TRIBUNALELE PENALE INTERNATIONALE

CUPRINS:
CAPITOLUL 1. PRELIMINARII
1.1. NOTIUNEA DE TRATAT .... 2
1.2. DENUMIRILE TRATATELOR .... 5

CAPITOLUL 2. ELEMENTELE ESENŢIALE ALE TRATATULUI

2.1. ELEMENTELE ESENŢIALE ALE TRATULUI …. 6
2.2 ELEMENTELE ACCESORII ALE TRATATULUI .... 7

2.3 INCHEIEREA TRATATELOR …. 8

1
 1.1 Notiunea de tratat international

Tratatul internaţional constituie cel mai important izvor al dreptului internaţional

contemporan, atât datorită clarităţii cu care exprimă normele de drept, tehnicii sofisticate şi
precise folosite, cât şi frecvenţei utilizării sale.

Tratatul poate fi definit ca forma expresă de manifestare a acordului de voinţă dintre două
sau mai multe state, ori alte subiecte de drept internaţional, încheiat în formă scrisă şi guvernat
de dreptul internaţional în scopul de a crea, a modifica sau a abroga norme de drept internaţional.
Tratatul internaţional este asadar, actul juridic prin care se creează, se modifică sau se sting
norme şi raporturi juridice internaţionale. El consfinţeşte înţelegerea precisă şi liber exprimată
între două sau mai multe state cu privire la drepturile şi obligaţiile reciproce în relaţiile lor
politice, economice, culturale etc.

Tratatele au fost folosite în relaţiile dintre state din cele mai vechi timpuri. Statele
sclavagiste, de exemplu, recurgeau deseori la tratate pentru pecetluirea neînţelegerilor dintre ele.
În feudalism, asistăm la o accentuată dezvoltare a practicii convenţionale a statelor.

„Prin expresia „tratat” se înţelege un accord incheiat in scris intre subiectele de drept
internaţional (in special intre state, state si organizatii international sau intre organizatii
internationale) şi guvernat de dreptul internaţional, incheiat in scopul de a produce efecte
juridice si consemnat într -un singur instrument sau în două sau mai multe instrumente conexe,
oricare ar fi denumirea lor particulară.”
Cel mai vechi tratat, al carui text este astazi cunoscut, este considerat a fi “tratatul sublim”,
incheiat in anul 1296 i.HR intre Ramses al II-lea, faraonul Egiptului si Hattusil al III-lea, regele
hititilor, in timp ce pe continentul european, cel mai vechi tratat stiut este tratatul de alianta intre
eleni si hereeni (sec VI i.e.n).

1
 Politica cutumiară, care necesita trecerea unui timp îndelungat pentru consacrarea normelor
juridice internaţionale, nu mai corespundea noilor condiţii interne şi internaţionale, ceea ce a
determinat statele să recurgă tot mai des la tratate. Tratatul internaţional îşi afirmă astfel
superioritatea faţă de cutumă, prin faptul că el precizează drepturile şi obligaţiile convenite între
părţi, înlesnind astfel corecta lor îndeplinire şi asigurând în acest mod stabilitatea raporturilor
dintre state.
În zilele noastre, tratatul internaţional se manifestă tot mai mult ca principal izvor al dreptului
internaţional contemporan, ca formă importantă a colaborării dintre state aparţinând unor sisteme
sociale diferite, în cadrul coexistenţei paşnice.

Un rol deosebit în promovarea legiferării internaţionale prin diverse forme de tratate revine
Organizaţiei Naţiunilor Unite, a cărei Cartă (act fundamental cu caracter constituţional în relaţiile
dintre statele membre, instrumentul juridic cel mai important în relaţiile dintre state) promovează
relaţii bazate pe cooperare între toate ţările lumii, în cele mai variate domenii de interes
internaţional.
Într-o tot mai mare măsură prin tratatele internaţionale sunt codificate şi dezvoltate reguli de
drept cutumiar.

Modus Vivendi-acord cu caracter provizoriu ce urmeaza a fi inlocuit cu un tratat cu clauze

detaliate;
Memorandumul de intelegere- reprezinta, de regula, un acord care se incheie intre organizatiile
internationale; mai desemneaza o categorie de documente internationale a carui natura se
plaseaza intre tratate si documente cu caracter politic ( “soft law”)

Deplinele puteri - documentul emis de autoritatea competentă a unui stat, prin care sunt
desemnate una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea,
adoptarea sau semnarea unui tratat, prin exprimarea de a deveni parte la tratat sau pentru a
îndeplini alt act cu privire la acesta.

1
Ratificarea

Prin ratificare, tratatul este supus controlului parlamentar. In ceea ce priveste statele care au
dreptul sa ratifice un tratat, este vorba in majoritatea covarsitoare a cazurilor, de statele
semnatare ale tratatelor supuse ratificarii.

Uneori, ratificarea tratatului impune elaborarea unei legislatii interne pentru aplicarea
dispozitiilor acestuia. Ratificarea tratatelor de catre parlament este în prezent, mijlocul principal
prin care organul legislativ controleaza exercitarea de catre executiv a dreptului de a negocia
tratatele internationale.

ADERAREA LA TRATATE

Aderarea constituie modalitatea de a deveni parte la un tratat pentru un stat care n-a semnat
tratatul respectiv si poate fi utilizata in cazul in care, potrivit dispozitiilor sale, acesta este
deschis aderarii altor state decat cele semnatare.
Aderarea la un tratat poate interveni in cazul in care statul nu a participat la procesul anterior
semnarii sau intrarii in vigoare a tratatului (ipoteza clasica), fie in cazul in care, desi a participat
la negocieri si la adoptarea textului, statul in cauza nu l-a semnat si, ca atare, nu a putut proceda
la ratificare sau, desi a semnat tratatul, nu l-a ratificat in termen, atunci cand un astfel de termen
este prevazut.

Rezerva la tratat “este o declaraţie unilaterală, indiferent cum este redactata sau denumita,
facuta de un stat atunci cand se semneaza, ratifica, accepta, aproba sau adera la un tratat, prin
care urmareste sa excluda sau sa modifice efectele juridice ale anumitor prevederi ale tratatului
in aplicarea lor fata de statul respectiv” Convenţia din 1969, art.2 litera d)

1
Cu alte cuvinte, un stat recurge la practica formularii de rezerve atunci cand, desi este de acord
cu marea majoritate a prevederilor tratatului, interesele sale contravin uneia sau mai multor
clauze fata de care refuza pe aceasta cale sa fie legat, daca, bineinteles, sunt indeplinite conditiile
formularii de rezerve.

Conform principiului fundamental din dreptul international - pacta sunt servanda - un tratat
creeaza obligatii juridice numai pentru partile sale, care trebuie sa îndeplineasca cu buna-credinta
si întocmai angajamentele pe care si le-au asumat. Prin urmare, tratatele nu pot avea efecte
directe fata de terti, întrucât doar acordul statului, liber exprimat, poate constitui baza legala a
unei obligatii sau a unui drept international. Dând expresie efectului relativ al tratatelor,
Convenţia de la Viena prevede regula generală conform careia : "un tratat nu creează nici
obligaţii, nici drepturi pentru un stat terţ fără consimţământul său" (art.34).

1.2 DENUMIRILE TRATATELOR

Termenul de „tratat” , in sens larg, desemneaza toate actele juridice din aceasta categorie, fara
deosebire de denumirile lor specifice.

Tratatul – (stricto sensu) desemneaza o intelegere cu caracter politic sau economic, mai
importanta si mai solemna (de pace, neagresiune, buna vecinatate, comert, navigatie etc) .
Se foloseşte pentru a denumi înţelegerile cu un înalt grad de solemnitate, cu privire la unele
domenii importante ale relaţiilor internaţionale (Tratatul de pace de la Versailles din 1919);

Convenţia denumeşte acele înţelegeri prin care se stabilesc relaţii internaţionale în domenii
speciale sau determinate (Convenţia de la Viena din 1963 privind relaţiile consulare; Conventia
privind dreptul tratatelor intre state Viena, 1969);

1
Acordul- termen general care desemnează acele înţelegeri internaţionale intervenite îndeosebi în
domeniile economic, comercial, financiar, cultural (Acordul de cooperare pentru prevenirea şi
combaterea infracţionalităţii transfrontaliere - Acordul SECI - ,semnat la Bucureşti, la 26 mai
1999);

Pactul - înţelegere privind domeniile concrete ale relaţiilor politice dintre state şi care au un
caracter solemn (Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, 1966);

Protocolul -denumire care se foloseşte pentru a desemna diverse înţelegeri internaţionale ; act
accesoriu care însoţeşte un tratat preexistent în scopul de a-l prelungi, interpreta, completa,
modifica, dar poate desemna şi o înţelegere de -sine-stătătoare între state (Protocolul din 1978
privind Convenţia internaţională din 1974 pentru ocrotirea vieţii omeneşti pe mare);

Statutul- denumeşte actul constitutiv al unei organizaţii internaţionale sau un anumit regim
juridic (Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, Statutul Dunării -1921);

Clasificarea tratatelor se face ţinându-se seama de mai multe criterii:

a) după numărul de participanţi- tratate bilaterale şi tratate multilaterale
b) după termenul de valabilitate- tratate cu termen limită, tratate fără termen, tratate cu
termen dar cu posibilitatea prelungirii
c) după criteriul posibilităţii de aderare- tratate deschise, tratate închise
d) după criteriul conţinutului- tratate politice, tratate economice, tratate în probleme ,
juridice.

1
 2.1 ELEMENTELE ESENŢIALE ALE TRATATULUI

Orice tratat trebuie să conţină unele elemente esenţiale pentru a putea fi considerat
valabil. Fiecare din elementele esenţiale trebuie să îndeplinească anumite condiţii, pentru ca
tratatul să fie valabil. Pot exista şi elemente accesorii, elemente ce nu sunt însă necesare pentru
validitatea sa.
a) Părţile tratatului- trebuie să fie subiecte de drept internaţional- state, organizaţii
internaţionale, naţiuni care luptă pentru eliberare, mişcări de eliberare, beligeranţi. Orice
stat suveran are capacitatea de a încheia tratate. Nu constituie tratate, documentele
intervenite între un stat şi persoane fizice ori juridice, sau între persoane juridice şi
diferite state. nţa părţilor- care trebuie să fie exprimată în mod liber pentru ca tratatul să
fie valabil. În caz contrar se ridică problema nulităţii sau a anulării tratatului.
b) Obiectul tratatului- este reprezentat de raporturile juridice internaţionale create prin
normele stabilite în tratat. Obiectivul tratatului trebuie să fie posibil si licit, ca o condiţie
a validităţii tratatelor.

2.2.Elementele accesorii ale tratatelor

a) Termenul- un eveniment viitor şi sigur, de care depinde intrarea în vigoare sau

expirarea unui tratat. Termenul la împlinirea căruia intră în vigoare un tratat se
numeşte termen suspensiv iar termenul la împlinirea căruia încetează un tratat se
numeşte termen rezolutoriu.
b) Condiţia- reprezintă un eveniment viitor şi nesigur de care depinde începerea sau
încetarea executării obligaţiilor prevăzute de un tratat

1
 2.3. ÎNCHEIEREA TRATATELOR

Prin încheierea tratatului se înţelege exprimarea definitivă a consimţământului statelor de

a se angaja prin tratatul respectiv .
De-a lungul timpului, s-a creat, pe cale cutumiară, o serie de reguli de procedură pentru
încheierea tratatelor. Acestea presupun parcurgerea mai multor etape procedurale- negocierea,
semnarea, exprimarea consimţământului.
Tratatele internaţionale se încheie de regulă în formă scrisă. Un tratat cuprinde: un titlu
( în care se enunţă, pe scurt, domeniul reglementat şi părţile), un preambul ( care enunţă scopul
urmărit de părţi, precum şi contextul politic în care ele plasează tratatul), clauze finale ( prevăd
modul de intrare în vigoare al tratatului, data şi locul semnării şi cuprind semnăturile
reprezentanţilor părţilor).
Dreptul de a încheia tratate internaţionale este stabilit în legislaţia fiecărui stat, de regulă
în Constituţie, fiind acordat şefului de stat, şefului guvernului şi ministrului afacerilor interne.

Negocierea

Este prima etapă a încheierii unui tratat şi urmăreşte consemnarea într-un text a
înţelegerii dintr părţi. ( etapa în timpul căreia conţinutul tratatului va prinde formă, practic.)
Negocierea textului unui tratat trebuie să fie realizată cu respectarea principiilor
fundamentale ale dreptului internaţional public, a suveranităţii şi egalităţii în drepturi a statelor
participante şi de asemeni, cu bună credinţă de către toţi participanţii.
În vederea participării la negocieri, reprezentanţii statelor trebuie să fie împuterniciţi cu
anumite documente, numite depline puteri. Pe lângă aceştia, mai există şi o categorie de

1
persoane care, prin funcţiile pe care le îndeplinesc în stat nu au nevoie să mai prezinte deplinele
puteri, pentru negocierea şi încheierea tratatelor: şeful statului, şeful guvernului, ministrul de
externe, şefii misiunilor diplomatice- dar numai în anumite condiţii, precum şi reprezentanţii
acreditaţi de un stat la o conferinţă sau la lucrările unei organizaţii internaţionale, convocate în
vederea elaborării unui tratat.
În legătură cu activităţile ce se includ în această primă etapă a negocierilor se
înregistrează anumite particularităţi ce decurg din forma bilaterală sau multilaterală a tratatului.
Pentru tratatele bilaterale, etapa de negociere se încheie cu convenirea textului acestuia între
cele două părţi, în timp ce pentru tratatele multilaterale, negocierea se încheie cu adoptarea
textului tratatului, pe articole şi în ansamblul său.

Semnarea tratatelor

Următoarea etapă în procesul încheierii tratatelor internaţionale ce are ca prim efect

autentificarea textului stabilit prin negociere. Aceastase realizează prin semnarea definitivă,
semnarea ad-referendum, parafarea (înscrierea pe text a iniţialelor numelui reprezentantului care
a negociat, avand acelaşi efect ca şi semnarea ad-referendum) sau semnarea provizorie.
Semnarea tratatului autentifică documentul rezultat prin negociere, consacră
consimţământul reprezntanţilor statelor, fixează data şi locul tratatului pentru punerea în aplicare,
atestă faptul că negocierile s-au încheiat şi că textul reprezintă forma definitivă a tratatului, care
nu mai poate fi modificată.
După această etapă a semnării, tratatul nu are încă o veritabilă valoare juridică deoarece
semnatarii, în aşteptarea intrării în vigoare a tratatului trebuie să se abţină de la săvârşirea unor
acte ce ar lipsi un tratat de obiectul şi de scopul său.

1
 Ratificarea

Cea de-a treia fază a încheierii unui tratat reprezintă un act de suveranitate al statului ce
constă în actul organului de stat competent prin care se exprimă angajarea statului prin acel tratat
semnat de reprezentanţii săi.
Procedura de ratificare constă în prezentarea textului semnat autorităţilor statului, organul
naţional competent pentru a ratifica tratatele fiind stabilit de constituţia fiecărui stat în parte.
Termenul de ratificare depinde în mare măsură de natura tratatului şi este prevăzut în
clauzele finale ale acestuia.
Ratificarea nu poate fi parţială sau condiţionată, ci numai acordată sau refuzată.
Procedura de ratificare este necesară şi obligatorie atunci când tratatele o dispun, dacă
semnătura este acordată sub rezervă sau dacă deplinele puteri ale reprezentantului stipulează că îi
sunt acordate sub rezerva ratificării.
Documentul efectiv prin care se face ratificarea poartă numele de instrument de
ratificare, el cuprinzând declaraţia organului care a ratificat că a luat la cunoştinţă textul
tratatului.
Un stat nu este obligat să ratifice un tratat semnat şi nu trebuie să motiveze faptul că nu-l
ratifică. Odată ce ratificarea a fost făcută, ea nu mai poate fi revocată.