Unitatea de învățare nr.

Probleme actuale privind rezervele la tratate

CUPRINS
4.1. Definiția rezervei
4.2. Condițiile de formulare a rezervelor
4.3. Acceptarea rezervelor și obiecțiile la rezerve
4.4. Efectele rezervelor și ale obiecțiilor
4.5. Rezervele invalide
4.6. Retragerea rezervelor și a obiecțiilor
4.7. Rezervele ”tardive”
4.8. Lucrare de verificare pentru Unitatea 4

Bibliografie minimală

Bibliografie selectivă recomandată

Obiectivele unității de învățare nr. 4:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi:

- să înțelegeți noțiunea de rezervă;
- să observați diferența dintre o rezervă și o declarație interpretativă
- să cunoașteți condițiile cu privire la formularea rezervelor
- să observați regulile referitoare la acceptarea și obiecțiile la rezerve
- să cunoașteți elementele principale cu privire la efectele rezervelor

4.1. Definiția rezervei

4.1.1. Enunțarea definiției

O definiţie modernă şi completă a rezervei poate fi regăsită în Ghidul privind practica în materie de
rezerve la tratate adoptat de Comisia de Drept Internaţional în 2011. Astfel, rezerva este definită ca „o
declaraţie unilaterală, oricare ar fi formularea sau denumirea, formulată de un stat sau o organizaţie
internaţională la momentul semnării, ratificării, confirmării formale, acceptării, aprobării sau aderării
la un tratat, sau de un stat la momentul formulării unei notificări privind succesiunea la un tratat, prin
care acel stat sau organizaţie urmăreşte să excludă sau să modifice efectul juridic al anumitor prevederi
ale tratatului cu privire la aplicarea lor faţă de statul sau organizaţia respectivă”.
Definiţia rezervei se regăseşte şi în Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor între state din
1969, Convenţia de la Viena cu privire la succesiunea statelor la tratate din 1978 şi Convenţia de la Viena
cu privire la dreptul tratatelor între state şi organizaţii internaţionale şi între organizaţii internaţionale din
1983. În esenţă, elementele cuprinse în definiţiile din 1969 sunt aceleaşi. Definiţia dată de Comisia de
Drept Internaţional în 2011 încearcă să „integreze” elementele definiţiilor din 1969, 1978 şi 1983.
În plus faţă de aceste discuţii, două precizări sunt necesare:
(i) Problema rezervelor orizontale. Comisia de Drept Internaţional a introdus o precizare la parag. 2 al
secţiunii 1.1. din Ghidul privind practica în materie de rezerve la tratate, în conformitate cu care noţiunea
de rezervă include „rezervele care urmăresc să exclude sau modifice efectul juridic al anumitor prevederi
ale unui tratat, sau ale tratatului în întregul său, cu privire la anumite aspecte specifice, în aplicarea
acestora în raport cu acel stat sau organizaţie internaţională”.
(ii) Trăsătura specifică a rezervei este reprezentată de efectul al acesteia: excluderea sau modificarea
efectului juridic al prevederilor unui tratat. Exemple de rezerve care au ca efect excluderea sunt: rezervele
teritoriale sau rezervele prin care unele state exclud aplicarea clauzelor compromisorii prin care se
stabileşte competenţa Curţii Internaţionale de Justiţie. Rezervele care urmăresc modificarea efectului
juridic pot privi: aplicarea unei anumite prevederi în raport cu un alt instrument de drept internaţional sau
într-o anumită manieră [un exemplu poate fi rezerva Germaniei la Pactul Internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice, prin care arată că anumite articole vor fi aplicate în conformitate cu art. 16 din
Convenţia europeană drepturilor omului şi că art. 14 alin. (3) lit. d) – prezenţa acuzatului la proces – se va
aplica numai în măsura în care instanţa internă consideră că acuzatul care este în arest trebuie să participe
la proces].
De asemenea, trebuie precizat că există o serie de acte unilaterale realizate în conexiune cu un
tratat, care nu reprezintă rezerve (şi care nu sunt nici declaraţii interpretative):
(i) declaraţiile care au drept scop asumarea de angajamente unilaterale
(ii) declaraţiile de nerecunoaştere, prin care un stat sau o organizaţie internaţională indică faptul că
participarea la unei alte entităţi la acel tratat nu echivalează cu recunoaşterea acelei entităţi;
(iii) declaraţiile „informative”, prin care un stat sau o organizaţie internaţională formulează un punct de
vedere fără ca acesta să reprezinte o propunere de modificare sau excludere a efectului juridic sau de
interpretare;
(iv) declaraţiile privind modul în care statul va pune în aplicare acordul la nivelul dreptului intern;
(v) declaraţiile prin care statul formulează o „opţiune” în baza prevederilor unui tratat;
(vi) declaraţiile prin care statul „alege” între mai multe prevederi ale tratatului, dacă se prevede această
posibilitate.
Poate o rezervă să privească un tratat bilateral? Ghidul privind practica în materie de rezerve la tratate
expune clar în regula 1.6.1 faptul că „o declaraţie unilaterală, oricare ar fi formularea sau denumirea,
formulată de un stat sau o organizaţie internaţională, după semnarea sau parafarea unui tratat bilateral,
dar înainte de intrarea în vigoare, prin care statul sau organizaţia internaţională urmăresc să exclude sau
modifice efectul juridic al anumitor prevederi ale tratatului, nu constituie o rezervă”.

Temă de reflecție nr. 4.1.

Identificați pe site-ul ONU – Repertoriul Tratate – o rezervă ”care modifică” și o rezervă ”care
exclude”.

4.1.2. Rezervele și declarațiile interpretative

Aşa cum rezultă şi din numele „declaraţie interpretativă”, elementul distinctiv dintre aceasta şi rezervă
este reprezentat de efectul juridic: dacă rezerva urmăreşte excluderea sau modificarea efectului unor
prevederi, declaraţia interpretativă are drept scop interpretarea. Întrebarea care se pune este: ce este
interpretarea şi care este diferenţa între modificare şi interpretare?
Pornind de la jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, Comisia de Drept Internaţional a identificat
operaţiunea de interpretare ca reprezentând „a da o definiţie precisă înţelesului şi scopului unui instrument
juridic”. Pe baza acestor elemente, au fost introduse elementele definitorii ale declaraţiei interpretative:
„urmăreşte să precizeze sau să clarifice înţelesul sau sfera de aplicare a tratatului”. Pe scurt, rezerva
afectează ceea ce urmează a fi interpretat, în timp ce declaraţia interpretativă afectează modul în
care se va realiza interpretarea.
În practică, diferenţa dintre rezervă şi declaraţia interpretativă nu trebuie realizată pe baza denumirii
acestuia, ci pe baza „efectului juridic pe care autorul urmăreşte să îl producă”. Denumirea actului unilateral
reprezintă numai o „indicaţie” a efectului juridic urmărit. Interesant de remarcat este însă elementul
„subiectiv”, şi anume intenţia autorului declaraţiei cu privire la un anumit efect juridic. Din acest punct de
vedere, este foarte relevantă regula 1.3.1 din Ghidul privind practica în materie de rezerve: „Pentru a
determina dacă o declaraţie unilaterală formulată de un stat sau organizaţie internaţională cu
privire la un tratat este o rezervă sau o declaraţie unilaterală, declaraţia trebuie interpretată cu
bună-credinţă, în conformitate cu înţelesul obişnuit al termenilor săi, în scopul identificării pe baza
acestora a intenţiei autorului, în lumina tratatului la care se referă” (s.n.).

Exemplu din jurisprudență: cazul Platoul continental Marea Britanie-Franţa. Franţa formulase o
rezervă la Convenţia Naţiunilor Unite privind platoul continental din 1958, în conformitate cu care nu
accepta aplicarea principiului echidistanţei în delimitarea platoului continental, inter alia, în zonele în care,
în opinia Franţei, existau „circumstanţe speciale”, adică în zona Golfului Gasconiei (Bay of Biscay),
Golfului Granville şi spaţiile maritime ale Strâmtorii Dover şi ale Mării Nordului în dreptul coastelor
franceze. Marea Britanie afirmase că această rezervă reprezintă doar o declaraţie interpretativă, deoarece în
realitate reprezintă o invocare a regulii combinate „echidistanţă – circumstanţe speciale”, o afirmare
pozitivă a acesteia în raport cu zonele în cauză. Curtea de arbitraj a respins susţinerea Marii Britanii,
arătând că rezerva impunea condiţia ca regimul „echidistanţă – circumstanţe speciale” să se aplice numai
dacă statele părţi acceptă desemnarea de către Franţa a zonelor respective ca reprezentând „circumstanţe
speciale”. Astfel, rezerva Franţei urmărea excluderea sau modificarea efectului juridic al regulii
„echidistanţă – circumstanţe speciale”, motiv pentru care Curtea a calificat actul unilateral ca fiind o
rezervă. Comisia de Drept Internaţional invocă acest caz pentru a conecta intenţia Franţei de a modifica
efectul juridic al tratatului cu termenii rezervei, invocând un citat din sentinţa arbitrală: „Această condiţie,
în conformitate cu termenii ei, pare să meargă dincolo de interpretare” (s.n.).

Efectul declaraţiilor interpretative – cu condiţia ca acestea să nu reprezinte o rezervă „deghizată”

este guvernat de regulile privind interpretarea tratatelor. Dacă declaraţia este „acceptată” de celelalte părţi,
rolul acesteia va fi de interpretare autentică sau acord colateral referitor la interpretare. O declaraţie
interpretativă faţă de care celelalte state nu au reacţionat sau faţă de care au exprimat obiecţii poate avea
„un anumit rol” în interpretare. Aceasta poate fi confirmativ sau poate propune o interpretare ce poate fi
„coroborată” cu alte mijloace de interpretare prevăzute de art. 31 din Convenţia de la Viena. De asemenea,
dacă declaraţia face referire la unele aspecte ale lucrărilor pregătitoare, ea poate servi la interpretare în
conformitate cu art. 32 din Convenţie (mijloace auxiliare de interpretare – lucrările pregătitoare).

Temă de reflecție nr. 4.2.

Identificați pe site-ul ONU – Repertoriul Tratatelor – o declarație interpretativă.

4.2. Condițiile de formulare a rezervelor

4.2.1. Evoluţia condiţiilor

Anterior anului 1951, dreptul internaţional impunea condiţia ca o rezervă să fie acceptată de toate
părţile la tratat, pe baza „regulii unanimităţii”. Acceptarea trebuia să fie expresă. Practic funcţionarea
rezervelor se realiza pe baze „contractuale”, ele reprezentând un acord conex faţă de tratatul principal.
Momentul de care a generat modificarea esenţială a acestei reguli a fost solicitarea de către Adunarea
Generală ONU a avizului consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie Rezerve la Convenţia privind
genocidul. Cazul a pornit de la rezerve formulate de anumite state cu privire la Convenţia privind
prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 1948. În raport cu faptul că unele state au obiectat,
Secretarul General ONU, în aplicarea regulii „tradiţionale” a unanimităţii, a informat statele care au făcut
rezerve cu privire la faptul că nu puteau deveni părţi la tratat. La întrebările formulate de Adunarea
Generală ONU, Curtea a formulat următorul răspuns:

„Cu privire la întrebarea I: un stat care a formulat şi menţinut o rezervă care a făcut obiectul
obiecţiilor din partea uneia sau mai multor părţi la Convenţie, dar nu şi din partea altora, poate fi
privit ca fiind parte la Convenţie dacă rezerva este compatibilă cu obiectul şi scopul Convenţiei; în
caz contrar, statul nu poate fi privind ca fiind parte la Convenţie.
Cu privire la întrebarea II: (a) dacă un stat parte la Convenţie obiectează la o rezervă pe care o
consideră incompatibilă cu obiectul şi scopul Convenţiei, acest stat poate considera că statul care a
formulat rezerva nu este parte la Convenţie; (b) dacă, pe de altă parte, un stat parte acceptă o
rezervă ca fiind compatibilă cu obiectul şi scopul Convenţiei, poate să considere că statul care a
formulat obiecţia este parte la Convenţie.
Cu privire la întrebarea III: (a) o obiecţie la o rezervă formulată de un semnatar care nu a ratificat
Convenţia poate avea efectul juridic indicat în răspunsul la întrebarea I numai la momentul
ratificării. Până la acel moment, serveşte ca o notificare către celălalt stat cu privire la atitudinea
statului semnatar; (b) o obiecţie la o rezervă formulată de un Stat care este îndreptăţit să semneze
sau să adere, dar nu a făcut încă acest lucru, este lipsită de efect juridic”.
 4.2.2. Condiţiile prevăzute de Convenţia de la Viena

Principiul general avut în vedere de Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor între state este
libertatea de a formula rezerve. „Nu este nimic malefic, nici de nedorit, în formularea de rezerve la
tratatele multilaterale. Ar fi greşit ca lumea să fie împărţită între state care formulează rezerve şi state care
obiectează” (Anthony Aust). În condiţiile în care rezervele reprezintă o formă normală de adaptare a
tratatelor multilaterale la situaţia obiectivă a interesului unui număr foarte mare de state, art. 19 din
Convenţia de la Viena este formulat la modul pozitiv: „un stat, în momentul în care semnează, ratifică,
acceptă, aprobă sau aderă un tratat, poate formula o rezervă, cu condiţia ca: (...)”. Condiţiile care
trebuie îndeplinite de rezerve sunt enumerate în art. a), b) şi c) ale art. 19.
În afara acestor trei condiţii, pe care le vom prezenta mai jos, dreptul internaţional şi doctrina mai
impun:
(i) condiţia referitoare la momentul formulării rezervei, rezultată din definiţia rezervei şi din formula
introductivă a art. 19: momentul semnării, ratificării, confirmării formale, acceptării, aprobării sau
aderării la un tratat, sau de un stat la momentul formulării unei notificări privind succesiunea la un tratat;
o rezervă formulată după momentul exprimării consimţământului în principiu nu este permisă, fiind
considerată o „rezervă tardivă”. Totuşi, în ultimii ani, practica statelor a tratat cu mai mare flexibilitate
astfel de rezerve.
(ii) condiţia de formă ca rezerva să fie formulată în scris.
Prin urmare, principiul aplicabil este libertatea de a formula rezerve, cu condiţia îndeplinirii
următoarelor condiţii:
a) rezerva să nu fie interzisă de tratat;
b) tratatul să nu dispună că pot fi făcute numai anumite rezerve, printre care figurează rezerva
respectivă
c) în alte cazuri decât cele prevăzute la alin. a) şi b) rezerva să nu fie incompatibilă cu obiectul şi
scopul tratatului.

a) Rezerva să nu fie interzisă de tratat.

Exemplu: Convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării prevede la art. 309 că „nicio rezervă sau
excepţie nu poate fi făcută în raport cu prezenta Convenţie, cu excepţia faptului când este expres permisă
de alte articole ale prezentei Convenţii”.

b) Tratatul să nu dispună că pot fi făcute numai anumite rezerve, printre care figurează rezerva
respectivă. În general, practica stipulării în textul tratatului a permisivităţii sau nepermisivităţii rezervelor
este recomandabilă. Absenţa unei astfel de prevederi are drept consecinţă aplicarea directă a condiţiei „c” –
compatibilitatea cu obiectul şi scopul tratatului – care, după cum vom vedea, nu este uşor de aplicat în
practică.
Practica tratatelor multilaterale poate diferi în ceea ce priveşte permisivitatea formulării rezervelor, cu
anumite consecinţe practice, în funcţie de interpretarea clauzei respective:
(i) „Rezervele specificate”. Astfel, o primă situaţie în practică – pe care o identificăm ca recomandabilă
– este cea întrevăzută de condiţia b) – şi anume tratatul permite numai anumite rezerve (subliniem
cuvântul numai). În acest caz, tratatul interzice, în general, rezervele, iar, cu titlu de excepţie, permite
formularea acestora în relaţia cu anumite articole sau în raport cu anumite chestiuni. În multe cazuri,
cuvântul „numai” cuprins în clauza privind rezervele, este esenţial în definirea acestei intenţii.

Exemplu: Convenţia europeană privind soluţionarea paşnică a diferendelor din 1957 prevede la art. 35
alin. (1): „Înaltele Părţi Contractante pot face numai rezerve care exclud de la aplicarea Convenţiei anumite
cazuri particulare sau domenii clar specificate, cum ar fi statutul teritorial, sau diferende care se înscriu în
categorii clar definite”.

Situaţiile de acest tip sunt clare pentru că este evident că rezervele nu sunt permise, cu excepţia celor
permise expres de tratat. Consecinţa juridică pentru rezervele permise (autorizate în mod expres de tratat)
este că ele nu mai trebuie acceptate de celelalte state.
Comisia de Drept Internaţional desemnează rezervele fundamentate pe acest tip de clauză drept
„rezerve specificate”, definite ca fiind „rezerva care sunt expres avute în vedere de tratat cu privire la
anumite prevederi sau cu privire la tratatul în întregul său în ceea ce priveşte anumite aspecte”. Condiţiile
avute în vedere de Comisie sunt: tratatul să permită anumite rezerve, aceasta să fie „specificate” şi să se
prevadă că numai acele rezerve pot fi făcute.
(ii) O a doua situaţie este reprezentată de cazul când tratatul autorizează în mod expres anumite
rezerve, fără să conţină o interdicţie cu privire la rezervele referitoare la restul prevederilor (nu apare
cuvântul „numai”).

Exemplu: Convenţia europene privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, care prevede, la
art. 61, că „Orice stat contractant poate, în momentul depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare
sau de aderare să declare că foloseşte una sau mai multe rezerve menţionate în anexa nr. 1”.

Într-un astfel de caz, considerăm că rezervele prevăzute art. 61 se înscriu în categoria „rezervelor
specificate” avute în vedere de Comisia de Drept Internaţional, chiar dacă nu apare cuvântul „numai”.
Acest tip de situaţie generează însă dificultăţi de interpretare per a contrario. Se pune întrebarea: sunt
alte rezerve decât cele din art. 61 permise? Considerăm că răspunsul este afirmativ. În mod cert, rezervele
– altele decât cele al căror conţinut este definit de tratat − vor fi supuse criteriului compatibilităţii cu
obiectul şi scopul tratatului.
(iii) O a treia situaţie este cea în care tratatul interzice numai anumite rezerve. Într-o astfel de
situaţie, este evident că celelalte rezerve sunt permise, însă problema care se pune este dacă rezervele
permise pot fi considerate „specificate” – în sensul că nu ar mai fi nevoie să fie acceptate ulterior de
celelalte state.

Exemplu: art. 12 din Convenţia de la Geneva din 1958 privind platoul continental, care prevedea că „la
momentul semnării, ratificării sau aderării, orice stat poate formula rezerve la articolele Convenţiei, cu
excepţia art. de la 1 la 3 inclusiv”. O rezervă precum cea formulată de Franţa cu privire la art. 6 (principiul
echidistanţei), nu ar putea fi privită ca fiind „specifică”.

În consecinţă, într-un astfel de caz, rezervele urmează regimul „uzual”, în sensul că fac obiectul
acceptării sau obiecţiilor din partea statelor şi trebuie să îndeplinească criteriul compatibilităţii cu obiectul
şi scopul tratatului.
(iv) Există posibilitatea ca un tratat să autorizeze, la modul general, orice rezervă.

Exemplu: Convenţia europeană privind extrădarea, prevede că „orice Parte Contractantă poate, atunci
când semnează prezenta Convenţie sau depune instrumentul de ratificare sau aderare, să poată face o
rezervă cu privire la orice prevedere din Convenţie”.

Întrebarea care se pune este următoarea: într-o astfel de situaţie, este necesară îndeplinirea condiţiei „c”
– compatibilitatea cu obiectul şi scopul tratatului? Considerăm că răspunsul este pozitiv.

c) Rezerva să fie compatibilă cu obiectul şi scopul tratatului. Aceasta reprezintă condiţia „cheie”,
poate cea mai importantă referitoare la rezerve, extrasă din avizul consultativ al Curţii Internaţionale de
Justiţie din 1951. În formularea art. 19 lit. c) din Convenţia de la Viena, condiţia este: „în alte cazuri decât
cele prevăzute la lit. a) şi b), rezerva să nu fie incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatului”. Noţiunea de
„obiect şi scop al tratatului” este o noţiune foarte complexă iar aplicarea condiţiei este dificilă, motiv
pentru care am ales tratarea separată, în sub-secţiunea următoare, a întrebării „ce înseamnă o rezervă
incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatului”.
Înainte de a examina aceste aspecte, se impune definirea sferei de aplicare a condiţiei. Referirea la
„alte cazuri decât cele prevăzute la lit. a) şi b)” nu este atât de simplă, deoarece, aşa cum am arătat mai sus,
sfera de aplicare a condiţiei b) este incertă.
Pentru ca o rezervă să fie „scutită” de criteriul compatibilităţii, aceasta trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să fie „specifică”, adică să fie expres avută în vedere de tratat, prin referire la anumite prevederi sau
anumite aspecte;
- conţinutul ei să fie definit în tratat.
În toate celelalte cazuri, criteriul compatibilităţii este aplicabil, chiar dacă rezerva este permisă, expres
sau implicit de tratat.
 4.2.3. Rezervele incompatibile cu obiectul şi scopul tratatului?

Noţiunea de „obiect şi scop al tratatului” este un element care apare în mod repetitiv în Convenţia de la
Viena, fiind relevantă din mai multe perspective.
Nici Convenţia de la Viena, nici lucrările pregătitoare ale acesteia, nu oferă o definiţie sau o explicaţie
a noţiunii. În orice caz, în ceea ce priveşte posibilitatea formulării de rezerve, trebuie să reţinem că acest
criteriu – al compatibilităţii cu obiectul şi scopul tratatului – introdus prin Convenţia de la Viena, a
reprezentat o „consacrare” a trecerii de la criteriul „clasic” al acceptării de către celelalte părţi la un nou
sistem, mult mai flexibil, în materie de rezerve. Trebuie să remarcăm că, dacă „vechiul” criteriu beneficia
de un caracter obiectiv, „noul” criteriu se caracterizează printr-o mare doză de subiectivitate: însăşi
determinarea obiectului şi scopului tratatului este o chestiune de interpretare. În plus, foarte rar, în materia
rezervelor, identificarea obiectului şi scopului tratatului ar fi o chestiune care ar fi tranşată de o instanţă
internaţională. Compatibilitatea cu obiectul şi scopul tratatului rămâne, în practică, de cele mai multe ori, o
chestiune pe care o evaluează statele în reacţiile lor faţă de rezerve: ceea ce face ca gradul de subiectivitate
a criteriului creşte. Totuşi, importanţa criteriului nu poate fi subestimată şi „marja de subiectivitate este
limitată de principiul general al bunei-credinţe”.
Ghidul privind practica în materie de rezerve al Comisiei de Drept Internaţional s-a bazat pe studiul
jurisprudenţei Curţii Internaţionale de Justiţie pentru a afirma că, în determinarea obiectului şi scopului
unui tratat, Curtea Internaţională de Justiţie şi Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională au acţionat într-
o manieră „empirică”. Comisia de Drept Internaţional a încercat, totuşi, prin configurarea a două reguli din
cadrul Ghidului privind practica, sintetizarea noţiunii de „obiect şi scop al tratatului” în materie de rezerve.
În primul rând, regula 3.1.5 dispune că „o rezervă este incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatului
dacă afectează un element esenţial al tratatului care este necesar în economia generală a acestuia, într-
un aşa mod încât rezerva afectează „raţiunea de a fi” („raison d’être”) a tratatului”. Observăm
elementele avute în vedere, şi acestea supuse unui grad de interpretare subiectivă: (i) afectarea unui
element esenţial; (ii) conexiunea cu economia generală a tratatului; (iii) afectarea „raţiunii de a fi”.
Comisia încearcă, prin aceste elemente, să asigure un „echilibru” între necesitatea punctării noţiunilor
„element esenţial” şi „raţiune de a fi”, pe de o parte, şi evitarea stabilirii unui „standard prea ridicat”, pe de
altă parte.
În detalierea noţiunii de obiect şi scop al tratatului, Comisia de Drept Internaţional propune regula
3.1.5.1 pentru configurarea de criterii suplimentare în vederea determinării noţiunii de „obiect şi scop al
tratatului”. Acesta va fi determinat „cu bună-credinţă, cu luarea în considerare a termenilor tratatului,
în contextul acestuia, în particular a titlului şi preambulului; se poate recurge, de asemenea, la lucrările
pregătitoare ale tratatului şi la circumstanţele încheierii acestuia, şi, acolo unde este cazul, a practicii
subsecvente a părţilor”.

Exemple: 1. Obiectul şi scopul Convenţiei cu privire la prevenirea şi reprimarea crimei de genocid rezultă
în mod clar din însuşi titlul acesteia. Aşa cum exemplifică însăşi Comisia de Drept Internaţional, ar fi
incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatului o rezervă teritorială prin care un stat şi-ar aroga dreptul de a
comite o astfel de faptă pe o anumită parte a teritoriului său. Un alt exemplu, ipotetic, de rezervă care în
mod clar ar fi incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatului ar fi o rezervă la Convenţia privind tortura prin
care un stat şi-ar reţine dreptul de a aplica un astfel de tratament suspecţilor de terorism.
2. „Declarația” Emiratelor Arabe Unite, prin care acest stat pune în vedere că „(...) sancțiunile legale
aplicabile în conformitate cu dreptul intern, sau durerea ori suferința care apar sau sunt asociate în mod
incidental cu aceste sancțiuni, nu intră în conceptul de „tortură” definit în art. 1 al acestei Convenții sau în
conceptul de tratament cu cruzime, inuman sau degradant menționat în Convenție”. Un număr semnificativ
de state au formulat obiecții, considerând că declarația este în fapt o rezervă incompatibilă cu obiectul și
scopul tratatului, întrucât, pe de o parte, afectează sfera de aplicare a Convenției în condițiile în care lasă
neclară în relația cu celelalte state extinderea, măsura în care statul rezervatar a acceptat obligațiile care se
nasc din Convenție și, pe de altă parte, subordonează aplicarea Convenției dreptului intern, la modul
general (în sensul că noțiunea „sancțiuni legitime” din art. 1 al Convenției este raportată exclusiv la dreptul
intern și nu la legalitatea „cumulativă” în dreptul intern și dreptul internațional).

Probleme referitoare la compatibilitatea cu obiectul și scopul tratatului sunt fi generate de anumite

rezerve care condiționează aplicarea tratatului de prevederile dreptului intern – la modul general, fără a
preciza cu exactitate care sunt aceste prevederi din dreptul intern. Exemple oferite de Ghidul privind
practica în materie de rezerve includ: rezerva Malaeziei la Convenția privind drepturile copilului, în
conformitate cu care statul rezervatar va aplica această Convenție „în măsura în care prevederile sunt
conforme constituției, legilor interne și politicilor naționale ale Malaeziei”; sau rezerva Mauritaniei la
Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, care precizează că statul
rezervatar aprobă Convenția „în toate secțiunile sale care nu sunt contrare Sharia”. Problemele legate de
aceste rezerve nu sunt reprezentate de invocarea dreptului intern în sine, ci de caracterul vag al rezervei.
Practic, rezerva nu este incompatibilă cu obiectul și scopul tratatului la modul concret, ci numai dacă
efectul generat de prevederile de drept intern duce la o astfel de incompatibilitate. Ceea ce ridică probleme
este însă caracterul vag și general al rezervei, care conduce la imposibilitatea ca celelalte state să
examineze acest efect și să examineze incompatibilitatea cu obiectul și scopul tratatului.

4.3. Acceptarea rezervelor și obiecțiile la rezerve

Odată formulată o rezervă, statele au posibilitatea de a o accepta sau a formula obiecții la aceasta.
Această posibilitate reprezintă regula în materie de rezerve.
Există însă anumite excepții de la acceptarea și formularea de obiecții la rezerve:
(i) Rezervele „specificate” – respective rezervele expres autorizate de tratat; în cazul acestora, nu este
necesară acceptarea de către celelalte părți, rezervele producând efectele în mod direct;
(ii) Situația în care tratatul reprezintă un act constitutiv al unei organizații internaționale, caz în care art.
20 alin. (3) din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor între state impune ca acceptarea să se facă
de către organul competent al organizației: de regulă conferința generală, adunarea statelor părți;
(iii) Tratatele așa numite „plurilaterale”: în situația în care, așa se menționează în art. 20 alin. (2) din
Convenția de la Viena din 1969, rezultă din numărul limitat de state careu au participat la negociere și din
obiectul și scopul tratatului că aplicarea tratatului în întregul său între toate părțile reprezintă o condiție
esențială a consimțământului fiecărui stat, rezerva trebuie acceptată de toate părțile. Exemple de astfel de
tratate pot include: tratatele privind integrarea economică, tratatele între state vecine privind regimul unui
râu sau a unei construcții hidrotehnice, tratate privind un regim teritorial – cum ar fi Tratatul Antarcticii
din 1959.
În afara celor trei excepții, toate cazurile sunt supuse regulii generale, al cărei coordonate se regăsesc
atât în art. 20 alin. (4) din Convenția de la Viena din 1969, cât și în alte norme ale acesteia: art. 20 alin. (5),
art. 21 alin. (3). Sistemul propus de Convenția de la Viena din 1969 are la bază următoarele coordonate:
(i) Acceptarea poate fi expresă (scrisă) sau tacită. Convenția de la Viena din 1969 a introdus în art. 20
alin. (5) prezumția de acceptare tacită după expirarea termenului de douăsprezece luni: dacă tratatul nu
prevede altfel, o rezervă se consideră acceptată de un stat la împlinirea unui termen de douăsprezece luni
de la data la care i-a fost notificată sau la data la care își exprimă consimțământul cu privire la tratat,
oricare ar fi mai târzie. În practică, trebuie să menționăm că acceptarea expresă nu se întâlnește.
(ii) Convenția de la Viena din 1969 a introdus o prezumție în sensul că obiecția la rezervă nu împiedică
intrarea în vigoare între statul rezervatar și statul care obiectează, cu excepția cazului în care statul care
obiectează afirmă intenția expresă de a împiedica intrarea în vigoare. Practic, pentru a preveni intrarea în
vigoare în relația cu statul rezervatar, un stat care obiectează trebuie să „spună nu de două ori”: o dată prin
formularea obiecției și a doua oară prin afirmarea intenției exprese de a împiedica intrarea în vigoare a
tratatului în relația cu statul rezervatar. Trebuie să menționăm că în Proiectul de articole din 1966, care a
fost înaintat Conferinței de la Viena, Comisia de Drept Internațional propusese o prezumție contrară:
obiecția era prezumată a împiedica intrarea în vigoare, în lipsa unei indicații contrare exprese a statului
care formula obiecția. În cadrul Conferinței de la Viena, a fost acceptat amendamentul propus de Uniunea
Sovietică prin care s-a inversat această prezumție: pentru acest motiv, art. 20 alin. (5) a căpătat denumirea
de „clauza rusească”. Inversarea prezumției a fost criticată, sarcina politică de a declara expres refuzul de
a întreține o relație contractuală funcționând mai puternic atunci când statul care a formulat rezerva este o
putere politică importantă.

Temă de reflecție 4.3.

Cum considerați că afectează ”clauza rusească” posibilitatea statelor de a împiedica prin obiecție intrarea
în vigoare a tratatului între statul care obiectează și statul care a formulat rezerva?
4.4. Efectele rezervelor și ale obiecțiilor

4.4.1. Efectele rezervelor acceptate

Dacă o rezervă îndeplinește toate condițiile de validitate, respectiv condițiile de fond stipulate la art. 19
din Convenția de la Viena din 1969 și condițiile de formă (procedură) menționate la art. 23, și dacă a fost
acceptată, efectul produs de aceasta se fundamentează pe principiul consensualismului: stat o rezervă
modifică pentru statul care a formulat rezerva în relațiile sale cu celelalte părți prevederile tratatului la
care se referă rezerva, în măsura rezervei și, în mod reciproc, modifică în aceeași măsură aceste
prevederi pentru celelalte părți în relațiile acestora cu statul care a formulat rezerva.
Ceea ce considerăm important de subliniat în funcționarea mecanismului rezervelor valide și acceptate
este principiul reciprocității. Statul care a formulat o rezervă cu privire la o anumită prevedere dintr-un
tratat nu se va putea „prevala” de întreaga prevedere în relația cu celelalte state. Altfel spus, excepțiile sau
„excluderile” menționate în rezervă vor putea fi invocate de celelalte părți în relația cu statul care a
formulat rezerva.
Totuşi, principiul reciprocităţii nu este absolut. În practică, există numeroase excepţii, cea mai notabilă
fiind reprezentată de tratatele privind drepturile omului: aşa cum precizează Comitetul Drepturilor Omului,
„deşi tratatele sunt o reţea de obligaţii între state care le permit să formuleze rezerve inter se cu privire la
reguli ale dreptului internaţional general, lucrurile stau altfel în legătură cu tratatele privind drepturile
omului, care sunt în beneficiul persoanelor din jurisdicţia acestor state”. Doctrina a considerat chiar că
tratatele privind drepturile omului formează o categorie aparte de tratate din punctul de vedere al
rezervelor, caracterizată prin lipsa aplicării reciprocităţii. În realitate, chiar fără a constitui o categorie
aparte per se, tratatele privind drepturile omului se încadrează cu siguranţă în excepţia de la principiul
reciprocităţii identificată de Comisia de Drept Internaţional în regula 4.2.5, în conformitate cu care „în
măsura în care obligaţiile prevăzute de prevederile cu privire la care au fost făcute rezerve nu sunt
supuse aplicării reciproce din cauza naturii obligaţiei şi scopului tratatelor, conţinutul obligaţiilor
părţilor altele decât statul autor al rezervei rămâne neafectat”.
Situaţia tratatelor în domeniul drepturilor omului nu este totalmente unică. În primul rând, ele comportă
totuşi unele elemente de reciprocitate. Astfel, chiar dacă obligaţiile celorlalte state părţi de a respecta
prevederile tratatului rămân nealterate per se, statul care a exclus prin rezervă o efectul unei anumite
dispoziţii a tratatului nu va putea invoca acea prevedere în relaţia cu celelalte state părţi. Cu alte cuvinte:
relaţia interstatală este afectată de reciprocitate, în timp ce obligaţiile statului faţă de indivizi, ca beneficiari
ai drepturilor, nu sunt afectate. În al doilea rând, tratatele privind drepturile omului nu sunt unicele care
sunt exceptate de la reciprocitate: Comisia de Drept Internaţional menţionează acordurile privind anumite
bunuri, tratatele având ca obiect protecţia mediului, tratatele având ca obiect demilitarizarea sau
dezarmarea, acorduri din domeniul dreptului internaţional privat care stipulează obligaţii privind
uniformizarea legislaţiilor.

4.4.2. Efectele obiecţiilor la rezerve

Aşa cum afirmam mai sus, obiecția la rezervă nu împiedică intrarea în vigoare între statul rezervatar și
statul care obiectează, cu excepția cazului în care statul care obiectează afirmă intenția expresă de a
împiedica intrarea în vigoare. Prin urmare, obiecţia poate fi „simplă” – când statul nu afirmă intenţia
expresă de a împiedica intrarea în vigoare − sau „cu efect maximal” – atunci când statul care obiectează
afirmă expres faptul că se opune intrării în vigoare a tratatului în relaţia cu statul care a formulat rezerva.
Efectul obiecţia „cu efect maximal” este simplu de identificat: prin răsturnarea prezumţiei prevăzută de
„clauza rusească” [art. 20 alin. (5) din Convenţia de la Viena din 1969], obiecţia împiedică stabilirea unei
relaţii contractuale între statul care a formulat rezerva şi statul care obiectează.
Efectul obiecţiei „simple” este mai dificil de identificat. El apare definit de art. 21 alin. (3) din
Convenţia de la Viena din 1969: „Când un stat care a formulat o obiecţie împotriva unei rezerve nu s-a
opus intrării în vigoare a tratatului între el şi statul autor al rezervei, dispoziţiile la care se referă
rezerva nu se aplică între cele două state în măsura prevăzută de rezervă”. Prevederea a fost criticată
pentru faptul că efectul obiecţiei ar fi mult prea apropiat de efectul acceptării rezervei (efectul acceptării
este, aşa cum am arătat mai sus, modificarea prevederilor la care se referă aceasta „în măsura prevăzută
de rezervă”). Întrebarea fundamentală care se pune este: care este diferenţa între efectul acceptării
rezervei şi efectul unei obiecţii „simple”? Privind textual art. 21 alin. (1) şi 21 alin. (3) din Convenţia de la
Viena, ceea ce diferă este modul afirmativ/negativ al frazei: dacă alin. (1) precizează că „modifică (...) în
măsura prevăzută de rezervă”, alin. (3) stipulează că „dispoziţiile (...) nu se aplică în măsura prevăzută de
rezervă”.
Textul art. 21 alin. (3) diferă oarecum de viziunea Curţii Internaţionale de Justiţie din 1951, care
preciza că într-un astfel de caz tratatul „intră în vigoare între cele două state, cu excepţia clauzelor afectate
de rezervă”. Practic, în această opinie, dispoziţiile la care se referă rezerva nu s-ar aplica deloc, nu doar „în
măsura prevăzută de rezervă”.

Jurisprudența: Problema neaplicării unei prevederi „în măsura prevăzută de rezervă” a fost examinată
de Curtea de Arbitraj în cazul Platoul continental Marea Britanie-Franţa. Franţa formulase o rezervă cu
privire la art. 6 din Convenţia din 1958 privind platoul continental (care reglementa aplicarea regulii
echidistanţă – circumstanţe speciale), prin care se arăta că în absenţa unui acord expres, Franţa nu va
accepta o linie de delimitare determinată prin aplicarea principiului echidistanţei dacă: (i) este calculată de
la liniile de bază stabilite după 29 aprilie 1958; (ii) se extinde dincolo de linia izobată de 200 metri; (iii) se
găseşte în zona în care în opinia guvernului francez există circumstanţe speciale, adică: zona Golfului
Gasconiei (Bay of Biscay), Golfului Granville şi spaţiile maritime ale Strâmtorii Dover şi ale Mării
Nordului în dreptul coastelor franceze. Marea Britanie a formulat o obiecţie simplă cu privire la această
rezervă, arătând că „nu poate accepta” rezerva franceză referitoare la art. 6.
Răspunsul Curţii de Arbitraj cu privire la efectul combinat al rezervei şi obiecţiei întăreşte regula
menţionată în art. 21 alin. (3), dar nu oferă, în opinia noastră, claritate suplimentare cu privire la aceasta.
Franţa susţinuse că „principiul aplicabil este consimţământul mutual în încheierea tratatelor” şi că
respingerea rezervei are semnificaţia că „art. 6 în întregul său nu poate fi în vigoare” în relaţia dintre cele
două state. Poziţia Marii Britanii a fost opusă: efectul obiecţiei este de a face ca rezerva să fie inopozabilă
statului care obiectează, „cu rezultatul că art. 6 se aplică între cele două state neafectat de rezerve”. Curtea
de Arbitraj a adoptat o poziţie de mijloc: „Într-un sens limitat, totuşi, efectul corect al obiecţiei poate fi, în
opinia Curţii, să determine ca rezerva să fie inopozabilă Marii Britanii. Aşa cum efectul rezervei Franţei
este să împiedice Marea Britanie să invoce prevederile art. 6 cu încălcarea condiţiilor stipulate în rezervă,
tot aşa efectul obiecţiei este să împiedice Republica Franceză să impună rezerva sa Marii Britanii în
scopul invocării condiţiilor conţinute în aceasta ca fiind obligatorii pentru delimitare. Astfel, efectul
combinat al rezervei franceze şi al obiecţiei Marii Britanii nu este nici de a face art. 6 inaplicabil in toto,
aşa cum susţine Republica Franceză, nici de a-l face aplicabil in toto, aşa cum susţine Marea Britanie.
Efectul este de a face articolul inaplicabil între cele două state în măsura, dar numai în măsura rezervei:
şi este exact efectul avut în vedere în astfel de cazuri de art. 21 parag. 3 din Convenţia de la Viena privind
dreptul tratatelor şi efectul generat de principiul consimţământului mutual”.

Pentru a încerca să clarificăm diferenţa dintre acceptarea rezervei şi obiecţia la rezervă, trebuie să
punctăm următoarele elemente:
(i) Spre deosebire de acceptarea unei rezerve, obiecţia nu are ca efect per se crearea unei relaţii
convenţionale între statul rezervatar şi statul care obiectează.
(ii) Efectul obiecţiei este acela de a „împiedica rezerva să-şi producă efectul avut în vedere” de statul
care a formulat-o, în relaţia cu statul care obiectează. În consecinţă, unul dintre principalele efecte este
inopozabilitatea rezervei faţă de statul care obiectează. Statul care obiectează nu poate fi considerat că
„este de acord cu rezerva”. Ceea ce trebuie să subliniem este că, în esenţă, efectul unei obiecţii trebuie să
fie „diametral opus” efectului acceptării.
(iii) Comisia de Drept Internaţional realizează o distincţie în funcţie de efectul avut în vedere de rezervă
– aşa cum este definită aceasta, acesta poate fi excluderea sau modificarea efectului unor prevederi ale
tratatului.
Astfel: a) dacă şi în măsura în care rezerva vizează excluderea efectului juridic al unor prevederi ale
tratatului şi un alt stat formulează o obiecţie, efectul combinat al rezervei şi obiecţiei va fi următorul:
prevederile la care se referă rezerva nu se vor aplica (nu vor fi obligatorii) în relaţiile dintre cele două părţi.
Într-adevăr, în acest caz, se admite că efectul combinat al rezervei şi obiecţiei este identic cu efectul unei
rezerve acceptate: excluderea aplicării unor prevederi ale tratatului; b) dacă şi în măsura în care rezerva
urmăreşte modificarea efectului juridic al unor prevederi ale tratatului, şi un alt stat formulează o obiecţie,
efectul combinat al rezervei şi obiecţiei va fi în sensul că statul care a formulat rezerva şi statul care a
obiectat „nu sunt legate, în relaţiile convenţionale, de prevederile tratatului aşa cum ar fi urmărit să le
modifice rezerva”. Bineînţeles, în mod logic, celelalte prevederi ale tratatului rămân neafectate.
Lit. b) de mai sus, respectiv regula 4.3.6 pct. 3 din Ghidul privind practica în materie de rezerve (citită
independent) nu răspunde totuşi la întrebarea: totuşi, prin ce sunt obligate cele două state? Prevederea din
tratat pe care statul care a formulat rezerva intenţiona să o modifice nu se aplică deloc sau se aplică în
forma iniţială? Răspunsul apare configurat în comentariile Ghidului: „(...) diferenţa dintre obiecţie şi
acceptare este foarte clară. Dacă stabilirea unei rezerve modifică obligaţiile între autorul rezervei şi statele
sau organizaţiile contractante în relaţia cu care rezerva s-a stabilit, art. 21 alin. (3) exclude aplicarea tuturor
prevederilor care ar fi în mod potenţial modificate de rezervă. Dacă un stat formulează o rezervă care
urmăreşte înlocuirea unei obligaţii cu o alta, art. 21 alin. (3) impune ca obligaţia care în mod potenţial ar fi
înlocuită să fie eliminată din relaţiile convenţionale între autorul rezervei şi statul care a formulat obiecţia.
Nici obligaţia iniţială, nici obligaţia modificată conform propunerii din rezervă, nu se vor aplica: prima
pentru că autorul rezervei nu a fost de acord cu ea, ultima pentru că autorul obiecţiei s-a opus” (s.n.).

4.5. Rezervele invalide

În numeroase situaţii, însă, statele obiectează arătând că, în opinia lor, o rezervă este incompatibilă cu
obiectul şi scopul tratatului sau pentru că motivul că rezerva ar încălca o altă condiţie de validitate. În
acelaşi timp, aceeaşi rezervă poate fi acceptată (în cvasi-unanimitatea cazurilor tacit) de alte state.
Întrebarea cea mai importantă este următoarea: dacă o rezervă este invalidă, pentru motivul că nu
îndeplineşte condiţiile de fond prevăzute de art. 19 din Convenţia de la Viena din 1969, care este
relevanţa acceptării acestei rezerve de unele state şi a obiecţiilor unor state faţă de aceasta? Faţă de această
întrebare ar putea apărea două teorii: (i) într-o primă variantă (denumită „teoria validităţii”) o rezervă
invalidă ar fi nulă, indiferent de existenţa acceptărilor sau obiecţiilor, deoarece încălcarea condiţiilor de
validitate reprezintă o chestiune obiectivă; (ii) în baza unei a doua teorii (denumită „teoria opozabilităţii”),
rezervele funcţionează pe bază bilaterală, în reţea: dacă un stat acceptă o rezervă, chiar dacă aceasta încalcă
anumite condiţii de validitate, efectul ei se va produce, iar dacă alt stat formulează obiecţie, în relaţia cu
acel stat rezerva nu va produce nici un efect.
Posibilitatea aplicării oricăreia din cele două teorii rezultă din „ambiguitatea” art. 21 alin. (3) din
Convenţia de la Viena, care nu menţionează expres faptul că nu este aplicabil rezervelor „invalide”.
Între cele două teorii menţionate mai sus, opţiunea clară a Comisiei de Drept Internaţional, pe care o
susţinem, este în sensul faptului că o rezervă invalidă este nulă şi lipsită de orice efect juridic, indiferent
de acceptarea sau obiecţiile celorlalte state. Teoria „opozabilităţii” este respinsă având în vedere că nu ar
fi admisibil ca regimul efectelor rezervelor şi obiecţiilor să fie aplicabil unei rezerve care nu îndeplineşte
condiţiile de fond prevăzute de art. 19.
Lipsa de efect a unei rezerve invalide a fost confirmată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în
trei cazuri: Belilos c. Elveția, Weber c. Elveția şi Loizidou c. Turcia. Curtea a aplicat prevederile
Convenţiei ca şi cum rezervele Elveţiei sau Turciei nu ar fi fost formulate. Chiar dacă lipsa de efect a
rezervei invalide este independentă de acceptarea şi obiecţiile statelor, Comisia de Drept Internaţional
formulează o „recomandare” pentru îmbunătăţirea practicii statelor, fără ca aceasta să creeze obligaţii: „un
stat sau o organizaţie internaţională care consideră că o rezervă este invalidă ar trebui să formuleze o
rezervă cât de curând posibil”. Este vorba despre aşa-numita „obiecţie cu efect super-maxim”: în sensul că
statul care obiectează precizează că nu se opune intrării în vigoare a tratatului şi că tratatul se va aplica
între cele două state ca şi cum rezerva nu ar exista.
O întrebare subzistă: dacă efectul unei rezerve invalide este nulitatea acesteia, este normal ca statul care
a formulat rezerva să fie obligat prin tratat ca şi cum rezerva nu ar exista? Cu alte cuvinte, formularea
rezervei afectează consimţământul statului?
Pentru a răspunde la această întrebare, s-au conturat două ipoteze: a) teoria „separabilităţii”, în
conformitate cu care consimţământul la tratat şi rezerva trebuie privite separat şi, prin urmare, nulitatea
rezervei nu afectează consimţământul; consecinţa: tratatul este în vigoare fără efectul rezervei; b) teoria
unicităţii consimţământului, în conformitate cu care consimţământul statului la tratat a fost exprimat
condiţionat de rezervă; consecinţa: nulitatea rezervei afectează în mod determinant consimţământul
statului.
Comisia de Drept Internaţional a încercat să găsească o soluţie de mijloc: a introdus o „prezumţie” în
favoarea primei teorii, precizând însă că autorul rezervei invalide poate exprima „oricând” intenţia sa de a
nu fi obligat prin tratat fără beneficiul rezervei.
Astfel, regula 4.5.3 din Ghidul privind practica în materie de rezerve stabileşte la pct. 1 că „statutul
autorului rezervei cu privire la tratat depinde de intenţia statului rezervatar” şi anume dacă doreşte să fie
considerat parte la tratat fără beneficiul rezervei sau dacă nu doreşte să fie considerat parte la tratat. Pct. 2
stabileşte prezumţia în favoarea faptului că statul care a formulat o rezervă este parte la tratat, fără
beneficiul rezervei. Pct. 3 reprezintă „excepţia” de la prezumţiei, în sensul că autorul rezervei invalide
poate exprima „oricând” intenţia sa de a nu fi obligat prin tratat.

Temă de reflecție nr. 4.4.

Identificați, pe site-ul ONU – Repertoriul Tratatelor – o obiecție la o rezervă pe motivul că acea rezervă ar
fi incompatibilă cu obiectul și scopul tratatului. Identificați un stat care nu a obiectat. Analizați efectul
rezervei față de statele care au obiectat și care nu au obiectat.

4.6. Retragerea rezervelor şi obiecţiilor

4.6.1. Retragerea rezervelor

În conformitate cu art. 22 alin. (1) din Convenţia de la Viena din 1969, „dacă tratatul nu dispune altfel,
o rezervă poate fi oricând să fie retrasă fără să fie nevoie de consimţământul statului care a acceptat
rezerva”. Acelaşi articol al Convenţiei de la Viena din 1969 oferă indicaţii cu privire la momentul la care
retragerea rezervei îşi produce efecte: „data primirii notificării [retragerii] de către acest stat” [alin. (3) lit.
a)].
Prevederile art. 22 referitoare la retragerea rezervelor sunt considerate în prezent a reflecta cutuma
internaţională. Meritul regulii din art. 22 alin. (1) este de a fi pus capăt unei vechi dezbateri referitoare la
caracterul unilateral sau convenţional al unei rezerve acceptate – şi, pe cale de consecinţă, al actului de
retragere. În prezent, este cert că retragerea unei rezerve reprezintă un act unilateral şi este independentă de
consimţământul unui stat care ar fi acceptat acea rezervă.
Retragerea unei rezerve poate fi și parțială. Retragerea parțială trebuie să aibă ca efect doar o limitare a
efectului rezervei și să conducă la o aplicare mai completă a tratatului (a prevederilor în cauză sau a
tratatului în întregul său). O modificare sau o extindere a rezervei nu ar fi posibilă. Comisia de Drept
Internațional asimilează modificarea rezervei în scopul extinderii efectului său cu o rezervă tardivă (dacă
există opoziție față de aceasta, modificarea nu va produce efecte și se va aplica rezerva inițială).

4.6.2. Retragerea obiecțiilor

Din punct de vedere al fondului și al procedurii, retragerea obiecțiilor are un regim similar cu retragerea
rezervelor. Alin. (2) al art. 22 din Convenția de la Viena din 1969 prevede că „dacă tratatul nu dispune
altfel, o obiecție la o rezervă poate fi oricând să fie retrasă”. Consimțământul statului care a făcut rezerva
nu este necesar în niciun caz. Similar retragerii rezervei, retragerea obiecției poate fi efectuată oricând.
Practica statelor este foarte redusă în ceea ce priveşte retragerea obiecţiilor: Ghidul privind practica în
materie de rezerve identifică un exemplu singular: retragerea în 1982 de către Cuba a obiecţiilor faţă de
rezervele unor state socialiste la Convenţia privind prevenirea şi reprimarea crimei de genocid.
Retragerea obiecţiei la rezervă poate fi şi parţială. Astfel, în practică este posibil: (i) un stat să
transforme obiecţia cu efect „maxim” într-o obiecţie „simplă” – ceea ce permite intrarea în vigoare a
tratatului în relaţia dintre cele două state; (ii) statul care a obiectat să limiteze sfera de aplicare a obiecţiei,
prin acceptarea anumitor aspecte semnalate în rezervă. Aşa cum este natural, în cazul retragerii parţiale,
tratatul îşi va produce efecte între cele două state „în măsura prevăzută de noua formă a obiecţiei”.

4.7. Rezervele „tardive”

Una dintre trăsăturile caracteristice ale rezervei, cuprinse în definiţia sa, este să fie formulată
„momentul semnării, ratificării, confirmării formale, acceptării, aprobării sau aderării la un tratat, sau de
un stat la momentul formulării unei notificări privind succesiunea la un tratat”. Regula imposibilităţii
formulării unei rezerve după momentul exprimării consimţământului apare a avea natură cutumiară, fiind
consacrată inclusiv în jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie în cazul Activităţi armate frontaliere şi
transfrontaliere (Nicaragua c. Honduras): „în absenţa unor prevederi speciale procedurale, rezervele pot fi
formulate, în conformitate cu regula de drept internaţional general codificată în Convenţia de la Viena din
1969 privind dreptul tratatelor, numai la momentul semnării, ratificării pactului sau al aderării la acest
instrument”.
Ce se întâmplă însă dacă un stat formulează o rezervă după acest moment: mai exact, după ce tratatul
intră în vigoare şi funcţionează pe deplin în raport cu statul în cauză?
 Regula de principiu este că rezervele „tardive” nu sunt permise şi, în consecinţă, nu produc nici un
efect. Practica statelor a demonstrat însă că, în general, statele sunt interesate să formuleze astfel de rezerve
tardive, „ocolind” astfel procedura dificilă de amendare a tratatului.
Comisia de Drept Internaţional concluzionează că regula nepermiterii rezervelor după momentul
exprimării consimţământului, deşi cutumiară, „nu este absolută”, iar statele au posibilitatea de a conveni,
în diferite modalităţi, asupra posibilităţii formulării rezervelor tardive. Pe baza practicii, sunt identificate
două excepţii. Astfel, un stat sau o organizaţie internaţională „nu pot formula o rezervă după exprimarea
consimţământului, cu excepţia situaţiei în care tratatul nu prevede altfel sau niciunul dintre statele sau
organizaţiile contractante nu s-a opus formulării tardive a rezervei.
Prima excepţie de la regulă este, prin urmare, situaţia în care tratatul prevede expres posibilitatea
formulării de „rezerve tardive”. Un exemplu poate fi Convenţia Consiliului Europei privind asistenţa
administrativă reciprocă în materie fiscală, adoptată la 25 ianuarie 1981: art. 30 prevede posibilitatea
formulării anumitor rezerve „în momentul semnării sau al depunerii instrumentului său de ratificare, de
acceptare sau de aprobare sau la o dată ulterioară”. Conform alin. (3), dacă rezerva este făcută ulterior
exprimării consimţământului, aceasta produce efecte în prima zi a lunii care urmează expirării unei
perioade de trei luni de la data primirii rezervei.
A doua excepţie este reprezentată de situaţia în care toate statele contractante acceptă formularea
tardivă a rezervei. În practică, este vorba despre lipsa oricărei obiecţii, în termenul cerut pentru acceptarea
tacită. O astfel de practică a fost urmată de Secretarul General ONU, Secretarul General al Consiliului
Europei, precum şi depozitari precum Organizaţia Mondială a Vămilor sau Organizaţia Maritimă
Internaţională.

4.8. Lucrare de verificare pentru Unitatea de învățare nr. 4

Răspundeți la următoarele întrebări grilă:

1. Una dintre condițiile de fond cu privire la rezerve este:

a) să fie acceptate de către toate părțile;
b) să nu fie incompatibile cu obiectul și scopul tratatului;
c) să fie formulate la momentul semnării tratatului.

2. O rezervă tardivă poate produce efecte dacă:

a) este compatibilă cu obiectul și scopul tratatului;
b) nu este interzisă de tratat;
c) este permisă în mod expres de tratat.

1 b), 2 c).

Bibliografie minimală

Ion Gâlea, Dreptul tratatelor, Ed. CH Beck, 2015, p. 102-141

Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor între state din 1969, art. 19-22

Comisia de Drept Internațional, Ghidul privind practica în materie de rezerve la tratatele multilaterale,
2011

Bibliografie selectivă

Horn, F., Reservations and Interpretative Declarations to Multilateral Treaties, TMC Asser Institut, The Hague,
1988
Lijnzaad, L., Reservations to Un-human Rights Treaties. Ratify and Ruin?, Martinus Nijhoff, 1995

Parisi, F., Ševcenko, C., Treaty Reservations and the Economics of Article 21 (l) of the Vienna Convention,
Berkeley Journal of International Law, vol. 21, 2003

Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1993

Aust, A., Modern Treaty Law and Practice, Cambridge University Press, 2008

Combacau, J., Le droit des traités, PUF, Paris, 1991

Fitzmaurice, M., Elias, O., Contemporary Issues in the Law of Treaties, Eleven International Publishing, 2005

McNair, A., The Law of Treaties, Oxford University Press, 1961

Villiger, M.E., Commentary on the 1969 Vienna Convention on the Law of Treaties, Martinus Nijhoff, 2009