Sunteți pe pagina 1din 12

CONSIDERATII GENERALE ASUPRA DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

1. Notiune Dreptul international public constituie un ansamblu de norme juridice care guverneaza raporturile care se stabilesc n cadrul societatii internationale. Ansamblul statelor si al altor entitati angajate n raporturi pe plan international (organizatiile internationale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului international public, formeaza societatea sau comunitatea internationala. Procesul de constituire si de aplicare a normelor dreptului international public n cadrul comunitatii internationale reprezinta ordinea juridica internationala. Definitia dreptului international public contemporan: totalitatea normelor juridice, create de catre state pe baza acordului de vointa, exprimate n forme juridice specifice (tratate, cutuma), pentru a reglementa relatiile dintre ele privind pacea, securitatea si cooperarea internationala, norme a caror aplicare este realizata prin respectarea de buna voie, iar n caz de necesitate, prin sanctiunea individuala sau colectiva a statelor . Din definitia de mai sus rezulta ca, obiectul dreptului international public l constituie reglementarea raporturilor dintre state, precum si ntre acestea si alte subiecte de drept international (organizatii interguvernamentale etc.) si stabilirea competentelor, a drepturilor si obligatiilor subiectelor dreptului international public n relatiile internationale. Dreptul international public nu este o categorie statica, abstracta. Orice modificare care intervine n societatea internationala se reflecta n prevederile sale, dreptul international public fiind si un instrument al politicii internationale. n comunitatea internationala contemporana asistam la un fenomen de disociere, manifestat n tendinta de dezagregare a federatiilor de state, n centrul si estul Europei (Iugoslavia, U.R.S.S), urmat de formarea unor state independente (Serbia, Slovenia, Croatia, Macedonia, Bosnia-Hertegovina, Ucraina etc.) sau a unor alte forme de comunitate (C.S.I). Pe de alta parte, n vestul Europei, statele bazate pe similitudini politice sau economice tind sa se reuneasca n cadrul unor structuri organizationale integrate, cum este Uniunea Europeana. Aceste fenomene au, n planul ordinii juridice internationale, o serie de consecinte: a. schimbarea configuratiei subiectelor dreptului international public, prin disparitia vechilor actori (federatii etc.) si aparitia altora (state independente, confederatii, organizatii guvernamentale); aparitia unor noi norme ale dreptului international public, ca urmare a ncheierii, n aceasta perioada, a unui mare numar de tratate internationale; formarea unor noi reguli cutumiare, ca rezultat al practicii recente a statelor n cadrul relatiilor internationale; conturarea unor noi ramuri ale dreptului international public, concretizare a intereselor statelor fata de domenii de actualitate: dreptul pacii, dreptul mediului, dreptul dezvoltarii, dreptul spatial, dreptul international al drepturilor omului etc.

b.

c. d.

2. Caracteristici ale dreptului international public n societatea internationala, pozitia statelor este cea de egalitate juridica. Inegalitatile care apar n mod firesc ntre state nu determina, din punct de vedere al dreptului international public, relatii de subordonare ntre state, fiecare dintre ele beneficiind de atributul de stat suveran si egal n drepturi cu celelalte. De aici, teza ca dreptul international public este un drept de coordonare si nu un drept de

subordonare, cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, n societatea internationala nu exista o ierarhie care sa situeze un stat de-asupra altora, ele fiind considerate din punct de vedere juridic egale n drepturi. Din raportarea dreptului international public la dreptul intern al statelor, rezulta anumite particularitati ale dreptului international public: a) Sub aspectul modului de elaborare a normelor, n societatea internationala nu exista un for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern, si supraordonat statelor, care sa elaboreze o legislatie internationala. Statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin acordul lor de vointa, exprimat n mod liber si concretizat n tratate si cutuma si tot statele sunt si destinatarele acestor norme. Statele accepta sa si conformeze comportamentul lor pe plan extern, n functie de normele dreptului international public. b) n societatea internationala nu exista organe executive, asemanatoare guvernului, care sa asigure aplicarea normelor dreptului international public n raporturile dintre subiectele acestuia. Aceasta atributie revine tot statelor. c) n comunitatea internationala, nu exista organe judecatoresti cu competenta generala si obligatorie, care sa intervina din oficiu instituind sanctiuni, atunci cnd normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu nseamna ca nu ar exista organisme internationale cu functii jurisdictionale, competenta acestora fiind conditionata de exprimarea acordului expres al statelor aflate n cauza. Pentru ca un stat sa poata figura n calitate de parte n fata Curti Internationale de Justitie, este necesar consimtamntul acestuia. n alte cazuri, pentru ca un stat sa poata fi tras la raspundere n fata unei instante jurisdictionale, acesta trebuie sa fie parte la tratatul care a instituit acea instanta (Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de Justitie ). d) Normele dreptului international public nu prevad n mod expres sanctiuni pentru cazul nerespectarii lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu nseamna ca aceste norme ar fi facultative. Dar, ntruct statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin tratate sau cutuma, se prezuma bunacredinta a acestora n a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului international public nu se bazeaza n principiu pe constrngere, desi aceasta nu este exclusa n anumite cazuri. 3. Sanctiunile n dreptul international public Recurgerea la sanctiuni intervine n conditiile n care un stat comite un act sau un fapt ilicit, din punct de vedere al dreptului international public, mpotriva unui alt stat, sau atunci cnd ncalca o norma imperativa (denumita de jus cogens), comitnd, de exemplu, o crima internationala. Competenta de a constata ca un anumit act sau fapt savrsit de un stat constituie un act ilicit si de a aplica sanctiuni, revine: statelor si Organizatiei Natiunilor Unite (O.N.U.) sau altor organizatii internationale regionale. n cazul comiterii de catre un stat a unui act ilicit mpotriva altui stat, statul victima, dupa ce dovedeste carecterul ilicit al actului, poate fi autorizat de catre organele O.N.U. sa aplice sanctiuni. n cazul comiterii de catre un stat, prin reprezentantii sai, a unei crime internationale, oricare dintre statele membre ale comunitatii internationale are interesul sa constate producerea actului ilicit si sa sanctioneze statul vinovat de ncalcarea ordinii publice internationale. O.N.U. si alte organizatii internationale regionale, n numele societatii internationale si n limitele mandatului primit din partea statelor membre prin

statutul oragnizatiei ( Carta O.N.U, etc) sunt abilitate sa constate si sa sanctioneze acte sau fapte ilicite ale statelor. a) Sanctiunile aplicabile de catre state pot sa conste n riposta militara, acte de retorsiune sau represalii. Atacul armat din partea unui stat poate fi sanctionat prin riposta militara de catre statul victima, n baza dreptului la autoaparare prevazut de Carta O.N.U. Tot n numele dreptului la autoaparare, statele pot sa recurga la acte de retorsiune, constnd n acte neamicale considerate nsa legitime, cum sunt: ruperea relatiilor diplomatice, revocarea privilegiilor diplomatice sau consulare, instituirea unui embargo sau ntreruperea unui ajutor economic, atunci cnd o asemenea masura nu ncalca prevederile unui tratat Represaliile sunt acele acte ale unui stat care, desprinse e contextul n care se desfasoara, ar trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate uneori n cazul n care acestea constituie un raspuns la conduita contrara dreptului international al altui stat. Represaliile pot avea un caracter politic, economic sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar . Spre exemplu, un stat dispune exproprierea masiva a unor bunuri apartinnd cetatenilor altui stat, fara sa acorde despagubirile legale, stabilite printr-un acord international. Statul ai carui cetateni au fost prejudiciati n acest mod, poate replica prin exproprierea n conditii identice a bunurilor cetatenilor statului care a ncalcat acordul international si care se afla pe teritoriul sau. b) Organizatiile internationale, prin organele lor, pot sa aplice anumite sanctiuni, n cazul ncalcarii unor norme de drept international public. n cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat sa aplice sanctiuni. Aplicarea sanctiunilor nu vizeaza, pedepsirea statului, ci, n primul rnd, restabilirea pacii si securitatii internationale. Sanctiunile care pot fi aplicate, sunt de doua tipuri: fara folosirea fortei armate (masuri de ordin politic si economic) si cu folosirea fortei armate (masuri de ordin militar). Din cadrul primei categorii de sanctiuni fac parte: ntreruperea relatiilor economice si a comunicatiilor, sau ruperea relatiilor diplomatice. Din cadrul celei de-a doua categorii fac parte: demonstratiile, blocadele sau alte operatiuni executate de forte aeriene, maritime sau terestre, ale statelor membre O.N.U. Consiliul de Securitate intervine atunci cnd constata ca o anumita situatie internationala reprezinta: o amenintare mpotriva pacii, o ncalcare a pacii sau un act de agresiune. Cel mai frecvent, Consiliul de Securitate a apreciat ca o situatie internationala care a reclamat aplicarea unei sanctiuni, reprezenta o amenintare mpotriva pacii. n cteva cazuri doar s-a justificat calificativul de ncalcare a pacii (razboiul IrakIran, razboiul din Iugoslavia). Alte situatii internationale au fost apreciate ca reprezentnd amenintari mpotriva pacii: mpiedicarea exercitarii dreptului popoarelor la autodeterminare (n Rodezia si Namibia), terorism ( n Libia), violarea drepturilor omului si exod masiv de populatie peste granitele nationale (n Ruanda). Sanctiunile aplicabile de catre organizatiile internationale regionale pot sa conste n: pierderea de catre state a unor avantaje decurgnd din calitatea lor de membre ale organizatiei, suspendarea temporara a dreptului de vot al statului n cadrul organizatiei, sau excluderea din organizatie. n cadrul Consiliului Europei, organul decizional - Comitetul de Ministri - poate dispune (la recomandarea

Adunarii Parlamentare), suspendarea dreptului de vot al statului n cadrul organizatiei sau excluderea unui stat membru daca acesta a ncalcat n mod grav principiul statutar al organizatiei respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Africa de Sud a fost exclusa temporar din cadrul Organizatiei Internationale a Muncii. De asemenea, Fondul Monetar International poate sa recurga la aplicarea unor sanctiuni sub forma neacordarii sau retragerii unor credite. 4. Acordul de vointa al statelor - fundamentul dreptului international Statele accepta faptul ca, un corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le reglementa comportamentul n raporturile cu alte state si entitati internationale. Atunci cnd apar state noi n societatea internationala nu este nevoie de o declaratie de acceptare a dreptului international public din partea acestora. Dreptul international n vigoare, n momentul aparitiei lor, le este n principiu opozabil. Se admite, nsa, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor cutume internationale, precum si de a initia noi reguli cutumiare. Realizarea acordului de vointa al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obtine n mod automat. Procedura de ncheiere a tratatelor are un caracter complex si nu sunt excluse presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele n negocieri. O mare parte din domeniile de interactiune ntre state sunt reglementate de dreptul international. Exista totusi un domeniu rezervat, o zona n care statelor li se acorda o larga libertate de actiune, acest domeniu apartinnd competentei lor nationale exclusive si care include : alegerea formei de stat, organizarea politica interna, organizarea administrativ teritoriala, apararea si securitatea nationala. n acest domeniu nu este admisa nici o interventie exterioara, n numele necesitatii respectarii dreptului international public. Problema respectarii drepturilor fundamentale ale omului n plan intern, considerata n dreptul international traditional ca apartinnd domeniului rezervat al statului, face parte n prezent din domeniul cooperarii internationale. 5. Raportul dintre dreptul international public si dreptul intern Desi dreptul international si dreptul intern sunt sisteme juridice distincte, cele doua sisteme se ntrepatrund, n sensul ca, n baza tratatelor internationale pe care le ncheie, statele sunt obligate sa ia anumite masuri pe plan intern pentru a ndeplini obligatiile internationale la care s-au angajat. Pe de alta parte, n legislatia interna a statelor exista reglementari care depasesc cadrul lor national, regiznd comportamentul lor pe plan extern. De exemplu, normele interne prin care se desemneaza organele statale cu atributii n relatiile internationale, procedurile de semnare si ratificare a tratatelor, statutul juidic al strainilor, normele legale privind recunoasterea cetateniei. n practica, se pune problema de a stabili care este impactul dreptului international asupra dreptului intern al statului, mai precis, de a stii, n cazul unui conflict ntre normele celor doua sisteme de drept, care dintre acestea prevaleaza. n acest sens, n literatura juridica s-au conturat doua teorii : teoria dualista si teoria monista. a) Conform teoriei dualiste ( elaborata n doctrina germana si italiana, la sfrsitul sec.al XIX lea si nceputul sec. XX), dreptul international si dreptul intern reprezinta sisteme juridice cu valoare egala, dar distincte, care actioneaza pe planuri diferite, avnd izvoare si destinatari diferiti. n consecinta, cele doua sisteme juridice nu se pot intersecta n nici o situatie, fiecare dintre ele reglementnd un domeniu specific de raporturi juridice. Se sustine, de asemenea, ca poate sa existe neconformitati ntre actele interne si cele internationale, ceea

ce n dreptul contemporan nu este de acceptat. b) Teoria monista are la baza ideea ansamblului normelor juridice ale celor doua sisteme de drept si subordonarea unui drept fata de celalalt si cuprinde doua variante:

monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului international; monismul cu primatul dreptului international asupra dreptului intern.

Prima varianta, dominanta n doctrina sec. XIX, sustinnd independenta si suveranitatea deplina a statelor, ncearca sa demonstreze ca dreptul international reprezinta o proiectare n sfera raporturilor dintre state a unor norme din dreptul intern, dreptul international derivnd deci, din dreptul intern al fiecarui stat. Cea de a doua varianta a aparut ca o reactie fata de prima, sustinnd ca dreptul international public ar determina limitele competentelor dreptului intern al statelor. Aceasta varianta porneste de la conceptiile dreptului natural, afirmnd ca ar exista o ordine juridica universala, superioara ordinilor juridice nationale, un adevarat stat mondial, care atribuie competente statelor n cadrul acestei ordini juridice universale. Practica internationala nu a confirmat acesta teorie care neaga competentele statului rezultnd din suveranitatea acestora. n dreptul contemporan, se manifesta o tot mai accentuata determinare a dreptului intern de catre dreptul international, fara ca vreuna din cele doua teorii sa se fi validat n totalitate. Nu exista nsa o practica uniforma a statelor n acest sens, primatul unuia sau a altuia dintre cele doua sisteme juridice apreciindu-se pentru fiecare caz n parte, n functie de prevederile constitutiilor nationale, dar si ale Conventiei de la Viena (1969) privind dreptul tratatelor, n care se afirma: O parte (n.n. statul) nu poate invoca dispozitiile dreptului sau intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat (art.27).

IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC


1. Concept si categorii 1.1. Concept n Dictionarul de drept international public se da urmatoarea definitie izvoarelor dreptului international public: sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezulta din acordul de vointa al statelor. Prin urmare, izvoarele dreptului international public sunt surse ale normelor dreptului international public sau mijloace juridice de exprimare a acestora. 1.2. Categorii Sediul legal al materiei este art.38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie, n care sunt identificate principalele izvoare si se ofera o ierarhizare a acestora. Se disting astfel, ca izvoare principale - tratatul, cutuma si principiile generale de drept, iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului international public - hotarrile judecatoresti si doctrina. Statutul Curtii alatura acestor categorii de izvoare - echitatea, considerata ca potential izvor de drept. n doctrina juridica contemporana se afirma ca aceste categorii prevazute de Statutul Curtii nu epuizeaza lista izvoarelor dreptului international public, adaugnd izvoarelor enumerate alte doua categorii : actele adoptate de

organizatiile internationale si unele dintre actele unilaterale ale statelor. 2. Tratatul international 2.1. Tratatul, ca izvor de drept Tratatul international reprezinta n sens larg un acord sau o ntelegere care se ncheie ntre membrii comunitatii internationale si care este destinata sa produca efecte de drept international. n perioada de nceput a evolutiei dreptului international public, cutuma reprezenta mijlocul principal de exprimare a normelor sale juridice, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial, ca urmare a ncheierii unui mare numar de tratate internationale care au marcat sfrsitul razboiului, tratatul devine mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor dreptului international. Primatul acestei categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezinta si un efect al aparitiei de noi state si organizatii interguvernamentale pe scena vietii internationale, raporturile ntre acestea concretizndu-se n tratate. Totodata, s-a extins numarul tratatelor multilaterale, cu caracter universal, care reglementeaza din punct de vedere juridic, domenii de interes general al comunitatii internationale, cum sunt cel al pacii si securitatii internationale (Carta O.N.U), al drepturilor fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din 1996), al dezvoltarii economice si comertului international (Statutele F.M.I. si B.I.R.D). 2.2. Carta O.N.U. Dintre tratatele internationale multilaterale, Carta O.N.U. - actul constitutiv al Organizatiei - a fost considerat un act cu valoare deosebita, care se manifesta sub mai multe aspecte:

n cazul unui conflict ntre dispozitiile Cartei O.N.U. si cele ale unui alt tratat international, vor prevala cele dinti; Carta O.N.U este n masura sa creeze drepturi si obligatii nu numai pentru statele-parti al aceasta, ci si pentru state terte, fapt care constituie o exceptie de la principiul de drept international conform caruia tratatele leaga doar statele parti la un tratat.

2.3. Tratatele licite si cele ilicite n doctrina juridica s-a ridicat problema de a stabili daca orice tratat international poate fi considerat izvor de drept. n acest sens, trebuie sa se faca distinctie ntre tratatele licite si cele ilicite. Un tratat licit este cel ncheiat cu respectarea normelor dreptului international public. Tratatul ilicit este acel tratat care ncalca norme de drept international imperative (de jus cogens), sau este nul, ca urmare ca urmare a existentei unor vicii de consimtamnt al partilor (problema viciilor de consimtamnt va fi analizata pe larg n capitolul privind dreptul tratatelor). S-a conchis ca, numai tratatele licite si aflate n vigoare pot sa constituie izvoare de drept international public. Tratatele internationale, ca izvoare de drept international public, se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

concretizeaza cu precizie acordul de vointa al statelor, stabilind drepturile si obligatiile juridice ale acestora; permit adaptarea dreptului international la dinamica schimbarilor ce intervin n cadrul comunitatii internationale, prin posibilitatea formularii de

amendamente sau a revizuirii textului lor. 3. Cutuma 3.1. Notiune Cutuma, considerata cel mai vechi izvor de drept international, reprezinta o practica generala, constanta, relativ ndelungata si repetata a statelor, considerata de ele ca avnd forta juridica obligatorie. Statutul Curtii Internationale de Justitie o defineste ca dovada a unei practici generale, accepata ca drept. Prin urmare, pentru ca o practica a statelor sau a altor subiecte de drept international sa fie considerata cutuma, potrivit dreptului international, aceasta trebuie sa ntruneasca cumulativ elemente de ordin material si subiectiv: a. b. sa aiba un caracter nescris si general, relativ ndelungat si repetat; sa fie acceptata de catre subiectele dreptului international public ca o regula de conduita cu forta juridica obligatorie.

Prin aceste elemente, cutuma se deosebeste de alte practici, cum sunt obiceiul si curtoazia internationala. Practicile mentionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoastere juridica si nu atrag raspunderea internationala a statelor n cazul nerespectarii lor. Unele uzante s-au transformat n timp n reguli cutumiare (de exemplu imunitatile si privilegiile diplomatice); de asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzante (anumite reguli de ceremonial aplicate diplomatilor). n practica s-a ridicat problema de a stabili numarul statelor care trebuie ntrunit pentru ca o practica sa devina cutuma. n jurisprudenta sa, Curtea Internationala de Justitie a afirmat ca este nevoie de o participare larga si reprezentativa din partea statelor nsa nu de totalitatea statelor care formeaza societatea internationala la un moment dat. (cazul Platoului continental al Marii Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969). Este posibila formarea unor cutume chiar pe o arie geografica limitata, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale. n ceea ce priveste timpul necesar formarii unei cutume, acesta poate fi si mai scurt (ctiva ani) cu conditia ca, practica statelor sa fi fost frecventa si uniforma. n acest mod s-au format asa zisele cutume salbatice, cum este dreptul popoarelor la decolonizare. Obligatia de a dovedi existenta unei cutume incumba statului care o invoca, fie pentru a se apara mpotriva unei pretentii a altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu. Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare: a. acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice, declaratii de politica externa, corespondenta diplomatica, alte acte normative interne cu conditia sa produca efecte pe plan extern); clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de catre alte state dect cele care sunt parti la tratat; practica generala a organizatiilor internationale ( de exemplu, regula potrivit careia abtinerea voluntara de la vot a unui membru permanent al Consiliului de Securitate al O.N.U. nu constituie un obstacol n adoptarea unei rezolutii, s-a impus ca o cutuma internationala).

b. c.

3.2. Raportul dintre tratat si cutuma n ceea ce priveste raportul dintre tratat si cutuma , din practica Curtii Internationale de Justitie, se desprind cteva reguli: a. b. c. normele prevazute n tratate pot fi acceptate si aplicate de alte state terte de tratat sau pot fi impuse acestora ca reguli cutumiare; tratatele si cutumele care au acelasi continut pot sa existe n paralel; n caz de dubiu, tratatele se interpreteaza potrivit dreptului cutumiar, a carui norma, daca are caracter imperativ va avea prioritate fata de tratat.

Trebuie precizat nsa, ca daca un stat a manifestat n mod sistematic si explicit o atitudine de respingere a unei cutume internationale aceasta nu i poate fi opozabila. 4. Codificarea dreptului international 4.1. Definitie Codificarea n dreptul international reprezinta operatiunea de grupare si sistematizare a normelor dreptului international public, n scopul asigurarii unitatii acestor norme, a precizarii continutului lor si a nlaturarii eventualelor contradictii dintre ele. Obiectul codificarii l-a constituit, n primul rnd, normele cutumiare. 4.2. Tipuri de codificare Codificarea este de doua tipuri - neoficiala si oficiala. Codificarea neoficiala este rezultatul cercetarii stiintifice, respectiv doctrina juridica. Desi aceasta nu este obligatorie pentru state, ea poate oferi elemente utile codificarii oficiale, practicii statelor si jurisprudentei internationale. Codificarea oficiala se realizeaza prin acordul statelor, n cadrul organizatiilor internationale sau al conferintelor si are un caracter obligatoriu. n cadrul O.N.U. s-a creat un organism specializat cu atributii n domeniul codificarii dreptului international Comisia de Drept International, formata din experti cu pregatire juridica. Codificari cu valoare deosebita sunt considerate: Conventiile asupra dreptului marii (Geneva, 1958), Conventia privind relatiile diplomatice (Viena, 1961), Conventia asupra relatiilor consulare (Viena, 1963), Conventia privind dreptul tratatelor (Viena , 1969). 5. Principiile generale de drept. 5.1. Notiune Principiile generale de drept sunt considerate acele principii cu care se opereaza n majoritatea sistemelor juridice interne, transpuse apoi n dreptul international. Conventiile internationale ca si multe dintre hotarrile instantelor de judecata internationale fac deseori trimitere la principii de drept comune marilor sisteme de drept contemporan si care pot fi considerate ca izvoare de drept international. 5.2. Categorii n solutionarea litigiilor internationale se recurge deseori la principii cum sunt: buna-credinta n ndeplinirea obligatiilor conventionale, autoritatea lucrului judecat, precedentul judiciar, principiul raspunderii pentru prejudiciile cauzate,

respectarea egalitatii partilor litigiului, dreptul la aparare etc. n doctrina juridica, valoarea de izvor de drept international a principiilor generale de drept a fost si este nca, contestata de unii autori (G. Geamanu, I. Diaconu). 6. Principiile fundamentale ale dreptului international public 6.1. Definitie Principiile fundamentale ale dreptului international reprezinta norme juridice de aplicatie universala, cu un nivel maxim de generalitate si cu un caracter imperativ, care dau expresie si protejeaza o valoare fundamentala n raporturile dintre subiectele de drept international. Aceste principii, consacrate n Carta O.N.U., au fost afirmate si n Declaratia Adunarii Generale O.N.U. din 1976, fiind considerate norme imperative (de jus cogens ) de la care statele nu pot deroga prin conventii contrare. 6.2. Enumerarea principiilor a. Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta n relatiile dintre state sau principiul neagresiunii. n virtutea acestui principiu, razboiul de agresiune este considerat o crima mpotriva umanitatii. Principiul solutionarii pasnice a diferendelor. Principiul neamestecului n treburile interne ale altor state, care, n dreptul contemporan, nu mai constituie un principiu de stricta interpretare, multe domenii care au fost considerate n dreptul international traditional ca apartinnd competentei exclusive a statului fiind transpuse n cadrul cooperarii internationale (de exemplu, problema respectarii drepturilor fundamentale ale omului). Principiul cooperarii internationale. Dreptul popoarelor la autodeterminare; acest principiu nu trebuie interpretat ca autoriznd sau ncurajnd o actiune () care ar dezmembra n total sau n parte, integritatea teritoriala sau unitatea politica a unui stat suveran si independent() ; Principiul egalitatii suverane a statelor. Principiul ndeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor internationale principiul pacta sunt servanda.

b. c.

d. e.

f. g.

Actul final de la Helsinki (1975) adoptat n cadrul Conferintei pentru Securitate si Cooperare n Europa (n prezent O.S.C.E) adauga principiilor mentionate, altele trei: a. b. c. principiul inviolabilitatii frontierelor; principiul integritatii teritoriale; principiul respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

7. Hotarrile judecatoresti si doctrina Aceste categorii sunt considerate mijloace auxiliare de exprimare a normelor dreptului international public. 7.1. Hotarrile judecatoresti Nu creeaza propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar la precizarea corecta a unei norme de drept international. Pot fi incluse n aceasta categorie: a. Jurisprudenta Curtii Internationale de Justitie, cu precizarea ca hotarrile acestei instante internationale au forta juridica obligatorie doar pentru

b. c.

partile din litigiu si pentru cauza n care se pronunta; Hotarrile tribunalelor arbitrale internationale; Hotarri ale unor tribunale nationale, pronuntate n litigii care ridica probleme de drept international.

7.2. Doctrina Din doctrina fac parte lucrarile stiintifice ale unor specialisti n domeniu, ct si operele unor foruri stiintifice internationale cum sunt: Asociatia de Drept International, Institutul de Drept International, Comisia de Drept International a O.N.U., precum si opiniile separate ale judecatorilor Curtii Internationale de Justitie anexate deciziilor Curtii. n jurisprudenta instantelor internationale, doctrina s-a invocat adesea ca dovada a existentei unei norme si nu ca sursa a dreptului international. 8. Actele organizatiilor internationale Cei mai multi autori considera aceasta categorie de acte ca reprezentnd un izvor secundar, derivat al dreptului international public, n virtutea faptului ca organizatiile internationale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept, fiind creatia statelor. Actele constitutive ale organizatiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei etc) stabilesc forta juridica a actelor pe care le adopta organizatia. Statutele prevad, de regula, doua categorii de acte ale organelor unei organizatii internationale: a. b. acte ce se refera la organizarea si functionarea interna a organizatiei si care au un caracter obligatoriu; acte care se adreseaza statelor membre si care cuprind norme de comportament cerute pentru realizarea scopului organizatiei; acestea sunt fie obligatorii, fie facultative.

Consiliul de Securitate al O.N.U. adopta rezolutii obligatorii pentru statele membre O.N.U., organele Uniunii Europene adopta decizii, regulamente, directive cu caracter obligatoriu, Adunarea Generala O.N.U. si Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei adopta recomandari. Chiar daca recomandarile, prin natura lor, nu constrng, din punct de vedere juridic, statele destinatare ele nu pot fi totusi considerate simple ndemnuri, ntruct acestea si-au asumat, n momentul aderarii la organizatie, angajamentul de a concura la realizarea scopului nscris n statut. 9. Actele unilaterale ale statelor Sunt luate n considerare acele acte ale statelor care produc efecte juridice n planul relatiilor internationale: declaratia, recunoasterea, protestul si renuntarea. a) Declaratia este actul prin care un stat face cunoscuta altor state pozitia sa n legatura cu o anumita situatie si este n masura sa angajeze acel stat pe plan extern. De exemplu, declaratia statului prin care accepta jurisdictia obligatorie a Curtii Internationale de Justitie, sau declaratiile unor state de stabilire a unor drepturi exclusive si suverane asupra platoului continental (acestea din urma au determinat formarea unor norme cutumiare n domeniu vezi, Proclamatia Truman 1946); b) Recunoasterea este actul prin care un stat constata aparitia unui nou subiect de drept international (un alt stat, o organizatie internationala) sau a altor categorii ( guvern, natiune care lupta pentru dobndirea independentei sau insurgentii

dintr-un razboi civil) si prin care si manifesta dorinta de a stabili cu acestea relatii oficiale; printr-un asemenea act pot fi recunoscute noi reguli de drept international; c) Protestul este o forma a demersului diplomatic prin care un stat ia pozitie mpotriva actiunilor unui alt stat care ncalca drepturile sale legitime, atragndu-i atentia asupra responsabilitatii sale sau solicitndu-i reparatii pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest poate fi mpiedicata, totodata, formarea unei noi reguli cutumiare. d) Renuntarea este actul prin care un stat abandoneaza voluntar, total sau partial, anumite drepturi pe care le dobndise n baza unor tratate internationale. De exemplu, renuntarea unui stat la imunitatea de jurisdictie si de executie, pentru a putea obtine un credit important de pe piata financiara internationala si a raspunde n cazul nerambursarii la timp a creditului. 10. Echitatea Statutul Curtii Internationale de Justitie prevede dreptul acestei instante de a solutiona un litigiu n conformitate cu principiul echitatii (ex aequo et bono), daca partile la acea cauza sunt de acord. Aceasta prevedere semnifica faptul ca, atunci cnd partile unui litigiu ncredinteaza judecatorului international solutionarea cauzei conform principiului echitatii, ele confera instantei puteri exceptionale. ntrun asemenea caz, judecatorul va propune o solutie bazata pe fapte si nu pe dreptul pozitiv, pe care o considera justa si conforma intereselor partilor n cauza. Recurgerea la echitate nu nseamna nerespectarea normelor imperative ale dreptului international public. Totusi, o hotarre judecatoreasca pronuntata n baza principiilor echitatii poarta un grad de subiectivitate, chiar daca se pretinde a fi o solutie dreapta, ntruct nu se fondeaza pe normele dreptului international. Practic, judecatorul international are posibilitatea, fie sa completeze un vid normativ, fie sa atenueze rigorile unei norme internationale daca situatia concreta o impune. Pentru a evita comiterea unor eventuale abuzuri, acest principiu are un domeniu restrns de aplicare (conflicte politice sau teritoriale), fiind necesar consimtamntul expres al partilor n cauza. Privita ca izvor de drept, echitatea poate constitui un fundament moral pentru regulile juridice si un principiu de drept, alaturi de cel al bunei-credinte. 11. Ierarhia normelor n dreptul international public contemporan a) O prima ierarhizare a izvoarelor dreptului international public se poate stabili ntre dispozitiile Cartei O.N.U. si cele ale tratatelor ncheiate de statele membre ale organizatiei. n cazul unui conflict ntre dispozitiile acestora se vor aplica prioritar prevederile Cartei O.N.U. b) O alta ierarhizare este posibila ntre normele universale (normele din tratate cu caracter general, universal) si cele particulare, cu primatul primelor. c) n dreptul international contemporan opereaza distinctia ntre norme imperative (de jus cogens) si norme dispozitive. Majoritatea normelor existente sunt norme dispozitive, adica cele care permit derogarea de la prevederile lor, prin acordul partilor. Conventia privind dreptul tratatelor (Viena, 1969) defineste norma imperativa ca fiind o norma acceptata si recunoscuta de comunitatea internationala a statelor, de la care nu este permisa nici o derogare si care nu poate fi modificata dect printr-o noua norma a dreptului international avnd acelasi caracter (art.53). Orice tratat care, n momentul ncheiereii sale, se afla n conflict cu o norma imperativa existenta este afectat de nulitate, iar aparitia unei

noi norme imperative impune adaptarea normelor n vigoare dispozitiilor acesteia. Comisia de Drept International a O.N.U. a identificat ca apartinnd categoriei de jus cogens urmatoarele norme: principiile de drept international nscrise n Carta ONU, drepturile si libertatile elementare la viata si demnitate umana, drepturile general recunoscute membrilor comunitatii internationale (cum sunt libertatea marilor si a spatiului cosmic).