Unitatea de învățare nr.

3
Etapele încheierii tratatelor. Adoptarea, autentificarea,
exprimarea consimţământului

CUPRINS
3.1. Enumerarea etapelor încheierii tratatelor
3.2. Adoptarea
3.3. Autentificarea
3.4. Exprimarea consimțământului
3.5. Lucrare de verificare Unitatea 3

Obiectivele unității de învățare nr. 3

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi:

- să aveți o imagine generală asupra etapelor încheierii tratatelor

- să înțelegeți noțiunile de bază de drept internațional referitoare la adoptare și autentificare
- să cunoașteți modalitățile de exprimare a consimțământului și elementul esențial legat de
egalitatea acestor modalități

3.1.Enumerarea etapelor încheierii tratatelor

Noțiunea de „încheiere” a unui tratat poate presupune anumite dificultăți, ea fiind menționată chiar
în definiția tratatului reținută în Convenția de la Viena din 1969 („acord internaţional încheiat între
state”). La prima vedere, ar putea exista tentația de a se considera că „încheierea” este echivalentă cu
semnarea sau autentificarea („stabilirea textului în formă scrisă”), în acest sens pronunţându-se primul
raportor al Comisiei de Drept Internaţional, J. Brierly. Nu considerăm că o astfel de afirmație ar reflecta
realitatea, pentru cel puțin două motive: în primul rând, semnarea sau autentificarea reprezintă doar o etapă
în lungul proces din care rezultă un tratat și, în al doilea rând, Convenţia de la Viena din 1969 se referă la
„încheiere”, preponderent, în ceea ce priveşte exprimarea consimţământului. De altfel, semnarea, deși o
vom reține ca etapă uzuală, nu este o condiție sine qua non pentru ca un tratat să devină obligatoriu. Unii
autori au considerat că, având în vedere faptul că noţiunea de „încheiere” nu are caracter fix, noţiunea
trebuie analizată în funcţie de fiecare prevedere din Convenţia de la Viena din 1969. De asemenea, se face
diferenţa între „încheiere” – care reprezintă un set de proceduri – şi momentul când un tratat este
„încheiat” – moment bine determinat care semnifică faptul că tratatul a devenit obligatoriu.
În realitate, „încheierea” reprezintă o succesiune de etape și proceduri care are ca efect faptul că
un tratat „ia ființă”, în sensul că începe să fie obligatoriu. Astfel, încheierea nu trebuie confundată nici
un intrarea în vigoare, care este etapa finală (de la care tratatul începe să producă efecte juridice). Totuşi,
nimic nu exclude ca „încheierea” să presupună un proces pentru care condiţia de formă nu este deloc
esenţială – cum a fost cazul „Minutei” din Delimitarea maritimă şi teritorială (Qatar c. Bahrain).
Într-o prezentare sintetică, însă care oferă o imagine generală suficient de corectă, sunt identificate
următoarele etape în încheierea tratatelor:
a) Negocierea;
b) Semnarea (autentificarea);
c) Exprimarea consimțământului;
d) Intrarea în vigoare.
Gradul ridicat de generalizare de care beneficiază această enumerare face necesar să formulăm unele
precizări:
(i) În primul rând, negocierea este precedată, în unele cazuri, de acreditarea reprezentanților statelor
însărcinați să conducă negocierile. De aceea, nu este exclus să privim „acreditarea” ca o etapă separată de
negociere;
(ii) În al doilea rând, punctul final al negocierii este reprezentată de convenirea textului, care poate fi
reflectată în adoptare. De aceea, unii autori identifică o etapă „negocierea și adoptarea”, în timp ce
Convenția de la Viena din 1969 consacră adoptării un articol separat.
 (iii) În al treilea rând, semnarea propriu-zisă este uneori precedată de parafare sau semnare ad
referendum. În practică, aceste noțiuni desemnează semnarea provizorie. Totuși, efectul juridic menționat
în Convenția de la Viena din 1969 este „autentificarea”;
(iv) În al patrulea rând, noțiunea de „semnare” nu este strict corectă, întrucât, după cum am arătat mai
sus, nu toate tratatele fac obiectul semnării. Terminologia corectă ar fi „autentificarea”. În doctrină a fost
identificată ca etapă „autentificarea, semnarea sau schimbul de instrumente”, care, deși corectă, prezintă un
grad redus de abstractizare.
(v) În al cincilea rând, chiar dacă intrarea în vigoare reprezintă etapa finală din punctul de vedere al
efectului juridic, aceasta poate fi urmată de „înregistrare” sau „publicare”. De asemenea, „viața” tratatului
este continuată prin „punere în aplicare”.
În aceste condiții, dacă ar fi să expunem o succesiune detaliată a etapelor încheierii tratatelor, acestea ar fi:
(i) acreditarea reprezentanților împuterniciți pentru negociere; (ii) negocierea; (iii) adoptarea; (iv)
parafarea, semnarea ad referendum; (v) autentificarea (care poate lua forma semnării, schimbului
de instrumente, sau o altă formă); (vi) exprimarea consimțământului; (vii) intrarea în vigoare; (viii)
publicarea sau înregistrarea; (ix) punerea în aplicare.

3.2. Adoptarea

3.2.1. Noțiune

Deşi nu este definită în Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969, adoptarea reprezintă
punctul final al procesului de negociere, actul prin care sunt stabilite forma şi conţinutul tratatului. Textul
astfel adoptat stă la baza autentificării şi exprimării consimţământului. Din punct de vedere terminologic,
un stat care participă la negociere şi adoptare apare definit ca „stat negociator”/”stat care ia parte la
negociere” („negotiating state”) de art. 2 alin. (1) lit. e) din Convenţia de la Viena.
Adoptarea reprezintă stabilirea definitivă, ne varietur, a textului tratatului. După adoptare, textul nu mai
poate suferi modificări, cu excepţia erorilor materiale.
De regulă, adoptarea se realizează prin vot. În mod natural, există diferenţe de abordare între tratatele
bilaterale şi tratatele multilaterale.
În cazul tratatelor bilaterale, „votul”, ca punct final al negocierilor apare ca fiind superfluu. Având în
vedere că stabilirea textului final se realizează cu scurt timp înainte de semnare, adoptarea în cazul
tratatelor bilaterale se poate realiza în următoarele forme: prin parafare, prin însăşi semnarea – având în
vedere că în cazul tratatelor bilaterale are loc o „comprimare” a etapelor încheierii, prin încheierea unei
minute care să confirme finalizarea negocierilor şi care conţine în anexă textul final sau chiar prin
corespondenţă diplomatică, prin care se confirmă textul final.
În cazul tratatelor multilaterale, momentul adoptării este diferit de cel al autentificării, neavând loc o
„comprimare a etapelor” tratatelor. În cazul tratatelor multilaterale, în special în cazul celor care se
negociază în cadrul unor conferinţe internaţionale, adoptarea prin vot poate viza textul tratatului fie în
integralitatea lui, fie articol cu articol. Spre exemplu, această posibilitate a fost avută în vedere în cadrul
Conferinţei de la Viena privind dreptul tratatelor din 1968-1969.

3.2.2.. Adoptarea prin unanimitate, consens, majoritate

Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor stabilește în primul alineat din art. 9, o regulă
generală, în conformitate cu care adoptarea se face cu consimțământul tuturor statelor care participă la
negocierea acestuia. Este regula generală a unanimității, recunoscută în dreptul internațional clasic. În baza
ei, adoptarea nu poate avea loc în lipsa acordului tuturor statelor, un stat având însă posibilitatea de a se
retrage de la negocieri. Al doilea alineat al art. 9 din Convenția de la Viena reglementează regula
majorității de două treimi, aplicabilă în cazul conferințelor internaționale, ca regulă reziduală în cazul în
care statele participante la acea conferință nu decid altfel. Așa cum se arată în doctrină, elementul care face
diferența dintre regula generală din primul alineat și regula cu caracter de excepție din al doilea alineat este
adoptarea în cadrul unei conferințe internaționale. În ceea ce privește constituirea majorității, regula
reziduală din Convenția de la Viena face referire la două treimi din statele care „sunt prezente și votează”,
nu din statele „participante”, ceea ce presupune că absențele și abținerile nu se iau în considerare.
Este adevărat că regula de două treimi în cadrul conferințelor internaționale se aplică cu titlu rezidual,
subsidiar, în cazul în care statele participante, prin regulile de procedură ale, nu convin altfel. Totuși, dacă
în anii 1960, regula de două treimi era capabilă să asigure un echilibru suficient între diferitele grupuri de
state (state dezvoltate/state în curs de dezvoltare, blocul est/blocul vest etc.), acest lucru nu s-a mai
confirmat începând cu mijlocul anilor 1970.

Exemple: eșecul Conferinței de la Viena privind reprezentarea statelor în relația cu organizații

internaționale cu caracter universal, în cadrul căreia adoptarea cu majoritatea de două treimi a
determinat ca un grup de state – statele care aveau pe teritoriul lor sedii de organizații
internaționale – să rămână „în minoritate”.

Ulterior, regula care a fost din ce în ce mai utilizată în practică a fost consensul. Un prim caz de
anvergură în care a fost utilizat consensul a fost cea de-a treia Conferințe a Națiunilor Unite privind
Dreptul Mării. În alte cazuri, regulile de procedură „combinau” obligația de a se încerca atingerea
consensului cu o anumită majoritate. Spre exemplu, în cazul Conferinței ONU pentru crearea Curții Penale
Internaționale (Roma, 1998), regulile de procedură prevedeau că se vor depune toate eforturile pentru
atingerea acordului general, în caz contrar, deciziile fiind luate cu votul a două treimi din statele care sunt
prezente și votează. Până la urmă, Statutul Curții Penale Internaționale a fost adoptat prin vot, Statele Unite
votând împotrivă.
Se pune întrebarea dacă regula majorității de două treimi, ca regulă reziduală, reprezintă o normă
cutumiară. Unii autori au considerat că regula are într-adevăr natură cutumiară pentru motivul că, atunci
când statele participante la o conferință internațională nu reușesc să se înțeleagă cu privire la modalitatea
de vot pentru adoptare, se recurge la majoritatea de două treimi prevăzută de alin. (2) din art. 9 al
Convenției de la Viena. În ceea ce ne privește, nu considerăm că regula majorității de două treimi are
natură cutumiară, argumentele principale în acest sens fiind: (i) opinia dominantă este în sensul că
norma a reprezentat lex ferenda la momentul elaborării Convenției și (ii) practica ulterioară nu a confirmat
aplicarea consecventă a majorității de două treimi (în detrimentul consensului). În absența unei reguli
aplicabile în cadrul unei organizații internaționale (în cadrul căreia s-ar putea negocia un tratat
multilateral), considerăm că este întrutotul în competența conferinței internaționale să decidă modalitatea
de vot, fără nicio constrângere cutumiară.

3.3. Autentificarea

3.3.1. Formele autentificării

Anterior exprimării consimțământului, este necesar ca statele să cunoască cu exactitate textul asupra
căruia consimțământul va fi dat. În acest scop, se recurge la un act sau la o procedură prin care textul este
stabilit ca „autentic și definitiv”. Este adevărat că „stabilirea” textului face ca între adoptare și autentificare
să existe foarte multe similarități. Într-adevăr, în cazul tratatelor bilaterale, cele două etape se „comprimă”
în numeroase cazuri, mai ales când autentificarea ia forma parafării. Diferența între autentificare și
adoptare este însă legată de faptul că autentificarea reprezintă un act formal sau o procedură.
Convenția de la Viena din 1969 enumeră patru forme de autentificare: (i) semnarea; (ii)
semnarea ad referendum; (iii) parafarea și (iv) semnarea Actului Final al unei conferințe care
încorporează textul. Enumerarea nu este exhaustivă, din două motive: în primul rând, Convenția de la
Viena enumeră cele patru forme cu caracter rezidual, în sensul că ele se aplică în cazul în care în text nu se
prevede altă procedură sau în care statele participante la redactarea textului nu au convenit altfel; în al
doilea rând, în cazul în care tratatul este adoptat în cadrul unei organizații internaționale, autentificarea va
luna forma prescrisă de actul constitutiv sau regulile organizației respective, de cele mai multe ori prin
încorporarea textului într-o rezoluție a adunării statelor membre sau a altui organ sau prin îndeplinirea de
către un funcționar al organizației respective a unui act formal (certificare).
Pentru tratatele adoptate în conferințele internaționale organizate în cadrul ONU, anterior adoptării,
Secretariatul pregătește variantele în limbile oficiale, după care textul este prezentat Adunării Generale, în
vederea adoptării prin rezoluție. Toate aceste etape sunt anterioare autentificării. Ulterior, autentificarea are
loc prin semnare, tratatul fiind „deschis spre semnare”.

Exemplu: cazul Tratatului privind comerțul cu arme. Astfel, la 28 martie 2013, Conferința Finală
a ONU asupra Tratatului privind comerțul cu arme a adoptat, printr-o decizie, textul tratatului.
Adunarea Generală a adoptat tratatul la 2 aprilie 2013, printr-o rezoluție. Tratatul a fost deschis
spre semnare la 3 iunie 2013, într-o ceremonie în cadrul căreia 67 de state au semnat textul, și va
 rămâne deschis spre semnare până la momentul intrării în vigoare, după care statele vor avea
posibilitatea de a adera.

În unele cazuri, autentificarea se realizează prin semnarea tratatului de către o persoană care are o
anumită calitate în cadrul unei organizații internaționale.

Exemplu: Convențiile adoptate în cadrul Organizației Internaționale a Muncii se autentifică în

două exemplare, prin semnarea de către Președintele Conferinței (organ plenar al OIM) și de către
Directorul General; unul din exemplarele autentice se depozitează la Oficiul Internațional al
Muncii, iar celălalt la Secretarul General al ONU.

Semnarea apare ca forma cea mai uzuală de autentificare. Este util să se realizeze distincția
între semnarea ca act de autentificare și semnarea ca act de exprimare a consimțământului – ultima
aplicabilă în situațiile avute în vedere în art. 12 din Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul
tratatelor. Întotdeauna, semnarea valorează autentificare, însă în anumite cazuri semnarea are dublu rol:
autentificare și exprimarea consimțământului.
Autentificarea se poate realiza – similar semnării – prin efectuarea schimbului de note sau scrisori.
Deși de cele mai multe ori, în practică, efectuarea schimbul de note sau scrisori valorează și exprimarea
consimțământului, este posibil ca statele să prevadă necesitatea ratificării sau a aprobării, situație în care
efectuarea schimbului de note sau scrisori are doar efectul autentificării.
Parafarea și semnarea ad referendum. Acestea reprezintă forme provizorii ale semnării. O
definiție utilă a parafării apare în art. 1 lit. c) din Legea nr. 590/2003: „aplicarea inițialelor numelor
reprezentanților părților la negociere, în vederea autentificării, cu caracter provizoriu, a textului convenit
sau adoptat în urma negocierilor”. În practică, aplicarea inițialelor se realizează pe colțul fiecărei pagini.
Același text care se parafează urmează a fi semnat.

Exemplu: Acordul pentru amplasarea unor elemente ale sistemului american de apărare împotriva
rachetelor balistice în România a fost parafat la 6 iunie 2011 (fiind ulterior semnat la 13
septembrie 2013).

Temă de reflecție 3.1.

Identificați pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe textul (scanat după original) al Acordul pentru
amplasarea unor elemente ale sistemului american de apărare împotriva rachetelor balistice în România și
observați modalitatea în care a fost parafat și semnat.

Semnarea ad referendum reprezintă o formă de semnare provizorie, la care se recurge, de obicei,

atunci când aprobările interne necesare pentru acest scop nu sunt finalizate. În practică, reprezentantul
statului semnează și adaugă mențiunea „ad referendum”. În practica României, Legea nr. 590/2003
definește semnarea ad referendum ca fiind „etapa facultativa a încheierii tratatelor, care consta în semnarea
cu mențiunea ad referendum a unui tratat de către reprezentanții părților prezente la negociere, în vederea
fixării cu caracter provizoriu a textului convenit sau adoptat în urma negocierii”.

Exemplu de semnare ad referendum, în practica României: cazul Acordului între Guvernul

României şi Cabinetul de Miniştri al Ucrainei privind micul trafic de frontieră (Bruxelles, 1 aprilie
2014).

Convenția de la Viena din 1969 face referire în art. 10 la „act final”. Actul Final reprezintă o
expunere formală a unui rezumat al lucrărilor unei conferințe internaționale. La Actul Final pot fi atașate
documente ale conferinței, rezoluții, precum și declarații interpretative ale statelor. În practica tratelor
constitutive ale Uniunii Europene, spre exemplu, se semnează atât Actul Final, cât și textul propriu-zis al
tratatului.

3.3.2. Practica „alternatului”

 În cazul tratatelor bilaterale, este util de menționat un element de practică ce este utilizat la momentul
autentificării textului. De obicei, autentificarea se realizează în două exemplare, câte unul pentru fiecare
parte, fiecare exemplar fiind redactat în una, două sau chiar trei variante lingvistice (limbile părților, la care
se poate adăuga un text „de referință”, într-o limbă de circulație internațională).
Practica „alternatului” presupune o anumită „neconcordanță” între cele două exemplare, cele două
exemplare, „neconcordanțele” urmând o anumită regulă și fiind regăsite în toate variantele lingvistice.
Luând exemplul Acordului între România şi Statele Unite ale Americii privind amplasarea sistemului de
apărare împotriva rachetelor balistice al Statelor Unite în România, constatăm, pentru început, că titlul
Acordului în exemplarul părții române apare „Acord între România și Statele Unite ale Americii” (atât în
variante în limba română, cât și în engleză), în timp ce exemplarul care rămâne în arhivele părții americane
menționează „Acord între Statele Unite ale Americii și România”. În mod similar, preambulul începe, în
cazul exemplarului părții române cu „România și Statele Unite ale Americii (denumite în continuare
„Părți”)”, în timp ce exemplarul părții americane menționează „Statele Unite ale Americii și România
(...)”. Această „alternanță” se regăsește în tot textul acordului, atunci unde se vorbește despre „participarea
României și Statelor Unite la programele NATO” (art. III.3. − în exemplarul părții române) și
„participarea Statelor Unite și României (...)” sau „Parteneriatul strategic dintre România și Statele Unite
ale Americii” (art. III.4. – în exemplarul părții române), respectiv „Parteneriatul strategic dintre Statele
Unite ale Americii și România” în exemplarul partenerului. „Alternatul” se utilizează și în cazul unor
sintagme precum „relații româno-americane” sau „cetățeni români și americani” din textul tratatului. De
asemenea, regula se utilizează la enumerarea variantelor lingvistice („în limbile română și engleză”) și la
plasarea semnăturilor reprezentanților statelor.
Practica „alternatului” este general aplicată în cazul tratatelor bilaterale și nu are nicio influență asupra
„coincidenței” dintre exemplarele celor două părți. Evident, regula nu se aplică atunci când ordinea
menționării celor două state constituie un element de fond (de exemplu, în acordul citat „Statele Unite se
vor consulta cu România în mod regulat și ori de câte ori este necesar” – în ambele exemplare, art. VI.4).
Originea „regulii” rezidă în concepția referitoare la „egalitatea” statelor, precum și în curtoazia
diplomatică.

Temă de reflecție 3.2.

Identificați pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe textul unui tratat și observați regula alternatului.

3.3.3. Efectele autentificării

Autentificarea propriu-zisă nu are un efect juridic mult diferit de al adoptării, respectiv stabilirea
textului ca definitiv. Efectul este cunoscut sub formula „ne varietur”: nicio adăugare, niciun amendament
nu mai este posibil după autentificare, cu excepția cazului în care textul este autentificat din nou pentru a
permite aceste modificări sau adăugări.
Un efect juridic special este atribuit semnării sau schimbului de note sau scrisori – atunci când aceste
modalități de autentificare nu reprezintă și forme de exprimare a consimțământului. Efectul juridic este
reprezentat de obligația de a se abține de la orice act contrar obiectului și scopului tratatului, conform
regulii cutumiare reglementate de art. 18 din Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor. Un
astfel de efect nu este atribuit semnării ad referendum sau parafării.
Fundamentul obligației este reprezentat de buna-credință. Art. 18 conține o obligație juridică, nu doar
morală, însă consecința fundamentării pe buna-credință este legată de faptul că este necesară dovedirea
intenției de a acționa contra obiectului și scopului tratatului, simplul efect în acest sens nefiind suficient.
Regula, așa cum este codificată în art. 18 din Convenția de la Viena, are caracter complex, prin urmare
câteva comentarii ar fi utile.

Jurisprudența: Curtea Permanentă de Justiție Internațională a confirmat obligația în cazul Interese

Germane în Silezia Superioară Poloneză. În cazul respectiv, Germania se obligase prin tratat să
cedeze un teritoriu Poloniei, iar între momentul semnării și cel al intrării în vigoare a procedat la
înstrăinarea proprietăților publice care, în baza regulilor de drept internațional privind succesiunea,
ar fi revenit Poloniei. Raportorul Comisiei de Drept Internațional Hersch Lauterpacht se referă la
acest caz ca un exemplu de „acțiune cu rea credință cu intenția de a priva o parte de beneficiile pe
care în mod legitim le-ar aștepta de la un tratat”. În cazul Opel Austria c. Consiliul Uniunii
Europene soluționat de Tribunalul de Primă Instanță al Comunităților Europene, Tribunalul s-a
 confruntat cu situația unui regulament adoptat de Consiliu cu aproximativ o săptămână anterior
intrării în vigoare a Acordului privind Spațiul Economic European (1 ianuarie 1994). Tribunalul a
aplicat regula din art. 18 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor în calitatea acesteia
de drept cutumiar – în condițiile în care nu ar fi fost posibil ca o organizație internațională –
Comunitatea Europeană – să fie parte la Convenția din 1969 care reglementează dreptul tratatelor
între state. Tribunalul întemeiază argumentul său pe principiul general al bunei-credințe, din care
decurge regula respectării așteptărilor legitime. În plus, Tribunalul conferă chiar efect direct
normei cutumiare conținute de art. 18.

3.4. Exprimarea consimțământului

3.4.1. Egalitatea formelor de exprimare a consimțământului

Consimțământul reprezintă actul prin care statul își exprimă voința de a fi obligat prin tratat.
Totuși, momentul de la care statul își exprimă consimțământul nu este echivalent cu momentul de la care
tratatul devine obligatoriu pentru un stat: este posibil ca statul să-și exprime consimțământul, dar pentru ca
tratatul să intre în vigoare trebuie ca un număr de state să-și fi exprimat consimțământul.
Doctrina tradițională de drept internațional postula ideea că regula „supletivă” cu privire la exprimarea
consimțământului este reprezentată de semnarea tratatului urmată de ratificare. Ratificarea era inițial un
atribut al suveranului. Exista o prezumție în sensul că, în lipsa unei înțelegeri diferite între părți, regula este
reprezentată de necesitatea ratificării tratatului. Curtea Permanentă de Justiție Internațională reținea, în
1929, într-o formulare generală: „convențiile sunt obligatorii, cu câteva excepții, ca urmare a ratificării
lor”. O astfel de prezumție a fost reținută, de altfel, și în primul raport al raportorului Comisiei de Drept
Internațional Hersch Lauterpacht.
Totuși, o dată cu evoluția societății internaționale în sensul simplificării modalității de încheiere a
tratatelor, în special a celor bilaterale, tendința a evoluat în sensul dispariției acestei prezumții. Raportorul
Sir Gerald Fitzmaurice propunea, spre exemplu, în 1956, o regulă reziduală în favoarea semnării, ca
modalitate de exprimare a consimțământului, în lipsa unei stipulații contrare.
Abordarea Comisiei de Drept Internațional care a stat la baza celei reținute în Convenția de la Viena a
fost întrevăzută de raportorul Humphrey Waldock, încă din primul rău raport: nicio regulă reziduală,
nicio prezumție, toate modalitățile de exprimare a consimțământului fiind „egale”. Abordarea a fost
confirmată în cadrul Conferinței de la Viena
În consecință, Convenția de la Viena enumeră în art. 11 modalitățile de exprimare a
consimțământului, fără a stabili nicio ordine între acestea: (i) semnarea; (ii) schimbul instrumentelor
din care este constituit tratatul; (iii) ratificarea; (iv) aprobarea; (v) acceptarea; (vi) aderarea, lăsând și o
marjă de flexibilitate prin adăugarea formulei „orice alte modalități convenite”.
În plus, dacă examinăm situațiile în care se poate exprima consimțământul prin semnare, așa cum
sunt expuse în art. 12 din Convenția de la Viena, în comparație cu cele în care se poate exprima
consimțământul prin ratificare, aprobare sau acceptare, expuse în art. 14, ajungem la concluzia că acestea
coincid pe fond: (i) dacă tratatul prevede modalitatea respectivă; (ii) dacă a fost stabilit acest lucru
între statele care au participat la negocieri și (iii) dacă intenția statului de a recurge la o anumită
modalitate de exprimare a consimțământului rezultă din instrumentul de depline puteri sau a fost
exprimată în cursul negocierilor.
Prin urmare, ceea ce vrem să subliniem este că în dreptul internațional nu se stabilește o ierarhie
sau o prevalență a unor anumite modalități de exprimare a consimțământului. În România, există tendința
de a considera că semnarea reprezintă o modalitate „excepțională” de exprimare a consimțământului,
regula fiind reprezentată de ratificare, aprobare sau, pentru cazurile specifice, aderare. Aceasta se datorează
practicii legislative interne: Legea nr. 590/2003, care menționează la art. 26 cazurile limitative în care este
permisă exprimarea consimțământului României cu privire la un tratat prin semnare. Într-adevăr, caracterul
„excepțional” al semnării poate fi adevărat în practica și legislația română, dar nu aceasta este situația în
dreptul internațional. Nu există nicio prezumție sau prevalență în favoarea unuia dintre mijloacele de
exprimare a consimțământului.

Jurisprudență: cazul Frontiera maritimă şi terestră între Camerun şi Nigeria, în care Nigeria a
invocat invaliditatea Declaraţiei de la Maroua, pentru motivul că nu a fost ratificată. Curtea a
reţinut că: „(...) nu poate accepta argumentul că Declaraţia de la Maroua era invalidă
conform dreptului internaţional pentru motivul că a fost semnată de şeful de stat nigerian dar nu a
 fost niciodată ratificată. Deşi în dreptul internaţional practica unei proceduri în doi paşi, constând
în semnare urmată de ratificare, este adesea prevăzută în clauzele privind intrarea în vigoare a
tratatului, există şi cazuri când un tratat intră în vigoare imediat la momentul semnării. Atât
dreptul cutumiar, cât şi Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, lasă întrutotul la
latitudinea statelor alegerea procedurii pe care doresc să o urmeze. (...) În viziunea Curţii,
Declaraţia a intrat în vigoare la momentul semnării”.

Inexistența unei prezumții în favoarea unui mijloc de exprimare a consimțământului determină ca

nimic nu împiedică situația ca un act semnat de persoane pentru care se prezumă împuternicirea (cum era
cazul miniștrilor afacerilor externe), care nu prevede nimic cu privire la exprimarea consimțământului, să
producă efecte din momentul semnării. Neexistând o prezumție în favoarea ratificării sau aprobării, nimic
nu împiedică „deducerea” exprimării consimțământului prin semnare în cazul unui astfel de act, dacă
persoanele semnatare sunt prezumate a fi împuternicite în mod corespunzător.

3.4.2. Ratificarea, aprobarea, acceptarea

În legătură cu aceste trei forme de exprimare a consimțământului – ratificare, aprobare, acceptare, se

pun următoarele probleme: (i) când se recurge la ele și (ii) ce reprezintă fiecare.
În ceea ce privește prima problemă, răspunsul de principiu poate fi formulat în mod simplu: în dreptul
internațional, se utilizează în mod obligatoriu ratificarea atunci când statele se înțeleg în acest sens.
Această afirmație se aplică prin analogie pentru aprobare și acceptare. În Convenția de la Viena din 1969,
enunțul se găsește detaliat în art. 14, care a) tratatul prevede exprimarea consimțământului prin ratificare;
b) se stabilește în alt mod că statele care au participat la negociere au convenit că ratificarea este necesară;
c) un reprezentant al unui stat a semnat sub rezerva ratificării și d) intenția de a semna sub rezerva
ratificării rezultă din instrumentul de depline puteri sau a fost exprimată în cadrul negocierilor. După cum
arătam în secțiunea precedentă, situațiile sunt lato sensu similare cu cele în care se exprimă
consimțământul prin semnare.
Ce reprezintă ratificarea, aprobarea, acceptarea? Trebuie să subliniem că trebuie să separăm în
mod clar înțelesul ratificării în dreptul internațional de înțelesul ratificării în dreptul intern al fiecărui stat.
În dreptul internațional, ratificarea apare ca „un act prin care un stat exprimă consimțământul său de a fi
obligat printr-un tratat, dacă părțile au intenționat să-și exprime consimțământul printr-un astfel de act”. În
dreptul internațional efectul ratificării este identic cu cel al aprobării și acceptării, toate reprezentând acte
prin care statul își exprimă consimțământul față de un tratat. Prin urmare, putem afirma că din punct de
vedere juridic, cele trei noțiuni au definiții similare.
În consecință, în dreptul internațional, a defini ratificarea ca un act al legislativului prin care se exprimă
consimțământul față de un tratat poate fi o afirmație incorectă – chiar dacă, în practică, foarte multe state
recurg la o aprobare a legislativului pentru aceasta.
În dreptul internațional, esențial este „instrumentul de ratificare, aprobare sau acceptare”. Anthony Aust
arată că ratificarea este reprezentată de două etape: (i) realizarea unui instrument de ratificare și (ii)
schimbul acestora în cazul tratatelor bilaterale (completarea noastră: sau notificarea acestuia) sau
transmiterea către depozitar în cazul tratatelor multilaterale.
În practica bilaterală, de cele mai multe ori, „instrumentul” de ratificare, aprobare sau acceptare este
înlocuit cu o notă diplomatică prin care se notifică „îndeplinirea procedurilor interne necesare pentru
intrarea în vigoare”. Într-o astfel de situație, în temeiul prevederilor tratatului, nu va fi cerută semnarea
instrumentului de către una din cele trei autorități competente, fiind suficientă forma obișnuită a unei note
diplomatice (care se apostilează de o persoană competentă, dar care nu este ministrul afacerilor externe).
În dreptul constituțional al unor state – fără ca aceasta să reflecte o obligație de drept internațional –
ratificarea reprezintă un act al șefului de stat. O indicație în acest sens putem găsi în Glosarul Colecției de
Tratate a ONU la secțiunea referitoare la aprobare și acceptare: „în anumite state acceptarea sau
aprobarea au fost utilizate în locul ratificării atunci când, la nivel național, dreptul constituțional nu
impune ca un tratat să fie ratificat de șeful de stat”. Prin urmare, am putea spune că practica României în
materia ratificării, în conformitate cu care ratificarea se face de către Parlament, nu este uzuală din punct
de vedere procedural. În cele mai multe state, ratificarea este realizată de șeful de stat, cu aprobarea
legislativului, nu de legislativ per se. Totuși, din punct de vedere substanțial, ratificarea în România
presupune intervenția ambelor autorități: șeful statului supune tratatul spre ratificare parlamentului și
promulgă legea de ratificare. În plus instrumentele de ratificare sunt semnate de Președinte.
 În multe cazuri, „acceptarea” este în practică o altă denumire pentru ratificare, procedura internă
urmată de state fiind aceeași. Denumirea de „acceptare” este uneori utilizată pentru amendamente la tratate
multilaterale, dacă tratatul prevede aceasta.
În practica României, aprobarea este un act al Guvernului, realizat prin hotărâre. Totuși, dacă practica
internațională permite echivalarea completă a acceptării cu aprobarea sau ratificarea, legislația română în
materie de tratate definește acceptarea ca „modalitatea prin care se exprimă consimțământul de a deveni
parte la un tratat multilateral care nu a fost semnat de partea română și care prevede expres această
posibilitate” – ceea ce face ca în practică, acceptarea să fie utilizată pentru amendamente la tratate
multilaterale „adoptate” de un organ creat de acel tratat.

3.4.3. Semnarea și schimbul instrumentelor din care este constituit tratatul

Semnarea este o modalitate de exprimare a consimțământului având aceeași importanță precum

ratificarea, aprobarea, acceptarea. Nu există o prezumție în favoare uneia dintre cele patru modalități. În
dreptul internațional, semnarea nu are un caracter „excepțional”, așa cum prevede legea română în materie
de tratate Aceasta nu înseamnă că legea română este incompatibilă cu dreptul internațional relevant.
Dimpotrivă: rolul legii române este să limiteze acțiunea reprezentanților statului român, în situații în care
dreptul internațional doar permite.
În dreptul internațional, situațiile în care consimțământul unui stat urmează a fi exprimat prin semnare,
prevăzute în art. 12 din Convenția de la Viena din 1969, sunt asemănătoare cu cele în care consimțământul
se exprimă prin ratificare (analog cu aprobare și acceptare), prevăzute de art. 14. În cazul semnării aceste
situații sunt: a) tratatul prevede că semnătura va avea acest efect; b) s-a stabilit în alt mod că statele
participante la negocieri au convenit ca semnătura să aibă acest efect sau c) intenția statului de a da acest
efect semnăturii rezultă din instrumentul de depline puteri sau a fost exprimată în cadrul negocierilor.
Situația dificilă este, evident, ce se întâmplă cu un tratat care nu prevede nimic: nici că se exprimă
consimțământul prin semnare, nici că este necesară ratificarea, aprobarea sau semnarea. Un exemplu poate
fi regăsit în cazul Delimitarea maritimă și chestiuni teritoriale între (Qatar c. Bahrein), în care Curtea
Internațională de Justiție a argumentat prin existența unor „angajamente de aplicare imediată”.
În practica actuală, o astfel de situație, a unui tratat care să nu stipuleze modalitatea intrării în vigoare
este mai rară, deoarece, în mod uzual, tratatele de acest tip conțin clauze finale care prevăd: (i) fie
„prezentul tratat intră în vigoare la data semnării” – ceea ce înseamnă că că în mod indubitabil
consimțământul este exprimat prin semnare; (ii) fie „prezentul tratat intră în vigoare la data primirii ultimei
notificări prin care părțile se informează reciproc cu privire la îndeplinirea procedurilor legale interne
pentru intrarea în vigoare” – ceea ce înseamnă indubitabil că semnarea nu valorează consimțământ.
Situația schimbului de instrumente care constituie tratatul este foarte asemănătoare cu cea a semnării –
am putea spune că elementele de fond sunt aceleași. În dreptul internațional, situațiile în care
consimțământul este exprimat prin efectuarea schimbului de instrumente sunt expuse în art. 13 din
Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor, fiind, pe fond, similare situațiilor din cazul celorlalte
modalități de exprimare a consimțământului: a) instrumentele prevăd că schimbul lor are acest efect sau b)
este stabilit în alt mod că statele au convenit ca schimbul de instrumente să aibă acest efect.
În practică, schimbul de instrumente presupune o propunere și un răspuns. Practica de asemenea este în
sensul „copierii” în textul instrumentului de răspuns, în mod integral, a textului propunerii. După
reproducerea textului propunerii, instrumentul de răspuns exprimă acordul statului respectiv. În mod uzual,
un schimb de note conţine formule de următorul tip: nota de propunere menţionează „Guvernul (...)
propune ca, dacă aceste înţelegeri sunt acceptabile Guvernului (...), prezenta notă împreună cu răspunsul
Guvernului (...) prin care sunt acceptate acestea, să constituie un Acord între cele două Guverne, care intră
în vigoare la data notei de răspuns”; nota de răspuns, la rândul ei, menţionează: „Guvernul (...) confirmă
faptul că nota Guvernului (...) împreună cu prezenta notă constituie un Acord care intră în vigoare astăzi,
data prezentei note”.

Temă de reflecție 3.3.

Identificați, în Monitorul Oficial sau pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe, textul unui tratat încheiat
prin schimb de note și observați practica „copierii” textului primei note.
3.4.4. Aderarea

Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor nu defineşte aderarea. Art. 2 lit. b) se rezumă a încadra
aderarea în modalităţile de exprimare a consimţământului, prin definirea noţiunii alături de ratificare,
aprobare şi acceptare. Totuşi, o definiţie a aderării poate fi următoarea: modalitate de exprimare a
consimţământului de către un stat cu privire la un tratat la a cărui negociere nu a participat sau pe care nu l-
a semnat (mai corect, nu a participat la autentificarea sa). Prin urmare, sunt avute în vedere două ipoteze:
(i) statul nu a participat la negocieri (şi, evident, nu a semnat tratatul) şi îşi exprimă consimţământul
ulterior sau (ii) chiar dacă a participat la negocieri, statul nu a semnat tratatul. Legea română, Legea nr.
590/2003, simplificând cele două ipoteze, defineşte aderarea ca „modalitatea de exprimare a
consimţământului faţă de un tratat multilateral care nu a fost semnat de partea română”.
Nu este exclus ca aderarea să poată interveni şi într-o a treia situaţie: un stat a semnat tratatul, însă nu l-
a ratificat în termenul prevăzut de acel tratat.
În cele mai multe cazuri, aderarea reprezintă o modalitate de exprimare a consimţământului relevantă
pentru tratatele multilaterale. Totuşi, în rare cazuri, s-au întâlnit tratate care s-au încheiat între două state,
cu posibilitatea de a fi deschise aderării unui al treilea sau mai multor state.
Convenţia de la Viena menţionează doar situaţiile în care, în baza acestei definiţii a aderării, aderarea ar
fi posibilă. Astfel, potrivit art. 15, consimţământul se exprimă prin aderare când: „a) când tratatul prevede
că acest consimţământ poate fi exprimat pe calea aderării; b) când este stabilit pe altă cale, că statele
participante la negociere conveniseră că acest consimţământ va putea fi exprimat pe calea aderării sau c)
când toate părţile au convenit ulterior că acest consimţământ va putea fi exprimat pe calea aderării”.

3.5. Intrarea în vigoare

3.5.1. Regula generală

Regula generală este că tratatul intră în vigoare potrivit dispoziţiilor sale sau aşa cum s-a stabilit prin
acord între statele care au participat la negociere. Pe scurt, un tratat intră în vigoare potrivit intenţiei
părţilor. Această regulă codificată de art. 24 alin. (1) din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor,
este importantă din două perspective: (i) în primul rând, regula este mult simplificată în raport cu discuţiile
care au avut loc în cadrul Comisie de Drept Internaţional: spre exemplu, raportorul Gerald Fitzmaurice
propusese instituirea unei prezumţii în sensul că dacă tratatul conţine o dată finală pentru semnătură sau
ratificare, acea dată va reprezenta data intrării în vigoare pentru statele care au semnat sau au ratificat. O
prezumţie asemănătoare fusese propusă şi în primul raport al raportorului Humphrey Waldock; (ii) în
practică, foarte rare sunt cazurile în care tratatele nu conţin prevederi privind intrarea în vigoare.
În aceste condiţii, este utilă studierea practicii redactării clauzelor tratatelor privind intrarea în vigoare,
fără ca această practică să creeze o regulă. Astfel, practica oferă tendinţe diferite, în funcţie de caracterul
bilateral sau multilateral al tratatului.
În cazul tratatelor bilaterale, modalităţile alternative la care se recurge sunt: (i) schimbul instrumentelor
de ratificare; (ii) schimbul notificărilor privind îndeplinirea procedurilor interne referitoare la intrarea în
vigoare a unui tratat şi (iii) intrarea în vigoare la data semnării.
În practica României, recurgerea la prima modalitate (schimbul de instrumente de ratificare) este destul
de rară, întâlnindu-se mai ales în cazul tratatelor foarte importante: în relaţia cu Ucraina, Tratatul privind
regimul frontierei de stat româno-ucrainene, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră,
semnat la Cernăuţi, la 17 iunie 2003, prevede la art. 40 intrarea în vigoare la data schimbului
instrumentelor de ratificare.
Practica recurgerii la modalitatea schimbului de notificări privind intrarea în vigoare este mult mai
curentă. Clauzele intrarea în vigoare pot face referire direct la „ultima notificare” sau pot cuprinde un
termen de la aceasta. Exemple de astfel de clauze pot fi: „Prezentul Acord intră în vigoare în prima zi a
celei de-a doua luni de la data primirii ultimei notificări transmisă pe cale diplomatică, referitoare la
îndeplinirea de către Părţi a procedurilor interne cerute privind intrarea în vigoare a prezentului Acord”
sau „Fiecare Parte Contractantă va notifica în scris celeilalte Părţi Contractante îndeplinirea
procedurilor interne legale de ratificare, necesare în teritoriul său, pentru intrarea în vigoare a acestui
Acord. Acest Acord va intra în vigoare la data ultimei dintre cele două notificări”.

Temă de reflecție 3.4.

 Identificați, în cazul unui tratat bilateral la care România este parte, publicat în Monitorul Oficial,
clauza privind intrarea în vigoare în baza schimbului de notificări.

În cazul tratatelor multilaterale, practica oscilează fie în sensul stabilirii unui număr minim de ratificări,
fie – în cazul unor tratate regionale – a reglementării intrării în vigoare la data ratificării de către toţi
semnatarii. În cazul tratatelor multilaterale adoptate în cadrul ONU, numărul instrumentelor de ratificare
necesare pentru intrarea în vigoare variază între: 35 (spre exemplu, Convenţia de la Viena privind dreptul
tratatelor între state, Convenţia privind reprezentarea statelor în relaţiile acestora cu organizaţiile
internaţionale cu caracter universal, adoptată la 14 martie 1975), 6 (în cazul Convenţiei pentru reducerea
cazurilor de apatridie, adoptată la 30 august 1961), 15 (Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor
la tratate, adoptată la 23 august 1978 şi Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la bunuri, arhive
şi datorii, adoptată la 8 aprilie 1983), 22 (Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice, Convenţia de
la Viena privind relaţiile consulare, Convenţia privind misiunile speciale) sau 60 (Statutul Curţii Penale
Internaţionale – pentru care o participare cât mai largă a fost considerată importantă). În cadrul Consiliului
Europei, spre exemplu, Statutul acestei organizaţii a intrat în vigoare la data depunerii celui de-al şaptelea
instrument de ratificare. Convenţiile încheiate în cadrul Consiliului Europei prevăd necesitatea întrunirii
unui număr minim de: 3 ratificări (Convenţia europeană privind cetăţenia), 5 ratificări (Convenţia privind
criminalitatea informatică), 10 ratificări (Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale) sau 12 ratificări (Convenţia Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale).

Temă de reflecție 3.5.

Identificați, în cazul unui tratat multilateral la care România este parte, publicat în Monitorul Oficial,
clauza privind intrarea în vigoare la momentul întrunirii unui număr minim de ratificări.

În cazul tratatelor „închise”, cum este, spre exemplu, tratatele fundamentale ale Uniunii Europene,
acestea intră în vigoare numai după ratificarea de către toţi semnatarii. Un alt exemplu de acest fel ar putea
fi Convenţia privind regimul navigaţiei pe Dunăre, care a intrat în vigoare după depunerea instrumentelor
de ratificare de către toate cele şase state semnatare.

3.5.2. Regula reziduală

Regula reziduală se aplică în cazul în care nu există o prevedere în tratat cu privire la intrarea în vigoare
şi nu există nicio indicaţie cu privire la consemnarea într-o altă modalitate a acordului părţilor cu privire la
aceasta. Prevederea, considerată o „prezumţie”, este regăsită în art. 24 alin. (2) din Convenţia de la Viena
privind dreptul tratatelor între state: „În lipsa unor astfel de prevederi sau a unui astfel de acord, un tratat
intră în vigoare imediat ce consimţământul de a fi legat prin tratat a fost stabilit pentru toate statele care
au participat la negociere”.
Aplicaţia practică a acestui text poate varia în funcţie de categoriile de tratate. Astfel, în cazul unui
tratat bilateral care nu prevede nimic cu privire la intrarea în vigoare, condiţia necesară este exprimarea
consimţământului de către ambele state. Situaţia poate apărea în practică, atunci când tratatul este
„deghizat” sub forma unei declaraţii politice – care datorită conţinutului şi circumstanţelor în care a fost
semnată sau adoptată produce efecte juridice asemenea unui tratat. Dacă se poate stabili că statele puteau
să-şi exprime consimţământul prin semnare (spre exemplu – documentul ar fi fost semnat de şefii de stat
sau de miniştrii afacerilor externe, care conform art. 7 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor
între state pot efectua orice act cu privire la un tratat, fără să aibă nevoie de depline puteri), art. 24 alin. (2)
conduce la ideea că tratatul ar intra în vigoare la data semnării. Dacă exprimarea consimţământului prin
semnare nu se poate deduce din calitatea persoanei, atunci operează prezumţia că este necesară „stabilirea”
consimţământului. În opinia noastră, într-o astfel de situaţie, trebuie să fie clar pentru ambele părţi că
celălalt partener şi-a exprimat consimţământul.
În lucrările Comisiei de Drept Internaţional, a fost oferit exemplul unui tratat care prevede doar că
ratificările trebuie efectuate într-un anumit termen (situaţie din ce în ce mai rară în practica actuală). Într-
un astfel de caz, datorită regulii „reziduale”, data intrării în vigoare nu va fi data expirării acelui termen, ci
data ultimei ratificări.
În cazul unui tratat multilateral, regula reziduală conduce la ideea că este necesară exprimarea
consimţământului de către toate statele care au participat la negocieri. În cadrul Conferinţei de la Viena din
1968, propunerea delegaţiei chiliene privind stabilirea unei prezumţii în favoarea unei majorităţi de două
treimi a fost respinsă de majoritatea statelor.

3.6. Aplicarea provizorie

3.6.1. Elemente generale

În unele situaţii, între momentul adoptării sau semnării unui tratat şi momentul efectiv al intrării sale în
vigoare, perioada de timp scursă poate fi suficient de largă, datorită procedurilor de ratificare. Totodată,
poate apărarea necesitatea ca statele să execute imediat unele prevederi ale tratatelor. Pentru a răspunde
acestui tip de dificultăţi, practica statelor a consacrat apariţia fenomenului aplicării provizorii a tratatelor.
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor între state reglementează aplicarea provizorie în art. 25.
Principalele elemente ale acestui text sunt pot fi sintetizate astfel:
(i) Aplicarea provizorie are loc dacă statele care au participat la negocieri convin în acest sens. Acordul
cu privire la aplicarea provizorie poate fi cuprins: a) în textul tratatului [art. 25 alin. (1) lit. a)] – situaţia cea
mai curentă sau b) într-o înţelegere separată, care poate fi concomitentă sau ulterioară acordului iniţial [art.
25 alin. (1) lit. b)].
(ii) Fiind supusă voinţei statelor care au participat la negocieri, aplicarea provizorie este separabilă.
Astfel, art. 25 face referire expresă la aplicarea provizorie a unui tratat sau a unei părţi a acestuia.
(iii) Aplicarea provizorie are loc „în aşteptarea intrării în vigoare” („pending its entry into force”/„en
attendant son entrée en vigueur”) – ceea ce înseamnă că în textul Convenţiei de la Viena nu se face
referire cu privire la momentul iniţial al aplicării provizorii, care poate fi adoptarea, semnarea sau o dată
ulterioară convenită de părţi.
(iv) Momentul final al aplicării provizorii este momentul la care un stat notifică celorlalte state în
relaţia cu care tratatul este aplicat cu titlu provizoriu intenţia sa de a nu mai deveni parte la tratat. Art. 25
alin. (2) prevede că această regulă se aplică „în cazul în care tratatul nu prevede altfel sau părţile nu au
convenit în alt mod” (deci cu titlu rezidual).
Art. 25 din Convenţia de la Viena a reprezentat una dintre prevederile care a suferit modificări
substanţiale în cadrul Conferinţei. Astfel, în proiectul de articole al raportorului Humphrey Waldock din
1962 se face referire la „intrarea în vigoare provizorie”, care este calificată ca o modalitate de intrare în
vigoare. În cadrul discuţiilor din cadrul Comisiei de Drept Internaţional, Paul Reuter a propus terminologia
de „aplicare provizorie”, ca fiind diferită pe fond de intrarea în vigoare: în opinia sa, aplicarea provizorie
este o chestiune de practică, în timp ce intrarea în vigoare este o chestiune juridică formală. În cadrul
Conferinţei, propunerea de modificare terminologică a fost prezentată formal de Statele Unite şi a fost
adoptată cu o largă majoritate.
Trebuie remarcat faptul că, în anul 2012, Comisia de Drept Internaţional a decis introducerea pe
agendă a subiectului „aplicarea provizorie a tratatelor”. În primul raport preliminar al raportorului
special Manuel Gómez-Robledo, acesta a recunoscut diferenţa de fond dintre intrarea în vigoare provizorie,
sugerată de Comisia de Drept Internaţional în lucrările pregătitoare ale Convenţiei de la Viena şi aplicarea
provizorie („concepte juridice diferite”).
Din perspectiva dreptului intern, aplicarea provizorie poate fi problematică, în situaţia în care legislaţia
(sau prevederile constituţionale) unui stat privind tratatele impun în mod imperativ ratificarea unor tratate
care reglementează anumite domenii. Astfel, mai multe state din America Latină – Columbia, Costa Rica,
Guatemala, Peru – au formulat rezerve în sensul că prevederile lor constituţionale exclud aplicarea
provizorie a tratatelor. În realitate, apreciem că nu există contradicţie între dreptul intern şi instituţia
aplicării provizorii: este posibil doar ca dreptul intern să limiteze posibilitatea ca statul respectiv să convină
asupra aplicării provizorii a tratatelor.

3.6.2. Efectele aplicării provizorii

Cu privire la efectul juridic al aplicării provizorii, este necesar să subliniem faptul că„acordul privind
aplicarea provizorie” reprezintă un act – în sensul de negotium juris – distinct de tratatul propriu-zis care
face obiectul aplicării provizorii. La rândul său, acest acord – negotium – poate lua diferite forme –
instrumentum – în sensul că poate fi cuprins într-o clauză a acordului principal sau poate fi confirmat
separat.
În aceste condiţii, s-a susţinut în doctrină că efectul juridic, respectiv caracterul obligatoriu – pacta
sunt servanda – este aplicabil acordului privind aplicarea provizorie, nu tratatului principal. În ceea ce
priveşte tratatul principal, s-a arătat că principiul pacta sunt servanda nu îi este aplicabil per se. Se
recunoaşte aplicarea regulii cutumiare confirmate în art. 18 din Convenţia de la Viena privind dreptul
tratatelor între state, respectiv obligaţia de a se abţine de la acte contrare obiectului şi scopului tratatului.
Această opinie, în conformitate cu care efectul juridic al aplicării provizorii nu este pacta sunt
servanda, ci doar abţinerea de la acte contrare obiectului şi scopului tratatului, a fost contrazisă de
dezbaterile recente (2012, 2013) din cadrul Comisiei de Drept Internaţional pe această temă. Într-un
Memorandum din 2013 cu privire la lucrările pregătitoare ale Convenţiei de la Viena, secretariatul
Comisiei de Drept Internaţional demonstrează că în discuţiile cu privire la art. 55 din Proiectul de Articole
al CDI din 1966 (în prezent art. 26 al Convenţiei – pacta sunt servanda), statele au considerat că
executarea cu bună-credinţă a tratatelor se aplică şi celor care fac obiectul aplicării provizorii. În acest
sens, este citată opinia preşedintelui Conferinţei, Roberto Ago, care consideră că expresia „tratat în
vigoare”, în contextul principiului pacta sunt servanda, este aplicabilă şi tratatelor aplicate provizoriu. Un
amendament în acest sens, prezentat de Iugoslavia, nu a fost reţinut deoarece s-a considerat că nu este
necesară o precizare suplimentară în acest sens.
Mai mult, în 2013, raportorul Manuel Gómez-Robledo a considerat că „aplicarea provizorie dă naştere
aceloraşi obligaţii care se nasc din intrarea în vigoare a unui tratat” şi atrage atenţia asupra consultărilor
informale din care a rezultat că obligaţiile rezultate din aplicarea provizorie se extind dincolo de obligaţia
de a nu aduce atingere obiectului şi scopului tratatului (art. 18 din Convenţia de la Viena). Discuţiile din
cadrul Comisiei de Drept Internaţional din 2013 au condus la aceeaşi concluzie: „mai mulţi membri ai
Comisiei au exprimat opinia că, în lipsa unei stipulaţii contrare, acordul de a aplica provizoriu un tratat
implică faptul că părţile sunt legate de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cum tratatul ar fi în vigoare”.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că, deşi punctarea faptului că acordul privind aplicarea provizorie
poate fi identificat ca un act – negotium – distinct, consecinţele juridice ale aplicării provizorii sunt
identice cu ale intrării în vigoare: aplicarea provizorie corespunde unei obligaţii juridice, căreia i se aplică
principiul pacta sunt servanda. Diferenţa de regim juridic este stipulată în însuşi art. 25 al Convenţiei de la
Viena: (i) aplicarea provizorie poate fi parţială şi (ii) aplicarea provizorie încetează la data notificării
intenţiei de a nu mai deveni parte. De asemenea, trebuie să subliniem că aplicarea provizorie reprezintă o
consecinţă concretă: statele pun în aplicare, execută la modul practic prevederile tratatului. Nu de puţine
ori, aplicarea provizorie este necesară realizării unui proiect. De asemenea, ea poate fi necesară pentru
crearea „bazei juridice” în dreptul intern al unui stat pentru desfăşurarea unei anumite activităţi, în baza
tratatului, anterior ratificării. Spre exemplu, Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii
Moldova cu privire la deschiderea şi funcţionarea Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” de la
Chişinău, încheiat în formă simplificată, prin schimb de note verbale, semnate la Chişinău la 23 septembrie
2010 şi 12 octombrie 2010 prevede aplicarea provizorie de la data primirii notei de răspuns, aceasta fiind
necesară pentru începerea funcţionării efective a Institutului Cultural.

3.6.3. Încetarea aplicării provizorii

În raport cu singurul caz avut în vedere („cu titlu rezidual”) de art. 25 alin. (2) din Convenţia de la
Viena – notificarea intenţiei de a nu mai deveni parte la tratat – sunt necesare unele precizări.
În primul rând, în mod natural, aplicarea provizorie încetează în momentul intrării în vigoare a
tratatului. În al doilea rând, una dintre posibilităţile de încetare a aplicării provizorii poate fi acordul
părţilor. Evident, nimic nu împiedică părţile să convină acest lucru, chiar dacă o propunere în acest sens nu
a fost reţinută de Convenţie. În al treilea rând, în lucrările Comisiei de Drept Internaţional, „denunţarea”
aplicării provizorii nu a fost întotdeauna legată de notificarea intenţiei de a nu deveni parte la tratat – aşa
cum s-a reţinut în final în textul Convenţiei. Astfel, raportorul Humphrey Waldock a propus în 1962 ca, în
cazul în care intrarea în vigoare ar fi în mod nerezonabil amânată şi în lipsa unui acord al părţilor privind
continuarea aplicării, oricare dintre părţi va putea notifica încetarea aplicării provizorii – această notificare
urmând să producă efect după expirarea unui termen de şase luni. Totuşi, raportorul indică în mod expres
că paragraful a fost propus Comisiei cu titlu de lege ferenda. Propunerea a valorificat sugestia formulată în
1956 de raportorul Gerald Fitzmaurice, care reţinea „întârzierea nerezonabilă sau situaţia în care intrarea în
vigoare devine improbabilă” drept cauze de încetare. Urmare opoziţiei altor membri ai Comisiei de Drept
internaţional, propunerea nu a fost reţinută în proiectul de articole înaintat Conferinţei, care a adoptat art.
fără a introduce vreun amendament referitor la „întârzierea nerezonabilă”.
 Exemplu: un caz cunoscut de încetare a aplicării provizorii a fost Acordul „SWIFT” între
Uniunea Europeană şi Statele Unite. Acordul a fost semnat la 30 noiembrie 2009, cu o zi înainte de
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Criticile Parlamentului European au vizat faptul că, prin
devansarea cu doar o zi a semnării, s- au eludat competenţele Parlamentului de a acorda avizul
conform cu privire la Acord, conform art. 218 alin. (6) [2] a) TFUE. Totuşi, la 11 februarie 2010,
Parlamentul European a avut ocazia de a dezbate şi a adopta, la 11 februarie 2011, o rezoluţie prin
care respinge textul acordului şi cere Consiliului şi Comisiei demararea de noi negocieri.
Acordul, care se aplica provizoriu de la data semnării – a făcut obiectul unei notificări privind
încetarea aplicării provizorii.

3.7. Lucrare de verificare la Unitatea 3

Răspundeți la următoarele întrebări grilă:

1. Parafarea reprezintă:
a) o modalitate de autentificare și o formă provizorie a semnării;
b) o modalitate de exprimare a consimțământului;
c) numai o modalitate protocolară, de curtoazie, de confirmare a textului unui tratat.

2. Reprezintă o formă de exprimare a consimțământului:

a) adoptarea;
b) acceptarea;
c) notificarea.

3. Regula reziduală privind intrarea în vigoare a tratatelor este:

a) tratatul intră în vigoare conform prevederilor sale;
b) tratatul intră în vigoare imediat ce consimţământul de a fi legat prin tratat a fost stabilit pentru toate
statele care au participat la negociere
c) tratatul intră în vigoare la data ratificării de către toate părțile

1 a), 2 b), 3 b)

Bibliografie minimală

Ion Gâlea, Dreptul tratatelor, Ed. CH Beck, 2015, p. 68-101

Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor între state, articolele 10-14, 18

Bibliografie selectivă

Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1993

Aust, A., Modern Treaty Law and Practice, Cambridge University Press, 2008

Combacau, J., Le droit des traités, PUF, Paris, 1991

Fitzmaurice, M., Elias, O., Contemporary Issues in the Law of Treaties, Eleven International Publishing, 2005

McNair, A., The Law of Treaties, Oxford University Press, 1961

Villiger, M.E., Commentary on the 1969 Vienna Convention on the Law of Treats, Martinus Nijhoff, 2009