunţată chiar de Marea Cameră, sau în domeniul dreptului internaţional penal
(de exemplu, camerele de apel în cazul tribunalelor penale ad-hoc sau al Curţii Penale Internaţionale).
2.3. Deosebiri între arbitraj şi reglementarea judiciară:

– Înfiinţare: tribunalele arbitrale sunt instituite de către părţile diferendului (iar compunerea lor depinde de
deciziile părţilor diferendului), în timp ce în cazul curţilor permanente, părţile diferendului au putut doar participa
la efortul colectiv de negociere şi adoptare a actului lor constitutiv, fără a avea exclusivitatea deciziei.
– Organizare şi durată: tribunalele arbitrale sunt efemere, fiind înfiinţate ad-hoc (pentru un anumit diferend;
după soluţionarea diferendului şi a eventualelor cereri de interpretare sau revizuire, ele îşi încetează activitatea), în
timp ce instanţele judiciare au caracter permanent (atâta timp cât actul lor constitutiv rămâne în vigoare, ele
soluţionează orice diferende care intră în competenţele lor, cu îndeplinirea condiţiilor de sesizare valabilă).
Notă: 1. O excepţie de la caracterul efemer al tribunalelor arbitrale o constituie Curtea Permanentă de Arbitraj sau
tribunalul arbitral din cadrul Curţii de Conciliere şi Arbitraj a OSCE (reprezentate, de fapt, de liste
permanente de arbitri dintre care se pot selecta membrii unui tribunal arbitral creat pentru un anumit di-
ferend);
2. O altă excepţie o constituie aşa-numitele «tribunale arbitrale mixte», create pe baza unor acorduri
compromisorii (interstatale), pentru a soluţiona anumite plângeri individuale (ale unor persoane fizice sau
juridice) rezultate dintr-o anumită situaţie conflictuală sau diferend internaţional anterior. Aceste plângeri
sunt prezentate de către statele în cauză în numele persoanelor fizice sau juridice afectate. De exemplu,
Tribunalul de Reclamaţii Iran – Statele Unite ale Americii sau Comisia de Reclamaţii Eritrea – Etiopia;
3. O excepţie de la caracterul permanent al instanţelor judiciare îl constituie tribunalele penale
internaţionale ad-hoc, înfiinţate pentru judecarea şi pedepsirea persoanelor fizice vinovate de comiterea
unor încălcări grave ale dreptului internaţional penal, dreptului internaţional umanitar (inclusiv violarea
drepturilor omului) săvârşite într-o anumită arie geografică şi într-un anumit interval de timp (de exemplu, în
cazul Tribunalului Penal Internaţional pentru Ruanda, perioada este de un an – între 1 ianuarie 1994 şi 31
decembrie 1994);
4. O altă excepţie de la caracterul permanent al instanţelor judiciare îl reprezintă şi posibilitatea numirii de
judecători ad-hoc (numai pentru un anumit diferend, dacă una dintre părţi nu este reprezentată în cadrul
instanţei de un judecător numit de ea şi doreşte numirea unui judecător ad-hoc; în cazul Curţii Europene a
Drepturilor Omului, numirea judecătorului ad-hoc intervine în cazuri de incompatibilitate), asesori (conform
Regulilor de procedură ale CIJ), judecători ad litem (în cazul Tribunalelor Penale Internaţionale pentru
fosta Iugoslavie şi Ruanda).
– Dreptul aplicabil: în cazul arbitrajului, se stabileşte de către părţi, în timp ce în cazul reglementării
judiciare, instanţa are o autonomie mult mai mare în identificarea, interpretarea şi aplicarea normelor aplicabile.
Notă: În cazul reglementării judiciare, părţile pot alege doar între soluţionarea în drept sau în echitate (ex aequo et
bono) şi pot indica anumite norme pe care le consideră aplicabile, ca lex specialis între părţi.
– Regulile de procedură aplicabile: în cazul arbitrajului, ele se decid de către părţi (fie prin stabilirea lor
concretă în acordul compromisoriu sau în clauza compromisorie, fie prin trimiterea, în acord sau clauză, la reguli-
cadru elaborate în cadrul anumitor organizaţii internaţionale sau instanţe – de exemplu, Regulile-cadru ale Curţii
Permanente de Arbitraj, fie prin stabilirea, în acord sau clauză, a sarcinii elaborării lor pentru tribunalul arbitral), în
timp ce în cazul reglementării judiciare, ele sunt ale instanţei respective (adoptate cu caracter permanent, pentru
toate cazurile).
– Sentinţa (decizia, hotărârea): în cazul arbitrajului, nu este executorie (executarea sentinţei este voluntară şi
se bazează pe buna-credinţă a părţilor, în temeiul principiului pacta sunt servanda, având în vedere că instanţa
arbitrală este creată printr-un tratat, supus regulilor dreptului tratatelor şi care conţine şi obligaţia părţilor de a
respecta şi executa sentinţa; cea mai mare parte a sentinţelor arbitrale au fost executate), în timp ce în cazul
reglementării judiciare, neexecutarea sentinţei poate atrage diverse sancţiuni.
Notă: 1. În cazul Curţii Internaţionale de Justiţie, este aplicabil art. 94 din Carta ONU. Hotărârile CIJ au fost
respectate aproape în totalitate;
2. În cazul CEDO, este aplicabil art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevede
competenţa Comitetului Miniştrilor pentru supravegherea executării hotărârilor CEDO. Coroborat cu art. 8
din Statutul Consiliului Europei, se poate merge de la adoptarea de rezoluţii prin care se solicită executarea,
la suspendarea dreptului de reprezentare a statului respectiv şi chiar la excluderea din organizaţie.
2.4. Avantaje şi dezavantaje ale recurgerii la arbitraj faţă de recurgerea la jurisdicţia internaţională
Avantaje ale recurgerii la arbitraj:
- flexibilitatea arbitrajului, mai ales în cazul arbitrajului ad-hoc, care permite definirea liberă, de comun acord,
a tipului de tribunal (câţi arbitri), a componenţei tribunalului, a dreptului aplicabil şi a procedurii; de asemenea, în
privinţa rezultatului;
- controlul părţilor diferendului asupra modului de derulare a procesului – prin stabilirea de către părţi a
regulilor de procedură;
Dezavantaje ale recurgerii la arbitraj:

- modul de constituire a tribunalului poate întâmpina dificultăţi (în ce priveşte, mai ales, alegerea supraarbitrului,
dar şi în situaţia în care o parte are posibilitatea respingerii arbitrilor aleşi/desemnaţi de cealaltă parte);
- posibilitatea contestării, pentru nulitate, a sentinţei arbitrale;
- absenţa unei linii de jurisprudenţă constante şi uniforme, având în vedere că, după pronunţarea sentinţei (şi
rezolvarea eventualelor interpretări şi revizuiri), tribunalul ad-hoc se desfiinţează şi dispare;
- absenţa unui mecanism de monitorizare a executării sentinţei, spre deosebire de situaţia jurisdicţiilor
permanente;
- cheltuielile pe care le presupune funcţionarea tribunalului, faţă de situaţia jurisdicţiilor permanente, al căror
buget de funcţionare este alcătuit din contribuţii ale tuturor statelor părţi la actul constitutiv sau cotizaţii ale statelor
membre ale organizaţiei internaţionale al căror organ este instanţa; în plus, pot apărea dificultăţi când una din părţi
refuză să plătească (sau nu plăteşte la timp) partea sa din cheltuielile de funcţionare.
Notă: Unii autori (de exemplu, Lucius Caflish) consideră că instituirea de Camere ad-hoc ale CIJ (sau ale altor
instanţe, de exemplu, TIDM) constituie o îmbinare a avantajelor jurisdicţiei permanente cu cele ale
arbitrajului, deoarece permite flexibilitatea şi simplificarea procedurilor.

I. 1. Prezentați asemănările dintre arbitraj și soluționare prin instanțele permanente
2. Analizați avantajele și dezavantajele recurgerii la arbitraj față de instanțele permanente
3. Redactați sintetic conținutul unui Acord Compromisoriu pentru soluționarea unui diferend internațional
prin arbitraj
II. Răspundeți la următoarele întrebări-grilă:

1. Sentinţa pronunţată de o instanţă arbitrală internaţională:
a) este executorie, în sensul că poate fi adusă la îndeplinire de Consiliul de Securitate al ONU
b) se caracterizează prin faptul că executarea ei este voluntară şi se bazează pe buna credinţă a părţilor, în
temeiul principiului pacta sunt servanda
c) nu este obligatorie pentru părţi, acestea având la dispoziţie un termen în care notifică dacă acceptă sau
resping soluţia oferită
2. Clauza compromisorie este

a) încheiată ulterior apariţiei unui diferend între un stat şi o organizaţie internaţională care doresc să rezolve
diferendul lor la CIJ
b) încheiată anterior apariţiei unui diferend între un stat şi o organizaţie internaţională care doresc să
rezolve diferendul lor la CIJ
c) încheiată în timpul derulării unui diferend între un stat şi o organizaţie internaţională care doresc să
rezolve diferendul lor la CIJ
3. În cazul unui Acord Compromisoriu pentru arbitraj:

a) părțile indică dreptul aplicabil, dar tribunalul arbitral nu este ținut de ceea ce au indicat părțile
b) părțile indică dreptul aplicabil, iar tribunalul arbitral trebuie să aplice ceea ce au indicat părțile
c) părțile indică regulile de procedură aplicabile, dar tribunalul arbitral poate aplica propriile sale reguli de
procedură
I. 1. Sunt prezentate asemănările dintre arbitraj și soluționare prin instanțele permanente

2. Sunt prezentate avantajele și dezavantajele recurgerii la arbitraj față de instanțele permanente
3. Sunt redate elementele conținutului unui Acord Compromisoriu pentru recurgerea la arbitraj
II. 1.b., 2.b., 3.a.
1. Dennis Alland, Droit International Public, PUF, 2000, p. 494-510

2. Charalambos Apostolides (coord.), Les arrêts de la Cour Internationale de Justice, Éditions Universitaires de
Dijon, 2005, p. 165-166
3. Raluca Miga-Beşteliu, Drept Internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 341-361
4. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional contemporan, Editura All
Beck, Bucureşti, 2000, p. 192-206
5. Lucius Caflich, Cents ans de réglement pacifique des différends interétatiques, RCADI, 2001, vol. 288, p.
285-303, 328-359, 382-441
6. John Collier, Vaughan Lowe, The Settlement of Disputes in International Law: Institutions and Procedures,
Oxford University Press, 2000, p. 59-82, 124-270
7. Jean Combacau, Serge Sur, Droit International public, ediţia a 6-a, Montchrestien, 2004, p. 566-608
8. Nguyen Quoc Dinh, Patrick Daillier, Alain Pellet, Droit international public, ediţia a 6-a, LGDJ, 1999, p.
827-873
10. Shabtai Rosanne, The Perplexities of Modern International Law. General Course on Public International
Law, RCADI, 2001, vol. 291, p. 87-113
11. Christian Tomuschat, International Law: Ensuring the Survival of Mankind on the Eve of a New Century
General Course on Public International Law, RCADI, 1999, vol. 281, p. 404-433
Arbitrajul internaţional. Curtea Permanentă de Arbitraj. Tribunalele arbitrale mixte:
Tribunalul de Reclamaţii Iran – SUA, Comisia de Reclamaţii Eritrea – Etiopia
CUPRINS
3.1. Regulile aplicabile arbitrajului internaţional
3.2. Curtea Permanentă de Arbitraj (CPA)
3.3. Tribunalele arbitrale mixte
3.3.1. Tribunalul de Reclamaţii Iran – SUA
3.3.2. Comisia de Reclamaţii Eritrea – Etiopia
- cunoașteți regulile aplicabile arbitrajului internaţional – definiția, modalitățile de atragere a competenței unui
tribunal arbitral, modul de constituire și tipurile de compoziție ale unui tribunal arbitral, procedura reglementării
arbitrale a diferendelor
- înființarea, organizarea și funcționarea Curții Permanente de Arbitraj, repere jurisprudențiale importante ale
acesteia
- cunoașteți noțiunea de tribunal arbitral mixt, utilitatea și modul de funcționare al acestui tip de arbitraj
- cunoașteți modul de înființare, organizarea, competența, dreptul aplicabil și procedura Tribunalului de Reclamații
Iran-SUA, ca exemplu de tribunal arbitral mixt
- cunoașteți modul de înființare, organizarea, competența, dreptul aplicabil și procedura Comisiei de Reclamaţii
Eritrea – Etiopia, ca exemplu de tribunal arbitral mixt
3.1. Regulile aplicabile arbitrajului internaţional

– Din punct de vedere istoric, arbitrajul desemnează reglementarea judiciară a diferendelor internaţionale, fiind
cunoscut încă din antichitate (Grecia antică, China antică, India antică), fiind utilizat în evul mediu şi epoca
modernă, dar şi în cea contemporană.
Notă: Speţa „Alabama” (1872) care privea un diferend între SUA şi Marea Britanie rezultat din construirea în
şantierele britanice a unei nave de război care a fost folosită de forţele sudiste în războiul de secesiune
american, este considerată ca marcând începutul arbitrajului modern interstatal.
– Arbitrajul este, de regulă, definit ca o modalitate jurisdicţională de soluţionare a diferendelor prin care
părţile unui diferend (potenţial sau existent) îl supun (în principiu, prin clauză compromisorie sau acord
compromisoriu) deciziei unei terţe părţi (tribunalul arbitral), care este rezultatul unei proceduri contencioase
din care rezultă o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru părţi, pe care părţile îşi iau angajamentul s-o
respecte.
– Temeiul arbitrajului este reprezentat de acordul părţilor, exprimat prin:
i) clauză compromisorie (de tip special – pentru diferende ce pot apărea în legătură cu tratatul în care este
inclusă; de tip general – pentru toate diferendele ce pot să apară între părţi), care se constituie într-un articol (sau
mai multe) dintr-un tratat bilateral sau multilateral.
Notă: Prima clauză compromisorie în practica bilaterală a României a fost, se pare, cea inserată în art. 132 din
Tratatul consular româno-italian din 1881.
ii) acordul compromisoriu, care se încheie ulterior apariţiei unui diferend.

Notă: 1. Pentru conţinutul acordului compromisoriu/clauzei compromisorii, a se vedea Secţiunea 2.2 din Cursul 2;
2. Alte două modalităţi de a recurge la arbitraj pot fi declaraţia facultativă (vezi Secţiunea 2.2. din Cursul 2),
respectiv tratatul de arbitraj permanent. Acesta se aseamănă cu clauza compromisorie (prin aceea că este
încheiat anterior unui anumit diferend) şi cu acordul compromisoriu (deoarece este un tratat dedicat în între-
gime reglementării modului de soluţionare prin arbitraj a unui diferend, după ce acesta apare). Practica
încheierii de tratate de arbitraj permanent a fost întâlnită mai ales înainte de primul război mondial şi, mai
rar, în perioada interbelică, fiind abandonată după al doilea război mondial.
– Constituirea şi compunerea tribunalului arbitral

Părţile au libertate deplină în alegerea formulei de arbitraj şi a compoziţiei tribunalului arbitral
– Forme ale tribunalului arbitral:
i) cu arbitru unic. Exemple mai recente: speţa „Canalul Beagle” (1977), unde, în conformitate cu un tratat din
1902, regina Angliei a fost desemnată ca arbitru pentru soluţionarea disputelor teritoriale dintre Chile şi Argentina;
speţa „Rainbow Warrior” (1986), unde Noua Zeelandă şi Franţa l-au desemnat ca arbitru unic pe Secretarul General
ONU. Exemple mai vechi: speţa „Insula Palmas” (Olanda c. SUA, 1928) şi „Bunurile britanice din Marocul
spaniol” (Marea Britanie c. Spania, 1925), unde arbitru unic a fost desemnat juristul elveţian Max Huber; speţa
„Insula Clipperton” (Mexic c. Franţa, 1931), unde arbitru a fost desemnat regele Italiei Victor-Emmanuel II. În
general, ca arbitru unic au fost desemnaţi şefi de stat (mai ales monarhi) sau personalităţi proeminente pe plan
internaţional, această formulă fiind din ce în ce mai puţin utilizată.
ii) comisii mixte paritare, în care fiecare parte desemnează un număr egal de membri naţionali. Exemple:
Marea Britanie şi SUA au folosit cu succes această formulă de arbitraj (de exemplu, în cadrul Tratatului Jay,
1794). În cazul imposibilităţii luării unei decizii, acestora li se adaugă un al treilea arbitru neutru.
iii) tribunale arbitrale cu număr impar de arbitri. Variante:
a) trei (sau cinci) arbitri, dintre care fiecare parte desemnează câte unul (sau câte doi) arbitri, al treilea (sau
al cincilea) arbitru (preşedintele tribunalului) fiind numit de comun acord de către părţi. Exemple: speţa
„Insulele Hanish” (Yemen c. Eritrea, 1999). Preşedintele poate fi numit şi de către cei doi (patru) arbitri
numiţi de părţi sau de către un organ/personalitate neutră (de exemplu, Secretarul general ONU,
preşedintele CIJ), inclusiv atunci când părţile sau arbitrii desemnaţi de părţi nu cad de acord asupra
supraarbitrului.
b) cinci arbitri, dintre care fiecare parte desemnează câte un membru naţional, ceilalţi trei membri fiind
neutri. Aceştia din urmă pot fi desemnaţi fie de către părţi, fie de către cei doi arbitri naţionali, fie de
către o autoritate neutră. Preşedintele (supraarbitrul) este, în acest caz, ales de către şi dintre cei trei
arbitri neutri. Exemple: cazul de delimitare maritimă „Canalul Mânecii” (Anglia/Franţa, 1977) – pentru
prima situaţie; speţa „Laguna del desierto” (Argentina/Chile, 1995) – în acest caz, supraarbitrul a fost
desemnat de către toţi arbitrii (inclusiv de cei naţionali); Tribunalul de Reclamaţii Iran-SUA – pentru
formula desemnării de către o autoritate neutră independentă.
Evaluați avantajele și dezavantajele diverselor formule de compoziție ale tribunalelor arbitrale.
Analizați utilitatea autorității de desemnare în procedura de formare a compoziției unui tribunal

arbitral.
– Procedura reglementării arbitrale a diferendelor

Deosebit de importantă este stabilirea, de către părţi, a limitelor competenţei tribunalului arbitral
(formularea exactă a problemei care trebuie soluţionată de tribunalul arbitral). Deşi din folosirea procedurii
arbitrale de-a lungul timpului rezultă principiul (comun şi reglementării judiciare) conform căruia tribunalul
arbitral este judecătorul propriei competenţe (Kompetenz - Kompetenz), precizarea corectă a limitelor
competenţei permite adoptarea unei soluţii valide: în caz de depăşire a competenţei (pronunţare ultra petita),
sentinţa poate fi anulată.
Este, de asemenea, importantă precizarea dreptului aplicabil şi a regulilor de procedură aplicabile (inclusiv
puterile arbitrilor, cvorum, modul de luare a deciziilor, eventualul termen-limită al pronunţării sentinţei). Părţile
pot hotărî ca tribunalul arbitral să decidă în echitate.
Notă: A se vedea şi Secţiunea 2.3. din Cursul 2.
Procedura are două faze: scrisă şi orală:

a) În cazul fazei scrise, se transmit (de regula simultan), memorii şi contramemorii şi, eventual, replici şi
duplici, care sunt confidenţiale;
b) În cazul fazei orale, părţile se ascultă în ordinea alfabetică sau prin tragere la sorţi, iar dezbaterile nu
sunt, de regulă, publice. Tribunalul poate dispune măsuri conservatorii, poate asculta martori şi dispune
expertize, face cercetări la faţa locului;
c) Deliberarea este secretă.
Odată pronunţată sentinţa, misiunea tribunalului ia sfârşit (cu excepţia situaţiilor în care este solicitat pentru
interpretarea sau revizuirea sentinţei). Excepţia de non liquet nu există (tribunalul nu poate refuza pronunţarea unei
sentinţe pe considerentul că dreptul în materie este inexistent sau neclar).
Sentinţa este obligatorie numai pentru părţi şi numai pentru speţa dată şi în principiu definitivă, dar nu
este executorie. Pentru a fi valabilă, nu trebuie acceptată formal de către părţi după pronunţare, obligativitatea sa
decurgând din clauza compromisorie sau acordul compromisoriu (conform principiului pacta sunt servanda).
Arbitrii pot ataşa sentinţei opinii individuale sau separate.
Totuşi sentinţa poate fi atacată:
a) în interpretare. Exemplu: cazul „Canalul Mânecii” („Marea Iroise”) între Marea Britanie şi Franţa (1977),
când sentinţa a fost interpretată de acelaşi tribunal în 1978;
b) în revizuire (dacă după pronunţarea sentinţei se descoperă un fapt nou care, dacă ar fi fost cunoscut de
tribunal, ar fi fost de natură să modifice semnificativ sentinţa; partea care îl invocă nu trebuie să fi putut
cunoaşte faptul în cauză);
c) în nulitate (ca urmare a abuzului de drept al arbitrilor, care s-au pronunţat ultra petita sau a coruperii
arbitrului, necompetenţei instanţei, nerespectării unei reguli fundamentale de procedură, fraudei, erorii
esenţiale, compromisului nevalid). Exemple: Guineea-Bissau a atacat la CIJ validitatea şi existenţa
sentinţei pronunţate în 1989 de tribunalul arbitral creat pentru delimitarea frontierei maritime cu Senegal,
CIJ respingând cele două susţineri; sesizarea CIJ, în 1958, cu privire la validitatea sentinţei arbitrale din
1906 a regelui Spaniei, prin care se soluţiona un diferend de frontieră între Nicaragua şi Honduras, CIJ
pronunţându-se în 1960 cu privire la excesul de putere al arbitrului.
3.2. Curtea Permanentă de Arbitraj (CPA)

– Înfiinţarea
- CPA a fost creată prin Convenţia de la Haga din 1899 cu privire la reglementarea paşnică a diferendelor
internaţionale şi a fost „confirmată” prin Convenţia de la Haga din 1907 încheiată în acelaşi domeniu. CPA
şi-a început activitatea în 1902;
- CPA a primit calitatea de observator la Adunarea Generală a ONU;
- Sediul său este în Palatul Păcii din Haga, unde funcţionează din 1913.
– Organizarea. Statele părţi la una sau cealaltă dintre cele două Convenţii (sau la ambele) pot face nomi-
nalizarea „grupului naţional” de arbitri.
Notă: România este parte la Convenţia din 1899 din 4 septembrie 1900, iar la Convenţia din 1907 din 30 aprilie
1912.
Grupul naţional este format din patru persoane desemnate pentru un mandat de 6 ani de fiecare stat parte la
una sau alta, sau ambele Convenţii, care poartă titulatura de „membri ai Curţii” şi care sunt înscrişi pe „lista
membrilor CPA”. Ei devin arbitri atunci când sunt selectaţi pentru un diferend.
Notă: De pe lista CPA fiecare stat parte la diferend alege câte doi arbitri, aceştia alegând un supraarbitru.
Grupul naţional are ca atribuţie, pe lângă participarea, în urma selectării de către statele părţi la un diferend, la
soluţionarea acestuia, susţinerea candidatului naţional la CIJ (art. 4 alin. 1 din Statutul CIJ).
Notă: Se poate observa faptul că CPA nu este o curte propriu-zisă, ci o listă de potenţiali arbitri, un cadru
permanent în interiorul căruia se pot constitui tribunale arbitrale ad-hoc, a căror compoziţie variază de la
un diferend la altul.
Secretariatul CPA, denumit Biroul Internaţional, este condus de către un Secretar general şi este format din
experţi juridici şi funcţionari administrativi de cetăţenii diverse. Biroul Internaţional constituie, totodată, Grefa CPA
şi poate oferi servicii de grefă şi altor tribunale arbitrale; totodată, Biroul Internaţional poate face cercetare juridică
şi poate oferi expertiză juridică şi asistenţă administrativă părţilor unui diferend care au în vedere o eventuală
reglementare arbitrală sau politico-diplomatică.
Notă: De exemplu, Biroul Internaţional a servit ca grefă pentru arbitrajul între Eritrea şi Yemen privind „Insulele
Hanish” din Marea Roşie (1999) şi a oferit asistenţă tehnică şi administrativă pentru Tribunalul de
Reclamaţii Iran – SUA, Comisia de Reclamaţii Eritrea – Etiopia, Comisia de Frontieră Eritrea – Etiopia, un
număr de arbitraje în conformitate cu anexa VII a Convenţiei ONU privind dreptul mării etc.
Consiliul Administrativ este format din reprezentanţii diplomatici ai părţilor contractante acreditaţi la Haga şi
ministrul olandez de externe, ca preşedinte; are atribuţii în domeniul financiar şi administrativ.
Funcţionarea. CPA a soluţionat cele mai multe cazuri înainte de al doilea război mondial. Deşi, iniţial, CPA a
soluţionat doar diferende interstatale, încă din anii ’30 a fost autorizată să folosească facilităţile de care dispunea
pentru concilierea şi arbitrajul disputelor internaţionale între state şi părţi private (diferende comerciale şi privind
investiţiile). Modificarea şi modernizarea regulilor de procedură ale CPA, după 1992, a reflectat şi o lărgire a
competenţelor CPA (ratione personae, dar şi ratione materiae), ceea ce s-a repercutat în creşterea numărului de
cazuri (creşterea interesului pentru CPA).
Astfel, au fost adoptate:
- în 1992, Regulile opţionale ale CPA privind arbitrarea diferendelor între două state;
- în 1993, Regulile opţionale ale CPA privind arbitrarea diferendelor între două părţi, dintre care doar una este
stat;
- în 1996, Regulile opţionale ale CPA pentru arbitrajul care implică organizaţii internaţionale şi state;
- în 1996, Regulile opţionale ale CPA pentru arbitrajul între organizaţii internaţionale şi părţi private;
- în 1996, Regulile opţionale ale CPA privind concilierea;
- în 1997, Regulile opţionale ale CPA privind comisiile de anchetă;
- în 2001, Regulile opţionale ale CPA privind arbitrarea diferendelor referitoare la resursele naturale şi/sau
mediu;
- în 2002, Regulile opţionale ale CPA privind concilierea diferendelor referitoare la resursele naturale şi/sau ale
mediului.
Evaluați cauzele revenirii CPA în actualitate.
3.3. Tribunalele arbitrale mixte

Atât după primul, cât şi după al doilea război mondial, tratatele de pace au prevăzut crearea unor astfel de
tribunale, care au examinat un număr mare de pretenţii pecuniare ale unor persoane particulare pentru daune
rezultate din război.
Notă: A se vedea Comisiile Mixte de Conciliere prevăzute de tratatele de pace din 1947. De exemplu: Comisia de
Conciliere Anglo-Italiană, Comisia de Conciliere Italia-SUA, Comisia de Conciliere prevăzută de art. 32 al
tratatului de pace cu România etc. Nerespectarea de către România (şi, respectiv, Ungaria şi Bulgaria) a obli-
gaţiei de a desemna membrul român (şi, respectiv, ungar şi bulgar) în acest organism arbitral a fost la originea
a două avize consultative ale CIJ din 1950 privind „Interpretarea tratatelor de pace cu Bulgaria, Ungaria şi
România”, cerute de Adunarea Generală a ONU.
Tribunalele Arbitrale Mixte (TAM) sunt tribunale arbitrale constituite ca urmare a unor diferende interstatale,
care constituie un cadru (temporar), inclusiv pentru soluţionarea unor plângeri individuale ale cetăţenilor
îndreptate împotriva celeilalte părţi sau împotriva celorlalte părţi, pe lângă plângerile interstatale propriu-zise.
Unele TAM (cum sunt cele create în urma tratatelor de pace) presupun ca şi pentru plângerile individuale statul
ai căror cetăţeni sunt cei care solicită o despăgubire să preia plângerea; altele (cum sunt Tribunalele de Reclamaţii
Iran-SUA) permit direct cetăţenilor să fie parte la procedură.
În categoria TAM sunt incluse şi tribunalele arbitrale cum este Centrul Internaţional de Reglementare a
Diferendelor privind Investiţiile (CIRDI) care poate soluţiona numai diferende în materie între persoane fizice sau
juridice şi state, spre deosebire de TAM de tipul exemplului anterior, unde există două „niveluri” de plângeri (atât
persoană fizică/juridică versus stat, dar şi plângeri interstatale).
În total, până în prezent, au fost create peste 80 de TAM.
3.3.1. Tribunalul de Reclamaţii Iran – SUA a fost creat în cadrul eforturilor de soluţionare a crizei dintre cele
două state, ca urmare a deţinerii personalului diplomatic şi consular al ambasadei americane la Teheran (1979),
urmată de îngheţarea bunurilor iraniene din SUA de către autorităţile acestei ţări.
– Înfiinţarea:
a) Tribunalul a fost înfiinţat prin Declaraţiile de la Alger, din ianuarie 1981, ale Guvernului algerian
(mediatorul crizei), la care cele două state au aderat. Practic, cele două declaraţii constituie acorduri între Iran şi
SUA, ce conţin obligaţii reciproce: eliberarea ostaticilor de către Iran, reconstituirea situaţiei financiare a Iranului
de către SUA şi încetarea procedurilor juridice din SUA împotriva persoanelor şi instituţiilor iraniene (inclusiv
întreprinderi de stat), anularea deciziilor împotriva subiectelor de mai sus (şi altele);
b) Cererile trimise Tribunalului sunt excluse de la jurisdicţia curţilor iraniene, americane sau a oricărei alte
curţi;
c) Tribunalul a început să funcţioneze în iulie 1981, în Palatul Păcii din Haga, iar din aprilie 1982 în propriul său
sediu din Haga. Biroul Internaţional al CPA acordă servicii de grefă pentru Tribunal;
d) Numărul de plângeri este de 3948 (cele individuale au putut fi înaintate numai până la data de 19 ianuarie
1982; data limită nu se aplică plângerilor interstatale referitoare la interpretarea Declaraţiilor).
– Organizarea:
a) Nouă membri, câte trei numiţi de fiecare stat, iar alţi trei (neutri), de către cei şase numiţi de statele-părţi.
Preşedintele Tribunalului este numit dintre cei trei membri neutri;
Notă: Pentru cazul recuzării unora dintre arbitrii neutri, întâlnit în practica iniţială a Tribunalului, competenţa
înlocuirii lor a fost încredinţată preşedintelui Curţii Supreme a Olandei ca „autoritate de desemnare”.
b) Plângerile individuale se soluţionează de către Camere de trei judecători, iar diferendele interstatale de
către plenul Tribunalului.
– Competenţa Tribunalului se extinde asupra plângerilor cetăţenilor americani împotriva Iranului şi ale
cetăţenilor iranieni împotriva SUA, rezultate din datorii contractate, exproprieri sau alte măsuri de natură să
afecteze dreptul de proprietate, plângeri interstatale privind vânzarea-cumpărarea de bunuri şi servicii şi privind
interpretarea şi aplicarea Declaraţiilor de la Alger, precum şi plângeri între SUA şi instituţii bancare iraniene.
Notă: Au fost excluse de la jurisdicţia Tribunalului plângerile privitoare la capturarea şi detenţia ulterioară a celor
52 de cetăţeni americani ostateci în Ambasada din Teheran, la proprietăţile acestora sau ale SUA din
Ambasadă sau la pagubele produse cetăţenilor americani sau proprietăţilor acestora ca urmare a revoluţiei
islamice care nu au rezultat dintr-un act al guvernului iranian; au fost, de asemenea, excluse plângerile
iraniene în legătură cu încercarea eşuată a SUA de eliberare prin forţă a ostatecilor.
– Dreptul aplicabil şi procedura:

a) Dreptul aplicabil este, conform art. V din Declaraţia privind Rezolvarea Reclamaţiilor, reprezentat de
„regulile şi principiile de drept internaţional şi comercial determinate de Tribunal ca aplicabile, luând în consi-
derare uzanţele comerciale, prevederile contractelor şi schimbările circumstanţelor”;
b) Regulile de procedură sunt reprezentate de regulile de arbitraj ale UNICITRAL (adoptate în 1976),
modificate şi adaptate de guvernele statelor părţi şi de Tribunal;
c) Plata despăgubirilor pentru plângerile americane se face dintr-un „cont de securitate”, acesta fiind stabilit de
Iran la Banca Reglementelor a Olandei, în numele Băncii Centrale a Algeriei, în valoare de 1 miliard de dolari,
care nu poate să scadă sub 500 milioane de dolari; cheltuielile de arbitraj vor fi suportate în mod egal de către
statele părţi.
3.3.2. Comisia de Reclamaţii Eritrea – Etiopia a fost creată pentru a soluţiona, prin arbitraj, toate plângerile
rezultate în urma conflictului armat dintre cele două state.
– Înfiinţare:
a) Tribunalul a fost înfiinţat prin Acordul interguvernamental din decembrie 2000, semnat la Alger;
b) Biroul Internaţional al CPA oferă servicii de grefă pentru Tribunal, sediul acestuia fiind la Haga. A început
să funcţioneze în anul 2001.
– Organizare:
a) Tribunalul are 5 membri care nu pot fi cetăţeni sau rezidenţi ai nici uneia dintre părţi. Dacă în termen de 45
de zile una din părţi nu numeşte cei doi arbitri la care are dreptul, Secretarul general al ONU va îndeplini această
sarcină;
b) Preşedintele este numit de cei patru arbitri nominalizaţi de părţi. Dacă în 30 de zile cei patru nu reuşesc
alegerea supraarbitrului, Secretarul general al ONU îl va desemna, după consultarea părţilor.
– Competenţa Tribunalului se extinde asupra plângerilor interstatale sau ale cetăţenilor unei părţi împotriva
celuilalt stat-parte sau a entităţilor aflate în proprietatea sau controlate de cealaltă parte legate de conflict sau
rezultate din violarea dreptului internaţional umanitar, inclusiv a Convenţiei de la Geneva din 1949, sau din alte
violări ale dreptului internaţional. Este vorba despre plângeri rezultate din modul de desfăşurare a operaţiilor
militare în zona frontului, tratamentul prizonierilor de război, al civililor şi proprietăţilor lor, încălcarea
imunităţilor diplomatice şi din impactul economic al unor acţiuni guvernamentale din perioada conflictului.
Notă: 1. Guvernul Etiopiei a introdus plângeri interstatale, iar guvernul Eritreei plângeri în numele cetăţenilor săi
(nu se pot face plângeri individuale directe);
2. Plângerile au putut fi făcute în termen de un an de la încheierea Acordului de la Alger (până în decembrie
2001).
– Dreptul aplicabil şi procedura:

a) Dreptul aplicabil este reprezentat de „reguli relevante de drept internaţional”; nu se admit decizii pe bază de
echitate;
b) Regulile de procedură au fost adoptate de Tribunal pe baza Regulilor opţionale ale CPA privind arbitrarea
disputelor între două state;
c) Cheltuielile arbitrajului se suportă în mod egal de către statele-părţi, iar despăgubirile trebuie plătite în 30 de
zile de la primirea dispoziţiei de plată din partea Tribunalului.
I. 1. Prezentați modalitatea de înființare, organizarea și funcționarea CPA

2. Prezentați modul de înființare, organizarea, competența, dreptul aplicabil și procedura Tribunalului de
Reclamații Iran-SUA
1. Sunt tribunale arbitrale mixte:

a) Tribunalul de Reclamaţii Iran-SUA, Comisia de Reclamaţii Etiopia-Eritreea, Tribunalul Penal Internaţional
pentru Ruanda, Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile
b) Tribunalul de Reclamaţii Iran-SUA, Comisia de Reclamaţii Etiopia-Eritreea, Tribunalul Penal Internaţional
pentru fosta Iugoslavie, Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile, Organul
de Soluţionare a diferendelor al Organizaţiei Mondiale a Comerţului
c) Tribunalul de Reclamaţii Iran-SUA, Comisia de Reclamaţii Etiopia-Eritreea, Centrul Internaţional pentru
Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile.
2. In cazul oricărei jurisdicţii internaţionale, inclusiv arbitrale, revizuirea

a) este o modalitate de interpretare a hotărârii instanţei, atunci când aceasta este neclară;
b) este o modalitate de recurs, atunci când ambele părţi sunt de acord că soluţia pe fond nu este
satisfăcătoare;
c) este o modalitate de a obţine o reexaminare a soluţiei din hotărâre atunci când una din părţi cunoaşte un
fapt care dacă ar fi fost ştiut în timpul procedurii ar fi modificat radical decizia instanţei, necunoaşterea acestuia
nefiind imputabilă părţii care îl invocă.
3. Comisia de reclamaţii Eritreea-Etiopia își are sediul la:

a) Adis-Abeba
b) Haga
c) Astana
4. In cazul recurgerii la arbitraj, părţile la diferend:

a) se implică în alegerea arbitrilor care vor constitui tribunalul arbitral
b) determină limitele competenţei organului arbitral
c) nu pot fixa în mod liber regulile procedurale, urmând a se aplica automat regulile din Statutul Curţii
Permanente de Arbitraj.
I. 1. Se vor prezenta modalitatea de înființare, organizarea și funcționarea CPA

2. Se vor perezenta modul de înființare, organizarea, competența, dreptul aplicabil și procedura
Tribunalului de Reclamații Iran-SUA
II. 1.c., 2.c., 3.b., 4.a.b.
Site-uri utile:
Site-ul CPA: www.pca-cpa.org
Site-ul Tribunalului de Reclamaţii Iran-SUA: www.iusct.org
1. Denis Alland, Droit international public, PUF, 2000, p. 494-501

2. Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 341-349
4. Lucius Caflish, Cent ans de réglement pacifique des différends interétatiques. Cours general de droit
international public, RCADI, vol. 288, 2001, p. 294-301, 304-311, 315-318, 355-359, 368-382
5. John Collier, Vaughan Lowe, The Settlement of Disputes in International Law. Institutions and Procedures
Oxford University Press, 2000, p. 31-39, 73-83
6. Jean Combacau, Serge Sur, Droit international public, ediţia a 6-a, Montchrestien, 2004, p. 568-570, 572-
575, 604-606
7. Nguyen Quoc Dinh, Patrick Dailler, Alain Pellet, Droit international public, LGDJ, 1999, p. 831-846
9. Gilbert Guillaume, Les grandes crises internationales et le droit, Éditions du Seuil, 1994, p. 210-217
10. Hans Jonkman, The Role of the Permanent Court of Arbitration in International Dispute Resolution,
RCADI, 1999, vol. 279, p. 9-50
11. Blaise Tchikaya, Mémento de la jurisprudence du droit international public, Hachette, 2000
12. Christian Tomuschat, International Law: Ensuring the Survival of Mankind on the Eve of a New Century.
General Course on Public International Law, RCADI, 1999, vol. 281, p. 404-410
13. Permanent Court of Arbitration, Basic Documents, 1998
Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ)
CUPRINS
4.1. Precedente de instanțe permanente
4.2. Înfiinţarea CIJ
4.3. Organizarea CIJ
4.3.1. Judecătorii
4.3.2. Camerele Curţii
4.3.3. Grefa Curţii
4.4. Competenţa contencioasă
4.5. Procedura consultativă
- cunoașteți aspectele relevante privind înființarea, organizarea CIJ

- cunoașteți elementele cele mai importante privind competența contencioasă a CIJ, inclusiv aspectele privind:
competența personală și materială, modalitățile de sesizare (atragere a competenței CIJ), inclusiv aspectele
relevante privind acceptarea de către România a jurisdicției obligatorii a CIJ, dreptul aplicabil și procedura (fazele
acesteia, problemele procedurale care pot apărea, structura și caracteristicile unei hotărâri a CIJ în procedura
contencioasă)
- cunoașteți aspectele relevante privind procedura consultativă în fața CIJ
4.1. Precedente de instanțe permanente:

– CIJ a fost precedată de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (CPJI) al cărei Statut (intrat în
vigoare în 1921) l-a moştenit. Înfiinţarea CPJI a fost prevăzută de art. 14 al Pactului Societăţii Naţiunilor. CPJI a
funcţionat, din 1922, timp de 18 ani, adoptând 88 de decizii: 31 de hotărâri, 27 de avize consultative şi 30 de
ordonanţe. CPJI, spre deosebire de CIJ, deşi prevăzută în Pactul Societăţii Naţiunilor, nu a fost un organ al
acesteia.
Notă: România a avut la CPJI un judecător român – prof. Demetru Negulescu (1875-1950); judecător supleant
până în decembrie 1930 şi judecător plin din ianuarie 1931 până în octombrie 1945.
Anterior CPJI, este de menţionat, ca prima instanţă judiciară permanentă, dar doar cu vocaţie regională, Curtea
de Justiţie Centramericană, care a fost creată prin Tratatul de la Washington din 1907 şi a funcţionat doar 10 ani
(în 1918 îşi încetează activitatea, ca urmare a refuzului prelungirii valabilităţii tratatului constitutiv de către
Nicaragua).
Notă: 1. Statele participante: Costa Rica, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Salvador;

2. Curtea era compusă din 5 judecători şi funcţiona permanent;
3. Avea în competenţă diferendele interstatale care nu au putut fi soluţionate prin negocieri, dar şi plângeri
ale persoanelor fizice, cu condiţia epuizării căilor interne de recurs;
4. A fost sesizată cu 8 speţe. Cauza refuzului statului Nicaragua de prelungire a valabilităţii Tratatului de la
Washington au reprezentat-o ultimele două decizii ale Curţii care constatau că Tratatul Bryan-Chamorro,
încheiat în 1914 de Nicaragua şi SUA, prin care urma să se construiască un nou canal interoceanic, afecta
drepturile şi interesele statelor Costa Rica şi Salvador.
4.2. Înfiinţarea CIJ

Conform art. 92 din Carta ONU, CIJ este organul principal judiciar al organizaţiei. Curţii îi este consacrat în
Cartă un capitol special (XIV). Statutul CIJ devine parte integrantă a Cartei, fiind anexat acesteia.
Notă: Sesiunea inaugurală a CIJ a avut loc pe 18 aprilie 1946.
4.3. Organizarea CIJ
4.3.1. Judecătorii
- CIJ este compusă din 15 judecători independenţi, aleşi indiferent de cetăţenia lor dintre persoane cu înaltă
ţinută morală, care posedă calificările cerute în statele lor pentru a fi numite în cele mai înalte magistraturi sau
care sunt jurişti cu competenţă recunoscută în dreptul internaţional;
- Curtea nu poate avea judecători de aceeaşi cetăţenie;
- Judecătorii trebuie astfel aleşi, încât compoziţia CIJ să reflecte „marile forme de civilizaţie şi principalele
sisteme juridice ale lumii” (art. 5 din Statut);
Notă: 1. Repartiţia geografică echitabilă se exprimă prin următoarea distribuţie a judecătorilor: 3 din Africa, 2 din
America Latină, 3 din Asia, 5 din Europa de Vest şi SUA (inclusiv Canada, Australia şi Noua Zeelandă) şi 2 din
Europa de Est (inclusiv Federaţia Rusă);
2. Cutumiar, Curtea a inclus întotdeauna judecători de cetăţenia statelor-membri permanenţi ai Consiliului
de Securitate;
3. Grupul Europei de Est este reprezentat de un judecător rus şi, în prezent, de unul slovac.
- Judecătorii sunt total independenţi, ei neputând primi niciun fel de instrucţiuni din partea vreunui stat,
inclusiv statul de cetăţenie, sau a altei entităţi.
Notă: 1. Un judecător nu poate fi revocat decât de ceilalţi 14 judecători (prin vot unanim);
2. Judecătorii nu pot fi agenţi, consilieri, avocaţi în cauze în faţa CIJ şi nu pot participa la soluţionarea unei
cauze în care au participat anterior în orice altă calitate;
3. Au privilegii şi imunităţi largi.
– Mandatul judecătorilor este de 9 ani şi poate fi prelungit. La fiecare trei ani, o treime din numărul total al
judecătorilor se reînnoieşte.
– Procedura alegerii judecătorilor:
a) toate statele părţi la Statut (nu doar membrii ONU) pot propune candidaţi (cel mult 4, din care doar doi pot
avea cetăţenia statului în cauză, ceilalţi putând fi de orice altă cetăţenie);
b) candidaţii sunt susţinuţi formal de „grupul naţional” al membrilor CPA;
c) alegerea se face de pe o listă alcătuită de Secretarul general al ONU (care centralizează candidaturile);
d) candidaţii sunt votaţi de Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală (la care se adaugă statele părţi la Statut
care nu sunt membre ONU); pentru a fi aleşi, este nevoie de majoritate absolută în ambele organe; judecătorii se
aleg în ordinea numărului de voturi obţinute pentru grupul geografic pentru al cărui/căror loc/locuri candidează;
e) cei 15 judecători aleg preşedintele şi vicepreşedintele CIJ, pe o durată de trei ani.
Notă: 1. Pentru votarea judecătorilor CIJ, în Consiliul de Securitate nu se face distincţie între membrii permanenţi
şi nepermanenţi;
2. Cel mai lung mandat al unui judecător a fost de 26 de ani (Manfred Lachs, Polonia).
– Judecătorii ad-hoc se numesc de către o parte dacă nici unul din cei 15 judecători nu are cetăţenia sa. Este o
facultate, nu o obligaţie. Mandatul judecătorului ad-hoc este limitat doar la diferendul respectiv şi la durata
acestuia, fiind însă asimilat ca statut celorlalţi judecători.
Notă: 1. Raţiunea judecătorilor ad-hoc este de a asigura deplina egalitate a părţilor;

2. De multe ori, judecătorul ad-hoc are o altă cetăţenie decât a statului care îl desemnează (posibilitate
prevăzută de art. 35 din Regulile de procedură).
Evaluați rolul judecătorului ad-hoc în procedura contencioasă în fața CIJ

4.3.2. Camerele Curţii
- Cvorumul necesar pentru luarea deciziilor în plen este de 9 judecători;
- CIJ poate constitui una sau mai multe camere, formate din 3 sau 5 judecători pentru examinarea anumitor
categorii de cauze;
Notă: De exemplu, din 1993 a fost creată o Cameră de 7 membri pentru probleme de mediu, care însă nu a fost
utilizată. Prin urmare, din 2006 nu au mai fost organizate alegeri pentru compoziţia acestei camere.
- Anual, se desemnează 5 judecători pentru a forma Camera procedurilor sumare;

- Se pot forma şi Camere ad-hoc pentru anumite cazuri, la cererea sau cu consultarea părţilor, formate din 3-5
judecători.
Notă: De exemplu, în cazul „Delimitării maritime în Golful Maine” (Canada/SUA, 1984), când a fost folosită prima
oară; cazuri mai recente de constituire a unor Camere ad-hoc sunt „Diferendul de frontieră” între Benin şi
Niger (2005), „Cererea de revizuire a Hotărârii din 11 septembrie 1992 în cazul Disputei teritoriale, privind
insule şi maritime între Salvador şi Honduras (Nicaragua intervenient)”(2003).
Furnizați argumente pentru a justifica de ce statele preferă în majoritatea cazurilor din fața CIJ ca
diferendele să fie soluționate de plenul CIJ, iar nu de către o cameră.

- Este organul administrativ permanent al CIJ;
- Este condusă de grefierul şef, asistat de un grefier şef adjunct, aleşi de Curte pe un termen de şapte ani, cu
posibilitatea realegerii;
- Personalul grefei (aproximativ 120 de persoane) include experţi jurişti, translatori şi interpreţi, arhivişti etc.,
cu statut de funcţionari ONU;
- Rolul Grefei este de canal de comunicare mai ales între Curte şi părţi, constând, de asemenea, în pregătirea şi
sprijinirea activităţii CIJ, păstrarea sigiliului CIJ.

– Ratione personae:
Numai statele pot fi părţi în procedura contencioasă (art. 34 alin. 1 din Statut);
Acestea sunt:
a) state membre ONU (care sunt părţi la Cartă şi, automat, la statut);
b) state nemembre ONU, dar care au devenit parte la Statut (în condiţiile fixate de Adunarea Generală, la
Recomandarea Consiliului de Securitate);
Notă: A fost cazul Elveţiei, înainte de a deveni membru ONU în 2002.
c) state nemembre ONU şi care nu sunt părţi la Statut (în condiţiile stabilite de Consiliul de Securitate);
Notă: Consiliul de Securitate a stabilit aceste condiţii prin Rezoluţia

nr. 9 din 15 octombrie 1946; pe baza ei, mai multe state au putut depune declaraţii de acceptare a jurisdicţiei
CIJ.
Evaluați fezabilitatea extinderii competenței contencioase ratione materiae a CIJ la organizațiile

internaționale și eventual alte subiecte de drept internațional, având în vedere faptul că Statutul CIJ
este parte integrantă a Cartei ONU
– Ratione materiae:
i) diferendele pe care i le supun părţile şi toate chestiunile prevăzute în mod special de Cartă sau de tratatele în
vigoare (art. 36 alin. 1 din Statut).
ii) acestea sunt diferende de ordin juridic ce pot avea ca obiect:
a) interpretarea unui tratat;
b) orice problemă de drept internaţional;
c) existenţa oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale;
d) natura sau întinderea reparaţiei datorate pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale.
Notă: Această enumerare din art. 36 alin. 2 este, de fapt, „acoperită” de formularea foarte largă din lit. b) („orice
problemă de drept internaţional”).
Sesizarea CIJ se poate face prin:

i) clauză compromisorie (anterioară apariţiei diferendului, inclusă într-un tratat bilateral sau multilateral);
Notă: De exemplu, clauza compromisorie din Acordul Adiţional prin schimb de scrisori ale miniştrilor afacerilor
externe român şi ucrainean din 1997, care a permis sesizarea CIJ pentru diferendul „Delimitării maritime în
Marea Neagră”; statul care sesizează este denumit „reclamant”, iar celălalt „pârât” (formula folosită este,
în acest caz, „statul X
(reclamantul) contra (versus) statul Y (pârâtul)”; de exemplu, România c. Ucraina).
ii) acord compromisoriu (ulterior apariţiei diferendului; vezi, pentru conţinutul unui astfel de acord, Cursul 2);
Notă: De exemplu, acordul compromisoriu în cazul „Diferendului de frontieră” între Benin şi Niger; într-un astfel
de caz, nu mai există reclamant şi pârât (formula folosită este „statul X/statul Y”; de exemplu, Benin/Niger).
iii) declaraţia facultativă de acceptare a jurisdicţiei obligatorii în raport cu orice alt stat care acceptă aceeaşi
obligaţie (art. 36 alin. 2 din Statut); ea poate fi făcută în orice moment şi poate fi retrasă. Statele pot exclude
anumite diferende de la acceptarea jurisdicţiei obligatorii; de asemenea, declaraţiile pot fi făcute pe termen
determinat.
Notă: În prezent, 72 de state au acceptat jurisdicţia obligatorie a CIJ, România fiind al 72-lea stat care, în iunie
2015 a făcut acest pas, prin Legea nr. 137 din 8 iunie 2015 pentru acceptarea jurisdicţiei obligatorii a Curţii
Internaţionale de Justiţie, publicată în M.Of. nr. 408 din 10 iunie 2015. Conform declaraţiei incluse în legea
menţionată, România exclude, conform intereselor sale de politică externă, o serie de domenii în care pot
apărea diferende cu alte state care au făcut o declaraţie similară, acestea fiind astfel excluse de la jurisdicția
obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie, şi, de asemenea, introduce o serie de condiţionări. Astfel,
România declară că recunoaşte ca obligatorie ipso facto şi fără acord special, în relaţia cu orice alt stat care
acceptă aceeaşi obligaţie, adică sub condiţie de reciprocitate, jurisdicţia Curţii Internaţionale de Justiţie, în
conformitate cu prevederile articolului 36 alineatul (2) al Statutului Curţii, în legătură cu orice diferend
referitor la fapte sau situaţii apărute după data formulării acestei declaraţii, cu excepţia: a) oricărui diferend
cu privire la care părţile în cauză au fost de acord sau vor fi de acord să recurgă la altă metodă de
soluţionare paşnică în vederea obţinerii unei decizii definitive şi obligatorii; b) oricărui diferend cu un alt
stat care a acceptat jurisdicţia obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie în conformitate cu articolul 36
alineatul (2) al Statutului Curţii cu mai puţin de 12 luni înainte de depunerea cererii de chemare în judecată
în faţa Curţii sau în cazul în care această acceptare a fost făcută numai în scopul soluţionării unui anumit
diferend; c) oricărui diferend referitor la protecţia mediului înconjurător; d) oricărui diferend referitor la sau
în legătură cu ostilităţi, război, conflicte armate, acţiuni individuale sau colective întreprinse în legitimă
apărare sau în îndeplinirea de funcţii în conformitate cu orice decizie sau recomandare a Organizaţiei
Naţiunilor Unite, desfăşurarea de forţe armate în străinătate, precum şi decizii cu privire la acestea; e)
oricărui diferend care se referă la sau este legat de folosirea în scop militar a teritoriului României, inclusiv
a spaţiului aerian şi a mării teritoriale sau a zonelor maritime, unde România exercită drepturi suverane şi
jurisdicţie suverană; f) oricărui diferend referitor la chestiuni care, conform dreptului internaţional, aparţin
exclusiv jurisdicţiei naţionale a României.
iv) forum prorogatum (posibilitate prevăzută de art. 38 alin. 5 din Regulile de procedură ale CIJ; vezi Cursul
2)
Notă: Este o modalitate utilizată de exemplu în speţa „Anumite proceduri penale în Franţa” (Republica Congo c.
Franţei; sesizarea din 2002, acceptarea în 2003).

Evaluați utilitatea folosirii procedurii forum prorogatum pentru atragerea competenței CIJ, având în
vedere particularitățile sale.
– Dreptul aplicabil – conform art. 38 din Statutul CIJ.

– Procedura în faţa CIJ:
i) CIJ este autorizată să îşi elaboreze şi să îşi adopte propriile reguli de procedură. Procedura este caracterizată
prin contradictorialitate şi supleţe, combinând procedura scrisă cu cea orală.
Notă: 1. Părţile sunt reprezentate în faţa CIJ de agenţi şi coagenţi (de regulă, din Ministerele Afacerilor Externe ale
statelor părţi la diferend) care sunt asistaţi de consilieri sau avocaţi. Agenţii pot angaja guvernele pe care le
reprezintă şi transmit şi primesc comunicările privind speţa;
2. Limbile oficiale ale CIJ sunt engleza şi franceza;
3. Costurile procedurii se suportă din bugetul CIJ, cu excepţia celor pentru consilieri/avocaţi sau pentru
redactarea pieselor scrise. Statele cu dificultăţi financiare pot apela la un fond creat din contribuţii
voluntare, inclusiv pentru executarea hotărârilor CIJ.
ii) faza scrisă constă în depunerea, la termenele fixate de Curte prin Ordin, a memoriului, a
contramemoriului şi, dacă părţile doresc, a replicii şi duplicii.
Notă: 1. Memoriul (pe care îl depune reclamantul) conţine o prezentare a viziunii acestui stat asupra situaţiei de
fapt, a dreptului aplicabil, a modului de aplicare a acestuia la situaţia de fapt şi a solicitării adresate Curţii
cu privire la soluţia diferendului;
2. Contramemoriul (pe care îl depune pârâtul) conţine contraargumentaţia acestui stat faţă de elementele din
memoriu;
3. În cazul sesizării prin acord compromisoriu (când nu există reclamant şi pârât), ambele state depun în
acelaşi timp atât un memoriu, cât şi un contramemoriu, respectiv, dacă apreciază necesar, o replică şi o
duplică;
4. Durata procedurii scrise poate varia de la câteva luni la câţiva ani, în funcţie de complexitatea cazului,
termenele acordate şi numărul de piese depuse; de exemplu, în speţa româno-ucraineană de delimitare,
termenele acordate au fost de câte nouă luni pentru depunerea memoriului şi, respectiv, a contramemoriului.
Care credeți că sunt rațiunile pentru care faza scrisă este confidențială, adică niciun argument utilizat
în piesele scrise ale procedurii nu poate fi utilizat public anterior debutului fazei orale?
iii) faza orală este publică, cu excepţia situaţiei în care Curtea decide altfel sau la cererea părţilor. Ea
presupune prezentarea pledoariilor de către agenţi, coagenţi, consilieri/avocaţi.
Notă: 1. Durata procedurii orale poate fi între una şi şase săptămâni;

2. În cursul acestei faze, pot fi audiaţi şi martori.
iv) probleme procedurale:

a) obiecţiile preliminare:
– privind competenţa CIJ (dacă nu există temeiul pe care să se bazeze această competenţă);
– privind inadmisibilitatea cererii (dacă nu s-au respectat prevederile Statutului sau ale Regulilor de
procedură, nu există diferendul sau nu are natură juridică etc.);
Notă: Obiecţiile preliminare suspendă, până la finalizare, procedura principală.
b) măsurile conservatorii. Conform art. 41 din Statut, oricare parte poate cere CIJ să indice „dacă socoteşte că
împrejurările cer aceasta, ce măsuri provizorii trebuie luate pentru conservarea drepturilor fiecărei părţi”; ele se
notifică Consiliului de Securitate;
Notă: Măsurile conservatorii sunt obligatorii pentru părţi. Acest caracter obligatoriu a fost cu claritate subliniat de
CIJ în speţa „LaGrand” (Germania c. SUA), în iunie 2001.
c) neprezentarea unei părţi în faţa CIJ. Curtea poate pronunţa o hotărâre şi într-o astfel de situaţie;
Notă: Exemple: neprezentarea Iranului în procedurile speţei „Personalul diplomatic şi consular al SUA la
Teheran” (SUA c. Iran, 1981), neprezentarea SUA în procedurile speţei „Acţiuni militare şi paramilitare în şi
împotriva statului Nicaragua” (Nicaragua c. SUA, 1986).
d) intervenţia unui stat terţ, dacă are un interes de natură juridică;

Notă: Exemple: cererea de intervenţie a statului Nicaragua în diferendul de frontieră Salvador/Honduras (1992),
cererea de intervenţie a Guineei Ecuatoriale în diferendul de delimitare teritorială şi maritimă Camerun c.
Nigeria (2002).
e) formularea unei cereri reconvenţionale (o contrapretenţie), de regulă în contramemoriu, ceea ce lărgeşte

parametrii diferendului; trebuie să aibă conexiune directă cu subiectul pretenţiei părţii adverse;
f) conexarea procedurilor (dacă părţile unor proceduri separate au pretenţii şi argumente identice împotriva
aceluiaşi stat în legătură cu aceeaşi problemă).
– Deliberarea are loc în secret, în mai multe runde. Fiecare judecător elaborează o notă scrisă, care se
distribuie şi celorlalţi, apoi se constituie un comitet de redactare alcătuit din doi judecători, împreună cu preşe-
dintele, care elaborează proiectul de hotărâre. Acesta este distribuit judecătorilor, care pot propune amendamente.
Urmează două lecturi ale textului, urmate de vot, care poate fi pozitiv sau negativ, fără posibilitatea abţinerii. Dacă
există paritate, preşedintele are votul decisiv.
Notă: Există posibilitatea ca judecătorii să emită declaraţii, opinii separate sau dizidente, care se ataşează
hotărârii.
– Decizia/hotărârea se pronunţă la 3-6 luni de la finalizarea procedurii orale, fiind prezentată public în
prezenţa plenului Curţii.
Notă: Durata medie a procedurilor în faţa CIJ este de patru ani.
Hotărârea se semnează de către preşedinte sau vice-preşedinte şi de către grefierul-şef şi poartă sigiliul CIJ.
Textul conţine:
a) introducerea (cuprinzând numele judecătorilor, ale reprezentanţilor părţilor, istoricul procedurilor şi
solicitările părţilor);
b) temeiurile hotărârii (situaţia de fapt şi raţionamentele CIJ);
c) paragraful operativ (soluţia CIJ şi modul în care au votat judecătorii).
Hotărârea este definitivă şi nu poate fi apelată. Se poate solicita interpretarea sau revizuirea ei.
Hotărârea este obligatorie. În caz contrar, art. 94 din Cartă devine aplicabil (vezi Cursul 2).
– Distribuţia cazurilor pe domenii de interes

O mare parte din cazuri se referă la delimitări de frontieră, teritoriale, delimitări de spaţii maritime. La acestea
se adaugă cazuri privind jurisdicţia statelor, drept diplomatic şi consular, folosirea ilegală a forţei. Alte cazuri
privesc pretenţii de natură comercială, interese private (inclusiv drepturile omului), chestiuni de mediu.
4.5. Procedura consultativă

Pot solicita avize consultative doar Adunarea Generală, Consiliul de Securitate şi instituţiile specializate ale
ONU. Statele nu pot solicita avize consultative. Adunarea Generală a autorizat alte trei organe ONU, inclusiv
ECOSOC să poată solicita avize consultative.
Notă: Organele ONU (cu excepţia Adunării Generale şi a Consiliului de Securitate) şi instituţiile specializate pot
cere avize doar asupra unor chestiuni juridice din domeniul lor de activitate.
Care credeți că este motivul pentru care statele nu pot solicita direct un aviz consultativ, deși pot
aduce direct în fața CIJ diferende internaționale pentru soluționare?
Curtea poate solicita statelor şi organizaţiilor internaţionale pe care le consideră capabile să furnizeze informaţii
relevante în scris şi, respectiv, în timpul procedurii orale; acestea nu sunt însă obligate să o facă.
Curtea poate refuza să emită un aviz consultativ (a existat un singur caz).
Procedura este adaptată după procedura contencioasă.
Avizele nu au valoare juridică obligatorie (solicitantul este liber să dea efect sau nu avizului), dar au o
autoritate morală deosebită, exercitând în practică o influenţă puternică asupra dezvoltării dreptului internaţional
sau servind ca bază a rezolvării unor situaţii internaţionale complexe.

I. 1. Prezentați competența personală și materială a CIJ
2. Prezentați fazele procedurii contencioase a CIJ în comparație cu fazele procedurii arbitrale
3. Ce este şi care sunt condiţiile în care o instanţă internaţională poate fi sesizată prin forum prorogatum?
1. Pot solicita avize consultative Curţii Internaţionale de Justiţie:

a) statele membre ONU
b) Adunarea Generală ONU
c) Secretarul General ONU
2. Măsurile conservatorii indicate de Curtea Internaţională de Justiţie, în conformitate cu art. 41 din Statutul Curţii:
a) sunt obligatorii
b) nu sunt obligatorii, dar părţile pot notifica într-un termen indicat de Curte dacă le vor respecta
c) sunt dispuse numai cu autorizarea Consiliului de Securitate
3. Compromisul prin care se acceptă jurisdicţia Curţii Internaţionale de Justiţie cuprinde:

a) numele judecătorilor aleşi de părţi să soluţioneze cauza
b) obiectul diferendului, respectiv problemele asupra cărora doresc părţile să se pronunţe Curtea
c) dreptul aplicabil, părţile putând impune CIJ să deroge de la prevederile din Statut în acest domeniu
4. Faptul că toate statele membre ONU sunt automat şi părţi la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie semnifică:
a) că aceste state sunt obligate să accepte competenţa CIJ, pentru orice litigiu s-ar ivi între ele
b) că în cazul recurgerii la CIJ, ele stabilesc regulile privind procedura de urmat;
c) că statele care nu sunt membre ONU nu pot participa niciodată, în calitate de părţi la un diferend, la
judecarea acestuia în faţa CIJ
5. In litigiul privind „Delimitarea maritimă în Marea Neagră” (România c. Ucraina), CIJ a fost solicitată să
soluţioneze
a) problema suveranităţii asupra Insulei Şerpilor, pe care România o revendica de la Ucraina
b) problema suveranităţii asupra Insulei Şerpilor și delimitarea frontierei terestre, fluviale şi în marea
teritorială între România şi Ucraina;
c) delimitarea zonelor economice exclusive şi a platoului continental între România şi Ucraina în Marea
Neagră.
I. 1. Se prezintă competența personală și materială a CIJ

2. Se prezintă fazele procedurii contencioase a CIJ, punând în evidență asemănările și deosebirile față
de fazele procedurii arbitrale
3. Se prezintă condiţiile în care o instanţă internaţională poate fi sesizată prin forum prorogatum
II. 1.b., 2.a., 3.b., 4.niciunul, 5.c.
Site-ul CIJ: www.icj-cij.org

2. Charalambos Apostolides (coord.), Les arrêts de la Cour Internationale de Justice, Éditions Universitaires de
Dijon, 2005
Bucureşti, 2003, p. 349-361
5. Lucius Caflish, Cent ans de réglement pacifique des différends interétatiques. Cours general de droit
international public, RCADI, vol. 288, 2001, p. 328-355, 383-420, 424-441
6. John Collier, Vaughan Lowe, The Settlement of Disputes in International Law. Institutions and Procedures,
Oxford University Press, 2000, p. 124-185
7. Nguyen Quoc Dinh, Patrick Dailler, Alain Pellet, Droit international public, LGDJ, 1999, p. 850-873
9. The International Court of Justice. Questions and Answers about the Principal Judicial Organ of the United
Nations, UN Department of Public Information, 2000
10. Alina Orosan, Cazul privind „Unele proceduri penale în Franţa” (Congo vs. Franţa) în faţa Curţii
Internaţionale de Justiţie, Revista Română de Drept Internaţional, nr. 1, anul 1, X-XII, p. 292-296
11. Francisco Rezek, Drept internaţional public. Curs introductiv, Vasile Goldiş University Press, 2003, p. 356-
366
12. Sienho Yee, Towards an International Law of Co-progressiveness, Martinus Nijhoff Publishers, 2004, p. 85-
103
13. Blaise Tchikaya, Mémento de la jurisprudence du droit international public, Hachette, 2000
Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării (TIDM)
CUPRINS
5.1. Înfiinţarea TIDM
5.2. Organizarea TIDM
5.2.1. Judecătorii TIDM
5.2.2. Camerele TIDM
5.2.3. Grefa TIDM
5.4. Competenţa necontencioasă
Obiectivele Unităţii de învăţare nr. 5
- cunoașteți aspectele relevante privind înființarea, organizarea TIDM

- cunoașteți cele mai importante elemente caracteristice procedurii contencioase a TIDM, mai ales procedurile
specifice privind măsurile conservatorii și eliberarea promptă a navei sau echipajului
- cunoașteți elementele relevante privind procedura consultativă a TIDM
5.1. Înfiinţarea TIDM

– TIDM a fost creat prin Convenţia ONU privind dreptul mării din 1982 de la Montego Bay (vezi art. 287
din Convenţie), ca jurisdicţie permanentă specializată pentru soluţionarea diferendelor legate de materia
reglementată de Convenţie.
– Anexa VI la Convenţie este Statutul TIDM (inspirat de Statutul CIJ în mai multe prevederi ale sale).
– Sediul său este la Hamburg (Germania), fiind operaţional din 1996. Prima hotărâre a fost pronunţată în
decembrie 1997.
Notă: România este parte la Convenţia ONU privind dreptul mării din 1996 (Legea nr. 110/1996).
– TIDM a încheiat în 1997 un acord de cooperare cu ONU. Adunarea Generală a acordat Tribunalului statutul
de observator la ONU în 1996.
5.2. Organizarea TIDM
5.2.1. Judecătorii TIDM
- Tribunalul este format din 21 de judecători;
- Aceştia sunt independenţi, trebuind să fie aleşi dintre persoanele cu cea mai înaltă reputaţie de echitate şi
integritate şi care posedă o competenţă recunoscută în domeniul dreptului mării;
- Fiecare stat poate desemna doi candidaţi;
- Compoziţia TIDM trebuie să reflecte reprezentarea principalelor sisteme juridice din lume şi o repartiţie
geografică echitabilă;
- Nu pot fi aleşi mai mult de trei membri ai fiecărui grup geografic;
- Mandatul este de 9 ani, existând posibilitatea realegerii. O treime din membri se reînnoieşte la fiecare trei ani;
- Cei 21 de judecători sunt aleşi de către Adunarea Statelor Părţi la Convenţia din 1982, prin vot secret;
- Preşedintele şi vicepreşedintele TIDM sunt aleşi prin vot secret de majoritatea judecătorilor, pe un mandat
reeligibil de trei ani;
Notă: Preşedintele reprezintă TIDM în relaţiile externe, prezidează toate reuniunile TIDM, are vot decisiv dacă
există paritate de voturi la luarea unei decizii şi este membru de drept al Camerei procedurilor sumare.
- Judecătorii TIDM nu pot exercita funcţii politice sau administrative, nu pot fi asociaţi în mod activ sau să aibă
interese financiare în operaţiunile întreprinderilor care se ocupă cu explorarea sau exploatarea resurselor mării sau
teritoriilor submarine; nu pot fi agenţi, consilieri, avocaţi în nici un proces;
- Judecătorii au privilegii şi imunităţi diplomatice;
- Judecătorii ad-hoc se numesc dacă o parte într-o speţă de pe rolul TIDM nu are un judecător de cetăţenia sa
în compoziţia TIDM (conform art. 17 alin. 2 din Statut şi a art. 8 şi 9 din Regulile de procedură); statutul lor este
echivalent cu al celorlalţi judecători, pe perioada procedurilor privind speţa respectivă.
5.2.2. Camerele TIDM

- Cvorumul necesar pentru luarea deciziilor în plen este de 11 judecători;
- TIDM poate constitui camere:
i) Camera procedurilor sumare, compusă din 5 judecători şi doi supleanţi; preşedintele şi
vicepreşedintele TIDM sunt membri de drept ai acestei Camere. Ea poate soluţiona o speţă după o pro-
cedură simplificată, dacă părţile solicită acest lucru. Ea poate prescrie măsuri conservatorii dacă TIDM
nu este în sesiune sau dacă nu este întrunit cvorumul necesar pentru plen;
ii) Camera pentru diferendele privind pescuitul, compusă din 7 judecători, pentru soluţionarea
diferendelor relative la conservarea şi gestionarea resurselor biologice marine;
iii) Camera pentru diferende de mediu, compusă din 7 judecători;
iv) Camere ad-hoc, pentru soluţionarea anumitor diferende, dacă părţile o solicită, a căror compoziţie este
fixată de părţi;
Notă: Prima Cameră ad-hoc a fost constituită în speţa privind conservarea şi exploatarea durabilă a stocurilor de
peşte-spadă din Pacificul de Sud-Est (Chile c. Comunităţii Europene), iniţiată în 2000 (procedura fiind
suspendată în urma unui aranjament între părţi, ulterior cauza fiind scoasă de pe rol ca urmare a unui acord
intervenit între părţi). Camera specială a fost formată din 5 judecători, dintre care un judecător ad-hoc
desemnat de Chile.
v) Camera pentru reglementarea diferendelor privind teritoriile submarine, compusă din 11 judecători,
pentru soluţionarea disputelor legate de activităţile desfăşurate în Zona Internaţională a teritoriilor subma-
rine. Se poate solicita de către părţi şi constituirea unei camere ad-hoc de trei judecători membri ai acestei
Camere.
Comparați aspectele de mai sus privind organizarea TIDM cu cele privind organizarea CIJ.
5.2.3. Grefa TIDM

- Este organul administrativ (secretariatul) TIDM;
- Este condusă de grefierul-şef, asistat de un grefier-şef adjunct, aleşi de Tribunal pe un termen de cinci ani;
- Personalul grefei (aproximativ 40 de persoane) are statut de funcţionar internaţional;
Notă: În 2001, TIDM şi ONU au încheiat un acord care extinde competenţa Tribunalului Administrativ ONU şi în
ceea ce priveşte personalul TIDM.
- Grefa gestionează activitatea juridică şi administrativă, are rol de intermediar al comunicărilor adresate TIDM
sau emise de acesta, gestio-nează rolul TIDM ş.a.

– Ratione personae: nu doar statele părţi la Convenţia ONU privind dreptul mării, dar şi entităţi nestatale –
Autoritatea Internaţională a teritoriilor submarine, „Întreprinderea”, persoane fizice sau juridice care au raporturi
contractuale privind activităţile economice desfăşurate în Zona Internaţională a teritoriilor submarine pot fi părţi în
proceduri în faţa TIDM.
– Ratione materiae, TIDM are competenţă să soluţioneze:
i) toate diferendele şi cererile care îi sunt supuse în conformitate cu Convenţia din 1982, precum şi chestiunile
care sunt prevăzute în mod special în orice alt acord care îi conferă competenţă (art. 21 din Statutul TIDM);
ii) orice diferend privind interpretarea sau aplicarea unui tratat sau convenţie, aflat deja în vigoare la intrarea în
vigoare a Convenţiei din 1982, care se referă la o problemă vizată de Convenţie (art. 22 din Statutul TIDM).
– Dreptul aplicabil. TIDM aplică:
i) dispoziţiile Convenţiei şi celelalte reguli de drept internaţional care nu sunt incompatibile cu aceasta; TIDM
poate soluţiona o cauză şi în echitate, dacă părţile sunt de acord (art. 23 din Statutul TIDM şi art. 293 din
Convenţie);
ii) regulile, reglementările şi procedurile emise de Autoritatea Internaţională, clauzele oricărui contract privind
activităţi desfăşurate în Zona Internaţională (art. 38 din Statut).
Prezentați motivele pentru care în opinia dvs. dreptul aplicabil de către TIDM include și alte reguli
decât cele ale dreptului internațional
– Procedura în faţa TIDM

i) TIDM şi-a adoptat propriile Reguli de procedură la 28 octombrie 1997, acestea fiind modificate ulterior;
ii) Limbile oficiale ale TIDM sunt engleza şi franceza;
iii) Sesizarea se face fie prin notificarea unui acord compromisoriu, fie printr-o cerere în baza unei clauze
compromisorii sau a unei declaraţii făcute în temeiul art. 287 din Convenţia ONU privind dreptul mării; de
asemenea, TIDM poate fi sesizat prin mecanismul lui forum prorogatum;
iv) Faza scrisă şi, respectiv, cea orală sunt structurate asemănător cu procedura CIJ, cu unele particularităţi
care urmăresc asigurarea unei mai mari celerităţi a desfăşurării procesului;
Notă: De exemplu, termenul limită de depunere a pieselor scrise nu poate depăşi 6 luni (art. 55 din Regulile de
procedură), iar faza orală are loc, ca regulă, în cel mult 6 luni de la finalizarea celei scrise (art. 69 din
Regulile de procedură).
v) Problemele procedurale (prevăzute de art. 290 şi 292 din Convenţie, art. 25 din Statutul TIDM şi art. 89-114
din Regulile de procedură) sunt asemănătoare celor întâlnite în cazul CIJ, cu unele particularităţi legate de:
a) măsurile conservatorii, în privinţa cărora competenţa TIDM este obligatorie dacă părţile nu au decis
altfel prin acord. Astfel, conform art. 290 alin. 5 din Convenţie, până la constituirea unui tribunal arbitral
care a fost sesizat cu un diferend, TIDM, sau, în cazul activităţilor desfăşurate în Zona Internaţională,
Camera pentru reglementarea diferendelor referitoare la teritoriile submarine poate să hotărască, să
modifice sau să revoce măsuri conservatorii dacă apreciază prima facie că tribunalul ce urmează să fie
constituit ar fi competent să soluţioneze diferendul şi dacă apreciază că urgenţa situaţiei impune luarea
acestor măsuri;
b) eliberarea promptă a unei nave sau a echipajului acesteia. Este o procedură aparte, competenţa TIDM
în acest caz fiind obligatorie, dacă părţile nu decid altfel prin acord. Conform art. 292 din Convenţie, când
autorităţile unui stat parte au imobilizat o navă sub pavilionul altui stat parte şi se susţine că primul stat nu a
eliberat prompt nava sau echipajul de îndată ce a fost depusă o cauţiune rezonabilă sau o altă garanţie
financiară, problema eliberării poate fi adusă în faţa unei curţi sau unui tribunal desemnat de comun acord
de către părţi. Dacă un astfel de acord nu a fost realizat în 10 zile de la imobilizarea navei sau de la
arestarea echipajului, problema poate fi adusă în faţa TIDM;
Cererea poate fi făcută numai de statul de pavilion sau în numele său;
TIDM nu se va pronunţa decât asupra eliberării sau punerii în libertate, fără să se aducă atingere fondului
acţiunii;
Conform Regulilor de procedură (art. 112), pronunţarea hotărârii trebuie să aibă loc în cel mult 30 de zile de la
sesizarea Tribunalului;
Prezentați particularitățile procedurale care fac TIDM atractiv

vi) Deciziile Tribunalului sunt definitive şi obligatorii (art. 296 din Convenţie). Structura unei hotărâri a
TIDM este prevăzută în art. 125 din Regulile de procedură (fiind la fel cu cea a unei hotărâri a CIJ). Ea poate fi
supusă interpretării sau revizuirii (art. 126-129 din Regulile de procedură);
Deciziile Camerei pentru reglementarea diferendelor privind teritoriile submarine sunt „executorii pe teritoriul
statelor părţi, în acelaşi mod ca şi sentinţele sau ordonanţele celei mai înalte instanţe judiciare a statului parte pe
teritoriul căruia se cere executarea” (art. 39 din Statutul TIDM);
Notă: Cazurile judecate de această Cameră implică dispute de tip comercial, ceea ce justifică o astfel de regulă,
similară celei legate de executarea unei sentinţe date de o instanţă de arbitraj comercial sau de Centrul
Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor relative la Investiţii (CIRDI).
5.4. Competenţa necontencioasă

Conform Regulilor de procedură (art. 130-138), TIDM poate emite avize consultative;
Notă: Convenţia din 1982 nu dă TIDM această competenţă şi nici nu autorizează alt organ sau organizaţie să ceară
avize consultative. Regulile de procedură permit solicitarea de avize consultative asupra unor probleme
juridice dacă un acord internaţional în conexiune cu scopurile Convenţiei prevede această posibilitate.
Camera pentru reglementarea diferendelor privind teritoriile submarine poate, la rândul său, emite avize
consultative, la solicitarea Autorităţii Internaţionale (de către Consiliul sau Adunarea acesteia), conform articolului
159 din Convenţia privind dreptul mării.
Notă: Avizul consultativ al Camerei se poate cere în legătură cu conformitatea unei propuneri aflată pe agenda
Adunării Autorităţii, cu votul unei pătrimi din membrii Autorităţii, precum şi în legătură cu probleme juridice
din domeniul de activitate al Adunării sau Consiliului.
I. 1. Prezentați procedura măsurilor conservatorii în fața TIDM

2. Prezentați procedura eliberării prompte a navei sau echipajului în fața TIDM
3. Prezentaţi pe scurt principalele trăsături şi competenţa materială a TIDM
1. Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării își are sediul la:

a) Strasbourg
b) Luxemburg
c) Hamburg
2. Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării

a) are competenţă să soluţioneze diferendele care-i sunt supuse conform Convenţiei de la Montego
Bay şi chestiunile prevăzute în orice acord care îi conferă competenţă
b) poate soluţiona orice diferend privind aplicarea unui tratat în vigoare anterior Convenţiei de la
Montego Bay care se referă la o problemă vizată de aceasta
c) poate soluţiona orice diferend privind aplicarea unui tratat intrat în vigoare ulterior Convenţiei de l
a Montego Bay care se referă la o problemă vizată de aceasta
3. Competenţa ratione personae a Tribunalului Internaţional pentru Dreptul Mării cuprinde:

a) numai statele părţi la Convenţia ONU privind Dreptul Mării
b) numai state părţi la Convenţia ONU privind Dreptul Mării şi cele care acceptă jurisdicţia TIDM
c) statele părţi la Convenţia ONU privind Dreptul Mării, precum şi entităţi nestatale: Autoritatea
Internaţională a Spaţiilor Submarine, Întreprinderea, persoane fizice şi juridice care au raporturi
contractuale privind activităţile desfăşurate în Zona internaţională a spaţiilor submarine
Răspunsuri pentru Lucrarea de verificare Unitatea 5
I. 1. Se prezintă procedura măsurilor conservatorii în fața TIDM

2. Se prezintă procedura eliberării prompte a navei sau echipajului în fața TIDM
3. Se prezintă sintetic principalele trăsături şi competenţa materială a TIDM
II. 1.c., 2.a.b., 3.c.
Site-ul TIDM: www.itlos.org

www.tiddm.org
Bucureşti, 2003, p. 361-362
2. John Collier, Vaughan Lowe, The Settlement of Disputes in International Law. Institutions and Procedures,
Oxford University Press, 2000, p. 87-90
3. Nguyen Quoc Dinh, Patrick Dailler, Alain Pellet, Droit international public, LGDJ, ediţia a 6-a, 1999, p.
874-876
4. Shabtai Rosenne, The Perplexities of Modern International Law, General Course on Public International
Law, RCADI, vol. 291, 2001, p. 113-116, 123-124
5. Le Tribunal International du Droit de la Mer, 2005
Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE (CCAOSCE)
CUPRINS
6.1. Înfiinţarea CCAOSCE
6.2. Organizarea CCAOSCE
6.2.1. Membrii Curţii
6.3. Competenţa Curţii
6.3.1. Modul unilateral de sesizare a Comisiei de conciliere
6.3.2. Competența CCAOSCE depinde de principiul subsidiarităţii
6.3.3. Posibilitatea ca statele să facă rezerve
6.4. Procedura Comisiei de conciliere
6.4.1. Caracterul obligatoriu al concilierii în urma sesizării unilaterale
6.4.2. Compoziția CCAOSCE
6.4.3. Dreptul aplicabil de către CCAOSCE
6.4.4. Procedura concilierii
6.5. Procedura arbitrajului
6.6. Absența jurisprudenței CCAOSCE
- cunoașteți circumstanțele înființării CCAOSCE

- cunoașteți organizarea specifică a CCAOSCE, modul în care este atrasă competența ei, mai ales a Comisiei
de conciliere și aplicarea principiului subsidiarității
- cunoașteți procedura concilierii obligatorii din cadrul CCAOSCE
- cunoașteți provcedura arbitrajului din cadrul CCAOSCE
6.1. Înfiinţarea CCAOSCE

– Curtea a fost creată prin Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul CSCE/OSCE, adoptată la 26
octombrie 1992, prin consens, în cadrul Consiliului de Miniştri al OSCE. Convenţia a fost semnată la 15
decembrie 1992, la Stockholm, şi a intrat în vigoare la 5 decembrie 1994;
Notă: 1. România a participat în grupul de lucru de 10 experţi, conduşi de Robert Badinter, care a redactat proiectul
Convenţiei (prin doamna prof. dr. Raluca Miga-Beşteliu, Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti);
2. România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 5/1996 (cu o rezervă);
3. În total, 33 de state sunt părţi la Convenţie.
– Curtea face parte din sistemul mecanismelor OSCE de soluţionare paşnică a diferendelor, alături de
„Procedura de la La Valetta”, „Dispoziţiile privind o comisie de conciliere a CSCE/OSCE” şi „Dispoziţiile privind
concilierea dirijată”;
– Curtea a devenit operaţională în 1995. Are sediul la Geneva (Elveţia).
Estimați comparativ valoarea adăugată a CCAOSCE în raport cu celelalte mecanisme OSCE de

soluționare a diferendelor
6.2. Organizarea CCAOSCE
6.2.1. Membrii Curţii

Curtea se compune dintr-un număr de conciliatori şi de arbitri desemnaţi de statele membre şi care se înscriu
pe două liste, ce alcătuiesc două „colegii”:
- colegiul conciliatorilor – fiecare stat-parte desemnează doi conciliatori, dintre care unul poate avea
cetăţenia altui stat; conciliatorii trebuie să fie persoane care deţin sau au deţinut funcţii înalte pe plan
internaţional sau naţional şi care posedă competenţe recunoscute în domeniul dreptului internaţional, al
relaţiilor internaţionale sau al soluţionării diferendelor (art. 3 din Convenţie);
- colegiul arbitrilor – fiecare stat-parte desemnează un arbitru şi un supleant, dintre care unul poate
avea cetăţenia altui stat parte; arbitrii şi supleanţii trebuie să întrunească condiţiile cerute de ţările lor
pentru exercitarea celor mai înalte funcţii judiciare sau să fie jurisconsulţi, având o competenţă
recunoscută în domeniul dreptului internaţional (art. 4 din Convenţie);
Curtea este, prin urmare, mai degrabă un cadru (asemănător cu CPA) decât o instanţă permanentă;
Mandatul membrilor Curţii este de 6 ani, reînnoibil;
Colegiile reunite aleg Biroul Curţii, format dintr-un preşedinte, 4 membri (câte doi de către fiecare colegiu) şi
4 membri supleanţi (câte doi de către fiecare colegiu). Membrii Biroului îl aleg pe vicepreşedinte (dintre arbitri, dacă
preşedintele este conciliator şi dintre conciliatori, dacă preşedintele este arbitru).
6.2.2. Grefa Curţii este numită de Curte; statutul Grefei este elaborat de Biroul Curţii şi adoptat de statele-părţi
la Convenţie.
6.3. Competenţa Curţii
6.3.1. Conform art. 18 alin. 1 din Convenţie, orice stat-parte poate supune, unilateral, unei comisii de
conciliere constituite potrivit Convenţiei, orice diferend cu un alt stat-parte, care nu a putut fi soluţionat prin
negocieri într-o perioadă de timp rezonabilă. De asemenea, se poate constitui, prin acordul părţilor, un tribunal
arbitral, conform art. 26 din Convenţie, pentru soluţionarea unui diferend.
6.3.2. Convenţia aplică principiul subsidiarităţii:
- Conform art. 19 alin. 1 din Convenţie, comisia de conciliere sau tribunalul arbitral constituite pentru
soluţionarea unui diferend vor înceta examinarea lui dacă:
i) înainte de sesizarea comisiei sau tribunalului, diferendul a fost supus unei curţi sau unui tribunal a
cărui competenţă părţile în litigiu sunt obligate să o accepte sau dacă o asemenea instanţă a pronunţat
deja o hotărâre asupra fondului;
ii) părţile în litigiu au acceptat, anterior, competenţa exclusivă a unui alt organ jurisdicţional, care este
competent să decidă, cu forţă obligatorie, asupra diferendului ce i-a fost supus sau dacă părţile au decis să
soluţioneze litigiul exclusiv prin alte mijloace;
- Conform art. 19 alin. 2, comisia de conciliere încetează să examineze diferendul dacă una sau toate părţile
supun diferendul unei curţi sau unui tribunal a cărui competenţă părţile respective sunt obligate să o accepte;
- Conform art. 19 alin. 3, comisia de conciliere suspendă examinarea diferendului dacă, anterior, a fost supus
altui organ care are competenţă să facă propuneri cu privire la diferend. Dacă acest demers anterior nu soluţionează
diferendul, comisia îşi reia lucrările, la cererea părţilor sau a uneia dintre ele;

Analizați caracterul flexibil al CCAOSCE prin raportare la compoziția de tip cadru și la aplicarea
principiului subsidiarității
6.3.3. La momentul semnării, ratificării Convenţiei sau aderării la aceasta, statele pot face rezerve pentru a
asigura compatibilitatea mecanismului de soluţionare a diferendelor instituit de Convenţie cu alte mijloace de
soluţionare, care rezultă din alte angajamente internaţionale aplicabile statului respectiv.
Notă: Rezerva făcută de România la ratificare prevede că: „În aplicarea prevederilor articolului 19 paragraful 4,
România îşi rezervă dreptul de a opta pentru folosirea procedurilor de conciliere sau de arbitraj prevăzute în
tratatele bilaterale şi multilaterale încheiate sau pe care ea le va încheia”.
6.4. Procedura Comisiei de conciliere
6.4.1. Noutatea absolută a Convenţiei este posibilitatea sesizării unilaterale a unei comisii de conciliere
pentru soluţionarea unui diferend, concilierea fiind obligatorie.
Notă: Comisia de conciliere poate fi sesizată şi prin acordul părţilor, caz în care părţile pot fi şi state nemembre
OSCE.
6.4.2. Comisia de conciliere este alcătuită din 5 membri, desemnaţi astfel:
- fiecare stat poate desemna de pe lista de conciliatori câte un conciliator; dacă în 15 zile o parte nu
desemnează un conciliator, Biroul Curţii îndeplineşte această formalitate;
- Biroul Curţii alege, de pe aceeaşi listă, alţi trei conciliatori neutri;
- Preşedintele comisiei este ales, de către Comisie, dintre conciliatorii neutri;
6.4.3. Dreptul aplicabil; conform art. 24, comisia „ajută părţile la un diferend să îl reglementeze conform
dreptului internaţional şi angajamentelor la care au subscris în cadrul CSCE/OSCE”.
Notă: Concilierea este un mijloc politico-diplomatic; obligativitatea soluţionării prin aplicarea dreptului
internaţional particularizează activitatea acestei comisii de conciliere.
6.4.4. Procedura concilierii

– Regulile de procedură ale Curţii au fost adoptate la 1 februarie 1997;
– Procedura este confidenţială şi contradictorie (art. 23 alin. 1).
Notă: Procedura concretă este stabilită de comisia de conciliere după constituire.
- Limbile procedurii sunt limbile oficiale ale OSCE (engleză, franceză, spaniolă, germană, rusă, italiană);
- Comisia poate invita, cu consimţământul părţilor, orice alt stat-parte la Convenţie, având un interes în
reglementarea diferendului, să participe la procedură (art. 23 alin. 2 din Convenţie, art. 20 alin. 2 din Regulile de
procedură);
- Comisia încearcă să determine, în timpul procedurii, ca părţile să găsească o soluţie reciproc acceptabilă;
dacă acest lucru se produce, comisia elaborează o încheiere, semnată de membrii comisiei şi de reprezentanţii
părţilor. Aceasta va fi transmisă spre informare Consiliului OSCE;
- Dacă nu se poate ajunge la soluţia de mai sus, comisia elaborează un raport final, care cuprinde propunerile
comisiei pentru soluţionarea diferendului. Acesta este notificat părţilor, care au la dispoziţie 30 de zile pentru a-l
accepta (sau nu);
- Dacă în termenul de 30 de zile părţile nu acceptă soluţia, raportul va fi înaintat Consiliului OSCE;
Notă: Acesta are la îndemână posibilităţi de acţiune politică asupra părţilor la diferend.

Apreciați valoarea adăugată a caracterului obligatoriu al concilierii în cadrul CCAOSCE la sesizarea unilaterală
a unei părți la diferend
6.5. Procedura arbitrajului

Constituirea tribunalului arbitral şi funcţionarea sa sunt similare cu cele ale arbitrajului clasic (vezi Cursul 3);
Notă: 1. Există posibilitatea, prevăzută de art. 26 alin. 2 din Convenţie, de atragere a competenţei tribunalului
arbitral prin declaraţii facultative de acceptare a jurisdicţiei tribunalului, pe termen limitat sau nelimitat,
pentru orice diferend sau cu excluderea diferendelor referitoare la integritatea teritorială, apărarea
naţională, la titluri de suveranitate asupra teritoriului naţional sau la pretenţii concurente cu privire la
jurisdicţia asupra altor zone;
2. Tribunalul arbitral al Curţii nu poate fi sesizat unilateral, ci prin acord (dacă nu există declaraţii
facultative reciproce).
Sentinţa arbitrală se publică de către grefier şi este comunicată părţilor şi Consiliului OSCE.
6.6. Până în prezent, nici un diferend nu a fost supus spre soluţionare Curţii de Conciliere şi Arbitraj a OSCE,
statele fiind reticente să „experimenteze” noi căi de soluţionare a diferendelor, fără o practică jurisprudenţială pe
care să o cunoască.
Care credeți că este rațiunea pentru care în pofida avantajelor CCAOSCE statele părți la Convenția
din 1992 nu au recurs încă la această jurisdicție pentru soluționarea diferendelor?
I. 1. În ce constă caracterul specific al CCAOSCE legat de compoziție și competență?

2. Prezentați procedura concilierii obligatorii în cadrul CCAOSCE
1. Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE

a) este formată dintr-un colegiu al arbitrilor şi unul al conciliatorilor
b) prezintă avantajul că procedura concilierii se declanşează la sesizarea unilaterală a uneia din
părţile la diferend, fără a mai fi necesar un accept al celeilalte părţi
c) prezintă avantajul că procedura arbitrajului se declanşează la sesizarea unilaterală a uneia din
părţile la diferend, fără a mai fi necesar un accept al celeilalte părţi
2. Procedura de conciliere în faţa Curţii de Conciliere şi Arbitraj a OSCE este:
a) obligatorie pentru statele OSCE părţi contractanta la convenţie

b) procedura nu este obligatorie pentru statele OSCE, părţile având posibilitatea să sesizeze Curtea
prin compromis, clauză compromisorie sau declaraţie unilaterală
c) obligatorie numai dacă Comitetul Înalţilor Funcţionari decide ca un diferend să fie supus
procedurii de conciliere
3. Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE

a) a soluționat 33 de spețe până în prezent
b) nu a soluționat nicio speță arbitrală și 33 de cazuri în procedura de conciliere obligatorie
c) a fost înființată printr-o Convenție care are 33 de state părți
I. 1. Se vor prezenta elementele specifice legate de compoziția și competența CCAOSCE, cu

accent pe caracterul cadru și pe sesizarea unilaterală a concilierii obligatorii, aplicarea principiului
subsidiarității și posibilitatea de efectuare de declarații de acceptare a competenței obligatorii în
materie de arbitraj
2. Se va prezenta procedura concilierii
II. 1.a.b., 2.a., 3.c.
Site-ul CCAOSCE: www.osce.org/cca/

Bucureşti, 2003, p. 378-383
2. Luigi Condorelli, En attendant la Cour de conciliation et d’arbitrage de la CSCE: Quelques remarques sur le
droit applicable, în C. Dominice,
R. Patry, C. Reymond (coord.), „Études de droit international en l’honneur de Pierre Lalive”, Bale, Helbing and
Liechtenstein, 1993, p. 457-467
3. Laurence Cuny, L’OSCE et le règlement pacifique des différends: La Cour de conciliation et d’arbitrage,
IUHEI, Genève, 1997
4. Pierre-Michel Eisemann, La convention de Stockholm relative à la conciliation et à l’arbitrage au sein de l’OSCE.
Quelques observations iconoclastes, în E. Decaux, L.-A. Sicilianos, „La CSCE. Dimension humaine et règlement des
différends”, Montchrestien, Paris, 1993, p. 219-229
5. Ch. Leben, La mise en place de la Cour de conciliation et d’arbitrage au sein de l’OSCE, RGDIP, vol. 100,
1996, p. 135-148
6. Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional contemporan. Texte esenţiale, R.A. Monitorul Oficial,
Bucureşti, 2000, p. 405-420
7. Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Cristian Jura, Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, Editura
All Beck, Bucureşti, 2002, p. 257, 260-266
8. Alain Pellet, Note sur la Cour de conciliation et d’arbitrage de la CSCE, în E. Decaux, L.-A. Sicilianos, „La
CSCE. Dimension humaine et règlement des différends”, Montchrestien, Paris, 1993, p. 189-217
Tribunalele penale internaţionale ad-hoc. Aspecte introductive. Clasificare. Tribunalele
internaţionale pentru fosta Iugoslavie şi Ruanda
CUPRINS
7.1. Elemente de istoric. Tribunalele de la Nürnberg şi Tokio
7.2. Elemente generale privind tribunalele penale internaţionale ad-hoc
7.3. Clasificarea tribunalelor penale internaţionale ad-hoc
7.4. Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie (TPII)
7.4.1. Înfiinţare. Elemente de context
7.4.2. Rezoluţii premergătoare ale Consiliului de Securitate
7.4.3. Sediul și denumirea completă
7.4.4. Organizarea TPII
7.4.5. Competenţa TPII
7.4.6. Principii de funcţionare a TPII
7.4.7. Regulile de procedură ale TPII
7.4.8. Cooperarea TPII – România
7.4.9. Activitatea TPII
7.5. Tribunalul Penal Internaţional pentru Ruanda (TPIR)
7.5.1. Înfiinţarea. Elemente de context
7.5.2. Rezoluţii şi alte demersuri premergătoare ale Consiliului de Se¬curitate sau ale altor organe ONU
7.5.3. Sediul și denumirea completă
7.5.4. Organizarea TPIR
7.5.5. Competența TPIR
7.5.6. Principiile de funcţionare ale TPIR
7.5.7. Regulile de procedură ale TPIR
7.5.8. Cooperarea internaţională cu TPIR
7.5.9. Activitatea TPIR


- înțelegeți motivele care au dus la crearea tribunalelor internaționale penale
- înțelegeți particularitățile și limitările acestora
- cunoașteți clasificarea tribunalelor internaționale penale, în funcție de diversele criterii de clasificare, care este de
natură să evidențieze diversele clase sau categorii de astfel de instanțe
- cunoașteți modul de înființare, organizarea, competența personală, materială, temporală și teritorială, principiile
de funcționare (mai ales caracterul prioritar față de instanțele interne), activitatea jurisprudențială, cooperarea cu
România ale TPII
- cunoașteți modul de înființare, organizarea, competența personală, materială, temporală și teritorială, principiile
de funcționare (mai ales caracterul prioritar față de instanțele interne), activitatea jurisprudențială ale TPIR
7.1. Elemente de istoric. Tribunalele de la Nürnberg şi Tokio

– Crearea unor tribunale penale internaţionale nu este o idee recentă. Pe lângă dezbaterile referitoare la crearea
unei Curţi Penale Internaţionale permanente, care au fost iniţiate încă din perioada interbelică, a existat după
primul război mondial decizia înfiinţării unui tribunal special penal care să-l judece, pentru crime de război, pe
fostul împărat german Wilhelm al II-lea, în conformitate cu art. 227 al Tratatului de la Versailles (1919);
Notă: 1. Art. 227 prevedea judecarea fostului împărat „pentru ofensă supremă împotriva moralităţii internaţionale şi
sanctităţii tratatelor”;
2. Tribunalul special ar fi trebuit compus din 5 judecători numiţi de SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia şi
Japonia;
3. Tribunalul nu a putut funcţiona, deoarece fostul suveran s-a refugiat în Olanda, care a refuzat să-l predea
(deoarece crimele de război de care era acuzat nu erau incriminate de dreptul olandez);
4. A fost constituită de către învingători o „Comisie privind responsabilitatea autorilor războiului”, care a
examinat aproximativ 20 de mii de cazuri şi a identificat în jur de 900 de ofiţeri germani eventual
răspunzători de crime de război. În final, tribunalul imperial suprem din Leipzig a judecat doar 12 dintre
aceştia, dintre care 6 au fost condamnaţi la maximum 3 ani de detenţie, pe care însă nu i-au executat.
– După al doilea război mondial au fost înfiinţate primele tribunale penale internaţionale ad-hoc pentru
judecarea criminalilor de război germani şi japonezi, la Nürnberg şi, respectiv, Tokio;
Notă: Aceste tribunale erau rezultatul situaţiei de după război, fiind destinate să judece exclusiv persoane acuzate
de crime de război din tabăra puterilor învinse.
i) Statutul Tribunalului de la Nürnberg era un tratat: Acordul de la Londra din August 1945, semnat de
Marea Britanie, Franţa, SUA şi URSS; Statutul Tribunalului era anexat Acordului;
Notă: Statutul arăta în art. 62 că tribunalul era competent să judece şi să pedepsească acele persoane care,
acţionând în numele puterilor europene ale Axei, au comis crime împotriva păcii, cum ar fi conceperea,
pregătirea, lansarea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război cu încălcarea tratatelor
angajamentelor internaţionale sau participarea la plan concertat sau complot cu scopul atingerii unuia din
scopurile amintite anterior.
Statutul Tribunalului de la Nürnberg a inspirat ulterior, ca şi regulile sale de procedură, prevederile statutelor şi
regulilor de procedură ale tribunalelor penale pentru fosta Iugoslavie şi Ruanda, ca şi Statutul de la Roma al
Curţii Penale Internaţionale din 1998;
ii) Tribunalul de la Tokio a fost înfiinţat la 19 ianuarie 1946 printr-o Proclamaţie specială a Comandantului
Suprem Aliat, generalul american Mc. Arthur, pe baza Declaraţiei de la Posdam (1945). Tribunalul avea o
competenţă definită aproape identic cu cea a Tribunalului de la Nürnberg pentru criminalii de război din Extre-
mul Orient. În compoziţie erau incluşi şi judecători indieni şi filipinezi;
Notă: 1. Tribunalul de la Nürnberg (care a activat între noiembrie 1945 şi octombrie 1946) a judecat 22 de nazişti,
dintre care 12 au primit pedeapsa cu moartea, 7 au fost condamnaţi la detenţie, iar 3 au fost achitaţi;
2. Tribunalul de la Tokio (care a activat doi ani şi jumătate începând cu mai 1946) a judecat 28 de persoane,
dintre care 7 au primit pedeapsa cu moartea, 18 au fost condamnaţi la detenţie, iar 3 au fost achitaţi;
3. Statutele celor două Tribunale consacrau pentru prima oară, în dreptul pozitiv, crimele contra păcii şi contra
umanităţii, ceea ce a fost criticat ca o incriminare ulterioară săvârşirii crimelor în cauză.
Argumentați împotriva criticii aduse Tribunalului de la Nürnberg și celui de la Tokio menționate în

punctul 3 al Notei de mai sus
7.2. Elemente generale privind tribunalele penale internaţionale ad-hoc

– Tribunalele penale internaţionale ad-hoc reprezintă o categorie de instanţe internaţionale de aplicare a
dreptului internaţional penal (ramură autonomă a dreptului internaţional public) în urma anumitor conflicte
interstatale sau intrastatale, sancţionând încălcări grave ale drepturilor omului şi dreptului internaţional umanitar
prin săvârşirea de crime de război, crime contra păcii şi umanităţii într-un spaţiu geografic determinat şi într-o
perioadă de timp determinată de documentele lor constitutive;
– De cele mai multe ori, competenţa temporală a tribunalului penal internaţional ad-hoc funcţionează şi
retroactiv faţă de momentul înfiinţării sale (spre deosebire de CPI, a cărei competenţă temporală începe de la
intrarea în vigoare a Statutului de la Roma – 1 iulie 2002);
– Aceste instanţe au caracter temporar (nu permanent, ca CPI), perioada lor de funcţionare fiind limitată;
– Totodată competenţa ratione personae este limitată la persoane având o anumită cetăţenie.
7.3. Clasificarea tribunalelor penale internaţionale ad-hoc

- în funcţie de tipul actului constitutiv:
i) tribunalele înfiinţate prin rezoluţii ale Consiliului de Securitate (ca organe subsidiare ale acestuia):
Tribunalele Penale Internaţionale pentru fosta Iugoslavie şi pentru Ruanda (rezoluţiile nr. 827 din 1993
şi, respectiv, 955 din 1994);
Notă: O situaţie aparte o are Tribunalul special penal pentru Liban, stabilit ca efect al rezoluţiei nr. 1757 din 2007,
care a determinat intrarea în vigoare a unui Acord de creare a sa, semnat anterior de ONU şi Guvernul
libanez, dar neratificat de Parlamentul libanez;
ii) tribunalele înfiinţate prin tratate internaţionale: Tribunalele Penale Internaţionale pentru Sierra Leone
(Acordul dintre ONU şi Guvernul din Sierra Leone din ianuarie 2002) şi Cambodgia (Acordul dintre
ONU şi Guvernul regal cambodgian din 2004);
Notă: Instanţa penală internaţională din Cambodgia a fost înfiinţată, de fapt, printr-o lege internă din 2001
(„Camerele Extraordinare pentru judecarea autorilor crimelor comise în perioada Kampuchiei
Democrate”), care a fost confirmată, cu modificări şi completări, de către acordul din 2004.
iii) tribunalele înfiinţate prin acte normative interne sau ale unor administraţii internaţionale: Tribunalele
speciale pentru Timorul de Est (Legea indoneziană nr. 26/2000 şi regulamentul UNTAET nr. 15/2000) şi
pentru Irak (Legea din decembrie 2003);
Notă: Tribunalul de la Nürnberg, prima instanţă internaţională penală creată, a fost înfiinţat prin tratat (Statutul
său), în timp ce Tribunalul de la Tokio a fost rezultatul unei măsuri administrative a autorităţilor americane
de ocupaţie. Se poate susţine, din punct de vedere al modului de înfiinţare a instanţelor internaţionale în
general, că modul „normal” de creare este tratatul. Practica tribunalelor internaţionale ad-hoc arată însă că
cele mai eficiente (până în prezent) sunt cele pentru fosta Iugoslavie şi Ruanda, create prin rezoluţii ale
Consiliului de Securitate.
Care este, în opinia dvs., cea mai bună modalitate de înființare a unui tribunal internațional penal ad-
hoc? Argumentați
- în funcţie de relaţia cu ONU:

i) tribunalele constituite ca organe subsidiare ale ONU: Tribunalele Penale Internaţionale pentru fosta
Iugoslavie şi Ruanda;
ii) tribunalele constituite ca organe judiciare independente, dar care au o relaţie de cooperare cu ONU:
Tribunalele Penale Internaţionale pentru Sierra Leone, Cambodgia, Instanţele Speciale din Timorul de
Est, înfiinţate de UNTAET, Tribunalul special penal pentru Liban;
iii) tribunalele care nu au o relaţie de cooperare cu ONU: Tribunalul indonezian ad-hoc pentru drepturile
omului, înfiinţate de autorităţile indoneziene, Tribunalul special pentru Irak;
- în funcţie de modul de organizare şi dreptul aplicabil:
i) tribunale cu caracter internaţional propriu-zise: Tribunalele Penale Internaţionale pentru fosta
Iugoslavie şi Ruanda (alcătuite exclusiv din judecători şi procurori internaţionali, aplicând dreptul
internaţional);
ii) tribunale cu caracter mixt (atât internaţional, cât şi intern): Tribunalele Penale Internaţionale pentru Sierra
Leone, Cambodgia şi Liban (judecători şi procurori internaţionali desemnaţi de Secretarul general ONU
şi, respectiv, de către autorităţile naţionale, aplică atât dreptul internaţional, cât şi norme de drept penal şi
procesual penal naţional);
iii) tribunalele speciale naţionale, cu participare internaţională: Instanţele Speciale înfiinţate de
UNTAET în Timorul de Est (Tribunalul ad-hoc înfiinţat de Indonezia nu are participare internaţională),
Tribunalul Special pentru Irak (este prevăzută posibilitatea numirii de consilieri sau observatori străini,
care să asiste în realizarea procedurii).
Se remarcă faptul că instanţele internaţionale penale ad-hoc cunosc mai multe „clase”: cele „clasice” (propriu-
zis internaţionale) şi cele de „a doua generaţie”(cu caracter mixt sau cu participare internaţională), care sunt
rezultatul unui „compromis” cu autorităţile naţionale sau în considerarea situaţiei specifice din statul respectiv.
Notă: Există diferenţe şi în alte privinţe, de exemplu modalitatea de finanţare: din bugetul ONU (fosta Iugoslavie şi
Ruanda), contribuţii voluntare (Sierra Leone, Cambodgia), bugete naţionale.
În mod firesc, odată finalizată activitatea acestor instanţe ad-hoc (create pentru sau ca urmare a unor
situaţii conflictuale speciale, pentru zone geografice şi perioade de timp limitate şi pentru persoane având o
anumită cetăţenie), orice alte infracţiuni internaţionale ar trebui să revină competenţei CPI (dacă au fost
săvârşite după 1 iulie 2002), singura instanţă internaţională permanentă.
Evaluați valoarea adăugată a tipului de tribunal internațional penal mixt cu prevalența elementului
internațional în privința compoziției și a dreptului aplicabil
7.4. Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie (TPII)
7.4.1. Înfiinţare. Elemente de context

- TPII a fost înfiinţat prin Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 827 din 25 mai 1993, ca urmare a
masivelor violări ale drepturilor omului comise pe teritoriul fostei Iugoslavii începând cu anul 1991,
considerate a fi o ameninţare pentru pacea şi securitatea internaţională. Statutul TPII este o anexă a Re-
zoluţiei, fiind amendat prin rezoluţii ulterioare ale CS.
7.4.2. Rezoluţii premergătoare ale Consiliului de Securitate:

a) Rezoluţia nr. 771 din 1992 a stabilit că persoanele care au comis sau au ordonat comiterea unor încălcări
grave ale Convenţiilor de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate urmează să
răspundă individual pentru astfel de fapte; s-a solicitat statelor şi organizaţiilor nonguvernamentale să
strângă informaţii privind acestea;
b) Rezoluţia nr. 780 din 1992 a solicitat Secretarului general ONU crearea unei comisii de experţi
independenţi care să analizeze informaţiile primite şi să transmită Consiliului de Securitate concluziile la
care s-a ajuns; comisia a concluzionat, inter alia, că au fost comise încălcări grave ale Convenţiilor de la
Geneva şi ale Protocoalelor adiţionale şi alte violări pe scară largă ale dreptului internaţional umanitar;
c) Rezoluţia nr. 808 din 1993 a prevăzut că „un tribunal internaţional trebuie înfiinţat pentru urmărirea
persoanelor responsabile pentru încălcări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul
fostei Iugoslavii începând cu anul 1991”; se solicită Secretarului general un raport cu propuneri detaliate
în acest sens. Raportul Secretarului general ONU, care avea în anexă proiectul Statutului Tribunalului, a
stat la baza Rezoluţiei 827, care a înfiinţat TPII.
7.4.3. Sediul TPII este la Haga.

Denumirea oficială a TPII este „Tribunalul penal internaţional însărcinat cu judecarea persoanelor
responsabile de violările grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii
începând cu anul 1991”.
7.4.4. Organizarea TPII

– Judecătorii
Membrii TPII sunt 16 judecători permanenţi şi 27 de judecători
ad litem.
Judecătorii permanenţi sunt aleşi după cum urmează (art. 13 bis din Statut) pentru un mandat de 4 ani,
reeligibil:
a) Secretarul general ONU invită statele membre şi observatoare la ONU să prezinte candidaturi;
b) Fiecare stat poate prezenta două candidaturi;
c) Candidaţii trebuie să fie persoane cu înaltă moralitate, imparţialitate şi integritate, care posedă
calificările cerute în statele lor pentru a fi numite în cele mai înalte funcţii judiciare, cu experienţă în
aplicarea dreptului penal şi a dreptului internaţional, mai ales dreptul internaţional umanitar şi drepturile
omului (art. 13 din Statut);
d) Totodată, cei doi candidaţi din partea unui stat nu pot avea aceeaşi cetăţenie sau a judecătorului membru
al Camerei de Apel a TPII şi care a fost ales sau numit judecător al Tribunalului Penal Internaţional
pentru Ruanda;
e) Secretarul general transmite lista Consiliului de Securitate care stabileşte o listă de minimum 28 de
candidaţi şi maximum 42, având în vedere necesitatea unei reprezentări adecvate a principalelor sisteme
juridice ale lumii;
f) Adunarea Generală alege judecători pe cei care au obţinut majoritatea absolută de voturi ale statelor
membre ONU şi observatoare, în ordinea numărului de voturi.
Judecătorii ad litem sunt aleşi după cum urmează (art. 13 din Statut), pentru un mandat unic de 4 ani:
a) Secretarul general ONU invită statele membre şi observatoare la ONU să prezinte candidaturi;
b) Fiecare stat poate propune maximum patru candidaturi, având în vedere necesitatea unei reprezentări
echitabile a bărbaţilor şi femeilor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 13 din Statut;
c) Secretarul general transmite candidaturile Consiliului de Securitate care stabileşte o listă de minimum 54
de candidaţi, având în vedere necesitatea unei reprezentări adecvate a principalelor sisteme juridice ale
lumii şi importanţa unei repartiţii geografice echitabile;
d) Adunarea Generală alege cei 27 de judecători ad litem, cu majoritatea absolută de voturi ale statelor
membre ONU şi observatoare.
Pe perioada mandatului lor, la propunerea Preşedintelui TPII, Secretarul general numeşte dintre cei 27 de
judecători pe acei judecători ad litem care vor participa în Camerele de primă instanţă în unul sau mai multe
procese, dar nu pentru mai mult de 3 ani.
Notă: 1. Judecătorii ad litem au un statut similar cu judecătorii permanenţi;
2. Totuşi ei nu pot deveni preşedinţi ai TPII, nu pot face parte din Camera de Apel, nu pot participa la
adoptarea regulilor de procedură etc.
Crearea categoriei judecătorilor ad litem (prin rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 13 din 2000) a fost
motivată de necesitatea grăbirii examinării cazurilor de pe rolul TPII, astfel încât acesta să-şi finalizeze activitatea
în timp util.
– Camerele TPII
Judecătorii permanenţi aleg un preşedinte dintre ei, care este membru şi preşedinte al Camerei de Apel. Acesta
numeşte 4 judecători permanenţi în Camera de Apel şi 9 judecători permanenţi în Camerele de primă instanţă.
Notă: 1. Doi judecători ai Tribunalului Penal Internaţional pentru Ruanda sunt numiţi de preşedintele acestei
instanţe, în consultare cu preşedintele TPII, ca membri ai Camerei de Apel şi ca judecători permanenţi ai
TPII.
2. Este un caz unic de „îngemănare” instituţională între două instanţe judiciare internaţionale.
Totodată, preşedintele alocă judecători ad litem numiţi de Secretarul general în componenţa Camerelor de
primă instanţă. În acelaşi timp, nu pot funcţiona mai mult de 9 judecători ad litem, cetăţeni ai unor state diferite
în compoziţia Camerelor de primă instanţă. În fiecare Cameră de primă instanţă nu pot fi mai mult de 3 judecători
permanenţi şi 6 judecători ad litem. Fiecare Cameră de primă instanţă de acest tip mixt poate fi subdivizată în
secţiuni de 3 judecători (permanenţi şi ad litem).
Sunt 3 Camere de primă instanţă şi o Cameră de Apel.
– Biroul Procurorului
Are sarcina efectuării cercetărilor (colectare de probe, identificarea martorilor etc.), emiterii actelor de acuzare
şi prezentării rechizitoriilor.
Membrii săi sunt ofiţeri de poliţie, criminalişti, procurori.
Procurorul-şef este numit de Consiliul de Securitate, pe un mandat de 4 ani.
– Secţia pentru victime şi martori
Asigură asistenţă victimelor şi martorilor, inclusiv în privinţa măsurilor de protecţie a acestora.
– Grefa TPII, care îndeplineşte funcţiile cunoscute de la alte instanţe internaţionale.
7.4.5. Competenţa TPII

– Competenţa ratione materiae: încălcări grave ale Convenţiilor de la Geneva din 1949 privind protecţia
victimelor conflictelor armate (şi ale Protocoalelor adiţionale la acestea), violări ale legilor şi obiceiurilor răz-
boiului, genocid, crime contra umanităţii (art. 2-5 din Statut).
– Competenţa ratione personae: numai persoane fizice (art. 6 din Statut)
– Competenţa ratione loci: teritoriul fostei Iugoslavii (art. 8 din Statut).
– Competenţa ratione temporis: Rezoluţia nr. 827 din 1993 prevedea că intră în competenţa TPII crimele
comise „între 1 ianuarie 1991 şi o dată care va fi determinată ulterior de Consiliul de Securitate după restabilirea
păcii”.
Notă: O astfel de dată nu a fost în mod expres stabilită de Consiliul de Securitate, însă este firesc să putem
interpreta că limita temporală pentru săvârşirea crimelor din competenţa tribunalului nu poate fi ulterioară
prăbuşirii regimului Miloşevici (septembrie 2000), urmată de primirea oficială a R.F.I. în ONU (1 noiembrie
2000).
În legătură directă cu caracterul limitat al competenţei temporale se află activitatea, de asemenea limitată în
timp, a TPII.
Notă: 1. Rezoluţia nr. 1503 din 2003 a Consiliului de Securitate a stabilit următoarele termene pentru finalizarea
procedurilor: 2004 pentru finalizarea investigării cazurilor de către procuror; 2008 pentru finalizarea
procedurilor în camerele de primă instanţă; 2010 pentru finalizarea procedurilor în apel;
2. Strategia de finalizare a stabilit măsuri ca: urmărirea persoanelor cu cea mai mare responsabilitate în
comiterea crimelor din competenţa TPII, transferul unor cazuri către instanţe naţionale, utilizarea extensivă
a judecătorilor ad litem, încheierea unor înţelegeri procuror-acuzaţi prin care aceştia ar primi pedepse mai
uşoare dacă s-ar declara vinovaţi etc.
Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 1966 din 2010 instituie Mecanismul Rezidual pentru Tribunalele
Penale Internaţionale cu cele două ramuri ale sale – una pentru TPII (şi una pentru TPIR). Pentru TPII,
Mecanismul şi-a început activitatea la 1 iulie 2013, TPII trebuind să ia toate măsurile pentru finalizarea activităţii
până la 31 decembrie 2014. Scopul Mecanismului este de a continua competenţa, drepturile, obligaţiile şi funcţiile
esenţiale ale Tribunalelor.
7.4.6. Principii de funcţionare a TPII

– TPII are precădere faţă de instanţele penale naţionale: poate solicita unei instanţe naţionale încetarea
procedurilor şi predarea persoanei, ca şi a oricăror mijloace de probă.
– Nici o persoană nu poate fi judecată de două ori pentru aceeaşi faptă. Dacă o persoană a fost judecată deja de
o instanţă naţională, excepţiile de la această regulă sunt:
i) încadrarea juridică a instanţei naţionale nu corespunde celei care ar fi făcute conform Statutului TPII;
ii) procedura s-a desfăşurat fără respectarea principiilor independenţei şi imparţialităţii.
Notă: TPII trebuie însă să ţină cont de pedeapsa deja aplicată.
Evaluați principiul precăderii TPII faţă de instanţele penale naţionale din perspectiva obiectivului
justiției internaționale penale de realizare a reconcilierii la nivelul societăților afectate de conflictul în
cadrul căruia s-au produs crimele aflate în competența materială a TPII
7.4.7. Regulile de procedură ale TPII

– TPII şi-a aprobat Regulile de procedură în februarie 1994.
– Drepturile acuzatului, conform Statutului şi procedurilor din Regulile de procedură, sunt:
i) dreptul de a-i fi analizată cauza echitabil şi public;
ii) egalitatea în faţa tribunalului;
iii) prezumţia de nevinovăţie;
iv) dreptul de a fi informat în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înţelege şi în amănunt, despre natura şi
motivele acuzaţiei, dreptul de a fi asistat de un interpret;
v) dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile pentru pregătirea apărării;
vi) dreptul de a fi judecat fără întârzieri excesive;
vii) dreptul să se apere personal sau prin apărător sau de a primi apărător din oficiu;
viii) dreptul de a interoga martorii acuzării şi egalitatea de tratament pentru martorii apărării;
ix) dreptul de a nu fi obligat să depună mărturie împotriva sa sau de a-şi recunoaşte vinovăţia.
Notă: În cazul Miloşevici, care a refuzat numirea unui avocat (ales sau din oficiu), a fost utilizată instituţia amicus
curiae – persoane desemnate de instanţă pentru a pune întrebări martorilor, a ridica obiecţii, a semnala
mijloace de probă în favoarea apărării etc.
– Procedura este de natură mixtă, cu elemente atât din procedura inchizitorială, cât şi contradictorie, fiind
inspirată atât de sistemul de common law, cât şi de cel de civil law:
i) acuzatul este chestionat dacă pledează vinovat sau nu;
ii) fiecare parte poate cita martori şi prezenta mijloace de probă (întâi acuzarea, apoi apărarea);
iii) procurorul şi apărarea pun, ulterior, concluzii finale;
iv) deliberarea este secretă;
v) pentru condamnare este necesar ca majoritatea judecătorilor să fie convinsă că vinovăţia acuzatului a fost
dovedită dincolo de orice îndoială;
vi) hotărârea poate fi atacată cu apel şi revizuire.
– Executarea hotărârilor se face pe baza unor acorduri cu state pe teritoriul cărora se vor executa pedepsele.
Notă: Nu se poate pronunţa pedeapsa cu moartea, ci numai cu închisoarea.
7.4.8. Cooperarea TPII - România

- Este reglementată prin Legea nr. 159/1998;
- Legea prevede modalităţile de soluţionare, de către autorităţile române, a unor cereri de arestare a unor
persoane presupuse a fi responsabile de săvârşirea crimelor din competenţa TPII, de predare a unor persoane, de
identificare a unor persoane, de ascultare a unor martori etc.
7.4.9. Activitatea TPII

Tribunalul a acuzat persoane de provenienţă etnică diversă (sârbi-marea majoritate, croaţi, bosniaci, albanezi).
Notă: 1. Prima hotărâre de condamnare a fost pronunţată în 1996 (cazul Erdemovici), iar prima hotărâre a
Camerei de Apeluri în 1997 (cazul Tadic);
2. Prima condamnare la genocid a fost pronunţată în august 2001 (cazul generalului sârb bosniac Rodislav
Krstic) în legătură cu evenimentele de la Srebrenica.
Cooperarea statelor din Balcanii de Vest cu TPII constituie şi un important test politic, în legătură cu
parcursul european al acestora.
Notă: 1. Astfel, de exemplu, nepredarea de către Croaţia către TPII a generalului croat Ante Gotovina, suspectat de
crime împotriva unor civili sârbi în Krajna în august 1995, a blocat începerea, la 17 martie 2005, a
negocierilor de aderare a acestei ţări la UE;
2. În alt registru, o „bună impresie politică” a constituit premisa predării voluntare către TPII a primului
ministru al provinciei Kosovo, Ramush Haradinaj, în martie 2005.
7.5. Tribunalul Penal Internaţional pentru Ruanda (TPIR)

TPIR a fost înfiinţat prin Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 955 din 8 noiembrie 1994, ca urmare a
masacrelor generalizate, motivate politic şi etnic, din regiunea Kigali şi alte zone ale Ruandei de către extremiştii
hutu împotriva conaţionalilor lor de etnie tutsi, în cursul anului 1994, considerate a fi o ameninţare pentru pacea şi
securitatea internaţională. Statutul TPIR este o anexă a Rezoluţiei, fiind amendat prin rezoluţii ulterioare ale CS.

Având în vedere elementele foarte similare cu TPII, prezentarea de mai jos va pune în evidenţă doar elementele de
specificitate ale acestui tribunal faţă de TPII.
Notă: 1. Se estimează că în evenimente şi-au pierdut viaţa între 500 de mii şi un milion de persoane;
2. Statutul este foarte asemănător cu cel al TPII.
7.5.2. Rezoluţii şi alte demersuri premergătoare ale Consiliului de Securitate sau ale altor organe ONU:
– Rezoluţia nr. 935 din 1994 a decis crearea unei Comisii de experţi care să redacteze un raport preliminar
asupra violărilor dreptului internaţional umanitar în Ruanda.
– Acesta a fost urmat de rapoartele unui raportor special pentru Ruanda al Comisiei drepturilor omului a ONU.
Crearea TPIR a fost, totodată, solicitată şi de guvernul ruandez.
7.5.3. Sediul TPIR este la Arusha (Tanzania).

Denumirea oficială a TPIR este „Tribunalul penal internaţional însărcinat cu judecarea persoanelor
prezumate responsabile pentru acte de genocid sau alte violări grave ale dreptului internaţional umanitar
comise pe teritoriul Ruandei şi a cetăţenilor ruandezi prezumaţi responsabili pentru comiterea unor astfel
de acte pe teritoriul statelor vecine între 1 ianuarie şi 31 decembrie 1994”.
7.5.4. Organizarea TPIR

– Judecătorii
Membrii TPIR sunt 16 judecători permanenţi şi 18 judecători ad litem.
Judecătorii permanenţi şi cei ad litem sunt aleşi după aceeaşi procedură ca şi judecătorii TPII şi li se aplică
aceleaşi reguli de calificare, statut, durată a mandatului.
La fel ca şi în cazul TPII, în cazul TPIR nu pot funcţiona, în acelaşi timp, mai mult de 9 judecători ad litem,
cetăţeni ai unor state diferite. De asemenea, în fiecare Cameră de primă instanţă nu pot fi mai mult de 3 judecători
permanenţi şi 4 judecători ad litem.
Sunt 3 Camere de primă instanţă şi o Cameră de Apel.
– Biroul Procurorului are aceleaşi atribuţii ca şi în cazul TPII.
– Grefa îndeplineşte şi atribuţii legate de protecţia martorilor şi victimelor, având în subordine o Secţie de
sprijinire a martorilor şi victimelor.
Evaluați utilitatea existenței unei Camere de Apel comune pentru TPII și TPIR
7.5.5. Competenţa TPIR

- Competenţa ratione materiae: genocidul, crimele contra umanităţii, violările art. 3 comun al Convenţiilor de
la Geneva din 1949 şi al Protocolului adiţional II din 1977 la aceste Convenţii (art. 2-4 din Statut);
- Competenţa ratione personae: numai persoane fizice (art. 5 din Statut);
- Competenţa ratione loci: teritoriul Ruandei, inclusiv spaţiul terestru şi aerian, teritoriul statelor vecine
pentru violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise de cetăţeni ruandezi (art. 7 din Statut);
- Competenţa ratione temporis: 1 ianuarie-31 decembrie 1994 (art. 7 din Statut).
Notă: Şi pentru TPIR au fost fixate aceleaşi termene de finalizare a activităţii ca şi pentru TPII (2004/2008/2010).
Mecanismul Rezidual, decis prin Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 1966 din 2010 şi-a început
activitatea la 1 iulie 2012, iar TPIR trebuie să ia toate măsurile pentru încetarea activităţii la 31 decembrie
2014.
7.5.6. Principiile de funcţionare ale TPIR sunt aceleaşi ca şi în cazul TPII.
7.5.7. Regulile de procedură sunt similare celor ale TPII.
7.5.8. Cooperarea internaţională cu TPIR
O serie de persoane susceptibile a fi responsabile pentru crimele prevăzute de Statutul TPIR s-au refugiat în
state africane, europene, din Asia sau americane; de aceea, Statutul solicită cooperarea acestor state pentru
predarea lor către TPIR.
Cooperarea cerută de Statut şi de rezoluţiile succesive ale CS au în vedere şi identificarea martorilor, mulţi
având calitatea de refugiaţi, fără documente de identitate.
O serie de state au pus la dispoziţie locuri de detenţie pentru executarea pedepselor (de exemplu, Mali şi
Benin).
7.5.9. Activitatea TPIR
Notă: 1. Primul act de acuzare împotriva a 8 persoane a fost emis în noiembrie 1995;
2. TPIR a condamnat şi un fost prim-ministru (Jean Kambanda) al Ruandei la momentul producerii
masacrelor – primul şef de guvern condamnat pentru genocid (1998), precedent pe baza căruia s-a început
acţiunea împotriva fostului preşedinte iugoslav Slobodan Miloşevici la TPII;
3. De altfel, TPII şi TPIR şi-au luat în considerare, unul altuia, jurisprudenţa, în mod curent;
4. Un alt caz reprezentativ este cel al fostului primar al oraşului Taba (Jean Paul Akayesu), condamnat
pentru genocid, complicitate la genocid şi crimă contra umanităţii prin omisiune (neluarea de măsuri pentru
a împiedica masacrarea, în aprilie-iunie 1994 a aproximativ 2000 de etnici tutsi).
7.6. Lucrarea de verificare Unitatea 7
I. 1. Comparați competența personală și materială ale TPII și TPIR

2. Prezentați clasificarea instanțelor internaționale penale ad-hoc
1. Relaţia dintre competenţa Tribunalului Penal Internaţional pentru Iugoslavia şi competenţa instanţelor
naţionale este următoarea:
a) cele două proceduri sunt total independente şi nu există nicio relaţie între ele
b) competenţa TPII are precădere, în sensul că poate solicita instanţelor naţionale încetarea procedurii şi
predarea persoanei şi a mijloacelor de probă
c) competenţa TPII este subsidiară, în sensul că se poate exercita numai dacă instanţele naţionale nu îşi exercită
competența lor
2. Cazul primului şef de guvern condamnat pentru genocid (1998) a fost judecat de:
a) TPII
b) CPI
c) TPIR
3. Sediul TPII a fost stabilit la:

a) Haga
b) Arusha
c) Belgrad

I.1. Se vor compara cele două tipuri de competențe ale TPII și TPIR
2. Se vor prezenta diversele clasificări cu comentariile aferente
II. 1.b., 2.c., 3.a.
Site-ul TPII: www.un.org/icty

Site-ul TPIR: www.ictr.org

1. Hervé Ascensio, Emmanuel Decaux, Alain Pellet (coord), Droit international penal, Pedone, 2000
2. Antonio Cassese, International Criminal Law, Oxford University Press, 2003, p. 327-333, 334-340, 343-346,
348-458.
3. Ion Diaconu, International Criminal Court. A New Stage, IRSI, 2002, p. 38-45, 53-57
4. Antonio Cassese, Mireille Delmas-Marty, Crimes internationaux et juridictiones internationales, PUF, 2002
5. Marc Perrin de Brichambaut, Jean–François Dobelle, Marie-Reine d’Haussy, Leçons de droit international
public, Presses de Science Po şi Dalloz, 2002, p. 343-357
6. Nguyen Quoc Dinh, Patrick Dailler, Alain Pellet, Droit international public, ediţia a 6-a, LGDJ, 1999, p.
675-689
7. Pierre-Marie Dupuy, Droit international public, ediţia a 5-a, Dalloz, 2000, p. 482-491
8. Grigore Geamănu, Dreptul internaţional contemporan, Editura Didactică şi Pedagogică, ediţia a 2-a, vol. 2,
1975, p. 494-500
9. Anne-Marie La Rosa, Juridictions pénales internationales, la procédure et la preuve, PUF, 2003
10. Philippe Sands, From Nürnberg to Hague. The Future of the International Criminal Justice, Kluwer Law
International, 2002
11. Pierre Hazan, La justice face à la guerre (de Nürnberg à la Haye), 2000
12. Sienho Yee, Towards an International Law of Co-progressiveness, Martinus Nijhoff Publishers, 2004, p.
115-161
Tribunalele penale internaţionale ad-hoc de generaţia a doua: Curtea Specială pentru Sierra
Leone, Camerele Extraordinare pentru Judecarea Crimelor Comise în perioada Kampuchiei
Democratice, Tribunalul Special Penal pentru Liban. Curţi penale speciale cu participare
internaţională: cazul Timorului de Est şi al Irakului
CUPRINS
8.1. Curtea Specială pentru Sierra Leone (CSSL)
8.1.2. Demersuri premergătoare
8.1.3. Sediul și denumirea completă a CSSL
8.1.4. Organizarea CSSL
8.1.5. Competenţa CSSL
8.1.6. Principiile de funcţionare
8.1.7. Regulile de procedură şi probă
8.1.8. Activitatea CSSL
8.2. Camerele Extraordinare pentru Judecarea Crimelor Comise în perioada Kampuchiei Democratice (Tribunalul
Special pentru Cambodgia – TSC).
8.2.2. Demersuri premergătoare
8.2.3. Sediul TSC
8.2.4. Organizarea TSC
8.2.5. Competenţa TSC
8.2.6. Principii de funcţionare şi procedură
8.2.7. Activitatea TSC
8.3. Instanţele penale speciale pentru Timorul de Est
8.3.1. Tribunalul Indonezian ad-hoc pentru drepturile omului (TIDO)
8.3.2. Panelurile Speciale pentru Crime Grave (PSCG)
8.4. Tribunalul Special Irakian (TSI)
8.4.2. Sediul TSI
8.4.3. Organizarea TSI
8.4.4. Competenţa TSI
8.4.5. Regulile de procedură
8.5. Tribunalul pentru judecarea persoanelor vinovate de asasinarea fostului prim-ministru libanez R. Hariri la 14
februarie 2005
8.5.3. Competenţa Tribunalului
8.5.4. Dreptul aplicabil
8.5.5. Organizarea
8.5.6. Activitatea

- cunoașteți aspectele relevante legate de înființarea, organizarea, competența, principile de funcționare, regulile de
procedură, activitatea CSSL
- cunoașteți aspectele relevante legate de înființarea, organizarea, competența, principile de funcționare, regulile
de procedură, activitatea TSC
procedură, activitatea instanţelor penale speciale pentru Timorul de Est, inclusiv preferința Indoneziei și Timorului
de Est pentru formula Comisiei de Adevăr și Reconciliere
procedură, activitatea TSI
procedură, activitatea Tribunalului Special Penal pentru Liban
8.1. Curtea Specială pentru Sierra Leone (CSSL)

- CSSL a fost înfiinţată prin Acordul dintre ONU şi Guvernul Sierrei Leone, încheiat la 16 ianuarie
2002, la Freetown, ca urmare a atrocităţilor săvârşite pe perioada războiului civil de aproximativ 10 ani
din această ţară de către forţele „Frontului Unit Revoluţionar” (care au săvârşit, printre altele, amputări şi
violuri în masă pentru terorizarea populaţiei şi câştigarea controlului asupra minelor de diamante ale
ţării), sprijinite de autorităţile (în special de către preşedintele Charles Taylor) din statul vecin Liberia
(care au furnizat, în schimbul diamantelor, arme şi instruire), dar şi de către „Forţa de Apărare Civilă”
proguvernamentală. Statutul CSSL este o anexă a Acordului.
Notă: În 1999, ONU a mediat un Acord de pace între facţiunile implicate, semnat la Lomé, prin care s-a creat o
Comisie a Adevărului şi Reconcilierii, a cărei activitate trebuie corelată cu cea a CSSL.
8.1.2. Demersuri premergătoare:
a) Printr-o scrisoare din iunie 2000, preşedintele Sierrei Leone a cerut Secretarului general ONU şi
comunităţii internaţionale judecarea celor responsabili pentru crimele comise în timpul războiului civil,
caracterizate ca fiind atât de grave, încât interesează „pe toate persoanele de pe glob”;
b) Rezoluţia nr. 1315 din 14 august 2000 a Consiliului de Securitate al ONU, după examinarea scrisorii, a
solicitat Secretarului general iniţierea negocierilor pentru crearea unei Curţi Speciale care să judece
persoanele care au avut răspunderea cea mai mare pentru violările serioase ale dreptului internaţional
umanitar şi ale dreptului naţional al Sierrei Leone împotriva populaţiei şi personalului ONU şi asociat.
8.1.3. Sediul CSSL este la Freetown (Sierra Leone).
Notă: Primii membri ai personalului au început să lucreze în iulie 2002, Curtea a devenit operaţională pe deplin în
2003, iar în iunie 2004 au fost deschise primele procese.
Denumirea oficială a CSSL este „Curtea Specială pentru judecarea persoanelor care poartă cea mai mare
răspundere pentru violările grave ale dreptului internaţional umanitar şi ale dreptului Sierrei Leone comise
în teritoriul Sierrei Leone începând cu 30 noiembrie 1996”.
Tema de reflecție 8.1.
Comentați opțiunea ca CSSL să judece doar ”persoanele care poartă cea mai mare răspundere” pentru
”violările grave”...
8.1.4. Organizarea CSSL

– Judecătorii şi Camerele CSSL
Membrii CSSL sunt 11 judecători independenţi cu un mandat de 3 ani, reeligibili, din care 7 sunt numiţi de
Secretarul general ONU, iar 4 de către guvernul Sierrei Leone.
CSSL are două Camere de primă instanţă, compuse din câte 3 judecători (numiţi de Secretarul general ONU şi
unul de către guvernul Sierrei Leone) şi o Cameră de Apeluri, compusă din 5 judecători (numiţi de Secretarul
general ONU şi de către guvernul Sierrei Leone).
Notă: 1. Conform Acordului, Secretarul general ONU va favoriza numirea de judecători internaţionali din statele
Comunităţii Economice a Statelor Vest-Africane şi ale Commonwealth-ului. În prezent, în componenţa CSSL
sunt judecători internaţionali provenind din Austria, Sierra Leone, Canada, Marea Britanie, Camerun,
Irlanda de Nord, Samoa, Nigeria;
2. Preşedintele Camerei de Apeluri este şi preşedintele CSSL.
Procurorul este desemnat de Secretarul general ONU, cu consultarea guvernului Sierrei Leone, pentru un
mandat de 3 ani, reeligibil.
Procurorul adjunct este desemnat de guvernul Sierrei Leone, cu consultarea Secretarului general ONU, în
condiţii similare de mandat.
Notă: Cei doi trebuie să îndeplinească cerinţele unei calificări morale şi profesionale înalte, precum şi experienţă
largă în materie penală; sunt total independenţi.
Atribuţiile celor doi sunt de a conduce investigaţii cu audierea suspecţilor, victimelor, martorilor, de a strânge
probe.
Notă: Având în vedere aspectele sensibile legate de implicarea femeilor şi copiilor, ca victime, biroul procurorului
foloseşte şi personal specializat în crime de violenţă sexuală şi în justiţie juvenilă, Statutul recomandând
totodată, în cazul făptuitorilor minori, respectarea şi favorizarea programelor de reabilitare juvenilă şi a
mecanismelor alternative de „adevăr şi reconciliere”.
– Grefa îndeplineşte atribuţiile „clasice” din cadrul Tribunalelor internaţionale, având în cadrul său, ca şi la
TPIR, o Secţie privind victimele şi martorii, cu aceleaşi competenţe.
– Biroul Apărătorului Principal constituie o inovaţie în structura tribunalelor penale internaţionale. Rolul
său, prevăzut de Regulile de procedură, este de a „asigura drepturile suspecţilor şi acuzaţilor” şi „egalitatea de
arme” faţă de Biroul Procurorului. A devenit funcţional în 2003. Oferă asistenţă juridică şi consiliere suspecţilor şi
acuzaţilor, prin intermediul apărătorilor înscrişi pe o listă ce cuprinde peste 70 de persoane (avocaţi) de diferite
cetăţenii, precum şi din Sierra Leone. Membrii Biroului şi avocaţii formează echipe de apărare care elaborează
cercetări juridice, argumentaţie, identifică martori, ţin legătura cu autorităţi, ONG-uri, diplomaţi.
8.1.5. Competenţa CSSL

– Competenţa ratione materiae: crime contra umanităţii, violări ale art. 3 comun al Convenţiilor de la Geneva
din 1949 şi Protocolului adiţional II din 1977, alte violări serioase ale dreptului internaţional umanitar (art. 2-4 din
Statut), mai ales privind abuzuri asupra fetelor minore, precum şi privind distrugeri de bunuri (art. 5). Sunt incluşi
şi lideri care, prin comiterea crimelor menţionate mai sus, au ameninţat procesul de pace din Sierra Leone (art. 1
din Statut).
– Competenţa ratione personae: numai persoane fizice. Competenţa CSSL se extinde şi asupra minorilor
care aveau peste 15 ani la momentul comiterii crimei (ceea ce constituie o particularitate a CSSL), cu garanţii
procesuale corespunzătoare (art. 7 din Statut).
Notă: Armistiţiile acordate anterior (de exemplu, privind Acordul de la Leone) nu sunt excluse de sub jurisdicţia
Curţii pentru crimele menţionate de art. 2-4 din Statut (art. 10 din Statut).
– Competenţa ratione loci: teritoriul Sierrei Leone.

– Competenţa ratione temporis: crime săvârşite după 30 noiembrie 1996.
8.1.6. Principiile de funcţionare sunt asemănătoare celor ale TPII şi TPIR.
8.1.7. Regulile de procedură şi probă, sunt, conform Statutului, cele ale TPIR, care se aplică mutatis
mutandis, putând fi amendate şi completate de CSSL.
Notă: 1. CSSL a adoptat Reguli proprii, adaptate după cele ale TPIR, în 2002, amendate ulterior;
2. Nu pot fi pronunţate decât condamnări la închisoare, Statutul făcând trimitere expresă la respectarea
practicii în materie a TPIR (art. 19). Totodată, se prevede că judecătorii Camerei de Apeluri se vor ghida
după deciziile Camerei de Apel a TPII şi a TPIR, iar în ce priveşte crimele prevăzute de dreptul local, după
deciziile Curţii Supreme din Sierra Leone (art. 20).
8.1.8. Activitatea CSSL

- CSSL a pus sub acuzare 11 persoane, grupate în 4 dosare. Trei dosare, incluzând procesele a 8 dintre
acestea, au fost finalizate, inclusiv în apel. Alţi doi acuzaţi au decedat, procedurile fiind oprite; procesul fostului
preşedinte liberian Charles Taylor a fost ultimul, fiind finalizat în apel în 2013.
Notă: Procesele au privit săvârşirea de: crime de război, crime contra umanităţii, alte violări ale dreptului
internaţional umanitar, mai ales: omoruri, violări, exterminare, acte de terorism, sclavie, tâlhării şi
incendieri, sclavie sexuală, înrolarea de copii în forţele armate, căsătorii forţate, atacuri împotriva
funcţionarilor ONU şi a personalului asimilat.
- Personalul CSSL a inclus 164 de cetăţeni sierra-leonezi şi 130 de cetăţeni străini;
- Activitatea este susţinută prin contribuţii voluntare ale statelor membre ONU, ale Comisiei Europene şi din
partea unor ONG-uri;
- Executarea sentinţelor se face în Sierra Leone sau în statele care au încheiat acorduri în acest sens cu
TPII sau TPIR şi care acceptă executarea pedepsei cu închisoarea pentru cei condamnaţi de către CSSL (art. 22
al Statutului);
- Este de remarcat caracterul mixt cu prevalenţa elementului internaţional al CSSL, în ce priveşte
personalul şi dreptul aplicabil, cât şi caracterul de organizaţie internaţională al CSSL, care are privilegii şi imu-
nităţi specifice atât unei organizaţii internaţionale, cât şi unei instanţe internaţionale. De remarcat, totodată,
trimiterile constante la regulile sau expertiza TPIR (şi TPII).
Comentați caracterul mixt cu prevalenţa elementului internaţional al CSSL în ce priveşte personalul şi

dreptul aplicabil
8.2. Camerele Extraordinare pentru Judecarea Crimelor Comise în perioada Kampuchiei Democratice
(Tribunalul Special pentru Cambodgia – TSC).
TSC a fost înfiinţat în două etape: Legea cambodgiană din 10 august 2001 şi Acordul între ONU şi
Guvernul Regal Cambodgian cu privire la judecarea, în conformitate au dreptul cambodgian, a crimelor
comise în perioada Kampuchiei Democratice, încheiat la 17 martie 2003.
Apariţia sa este o urmare a crimelor comise în perioada regimului „Kampuchiei Democratice” (17 aprilie 1975
– când trupele generalului Pol Pot au preluat puterea la Phnom Penh şi 6 ianuarie 1979 – când a luat sfârşit regimul
Khmerilor roşii). Se estimează că au fost ucise între un milion şi 1,7 milioane de persoane.
8.2.2. Demersuri premergătoare:
a) La 21 iunie 1997, guvernul cambodgian a cerut ONU asistenţă pentru crearea unui tribunal internaţional care
să judece aceste crime;
b) Secretarul general a dispus elaborarea unui raport de către o comisie de experţi. Acest raport propunea
crearea unui tribunal ad-hoc, cu magistraţi internaţionali, formulă respinsă constant de guvernul cambodgian;
c) Negocierile ONU cu guvernul cambodgian au început în 1999, dar au intrat în impas în februarie 2002;
d) La 10 august 2001 este adoptată „Legea privind înfiinţarea Camerelor Extraordinare în Curţile
Cambodgiei pentru Judecarea Crimelor Comise în perioada Kampuchiei Democratice”;
e) Rezoluţia nr. 57/228A a AG ONU din 18 decembrie 2002 a reamintit faptul că violările serioase ale
dreptului internaţional umanitar şi cambodgian în perioada Kampuchiei Democratice continuă să reprezinte
chestiuni de interes vital important pentru comunitatea internaţională în ansamblul său şi a salutat promulgarea
legii din august 2001; a solicitat Secretarului general reluarea negocierilor de încheiere a unui Acord pentru ca
funcţionarea Camerelor Extraordinare să înceapă rapid;
f) Rezoluţia nr. 57/228 B a AG ONU din 13 mai 2003 aprobă Acordul din 17 martie 2003. Parlamentul
Cambodgiei îl ratifică în octombrie 2004. Acordul modifică anumite elemente ale Legii din 2001.
Notă: Conferinţa donatorilor din martie 2005 a alocat 38,48 milioane de dolari pentru funcţionarea TSC.
Evaluați motivele reticenței autorităților cambogiene în procesul creării TSC
8.2.3. Sediul TSC este în capitala Cambodgiei.

8.2.4. Organizarea TSC
– Judecătorii şi Camerele TSC
TSC este compus din judecători cambodgieni şi internaţionali, numiţi de Consiliul Suprem al Magistraturii
din Cambodgia (ultimii la propunerea Secretarului general al ONU);
TSC are două Camere: o Cameră de primă instanţă cu 3 judecători cambodgieni şi 2 internaţionali şi o Cameră
Supremă (de apeluri) cu 4 judecători cambodgieni şi 3 internaţionali.
Notă: 1. Judecătorii internaţionali sunt aleşi de Consiliul Superior al Magistraturii de pe o listă de 7 persoane
alcătuită de Secretarul general. De pe această listă vor fi nominalizaţi eventualii înlocuitori, în caz de
vacanţă a unui loc de judecător. De asemenea, de pe aceeaşi listă, se pot alege judecători-supleanţi, dacă
este necesar pentru înlocuirea unui judecător internaţional (care nu poate lua parte la proceduri într-un
dosar);
2. Judecătorii trebuie să fie persoane cu înaltă calificare morală şi profesională în materie de drept penal şi
drept internaţional, mai ales drept internaţional umanitar şi drepturile omului, şi sunt total independenţi.
3. Legea din 10 august 2001 prevedea trei niveluri de jurisdicţie: primă instanţă, apel, recurs şi, respectiv, 3
Camere.
Acordul prevede şi existenţa a doi judecători de investigaţie („cojudecători de investigaţie”), unul numit de pe
o listă de doi candidaţi alcătuită de Secretarul general al ONU, iar altul de către Consiliul Superior al Magistraturii
din Cambodgia (art. 5).
Acordul prevede şi doi coprocurori, unul cambodgian şi altul internaţional, numiţi la fel ca şi cojudecătorii de
investigaţie (art. 6).
– Biroul de Administrare este grefa TSC. Are un director cambodgian şi un adjunct internaţional şi
îndeplineşte atribuţiile cunoscute de asistenţă a activităţii Camerelor Extraordinare.
8.2.5. Competenţa TSC
– Competenţa ratione materiae: crima de genocid, astfel cum este definită de Convenţia ONU din 1948
pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, crime contra umanităţii, astfel cum sunt definite prin Statutul
CPI, încălcări grave ale Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi alte crime prevăzute de cap II al Legii din august
2001(art. 5 din Acord).
Notă: De remarcat trimiterea la Statutul CPI.
– Competenţa ratione personae: numai persoane fizice – lideri importanţi ai Kampuchiei Democratice care au
săvârşit crimele menţionate mai sus.
Notă: Conform Acordului general, guvernul regal cambodgian se obligă să nu amnistieze persoane ce ar putea
cădea sub competenţa TSC, iar unicul caz de amnistie deja acordată va fi reexaminat de TSC.
– Competenţa ratione loci: teritoriul Cambodgiei.
– Competenţa ratione temporis: 17 aprilie 1975 - 6 ianuarie 1979.
8.2.6. Principii de funcţionare şi procedură
Se desfăşoară conform dreptului cambodgian. Dacă există probleme de aplicare sau interpretare sau
incertitudini dacă regula este conformă standardelor internaţionale, se vor lua în considerare regulile de pro-
cedură stabilite la nivel internaţional (se înţelege – ale altor instanţe internaţionale penale) – art. 12 alin. 1 din
Acord.
Totodată, procedura se desfăşoară în parametrii articolelor relevante din Pactul Internaţional pentru drepturile
civile şi politice (art. 12 alin. 2 din Acord), inclusiv în privinţa drepturilor acuzatului (art. 13 din Acord).
8.2.7. Activitatea TSC
– Acordul prevede suportarea, în comun, a cheltuielilor de finanţare a TSC de către ONU (pentru personalul
internaţional, pentru martori, pentru apărare) şi de către guvernul cambodgian;
– Se prevede inviolabilitatea arhivelor şi documentelor, privilegii şi imunităţi pentru personalul internaţional şi
imunitate pentru cuvintele rostite sau scrise şi actele săvârşite în capacitate oficială de către personalul
cambodgian, inclusiv ulterior părăsirii funcţiei;
– Se prevede obligaţia autorităţilor cambodgiene de a sprijini necondiţionat activitatea TSC;
– Este de remarcat caracterul mixt, dar, spre deosebire de CSSL, cu prevalenţa elementului intern, al
TSC, atât în privinţa creării, cât şi a personalului.
Notă: Este motivul pentru care TSC a fost supus unor critici în legătură cu posibilitatea de influenţare a
judecătorilor locali (inclusiv prin netransparenţa modului de numire a acestora), dar şi în ce priveşte
restrângerea competenţei ratione personae doar la lideri importanţi ai fostului regim şi la lipsa unor garanţii
eficiente pentru victime şi martori.
Tribunalul a început să funcţioneze în 2006, primul act de acuzare fiind emis în iulie 2007.
8.3. Instanţele penale speciale pentru Timorul de Est

– Înfiinţarea. Elemente de context
Două structuri separate au fost create – Tribunalul indonezian
ad-hoc pentru drepturile omului şi Panelurile Speciale pentru Crime Grave – ca urmare a evenimentelor din
anul 1999, când miliţiile timoreze proindoneziene, susţinute de armata indoneziană au declanşat o campanie de
violenţe ce a rezultat în decesul a aproximativ 1500 de persoane şi dislocarea a câteva sute de mii.
Notă: 1. Situaţia a fost determinată de referendumul organizat în anul 1999 în Timorul de Est, fostă colonie
portugheză transformată în 1975 în provincie indoneziană, referendum care a decis independenţa Timorului
de Est;
2. Prin Rezoluţia 1272 din oct. 1999 a Consiliului de Securitate, a fost creată Administraţia ONU de tranziţie
în Timorul de Est (UNTAET), la 20 mai 2002 Timorul de Est devenind independent;
3. Un raport prezentat la 31 ianuarie 2001 Consiliului de Securitate, de către o comisie de anchetă
internaţională constituită la iniţiativa Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului, a concluzionat că în
1999 au avut loc grave încălcări ale drepturilor omului şi a recomandat crearea unui tribunal internaţional
ad-hoc pentru judecarea acestor crime;
4. La rândul său, o Comisie Indoneziană pentru Drepturile Omului a ajuns la concluzii similare,
nominalizând 33 de membri ai forţelor armate indoneziene.
8.3.1. Tribunalul Indonezian ad-hoc pentru drepturile omului (TIDO)

– TIDO a fost creat, succesiv, prin acte interne:
a) Legea nr. 26/2000 care crea 4 camere de judecată. Aceasta preia dispoziţiile relevante din Statutul de la
Roma al CPI în ce priveşte competenţa materială;
b) Decretul prezidenţial nr. 53/2001, emis în baza Legii nr. 26/2000, prin care se înfiinţează la Jakarta
Tribunalul ad-hoc pentru drepturile omului, modificat ulterior prin Decretul nr. 96/2001, pentru a include
crimele comise în localităţi din Timorul de Est, inclusiv capitala Dili, în aprilie şi septembrie 1999.
– Organizarea TIDO: o cameră cu 5 judecători. Hotărârile pot fi atacate cu apel şi recurs la Curtea de Apel,
respectiv Curtea Supremă din Jakarta.
– Activitatea TIDO
Din cele 33 de persoane indicate de Comisia Indoneziană pentru Drepturile Omului, doar 18 au fost puse sub
acuzare.
8.3.2. Panelurile Speciale pentru Crime Grave (PSCG)

– PSCG au fost create de către ONU, prin Regulamentul nr. 2000/15 al UNTAET, ca parte a Curţii
Districtuale Dili. Regulamentul nr. 2000/11 al UNTAET stabilea jurisdicţia exclusivă a PSCG asupra omuciderilor
şi crimelor de violenţă sexuală comise între 1 ianuarie şi 25 octombrie 1999, precum şi asupra crimelor de
genocid, de război şi contra umanităţii, fără restricţie de timp. Competenţa ratione loci – întregul teritoriu al
Timorului de Est.
– Organizarea PSCG: paneluri formate, în primă instanţă, din câte 2 judecători internaţionali şi 1 est-timorez,
iar în apel la fel, cu excepţia cazurilor deosebite, când puteau fi numiţi 3 judecători internaţionali şi 2 est-timorezi.
– În sprijinul PSCG a fost creată, prin Regulamentul UNTAET
nr. 2000/16 o Unitate de Investigare a Crimelor Grave, formată din 4 echipe, cu componenţă aproape în
totalitate internaţională.
– Activitatea PSCG
A demarat în 2001 şi şi-a încheiat mandatul în mai 2005 (conform Rezoluţiei nr. 1543/2004 a Consiliului de
Securitate ONU).
PSCG au judecat şi condamnat 84 de acuzaţi, iar alţi 3 au fost achitaţi.
Notă: 1. Cei condamnaţi au fost comandanţi şi membri ai miliţiilor est-timoreze şi est-timorezi care au activat în
forţele armate indoneziene;
2. O parte din cei urmăriţi (Unitatea de Investigare a Crimelor Grave a examinat aproximativ 400 de cazuri)
s-a refugiat în Indonezia, aceştia neputând fi judecaţi de PSCG.
– În decembrie 2004, guvernele indonezian şi est-timorez au pus bazele unei Comisii Bilaterale a Adevărului
şi Reconcilierii, ce are ca scop investigarea evenimentelor şi clarificarea (şi asumarea lor), fără însă a acuza sau
judeca persoane, ori a propune crearea unei instanţe. Activitatea Comisiei a fost inaugurată de preşedinţii celor
două state vecine în august 2005.
În paralel, Secretarul general ONU a numit o comisie din trei experţi independenţi care să evalueze modul de
sprijinire a Comisiei Adevărului şi Reconcilierii şi să „examineze măsurile solide şi fezabile din punct de vedere
juridic, astfel încât cei responsabili să răspundă, justiţia să fie asigurată, iar reconcilierea promovată”. Raportul
acestei comisii din iunie 2005 propune, printre altele, fie aducerea cazurilor celor responsabili în faţa CPI, fie
crearea unui tribunal penal internaţional ad-hoc, după modelul celor din fosta Iugoslavie sau Ruanda.
Notă: Propunerile au fost criticate şi respinse de către ambele guverne implicate, invocându-se neretroactivitatea
competenţei CPI şi dificultăţile întâmpinate de crearea TSC.

Cum evaluați preferința celor două state pentru formula Comisiei de adevăr și reconciliere?
8.4. Tribunalul Special Irakian (TSI)

– TSI a fost înfiinţat printr-o lege din decembrie 2003, ca urmare a crimelor săvârşite în timpul regimului lui
Saddam Hussein (17 iulie 1968 - 1 mai 2003), în Irak sau în afara sa, inclusiv în contextul războaielor cu Iranul,
Kuweitul şi împotriva unor grupuri etnice din Irak;
8.4.2. Sediul TSI este la Bagdad;
TSI este o instanţă specială internă cu o anumită participare internaţională (limitată şi nondecizională).
8.4.3. Organizarea TSI
– Una sau mai multe Camere de primă instanţă, cu câte 5 judecători irakieni, o Cameră de Apeluri, cu 9
judecători irakieni şi un corp de maxim 20 de judecători de investigaţie. Are, de asemenea, un Departament de Pro-
curori (maximum 20) şi o grefă;
– Elementul de participare internaţională este dat de posibilitatea, prevăzută de Statut, ca preşedintele TSI,
şeful judecătorilor de investigaţie şi procurorul-şef să numească cetăţeni străini care să funcţioneze în calitate de
consultanţi şi observatori, pentru a asigura respectarea dreptului internaţional şi a informa cu privire la
practica tribunalelor similare (inclusiv internaţionale). Numirea acestor experţi se va face inclusiv cu consultarea
ONU. Aceştia trebuie să aibă calităţi morale deosebite şi să aibă experienţă de judecător sau procuror sau în materie
de tribunale şi procese privind crime internaţionale de război (art. 6,7,8 din Statut).
8.4.4. Competenţa TSI
- Competenţa ratione materiae: crima de genocid (în conformitate cu Convenţia din 1948 privind prevenirea
şi pedepsirea crimei de genocid), crime contra umanităţii, crime de război (în conformitate cu Convenţiile de la
Geneva din 1949), încălcarea anumitor legi irakiene;
- Competenţa ratione personae: numai persoane fizice, cetăţeni irakieni;
- Competenţa ratione loci: teritoriul Irakului şi al oricăror alte state;
- Competenţa ratione temporis: 17 iulie 1968 - 1 mai 2003.
8.4.5. Regulile de procedură sunt cele prevăzute de dreptul irakian.
Notă: Cauzele de înlăturare a răspunderii penale trebuie interpretate în conformitate şi cu obligaţiile juridice
internaţionale privind crimele de competenţa TSI (art. 17 din Statut).
- Problema aplicării dreptului irakian ridică şi chestiunea aplicării pedepsei cu moartea prevăzută de acesta.
8.5. Tribunalul pentru judecarea persoanelor vinovate de asasinarea fostului prim-ministru libanez R.
Hariri la 14 februarie 2005
- A fost stabilit ca efect al rezoluţiei nr. 1757 din 30 mai 2007 a Consiliului de Securitate, care a determinat
intrarea în vigoare a unui Acord de creare a sa, semnat anterior de ONU şi Guvernul libanez, dar neratificat de
Parlamentul libanez
8.5.2. Are sediul la Haga.
8.5.3. Competenţa Tribunalului: judecarea persoanelor vinovate de asasinarea fostului prim-ministru libanez
R. Hariri la 14 februarie 2005. Jurisdicţia Tribunalului poate fi extinsă şi la alte fapte criminale petrecute între 1
octombrie 2004 şi 12 decembrie 2005, dacă sunt conectate şi au natura şi gravitatea similare cu atacul din 14
februarie 2005.
8.5.4. Dreptul aplicabil: dreptul penal libanez privind pedepsirea actelor de terorism, cu excluderea
pedepsei cu moartea sau cu munca forţată.
8.5.5. Organizarea: Tribunalul are caracter internaţional prin compoziţia sa mixtă: 3 judecători libanezi şi 6
internaţionali, 2 judecători supleanţi (unul libanez şi unul internaţional) şi un procuror-şef internaţional.
- Tribunalul are o cameră preliminară, o cameră de primă instanţă şi una de apel.
8.5.6. Activitatea: Tribunalul a început să funcţioneze la 1 martie 2009, iar primul act de acuzare cu privire la
4 persoane a fost emis în ianuarie 2011, fiind confirmat în iunie 2011.
I. 1. Comparați competența personală și materială a CSSL și a TSC

2. Prezentați evoluția instanțelor penale speciale pentru Timorul de Est
1. Competenţa ratione materiae a TSC include:

a) crima de genocid, astfel cum este definită de Convenţia ONU din 1948 pentru prevenirea şi pedepsirea
crimei de genocid, crime contra umanităţii, astfel cum sunt definite prin Statutul CPI, încălcări grave ale
Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi alte crime prevăzute de cap II al Legii din august 2001(art. 5 din Acord)
b) crima de genocid, astfel cum este definită de Statutul de la Roma al CPI, crime contra umanităţii, astfel cum
sunt definite prin proiectul de articole în curs de redactare de către CDI, încălcări grave ale Convenţiilor de la
Geneva din 1949 şi alte crime prevăzute de cap II al Legii din august 2001(art. 5 din Acord)
c) crima de genocid, astfel cum este definită de Convenţia ONU din 1948 pentru prevenirea şi pedepsirea
crimei de genocid, crime contra umanităţii, astfel cum sunt definite prin Statutul CPI, încălcări grave ale
Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi crima de terorism internațional
2. Competenţa ratione personae a CSSL se referă la:

a) persoane fizice, inclusiv minori care aveau peste 15 ani la momentul comiterii crimei
b) persoane fizice, inclusiv minori care aveau peste 15 ani la momentul comiterii crimei, și persoane juridice
c) persoane fizice, care aveau 18 ani la momentul comiterii crimei.
3. Competența materială a Tribunalului pentru judecarea persoanelor vinovate de asasinarea fostului prim-
ministru libanez R. Hariri la 14 februarie 2005 include:
a) crima internațională de terorism, fiind primul tribunal internațional care pedepsește această crimă
b) dreptul penal libanez privind pedepsirea actelor de terorism, ceea ce presupune și aplicarea pedepsei cu
moartea sau cu munca forţată de către Tribunalul de la Haga
c) dreptul penal libanez privind pedepsirea actelor de terorism, cu excluderea pedepsei cu moartea sau cu
munca forţată
Răspunsuri la Lucrarea de verificare Unitatea 8:

I.1. Se prezintă comparativ elementele competenței personale și materiale a CSSL și a TSC
2. Se prezintă evoluția instanțelor penale speciale pentru Timorul de Est, mai ales cea a Panelurilor Speciale
pentru crime grave
II. 1.a., 2.a., 3.c.
Site-ul CSSL: www.sc-sl.org

Site-ul TSC: http://www.eccc.gov.kh/en
1. Antonio Cassese, International Criminal Law, Oxford University Press, 2003, p. 340, 343-346, 348-458.
2. Emmanuel Decaux, Droit international public, ediţia a 4-a, Dalloz, 2004, p. 191-192
3. M. Frulli, The Special Court for Sierra Leone: Some Preliminary Comments, EJIL, nr. 11/2000, p. 857-869
4. S. Linton, Cambodgia, Est Timor and Sierra Leone: Experiments in International Justice, Criminal Justice
Forum, nr. 12/2001, p. 185-246
Curtea Penală Internaţională (CPI)
CUPRINS
9.1. Elemente de context istoric
9.2. Înfiinţarea CPI
9.3. Organizarea CPI
9.3.1. Judecătorii
9.3.2. Secţiunile şi Camerele CPI
9.3.3. Biroul procurorului
9.3.4. Grefa CPI
9.4. Competenţa CPI
9.5. Regulile de procedură şi probă
9.6. Cooperarea CPI cu statele şi organizaţiile internaţionale
9.7. Activitatea CPI
9.7.1. Procurorul poate decide iniţierea unei investigaţii din proprie iniţiativă sau când situaţia este sesizată de
un stat parte
9.7.2. Sesizarea CPI prin decizia Consiliului de Securitate ONU
- cunoașteți elementele de context istoric care au dus la crearea CPI, modul de înființare, statele-părți
- cunoașteți organizarea CPI, inclusiv competențele candidaților la funcția de judecător și modul de alegere a
acestora și a procurorului
- cunoașteți aspectele care țin de competența CPI – cea materială (inclusiv evoluțiile privind crima de agresiune),
personală, teritorială și temporală
- cunoașteți aspectele care țin de cooperarea CPI cu state și alte organizații internaționale, precum și cele care țin
de activitatea sa, mai ales modul de sesizare
9.1. Elemente de context istoric

– Ideea înfiinţării CPI, cu caracter permanent, nu este nouă.
Notă: Încă din 1875, elveţianul Moynier propunea crearea unui tribunal de 5 judecători care să judece crimele
contra dreptului ginţilor.
– În perioada interbelică au existat, în acelaşi sens, mai multe iniţiative promovate în cadrul Societăţii
Naţiunilor sau prin intermediul Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal. O figură proeminentă a reprezentat-o
românul Vespasian V. Pella care, încă din 1919, lansa ideea unei curţi penale internaţionale care să stabilească
atât răspunderea persoanelor fizice, cât şi a statelor.
Notă: 1. În 1926, Asociaţia Internaţională de Drept Penal propunea, la Bruxelles, formarea unei camere speciale a
CPJI, în sensul ideii lui V.V. Pella. Ideea a fost dezvoltată şi în 1928, apoi în 1929, la Bucureşti. Statutul
propus a fost adaptat în 1946 la situaţia rezultată din apariţia CIJ.
2. În paralel, în 1927, Asociaţia de Drept Internaţional (ILA) adopta un proiect de statut al unei curţi penale
internaţionale, cu jurisdicţie doar asupra persoanelor fizice.
– Un pas important a fost, de asemenea, adoptarea de către Adunarea Societăţii Naţiunilor, a Convenţiei
privind crearea unei Curţi Penale Internaţionale, deschisă spre semnare la Geneva, la 16 noiembrie 1937.
Aceasta (ca rezultat al sensibilizării opiniei publice europene în urma asasinării la Marsilia, în 1934, a regelui
Iugoslaviei şi a ministrului francez de externe) urma să judece persoanele acuzate de crimele prevăzute de
Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea terorismului, deschisă spre semnare în acelaşi timp.
Notă: Semnată de 13 state, Convenţia nu a intrat însă în vigoare ca urmare a climatului politic premergător celui de-
al doilea război mondial.
– În 1953, Comisia de Drept Internaţional a adoptat un proiect de Statut CPI, incomplet.

– În 1993, CDI a adoptat un nou proiect (completat în 1994) de 59 de articole.
– În 1996, Adunarea Generală a ONU a creat prin Rezoluţia nr. 51/207 din 17 decembrie 1996 un Comitet
Pregătitor pentru stabilirea CPI în cadrul căruia s-au purtat negocieri ce au dus la adoptarea Statutului de la Roma.
Notă: Adunarea Generală a ONU a mai adoptat, pe aceeaşi temă, Rezoluţia nr. 52/160 din 15 decembrie 1997.
9.2. Înfiinţarea CPI

- CPI a fost înfiinţată prin Statutul CPI, adoptat de către Conferinţa Diplomatică a Plenipotenţiarilor (15 iunie
- 17 iulie 1998) de la Roma, la 17 iulie 1998 (cu 120 de voturi „pentru”, 21 de abţineri şi 7 voturi „împotrivă”).
Notă: 1. Statutul are 128 de articole;

2. La Statut nu se pot face rezerve;
3. Amendamente la Statut se pot face după şapte ani de la intrarea în vigoare (cu excepţia unor modificări de
tip exclusiv procedural ale unor articole enumerate exhaustiv în art. 122). Conferinţa de Revizuire a avut loc
la Kampala (Uganda) în 2010.
- Statutul a fost semnat de 139 de state; SUA şi-au „retras” semnătura din 31 decembrie 2000 în cursul anului
2001.
Notă: 1. România a semnat Statutul la 7 iulie 1999 şi l-a ratificat prin Legea nr. 111/2002.
2. Statutul a intrat în vigoare la 1 iulie 2002, ca urmare a obţinerii a mai mult de 60 de ratificări cerute de
Statut. La intrarea în vigoare a documentului a contribuit şi România, prin depunerea instrumentului său de
ratificare, împreună cu alte 9 state, la 11 aprilie 2002, în cadrul unei ceremonii speciale.
Temă de reflecție 9.1.
Identificați motivele care au dus la decizia SUA de a nu mai dori să devină parte la Statut
- Sediul CPI este la Haga.
9.3. Organizarea CPI

9.3.1. Judecătorii
- Membrii CPI sunt 18 judecători, numărul lor putând fi mărit, dacă este necesar.
- Sunt aleşi de către Adunarea Statelor Părţi la Statut, prin vot secret, dintre candidaţii propuşi de state pe
două categorii:
a) candidaţi cu o competenţă recunoscută în domeniul dreptului penal şi procesual penal şi cu experienţă
relevantă ca judecător, procuror sau avocat;
b) candidaţi cu o competenţă recunoscută în domeniul dreptului internaţional umanitar şi al drepturilor
omului;
- În alegerea judecătorilor se au în vedere: reprezentarea principalelor sisteme de drept din lume, o reprezentare
geografică echitabilă şi o repartizare echitabilă între bărbaţi şi femei.
Notă: Primii judecători (7 femei şi 11 bărbaţi) au fost aleşi în 2003: 7 din grupul vest-european şi alte state, 4 din
grupul latino-american şi caraibian, 3 din grupul asiatic, 3 din grupul african şi unul din Europa de Est.
- Perioada mandatului este de 9 ani, cu reînnoirea unei treimi din numărul total la fiecare 3 ani.
Notă: Judecătorii sunt independenţi; ei nu se pot angaja în activităţi care pot interfera cu funcţiile lor sau care pot
afecta încrederea în independenţa lor.
- Preşedintele şi cei doi vicepreşedinţi sunt aleşi cu majoritatea absolută a celor 18 judecători şi formează
Prezidiul CPI (art. 38 din Statut).
9.3.2. Secţiunile şi Camerele CPI (art. 39 din Statut).

- CPI are o Secţie preliminară, o Secţie de primă instanţă şi o Secţie de Apeluri. Secţiile sunt organizate în
Camere.
Notă: 1. Secţiile preliminară şi de primă instanţă vor fi compuse în special din judecători din prima listă;
2. Funcţiile Camerei preliminare sunt îndeplinite fie de 3 judecători ai Secţiei, fie de 1 judecător al Secţiei;
3. Funcţiile Camerei de primă instanţă sunt îndeplinite de 3 judecători ai Secţiei de primă instanţă;
4. Se pot constitui mai mult de o cameră per Secţie dacă activitatea CPI o cere;
5. Camera de Apeluri este compusă din toţi judecătorii Secţiei de Apeluri.
9.3.3. Biroul procurorului (art. 42 din Statut)

- Acţionează independent ca organ distinct în cadrul CPI.
- Procurorul este asistat de doi adjuncţi, de cetăţenii diferite.
- Procurorul este ales prin vot secret de Adunarea Statelor Părţi, cu majoritate absolută. Procurorii adjuncţi se
aleg în acelaşi mod, de pe o listă prezentată de procuror, ce cuprinde 3 candidaţi pentru fiecare post.
- Mandatul procurorilor este de 9 ani şi nu pot fi realeşi.
- Biroul cuprinde: Secţia de Investigaţii, Secţia de Urmărire Penală, Secţia Jurisdicţie, Complementaritate şi
Cooperare.
9.3.4. Grefa CPI (art. 43 din Statut) îndeplineşte funcţiile obişnuite de administrare şi sprijin al activităţii CPI.
- Grefierul este ales cu majoritate absolută de către judecători pe baza eventualelor recomandări ale Adunării
Statelor Părţi.
- În cadrul Grefei funcţionează şi secţia de sprijin a victimelor şi martorilor. Statutul conţine prevederi speciale
destinate protecţiei victimelor, participanţilor în proceduri şi anumite forme de reparaţie.
9.4. Competenţa CPI

– Competenţa ratione materiae: crima de genocid (art. 6 din Statut), crime împotriva umanităţii (art. 7 din
Statut), crime de război (art. 8 din Statut) şi crima de agresiune (definită ulterior, prin modificarea Statutului din
2010).
Notă: 1. Conform art. 1 şi 5, competenţa CPI se extinde asupra celor mai grave crime ce privesc comunitatea
internaţională în ansamblul ei.
2. Crima de agresiune, definită la Conferinţa de la Kampala este „planificarea, iniţierea sau executarea, de
către o persoană aflată efectiv în poziţia de a exercita controlul asupra sau de a conduce acţiunea politică
sau militară a unui stat, a unui act de agresiune care, prin caracterul, gravitatea sau scara sa, constituie o
violarea manifestă a Cartei ONU”. Actul de agresiune este cel definit prin Rezoluţia 3314 din 1974 a AG
ONU.
3. Condiţiile privind exercitarea jurisdicţiei, în special privind determinarea organismelor care să
stabilească existenţa actului de agresiune (actul statal), respectiv dacă CPI poate să acţioneze în lipsa
deciziei Consiliului de Securitate privind existenţa unui act de agresiune, precum şi necesitatea acceptării de
către statul presupus agresor a jurisdicţiei Curţii asupra crimei de agresiune au fost cele mai disputate,
conturându-se două grupuri de state: cele care susţineau rolul exclusiv al Consiliului de Securitate şi cele
care, deşi acordau prioritate Consiliului, nu agreau şi exclusivitatea rolului său în determinarea actului de
agresiune.
4. Soluţia adoptată de către Conferinţă prevede ca o situaţie în care pare a fi fost comis un act de
agresiune să fie înaintată Curţii de către Consiliul de Securitate, în baza Capitolului VII din Carta ONU,
indiferent dacă sunt implicate State Părţi sau nu. Procurorul poate însă, în absenţa unei astfel de
determinări, să iniţieze o anchetă, proprio motu sau la cererea unui Stat Parte, cu autorizaţia prealabilă a
Secţiei de Primă Instanţă a Curţii. Statele Părţi pot să nu accepte jurisdicţia Curţii cu privire la crima de
agresiune, printr-o declaraţie depusă la Grefa CPI. De asemenea, se prevede faptul că jurisdicţia Curţii în
ceea ce priveşte crima de agresiune poate fi exercitată numai după 1 ianuarie 2017, în urma adoptării unei
decizii de către Statele Părţi cu aceeaşi majoritate necesară pentru adoptarea unui amendament.
Evaluați compromisul la care a ajuns Conferința de revizuire de la Kampala în privința

angajării competenței CPI asupra crimei de agresiune
– Competenţa ratione personae: numai persoane fizice, care aveau peste 18 ani la momentul săvârşirii faptei.
Calitatea oficială nu exonerează de răspundere.
Notă: Statele care au ratificat Statutul au interpretat în sensul că nu există neconcordanţă între această prevedere şi
imunitatea şefului statului, prevăzută de Constituţii, deoarece această imunitate se acordă pentru îndeplinirea
funcţiilor, iar dacă un şef de stat comite fapte de competenţa CPI, această activitate este în afara mandatului
constituţional.
– Competenţa ratione loci: pe teritoriul statelor părţi şi al statelor cu care CPI încheie un acord în acest sens,
inclusiv având în vedere prevederile art. 12-14 din Statut.
– Competenţa ratione temporis: numai pentru crime săvârşite după intrarea în vigoare a Statutului, adică 1
iulie 2002, sau după intrarea în vigoare a Statutului, pentru statul care a devenit parte la Statut după 1 iulie
2002 (art. 11 din Statut).
Notă: Spre deosebire de Tribunalele penale ad-hoc, CPI nu are competenţă retroactivă.
Jurisdicţia CPI este complementară jurisdicţiilor penale naţionale (Preambulul şi art. 1 din Statut). Principiul
complementarităţii este expresia compromisului între promotorii unei curţi competente să judece în primă
instanţă orice infracţiune care preocupă, prin gravitatea sa, comunitatea internaţională în ansamblul său şi statele
care au dorit şi susţinut păstrarea prerogativelor suverane în ce priveşte exercitarea jurisdicţiei asupra acestor
persoane. Statutul prevede că responsabilitatea primară pentru judecarea pentru crime aflate în jurisdicţia CPI
aparţine statului, CPI devenind competentă când acesta nu acţionează (nu doreşte să acţioneze) sau nu poate
(sistemul judiciar nu mai funcţionează), respectiv deferă CPI această sarcină.
Notă: Un rol important în evaluarea existenţei (sau nu) a competenţei CPI revine, prin urmare, procurorului.
Test de autoevaluare 9.1.
În ce constă caracterul complementar al competenței CPI?
Principii de funcţionare a CPI

- non bis in idem (art. 20), într-o enunţare similară ca în cazul TPII şi TPIR;
- nullum crimen sine lege (art. 22) – definiţia unei crime este de strictă interpretare, neputând fi extinsă prin
analogie, o persoană neputând răspunde penal decât în cazul în care comportamentul său constituie o crimă ce ţine
de competenţa CPI;
- nulla poena sine lege (art. 23);
- neretroactivitatea reglementării penale (art. 24);
- răspunderea penală individuală – a persoanelor fizice peste 18 ani la momentul comiterii crimei (art. 25, 26);
- lipsa pertinenţei calităţii oficiale, inclusiv răspunderea şefilor militari şi a superiorilor ierarhici (art. 27, 28);
- imprescriptibilitatea crimelor (art. 29);
- comiterea faptei cu intenţie (art. 30).
9.5. Regulile de procedură şi probă au fost adoptate de Adunarea Statelor-Părţi în septembrie 2000, fiind
inspirate de regulile de procedură ale TPII şi TPIR, cu luarea în considerare a specificităţilor din Statut şi a
dificultăţilor practice rezultate din activitatea celor două tribunale ad-hoc.
Elementele constitutive ale crimelor au fost adoptate în septembrie 2002; Regulamentul şi Codul de Etică
Judiciară au fost adoptate în 2004 (amendat în 2005) şi, respectiv, în 2005.
Pedepsele ce pot fi pronunţate (art. 77) sunt: detenţie până la 30 de ani, detenţie pe viaţă în cazuri de extremă
gravitate şi, suplimentar, amenzi şi confiscarea bunurilor rezultate direct sau indirect din infracţiune, fără preju-
dicierea terţilor de bună-credinţă.
9.6. Cooperarea CPI cu statele şi organizaţiile internaţionale
– Statele părţi la Statut sunt obligate să coopereze cu CPI „pe deplin” (art. 86). Cererile de cooperare pe care le
poate adresa CPI, pe cale diplomatică, se pot referi, inter alia, la:
i) protecţia informaţiilor, victimelor, martorilor, a bunurilor acestora şi a familiilor lor;
ii) transmiterea de informaţii, mijloace de probă, luarea de declaraţii, mărturii, opinii ale experţilor, rapoarte;
iii) identificarea, arestarea, predarea persoanelor urmărite.
Notă: 1. Problema predării a constituit, pentru unele state, un obstacol în calea ratificării Statutului, deoarece
majoritatea Constituţiilor interzic extrădarea cetăţenilor proprii. Unele state (Polonia, România ş.a.) au
folosit interpretarea extrădării ca predare de către un stat altui stat (art. 102 din Statut); or, CPI fiind o
instanţă/organizaţie internaţională, predarea către CPI nu este cuprinsă în noţiunea de «extrădare»;
2. Cu ocazia modificării Constituţiei României, în octombrie 2003, art. 19 a fost amendat în sensul de a
permite extrădarea cetăţenilor români, ca şi a cetăţenilor străini şi apatrizilor, în baza convenţiilor
internaţionale la care România este parte (alin. 2 şi 3), ceea ce acoperă şi constituţional obligaţia de predare
către CPI a unei persoane.
– CPI poate adresa cereri şi INTERPOL-ului sau organizaţiilor regionale competente; poate cere informaţii
sau documente şi altor organizaţii interguvernamentale.
– Cooperarea cu statele care nu sunt părţi la Statut se face pe baza unor aranjamente ad-hoc sau a unor acorduri
în acest sens. Dacă aceste state nu respectă obligaţiile asumate sau nu doresc să coopereze sau împiedică
activitatea CPI, CPI se poate adresa Consiliului de Securitate al ONU; în orice caz, informează Adunarea Statelor
Părţi.
– Cooperarea cu ONU este foarte importantă, deoarece CPI nu este un organ din sistemul ONU. Acordul
CPI – ONU a fost semnat la 4 octombrie 2004.
Notă: 1. Consiliul de Securitate poate decide deferirea către CPI a unei cauze în care s-au săvârşit crime aflate în
jurisdicţia CPI, chiar dacă statul în cauză nu este parte la Statut. În 2005, Consiliul de Securitate a decis
acest lucru, în premieră, în legătură cu situaţia din Darfur, Sudan, iar în 2011 privind situaţia din Libia;
2. Consiliul de Securitate mai poate decide suspendarea pentru 12 luni a acţiunii (inclusiv potenţiale) a CPI
în legătură cu o anumită situaţie, în baza Capitolului VII din Carta ONU; suspendarea poate fi reînnoită.
Astfel, Consiliul de Securitate a decis în două rânduri, succesiv în 2002 şi 2003, să suspende prin rezoluţie
jurisdicţia eventuală a CPI faţă de trupele americane de menţinere a păcii sub mandat ONU. În 2004, o nouă
rezoluţie nu a mai fost adoptată;
3. În sfârşit, rolul Consiliului de Securitate este prevăzut şi pentru crima de agresiune, având în vedere com-
petenţele sale în caracterizarea unui anumit comportament statal ca agresiune, conform Cartei ONU şi
Rezoluţiei nr. 3314 din 1974 a Adunării Generale a ONU.
– Cooperarea României cu CPI

Pe lângă elementele de interpretare evocate mai sus, care au permis ratificarea Statutului de către România, în
vederea asigurării cooperării cu CPI au fost operate o serie de modificări şi au fost introduse prevederi punctuale în
mai multe acte normative (Legea privind extrădarea nr. 296/2001, Legea privind transferul persoanelor condamnate,
Legea privind asistenţa juridică internaţională în materie penală, noul Cod penal).
Totuşi, având în vedere faptul că nu toate aspectele de cooperare sunt reglementate prin aceste prevederi
punctuale, existenţa unui precedent în privinţa cooperării cu TPII, precum şi practica multor state care au devenit
părţi la Statut de a adopta legi speciale, adoptarea unei legi de cooperare care să reglementeze exhaustiv
cooperarea cu CPI poate fi o opţiune.
România s-a aliniat, în calitatea de stat candidat şi apoi în curs de aderare la Uniunea Europeană, la toate luările
de poziţie din cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comune de susţinere a CPI.
Notă: Un moment politic delicat l-a constituit semnarea, în august 2002, a unui Acord între România şi SUA, pentru
excluderea cetăţenilor americani de la jurisdicţia CPI, decizie criticată de Uniunea Europeană, care a
stabilit în septembrie 2002 un set de reguli (cu caracter de recomandare) care să stabilească parametrii în
care astfel de acorduri pot fi încheiate fără afectarea CPI. În mare parte, Acordul româno-american încheiat
în temeiul art. 98 din Statutul CPI răspunde acestor parametri. Totuşi, Acordul (primul de acest gen încheiat
de SUA şi urmat de alte câteva zeci) nu a fost transmis spre ratificare Parlamentului României şi nu a intrat
în vigoare.
România a promovat, ca expresie a interesului său faţă de CPI, şi o candidatură pentru un ocuparea unui mandat
de judecător la primele alegeri din 2003 (însă, din păcate, fără succes).
România a ratificat, prin Legea nr. 204/2005, Acordul privind privilegiile şi imunităţile CPI (adoptat la 9
septembrie 2002 şi intrat în vigoare la 22 iulie 2004).
9.7. Activitatea CPI
9.7.1. Procurorul poate decide iniţierea unei investigaţii din proprie iniţiativă, cu autorizarea Camerei
preliminare, sau atunci când situaţia este sesizată de un stat parte, cu următoarele condiţii:
- dacă statul pe teritoriul căruia crima s-a produs sau statul de cetăţenie a persoanei suspectate de a o fi
săvârşit este stat parte la Statut;
- dacă nici unul din cele două state menţionate anterior nu este parte la Statut, procurorul nu poate investiga
crima, decât dacă fie unul, fie celălalt stat acceptă exercitarea jurisdicţiei CPI printr-o declaraţie; regula este
valabilă însă doar pentru crima comisă după 1 iulie 2002.
Notă: Astfel, dacă cetăţeni ai statelor părţi sunt victime ale unor crime comise pe teritoriul unui stat care nu e parte
de către persoane care nu sunt cetăţeni ai unui stat parte, procurorul nu poate acţiona decât dacă unul din
cele două state acceptă jurisdicţia CPI sau dacă situaţia este deferită CPI de către Consiliul de Securitate al
ONU.
9.7.2. O altă situaţie de sesizare a CPI o constituie decizia Consiliului de Securitate în acest sens.
Primul caz deferit CPI de către Consiliul de Securitate al ONU îl constituie situaţia din Darfur, Sudan, prin
Rezoluţia nr. 1593 din 31 martie 2005.
Notă: Situaţia din Darfur: între 10 şi 15 mii de omoruri directe, între 70 şi 180 de mii de omoruri indirecte, 1 900
000 de refugiaţi, între 700 şi 2000 de aşezări distruse, aproximativ 900 de violuri înregistrate;
Al doilea caz deferit CPI de către Consiliul de Securitate al ONU îl constituie situaţia din Libia, prin
Rezoluţia nr. 1970 din 26 februarie 2011, pentru crime comise după data de 15 februarie 2011.
Este totuşi important ca activitatea CPI să nu se limiteze doar la continentul african; pe de altă parte, este
esenţială derularea cu succes a acestor prime activităţi. Altfel, încrederea care a fost învestită în această instanţă, de
la care se aşteaptă foarte mult, mai ales din partea opiniei publice internaţionale (punerea sa în funcţiune, în
interval atât de scurt fiind, în mare măsură, rezultatul lobby-ului sutelor de ONG-uri internaţionale), va avea de
suferit.
I.1. Pe teritoriul Statului A, în iunie 2006, a avut loc un conflict intern în urma căruia mai multe organizaţii
internaţionale au semnalat faptul că trupele guvernamentale ar fi fost implicate în comiterea crimei de genocid. La
1 decembrie 2006, Consiliul de Securitate se întruneşte şi adoptă o rezoluţie, în temeiul Capitolului VII, în
conformitate cu care solicită Procurorului Curţii Penale Internaţionale să investigheze faptele comise pe teritoriul
statului A.
Procurorul iniţiază o deschide o anchetă împotriva domnului X, cetăţean al statului A, colonel în cadrul forţelor
acestui stat, suspectat a fi implicat în acţiunile din iunie 2006. Cererea de deschidere a anchetei este supusă
Camerei preliminare. În faţa Camerei preliminare, domnul X susţine că fapta nu este de competenţa Curţii, arătând
că nu sunt îndeplinite condiţiile de exercitare a competenţei Curţii prevăzute in Statut, în sensul că Statul A nu este
parte la Statutul Curţii şi nici nu a recunoscut competenţa Curţii printr-o declaraţie depusă la grefier.
Analizaţi dacă, în opinia dumneavoastră, Curtea Penală Internaţională este competentă să judece faptele
domnului X.
2. Cum este definită crima de agresiune în Statutul de la Roma, revizuit la Conferinţa de la Kampala?
1. Curtea Penală Internaţională

a) poate condamna statele pentru săvârşirea unui act de agresiune
b) are competenţă temporală pentru crimele reglementate în Statutul de la Roma, săvârşite după 1 iulie 2002
c) îşi va înceta activitatea în 2010
2. Curtea Penală Internaţională a fost creată

a) prin acord încheiat de ONU cu Guvernul Regatului Olandei, care a intrat în vigoare la 1 iulie 2002
b) prin rezoluţie a Adunării Generale ONU, adoptată în sesiune solemnă la 1 iulie 2002
c) prin rezoluţie a Consiliului de Securitate ONU, având în vedere criza din Sudan, Darfur
d) prin Statutul de la Roma din 1998, intrat în vigoare la 1 iulie 2002
3. Complementaritatea, conform actului constitutiv al CPI, presupune
a) prioritatea absolută a instanţei penale internaţionale, care va judeca toate crimele de război, crimele
împotriva umanităţii, crimele de genocid comise după 1 iulie 2002 în întreaga lume
b) prioritatea instanţelor penale naţionale, care vor judeca toate crimele de război, crimele împotriva
umanităţii, crimele de genocid comise după 1 iulie 2002 în întreaga lume, atunci când CPI nu doreşte sau nu
poate să judece aceste crime internaţionale
c) prioritatea absolută a instanţei penale internaţionale, care va judeca toate crimele de război, crimele
împotriva umanităţii, crimele de genocid comise înainte de 1 iulie 2002, dar numai pe teritoriile statelor părţi la
actul constitutiv al CPI.
4. Crima de agresiune
a) este definită de actul constitutiv al CPI, dar Consiliul de Securitate al ONU nu doreşte să califice nici un
act de agresiune în rezoluţiile sale adoptate în temeiul Cap. VII din Carta ONU
b) nu este definită de actul constitutiv al CPI, fiind constituit un grup de lucru special care va face acest
lucru, urmând ca acesta să fie amendat la 7 ani de la intrarea sa în vigoare
c) nu este definită de actul constitutiv al CPI, dar este definită de regulile de procedură ale CPI
d) presupune constatarea prealabilă a săvârşirii unei agresiuni de către un stat

I. 1. CPI este competentă deoarece potrivit Statutului de la Roma Consiliul de Securitate poate deferi prin
rezoluție CPI o situație, în care s-au săvârşit crime aflate în jurisdicţia CPI, chiar dacă statul în cauză nu
este parte la Statut. Se dau exemplele de astfel de situații.
2. Se prezintă definiția crimei de agresiune astfel cum a fost convenită la Conferinţa de la Kampala
II. 1.b., 2.d., 3.niciunul, 4.d.
Site-ul CPI: www.icc-cpi.int

2. Dapo Akande, International Law Immunities and the International Criminal Court, AJIL nr. 3/2004, p. 407-
433
3. Cherif Bassiouni, Bruce Broomhall, ICC Ratification and National Implementing Legislation, New York,
1999
4. Marc Perrin de Brichambaut, Jean-François Dobelle, Marie-Reine d’Haussy, Leçons de droit international
public, Presses de Sciences Po şi Dalloz, 2002, p. 357-369
5. Antonio Cassese, International Criminal Law, Oxford University Press, 2003, p. 333-334, 340-343, 348-458
6. Antonio Cassese, The Statute of the International Criminal Court: Some Preliminary Reflections, EJIL, nr.
10/1999, p. 144-171
7. Roger S. Clark, Rethinking Aggression as a Crime and Formulating its Elements: The Final Work Product of
the Preparatory Commission for the International Criminal Court, LJIL nr. 15, p. 859-890
8. Emmanuel Decaux, Droit international public, ediţia a 4-a, Dalloz, 2004, p. 192-197
9. Ion Diaconu, International Criminal Court. A New Stage, IRSI, 2002
10. H. Fujita, Establishment of the International Criminal Court – Historic Significance of the Rome Statute,
AJIL, nr. 42/1999, p. 32-61
11. Grigore Geamănu, La conception de V.V. Pella de la prevention et de la définition des crimes contre la
paix, RRSS, Série Sciences Juridiques, nr. 2/1968
12. Philippe Kirsch, John T. Holmes, The Rome Conference on an International Criminal Court: the
Negotiating Process, AJIL nr. 93/1999, p. 2-12
13. Sean D. Murphy (coord.), US Bilateral Agreements Relating to ICC, AJIL nr. 3/2004, p. 200-203
14. Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Cristian Jura, Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, ediţia a
3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 301-303
15. Vespasian V. Pella, Towards an International Criminal Court, Bruxelles, 1930
16. Victor Ponta, Daniela Coman, Curtea Penală Internaţională. Consacrarea juridică a statutului primei
instanţe penale permanente din istoria justiţiei internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004
17. David Scheffer, The United States and the International Criminal Court, AJIL nr. 93/1999, p. 12-22
18. Ioana Gabriela Stancu, Definirea crimei de agresiune – o contribuţie românească, RRDI nr. 1, anul I, 2003,
p. 54-67
19. O. Triffterrer (coord.), Commentary on the Rome Statute of the International Criminal Court, Baden-
Baden: Nomos Verlag, 1999.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)
CUPRINS
10.1. Înfiinţarea CEDO
10.2. Sediul CEDO
10.3. Organizarea CEDO
10.4. Competenţa CEDO
10.5. Procedura contencioasă în faţa CEDO
10.6. Procedura avizelor consultative ale CEDO
10.7. Activitatea CEDO în privinţa României
- înțelegeți evoluția CEDO, marcată de încercările succesive de reformă

- cunoașteți organizarea CEDO, competența materială, personală, teritorială și temporală
- înțelegeți rolul principiului subsidiarităţii şi al doctrinei marjei de apreciere
- cunoașteți procedura contencioasă, inclusiv procedura încheierii de înțelegeri amiabile
- cunoașteți procedura consultativă
- cunoașteți activitatea CEDO în privința României și atribuţiile instituţiei Agentului guvernamental pentru CEDO,
precum și modul de organizare și funcționare
10.1. Înfiinţarea CEDO

- CEDO a fost înfiinţată prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
(Convenţia), deschisă spre semnare la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi care a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.
Notă: România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 30/1994, aceasta intrând în vigoare pentru România la 20 iunie
1994.
– Sistemul de protecţie şi control al respectării drepturilor omului prevăzut de Convenţie cuprindea iniţial trei
instituţii: Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Comitetul
Miniştrilor. Prin Protocolul nr. 11 la Convenţie (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998) se înfiinţează o Curte
unică, prin contopirea Comisiei şi a Curţii anterioare, în timp ce Comitetul Miniştrilor îşi păstrează atribuţiile de
monitorizare a măsurilor concrete şi generale de executare a hotărârilor CEDO.
Notă: 1. De la intrarea în vigoare a Convenţiei, au fost adoptate 16 Protocoale adiţionale, dintre care Protocoalele
nr. 1, 4, 6, 7, 12, 13 au adăugat noi drepturi şi libertăţi faţă de cele prevăzute de Convenţie, iar Protocoalele
nr. 2, 9, 11, 14, 15 şi 16 au reformat diferite aspecte ale activităţii CEDO;
2. Reforma CEDO a fost determinată de creşterea constantă a numărului de cazuri aduse în faţa CEDO.
Astfel, dacă în 1990 numărul de plângeri anuale era în jur de 5000, în 2003 aceasta era de 38.800, iar în
2004 de peste 40.000. Comparativ, numărul total de plângeri din perioada 1955-1989 a fost de 49.122.
3. Protocolul nr. 14, semnat inclusiv de România la 13 mai 2004 (data deschiderii spre semnare) a intrat în
vigoare la 1 iunie 2010. Summit-ul Consiliului Europei din 2005 a decis continuarea reformei CEDO; patru
Conferinţe vizând reformarea CEDO au avut loc în 2010 (la Interlaken, Elveţia), în 2011 (la Izmir, Turcia),
în 2012 (la Brighton, Marea Britanie) şi în 2015 (la Bruxelles), care au făcut propuneri ce s-au regăsit
parţial în două noi Protocoale la Convenţie – 15 şi 16, ambele semnate şi de România.
De ce credeți că a crescut atât de mult numărul de cazuri individuale supuse spre soluționare CEDO?
10.2. Sediul CEDO este la Strasbourg (Franţa).
10.3. Organizarea CEDO

– Judecătorii
Fiecare stat parte la Convenţie (care este şi membru al Consiliului Europei) are dreptul la un loc de judecător în
cadrul Curţii (art. 20 din Convenţie).
Judecătorii trebuie să aibă cea mai înaltă reputaţie morală şi să întrunească condiţiile pentru exercitarea unor
înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti cu competenţă recunoscută. În cursul mandatului sunt complet independenţi
şi nu pot exercita activităţi incompatibile cu acest statut.
Mandatul este de 9 ani, unic. Mandatul poate înceta şi la data la care judecătorul în cauză împlineşte vârsta de
70 de ani. Conform Protocolului nr. 14, va exista posibilitatea numirii de judecători suplimentari, la cererea
plenului CEDO, pe baza deciziei Comitetului Miniştrilor. Protocolul nr. 15 introduce condiţia ca persoanele care
candidează la poziţia de judecător să aibă cel mult 65 de ani, crescând astfel limita de vârstă până la care poate fi
exercitat mandatul de judecător la 74 de ani.
Alegerea judecătorilor se face de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei de pe o listă de 3 candidaţi
propuşi, în ordine alfabetică, de către fiecare stat parte (art. 22 din Convenţie). APCE a indicat că preferă ca listele
să fie echilibrate, cuprinzând atât candidaţi bărbaţi, cât şi femei.
Judecătorii aleg Preşedintele, doi vicepreşedinţi şi trei preşedinţi de secţii.
Există şi instituţia judecătorului ad-hoc, care înlocuieşte judecătorul „naţional”, dacă acesta este incompatibil
într-un anumit dosar (de exemplu, a fost implicat în dosar la nivel naţional, într-o calitate anterioară).
Comentați asupra avantajelor unui mandat unic al judecătorilor CEDO
– Secţii, judecător unic, Comitete, Camere, Mare Cameră

CEDO este organizată administrativ în 5 Secţii, a căror compoziţie se modifică o dată la 3 ani; structura
secţiilor trebuie să fie echilibrată geografic, din punct de vedere al reprezentării sistemelor juridice şi al
reprezentării pe sexe. Fiecare secţiune are un preşedinte, doi dintre cei patru preşedinţi de secţiuni fiind şi
vicepreşedinţi ai Curţii.
Din punct de vedere jurisdicţional, Curtea organizează următoarele formaţiuni:
a. în cadrul Secţiilor, se constituie complete de judecător unic, Comitete de cate 3 judecători şi Camere de
7 judecători (dacă un judecător naţional nu este membru al Secţiunii în care s-a constituit Camera ce
examinează un caz ce implică acel stat, el va participa de drept ca membru al Camerei).
b. Marea Cameră, compusă din 17 judecători şi constituită pe 3 ani. Din ea fac parte, de drept,
preşedintele, vicepreşedinţii, preşedinţii de secţiuni şi judecători care se rotesc, cu luarea în considerare a
necesităţii reprezentării echitabile geografice şi a diferitelor sisteme juridice.
– Grefa asistă activitatea CEDO

Este formată din jurişti selectaţi din statele părţi, cu statut de funcţionar internaţional.
10.4. Competenţa CEDO

- Competenţa ratione materiae: încălcări ale drepturilor omului şi ale libertăţilor fundamentale
prevăzute de Convenţie şi de Protocoalele adiţionale
Notă: Astfel, nu pot fi examinate de CEDO plângeri ce vizează încălcări ale unor drepturi şi libertăţi neprevăzute
de Convenţie şi Protocoalele adiţionale. Pe cale jurisprudenţială, CEDO a extins uneori, prin interpretare,
câmpul aplicării Convenţiei (de exemplu, deşi neprevăzut expres de Convenţie sau de Protocoalele
adiţionale, dreptul la un mediu sănătos a fost considerat ca fiind apărat de Convenţie ca o parte componentă
a dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, prevăzut de art. 8 din Convenţie).
Comentați asupra efectelor posibile ale dezvoltărilor jurisprudențiale ale CEDO în privința dreptului
la un mediu sănătos, care nu este prevăzut de Convenție și protocoalele sale
- Competenţa ratione personae: state (în procedurile interstatale, atât ca reclamanţi, cât şi ca pârâţi); Curtea
poate fi sesizată şi de persoane fizice, ONG-uri, grupuri de persoane fizice (care sunt reclamanţi în procedură);
- Competenţa ratione loci: teritoriile statelor părţi, teritorii unde statele părţi exercită un control;
- Competenţa ratione temporis: încălcările trebuie să se fi produs ulterior intrării în vigoare a convenţiei
pentru statul respectiv (de exemplu, 20 iunie 1994, pentru România).
Principiul esenţial al activităţii CEDO este cel al subsidiarităţii: CEDO nu reprezintă încă o cale de atac sau
un nivel suplimentar de recurs faţă de căile naţionale de atac. Se spune deseori că judecătorul naţional este
principalul factor de aplicare a Convenţiei. CEDO intervine numai în cazul în care sistemul judiciar naţional nu
poate asigura respectarea/repararea încălcărilor drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie şi Protocoale.
CEDO are un rol corector subsidiar.
Notă: Acest raţionament a stat, inter alia, la baza unei modificări (destul de criticate de unele state părţi sau de
doctrină) introduse prin Protocolul nr. 14, care permite CEDO să declare ca inadmisibilă o cerere „dacă
reclamantul nu a suferit un prejudiciu important, afară de cazul în care respectarea drepturilor omului, aşa
cum este definită în Convenţie şi Protocoale, impune examinarea fondului cauzei”. Protocolul nr. 15
introduce o referire în Preambulul Convenţiei la principiul subsidiarităţii şi la doctrina marjei de apreciere
(conform jurisprudenţei CEDO, statele părţi beneficiază de o anumită marjă de apreciere privind modul de
aplicare a Convenţiei,în funcţie de circumstanţele unui anume caz şi de drepturile şi libertăţile în speţă, ceea
ce reflectă faptul că sistemul Convenţiei este subsidiar salvagardării drepturilor omului la nivel naţional,
autorităţile naţionale fiind mai bine plasate decât o curte internaţională pentru a evalua necesităţile şi
condiţiile locale; rolul CEDO este de a verifica dacă deciziile autorităţilor naţionale sunt compatibile cu
Convenţia).
Acest rol nu se limitează doar la situaţia generată de încălcările individuale/particulare ale drepturilor şi
libertăţilor prevăzute de Convenţie şi Protocoalele adiţionale. CEDO are şi rolul de a contribui la identificarea şi
repararea „erorilor de sistem” fie la nivel legislativ, al practicii judecătoreşti sau al administraţiei publice. Prin
Comitetul Miniştrilor se realizează stabilirea măsurilor generale de corectare a surselor sistemice ale încălcărilor.
Astfel, CEDO devine un factor esenţial de ajustare a sistemului de drept din statele părţi la parametrii statului de
drept, democratic.
10.5. Procedura contencioasă în faţa CEDO

- Pot fi depuse cereri interstatale (de către un stat contractant împotriva unui alt stat contractant) sau cereri
individuale (de către o persoană fizică, un ONG sau un grup de persoane fizice împotriva unui stat contractant).
- Procedura este publică şi contradictorie. Există o fază scrisă şi (uneori, în cazuri complexe) o fază orală
(audierile sunt publice, dacă CEDO nu decide altfel).
- Reclamanţii pot depune cererile ei înşişi sau pot fi reprezentaţi, cel mai adesea, de avocaţi. Dacă reclamantul
nu dispune de fondurile necesare reprezentării, există posibilitatea acordării de finanţare, cu acordul statului în
cauză.
Notă: România a acceptat întotdeauna acordarea de asistenţă financiară atunci când a fost solicitată.
– Deşi limbile oficiale ale procedurii sunt engleza şi franceza, cererile pot fi redactate şi în limba oficială a
statelor contractante.
– Cererile individuale parcurg o primă etapă referitoare la admisibilitatea cererii; în vederea asigurării unei
trieri imediate, clare şi complete a plângerilor individuale, a fost constituită, în cadrul Grefei CEDO, o Secţie de
filtraj, al cărei rol este să se asigure că toate cererile individuale sunt orientate pe calea procedurală adecvată,
raportat la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate. Astfel, Secţia de filtraj va îndrepta plângerea fie către Secţia
Curţii în care se află judecătorul unic desemnat să examineze plângerile îndreptate împotriva unui anumit stat
parte (care în niciun caz nu poate fi judecătorul naţional), fie, dacă apreciază că plângerea nu este vădit
inadmisibilă, către comitetul sau camera constituite în Secţia din care face parte judecătorul naţional.
a) Astfel, dacă din elementele plângerii reiese în mod clar faptul că aceasta este inadmisibilă sau că
ar trebui radiată de pe rol, cererea va fi soluţionată de un judecător unic; judecătorul unic poate declara o
cerere inadmisibilă sau o poate scoate de pe rol, decizia sa fiind definitivă, în caz contrar el transmite cererea
spre examinare fie unui comitet (a se vedea lit. c), mai jos), fie unei camere (a se vedea lit. d), mai jos). Decizia
judecătorului unic este definitivă.
b) Dacă plângerea nu apare ca fiind vădit inadmisibilă sau ca trebuind să fie radiată de pe rol, şi deci
pare că ar necesita examinarea în cadrul unui comitet sau al unei camere, ea este repartizată unui
judecător-raportor, care decide dacă cererea individuală trebuie examinată de un judecător unic (caz
descris la lit. a)), de un comitet de 3 judecători, sau de o cameră de 7 judecători.
c) comitetul de 3 judecători poate decide, în unanimitate, că o cerere este inadmisibilă sau o poate
şterge de pe rol sau poate să o declare admisibilă şi să pronunţe o hotărâre pe fond (unind deci examenul
admisibilităţii cu examenul pe fond al cererii), atunci când problema referitoare la interpretarea sau
aplicarea dispoziţiilor Convenţiei sau a protocoalelor sale, care este la originea cererii, face obiectul unei
jurisprudenţe bine stabilite a Curţii; atât decizia comitetului cât şi hotărârea pe fond sunt definitive, iar
hotărârea nu poate face obiectul unei cereri de retrimitere ( a se vedea lit. j), mai jos).
d) camera de 7 judecători examinează cererile repartizate direct, cererile care i-au fost transmise
de un judecător unic sau de un comitet şi cererile statale;
Notă: 1. Când o cerere ajunge în faţa unui comitet de 3 judecători care nu a declarat-o inadmisibilă sau în faţa unei
camere de 7 judecători, este notificată statului împotriva căruia este îndreptată şi intră pe rolul acelui stat la
CEDO;
2. Cererile respinse ca inadmisibile sau radiate de pe rol de judecătorul unic sau de un comitet, fără a fi
necesară o examinare suplimentară, nu se notifică statului împotriva căruia sunt îndreptate. Statistic, peste
90% din cereri se încadrează în această categorie.
e) după examinare, camerele pot decide că o cerere este admisibilă (în totalitate sau în parte) sau
inadmisibilă (în totalitate sau în parte). Uneori, camerele pot decide ca examenul privind admisibilitatea să
fie unit cu fondul cauzei şi să fie decisă admisibilitatea odată cu examinarea fondului camerei.
Notă: Conform Convenţiei, condiţiile de admisibilitate sunt, în afară de cerinţa ca încălcarea să privească un drept
sau o libertate prevăzute de Convenţie (şi de Protocoalele adiţionale), ca sesizarea să fi fost făcută după
epuizarea tuturor căilor de recurs interne (efective şi accesibile), într-un termen de cel mult 6 luni de la data
deciziei interne definitive. De asemenea, Curtea nu reţine cereri anonime, care sunt în mod esenţial aceleaşi
cu cereri examinate anterior de Curte sau deja supuse unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau
reglementare (dacă nu conţine fapte noi) sau dacă este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei şi Protocoalelor
sale sau dacă este vădit nefondată sau abuzivă. Protocolul nr. 14 introduce şi criteriul nou de admisibilitate
menţionat mai sus, care nu se aplică însă dacă plângerea în cauză nu a fost examinată corespunzător de
instanţele interne sau dacă respectarea drepturilor omului impune examinarea pe fond a cererii. Protocolul nr.
15 modifică termenul de 6 luni pentru sesizarea CEDO în 4 luni.
f) hotărârile camerei privind admisibilitatea sunt luate cu majoritate de voturi şi sunt motivate. În
procedura scrisă privind admisibilitatea se depun argumentaţii, însoţite de probe, ale reclamantului şi
statului pârât (reprezentat de agentul guvernamental). În mod excepţional, pot avea loc audieri publice.
Enumeraţi cel puţin trei condiţii pentru ca plângerea unei persoane fizice la CEDO să fie
admisibilă.
g) odată trecută în faza examinării pe fond (dacă a existat sau nu o încălcare) are loc, din nou,
depunerea de argumentaţii scrise, inclusiv în urma unor solicitări suplimentare ale camerei, reclamantul
urmând să argumenteze şi cererea de „satisfacţie echitabilă”. De asemenea, pot avea loc şi audieri
publice.
Notă: Convenţia prevede şi posibilitatea intervenţiei în proces a unei persoane sau a unui stat, la invitaţia CEDO
(prin preşedintele camerei). Statul al cărui cetăţean este reclamant în proces are şi facultatea unei intervenţii
voluntare. În 2001, CEDO a invitat România în procedura din cadrul procesului „Ilaşcu şi alţii contra
Republicii Moldova şi a Federaţiei Ruse”, primul caz în care România a fost intervenient.
h) hotărârile se iau cu majoritate de voturi, existând posibilitatea pentru judecători de a emite opinii
separate, individuale sau declaraţii de dezacord.
- Camerele pot, încă din faza admisibilităţii, să se desesizeze în favoarea Marii Camere dacă un caz
ridică o problemă serioasă de interpretare a Convenţiei sau dacă soluţionarea problemei poate duce la o
contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de CEDO, dacă nici una din părţi nu se opune în termen de o
lună de la notificarea intenţiei camerei.
i) hotărârile se pot referi şi la problema „satisfacţiei echitabile”, care însă se poate şi amâna, o
hotărâre specială în acest sens urmând a se pronunţa ulterior.
j) în trei luni de la data pronunţării hotărârii camerei, oricare parte poate solicita retrimiterea
cazului către Marea Cameră, dacă acesta ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau
aplicarea Convenţiei şi Protocoalelor adiţionale sau o problemă gravă de ordin general (şi, evident,
dacă nu chiar Marea Cameră a pronunţat hotărârea, caz în care ea nu mai poate fi reexaminată). Cererea
este examinată de un colegiu de 5 judecători al Marii Camere, care o admite sau o respinge în principiu.
Notă: Dacă în trei luni de la pronunţarea de către o cameră nici una din părţi nu cere retrimiterea în faţa Marii
Camere, sau părţile declară, chiar înainte de expirarea celor trei luni, că nu intenţionează să sesizeze Marea
Cameră sau colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere, hotărârea devine definitivă şi trebuie
executată în interval de trei luni de la data la care a devenit definitivă. Hotărârea Marii Camere trebuie, la
rândul ei, executată în termen de trei luni de la pronunţare.
CEDO pronunţă hotărârea sa în cauza Azilat c. Alemania, constatând că nu a avut loc nici o
încălcare a drepturilor domnului Azilat (cetăţean al statului Porav care a obţinut recunoaşterea
statutului de refugiat pe teritoriului statului Alemania), aşa cum sunt ele recunoscute de
Convenţie. Hotărârea este comunicată domnului Azilat, care consideră că plângerea sa a ridicat o
problemă gravă referitoare la aplicarea Convenţiei la categoria refugiaţilor şi vă solicită să îi
precizaţi dacă există vreo modalitate de a obţine o reexaminare a cauzei sale. Care este
modalitatea de acţiune pe care o are la dispoziţie, în cazul în care o asemenea posibilitate există?
k) executarea hotărârilor este obligatorie; este monitorizată de Comitetul Miniştrilor şi are în

vedere executarea măsurilor concrete dispuse, dar şi a măsurilor generale.
Notă: Cele mai notorii cazuri de dificultăţi în executare sunt cazurile contra Turciei legate de situaţia din Ciprul de
nord şi cazul „Ilaşcu”.
l) hotărârile pot fi supuse, de asemenea, interpretării şi revizuirii (conform Regulamentului

CEDO, se poate formula cerere de revizuire în caz de descoperire a unui fapt care, prin natura lui, ar fi
putut exercita o influenţă decisivă asupra rezultatului unei cauze deja soluţionate, necunoscut Curţii la data
hotărârii şi care nu putea fi cunoscut în mod rezonabil părţii care îl invocă; cererea de revizuire trebuie
făcută în 6 luni de la data descoperirii noului fapt).
Notă: Prima revizuire obţinută de România a fost în cauza „Stoicescu c. România” (septembrie 2004).
– O cerere poate fi scoasă de pe rol în cazul în care părţile încheie o înţelegere amiabilă, dacă reclamantul nu
mai doreşte să o menţină sau litigiul a fost soluţionat (la nivel naţional).
Notă: 1. Înţelegerile amiabile se încheie prin intermediul Grefei, care „cenzurează” corectitudinea şi caracterul
echitabil al înţelegerii şi ia notă de declaraţiile concordante sau înţelegerea semnată de părţi;
2. Înţelegerea poate consta în plata unei despăgubiri, dar şi în alte măsuri asumate de statul pârât (a se vedea
înţelegerile amiabile din cauzele „Notar c. România” sau „Moldovan şi Rostaş c. România”);
3. Atât Curtea, cât şi Comitetul Miniştrilor încurajează statele să rezolve cazurile pe cale amiabilă: Rezoluţia
nr. 59 din 18 decembrie 2002 a Comitetului Miniştrilor salută expres „creşterea numărului de cazuri în care
se recurge la soluţionare amiabilă” şi „subliniază importanţa luării în considerare a tuturor posibilităţilor de
încheiere a unei înţelegeri amiabile”;
4. Protocolul nr. 14 dă posibilitatea încheierii de înţelegeri amiabile în orice stadiu al procedurii (nu doar
după declararea unei cereri ca admisibilă, astfel cum era situaţia anterior acestui Protocol);
5. CEDO ia notă de încheierea înţelegerii amiabile şi decide radierea cauzei printr-o decizie, a cărei
executare este monitorizată de Comitetul Miniştrilor.
Reflectați asupra avantajelor folosirii procedurii înțelegerilor amiabile atât pentru stat, cât și pentru
reclamant
– Relevanţa hotărârilor CEDO este un subiect important. Convenţia prevede, ca şi în cazul altor instanţe
internaţionale, că hotărârile sunt obligatorii pentru statul pârât. Pe de altă parte, se fac referiri la „jurisprudenţa
consolidată” a CEDO. În practică, există aşa-numitele serii de hotărâri „repetitive” (în cazurile asemănătoare,
numite şi „cazuri-clone”), în care, în urma unui „caz-pilot”, CEDO pronunţă soluţii identice sau asemănătoare de
constatare a încălcării Convenţiei şi Protocoalelor adiţionale. Se constată, totodată, şi tendinţa de „contaminare” a
jurisprudenţei unui stat cu soluţii în cazuri „repetitive” din jurisprudenţa altui stat.
Notă: Exemple de cazuri „pilot”, urmate de cazuri „clonă” în jurisprudenţa românească la CEDO: cazurile tip
„Străin”, cauzele tip „Iacov Stanciu” ş.a.
10.6. Procedura avizelor consultative ale CEDO

- A fost introdusă prin Protocolul nr. 2 la Convenţie.
- Poate fi declanşată doar de Comitetul Miniştrilor, privind probleme juridice legate de interpretarea
Convenţiei şi a Protocoalelor adiţionale.
Notă: Avizul nu poate privi conţinutul sau întinderea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Convenţie şi în
Protocoalele adiţionale sau probleme de care Comitetul Miniştrilor ia cunoştinţă ca urmare a unui recurs
prevăzut de Convenţie.
- Cererile sunt examinate de Marea Cameră care adoptă opinii cu majoritate de voturi; judecătorii pot emite opinii
separate, individuale şi declaraţii de dezacord. Până în prezent, nu au fost emise avize consultative.
- Protocolul nr. 16 vizează extinderea competenţei CEDO în materia avizelor consultative. Astfel, se prevede:
posibilitatea celor mai înalte jurisdicţii ale părţilor contractante de a solicita un aviz consultativ atunci când o cauză
aflată pe rolul lor ridică o problemă gravă privind interpretarea sau aplicarea Convenţiei; nominalizarea, printr-o
declaraţie la momentul la care statul devine parte la Protocol, a celor mai înalte jurisdicţii care vor putea solicita avize
consultative; anumite condiţii de formă privind cererea de aviz consultativ, cum ar fi o scurtă prezentare a contextului
factual al cauzei şi a problemelor de drept ridicate, cu respectarea interdicţiei ante-pronunţării; examinarea cererii de
aviz consultativ de către un colegiu de 5 judecători ai Marii Camere, urmată de emiterea avizului de către Marea
Cameră; asigurarea celerităţii prin acordarea de prioritate cererilor de aviz consultativ de către Marea Cameră;
caracterul ne-obligatoriu al avizelor consultative.
10.7. Activitatea CEDO în privinţa României
– Instituţia care reprezintă statul român la CEDO este Agentul Guvernamental pentru Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, care funcţionează, din iulie 2003, în cadrul MAE. Acesta este ajutat de doi coagenţi (unul
este şeful Oficiului Agent guvernamental din MAE, celălalt funcţionează în cadrul Misiunii Permanente a
României pe lângă Consiliul Europei, la Strasbourg). Oficiul Agentului guvernamental a fost reorganizat în 2003
după model francez, cuprinzând diplomaţi cu pregătire juridică şi magistraţi detaşaţi (de la instanţe şi/sau din
Ministerul Justiţiei).
În desfăşurarea activităţii sale, Agentul Guvernamental pentru CEDO a stabilit în 2003 un nou mod de abordare
şi o serie de noi priorităţi (un nou concept de activitate). Acesta a privit, în principal:
a) promovarea soluţionării amiabile sau a rezolvării la nivel intern a cazurilor care prezintă toate
elementele juridice de natură să permită, în funcţie de circumstanţele specifice ale speţei şi practica
CEDO, să se constate posibilitatea unei condamnări a României ca urmare a unei încălcări a unui drept
prevăzut de Convenţie (în special cauzele repetitive, în care CEDO a constatat o încălcare într-o primă
speţă, urmată de cauze identice);
b) promovarea cu precădere a activităţii preventive prin crearea unui mecanism eficient de „alertă
timpurie”, care să permită identificarea unor posibile noi speţe care vor ajunge pe rolul Curţii (prin
raportare la cazuistica relevantă a Curţii cu privire la alte state) şi semnalarea problemelor din sistemul
român către instituţiile competente, în vederea corectării acestora;
c) creşterea rolului Agentului guvernamental în armonizarea legislaţiei şi practicii judecătoreşti, pe baza
jurisprudenţei CEDO. Agentul guvernamental înaintează propuneri, prin Ministerul Afacerilor Externe,
Guvernului, pentru elaborarea de acte normative prin care să fie corectate aceste deficienţe legislative
sau prin care să fie reglementate anumite mecanisme şi proceduri.
Temă de reflecție 10.5
Evaluați relevanța noului concept de activitate din 2003 al instituției Agentului Guvernamental
pentru CEDO
Reglementarea instituţiei Agentului guvernamental:

a) O.G. nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale Consiliului Europei şi regresul statului în urma hotărârilor şi
convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă1, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
87/2001, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 64/2003 privind stabilirea unor măsuri privind
înfiinţarea, organizarea, reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al
Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a unor
instituţii publice, prin O.U.G. nr. 48/2008 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului
nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale Consiliului Europei şi exercitarea dreptului de regres al
statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă (aprobată prin Legea nr.
191/2008);
b) H.G. nr. 868/2003 privind organizarea şi funcţionarea Agentului guvernamental pentru Curtea
Europeană a Drepturilor Omului;
c) H.G. nr. 8/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe.
Atribuţiile instituţiei Agentului guvernamental:

a) întocmeşte actele şi apărările necesare, înfăptuieşte orice alte acte procesuale, ia măsurile necesare pe
plan intern şi realizează orice alte acte sau activităţi legate de reprezentarea intereselor statului la CEDO
şi la Comitetul Miniştrilor;
b) sesizează Curtea în numele României cu o cauză interstatală, pe baza deciziei Guvernului;
c) formulează intervenţia voluntară într-o cauză aflată pe rolul Curţii, în care reclamantul este un cetăţean
român, iar pârâtul un alt stat decât România, parte la Convenţie;
d) formulează propuneri cu privire la desemnarea judecătorului ad-hoc, în cazurile prevăzute de Convenţie;
e) colaborează cu autorităţile publice, instituţiile publice, regiile autonome, societăţile comerciale cu capital
majoritar public, precum şi cu persoanele şi structurile învestite cu o misiune de serviciu public, care
sunt obligate să trimită Agentului guvernamental, la cererea şi în termenul stabilit de acesta, toate actele,
datele şi informaţiile necesare reprezentării intereselor statului român la Curte şi la Comitetul
Miniştrilor;
f) colaborează cu instanţele judecătoreşti, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, celelalte jurisdicţii,
Ministerul Public, organele de cercetare penală, notarii publici, executorii judecătoreşti şi celelalte
persoane sau structuri cu misiune de serviciu public, legate de înfăptuirea sau administrarea justiţiei ori a
celorlalte activităţi jurisdicţionale sau de executare a hotărârilor judecătoreşti ori a celorlalte acte
jurisdicţionale, care au obligaţia să trimită Agentului guvernamental, la cererea şi în termenul stabilit de
acesta, toate actele, datele şi informaţiile necesare reprezentării intereselor statului român la Curte şi la
Comitetul Miniştrilor şi actele privind procedurile aflate în curs de desfăşurare în faţa acestora,
indiferent de stadiul în care se află, cu respectarea celerităţii procedurilor interne în curs;
g) poate solicita tribunalului competent teritorial, în cazul în care consideră necesar, efectuarea unei
expertize judiciare, care să constituie mijloc de probă în cauza aflată pe rolul Curţii;
h) încheie, în numele Guvernului României, convenţia de rezolvare pe cale amiabilă a unei cauze
întemeiate pe o cerere individuală împotriva statului român;
i) informează ministrul afacerilor externe cu privire la modificările legislative care se impun în urma
evoluţiei jurisprudenţei Curţii, în vederea promovării împreună cu instituţiile competente, a actelor
normative corespunzătoare.
I. 1. Care sunt etapele şi care este efectul soluţionării pe cale amiabilă a unei cauze de pe rolul CEDO?
2. Prezentați competenţa materială, temporală şi teritorială a CEDO.
1 M. Of. nr. 424 din 31 august 1999.

1. Protocolul 14 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
a) a intrat în vigoare în 2010
b) stabileşte un mandat unic de 9 ani pentru judecători
c) elimină un criteriu, existent până la intrarea sa în vigoare, de admisibilitate a cererilor individuale
2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a) poate fi sesizată de state, persoane fizice, grupuri de particulari, organizaţii interguvernamentale;
b) poate fi sesizată cu privire la orice încălcări ale drepturilor omului şi ale libertăţilor fundamentale,
indiferent dacă sunt sau nu prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
c) poate fi sesizată cu privire la încălcări ale dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
produse anterior intrării în vigoare a Convenţiei pentru statul pârât.
3. Protocolul nr. 16 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului vizează:

a) extinderea competenţei CEDO în materia avizelor consultative
b) posibilitatea celor mai înalte jurisdicţii ale părţilor contractante de a solicita un aviz consultativ atunci
când o cauză aflată pe rolul lor ridică o problemă gravă privind interpretarea sau aplicarea Convenţiei
c) nominalizarea, printr-o declaraţie la momentul la care statul devine parte la Protocol, a celor mai înalte
jurisdicţii care vor putea solicita avize consultative
4. Agentul Guvernului României la CEDO

a) este instituţia prin intermediul căreia reclamanţii depun cererile la Grefa CEDO, având o obligaţie
legală în acest sens;
b) este instituţia care apără interesele statului român în procedurile din faţa CEDO şi poate să încheie
înţelegeri amiabile cu reclamanţii prin intermediul Grefei CEDO;
c) funcţionează în cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

I. 1. Se prezintă etapele şi care este efectul soluţionării pe cale amiabilă
2. Se prezintă competenţa materială, temporală şi teritorială a CEDO
II. 1.a.b., 2. niciunul, 3.a.b.c., 4.b.c.
Site-ul CEDO: www.echr.coe.int
1. Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ediţia a 4-a, IRDO, 2006
2. Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I, Drepturi şi
libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
3. Dragoş Bogdan, Mihai Selegean, Drepturile şi libertăţile fundamentale în jurisprudenţa CEDO, Editura All
Beck, Bucureşti, 2005
4. Răzvan Dincă, Cereri în faţa C.E.D.O. Condiţii de admisibilitate, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
5. Bianca Selejan Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
6. D.J. Harris, M. O’Boyle, C. Warbrick, Law of the European Convention of Human Rights, Butterworths,
London, Dublin, Edinburgh, 2009
7. Corneliu-Liviu Popescu, Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele împotriva
României (1998-2002), Editura All Beck, Bucureşti, 2003
8. J.F. Renucci, Droit européen de droits de l’homme, LGDJ, 2010
9. Roxana Rizoiu, Mariana Niţelea (coord.) Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Selecţiuni 1998-2004), Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, 2004
10. Michele de Salvia, Compendium de la CEDH, 2003
11. F. Sudre, J.P. Marguenaud, J. Andriantsimbazovina, A. Gouttenoire, M. Levinet, Les grands arrets de la Cour
Europeene des Droits de l’Homme, PUF, 2003
Jurisdicţii pentru soluţionarea diferendelor economice internaţionale la nivel global: Centrul
Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile (CIRDI). Organul de
Soluţionare a Diferendelor din cadrul OMC (OSD)
CUPRINS
11.1. Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile (CIRDI)
11.1.1. Înfiinţarea CIRDI
11.1.2. Sediul CIRDI
11.1.3. Organizarea CIRDI
11.1.4. Competenţa CIRDI
11.1.5. Procedura CIRDI
11.1.6. Activitatea CIRDI
11.2. Organul de Soluţionare a Diferendelor (OSD) din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC)
11.2.1. Înfiinţarea OSD
11.2.2. Organizarea OSD
11.2.3. Competenţa OSD
11.2.4. Procedura OSD
11.2.5. Activitatea OSD
- cunoașteți modul și rațiunile de înființare a CIRDI, organizarea sa, caracterul de tribunal arbitral mixt,
competența și procedura, inclusiv modalitățile de angajare a competenței sale, respectiv modul de derulare a
procedurii sale arbitrale
- cunoașteți modul de înființare a OSD, prin Tratatul de la Marrakesh, organizarea, competența, procedura și
activitatea sa
11.1. Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile (CIRDI)

11.1.1. Înfiinţarea
– CIRDI a fost înfiinţat la iniţiativa Băncii Mondiale (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare), instituţie specializată a ONU, prin Convenţia pentru reglementarea diferendelor privind
investiţiile între state şi naţionali ai altor state (Convenţia CIRDI), adoptată în 1965, la Washington şi intrată în
vigoare în octombrie 1966.
Notă: România a semnat Convenţia la 6 septembrie 1974 şi a depus instrumentul de ratificare la 12 septembrie
1975; Convenţia a intrat în vigoare pentru România la 12 octombrie 1975.
– Scopul CIRDI este acela de a soluţiona disputele privind investiţiile, echilibrând astfel interesele investitorilor
şi ale statelor unde au loc investiţiile.
– CIRDI intră, prin caracteristicile sale, în categoria tribunalelor arbitrale mixte (în care sunt implicate atât
state, care sunt subiecte de drept internaţional, cât şi persoane fizice sau juridice neavând calitatea de subiect de
drept internaţional; de asemenea, dreptul aplicabil include, alături de dreptul internaţional şi normele dreptului
comerţului internaţional, şi legislaţie naţională), deşi procedurile prevăzute de Convenţie includ şi elemente de
mediere şi conciliere.
Notă: De fapt, asemănător cu CPA, CIRDI nu este în sine un tribunal arbitral, ci un cadru pentru conciliere şi
arbitraj.
11.1.2. Sediul CIRDI este la sediul principal al BIRD (Washington).
Notă: 1. Deşi creat la iniţiativa BIRD (care a dorit să se degreveze de sarcina medierii şi concilierii diferendelor
între guvernele statelor membre şi investitorii privaţi, CIRDI este un organism autonom, care are legături
strânse de cooperare cu BIRD. Astfel, reuniunile Consiliului de Administraţie al CIRDI au loc în aceeaşi pe-
rioadă cu reuniunile BIRD/FMI, toţi membrii CIRDI sunt şi membri ai BIRD, guvernatorul BIRD face parte
din oficiu din Consiliul de Administraţie al CIRDI, iar cheltuielile secretariatului CIRDI sunt finanţate de
bugetul BIRD.
2. CIRDI are personalitate juridică internaţională (art. 18 din Convenţie).
11.1.3. Organizarea CIRDI

– Consiliul de Administraţie este un organ permanent, format din reprezentanţi ai tuturor statelor membre.
Preşedintele BIRD este şi preşedinte, din oficiu, al Consiliului (art. 5 din Convenţie). Consiliul de Administraţie
are, pe lângă sarcini administrative şi financiare, competenţa de adoptare a regulilor de procedură pentru conciliere
şi arbitraj (art. 6 din Convenţie).
– Secretariatul este un alt organ permanent, condus de un Secretar general şi un Secretar general adjunct, aleşi
de Consiliul de Administraţie (art. 9-11 din Convenţie).
Notă: Secretarul general are şi rol de autoritate de desemnare a arbitrilor pentru arbitraje ad-hoc, de exemplu
arbitraje care au loc în conformitate cu regulile UNCITRAL.
– Panelurile de Conciliatori şi, respectiv, de Arbitri sunt alcătuite din câte 10 persoane, cu înalt profil moral
şi competenţă recunoscută în domeniul dreptului (mai ales pentru membrii Panelului de Arbitrii), comerţului,
industriei sau finanţelor şi care prezintă garanţii pentru „o judecată independentă” (art. 12 şi 14 din Convenţie).
Notă: 1. Fiecare stat membru poate propune până la 4 persoane pentru fiecare panel, care nu este necesar să fie
cetăţenii săi.
2. Preşedintele Consiliului alege membrii panelurilor dintre candidaţii propuşi, astfel încât aceştia să aibă
cetăţenii diferite şi cu asigurarea reprezentării „principalelor sisteme juridice ale lumii şi a principalelor
forme de activitate economică” (art. 13 şi 14 din Convenţie).
– Mandatul membrilor panelurilor este de 6 ani, reeligibil. O persoană poate activa în ambele paneluri (art. 16
din Convenţie).
– Dintre membrii panelurilor, părţile la un diferend vor alege conciliatorii sau arbitrii care vor soluţiona
diferendul în cauză.
11.1.4. Competenţa CIRDI

– Competenţa ratione materiae: orice diferend juridic, care rezultă direct dintr-o investiţie, între un stat membru
(sau o instituţie sau o regiune/subdiviziune a statului în cauză) şi o persoană fizică sau juridică a altui stat membru, pe
care părţile o supun CIRDI, în scris (art. 25 din Convenţie).
Notă: 1. Este vorba numai despre dispute juridice;

2. Atât statul în care s-a făcut investiţia, cât şi statul al cărui naţional este investitorul trebuie să fie părţi la
Convenţie;
3. Totuşi, începând cu 1978, când au fost adoptate Reguli Adiţionale de Facilitare, pot fi instrumentate şi
dispute care nu sunt diferende decurgând direct dintr-o investiţie şi care derivă dintr-o tranzacţie cu trăsături
ce o disting de o tranzacţie comercială obişnuită. De asemenea, Regulile permit soluţionarea diferendelor şi
dacă una din părţi nu este stat parte la Convenţie sau naţional al unui stat parte la Convenţie. Regulile din
1978 prevăd şi posibilitatea unor proceduri de anchetă pentru examinarea faptelor (de asemenea,
neprevăzută în Convenţie).
- Competenţa ratione personae: state-părţi (inclusiv subdiviziuni şi instituţii ale acestora), persoane fizice şi
juridice.
Notă: 1. Persoanele fizice trebuie să aibă cetăţenia unui alt stat parte la data consimţământului părţilor de a supune
diferendul soluţionării CIRDI, precum şi la data înregistrării cererii la Secretariatul CIRDI. Este exclusă
posibilitatea introducerii de cereri de către persoane fizice care au cetăţenia ambelor state;
2. Persoanele juridice trebuie să aibă naţionalitatea unui stat parte; pot avea inclusiv naţionalitatea statului
în care se face investiţia, dacă modalitatea de realizare a investiţiei presupune înregistrarea în acest stat,
compania în cauză fiind controlată de investitorul străin.
- Competenţa ratione temporis: diferende apărute după ce Convenţia a intrat în vigoare pentru ambele state
(statul unde s-a făcut investiţia şi statul a cărui naţionalitate o are investitorul).
- Competenţa ratione loci: teritoriul statului unde a avut loc investiţia.
Evaluați de ce din competența personală a CIRDI sunt excluse persoane fizice cu dublă cetățenie.
11.1.5. Procedura CIRDI

– Atunci când devin parte la Convenţie sau ulterior, statele vor notifica tipurile de diferende pe care le supun
sau le exclud de la jurisdicţia CIRDI (art. 25 din Convenţie). Totuşi modalităţile concrete de sesizare a CIRDI
sunt următoarele două:
a) consimţământul expres scris exprimat de părţi, în orice formă, pentru transmiterea diferendelor (apărute
deja) la CIRDI;
b) clauza compromisorie inclusă într-un tratat de promovare şi protejare a investiţiilor (sau într-un
contract de investiţii), încheiat anterior apariţiei diferendului;
Notă: 1. Din datele CIRDI, în peste 2700 de tratate privind investiţiile (bilaterale sau multilaterale), inclusiv
acorduri de liber schimb, sunt astfel de clauze, iar peste jumătate din cazurile aflate în prezent pe rolul
CIRDI au urmat acest traseu procedural.
2. Din datele CIRDI, până la mijlocul anilor ’80, cea mai mare parte a diferendelor era supusă CIRDI pe
baza prevederilor din contracte de investiţii; ulterior, acestea au scăzut ca număr, cea mai mare parte fiind
supusă jurisdicţiei CIRDI prin tratate (sau ca rezultat al prevederilor unor legi naţionale care menţionează
expres jurisdicţia CIRDI).
– Procedura arbitrală a CIRDI este cea mai solicitată:

a) Tribunalul arbitral se constituie dintr-un singur arbitru sau un număr impar de arbitri, convenit de părţi.
În caz contrar, tribunalul are 3 arbitri, aleşi din Panelul de Arbitri;
b) Fiecare parte numeşte un arbitru, iar cei doi hotărăsc asupra supraarbitrului. Preşedintele Consiliului de
Administraţie are competenţa de a numi, din Panel, membrii Tribunalului nedesemnaţi de părţi;
c) Tribunalul poate hotărî dacă este sau nu competent (art. 4 din Convenţie). De asemenea, neparticiparea
unei părţi în proceduri, dacă jurisdicţia CIRDI există şi Tribunalul este corect constituit, nu împiedică
soluţionarea diferendului (art. 45 din Convenţie);
d) Tribunalul poate aplica „regulile de drept convenite de părţi” sau, în absenţa unui astfel de acord, dreptul
statului parte la diferend, inclusiv regulile privind conflictul de legi, şi normele de drept internaţional
aplicabile. Totodată, dacă părţile sunt de acord, poate decide în echitate (art. 42 din Convenţie);
e) Tribunalul poate cere părţilor orice documente sau elemente de probă, poate face anchete (art. 43 din
Convenţie) şi poate decide măsuri conservatorii (art. 47 din Convenţie);
f) Decizia Tribunalului poate acorda despăgubiri. Se ia cu majoritatea voturilor membrilor săi, care pot ataşa
şi opinii individuale sau declaraţii de dezacord. Decizia nu se publică fără acordul părţilor în acest sens. Este
definitivă şi nu poate fi apelată;
g) În termen de 45 de zile (pentru i şi ii), în 90 de zile (pentru iii) şi în 120 de zile (pentru iv) de la pronunţare,
decizia poate fi atacată cu proceduri în:
i) rectificarea erorilor de text;
ii) interpretarea deciziei;
iii) revizuirea deciziei;
iv) anularea deciziei, pentru următoarele motive: tribunalul nu a fost corect constituit, a acţionat ultra vires,
au fost încălcări grave ale regulilor de procedură, un arbitru a fost corupt sau decizia nu a fost motivată.
Notă: Pentru examinarea cererii de anulare se constituie un Comitet ad-hoc din 3 persoane, numite de
Preşedintele Consiliului de Administraţie din Panelul de Arbitri, care poate decide anularea în tot sau în
parte a deciziei, dar şi supunerea diferendului unui nou tribunal CIRDI.
h) Executarea deciziilor CIRDI este obligatorie; Convenţia prevede că despăgubirile trebuie plătite, deciziile
tribunalelor CIRDI fiind asimilate cu hotărâri judecătoreşti definitive ale instanţelor naţionale (art. 54 din
Convenţie). Executarea propriu-zisă se face conform normelor procedurale naţionale.
11.1.6. Activitatea CIRDI

Primul caz de arbitraj a fost iniţiat în 1972, până în prezent fiind incluse pe rolul ICSID mai multe sute de
cazuri, din care cca 60% au fost rezolvate de tribunal, restul fiind soluţionate de părţi şi scoase de pe rol înainte de
finalizarea procedurii.
11.2. Organul de Soluţionare a Diferendelor (OSD) din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului
(OMC)
11.2.1. Înfiinţarea
- OSD a fost creat prin Anexa nr. 2 la Tratatul instituind OMC din 1994 de la Marrakesh, intitulată
„Înţelegerea privind regulile şi procedurile guvernând soluţionarea diferendelor”.
- OSD este succesorul mecanismului de soluţionare a diferendelor din cadrul GATT (Acordul General pentru
Tarife şi Comerţ) şi este considerat în Înţelegere ca „elementul central pentru asigurarea securităţii şi
predictibilităţii sistemului multilateral de comerţ” (art. 3 alin. 2).
11.2.2. Organizarea OSD
- OSD este format din reprezentanţi ai tuturor statelor membre OMC, la nivel de ambasadori sau la nivel
echivalent. OSD poate avea paneluri pentru soluţionarea diferendelor, adoptă rapoartele acestora şi ale Organului
de Apeluri, urmăreşte executarea deciziilor şi recomandărilor panelurilor ş.a.
- Panelurile sunt compuse din 3 membri, dacă părţile nu convin crearea unui panel de 5 membri.
- Membrii panelului sunt desemnaţi de secretariat, părţile neputând să se opună nominalizării unui membru
decât pentru motive întemeiate. Dacă nu există acord asupra membrilor panelului, după expirarea unei perioade de
20 de zile de la crearea panelului, Directorul general OMC, în consultare cu preşedintele OSD şi cu preşedintele
Consiliului sau Comitetului creat prin acordul încălcat (în legătură cu care există diferendul), stabileşte
compoziţia panelului.
- Organul de Apeluri este compus din 7 membri (este operaţional din 1995) şi funcţionează în secţiuni/diviziuni
de 3 membri, selectaţi prin rotaţie.
11.2.3. Competenţa OSD

– Competenţa ratione materiae: toate diferendele din sistemul OMC, rezultate din nerespectarea acordurilor
OMC listate într-un apendix al Înţelegerii, numite „acordurile acoperite”.
Notă: 1. „Acordurile acoperite” sunt: Acordul de înfiinţare a OMC, Acordurile Comerciale Multilaterale (pentru
comerţul cu bunuri, Acordul general pentru comerţul cu servicii, Acordul privind aspecte legate de comerţ
ale drepturilor de proprietate intelectuală), Înţelegerea însăşi, Acordurile Comerciale Plurilaterale (Acordul
privind comerţul în domeniul aviaţiei civile, Acordul privind achiziţiile guvernamentale, Acordul
internaţional privind lactatele, Acordul internaţional privind carnea bovină);
2. Aspectele legate de interpretarea Acordului de înfiinţare a OMC şi a Acordurilor Comerciale Multilaterale
aparţin însă exclusiv Conferinţei Ministeriale şi Consiliului General al OMC.
– Competenţa ratione personae: doar statele membre pot fi parte la un diferend în faţa OSD.
11.2.4. Procedura OSD

– Există o procedură preliminară de notificare a acestei dispute şi de organizare de consultări între părţi (art. 4
din Înţelegere).
Părţile pot opta, voluntar (deci facultativ) pentru o procedură de bune oficii, conciliere sau mediere (art. 5 din
Înţelegere).
– Dacă diferendul nu se soluţionează prin metodele menţionate, are loc constituirea unui panel, cu condiţia
ca OSD să nu decidă prin consens că nu trebuie constituit un panel (art. 6 din Înţelegere).
Terţe state interesate pot interveni în procedură (art. 10 din Înţelegere).
– Panelul se reuneşte în sesiuni nepublice. Părţile îşi expun, în scris, poziţiile. Panelul poate solicita informaţii
suplimentare oricărui organ sau chiar persoană fizică.
– Deliberarea este confidenţială.
– Se redactează mai întâi un raport interimar. Descrierea situaţiei şi a argumentelor se transmite mai întâi
părţilor, care le pot comenta, într-un termen fixat de panel. Apoi se definitivează raportul interimar, conţinând de
această dată şi constatările şi concluziile panelului.
Într-un interval dat, părţile pot reacţiona la raportul interimar şi pot cere o audiere a panelului cu părţile pentru
discutarea comentariilor părţilor faţă de raport.
– Ulterior, panelul adoptă raportul final, ce cuprinde constatările şi recomandările finale.
– Termenul total de finalizare a lucrărilor panelului este de 6 luni de la înfiinţare, care poate însă să fie
prelungit la 9 luni sau mai mult.
Dacă părţile ajung la o înţelegere pe parcursul procedurii, raportul panelului ia notă de înţelegere şi o descrie pe
scurt.
– Rapoartele panelurilor sunt adoptate automat, cu excepţia cazurilor în care sunt apelate sau OSD decide
prin consens să nu le adopte.
– Apelurile la Organul de Apeluri sunt limitate la aspecte de drept şi la interpretarea juridică a raportului
panelului. Organul de Apeluri poate menţine sau modifica constatările juridice ale panelului, dar nu poate cere
panelului reexaminarea diferendului.
Raportul Organului de Apeluri este adoptat automat de OSD, dacă nu există o decizie contrară, adoptată prin
consens.
– Rapoartele definitive (neapelate) ale panelului şi rapoartele Organului de Apeluri se reexaminează de către
OSD la 9 şi respectiv 12 luni de la adoptare, ocazie cu care statele părţi îşi expun intenţiile referitoare la respectarea
recomandărilor raportului în cauză; li se acordă un termen de până la 15 luni, pentru aplicare. OSD monitorizează
executarea.
Notă: 1. Dacă statul parte nu execută recomandările, statul reclamant poate cere OSD să suspende aplicarea faţă
de statul în cauză a concesiilor şi a altor obligaţii decurgând faţă de acel stat din acordul încălcat, în
domeniul respectiv;
2. Dacă statul în cauză obiectează faţă de nivelul suspendării autorizate, problema este supusă arbitrajului,
care este definitiv.
Apreciați utilitatea flexibilității crescute a procedurii OSD.
11.2.5. Activitatea OSD a fost apreciată ca fiind de succes.
Notă: 1. De la creare, OSD a fost sesizat cu peste 450 de cazuri;

2. România a fost, până în prezent, implicată în 2 cazuri la OSD: un caz introdus de SUA, la 30 mai 2000,
prin care s-au cerut consultări cu privire la stabilirea de către România de preţuri minime de import în
scopul evaluării vamale la produse ca: ouă, fructe, legume, carne, îmbrăcăminte şi încălţăminte, alcooluri
distilate; la 21 septembrie 2001 a fost notificată o înţelegere între cele două părţi, care a pus capăt
procedurii şi un caz introdus de Ungaria, la 18 octombrie 2001, prin care s-au cerut consultări cu privire la
interdicţia la import a unor produse din grâu şi făină de grâu care nu îndeplinesc anumite condiţii de
calitate; la 10 decembrie 2001, Ungaria a cerut constituirea unui panel; la 20 decembrie 2001, Ungaria şi-a
retras solicitarea (iar procedura a luat sfârşit), ca urmare a abrogării legislaţiei româneşti contestate.
11.3. Lucrare de verificare Unitatea 11:
I.1. Comparați competența personală a CIRDI și OSD

2. Prezentați procedura arbitrală a CIRDI
3. Prezentați procedura OSD de soluționare
1. CIRDI este
a) un for de soluţionare a disputelor privind investiţiile, echilibrând interesele investitorilor şi ale statelor unde
au loc investiţiile
b) un tribunal arbitral mixt (în care sunt implicate atât state, care sunt subiecte de drept internaţional, cât şi
persoane fizice sau juridice neavând calitatea de subiect de drept internaţional; de asemenea, dreptul aplicabil
include, alături de dreptul internaţional şi normele dreptului comerţului internaţional, şi legislaţie naţională)
c) un cadru pentru conciliere şi arbitraj.
2. CIRDI poate fi sesizat prin:

a) consimţământul expres scris exprimat de părţi, în orice formă, pentru transmiterea diferendelor (apărute
deja) la CIRDI;
b) clauza compromisorie inclusă într-un tratat de promovare şi protejare a investiţiilor (sau într-un contract de
investiţii), încheiat anterior apariţiei diferendului
c) Acord Compromisoriu formal, care trebuie înregistrat la Secretarul general ONU după ratificarea de către
părți
3. CIRDI își are sediul la:

a) Londra
b) Paris
c) Washington
d) New York
4. OSD are în competența sa materială:

a) toate diferendele din sistemul OMC, rezultate din nerespectarea acordurilor OMC listate într-un apendix al
Înţelegerii privind regulile şi procedurile guvernând soluţionarea diferendelor, numite „acordurile acoperite”.
b) toate diferendele din sistemul OMC, rezultate din nerespectarea acordurilor OMC listate într-un apendix al
Înţelegerii privind regulile şi procedurile guvernând soluţionarea diferendelor, numite „acordurile descoperite”.
c) toate diferendele din sistemul OMC, rezultate din nerespectarea Tratatului de la Marrakesh și a GATT
I.1. Se compară competența personală a CIRDI și OSD

2. Se prezintă procedura arbitrală a CIRDI
3. Se prezintă procedura OSD
II. 1.a.b.c., 2.a.b., 3.c., 4.a.
Site-ul CIRDI: www.worldbank.org/icsid/

Site-ul OSD: http://www.wto.org/english/tratop_e/dispu_e/dispu_e.htm
1. Marc Perrin de Brichambaut, Jean François Dobelle, Marie-Reine d’Haussy, Leçons de droit international
public, Presses de Sciences Po şi Dalloz, 2002, p. 481-497.
2. Dominique Carreau, Patrick Juillard, Droit international economique, ediţia a 4-a LGDJ, 1998, p. 68-92
3. John Collier, Vaughan Lowe, The Settlement of Disputes in International Law, Instutitiones and Procedures,
Oxford University Press, 2000, p. 59-73, 96-104.
4. Trevor C. Hartley, European Union Law in Global Context. Texts, Cases and Materials, Cambridge
University Press, 2004, p. 74-76.
5. Virgile Pace, Cinq ans après la mise en place: la nécessaire réforme du mécanisme de règlement de l’OMC,
RGIDP nr. 3/2000.
6. Horia Rogoveanu, Prevenirea şi soluţionarea diferendelor în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului,
Revista Română de Drept Internaţional, nr. 2, ianuarie-iunie 2006, p. 230-232.
7. Hélène Ruiz-Fabri, L’appel dans le règlement des différends de l’OMC, RGDIP, 1999.
8. Peter Van den Bossche, Gabrielle Marceau, Le système de règlement des differends de l’Organisation
Mondiale du Comerce, Revue du marché unique européen nr. 3/1998.
Concurenţa competenţelor internaţionale şi fenomenul de forum shopping în sistemul
jurisdicţiilor internaţionale. Consecinţe şi soluţii posibile
CUPRINS
12.1. Fenomenul de proliferare/multiplicare a jurisdicţiilor internaţionale
12.2. Motivaţia fenomenului de proliferare/multiplicare a jurisdicţiilor internaţionale
12.3. Problema coerenţei sistemului și a efectelor slabei coerențe
12.4. Fenomenul de forum shopping – principal efect al slabei coerențe
12.5. Forum shopping este o instituţie permisă de dreptul internaţional
12.6. Viziunile diferite asupra efectelor competenţelor concurente şi a fenomenului de forum shopping
12.7. Soluţii pentru a evita efectele sus-menţionate
- înțelegeți amploarea și motivația fenomenului de multiplicare a instanțelor internaționale

- conștientizați efectele slabei coerențe a sistemului, în formare, al jurisdicțiilor internaționale, mai ales al
suprapunerii competențelor diverselor instanțe
- înțelegerea fenomenului forum shopping, o instituţie permisă de dreptul internaţional, dar care poate avea
consecințe negative datorită absenței regulilor autorității de lucru judecat și litispendenței la nivelul sistemului, în
formare, al jurisdicțiilor internaționale
- înțelegerea viziunilor diferite – pozitive și negative – asupra efectelor competenţelor concurente şi a fenomenului de
forum shopping.
- cunoașterea soluțiilor realiste ce pot fi utilizate pentru a evita efectele sus-menţionate
12.1. Cursurile anterioare sunt o clară ilustrare a fenomenului de proliferare/multiplicare a jurisdicţiilor

internaţionale, în special după 1990.
Astfel, dacă imediat după al doilea război mondial relaţiile internaţionale beneficiau de două instanţe
permanente (CIJ, ca succesor al CPJI şi CPA), astăzi există aproape 40 de instanţe cu caracter universal, regional
sau subregional, cu competenţe mai mult sau mai puţin specializate.
12.2. Motivaţia acestui fenomen de proliferare se poate regăsi în:
a) dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor internaţionale, ceea ce a determinat normarea, de către dreptul
internaţional, de noi raporturi internaţionale, în domenii foarte diferite şi tehnice: mediu, economic,
comunicaţii, transporturi, securitate ş.a.;
b) creşterea influenţei şi acţiunii, în plan internaţional, a unor actori nonstatali [care nu sunt (încă) subiecte de
drept internaţional], mai ales în sfera economică, dar şi în domeniul drepturilor omului, dreptului internaţional
umanitar; ei devin părţi în procedurile instanţelor;
c) necesitatea reglementării diferendelor de către curţi specializate în domenii „tehnice” şi „restrânse”, dar şi
necesitatea soluţionării diferendelor de către instanţe care să înţeleagă specificităţile locale ale (sub)regiunii;
d) necesitatea unei justiţii internaţionale mai rapide şi mai puţin costisitoare (CIJ este numită, din această
perspectivă, de unii autori, ca „justiţie de lux”).
12.3. Apariţia acestui mare număr de instanţe internaţionale (în Sistemul jurisdicţiilor internaţionale) ridică, în
principal, problema coerenţei sistemului şi, în consecinţă, problema efectelor slabei sale coerenţe asupra
dreptului internaţional public, ca sistem.
Notă: Sunt autori care, tocmai din cauza slabei coerenţe a ansamblului de instanţe internaţionale al căror număr
tinde să crească (mai ales la nivel regional/subregional şi în domenii specializate), refuză acestui ansamblu
calificarea de „sistem”.
Problema coerenţei sistemului instanţelor internaţionale se traduce prin existenţa unei suprapuneri a
competenţelor/jurisdicţiilor acestor instanţe. Exemple:
- „suprapunerea” clasică a competenţelor CIJ cu cele ale unui tribunal arbitral pe care îl pot constitui
părţile unui diferend;
- suprapunerea competenţelor între CIJ şi TIDM (de exemplu, pentru delimitări de spaţii maritime ş.a.),
OSD şi OMC şi alte instanţe internaţionale pentru dispute interstatale;
- suprapunerea competenţelor materiale CIJ – alte instanţe (de exemplu CEDO sau TPII), chiar dacă există
diferenţe în privinţa competenţei personale.
Notă: 1. A se vedea, ca exemplu, cazul iniţiat în 2001 de Liechtenstein la CIJ împotriva Germaniei, în legătură cu un
diferend deja adus în atenţia CEDO pentru presupusa încălcare a dreptului de proprietate al Prinţului Hans-
Adam II de către Germania;
2. Un alt exemplu îl pot constitui cele două proceduri la CIJ între Bosnia şi Herţegovina şi Serbia şi Muntenegru,
respectiv între Croaţia şi Serbia şi Muntenegru pentru încălcări ale Convenţiei pentru prevenirea şi pedepsirea
crimei de genocid, în timp ce TPII judecă persoane presupuse vinovate inclusiv de săvârşirea crimei de genocid.
- suprapunerea competenţelor între OSD al OMC şi jurisdicţiile regionale în materie (CJCE, CJ EFTA,
TJCA, CJ COMESA etc.)
- suprapunerea competenţelor între jurisdicţii regionale în anumite domenii (de exemplu, drepturile
omului): între CJCE şi CEDO ş.a.
12.4. Efectul principal al suprapunerii competenţelor este fenomenul de forum shopping, adică alegerea
preferenţială a jurisdicţiei pe care partea/părţile o apreciază ca fiind mai favorabilă, în funcţie de o serie de
elemente:
- autoritatea instanţei şi profesionalismul/notorietatea judecătorilor;
- jurisprudenţa anterioară a instanţei;
- lungimea procedurii;
- caracterul expres obligatoriu al măsurilor conservatorii (care este, de exemplu, un element de atractivitate al
TIDM);
- existenţa unui mecanism eficient de monitorizare a executării hotărârilor şi, respectiv, de obligare la
executare, în caz de nerespectare iniţială a hotărârilor.
12.5. Forum shopping este o instituţie permisă de dreptul internaţional contemporan (în ciuda conotaţiei
peiorative). Consecinţe:
– Atunci când alegerea instanţei nu se face de comun acord de către părţile diferendului şi există posibilitatea
alegerii/sesizării instanţei considerate mai favorabile unei părţi, apare posibilitatea unei „întreceri” între părţi în
sesizarea instanţei considerate mai favorabile unei părţi.
– Atunci când părţile sau o parte nu sunt/nu este mulţumită de soluţia primei instanţe sesizate, se pot (se
poate) adresa unei alte instanţe cu competenţa concurentă.
– Există şi posibilitatea teoretică a sesizării simultane a instanţelor cu competenţă concurentă, ale căror
decizii pot fi divergente.
Notă: Absenţa, în dreptul internaţional contemporan, a unor reguli clare de tipul autorităţii de lucru judecat sau
litispendenţei poate conduce la astfel de situaţii ce pot fi încadrate în categoria abuzului de drept.
Imaginați modalități prin care regula autorităţii de lucru judecat sau litispendenţei să fie
introduse în sistemul jurisdicțiilor internaționale
Cuprins 375
12.6. Viziunile asupra efectelor competenţelor concurente şi a fenomenului de forum shopping sunt
diferite. Există o viziune care subliniază mai degrabă aspectele negative implicate şi alta care evaluează aspectele
pozitive ale proliferării instanţelor internaţionale:
- în viziunea pesimistă asupra problemei este subliniat mai ales riscul de fragmentare accentuată a
dreptului internaţional prin emiterea de către instanţe diferite cu competenţe concurente, de hotărâri care aplică
diferit aceleaşi norme ale dreptului internaţional, ceea ce pune în pericol ordinea publică internaţională şi
încurajează anarhia în relaţiile internaţionale. Riscul ar consta în tentaţia anumitor curţi de a-şi „potrivi”
deciziile, astfel încât să încurajeze o creştere a numărului lor în detrimentul abordării obiective a actului de justiţie
(G. Guillaume).
Notă: 1. Exemplele în acest sens sunt doar câteva:
- în cazul „Loizidou c. Turcia”, CEDO a adoptat o poziţie diferită de CIJ în materia rezervelor la tratate,
printr-o altă interpretare a Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969;
- în cazul „Dusko Tadic”, TPII a criticat expres poziţia CIJ în cazul „Activităţi militare şi paramilitare în şi
împotriva statului Nicaragua”, stabilind răspunderea statului pe baza criteriului „controlului general” al
unui teritoriu, în locul criteriului, strict folosit de CIJ, al „controlului efectiv”.
2. Alţi autori aduc însă contraargumente: caracterul de lex specialis al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului, în primul caz, şi atenţia mai mare acordată de CIJ apărării intereselor SUA, care nu a participat la
procedurile în faţa CIJ, în al doilea caz.
3. Astfel de situaţii sunt explicate de caracterul specializat al anumitor instanţe care ar „pierde” astfel
„perspectiva generală” asupra dreptului internaţional.
- în viziunea optimistă, se arată că, de fapt, multiplicarea instanţelor internaţionale trebuie privită favorabil, ea
exprimând „un formidabil apetit pentru drept” (M. Bedjaoui), în creştere, fiecare instanţă nou creată aducând de
fapt, prin deciziile sale, o contribuţie importantă la extinderea autorităţii dreptului internaţional asupra
relaţiilor dintre subiectele de drept internaţional. În plus, cele peste 30 de instanţe nu constituie în această viziune,
în ansamblul lor, un număr atât de mare raportat la volumul cu mult mai cuprinzător al conflictelor care, în
planul relaţiilor internaţionale în sens larg, „scapă” de sub orice jurisdicţie. Se mai consideră şi că eventualitatea
unui forum shopping poate avea şi efecte stimulative asupra dreptului internaţional în sensul dezvoltării de
soluţii de creştere a coerenţei (şi ariei de reglementare) a sistemului. Problema reală a dreptului internaţional ar fi,
de fapt, insuficienta sa „maturitate” şi tendinţa permanentă (manifestată acut uneori, în ultima perioadă), a
subiectelor de drept internaţional, mai ales a statelor, de a ocoli dreptul internaţional, în realizarea anumitor
interese specifice de pe agenda lor de politică externă.
Notă: În practică, se constată că instanţele internaţionale, mai ales cele nou apărute, îşi dezvoltă mecanisme de
protecţie a dreptului internaţional împotriva fragmentării sale prin decizii contradictorii sau concurente.
1. Astfel, statutele jurisdicţiilor încep să includă regula competenţei exclusive pentru anumite domenii (de
exemplu, CJCE), reguli care trimit la competenţa exclusivă a altor curţi pentru anumite domenii (de exemplu,
CCJ respectă competenţa exclusivă în materia drepturilor omului a CIADO), regula autorităţii de lucru judecat
sau regula litispendenţei (de exemplu, CCA OSCE nu judecă diferendele pentru care s-a pronunţat deja un alt
for sau cu privire la care alt mecanism de soluţionare a fost declanşat).
2. În practică, instanţele îşi evocă reciproc şi abundent deciziile: CIJ are referiri concrete, în multe hotărâri, la
decizii ale curţilor arbitrale, ale CPJI etc.; CIADO evocă în mod constant decizii ale CEDO şi CIJ; TPII, OSD
OMC, Tribunalul de Reclamaţii Iran-SUA evocă, de asemenea, decizii ale CIJ. TIDM, care face un intens efort
de publicitate, dă, informal, asigurări privind respectarea precedentelor CIJ în materie de reguli de delimitare a
spaţiilor maritime, pe care de altfel le-a utilizat în cazul Bangladesh/Myanmar de delimitare maritimă în golful
Bengal (Hotărârea TIDM din 14 martie 2012).
Care credeți că este în opinia dvs viziunea care corespunde mai bine realității dreptului internațional
contemporan?
12.7. Soluţiile ce ar putea fi imaginate pentru a evita efectele mai sus-menţionate se înscriu într-o largă marjă
de măsuri:
- atunci când se creează noi instanţe, competenţele acestora să fie clar delimitate pentru a se evita suprapuneri
cu competenţele altor instanţe;
- statutele (actele constitutive) să prevadă obligatoriu regulile litispendenţei şi autorităţii de lucru judecat;
- CIJ să fie împuternicită cu competenţe de instanţă de apel pentru alte instanţe internaţionale sau cu
posibilitatea de a soluţiona recursuri în interpretare (avize consultative) din partea altor instanţe internaţionale.
Notă: Este o propunere controversată în doctrină, în condiţiile în care ordinea publică internaţională şi dreptul
internaţional sunt construite „pe orizontală”; prin urmare, ierarhizările sunt greu de aplicat şi acceptat în
plan internaţional. În plus, se exprimă îndoieli în privinţa capacităţii efective a CIJ de a gestiona astfel de
sarcini.
– creşterea conştientizării necesităţii cunoaşterii şi utilizării reciproce a hotărârilor instanţelor

internaţionale, în vederea evitării aplicării diferite a normelor de drept internaţional.
Notă: Se poate realiza, prin schimburi de informaţii constante, instituţionalizarea relaţiilor dintre instanţe,
conferinţe ale judecătorilor; doctrina are, de asemenea, un rol important în semnalarea situaţiilor (potenţial)
conflictuale.

I.1. Prezentați motivele care au dus la multiplicarea instanțelor internaționale
2. Prezentați comparativ cele două viziuni privind efectele fenomenului forum shopping
1. Forum shopping este:
a) o formă de forum prorogatum
b) o infracțiune internațională
c) alegerea preferenţială a jurisdicţiei pe care partea/părţile o apreciază ca fiind mai favorabilă, în funcţie de o serie
de elemente
2. Fenomenul de forum shopping presupune / are ca efect posibil
a) posibilitatea cumpărării serviciilor judecătorilor pentru a da soluţii mai favorabile unei părţi
b) suprapunerea competenţelor/jurisdicţiilor a două sau mai multe instanţe;
c) apariţia de hotărâri ale unor instanţe internaţionale care interpretează şi aplică diferit aceleaşi norme de drept
internaţional.
3. Soluţiile realiste ce ar putea fi imaginate pentru a evita efectele negative ale lui forum shopping sunt:
a) atunci când se creează noi instanţe, competenţele acestora să fie clar delimitate pentru a se evita suprapuneri cu
competenţele altor instanţe
b) statutele (actele constitutive) să prevadă obligatoriu regulile litispendenţei şi autorităţii de lucru judecat
c) CIJ să soluţioneze recursuri în interpretare (avize consultative) din partea altor instanţe internaţionale.

I. 1. Se prezintă motivele care au dus la multiplicarea instanțelor internaționale
2. Se prezintă comparativ cele două viziuni privind efectele fenomenului forum shopping
II. 1.c., 2.c., 3.a.b.
1. Georges Abi-Saab, Fragmentation or Unification: Some Concluding Remarks, NYUJ Int. L. and P. nr.
31/1999
2. George D. Brown, The Ideologies of Forum Shopping: Why Doesn’t a Conservative Court Protect
Defendants, NCL. Rev. nr. 71/1993
Cuprins 377
3. Jonathan Charney, Is International Law Threatened by Multiple International Tribunals?, RCADI, vol.
271, 1998
4. Olivier Delas, René Coté, François Crépeau, Peter Leuprecht, (coord.), Les Juridictions Internationales:
complementarité ou concurrence?, Bruylant, 2005
5. Pierre-Marie Dupuy, The Danger of the Fragmentation or Unification of the International Legal System and
the International Court of Justice, NYUJ Int. L. and P. nr. 31/1999
6. Yuval Shany, The Competing Jurisdictions of International Courts and Tribunals, Oxford University Press,
2004
7. Cesare Romano, The Proliferation of International Judicial Bodies: The Pieces of the Puzzle, NYUJ. Int. L
and P. nr. 31/1999
8. Tullio Treves, Conflicts between the International Tribunal for the Law of the Sea and the International Court
of Justice, NYUJ Int. L. and P. nr. 31/1999

Anul IV Sem II Jurisdictii Internationale ID Rev2017 Updatat Sept2017

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anul IV Sem II Jurisdictii Internationale ID Rev2017 Updatat Sept2017

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jurisdicţii Internaţionale

1.1 Aspecte generale despre Justiţia internaţională

1.2. Caracteristicile Justiției internaționale

1.3. Aspecte terminologice

1.4. Rolurile instanţelor jurisdicţiilor internaţionale

1.5. Multiplicarea instanţelor internaţionale

1.6. Clasificarea instanţelor internaţionale

1.7. Există cu adevărat un sistem al jurisdicţiilor internaţionale?

1.8. Lucrare de verificare Unitatea 1

Bibliografie selectivă recomandată

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- înțelegeți definiția și caracteristicile Justiției internaționale

Temă de reflecţie 1.1.

1.3. Din punct de vedere terminologic,

Temă de reflecţie 1.2.

1.4. Rolurile instanţelor jurisdicţiilor internaţionale:

- realizarea funcţiei dreptului internaţional de ordonare a relaţiilor internaţionale. Jurisdicţiile

iii) asigurarea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, prin:

Temă de reflecţie 1.3.

1.5. Multiplicarea instanţelor internaţionale şi a numărului de diferende supuse acestora spre

Temă de reflecţie 1.4.

1.6. Clasificarea instanţelor internaţionale:

– După subiectele care pot participa la procedură:

1.7. Există cu adevărat un sistem al jurisdicţiilor internaţionale?

Temă de reflecţie 1.5.

Evaluați procesul de evoluție al ansamblului de instanțe internaționale spre un veritabil sistem al

1.8. Lucrare de verificare Unitatea 1

I. 1. Prezentați caracteristicile Justiției internaționale în comparație cu cele ale dreptului internațional ca

II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:

Răspunsuri pentru Lucrarea de verificare Unitatea 1:

II. 1.a.b.c., 2.c., 3.b.

1. Denis Alland, Droit international public, PUF, 2000, p. 449-477, 493-510

2.2. Asemănări între arbitraj şi reglementarea judiciară

2.3. Deosebiri între arbitraj şi reglementarea judiciară

2.5. Lucrare de verificare Unitatea 2

Bibliografie selectivă recomandată

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- înțelegeți și să cunoașteți asemănările dintre arbitraj și reglementarea judiciară

Temă de reflecţie 2.1.

2.2. Asemănări între arbitraj şi reglementarea judiciară:

Temă de reflecţie 2.2.

Cuprinsul unui acord compromisoriu/clauză compromisorie:

2.3. Deosebiri între arbitraj şi reglementarea judiciară:

Dezavantaje ale recurgerii la arbitraj:

2.5. Lucrare de verificare Unitatea 2

II. Răspundeți la următoarele întrebări-grilă:

2. Clauza compromisorie este

3. În cazul unui Acord Compromisoriu pentru arbitraj:

Răspunsuri pentru Lucrarea de verificare Unitatea 2:

I. 1. Sunt prezentate asemănările dintre arbitraj și soluționare prin instanțele permanente

II. 1.b., 2.b., 3.a.

Bibliografie selectivă recomandată

1. Dennis Alland, Droit International Public, PUF, 2000, p. 494-510

3.1. Regulile aplicabile arbitrajului internaţional

3.2. Curtea Permanentă de Arbitraj (CPA)

3.3. Tribunalele arbitrale mixte

3.3.1. Tribunalul de Reclamaţii Iran – SUA

3.3.2. Comisia de Reclamaţii Eritrea – Etiopia

3.4. Lucrare de verificare Unitatea 3

Bibliografie selectivă recomandată

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: