Zona internaţională a teritoriilor submarine

Teritoriile submarine din zona internaţională trebuie folosite numai în

scopuri paşnice, iar exploatarea lor trebuie făcută în interesul întregii omeniri.
Regimul juridic al zonei internaţionale a teritoriilor submarine a fost stabilit prin
Convenţia din 1982 asupra dreptului mării, care în art. 136 prevede că Zona şi
resursele sale sunt patrimoniu comunal umanităţii. Întrucât Convenţia stabilea
principii care exprimau îndeosebi punctul de vedere al ţărilor în curs de
dezvoltare, unele state dezvoltate nu au semnat sau au amânat ratificarea acesteia,
astfel că în 1994 s-a încheiat Acordul privind aplicarea părţii a Xl-a a Convenţiei
din 1982, care se referă în special la aspecte instituţionale, menţionându-se că
ambele instrumente juridice (Convenţia şi Acordul) trebuie să fie interpretate şi
applicate împreună atunci când este vorba de regimul zonei patrimoniului comun
al umanităţii.

Regimul Zonei internaţionale a teritoriilor submarine este guvernat

de următoarele principii:

- explorarea şi exploatarea resurselor zonei trebuie să se facă în interesul

întregii omeniri;

- Zona nu poate face obiectul însuşirii ei de către state, personae fizice sau
juridice;

- nici un stat nu poate revendica sau exercita suveranitatea sa ori drepturi

suverane asupra vreunei părţi a Zonei internaţionale a spaţiilor submarine;

-toate activităţile privind explorarea şi exploatarea resurselor Zonei, ca şi

cele conexe lor, vor fisupuse unui regim internaţional.

Zona internaţională a teritoriilor submarine trebuie să fie deschisă

tuturor statelor, pentru folosirea ei exclusiv în scopuri paşnice. De asemenea,
cercetarea ştiinţifică desfăşurată în zonă trebuie să aibă un caracter exclusiv
paşnic şi în interesul întregii omeniri.

Răspunderea pentru respectarea prevederilor Convenţiei referitoare la

activităţile desfăşurate în zonă revine părţilor contractante ale Convenţiei.
Pentru rezolvarea problemelor privind exploatarea Zonei prin Convenţie a fost
creat un mecanism instituţional format din:

- Autoritatea Internaţională a Teritoriilor Submarine, o organizaţie

internaţională,cu organisme corespunzătoare, prin intermediul căreia statele
părţi organizează şi controlează activităţile din Zonă în folosul întregii omeniri;

- Întreprinderea, care desfăşoară în zonă activităţi de gestiune, de explorare

şi deexploatare, de transport şi de comercializare a resurselor extrase;

- Camera pentru rezolvarea diferendelor referitoare la teritoriile submarine,

care cuprinde camere speciale pe categorii de diferende, ca organism
jurisdicţional.

Activitatea în Zonă se va desfăşura în organizarea şi sub controlul

Autorităţi Internaţionale a Teritoriilor Submarine. Orice activitate se poate
desfăşura în Zona teritoriilor submarine numai în temeiul unei autorizaţii
eliberată de Autoritate pe baza unor condiţii şi criterii economico-
financiare, stabilite de Convenţia din 1982 şi Acordul din 1994.

Statele părţi sunt obligate de a veghea ca activităţile care au loc în Zonă să

fie conforme cu dispoziţiile Părţii aXI-a a Convenţiei, atunci când
activităţile sunt desfăşurate:- fie de către ele însele,

- fie de către întreprinderile lor de stat,

- de către persoane fizice sau juridice care deţin naţionalitatea

lor ori suntcontrolate în mod efectiv de către ele sau de către cetăţenii lor.
 Convenţia precizează că statul parte nu este răspunzător de daunele
rezultate din încălcarea obligaţiei de către o persoană garantată de el, dacă
a luat toate măsurile necesare şi corespunzătoare pentru a asigura respectarea
efectivă a dispoziţiilor sale. Statele-părţi sunt obligate să asigure ca activităţile
din zonă să se facă în mod eficient şi cu evitarea risipei, în aşa fel încât să se
asigure protecţia şi conservarea mediului marin, precum şi conform
principiilor unei gestiuni comerciale sănătoase,preocupându-se de evoluţia
armonioasă a economiei mondiale şi de evitarea oricăror dezechilibre în preţurile
şi comerţul mondial, cu luarea în considerare în mod special a intereselor ţărilor
în curs de dezvoltare şi a ţărilor dezavantajate geografic.

De asemenea, în exploatarea Zonei trebuie să se ţină seama de

desfăşurarea normală a activităţilor din marea liberă (navigaţie, pescuit etc.), de
regimurile juridice ale celorlalte spaţii marine şi în special de interesele şi
drepturile statelor riverane în legătură cu zăcămintele minerale care se extind în
zonele aflate sub jurisdicţia naţională a acestora sau dinspre aceste zone spre Zona
care formează patrimoniul comun al umanităţii.
 Rezumat

S.M.= art. 2 alin.1 din Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969

Tratatul internațional => este un acord încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul
internațional, fie că este consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente conexe
şi oricare ar fi denumirea sa.

N.B. Părțile între care se încheie tratatul sunt entitățile care au capacitatea de a încheia tratate,
respectiv subiectele dreptului internațional public. Voința părților trebuie să fie liber exprimată, fără vicii de
consimțământ.

Elementele esențiale ale tratatului

 părțile la tratat;

 voința părților;

 tratatul să producă efecte juridice;

 obiectul tratatului să fie licit şi rezonabil.

Elementele accesorii ale tratatului:

 termenul;

 condiția.

Denumirea:

 Tratat;

 Convenție;

 Acord;

 Pact;

 Protocol;

 Act general;

 Statut;
  Carta;

 Schimb de note sau de scrisori;

 Compromis;

 Modus vivendi;

 Declarație;

 Gentlemen’s agreement etc.

Clasificare:

a) după criteriul funcției: - tratate-legi;

-tratate-contract.

b) după numărul părților: - bilaterale

- plurilaterale

- multilterale.

c) după termenul de validitate: - cu aplicare limitata

- fără termen.

d) după posibilitatea de aderare: - deschise

- închise.

e) după forma de încheiere: - propriu-zise;

- în formă simplificată.

f) după obiectul de reglementare: - politice;

- economice;

- culturale;

- militare etc.
 Încheierea tratatelor => S.M.= Convenția din 1969 de la Viena pentru tratatele care se încheie între
state + Convenția din 1989 de la Viena pentru tratatele care se încheie între state şi organizațiile
internaționale sau între organizațiile internaționale.

=> totalitatea activităților şi procedurilor care trebuie îndeplinite, a regulilor

care trebuie aplicate şi a actelor care trebuie efectuate pentru ca tratatul să se formeze, să devină
obligatoriu pentru părți şi să intre în vigoare.

Fazele incheierii tratatelor:

a) negocierea – are loc intre reprezentantii statelor, care pot fi imputerniciti cu depline puteri sau abilitati
sa indeplineasca astfel de procedure in virtutea functiilor pe care le detin in stat;

 Deplinele puteri => art. 1 lic. c) al Conventiei de la Viena privind dreptul tratelor din
1969 = un document emanand de la autoritatea competenta a unui stat si desemnand
una sau mai multe personae imputernicite sa reprezinte statul pentru negocierea,
adoptarea sau autentificarea textului unui tratat/ a exprima consimtamantul statului de
a fi legat printr-un tratat/ a indeplini oricare alt act cu privier la tratat.

 Nu au nevoie de depline puteri: sefii de state, sefii de guverne, ministrii afacerilor

externe, sefii misiunilor diplomatice (numai pentru negocierea unui tratat care se
incheie intre statul acreditant si statul acreditar), reprezentantii acreditati ai statelor la
o conferinta internationalasau pe langa o organizatie international pentru negocierea
si adoptarea unui tratat in conferinta sau organizatia respectiva.

b) autentificarea textului -> semnarea definitiva: atestarea solemna a faptului ca negocierile s-au
incheiat si ca textul reprezinta forma definitive a tratatului;

-> semnarea ad referendum: are caracter provizoriu, intervenind atunci

cand reprezentantul care a negociat nu a avut si imputernicirea de a semna definitiv;

-> parafarea: inscrierea initialelor numelui negociatorului, cu acelasi efect

ca semnarea ad referendum;

c) exprimarea consimtamantului se realizeaza prin:

1. Semnare = exprima atat autentificarea, cat si consimtamantul;

2. ratificare = act intern de aprobare a parlamentului si presupune existent semnaturii prealabile

a reprezentantului statului;
 3. aderare = modalitate de exprimare a consimtamantului de a devein parte la tratat pentru
statele care au participat la negocieri, dar nu au semnat tratatul respectiv;

4. aprobare = act al guvernului;

5. acceptare.

Intrarea în vigoare:

a) tratate bilaterale => la data semnarii sau a schimbului instrumentelor de

ratificare;

b) tratatele multilaterale => la un anumit termen dupa depunerea la depozitar a

unui anumit numar de instrumente de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare.

Înregistrarea tratatelor=> S.M.= art.102 din Carta ONU.

 Neinregistrarea tratatelor nu afecteaza forta juridica a acestora, insa lipseste tratatul de

opozabilitatea fata de terti.

Rezerva la tratat

S.M.[1] = art. 2 lit. d din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969;

= o declarație unilaterală, indiferent cum este redactată sau denumită, facută de un stat atunci
când semnează, ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la un tratat, prin care urmăreşte să excludă sau să
modifice efectele juridice ale anumitor prevederi ale tratatului în aplicarea lor față de statul respectiv.

 Rezerva trebuie să fie exprimată în scris şi comunicate părților contractante, cât şi

celorlalte state având calitatea de a devein părți la tratate.

 Rezerva poate fi formulată în momentul semnării, ratificării, aprobării, acceptării sau

aderării, însă rezervele formulate la semnare trebuie reconfirmate la exprimarea
consimțământului de a fi parte la tratat.

 Retragerea unei rezerve trebuie formulate în scris.

 Formularea rezervei trebuie să nu fie interzisă de tratatul respectiv.

  Rezerva să nu aibă ca obiect acele dispoziții ale tratatului care sunt expres exceptate.

 Rezerva să nu fie incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatului.

 Statele nu pot invoca legislația internă pentru justificarea neexecutarii unui tratat, iar autoritatile
statului, inclusiv autoritatea judecătorească, persoanele fizice şi juridice au obligația executării
întocmai şi cu bună-credință a prevederilor tratatelor.

[1] S.M. reprezintă sediul materiei.

 TRATATUL NORD-ATLANTIC
Washington DC, 4 aprilie 1949

Statele care sunt parte a prezentului Tratat î i reafirm credin a în obiectivele i

principiile Cartei Na iunilor Unite, precum i dorin a lor de a convie ui în pace cu
toate popoarele i guvernele. Ele sunt angajate în salvgardarea libert ii, a
mo tenirii comune i a civiliza iilor popoarelor pe care le reprezint , pe baza
principiilor democra iei, libert ii individuale i a literei legii. Ele caut s
promoveze stabilitatea i bun starea zonei nord-atlantice. Ele sunt hot râte s
î i uneasc eforturile în scopul ap r rii colective i al p str rii p cii i securit ii.
Astfel, ele sunt de acord cu prezentul Tratat Nord-Atlantic:

ARTICOLUL 1
P r ile se angajeaz , conform prevederilor din Carta Na iunilor Unite, s rezolve
prin mijloace pa nice orice disput interna ional în care ar putea fi implicate,
astfel încât s nu aduc atingere p cii, securit ii i dreptului interna ional i s
se ab in s recurg în rela iile interna ionale la amenin area cu for a sau la
folosirea for ei, în vreun mod incompatibil cu obiectivele Na iunilor Unite.

ARTICOLUL 2
P r ile vor contribui la dezvoltarea continu a rela iilor interna ionale de pace i
prietenie prin consolidarea institu iilor libere, prin facilitarea unei mai bune
în elegeri a principiilor pe baza c rora sunt fondate aceste institu ii i prin
promovarea condi iilor de asigurare a stabilit ii i bun st rii. Ele vor c uta s
elimine conflictele din politicile lor economice interna ionale i vor încuraja
colaborarea economic bilateral sau multilateral .

ARTICOLUL 3
Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, P r ile, separat sau
împreun , prin intermediul auto-ajutor rii i al sprijinului reciproc continue, î i vor
men ine i î i vor dezvolta capacitatea individual i cea colectiv de rezisten
în fa a unui atac armat.

ARTICOLUL 4
P r ile vor avea consult ri comune ori de câte ori vreuna dintre ele va considera
c este amenin at integritatea teritorial , independen a politic sau securitatea
vreuneia dintre P r i.

ARTICOLUL 5
P r ile convin c un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în
Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor i, în
consecin , sunt de acord ca, dac are loc asemenea atac armat, fiecare dintre
ele, în exercitarea dreptului la auto-ap rare individual sau colectiv recunoscut
prin Articolul 51 din Carta Na iunilor Unite, va sprijini Partea sau P r ile atacate
prin efectuarea imediat , individual sau de comun acord cu celelalte P r i, a
oric rei ac iuni pe care o consider necesar , inclusiv folosirea for ei armate,
pentru restabilirea i men inerea securit ii zonei nord-atlantice.
Orice astfel de atac armat i toate m surile adoptate ca rezultat al acestuia vor
trebui raportate imediat Consiliului de Securitate. Aceste m suri vor înceta dup
ce Consiliul de Securitate va adopta m surile necesare pentru restabilirea i
men inerea p cii i securit ii interna ionale.

ARTICOLUL 61
În scopul aplic rii Articolului 5, un atac armat asupra uneia sau mai multora
dintre P r i se consider c include un atac armat:
• pe teritoriul oric rei P r i în Europa sau America de Nord, în Departamentele
algeriene ale Fran ei2, pe teritoriul Turciei sau pe insulele aflate sub jurisdic ia
oric rei P r i din zona nord-atlantic , la nord de Tropicul Cancerului;
• asupra for elor terestre, navale sau aeriene ale oric rei P r i, care se afl pe
sau deasupra acestor teritorii, sau în oricare zon a Europei în care for ele de
ocupa ie ale uneia dintre P r i erau sta ionate la data intr rii în vigoare a acestui
Tratat, sau pe Marea Mediteran ori în zona nord-atlantic aflat la nord de
Tropicul Cancerului.
1
Defini ia teritoriilor c rora li se aplic Articolul 5 a fost revizut de c tre Articolul 2 al Protocolului la Tratatul Nord-
Atlantic, odat cu aderarea Greciei i Turciei, semnat la data de 22 octombrie 1951.
2
La data de 16 ianuarie 1963, Consiliul Nord-Atlantic a luat not de faptul c , în ceea ce prive te fostele departamente
algeriene ale Fran ei, clauzele relevante ale acestui tratat au devenit inaplicabile începând cu data de 3 iulie 1962.

ARTICOLUL 7
Tratatul nu afecteaz i nu va fi interpretat ca afectând în nici un fel drepturile i
obliga iile care decurg din Carta P r ilor care sunt membre ale Na iunilor Unite,
sau responsabilitatea principal a Consiliului de Securitate de men inere a p cii
i securit ii interna ionale.

ARTICOLUL 8
Fiecare Parte declar c nici una din obliga iile interna ionale, aflate în vigoare la
un moment dat între ea i oricare din celelalte P r i sau un al treilea stat, nu este
în contradic ie cu prevederile prezentului Tratat i se angajeaz s nu î i asume
nici o obliga ie interna ional aflat în conflict cu acest Tratat.

ARTICOLUL 9
Prin prezentul, P r ile înfiin eaz un Consiliu în cadrul c ruia fiecare va fi
reprezentat în procesul de analiz a problemelor referitoare la implementarea
acestui Tratat. Consiliul va fi astfel organizat încât s fie capabil s se reuneasc
prompt i în orice împrejurare. Consiliul va constitui atâtea organisme subsidiare
cât este necesar; în primul rând, va înfiin a de urgen un comitet al ap r rii care
va recomanda m surile de implementare a Articolelor 3 i 5.

ARTICOLUL 10
Prin acord unanim, p r ile pot s invite s adere la acest Tratat orice alt stat
european aflat în pozi ia de a urma principiile acestui Tratat i de a contribui la
securitatea zonei nord-atlantice, s adere la acest Tratat. Orice stat astfel invitat
poate deveni parte la Tratat, în urma depunerii la guvernul Statelor Unite ale
Americii a documentului de aderare. Guvernul Statelor Unite ale Americii va
notifica fiecare Parte în leg tur cu depunerea fiec rui astfel de document de
aderare.

ARTICOLUL 11
Acest Tratat va fi ratificat i prevederile sale vor fi îndeplinite de c tre P r i, în
conformitate cu regulile constitu ionale respective. Documentele de ratificare vor
fi depuse cât mai curând la guvernul Statelor Unite ale Americii, care îi va notifica
pe to i ceilal i semnatari în leg tur cu fiecare depunere. Tratatul va intra în
vigoare între statele care l-au ratificat, imediat ce se va depune ratificarea de
c tre majoritatea semnatarilor, incluzând ratific rile Belgiei, Canadei, Fran ei,
Luxemburgului, Olandei, Marii Britanii i Statelor Unite, i va intra în vigoare, cu
privire la alte State, la data depunerii ratific rilor lor.3
3
Tratatul a intrat în vigoare la data de 24 august 1949, dup depunerea ratific rilor din partea tuturor statelor semnatare.

ARTICOLUL 12
Dup zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, sau la orice dat ulterioar ,
P r ile, la cererea oric reia dintre ele, se vor consulta în scopul revizuirii
Tratatului, luând în considerare factorii care la vremea respectiv afecteaz
pacea i securitatea în zona nord-atlantic , inclusiv dezvoltarea de acorduri
universale sau regionale, conform Cartei Na iunilor Unite, pentru men inerea
p cii i securit ii interna ionale.

ARTICOLUL 13
Dup dou zeci de ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, oricare Parte poate
s se retrag din cadrul acestuia la un an de la depunerea notific rii de
denun are la guvernul Statelor Unite ale Americii, care va informa guvernele
celorlalte P r i în leg tur cu depunerea fiec rei astfel de notific ri de denun are.

ARTICOLUL 14
Acest Tratat, ale c rui variante în limba englez sau francez sunt în mod egal
autentice, va fi depozitat în arhivele guvernului Statelor Unite ale Americii.
Copii autorizate conforme vor fi transmise de c tre acest guvern celorlalte
guverne semnatare.
 Capitolul III
DREPTUL CONSULAR

Obiective: studierea, însuşirea şi înțelegerea de către studenți a cunoştințelor referitoare la

definiția şi izvoarele dreptului consular, relațiile consulare, funcțiile consulare, statutul juridic
al oficiului consular şi al membrilor personalului acestora.

Conținut
1. Considerații generale privind dreptul consular şi relațiile consulare
1.1. Definiţia şi caracteristicile dreptului consular
1.2. Izvoarele dreptului consular
1.3. Relațiile consulare- noțiune. Modul de stabilire şi funcționare a relatiilor consulare
1.4. Relațiile diplomatice şi relațiile consulare
1.5 Oficiile consulare. Personalul oficiilor consulare
2. Funcțiile consulare
2.1. Considerații geneare privind funcțiile consulare
2.2. Funcțiile consulare în lumina Convenției de la Viena din 1963
2.3. Funcțiile specifice oficiilor consulare române
2.4. Alte funcții
3. Statutul juridic al oficiilor consulare şi al membrilor personalului acestora
3.1 Scurt istoric privind regimul juridic acordat consulatelor
3.2 Natura si fundamentul imunităților şi privilegiilor consulare
3.3 Enumerarea imunităților şi privilegiilor, potrivit Convenției de la Viena din 1963
3.4. Inviolabilitățile, imunitățile, privilegii ale oficiilor consulare
3.5. Inviolabilități, imunități şi privilegii ale membrilor oficiului consular
3.6. Drepturile, facilitățile, privilegiile şi imunitățile acordate membrilor de familie ai
personalului oficiului consular
3.7. Începutul şi încetarea facilităților, privilegiilor şi imunităților consulare
3.8. Persoanele excluse de la beneficiul drepturilor, facilităților, privilegiilor şi imunităților
consulare
3.9. Instituția consulilor onorifici şi a conulatelor onorifice
3.10. Obligația oficiilor consulare şi a membrilor acestora de a respecta legile şi regulamentele
statului de reşedință
1. Considerații generale privind dreptul consular şi relațiile consulare
1.1. Definiţia şi caracteristicile dreptului consular
Dreptului consular, conceput ca o parte dreptului internațional, reprezintă totalitatea
normelor şi regulilor care reglementează relațiile consulare dintre state, organizarea şi
funcționarea oficiilor consulare, precum şi cele care se referă la statutul juridic al oficiilor
consulare şi a personalului acestora.1
Caracteristica principală a dreptului consular este aceea că el stabileşte mecanismele
care funcționează pentru a realiza un obiectiv foarte precis al dreptului internațional:
colaborarea dintre state într-un domeniu anumit al vieții internaționale- cel al protecției
cetățenilor proprii, supraveghind sau contribuind în acest fel, la punerea în practică a unui
anumit regim de drepturi recunoscute acestor cetățeni. Astfel, dacă printr-o convenție de
stabilire sau un tratat de comerț şi navigație se statuează cu privire la un regim de drepturi şi
obligații- regimul juridic al străinilor, printr-o convenție consulară se stabileşte crearea acelui
sistem de organe, care prin exercitarea atribuțiilor ce le revin vor veghea ca acel regim juridic
statutat să fie asigurat (primul este un act constitutiv de drepturi şi obligații, ultimul este
finalizator- asigură realizarea acestora) .
Dreptul consular este în mod neîndoielnic, o parte a dreptului internațional, în ciuda
faptului că numeroase şi importante aspecte ale activității consulare sunt reglementate de către
dreptul intern al statelor.
Într-adevăr, relațiile consulare sunt relații interstatale, iar activitatea consulară, deşi se
pune de obicei, în mod direct în legătură cu o persoană fizică sau juridică- un subiect de drept
intern- izvorăşte totuşi, din interferențele care se produc între jurisdicția personală a unui stat
şi jurisdicția teritorală a altui stat, deci a două legislații naționale şi se conturează ca un
mecanism de cooperare interstatală, care face puntea de legătură între două ordini juridice.
Împrejurarea ca persoana sau interesele unui cetățean se află pe teritoriul unui alt stat,
necesitatea imperioasă şi incontestabilă ca fiecare stat să asigure protecția şi asistența cuvenită
cetățenilor săi, chiar şi atunci când ei sunt în străinătate- şi deci chiar dacă se află în acelaşi
timp şi sub incidența jurisdicției altui stat- face ca statele în cauză să fie în ultimă analiză,
implicate în relațiile de la stat la stat. Această concurență de competență a organelor, aparținând

1
I. M. Anghel, Drept diplomatic şi consular, vol II, Ed. Lumina Lex, București, 2002, p.
a două state pune problema delimitării sferei lor de atribuții şi prin aceasta generează relații
interstatale cu caracter specific consular.
Consululul reprezintă statul care l-a trimis- chiar dacă acestă reprezentare nu include,
de regulă, şi reprezentarea politică- şi este numit de către un stat ca reprezentant al său într-un
alt stat. De cele mai multe ori numirea şi admiterea se materializează prin acte emise de şefii
statelor în cauză sau de guvernele respective, iar faptul că în activitatea sa de zi cu zi ține
legătura cu organele locale din statul de reşedință nu are relevanța necesară pentru a putea nega
caracterul de organ al relațiilor externe pe care îl are consulatul.
De asemenea sistemul dreptului consular prezintă un caracter de variabilitate şi
specificitate atât în timp cât şi în spațiu, cu nuanțe care nu sunt niciodată identice. Dreptul
consular cuprinde principii generale, care au valoare universală, dar din cauza faptului că
sistemul consular implică în toate cazurile referiri la un drept național anumit, este puternic
ancorat la acesta, care diferă de la un stat la altul, căpătând astfel o coloratură şi nuanțe proprii,
o anumită individualitate, generate de soluții şi formele de activitate.
Cu toate acestea la baza dreptului consular se află principiile dreptului internațional.
Relațiie consulare fiind şi ele relații între state, valoarea acestor principii pentru dreptul
consular este cardinală, pentru că ele joacă rolul de coordonate, de axă centrală a întregului
sistem al dreptului consular, caracter asigurat de neadmiterea încălcării nici unuia dintre ele,
deoarece constituie ius cogens, adică principii de la care nu se poate deroga. 2 Acest corp de
norme imperative îşi are rostul şi în cazul în care relațiile dintre state au un caracter consular.
Reprezentând o parte dintr-un tot, dreptul consular are deci, aceleaşi caracteristici şi esență ca
acelea pe care le are dreptul internațional ca atare.
În acelaşi timp, în domeniul dreptului internațional-dreptul consular- există şi principii
proprii acestuia.
„Normele care reglementează relațiile consulare coexistă cu normele interne ale
statelor”3, în condițiile în care pe de-o parte, fiecare îşi păstrează natura sa specifică, iar pe de
altă parte se află în raporturi de coordonare care nu pot fi ignorate. Deci, dreptul consular
reprezintă locul de confluență unde normele internaționale coexistă împreună cu cele ale ordinii
juridice interne a statelor în cauză, iar sub influența primelor, se stabilesc punctele de contact
şi se produce armonizarea dintre aceste din urmă, pe planul operațional al aplicării lor.

2
Ion Diaconu, Contribution a une etude sur les normes imperatives en droit international (jus cogens), Bucarest,
1971, 1971, p.144 şi urm; Grigore Geamănu, „Jus cogens” en droit international contemporain, în „Revue
roumanie d’etudes internationales”, nr.1-2/1967
3
Adolfo Maresca, Le relazioni consolari, Milano, 1966, p.85
 Între dreptul consular şi dreptul intern există, de principiu, aceleaşi raporturi ca între
dreptul internațional şi dreptul intern: ordini juridice distincte, nesubordonate una celeilalte, în
care exsită însă raporturi de influențare reciprocă. Dreptul consular reprezintă ipoteza în care
se poate demonstra în modul cel mai strălucit teza după care normele dreptului internațional
influențează dreptul intern după cum, în acelaşi timp, acesta din urmă nu numai că exercită
influență asupra dreptului internațional, dar are aportul său la construirea sistemului dreptului
consular- alcătuind împreună un tot. Prin acesta, sistemul dreptului consular îmbrățişează
ordini juridice diferite ca esență –internă şi internațională- dar, care au ca element comun
obiectul reglementării.
Fiecare dintre cele două ordini juridice are un fond propriu de concepte şi instituții pe
care şi-l oferă una alteia pentru a alcătui împreună ceea ce reprezintă sistemul dreptului
consular. Noținea de „cetățean”, „autoritate locală” ş.a. aparțin ordinii juridice interne a
statelor, în vreme ce noțiunile de „consul” ş.a. aparțin ordinii juridice internaționale.
Normele internaționale referitoare la stabilirea şi funcționarea oficiilor consulare în
străinătate îndeplinesc o funcție cu caracter general, în sensul că ele permit sau reprezintă
temeiul inserării de către state în propria lor legislație a unor norme care să reglementeze
activitatea organelor consulare. Legislația consulară a unui stat apare, din acest unghi, ca un
sistem de reglematare care are temeiul mediat în dreptul internațional oferit sau comandat de
acesta. Ca urmare a existenței relațiilor consulare între două state, subzidă în sarcina fiecăreia
dintre acestea un complex de obligații care nu ar putea fi aduse la îndeplinire de către organele
sale decât în măsura în care ele vor fi preluate în legislația sa internă, adică legislația va include
procedurile şi activitățile care decurg din obligațiile internaționale (acesta constituind
elementul de confluență).
În privința anumitor funcții consulare, dreptul internațional trimite la dreptul național,
fie în ceea ce priveşte posibilitatea exercitării lor sau chiar a admiterii lor ca atare, fie în ceea
ce priveşte condițiile în care pot fi ele exercitate. Dreptul internațional trimite la normele
dreptului intern şi în ceea ce priveşte tratamentul de care beneficiază organele consulare
(imunități şi privilegii).
În ordinea juridică a fiecărui stat se întâlneşte conturată ordinea lui consulară cu cele
două părți componente: ansamblul normelor interne care reglementează oficiile consulare ale
statului respectiv în străinătate şi ansamblul de norme care reglementează oficiile consulare
străine în acel stat. Deşi sunt sunt părți separate ele trebuie să se armonizeze între ele pentru o
bună desfăurare a funcțiilor consulare.
 Compatibilizarea constituie un imperativ al relațiilor consulare. Fără un echilibru şi o
armonizare a relațiilor consulare dintre două state nu se poate desfăşura o activitate consulară
normală, motiv pentru care oficiliul consular ar dispărea şi el.

1.2. Izvoarele dreptului consular

Ca în toate domeniile de reglementare a dreptului internațional public, unul din
izvoarele principale ale dreptului consular îl reprezintă cutuma internațională, care s-a creat de
fapt, chiar înainte de apariția unor cutume referitoare la activitatea oficiilor diplomatice.
Cutuma internațională are un rol important, mai ales din momentul în care a început
să fie codificată, luând forma unor convenții internaționale scrise, tratate bilaterale sau
multilaterale, care constituie al doilea izvor important al dreptului consular. Cea mai însemnată
convenție de codificare a dreptului consular este Convenția de la Viena, cu privire la relațiile
consulare, semnată la 24 aprilie 1963, cu ocazia Conferinței Națiunilor Unite asupra relațiilor
consulare, care s-a reunit la Viena în perioada 4 martie-22 aprilie 1963. În conformitate cu art.
77, Convenția de la Viena a intrat în vigoare la 19 martie 1967, cea de-a treizecia zi potrivit
regulilor, după data depunerii la Secretariatul General al ONU al celui de-al 22-lea instrument
de ratificare. Este o convenție internațională fundamentală pentru că ea codifică toate regulile
în materie consulară şi, este de asemenea importantă pentru faptul că România a ratificat
această convenție prin Decretul 481 din data de 20 decembrie 1971.
În cea de-a doua categorie de izvoare ale dreptului consular, pe lângă tratatul
multilateral (Convenția de la Viena care a codificat regulile cutumiare), există şi un număr
însemnat de acorduri bilaterale încheiate de țările care doresc să-şi deschidă oficii consulare.
Deschiderea de oficii consulare se face pe baza unor acorduri care se încheie între statul
acreditant şi statul acreditar, acorduri care conțin reguli şi norme referitoare la organizarea,
funcționarea, imunitățile şi privilegiile oficiilor consulare. Această a doua categorie de izvoare,
cele care se referă la tratatele internaționale, sunt compuse din convenții multilaterale
(Convenția de la Viena) şi din convenții bilaterale, pe care statele (inclusiv România) le încheie
pentru a-şi deschide oficiile lor consulare.
Pe lângă Convenția de la Viena, convenție fundamentală, care cuprinde reglementările
de bază în materie consulară, există şi o convenție europeană cu privire la funcțiile consulare,
încheiată în 1967, şi care a urmărit să adapteze prevederile generale ale Convenției de la Viena
la cutuma, la practica europeană. Convenția europeană asupra funcțiilor consulare din 1967,
spre deosebire de Convenția de la Viena este mai limitată, în primul rând pentru faptul că părți
la această convenție sunt numai statele europene, şi în al doilea rând pentru faptul că obiectul
său de reglementare este mai limitat, în sensul că el se referă doar la funcțiile consulare şi nu
tratează problemele generale, în ansamblul lor, ale activității consulare.

1.3. Relațiile consulare - noțiune. Modul de stabilire şi funcționare a relatiilor

consulare
Relațiile consulare reprezintă un raport între state, dar un raport care se stabileşte în
interesul cetățenilor acestor state şi a dezvoltării relațiilor economice dintre ele, un raport care
are caracter convențional, este bazat pe acordul statelor (al statului trimițător şi al statului
primitor) şi sunt caracterizate de principiile reciprocității, caracterului direct şi al celui bilateral.
Prin expresia „relații consulare” potrivit art.2 din Comentariul la Proiectul de convenție pentru
codificarea dreptului consular, trebuie să se înțeleagă raporturile care se nasc între două state
din faptul că funcțiile consulare sunt exercitate de către organe ale unui stat pe teritoriul altui
stat.4
a - Stabilirea relațiilor consulare.
Potrivit articolului 2 al Convenției de la Viena pentru codificarea dreptului consular
(1963), „stabilirea relațiilor consulare între state se face prin consimțământ reciproc” 5. Acordul
se realizează pe baza notificării de către un stat a interesului său de a deschide un oficiu
consular în cealaltă țară, notificare acceptată de celălalt stat, constituind astfel împreună,
acordul pentru stabilirea de relații consulare între cele două țări. Acordul de voință pentru
stabilirea de relații consulare poate fi expres sau tacit, dar în toate cazurile sigur (cert) în ceea
ce priveşte existența lui.
Ca regulă generală, se consideră că în cazul în care două țări au decis să stabilească
relații diplomatice între ele, în afară de situația în care în înțelegerea respectivă se specifică
altfel, acordul lor reciproc pentru stabilirea de relații diplomatice implică şi consimțământul
acestora pentru relațiile consulare şi nu este necesară încheierea unui acord special pentru
stabilirea de relații consulare. Din cele expuse rezultă o altă caracteristică a consimțământului
reciproc pentru stabilirea realțiilor consulare, şi anume faptul că poate fi prezumat şi dedus.
Relațiie consulare există de la data când a avut loc actul prin care ele au fost stabilite
sau de la orice dată convenită de părți.
b - Întreruperea sau încetarea relațiilor diplomatice între două state nu atrage după sine
în mod obligatoriu şi ruperea relațiilor consulare. În numeroase cazuri, chiar dacă statele au

4
Drept diplomatic şi consular, vol II, Ion M. Anghel, ed. Lumina Lex 2002
5
Drept diplomatic şi consular, vol II, Ion M. Anghel, ed. Lumina Lex 2002
decis să rupă relațiile lor diplomatice, relațiile consulare au continuat, pentru că ele sunt relații
între două state concepute să servească interesele cetățenilor acestor țări. Relațiile consulare
pot ajunge să înceteze în momentul în care dispare unul dintre state sau în cazul în care, pe
baza aceluiaşi acord, statele hotărăsc să nu mai întrețină asemenea relații.

1.4. Relațiile diplomatice şi relațiile consulare

Din punct de vedere istoric, relațiile şi activitatea consulară au apărut înainte de
activitatea diplomatică, pentru că, din momentul în care au început să se dezvolte relațiile
comerciale şi oamenii au început să călătorească în alte țări, unii dintre ei stabilindu-şi chiar
reşedințe într-o altă țară, au apărut probleme legate de statutul lor, de protecția lor şi de
promovarea intereselor lor în țările în care trăiau.
Astfel, deşi ambele sunt relații care se stabilesc între membrii comunității
internaționale în procesul colaborării dintre state şi sunt reglemetate de dreptul internațional,
acesta nu exclude, ci dimpotrivă, presupune existența celor două categorii- relații diplomatice
şi relații consulare- fiecare cu trăsături comune şi proprii în acelaşi timp.
Asemănările dintre cele două categorii rezidă din faptul că ambele sunt relații între
state, având la bază aceleaşi principii rezultate din guvernarea lor de dreptul internațional.
Cu toate acestea există numeroase deosebiri conceptuale şi funcționale între cele două
categorii de relații:
-relațiile diplomatice sunt, prin excelență, relații de reprezentare generală şi politică,
pe când relațiile consulare sunt de natură, oarecum specializată, de domeniu, deci mai puțin
generale şi politice şi de un grad subsecvent;
-actele pe care organele diplomatice le îndeplinesc produc efecte juridice de drept
internațional, pe când în cazul relațiilor consulare, care deşi sunt reglemetate de dreptul
internațional, ele nu intră decât parțial sub incidența acestuia şi anume, numai în ceea ce
priveşte aspectul formal, deoarece în privința conținutului, acesta este de drept intern, pentru
că funcțiile îndeplinite sunt de drept intern, asfel că actele consulare sunt destinate să producă
efecte în ordine juridică internă (a statului timițător, a unui stat terț sau chiar a statului de
reşedință). 6
-raporturile care se stabilesc în cadrul activităților consulare sunt raporturi între
organele consulare şi autoritățile statului de reşedință, care sunt organe de drept intern.

6
„consulii nu îndelinesc, de regulă, funcţii reprezentative” (G. Schwarzenberger, A Manual of International
Law, p.85)
Activitatea organelor consulare se circumscrie şi se reflectă în ordinea juridică internă, ea se
admite şi se desfăşoară în limitele dreptului intern. Cu toate acestea, în cazul exercitării de
funcții consulare sunt puse față în față două ordini de drept, două legislații.
Consulul nu reprezintă statul trimițător pentru totalitatea relațiilor sale internaționale,
ci numai pentru un număr limitat de sarcini. Finalitatea relațiilor consulare este aceeaşi ca şi a
relațiilor diplomatice (colaborarea dintre state), dar modul de transpunere al acesteia este
diferențiat, pe planuri şi în dimensiuni diferite.
-funcțiile specific consulare, chiar dacă au o anumită relevanță pe plan internațional,
acesta este minimă, întrucât sub aspect strict juridic, planul pe care aceste funcții se desfăşoară
nu este, de regulă, cel al dreptului internațional, ele realizându-se în ordinea juridică internă,
deci pe plan intrastatal, nu interstatal.
Opunerea însă, a relațiilor consulare, celor diplomatice nu se justifică şi constituie o
exagerare pe care practica o contestă în ceea ce priveşte temeinicia ei. Într-adevăr, relațiile
consulare şi cele diplomatice reprezintă instituții distincte, fiecare cu trăsăturile sale proprii.
Structura şi finalitatea lor nu vine însă în contradicție, ci se asociază şi se completază. Indiferent
de configurația proprie pe care o are fiecare dintre ele, nu trebuie omis faptul că agentul
diplomatic îndeplineşte, în mod curent, funcții consulare, după cum, în anumite cazuri însuşi
consulul îndeplineşte funcții cu caracter politic. Trebuie menționat, de asemenea, că anumite
funcții consulare constituie, totodată, şi funcții diplomatice, astfel că, în substanță aceeaşi
activitate apare şi ca o funcție diplomatică şi ca funcție consulară, diferențiate fiind numai
modalitățile de exercitare a lor, ca urmare a diferenței de statut a celui care o îndeplineşte. 7

1.5 Oficiile consulare. Personalul oficiilor consulare

Oficiile consulare reprezintă o categorie de organe externe ale statului pentru
realizarea politicii diplomatice a acestuia. Misiunile consulare servesc ca şi cele diplomatice,
organizării şi dezvoltării relațiilor de colaborare între state.
Relațiile consulare sunt strâns legate de relațiile diplomatice, funcțiile
reprezentanțelor consulare cunoscând numeroase zone de interferență cu cele ale misiunilor
diplomatice. Domeniul specific al activității consulare se plasează în sfera relațiilor economico-
comerciale şi a protecției cetățenilor aflați pe teritoriul altui stat.
Cu toate că atât misiunile diplomatice cât şi cele consulare sunt organe externe ale
statului pentru relațiile internaționale, totuşi acestea se deosebesc:

7
Drept diplomatic şi consular, vol II, Ion M. Anghel, ed. Lumina Lex 2002
 - misiunile diplomatice sunt acreditate pe lângă organele puterii şi guvernele statelor,
pe când oficiile consulare sunt acreditate pe lângă organele locale;
- oficiile consulare nu îndeplinesc funcții de reprezentare politică, ca ambasadele;
- raza de competență a ambasadei se întinde pe tot teritoriul statului acreditar, în
schimb cea a misiunii consulare numai pe raza circumscripției consulare 8.
Relațiile consulare, fiind relații între state, sunt cârmuite de către ordinea juridică
internațională, opera de codificare a dreptului consular a fost înfăptuită, deşi au existat încercări
anterioare, prin Convenția de la Viena din 1963.
Un alt act internațional, de codificare, cu caracter regional şi care se referă la un
domeniu restrâns al relațiilor consulare, dar cu valoare în dreptul internațional, este „Convenția
europeană privind funcțiile consulare” – 1967 şi „Protocoalele” sale. Aceasta a fost elaborată
în cadrul Consiliului Europei, reglementând exclusiv funcțiile consulare, deoarece materia
privilegiilor, imunităților şi relațiilor consulare era deja reglementată prin Convenția de la
Viena – 1963.
Oficiul consular este un organ autonom, care se creează pentru a permite exercitarea
funcțiilor consulare prevăzute în Convenția de la Viena şi Convenția europeană privind
funcțiile consulare şi în acordurile bilaterale încheiate de statele respective.
Fiecare oficiu consular are un sediu, o circumscripție şi de asemenea, un anumit rang,
de precădere o clasă, care sunt fixate de către statul trimițător şi supuse aprobării statului de
reşedință.
a- Deschiderea unui oficiu consular înseamnă în primul rând, prezentarea unei cereri
în care se specifică oraşul în care se doreşte înființarea lui, în al doilea rând, există obligația de
a propune o anumită zonă (circumscripție) din teritoriul țării care va fi arondată la postul
consular respectiv şi clasa consulatului, iar toate acestea împreună, trebuie să obțină aprobarea
statului de reşedință. Orice modificare ulterioară în legătură cu clasa oficiului consular, cu locul
său de reşedință şi cu circumscripția în care îşi desfăşoară activitatea nu se poate face decât cu
consimțământul statului de reşedință, care este necesar şi în cazul în care un consulat vrea să
deschidă un viceconsulat sau o agenție consulară, într-o altă localitate decât cea în care şi-a
stabilit sediul.
Misiunile diplomatice pot şi ele exercita funcții consulare, din acest punct de vedere
existând două mari categorii de oficii consulare, cele care funcționează în cadrul misiunilor
diplomatice din capitalele țărilor şi în cadrul cărora este desemnat un diplomat şi se creează o

8
F.Coman – op. cit., vol. II, p. 213
structură care se ocupă de relații consulare şi a doua categorie, consulatele speciale, care se
înființează în alte oraşe decât capitala, cu circumscripții foarte bine stabilite şi încadrate cu
personal corespunzător.
Potrivit Convenției din 1963, prin post consular se înțelege orice consulat general,
consulat, viceconsulat sau agenție consulară.
Acestea sunt organe permanente ale statului, create pentru menținerea şi derularea
relațiilor consulare, cu organizare şi atribuții proprii, cărora dreptul internațional public şi
legislația internă a statelor le conferă un statut special.
Înființarea, organizarea şi funcționarea oficiilor consulare țin de competența statului
trimițător, pentru înființarea lor fiind necesar acordul statului primitor.
Oficiile consulare sunt de mai multe categorii, în funcție de natura şi de rangul acestora:
După natura lor, întâlnim:
 Consulate de carieră, conduse de funcționari de carieră;
 Consulate onorifice, conduse de funcționari onorifici;
După rangul lor, întâlnim:
 Consulate generale;
 Consulate;
 Viceconsulate;
 Agenții consulare.
Statutul, rangul şi circumscripția oficiului consular sunt fixate de către statul trimițător
şi sunt supuse aprobării statului de reşedință.
Sediul oficiului consular este stabilit într-o localitate care prezintă interes din punct de
vedere al relațiilor consulare.
Spațiul în care oficiul consular îşi exercită funcțiile, stabilit, de regulă, în raport cu
structura administrativ-teritorială a statului de reşedință, dar cu acordul acesteia, reprezintă
circumscripția consulară. În împrejurări speciale, un funcționar consular poate, cu
consimțământul statului de reşedință, să-şi exercite funcțiile în exteriorul circumscripției
consulare.
Statul trimițător poate, cu notificarea către statele interesate şi cu acordul acestora, să
însărcineze un post consular stabilit într-un stat să exercite funcții consulare în alt stat.
De asemenea, un post consular poate exercita funcții consulare în statul de reşedință în
numele unui stat terț, la cererea acesteia.
 Ca structură internă, oficiul consular este structurat pe secții precum: secția paşapoarte,
secția notarială, secția de stare civilă, secția comercială, etc.
b – Personalul oficiului cosular.
Convenția din 1963 face distincție între membrii oficiului consular şi membrii
personalului consular. Membrii oficiului consular sunt funcționarii consulari, angajații
consulari şi membrii personalului de serviciu.
Membrii personalului consular sunt funcționarii consulari, cu excepția şefului oficiului
consular, a angajaților consulari şi a membrilor personalului de serviciu.
În cadrul oficiului consular întâlnim, aşadar, următoarele categorii de personal: şeful
oficiului consular, funcționarii consulari, angajații consulari, membrii personalului de serviciu.
1. ŞEFUL OFICIULUI CONSULAR este persoana însărcinată de statul trimițător şi
acceptată de statul de reşedință să conducă oficiul consular şi care răspunde de activitatea
acestuia.
După rangul lor, şefii oficiilor consulare, denumiți şi consuli, aparțin următoarelor 4
clase consulare9:
 Consulul general este şeful unui consulat general şi supraveghează în general
activitatea funcționarilor consulari într-o circumscripție consulară mare
(consulat general) sau în mai multe circumscripții consulare;
 Consulul este şeful unui consulat care funcționează într-o circumscripție
consulară şi supraveghează activitatea personalului acestui oficiu, fiind
subordonat consulului general;
 Viceconsulul este funcționarul consular subordonat atât consulului general cât
şi consulului, ajutându-i în exercitarea atribuțiilor şi înlocuindu-i la nevoie;
 Agentul consular este funcționarul consular, care subordonat fiind consulului
general sau consulului, îndeplineşte funcții consulare în locuri în care aceştia nu
se pot deplasa;
Distincția între aceste clase consulare şi în cadrul fiecăreia dintre ele este relevantă
numai ca ordine de precădere şi nu din punct de vedere al competențelor, al exercitării funcțiilor
consulare.
În cadrul aceluiaşi oficiu consular, ordinea de precădere se stabileşte exclusiv de statul
trimițător şi se notifică statului de reşedință. Totalitatea consulilor din statul de reşedință
alcătuiesc Corpul consular, similar ca scop cu Corpul diplomatic.

9
Art 9 din Convenţia de la Viena 1963
 Şeful oficiului consular este numit de statul trimițător şi acceptat de statul de reşedință,
prin două proceduri, concretizate în două acte unilaterale ale acestora: patenta consulară şi
exequaturul.
Patenta consulară este actul intern la statului trimițător, emis de Guvern sau altă
autoritate competentă, sub forma unei scrisori adresate statului de reşedință, prin care o
persoană este numită ca şef al oficiului consular. Patenta consulară este un act oficial „intuitu
personae” care trebuie să indice şi oficiul consular, categoria funcționarilor consulari căreia îi
aparține persoana numită (consul de carieră sau consul onorific), clasa consulară din care face
parte (consul general, consul), sediul oficiului consular şi circumscripția acesteia. Comunicarea
patentei se realizează pe cale diplomatică sau pe orice cale potrivită, către Guvernul statului de
reşedință. Patenta consulară este, prin urmare, asemănătoare ca rol, cu scrisoarea de acreditare.
Exequaturul este un act formal prin care şeful oficiului consular este admis de către
statul de reşedință să-şi exercite funcțiile consulare în această calitate. Este un act al Guvernului
statului de reşedință care confirmă elementele menționate în patenta consulară, îl autorizează
să exercite funcțiile consulare încredințate şi ordonă sau cere autorităților locale să-l recunoască
în această calitate şi să faciliteze exercitarea funcțiilor sale.
Statul de reşedință este liber să acorde ori să refuze exequaturul şi nu este obligat să
comunice statului trimițător motivele refuzului. Şeful de oficiu consular nu poate intra în
funcție înainte de a primi exequatorul. El poate fi admis provizoriu să exercite funcțiile
consulare, în aşteptarea eliberării exequaturului. Aceste funcții pot fi exercitate cu titlu
temporar şi de un agent interimar dacă şeful oficiului consular este împiedicat să-şi exercite
funcțiile sau dacă postul este vacant.
2. FUNCȚIONARII CONSULARI sunt persoanele însărcinate să exercite funcțiile
consulare, inclusiv şeful oficiului. Trebuie făcută însă distincție între funcționarii consulari de
carieră şi funcționarii consulari onorifici.
Funcționarii consulari de carieră sunt funcționarii publici ai statului trimițător care
îndeplinesc exclusiv funcții consulare.
Funcționarii consulari onorifici sunt funcționari aleşi de statul trimițător, chiar persoane
cu altă cetățenie, care desfăşoară diferite activități în statul de reşedință şi care, pe lângă acestea,
îndeplinesc şi funcții consulare.
Convenția de la Viena din 1963, stabileşte regimuri diferite pentru funcționarii
consulari de carieră şi funcționarii consulari onorifici cu privire la drepturile, facilitățile,
privilegiile şi imunitățile consulare.
 Membrii personalului consular sunt acceptați după proceduri mai simple decât cele de
acceptare ale şefului oficiului consular. De regulă, funcționarii consulari sunt numiți de către
statul trimițător, iar statul de reşedință îl acceptă printr-un singur răspuns pozitiv adresat de
Ministerul Afacerilor Externe către misiunea diplomatică a statului trimițător. În caz de refuz,
numirea va fi revocată. Uneori se poate cere şi exequatur.
Satul de reşedință poate să declare un funcționar consular „persona non grata” sau pe
orice membru al personalului consular ca neacceptabil, chiar înainte de a ajunge pe teritoriul
statului de reşedință sau înainte de a intra în funcție la oficiul consular. În acest caz, statul
trimițător va rechema persoana în cauză sau va pune capăt funcțiilor sale în cadrul acelui oficiu
consular. În situația în care statul trimițător refuză să se conformeze, statul de reşedință, poate
să retragă exequarturul persoanei în cauză sau să înceteze de a o mai considera ca membru al
personalului consular.
3. ANGAJAȚII CONSULARI sunt persoanele angajate în serviciul administrativ sau
tehnic al oficiului consular.
4. MEMBRII PERSONALULUI DE SERVICIU sunt persoanele afectate serviciului
casnic al oficiului consular.
Un membru al oficiului consular poate angaja şi folosi în mod exclusiv persoane în
serviciul său personal.
Efectivul oficiului consular ca totalitatea membrilor săi, este stabilit de statul trimițător,
cu dreptul statului de reşedință, fie de a se opune extinderii efectivului, fie de a cere o reducere
a acestuia când nu există un acord prealabil.
Angajații consulari şi membrii personalului de serviciu nu au nevoie de autorizarea
statului de reşedință dar pot fi declarați de către acesta ca peroane neacceptabile.
Funcționarii consulari trebuie să aibă, de regulă, cetățenia statului trimițător. Acesta
poate numi funcționari consulari de altă cetățenie numai cu acordul expres al statului de
reşedință.
Funcțiile unui membru al oficiului consular încetează, de regulă, prin notificarea de
către statul trimițător către statul de reşedință despre faptul că funcțiile lui au încetat; Prin
retragerea exequaturului de către statul de reşedință sau prin notificarea statului de reşedință
către statul trimițător despre faptul că el a încetat să mai considere persoana în cauză ca membru
al personalului consular.10

10
Ibidem, art.25
 La cazurile enumerate mai trebuie adăugată şi declararea unui funcționar ca „persona
non grata” sau a unui alt membru al personalului consular ca neacceptabil.
Dispariția unuia din cele două state sau pierderea calității sale de subiect de drept
internațional, întreruperea, suspendarea sau încetarea relațiilor consulare, desființarea oficiului
consular, demiterea sau moartea persoanei în cauză, izbucnirea unui conflict armat, reprezintă
tot cauze de încetare a funcțiilor unui membru al oficiului consular.

2. Funcțiile consulare
2.1. Considerații geneare privind funcțiile consulare
Funcțiile consulare reprezintă totalitatea atribuțiilor pe care le au oficiile consulare şi
personalul lor consular; acestea constituie conținutul relațiilor consulare – substanța şi rațiunea
lor de a fi.
Conținutul acestora este determinat de două coordonate:
a) prima coordonată joacă rolul de premisă şi o reprezintă sarcinile ce i-au fost
încredințate oficiului consular de către statul trimițător – mandatul acestuia;
b) a doua coordonată, ce are un caracter peremptoriu, decisiv, o constituie admiterea
de către statul primitor a fiecăreia dintre atribuțiile oficiului consular11.
Funcțiile consulare sunt numeroase şi extrem de variate, întrucât titularul – consulatul
– reprezintă în străinătate pentru statul trimițător, şi pe cetățenii săi: notarul, jurisconsultul,
ofițerul de stare civilă, căpitanul de port, organul de urmărire penală şi instanța de judecată,
organul de menținere a ordinii publice şi evidență a populației (cu atribuțiile de a acorda
paşapoarte şi diferite vize). Astfel, nu se poate nega faptul că activitatea consulatului nu este
extrem de vastă.

2.2. Funcțiile consulare în lumina Convenției de la Viena – 1963

Dacă în convențiile consulare încheiate anterior anului 1963, funcțiile consulare au
fost inserate cu o oarecare reticență şi stângăcie, în convențiile consulare încheiate după 1963,
sub influența codificării dreptului consular, dar şi ca urmare a experienței acumulate în acest
domeniu funcțiile consulare sunt formulate în mod clar (fiind incluse toate funcțiile consulare
principale dar, menționându-se în acelaşi timp, şi posibilitatea exercitării şi a altora în afara
celor enumerate).

11
Ion. M.Anghel – op. cit, p. 374
 Convenția de la Viena asupra dreptului consular din 1963 precizează textual12 o serie
destul de largă a funcțiilor consulare; aceasta nu este cum ar părea la prima vedere o enumerare
limitativă (vezi expresia „funcții consulare constau în”) ci o enumerare exemplificativă. Totuşi
limite în ceea ce priveşte exercitarea unor funcții consulare, întinderea lor, se reține 13 prin
formularea „a exercita orice alte funcții încredințate unui post consular de către statul trimițător
care nu sunt interzise de legile şi regulamentele statului de reşedință sau la care acesta nu se
opune sau care sunt menționate în acordurile internaționale în vigoare între statul trimițător şi
statul de reşedință”.
Astfel, oficiul consular exercită, în principal următoarele funcții constând în:
a) a proteja în statul de reşedință interesele statului acreditant şi ale cetățenilor săi;
b) a favoriza dezvoltarea relațiilor economice, comerciale, culturale şi ştiințifice
precum şi relațiile amicale între cele două state;
c) a se informa despre condițiile şi evoluția vieții economice, comerciale, culturale şi
ştiințifice a statului de reşedință şi a da informații statului său şi persoanelor interesate în
această privință;
d) a elibera paşapoarte şi documente de călătorie cetățenilor proprii, precum şi vize
ori alte documente persoanelor ce doresc să călătorească în statul trimițător;
e) a acorda ajutor şi asistență juridică cetățenilor din statul trimițător;
f) a acționa în calitate de notar şi ofițer de stare civilă precum şi exercitarea unei
funcții de ordin administrativ;
g) a apăra interesele cetățenilor statului de origine în materia succesiunilor;
h) a apăra în limitele fixate de legile şi regulamentele statului de reşedință interesele
minorilor şi ale persoanelor incapabile, cetățeni ai statului acreditant;
i) a reprezenta cetățenii săi atunci când aceştia din diferite motive nu-şi pot apăra
singuri şi în timp util drepturile şi interesele;
j) a transmite acte judiciare şi extrajudiciare sau a efectua comisii rogatorii în
conformitate cu acordurile internaționale în vigoare sau în orice mod compatibil cu legile şi
regulamentele statului de reşedință;
k) a exercita drepturile de control şi de inspecție prevăzute de legile şi regulamentele
statului trimițător asupra navelor maritime şi a navelor fluviale având naționalitatea statului
trimițător şi asupra echipajelor lor;

12
art. 5 lit. a-l Convenţia de la Viena - 1963
13
art. 5 lit. m Convenţia de la Viena - 1963
 l) a acorda asistență navelor şi aeronavelor menționate anterior, precum şi echipajelor
lor, a primi declarații asupra curselor acestor nave, a examina şi a viza documentele de bord, şi
fără a prejudicia prerogativele statului de reşedință, a face anchete privind incidentele survenite
în cursul călătoriei şi a reglementa divergențele de orice natură între căpitan, ofițeri şi marinari.
Funcțiile consulare, astfel cum sunt enunțate în Convenția de la Viena – 1963, pot fi
clasificate în două grupe14:
1) funcția de reprezentare şi acreditare a intereselor statului şi conaționalilor, de
informare, de promovare a relațiilor prieteneşti şi de cooperare între statul trimițător şi statul
de reşedință, aceste funcții fiind comune atât misiunilor diplomatice cât şi celor consulare;
2) funcții specifice privind îndeosebi reprezentarea, protecția, asistența acordată
conaționalilor aflați pe teritoriul statului de reşedință15.

2.3. Funcțiile specifice oficiilor consulare române

Practica noastră convențională în materia consulară se bazează pe ideea cardinală
după care activitatea consulară are drept scop favorizarea dezvoltării relațiilor economice,
comerciale, culturale, ştiințifice şi turistice între statele, subiecți ai relației consulare şi
promovarea relațiilor amicale între ele 16.

1. Funcțiile consulare în materie de paşapoarte

Funcția eliberării de paşapoarte şi a acordării de vize a fost reglementată în toate
convențiile consulare bilaterale încheiate de țara noastră (chiar şi înainte de codificarea
dreptului consular în 1963).
Această funcție apare ca un atribut tradițional ca una din activitățile obişnuite ale
oficiilor consulare. Trebuie menționat faptul că, această funcție nu înglobează întreaga
activitate din domeniul paşapoartelor ci numai anumite atribuții conferite în mod expres.
Oficiul consular eliberează, numai anumite paşapoarte şi acordă vize în cazuri bine delimitate.
Totodată, convențiile bilaterale nu stabilesc decât posibilitatea acordării acestei funcții,
activitatea în totalitatea ei, caractere, procedură ş.a.m.d., constituind un atribut exclusiv al
statului trimițător, iar efectele acestei activități se produc exclusiv pe teritoriul statului pe care-
l reprezintă oficiul consular.

14
M.Maliţa – op. cit., p. 259
15
G.Geamănu – op. cit., p. 60
16
M.Maliţa – op. cit., p. 259
 În concluzie, misiunile diplomatice (secțiile consulare) şi oficiile consulare ale
României în străinătate au în competența lor:
- eliberarea de paşapoarte simple cetățenilor români cu domiciliul în străinătate şi
prelungirea valabilității acestora;
- eliberarea titlurilor de călătorie valabile pentru o singură deplasare la destinație
pentru cetățenii români aflați în străinătate care din diferite motive nu mai posedă documente
de trecerea frontierei sau paşapoarte;
- acordarea de vize de trecerea frontierei de stat a României (diplomatice, de şedere
temporară, oficiale, turistice şi de tranzit) pentru cetățenii străini 17.

2. Funcțiile consulare în materie de stare civilă

Calitatea de ofițer de stare civilă a funcționarului consular este consacrată în toate
convențiile consulare române. Reglementările convenționale au în vedere înregistrarea
naşterilor şi a deceselor, precum şi eliberarea certificatelor corespunzătoare, iar, în ceea ce
priveşte oficierea căsătoriilor competența consulului nu a fost recunoscută în toate convențiile
rolul acestuia reducându-se doar la „ținerea evidenței” acestora.
Potrivit prevederilor interne, competența în materia de stare civilă, aparține şefului de
oficiu consular sau al misiunii diplomatice care are de drept calitatea de delegat de stare civilă
acesta poate numi însă unul sau mai mulți funcționari consulari care să îndeplinească aceste
funcții18.
Atribuțiile consulului român în această materie sunt următoarele:
-înregistrează faptele de stare civilă (naştere, căsătorii, decese);
-efectuează mențiunile de căsătorie şi deces pe baza actelor înregistrate şi
comunicărilor primite;
-înscrie pe actele de naştere şi căsătorie respective mențiuni de recunoaştere şi
stabilire a filiației, divorțului, înfierea, schimbarea numelui, prenumelui;
-primeşte cererile de schimbare a numelui sau a prenumelui, de reconstituire sau
întocmire ulterioară a actelor de stare civilă etc.

3. Funcțiile consulare în materie jurisdicțională şi de transmitere a actelor

17
Ion M.Anghel – op. cit., p. 385
18
Idem p. 388
 Acest aspect a fost reglementat doar în convențiile şi practica noastră ulterioară
codificării dreptului consular din anul 1963.
Funcționarii consulari au dreptul să transmită cetățenilor lor, care au domiciliul sau
reşedința pe teritoriul statului de reşedință, acte judiciare provenite de la organele competente
din statul trimițător, dacă acei cetățeni acceptă primirea actelor respective (de exemplu
Convenția cu Franța art. 12).
În ceea ce priveşte actele de jurisdicție contencioase – acestea sunt excluse de
principiu, în practica convențională a României, actele de jurisdicție revin în mod exclusiv
organelor statului nostru, oficiile consulare străine li se admite efectuarea numai a acelor
activități care nu îmbracă propriu-zis forma unui act de jurisdicție.

4. Funcțiile consulare în legătură cu cetățenii domiciliați sau aflați în străinătate

Principalul destinatar al activității consulare este reprezentat de cetățeanul statului
trimițător – persoană fizică sau juridică.
În realizarea acestor funcții un element esențial trebuie să existe şi anume: legătura
de cetățenie. Consulul îndeplineşte activități de ordin administrativ privind cetățenii statului
său, evidența acestora pe teritoriul statului de reşedință, chiar dacă aceştia se află temporar sau
locuiesc permanent în cadrul circumscripției consulare 19; menținerea unei legături libere cu
cetățenii proprii (şi anume un acces liber la serviciile consulatului); desfăşoară activități, în
rândul cetățenilor cu multiple valențe administrative juridice, de asistență socială etc.,
câştigându-le astfel încrederea, acordă acestora asistență şi protecție consulară nu personal, ci
ia măsuri pentru realizarea acestor atribuții acționând în mod similar şi pentru reprezentarea
acestora cu mențiunea ca aceasta este realizată în subsidiar, încetând odată cu numirea de către
persoana reprezentată a unui reprezentant propriu; de asemenea, există şi o competență în ceea
ce priveşte ocrotirea intereselor minorilor şi a altor persoane lipsite de capacitate – (atribuții în
legătură cu tutela şi curatela).

5. Funcțiile consulare în materie notarială

Funcțiile notariale ale consulului sunt justificate de rațiuni de ordin practic, astfel
cetățeanul aflat în străinătate are o opțiune între autoritățile locale şi oficiile consulare ale
statului propriu, acesta alegând de regulă serviciile oficiilor consulare, deoarece, chiar dacă

19
Ion M.Anghel – op. cit, p. 390
autoritățile locale ar asigura valabilitatea actului şi pe teritoriul statului trimițător prezintă o
sumă de inconveniente (traduceri, legalizări etc.).
Funcționarul consular va întocmi actul cerut în formele prevăzute de legislația statului
acreditant (conform principiului auctor regit actum) în limba sa proprie – împrejurări care
reprezintă în mod evident, înlesniri importante pentru cetățenii săi.
În toate convențiile noastre consulare atât anterior codificării dreptului, consular cât
şi posterior acesteia, regăsim reglementată această categorie de funcții consulare.

6. Funcțiile consulare în materie succesorală

Toate convențiile bilaterale pe care România le-a semnat tratează problema
atribuțiilor în domeniul succesoral.
În Convenția de la Viena este stipulată atribuția oficiului consular de a apăra
interesele cetățenilor statului trimițător, persoane fizice sau juridice în succesiunile de pe
teritoriul statului de reşedință, în conformitate cu legile şi reglementările statului de reşedință 20.
Din examinarea art. 5 lit. g din Convenția de codificare rezultă următoarele condiții
privind exercitarea acestei funcții:
- să fie vorba de cetățeni români;
- să se aibă în vedere apărarea intereselor persoanelor fizice şi juridice ale României
în succesiunile deschise pe teritoriul statului de reşedință, deci un criteriu obiectiv şi bilateral;
- vor fi respectate legile şi regulamentele statului de reşedință21.

7. Funcțiile consulare în domeniul navigației şi a aviației civile

Funcțiile consulare privind navigația civilă se numără printre sarcinile cele mai vechi
ale oficiului consular, iar importanța deosebită a acestor funcții în economia generală a
relațiilor consulare este confirmată de poziția tradițională pe care normele respective o ocupă
în toate convențiile consulare 22.
Este de menționat faptul că, funcțiile consulare privind navigația civilă îmbrățişează
întreaga viață a navei considerată în toate aspectele (situația navei ca atare a personalului
acesteia şi a încărcăturii) şi momentele (de la începutul existenței – dobândirea, construcția şi
înregistrarea – până la ieşirea din uz), precum şi toate formele de activitate pe care le

20
art. 5 lit. g – Convenţia de la Viena 1963
21
Ion M. Anghel – op. cit. p. 405
22
Ion M. Anghel – op. cit. p. 405
localizează (situații existente la bord, avarii, întocmirea ori verificarea de documente, multiple
înregistrări consulare, prezența în porturi sau pe ape interioare şi teritoriale etc.).
România nu se poate dezinteresa în ceea ce priveşte un ansamblu de activități
naționale, care ajung să fie transpuse într-o altă ordine juridică şi încercând riscurile grave pe
care le implică navigația.
În exercitarea funcției consulatul român poate comunica liber cu nava şi personalul
aflat la bord, şi viceversa primeşte protestele prezentate de către comandant, examinează şi
vizează documentele de bord, eliberează documente noi pentru a permite navei să-şi continue
drumul etc.
Convenția europeană consulară dezvoltă art. 5 lit. l) – („au dreptul de a le acorda orice
asistență adecvată navelor statului trimițător care se găsesc în porturile şi apele teritoriale ale
statului de reşedință”) 23.
În orice problemă privind exercitarea funcțiilor în domeniul navigației, funcționarul
consular poate cere asistență autorităților statului de reşedință, iar acestea acordă asistență
solicitantă cu excepția cazului existenței unor motive serioase, situație în care pot refuza
acordarea de asistență în acel caz.
Este recunoscut funcționarului consular şi un drept de inspecție şi de control față de
navele sub pavilion românesc aflat în raza circumscripției consulare respective.
În materie de aviație civilă reglementările convenționale sunt în linii mari aceleaşi. În
practica internațională a statului român nu este o regulă unitară în ceea ce priveşte încheierea
acordurilor bilaterale. Astfel în multe se observă o abordare ce urmează liniile subliniate în
convențiile internaționale de reglementare a dreptului consular la care România este parte, în
altele a fost tratată sumar 24, iar în unele convenții problema a fost pur şi simplu omisă (-cu
R.P.Mongolă).

2.4. Alte funcții

În convențiile consulare sau în alte acorduri care au ca obiect stabilirea unui sistem
de asistență şi protecție pentru cetățenii care se află în străinătate, sunt enumerate şi funcțiile
consulare asupra cărora statele semnatare au convenit ca oficiile lor să le desfăşoare.
În mod practic nu este posibil şi nici necesar să se stabilească încă de la început –
(odată cu încheierea convenției consulare) toate funcțiile consulare. Statele se vor opri la a

23
art. 28-32, 34 – Convenţia consulară europeană - 1967
24
art. 16 Convenţia consulară cu Franţa
menționa şi alte funcții pe care – dată fiind natura acestora – consulii sunt chemați, în mod
frecvent şi obişnuit, să le exercite, precum şi cele care prin specificul lor necesită anumite
precizări, care nu ar putea fi incluse sau deduse din formulări generale. Se va adăuga astfel o
stipulare generală conform căreia statele acceptă ca funcționarii să îndeplinească (la nevoie) şi
alte funcții impuse de situații de moment. Convenția de la Viena privind relațiile consulare din
1963 stipulează, în acest sens, în art. 5 lit. m) posibilitatea exercitării şi altor funcții consulare
cu rezerva situației în care nu sunt interzise de legile statului de reşedință, ori acesta nu se
opune. De asemenea şi în Convenția europeană privind funcțiile consulare 25 există o asemenea
prevedere.
Printre cele mai frecvente se pot menționa următoarele:
- Funcțiile consulare în materie de exercitare a drepturilor electorale - este legitimă
recunoaşterea unei obligații în sarcina statului ai cărui cetățeni sunt persoanele respective de a
lua măsurile corespunzătoare pentru ca naționalii săi să-şi poată exercita drepturile de cetățean,
dintre care, se detaşează cele referitoare la alegeri (de precizat că, nu este admisibilă
desfăşurarea unor campanii electorale sau de propagandă pe teritoriul statului de reşedință, însă
se admite ca cetățenii în cauză să poată participa la referendumuri şi să-şi exprime votul în
aceleaşi condiții ca şi pe teritoriul lor).
- Funcțiile consulare în ceea ce priveşte serviciul militar – în virtutea jurisdicției
personale ce aparține statului în opoziție cu cetățenii, părăsirea țării nu duce la scoaterea de sub
obligația de a răspunde îndatoririlor militare față de partide. Astfel, consulatul exercită în mod
special funcția de recrutare pentru serviciul militar şi toate activitățile ce decurg din aceasta
(întocmirea listelor anuale de recrutare, a situațiilor nominale cu cetățenii rezidenți în
circumscripția consulară şi care îndeplinind vârsta legală trebuie înscrişi în listele de recrutare,
trimiterea acestor liste organelor competente din țară etc.).
În convențiile noastre consulare nu există nici o referire expresă la conferirea de
atribuții cu privire la îndeplinirea serviciului militar, dar din dispozițiile generale se poate
deduce soluția admisibilității lor 26.

25
art. 44.1 – Convenţia europeană privind relaţiile consulare
26
Ion M.Anghel – op. cit. p. 413
 3. Statutul juridic al oficiului consular şi al membrilor personalului acestora
3.1 Scurt istoric privind regimul juridic acordat consulatelor
Pentru ca oficiile consulare să-şi poată îndeplini în bune condițiuni atribuțiile ce le revin
trebuie să se bucure de anumite imunități şi privilegii.
Între imunitățile şi privilegiile diplomatice şi cele consulare sunt asemănări, deoarece
vizează aceleaşi inviolabilități şi facilități în vederea asigurării condițiilor necesare pentru
aducerea la îndeplinire a sarcinilor şi funcțiilor ce le revin. S-a susținut că funționarii consulari
nu sunt trimişi pentru a negocia cu guvernul statului de reşedință, ci ei au o misiune mai
restrânsă, de a proteja naționalii şi a informa guvernul lor despre tot ce ar putea fi de interes
pentru acesta.
De asemenea, funcționarii consulari au puteri reprezentative în privința intereselor
economice, comerciale şi sociale ale statului trimițător. Nu de puține ori, în lipsa unui diplomat,
ei pot negocia cu guvernul statului de reşedință.
Pe de altă parte, diplomații îndeplinesc şi ei sarcini consulare, astfel încât este greu de
precizat unde se termină o competență şi începe cealaltă. Teoriile majoritare relevă că între
serviciul diplomatic şi cel consular nu sunt diferențe esențiale. De aici tendința de unificare a
regimului juridic al celor două categorii de reprezentanți.
Spre deosebire de imunitățile şi privilegiile misiunilor diplomatice, care îşi au izvoarele
în dreptul internațional cutumiar şi în tratatele internaționale, privilegiile şi imunitățile
consulare „sunt mai recente" şi sunt statuate, mai ales, în tratate internaționale şi în practica
statelor.
Istoric, prima convenție care reglementează privilegii consulare este cea încheiată, în
februarie 1535, de sultanul Suliman II cu Francisc I, regele Franței, renuvelată de 11 ori până
în 1740 când se încheie un nou acord între Ludovic XV şi Mahomed L. Convenția a instituit
regimul denumit capitulată; regimul a fost aplicat ulterior şi față de țările care au trimis
funcționari consulari în Imperiul Otoman şi chiar în Orientul şi Extremul Orient, în statele
suzerane înaltei Porți. 27
In secolele următoare, imunitățile şi privilegiile consulare au format obiectul mai multor
congrese şi conferințe internaționale.
Institutul de Drept Internațional la sesiunea sa din 1891 de la Hamburg a adus contribuții
la definirea calității de consul, ca funcționar public, dar nu a fost însuşită propunerea de a i se

27
Aurel Bonciog, „Drept consular”, Editura Fundatiei „Romania de maine”, Bucuresti, 1996, p.119.
acorda imunități diplomatice şi de a fi plasat pe locul 5 al listei de protocol, stabilită de
Congresul de la Aix-la-Chapelle şi de Congresul de la Viena din 1815, după însărcinatul cu
afaceri.
La 26 septembrie 1896, Institutul de Drept Internațional în Sesiunea de la Veneția a
adoptat Regulamentul referitor la imunitățile consulare care a servit ca bază, în anumite
privințe, pentru mai multe convenții internaționale ulterioare. Regulamentul conține 20 de
articole şi, în esență, stabileşte statutul funcționarului consular, denumit agent consular, tocmai
pentru că a fost subliniată calitatea sa de trimis al statului. El nu trebuia să îndeplinească alte
însărcinări decât cele consulare.
Următoarea etapă este Convenția referitoare la agenții consulari, semnata la 20 februarie
1928 la Havana în cadrul celei de-a 6-a Conferințe Internaționale Americane. Convenția a fost
ratificată de Brazilia, Columbia, Cuba, Ecuador, S.U.A., Mexic, Nicaragua, Panama şi
Republica Dominicană.
In prezent, regimul juridic acordat oficiilor consulare şi personalului acestora este cel
prevăzut de Convenția de la Viena din anul 1963 cu privire la relațiile consulare, care constituie
dreptul comun minimal. Spre deosebire de regimul juridic acordat misiunilor diplomatice, care
are un caracter unitar, având la bază dreptul diplomatic, codificat în Convenția de la Viena din
anul 1961 si cutuma, regimul juridic acordat oficiilor consulare şi personalului acestora este
foarte variat. Acest lucru este determinat de faptul ca imunitățile şi privilegiile consulare au, în
mică măsură, la baza lor cutuma, cu regulile ei vechi şi clare, şi, minimal, Convenția de la
Viena din 1963, care a codificat o mare parte a dreptului consular, lăsând deschisă calea
statelor, conform art. 73, de a încheia acorduri internaționale care să confirme, să completeze
sau să dezvolte dispozițiile acesteia sau care să extindă sfera lor de aplicare.

3.2 Natura si fundamentul imunităților şi privilegiilor consulare

Prin expresia generică de imunități consulare, potrivit teoriei şi practicii dreptului
internațional, se înțelege tratamentul pe care dreptul internațional îl prevede, pentru a fi acordat,
oficiilor consulare ale statelor străine şi personalului lor, în scopul ca acestea sa-şi poată
îndeplini funcțiile ce le revin; corespunzător acestui termen, există, pe de altă parte, obligațiile
specifice ale organelor consulare de a respecta statul de reşedință şi ordinea existentă pe
teritoriul acestuia, unde sunt chemate să exercite funcțiilelor consulare.
În esență, facilitățile şi privilegiile oficiilor consulare şi ale membrilor acestora constau în
scoaterea lor de sub incidența legilor, regulamentelor şi a măsurilor de ordin administrativ
edictate de un stat pe teritoriul său în diverse domenii ale relațiilor sociale; sub acest aspect,
este vorba de o neaplicare a legislației, de o inopozabilitate a jurisdicției statului de reşedință.
Pe baza drepturilor, facilităților, privilegiilor şi imunităților acordate, oficiile consulare şi
membrii personalului acestora beneficiază de un regim special în comparație cu orice persoană
fizică şi juridică, în sensul că nu li se aplică jurisdicția statului de reşedință cu privire la anumite
acte; legile acestui stat sunt inoperante față de ele. 28
Tratamentul consular desemnat în mod curent prin expresia de imunități consulare sau
privilegii consulare are fie un caracter pozitiv (drepturi excepționale), fie negativ (scutiri de
anumite îndatoriri, numite cel mai adesea imunități). Ele sunt totuşi grupate în 5 categorii de
facultăți: imunitățile consulare, inviolabilitățile, privilegiile, drepturile şi facilitățile
consulare.29

Imunitățile consulare sunt acele drepturi acordate unui oficiu consular şi membrilor
acestuia de către statul de reşedință potrivit cărora aceştia sunt exceptați de la jurisdicția
autorităților judiciare sau de la constrângerea exercitată de autoritățile administrative ale
acestui stat. Imunitatea înlătură total jurisdicția statului de reşedință, în ceea ce priveşte
judecata, dacă este absolută.
Imunitatea acordată oficiilor consulare şi personalului acestora este convenită, de regulă,
pe cale bilaterală., norma dreptului consular acordând un minim de garanții, care sunt imunități
funcționale. Exceptarea de la constrângerea judiciară este şi în cazul în care un consul nu se
prezintă ca martor într-un proces penal sau civil, chiar când nu este scutit de obligația de a
depune mărturie, întrucât nu poate fi adus la proces cu autoritatea polițienească.
Rezultă că există imunitate numai atunci când un reprezentat străin săvârşeşte
cu vinovăție o faptă, pentru care, beneficiind de imunitate, nu poate fî sancționat judiciar sau
administrativ, din lipsa competenței autorității statului de reşedință.
In cazul că diplomatul sau consulul sunt exceptați de la o obligație, nu este vorba de
imunitate, ci de existența unui drept propriu, de excepție de la regulă. De exemplu, scutirea de
prestații obligatorii este un drept propriu, nu o imunitate.

Inviolabilitățile sunt totalitatea drepturilor acordate unui oficiu consular şi personalului

acestuia de normele dreptului internațional, potrivit cărora statul de reşedință trebuie să

28
Ion M. Anghel, „Dreptul diplomatic si consular”, Editura „Lumina Lex”, Bucuresti, 1996, p.414
29
Dumitru Mazilu, „ Drept diplomatic si consular. Diplomatia “, Editura „Lumina Lex”, Bucuresti, 2003, p.300
interzică autorităților sale de a dispune, în situațiile anume determinate, luarea măsurilor de
constrângere față de sediul oficiului sau față de personalul consular, care ar afecta
funcționalitatea oficiului sau libertatea personală a funcționarilor consulari sau care ar aduce
atingere drepturilor personale, necesare îndeplinirii oficiale a funcțiilor; de asemenea, statul de
reşedință are obligația de a întreprinde toate măsurile de protecție a valorilor ocrotite de lege,
în favoarea oficiului consular şi funcționarilor consulari, cum ar fi demnitatea, onoarea,
libertatea acestora, folosința nestingherită a localurilor şi de a împiedica orice amenințare sau
acțiune ostilă, ori de unde ar veni acestea.
Dacă imunitatea de jurisdicție este numai in omitendo, inviolabilitatea constă atât în
obligația autorităților de a nu întreprinde acțiuni care ar leza valorile imanente oficiului
consular si funcțiilor funcționarului consular cât şi o obligație in comitendo, de a lua măsurile
generale de a împiedica, din partea oricui, acțiunile ostile sau de violare a drepturilor conferite
funcționarilor consulari şi oficiului.
Dacă imunitatea este de drept procesual, inviolabilitatea este de drept material.

Privilegiile sunt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul de reşedință unui
oficiu consular sau personalului acestuia, tratamentul aparte de care se bucură aceştia în
exercitarea atribuțiilor lor dar şi în ceea ce priveşte viața lor particulară, precum şi scutirea de
la obligațiile statornicite, obişnuit, pentru cetățeni sau străini, în categoria privilegiilor
încadrandu-se şi dreptul la anumite onoruri.
Pe când imunitatea se referă la o conduită a funcționarului consular interzisă de legea
statului de reşedință, dar care nu poate fi sancționată de autoritățile acestui stat, privilegiile sunt
obligații ale autorităților statului de reşedință de a acționa într-un anumit mod, privilegiat, față
de reprezentanții străini, deci au un sens pozitiv.
Atât imunitățile cât şi privilegiile sunt obligații asumate de statul de reşedință, cărora le
corespunde dreptul subiectelor la care se referă. Consecința este că nerespectarea lor de către
statul de reşedință atrage răspunderea sa, ceea ce n-ar fî posibil dacă ar fi numai drepturi ale
oficiilor sau personalului acestora, fără obligații corelative.
Această trăsătură este comună pentru privilegii, facilități, imunități, drepturi consulare,
libertăți. 30
Sunt privilegii scutirea de a plăti taxe şi impozite, scutirea de taxe vamale, dreptul de a
folosi mijloacele de comunicație speciale etc.

30
A.Bonciog, op. cit., p. 127
 Drepturile consulare sunt permisiuni juridice acordate de statul de reşedință unui
oficiu consular sau personalului consular, care constau în garantarea exercitării unor acțiuni,
prevăzute de legea statului trimițător, dar care produc efecte juridice fie în statul de reşedință,
fie în statul trimițător. Drepturile consulare pot fi şi permisiuni de excepție, în cadrul
legislației statului trimițător. Astfel, oficiul consular are dreptul de a încasa taxe consulare, în
conformitate cu tariful stabilit de statul trimițător, dar şi dreptul de a instala un post de radio-
emisie-recepție, sau dreptul la exportul fără taxe a bunurilor succesorale, în caz de deces al
unui membru al postului consular,
Drepturile avute în vedere se referă la garantarea bunei funcționări a oficiilor consulare
şi consituie premiza funcționării acestuia, spre deosebire de drepturile acordate funcționarului
consular în scopul îndeplinirii funcțiilor consulare, care constituie, cadrul de desfăşurare a
activității însăşi. Şi unele şi altele au caracter juridic, fiind obligatorii.

Facilitățile sunt acele garanții pe cale le acordă statul de reşedință oficiilor consulare şi
personalului consular de a-şi desfăşura activitatea care le este proprie. Spre deosebire de
imunități şi drepturi, care au fixată o sferă exactă a acțiunii la care se referă, facilitățile sunt
obligații generale, care sunt în conexiune cu o acțiune pozitivă sau negativă a oficiului
consular, care poate să reclame de la statul de reşedință fie un fapt de întâmpinare, fie unul de
a nu împiedica acțiunea. Conform art 30 din Convenția de la Viena din anul 1963, statul de
reşedință trebuie să faciliteze oficiului consular dobândirea de terenuri sau clădiri sau
procurarea lor în alt mod.

Cât priveşte fundamenatarea acestor drepturi, facilități, privilegii, inviolabilități şi

imunități, chestiunea este mult mai controversată. Odată ce şi-a dat consimțământul cu privire
la înființarea unui oficiu consular sau a admis o persoană în calitate de consul, statul în cauză
este ținut potrivit normelor dreptului cutumiar şi convențional, a observa anumite reguli de
conduită față de oficiul şi consulul respectiv. 31 În ce priveşte rațiunea unei asemenea obligații
a statului de reşedință, explicațiile au fost grupate în următoarele teorii:
- Una dintre acestea a fost teoria extrateritorialității, potrivit
căreia imunitatea s-ar baza pe ideea că reprezentantul consular ar trebui
considerat întotdeauna că se află pe teritoriul statului său; dar această teorie este

31
I.Anghel, op. cit., p.417
 artificială, falsă şi contrară practicii internaționale, iar acceptată ar duce la
ignorarea unor principii fundamentale ale dreptului internațional şi la consecințe
inadmisibile, dând naştere la abuzuri.
- O altă încercare de fundamentare s-a făcut prin teoria
reprezentării; s-a considerat însă că nici această teorie nu ar fi în măsură să
explice fundamentul instituției tratamentului consular, intrucât între statul
acreditar şi consul nu există raport juridic de reprezentare, în accepțiunea dată
reprezentării în dreptul internațional (care presupune raporturi între subiecți ai
dreptului internațional); oficiul consular este un organ al statului acreditar şi nu
este reprezentant al acestuia. S-a mai adăugat că teoria reprezentării nu ar putea
explica nici faptul că statul acreditar răspunde şi pentru actele săvârşite de
consul cu depăşirea atribuțiilor sale şi nici pe acela al acordării de privilegii şi
imunități familiei consulului şi membrilor personalului tehnico-administrativ şi
de serviciu.
- Tratamentului consular i s-a căutat justificarea de bază în
principiul ne impediatur officium, în obligația internațională a statului de
reşedință de a nu crea şi permite obstacole liberei funcționări a unui organ străin
la a cărei înființare el a consfințit în mod liber şi a cărei rațiune de a fi constă în
dezvoltarea unui sistem de relații internaționale – relații consulare care se
stabilesc între statul căruia îi aparțin aceste organe şi statul de reşedință
respectiv. Aceasta este teoria funcțională, teorie care se bucură de o largă
circulație în ştiința dreptului internațional.

3.3 Enumerarea imunităților şi privilegiilor, potrivit Convenției de la Viena din

1963
Imunitățile şi privilegiile, potrivit Convenției de la Viena din anul 1963, sunt denumite
înlesniri, privilegii şi imunități pentru postul consular în secțiunea I şi facilități, privilegii şi
imunități privind funcționarii consulari de carieră si ceilalți membri ai postului consular, în
secțiunea II a capitolului II. Art. 39 vorbeşte de drepturi si taxe consulare, deşi este plasat în
secțiunea I; majoritatea drepturilor şi privilegiilor care privesc pe funcționarii consulari sunt
denumite scutiri.
Deşi teoretic se pot face distincții între noțiunile menționate, practica statelor şi doctrina
înțelege prin noțiunea de imunități si privilegii toate aceste garanții. Garanțiile acordate privesc
atât oficiul consular cât şi personalul acestuia.
 Un oficiu consular se bucură de următoarele garanții:
a) Dreptul de a folosi drapelul statului trimițător şi stema națională (art. 29).
b) Înlesniri privind procurarea de clădiri pentru localul oficiului consular (art.30 alin. 1).
c) Inviolabilitatea localurilor consulare şi a bunurilor lor, a arhivelor şi documentelor consulare
(art. 31, art. 33).
d) Scutiri fiscale ale localurilor consulare (art. 32).
e) Libertatea de comunicare a oficiului consular cu statul trimițător (art. 35).
f) Libertatea de comunicare cu autoritățile din eircumscripți consulare ale statului de
reşedință (art. 38).
g) Libertatea de comunicare cu cetățenii aflați în statul de reşedință (art. 36).
h) Dreptul de a încasa taxe consulare (art. 39).
i) Scutiri de taxe vamale pentru anumite categorii de bunuri importate (art. 50).
Funcționarii consulari se bucură de următoarele garanții:
a) Inviolabilitatea personală (art. 41).
b) Imunitatea de jurisdicție penală, civilă şi administrativă a statului de reşedință (art. 43).
c) Scutirea de obligația de a depune ca martor sau expert în fața tribunalelor statului de reşedință
(art. 44).
d) Exceptarea de la obligația de înmatriculare a străinilor si de obținere a permisului de şedere
(art. 46).
c) Scutirea de la obligația de a obține permise de lucru pentru activitatea desfăşurată la oficiul
consular (art. 47).
f) Scutirea de obligațiile ce le revin în baza regimului de securitate socială (art. 48).
g) Scutiri fiscale (art. 49).
h) Scutiri de taxe vamale şi control vamal (art. 50).
i) Scutirea de taxe de succesiune în cazul decesului unui membru al oficiului consular sau al
unui membru al familiei acestuia (art. 51).
j) Scutirea de prestații personale (art. 52).
k) Libertatea de deplasare (art. 34).

3.4. Inviolabilitățile, imunitățile, privilegii ale oficiilor consulare

1. Inviolabilitatea localurilor, a bunurilor şi a reşedinței consulare
Localurile consulare (construcțiile şi terenurile pe care se află acestea) precum şi
celelalte bunuri imobile sau mobile care se află în folosința oficiului consular sunt inviolabile
astfel că, acestea nu pot fi vizitate decât cu consimțământul şefului de oficiu. Se admite că, în
lipsă de stipulație contrară, autoritățile teritoriale ar putea pătrunde în localurile consulare în
caz de urgență, consimțământul şefului de misiune fiind prezumat 32.
Din interpretarea Convenției de la Viena – 1963 rezultă că nici o măsură restrictivă,
inclusiv rechiziția, nu poate fi luată cu privire la aceste bunuri, excepție în ce priveşte
admisibilitatea, se face pentru măsura de expropriere pe motive de apărare națională sau
utilitate publică, dar în acest caz se nasc obligații pentru statul de reşedință – să nu împiedice
exercitarea funcțiilor consulare şi să plătească compensația.
În practica noastră convențională principiul inviolabilității localurilor consulare a fost
înscris în toate convențiile pe care România le-a încheiat. S-a tins de fiecare dată să se asigure
bunurilor consulare un regim de imunitate. În aceste convenții apare ca o caracteristică generală
inviolabilitatea localurilor consulare ca fiind absolută, chiar şi în convențiile cu țări care în
general manifestau reticență față de acest principiu.

2. Inviolabilitatea arhivelor şi documentelor consulare

Inviolabilitatea arhivelor şi documentelor consulare reprezintă una din regulile
esențiale consacrate de către dreptul internațional cutumiar în materie de privilegii şi imunități
consulare fiind menită să ofere o protecție juridică absolută pentru întregul oficiu consular 33.
Această regulă a dreptului internațional cutumiar a fost consacrată în Convenția
pentru codificarea dreptului consular 34.
Arhivele şi documentele consulare sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc s-
ar găsi expresia „arhive consulare” cuprinzând toate hârtiile, documentele, corespondența,
cărțile, filmele, benzile de magnetofon şi registrele postului consular, precum şi materialul de
film, fişierele şi mobilierul destinate să le protejeze şi să le păstreze.
Regula inviolabilității arhivei şi documentelor consulare este înscrisă în toate
convențiile consulare încheiate de România.

3. Scutirea fiscală a localurilor oficiilor consulare

Un progres important în dreptul internațional în ceea ce priveşte tratamentul fiscal
aplicat sediului consular este realizat de Convenția de la Viena din 1963, fiindcă anterior
codificării dreptului consular acest aspect nu era definit într-un mod clar.

32
Ion.M.Anghel – op. cit. p. 419
33
Idem – p. 423
34
art. 33 Convenţia de la Viena - 1963
 Localurile consulare – proprietate a statului acreditant sau a şefului oficiului consular
ori închiriate, precum şi reşedința şefului oficiului consular, beneficiază de scutiri de impozite
şi taxe de orice natură pe care statul de reşedință ar trebui să le perceapă conform legislației
proprii.
Scutirea vizează, de asemenea, impozitele şi taxele percepute asupra contractului de
vânzare sau de locație a clădirilor şi imobilelor necesare pentru oficiul consular.
Acest tratament fiscal nu se aplică în cazul în care potrivit legislației statului acreditar,
obligația de a plăti aceste taxe şi impozite revine persoanei care a contractat cu statul trimițător
sau cu şeful oficiului consular.
În toate convențiile consulare încheiate de România această problemă şi-a găsit
rezolvarea, chiar dacă există formulări şi accepțiuni variate.

4. Libertatea de deplasare
În general, pentru desfăşurarea activității oficiale membrii oficiului consular au
nevoie să se deplaseze pe teritoriul statului de reşedință.
În practica internațională se prevede obligația pentru statul de reşedință de a asigura
libertatea de deplasare şi de circulație pe teritoriul său pentru toți membrii oficiului consular.
Acest drept de deplasare nu este însă nelimitat, deoarece orice stat poate prin legile şi
regulamentele sale să interzisă ori să limiteze accesul în anumite zone pe motive de ordine
publică sau securitate națională.
Această regulă cutumiară este confirmată de Convenția de la Viena – 1963 pentru
codificarea dreptului consular în art. 34 care prevede „sub rezerva legilor şi a regulamentelor
referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate
națională, statul de reşedință asigură tuturor membrilor postului consular libertatea de deplasare
şi de circulație pe teritoriul său”.
În convențiile încheiate de România anterior codificării nu vom găsi o astfel de
prevedere, însă după 1963 în toate convențiile consulare semnate de România regăsim acest
aspect reglementat35.

5. Libertatea de comunicare
În ceea ce priveşte finalitatea acestei libertăți, trebuie menționat faptul că statul de
reşedință permite şi acordă protecție pentru libertatea de comunicare a oficiului consular pentru

35
Ion M.Anghel – op. cit., p. 426
„toate scopurile oficiale”, deci dreptul oficiului consular de a comunica cu statul trimițător cu
cetățenii acestuia, cu misiunile diplomatice şi alte consulate ale statului acreditant şi ale altor
state, precum şi cu organizațiile internaționale.
Practica internațională recunoaşte oficiului consular facultatea de a întrebuința toate
mijloacele de comunicare normale, inclusiv curierii diplomatici sau consulari, valiza
diplomatică sau consulară şi mesajele în cod sau în cifru care sunt mijloace proprii.
Prevederile Convenției de la Viena din 1963 cu privire la libertatea de comunicare
sunt modelate după Convenția privind relațiile diplomatice din 1961 36.
Cu excepția Convenției consulare încheiate de România cu Turcia în care
posibilitățile de comunicare ale oficiului sunt reduse (este exclus de principiu, folosirea
curierului diplomatic consular), celelalte convenții consulare încheiate de țara noastră cuprind
reglementările cu privire la această libertate prevăzute în Convenția de la Viena – 1963.

6. Folosirea drapelului şi a stemei naționale

Acest privilegiu apare ca o regulă de drept internațional cutumiar care a fost înscrisă
în Convenția de codificare a dreptului consular cât şi în numeroase convenții bilaterale.
Oficiile consulare şi şefii de oficii consulare au dreptul ca în numele statului trimițător
să folosească drapelul național şi stema națională arborând, respectiv plasând-o, pe clădirea
consulatului şi la intrarea în consulat. De asemenea şefului de oficiu consular i se recunoaşte
dreptul de a arbora drapelul național pe mijloacele de transport individuale ale acestuia. Dacă
statul de reşedință recunoaşte inviolabilitatea reşedinței şefului oficiului consular, drapelul
național poate fi arborat şi la reşedință.
Arborarea drapelului național şi aşezarea stemei naționale au valoarea unui element
de distincție şi nu efectul de a conferi prin ele însuşi inviolabilitatea pentru bunurile
consulatului.
Soluțiile adoptate în practica convențională a României, privitor la acest aspect, deşi
variabile sunt în general pe linia practicilor menționate.

7. Încasarea de sume cu titlu de drepturi şi taxe

36
Ion M.Anghel - p. 428
 Dreptul oficiilor consulare de a încasa taxe consulare reprezintă o regulă de drept
internațional cutumitar, deoarece, însă din timpurile cele mai îndepărtate, consulii percepeau
drepturi şi taxe pentru serviciile pe care le acordau naționalilor lor37.
Perceperea de taxe consulare se face asupra activităților consulare admise de statul de
reşedință, iar drepturile şi taxele consulare percepute de către oficiul consular pentru actele
consulare sunt scutite de orice impozite şi taxe percepute de statul de reşedință.
Regulile menționate cu privire la acest drept au fost reglementate în art. 39 din
Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului consular.

8. Procurarea localurilor consulare şi a locuințelor pentru personalul oficiului

consular
Faptul că statul de reşedință îşi manifestă acordul ca un stat străin să înființeze un
oficiu consular, pe teritoriul său, implică angajarea statului acreditar să înlesnească procurarea
clădirilor şi terenurilor necesare pentru activitatea oficiului consular şi să-l ajute în obținerea
locuințelor corespunzătoare pentru membrii săi.
Procurarea de localuri şi locuințe poate avea loc fie prin achiziționarea sau închirierea
lor, fie în orice alt mod însă, în toate cazurile, aceasta trebuie să se facă cu respectarea legilor
şi regulamentelor în vigoare în statul de reşedință 38.
Practica internațională generală în materie este reglementată în Convenția pentru
codificarea dreptului consular 39.

3.5. Inviolabilități, imunități şi privilegii ale membrilor oficiului consular

Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce le revin, consulii ceilalți membrii ai personalului
oficiului consular şi într-o anumită măsură membrii lor de familie se bucură de următoarele
inviolabilități, imunități şi privilegii consulare care constituie statutul consular 40:
- imunitatea de jurisdicție;
- inviolabilitatea personală;
- scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permis de şedere;
- scutirea de permis de muncă;
- scutirea de prestații personale;

37
Ion M.Anghel – p. 433
38
Ion M.Anghel – p. 434
39
art. 30 Convenţia de la Viena
40
D. Popescu, A.Năstase, F.Coman– Drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti, 1994, p. 290
 - scutiri fiscale, vamale şi de la regimul de securitate socială.
Membrii postului consular beneficiază de privilegii, imunități şi inviolabilități de la
intrarea lor pe teritoriul statului de reşedință, în țările de tranzit pentru a ajunge la post sau dacă
se găsesc deja pe teritoriul statului acreditar din momentul intrării lor în funcție la postul
consular41.

1. Imunitatea de jurisdicție
Regula conform căreia membrii oficiului consular nu sunt justițiabili față de
autoritățile judiciare şi administrative ale statului de reşedință în ceea ce priveşte actele
săvârşite în exercițiul funcțiilor lor (actele funcțiunii) face parte din reglementările dreptului
internațional, dar şi din unele reglementări interne ale statelor 42.
Actele funcțiunii prin natura lor scapă oricărei jurisdicții a statului de reşedință
indiferent că este vorba de jurisdicție civilă, administrativă sau penală – cu excepția unor
infracțiuni deosebit de grave 43. Consulul nu se bucură de nici un fel de imunitate de jurisdicție
cu privire la actele sale particulare.
Asemănător Convenției de la Viena – 1963 pentru codificarea dreptului consular,
trăsătura dominantă a întregii reglementări înscrise în convențiile consulare, încheiate de
România o constituie principiul imunității funcționale.

2. Inviolabilitatea personală
Problema inviolabilității personale a funcționarilor consulari constituie o chestiune
controversată atât în doctrină cât şi în practica statelor datorită manierei de interpretare complet
diferită folosită mult timp.
O analiză asupra convențiilor consulare încheiate recent permit să se constate că
statele, deşi afirmă supunerea funcționarilor consulari jurisdicției statului de reşedință pentru
acte care nu sunt exercitate în timpul funcțiunii recunosc totuşi inviolabilitatea personală a
funcționarilor cu excepția cazurilor când aceştia ar fi comis o crimă gravă. Tendința actuală de
recunoaştere a inviolabilității absolute s-a accentuat44.
Deşi, în convențiile consulare ale României anterioare, codificării această problemă
nu a fost clar reglementată în practica ulterioară codificării României în convențiile sale

41
D. Popescu, A.Năstase, F.Coman– Drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti, 1994, p. 290
42
Legislaţia poloneză art. 1112 Cod de procedură civilă
43
F.Coman – Drept internaţional public, vol. II, Editura Sylvi, Bucureşti, 2001, p. 119-120
44
Ion M.Anghel – op. cit. p. 440
consulare prezintă o dezvoltare a dreptului consular lărgind cercul beneficiilor de inviolabilitate
şi adoptând un criteriu obiectiv în ceea ce priveşte determinarea gravității acelor infracțiuni
care reprezintă limitele inviolabilității personale.

3. Scutirea de înmatriculare a străinului şi de permis de şedere

Scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permise de şedere este stipulată în
Convenția de la Viena din 1963 privind codificarea dreptului consular 45.
În majoritatea statelor, Ministerul Afacerilor Externe eliberează membrilor oficiului
consular, precum şi membrilor familiilor acestora carnete speciale de identitate care atestă,
calitatea de membru al oficiului consular sau de membru de familie al unui funcționar consular.

4. Scutirea de permis de muncă

Convenția de la Viena din 1963 pentru codificarea dreptului consular prevede că un
membru al oficiului consular care este angajat la consulat sau ar vrea să angajeze în serviciul
său o persoană având cetățenia statului trimițător sau a unui stat terț este scutit de aceste
obligații. Membrii personalului particular al funcționarilor consulari sunt scutiți de aceste
obligații dacă aceştia nu exercită nici o altă ocupație particulară cu caracter lucrativ în statul de
reşedință.

5. Scutirea de prestații personale

Membrii postului consular şi membrii familiei lor care locuiesc împreună cu aceştia
sunt scutiți de către statul de reşedință de orice serviciu de interes public, indiferent de
caracterul său, precum şi de sarcinile militare (rechizițiile, contribuțiile militare).
De aceste scutiri stabilite beneficiază membrii oficiului consular şi membrii lor de
familie care trăiesc în acelaşi cămin, dacă nu au cetățenia statului acreditar 46.

6. Scutiri fiscale, vamale şi de la regimul de securitate socială

Scutirea fiscală – un element deosebit de important al statului consular – este adesea
acordată funcționarilor consulari prin convențiile consulare sau alte acorduri bilaterale
încheiate pe bază de reciprocitate între statul acreditar şi cel acreditant.

45
art. 46
46
Ion. M.Anghel – op. cit., p. 445
 Membrii personalului de serviciu sunt scutiți de taxele şi impozitele pe salariile pe
care le primesc pentru serviciile acestora; însă dacă membrii oficiului consular angajează
persoane ale căror salarii nu sunt supuse scutirii de impozite pe venit în statul acreditar aceştia
trebuie să respecte legislația statului de reşedință.
Exceptarea de la regimul de securitate socială se justifică pe considerente de utilitate
practică, fiind în interesul tuturor statelor de a acorda această scutire pentru ca membrii
oficiului consular să poată continua a fi supuşi legislației lor națională în această materie.
De la acest beneficiu sunt excluşi membrii oficiului consular care sunt cetățeni ai
statului de reşedință, cei care ar avea ocupație privată în afară de consulatul sau care ar exercita
activități private cu caracter lucrativ şi ar angaja în acest scop personalul necesar.

3.6. Drepturile, facilitățile, privilegiile şi imunitățile acordate membrilor de familie

ai personalului oficiului consular
Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului consular, consacră o serie de
drepturi, facilități, privilegii şi imunități acordate membrilor de familie, astfel:
- scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permis de şedere47;
- scutirea de la regimul de securitate socială 48;
- scutirea fiscală 49;
- scutirea de taxe vamale şi control vamal50;
- scutirea de prestații personale 51.
De menționat că, de fiecare dată este precizată condiția că membrul de familie trebuie
să locuiască împreună cu acel membru al oficiului consular.
Asigurarea unui anumit statut membrilor de familie ai personalului consular
reprezintă o garanție în plus pentru membrii oficiului consular şi totodată, o premisă pentru
desfăşurarea normală a activității consulare.
Membrii de familie ai agentului consular beneficiază de privilegii, imunități de la
intrarea lor pe teritoriul statului de reşedință, în țările de tranzit (pentru ca agentul consular să
poată ajunge la post), sau dacă se găsesc deja pe teritoriul statului din momentul învestirii în
funcție a agentului consular. Dacă aceştia încetează să mai locuiască împreună cu un membru

47
art. 46Convenţia de la Viena 1963
48
art. 48 Convenţia de la Viena 1963
49
art. 49 Convenţia de la Viena 1963
50
art. 50 Convenţia de la Viena 1963
51
art. 52 Convenţia de la Viena 1963
al postului consular, din acel moment vor înceta şi privilegiile şi imunitățile de care beneficiau
acei membrii de familie ai agentului consular 52.

3.7. Începutul şi încetarea facilităților, privilegiilor şi imunităților consulare

Stabilirea momentului de început şi de sfârşit al privilegiilor şi imuniăților diplomatice
are, nu atât o importanță teoretică, cât mai ales o valoare practică, pentru că dezacordul asupra
acestor momente a dus, în fapt, la serioase incidente între state.
Statutul juridic de consul sau de membru al oficiului consular începe, odată cu
atibuirea acestei calități de către statul trimițător, iar în raport cu statul de reşedință, odată cu
recunoaşterea, sub o anumită formă a acestei calități. Încetarea statutului se produce ca urmare
a faptului că statul de reşedință numai recunoaşte această calitate. Este normal deci, ca
privilegiile şi imunitățile consulare, fiind consecința acestei calități recunoscute, să înceapă şi
să înceteze, în principiu, în aceste momente şi chiar în ipoteza în care calitatea este retrasă de
către statul trimițător, determinant rămâne tot actul statului de reşedință.
În cazul persoanelor care fac parte din familia unui membru al oficiului consular,
privilegiile le sunt acordate în considerațiunea calității lor de membru de familie a unei anumite
persoane oficiale. Ca atare, şi în această situație, statutul lor de persoane cu un regim special
există, numai atâta vreme cât subzistă şi calitatea de membru al familiei unei persoane care este
beneficiara privilegiilor şi a imunităților consulare.
Acestor idei fundamentale, le dau expresie dispozițiile art.53 din Convenția de la
Viena:
1.Orice membru al postului consular beneficiază de privilegiile şi imunitățile
prevăzute în prezenta convenție de la intrarea sa pe teritoriul statului de reşedință pentru a
ajunge la post sau, dacă se regăseşte deja pe acest teritoriu, din momentul intrării sale în funcție
la postul consular.
2. Membrii familiei unui membru al postului consular care locuiesc împreună cu el,
precum şi membrii personalului său particular, beneficiază de privilegiile şi imunitățile
prevăzute în prezenta convenție, începând cu una din datele următoare: aceea de când membrul
respectiv al postului consular se bucură de privilegii şi imunități conform celor de mai sus,
aceea a intrării lor pe teritoriul statului de reşedință sau aceea la care ei au devenit membrii ai
acestei familii sau ai personalului particular respectiv.

52
D. Popescu, A.Năstase, F.Coman – op. cit., p. 290-291
 3.Când funcțiile unui membru al postului consular încetează, privilegiile şi
imunitățile sale, precum şi acelea ale membrilor familiei sale care locuiesc împreună cu el sau
ale membrilor personalului său particular încetează în mod normal la prima din datele
următoare: în momentul în care persoana în cauză părăseşte teritoriul statului de reşedință sau
la expirarea unui termen rezonabil care îi va fi fost acordat în acest scop, dar el subzidă până
în acest moment, chiar în caz de conflict armat. În ceea ce priveşte persoanele menționate la
punctul 2, privilegiile şi imunitățile lor încetează din momentul în care ele nu mai locuiesc
împreună sau nu mai sunt în servicul unui membru al postului consular, cu rezerva totuşi că,
dacă aceste persoane intenționează să părăsească teritoriul statului de reşedință într-un termen
rezonabil, privilegiile şi imunitățile lor subzidă până în momentul plecării lor.
4. Totuşi, în ceea ce priveşte actele săvârşite de un funcționar consular sau de un
angajat consular în exercitarea funcțiilor sale, imunitatea de jurisdicție subzidă fără limită de
durată.
5. În caz de deces au unui membru al postului consular, membrii familiei sale care
locuiau împreună cu el continuă să se bucure de privilegiile şi imunitățile de care beneficiază,
până la prima din datele următoare: aceea la care ei părăsesc teritoriul statului de reşedință sau
la expirarea unui termen rezonabil care le-a fost acordat în acest scop.
6. Pentru o mai bună sistematizate, s-a păstrat distincție între membrii oficiului
consular, pe de-o parte, şi membrii lor de familie şi ai personalului privat, pe de altă parte,
deoarece faptele care declanşează recunoaşterea statutului sunt diferențiate, după cum unii
dobândesc calitatea în mod direct, pe cale de consecință.
Convenția a reținut soluția care are în vedere momentul intrării în funcție, pe motiv
că statul de reşedință trebuie să aibă o marjă de timp pentru a decide dacă numirea acelei
persoane este acceptabilă, intrucât altfel, s-ar ajunge ca un stat, care este interesat în protecția
unui cetățean ce a comis o faptă deosebit de gravă şi împotrivă căruia s-a pornit o procedură,
să-l sustragă de la răspundere prin simpla numire la oficiul consular. S-a mai avut în vedere şi
faptul că numirea unui funcționar consular dintre cetățenii statului de reşedință nu se poate face
decât cu consimțământul acestuia, aşa că statul trimițător trebui să acorde timpul necesar pentru
acesta.
Dezvoltând progresiv dreptul internațional, s-a reținut în Convenție ideea că apare
necesar a se recunoaşte privilegiile şi imunitățile consulare membrilor oficiului consular, chiar
atunci când funcțiile lor au luat sfârşit, astfel că imunitățile şi privilegiile nu încetează, decât în
momentul în care persoanele beneficiare părăsesc teritoriul statului de reşedință sau la expiarea
unui termen rezonabil care le este acordat pentru a-şi pregăti plecarea.
 7.Problema determinării momentului când încep şi când încetează imunitățile şi
privilegiile acordate membrilor oficiului consular şi membrilor lor de familie a fost
reglementată în convențiile noastre încheiate după 1963, în majoritatea cazurilor şi într-un mod
aproape identic cu soluțiile din Convenția de la Viena.

3.8. Persoanele excluse de la beneficiul drepturilor, facilităților, privilegiilor şi

imunităților consulare
Acordarea de drepturi, facilități, privilegii şi imunități se face pornind de la anumite
calități pe care un membru al oficiului consular le are, deoarece neaplicarea legilor în vigoare
pe teritoriul statului de reşedință, prin exceptare de la jurisdicția acestui stat sau prin crearea
unui regim de privilegii, nu se admite, decât în cazuri cu totul excepționale. Este, deci, normal
ca statele să impună anumite condiții, fără de care un membru al oficiului consular nu se poate
bucura de statutul pe care i-l conferă calitatea sa. O primă împrejurare, care pune în discuție
neacordarea privilegiilor şi imunităților consulare, este calitatea persoanei în cauză de cetățean
al statului de reşedință sau chiar de cetățean al unui stat terț.
O a doua împrejurare o constituie faptul că, deşi persoana în cauză este cetățean al
statului trimițător, ea îşi are domiciliul pe teritoriul statului de reşedință. În general, statele nu
admit angajarea unei asemenea persoane la oficiul consular, iar dacă totuşi o fac, sunt
circumspecte în ceea ce priveşte recunoaşterea de privilegii şi imunități.
A treia împrejurare este legată de ocupația pe care o poate avea persoana în cauză.
Analiza regelementărilor consulare a arătat şi obsevațiile guvernelor au confirmat că anumite
state autorizează funcționarii lor consulari de carieră să exercite o ocupație cu caracter lucrativ.
Examinarea practicii statelor conduce la concluzia că ele nu sunt dispuse să acorde acestei
categorii de funcționari consulari, în ceea ce priveşte privilegiile şi imunitățile, acelaşi
tratament ca şi celorlalți funcționari de carieră care se consacră exclusiv exercitării funcțiilor
lor, iar acesta este de înțeles deoarece funcționarii consulari fac parte din serviciile consulare
regulate şi se găsesc, în fapt, în situația analoagă aceleia a consulilor onorifici care exercită, cel
puțin în marea majoritate a cazurilor, de asemenea, o ocupație privată cu caracter lucrativ. Prin
expresia de „ocupație privată cu caracter lucrativ”, se înțeleg activitățile comerciale,
profesionale sau altele, exercitate în scopuri lucrative. Această expresie n-ar putea să se aplice
de exemplu, activităților ocazionale sau activitățile al căror scop principal nu este obținerea
unui câştig (cursuri ținute la o facultate, conducerea unei reviste ştiințifice, etc).
 În sfârşit mai trebuie adăugat că se exclud consulii onorifici care sunt, de obiecei,
cetățenii ai statului de reşedință, care se ocupă mai ales de comerț ori sunt liber profesionşti şi
care, în plus, se îngrijesc de apărarea intereselor consulare ale unui străin.
Convenția de la Viena din 1963 cu privire la codificarea dreptului consular, a dat
expresie, în reglementarea pe care o cuprinde acestor idei.
Mai întâi, sunt excluşi parțial de la benificiul imunităților şi privilegiilor consulii
onorifici, capitolul III (art. 58) precizând categoriile de imunități şi privilegii aplicabile şi
funcționarilor consulari onorifici. Conform acestei prevederi, funcționarii consulari onorifici
se bucură numai de imunitatea de jurisdicție pentru actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor
consulare (art.43), de notificare în cazul unor măsuri de arestare, detenție sau urmărire (art.42)
şi de scutire de obligația de a depune ca martor în legătură cu fapte care au legătură cu
exercitarea funcțiilor lor. Nu se acordă privilegii şi imunități membrilor de familie ai unui
funcționar consular onorific sau unui angajat consular care desfăşoară activitate într-un post
consular condus de un funcționar consular onorific. De altfel, în Convenția de al Viena se
stabileşte caracterul facultativ al instituției funcționarilor consulari onorifici, fiecare stat find
liber să hotărască dacă va numi sau va primi funcționari onorifici.

3.9. Instituția consulilor onorifici şi a conulatelor onorifice

Deşi instituția consulilor onorifici este cunoscută din cele mai îndepărtate timpuri şi se
aplică şi astăzi în practica consulară, nu există, totuşi o definiție unanim acceptată, care să
permită utilizarea termenului de consul onorific în toate legislațiile naționale. Ca atare, unele
legislații consideră a constitui criteriul decisiv faptul că funcționarul cu acest titlu nu este
remunerat pentru activitatea sa consulară. Altele recunosc expres că aceşti consuli de carieră,
remunerați sau nu stabilesc diferența esențială între consulii de carieră şi cei onorifici, pe baza
împrejurării că unii sunt trimişi în străinătate, în vreme ce alții sunt aleşi pe loc. Alte legislații
au în vedere faptul că consulii onorifici nu au cetățenia statului trimițător şi că sunt autorizați
să execute, în afară de funcțiile lor oficiale, o ocupație lucrativă în statul de reşedință. Comisia
de Drept Internațional a încercat să dea o definiție, dar din cauza practicii statelor în acest
domeniu şi diferențele notabile care există între legislațiile naționale, pe parcus a renunțat.
În practica statelor există o interferență între instituția consulului de carieră şi accea
a consulului onoific, rezultată din împrejurarea că se permite funcționarilor consulari de carieră
să exercite o ocupație privată cu caracter lucrativ în statul de reşedință.
Cât priveşte condițiile de înfințare şi funcționare a consulatelor, precum şi atribuțiile
funcționarilor consulari, nu ar fi de făcut precizări speciale. Totuşi, este de remarcat faptul că,
ținând seama de practica statelor care nu numesc sau nu acceptă primirea de funcționari
consulari onorifici, în Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului consular a fost
înscrisă regula potrivit căreia statele sunt libere să decidă dacă vor numi sau pimi funcționari
consulari onorifici. 53
Mai mult Convenția pentru codificarea dreptului consular nu face nicio diferențiere
în această privință între cele două categorii de consuli. Stabilind că există două categorii de
consuli, Convenția precizează faptul că prevederile capitolului II referitoare la privilegiile şi
imunitățile funcționarilor consulari de carieră se aplică posturilor consulare conduse de
funcționari consulari de carieră, iar cele din capitolul III, regimul aplicabil funcționarilor
consulari onorifici, posturilor consulare conduse de funcționarii consulari onorifici. Fiind
făcute precizări doar cu privire la reglementările aplicabile în problema statutului, rezultă pe
cale de consecință, că în problema înfințării oficiilor consulare şi a funcțiilor pe care le exercită,
nu există nicio deosebire.
Diferențele substanțiale între consulii de carieră şi cei onorifici survin atunci când
este vorba de determinarea statutului juridic al consulatelor şi al consulilor onorifici.
Potrivit Convenției de la Viena, care a consactrat un întreg capitotol privind regulile
ce stabilesc regimul aplicabil funcționarilor consulari onorifici şi oficiilor consulare conduse
de ei.
Posturilor consulare conduse de un fucționar onorific li se aplică dispozițiile privind
înlesnirile acordate postului consular pentru activitatea sa, folosirea drapelului şi a stemei
naționale, obținerea de localuri, libertatea de deplasare, libertatea de comunicare, comunicarea
cu cetățenii statului trimițător, informații în caz de deces, tutelă sau curatelă, de naufragiu şi
accident aerian, drepturi şi taxe consulare, obligațiile statelor terțe şi respectarea legilor şi
regelementărilor statului de reşedință.
În plus, consulatele onorifice au dreptul la protecție pentru localurile consulare, scutiri
fiscale pentru localurile consulare, inviolabbilitatea arhivelor şi documentelor consulare şi
scutiri vamale.
Funcționarilor consulari li se aplică prevederile privind notificarea cazurilor de
arestare, detenție sau urmărire, imunitatea de jurisdicție pentru actele îndeplinite în exercitatea
funcțiilor lor, renunțarea la privilegii şi imunități, începutul şi încetarea privilegiilor şi
imunităților consulare. De asemenea, ei se bucură de un anumit tratament, atunci când o
procedură penală este angajată împotriva lor, de protecția care poate fi necesară, în funcție de

53
Art.68- Convenţia de la Viena
poziția sa inițială, scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permis de şedere, scutirea fiscală
cu privire la indemnizațiile şi onorariile pe care le primesc de la statul trimițător pentru
exercitarea funcțiilor consulare şi de scutirea de prestații personale.
Nu se acordă privilegii şi imunități membrilor familiei unui funcționar consular
onorific sau unui angajat consular care lucrează într-un post consular condus de un funcționar
consular onorific.
În România până în anul 1990 , în toate convențiile bilaterale la care am fost parte,
poziția a fost de excludere a oricărei referiri la această instituție, iar fomula la care s-a ajuns,
cea de caracter facultativ, prin Convenția de codificare a dreptului consular din 1963, a
constituit o soluție de comprmis din partea noastră.
După 1990, România şi-a reconsiderat poziția, introducând „Statutul consulului
onorific”, asfel problematica fiind abordată dintr-o altă poziție, diametral opusă față de cea de
dinainte de 1990. În acest sens, la nivelul MAE au fost întreprinse demersurile necesare pentru
ca acestă instituție să poată stabili consulate onorifice, care să funcționeze potrivit practicii
internaționale.

3.10. Obligația oficiilor consulare şi a membrilor acestora de a respecta legile şi

regulamentele statului de reşedință
În dreptul consular există regula fundamentală potrivit căreia, orice personaă care se
bucură de privilegii şi imunități consulare are, în acelaşi timp şi obligația de a respecta legile
şi regulametele statului de reşedință, afară de ocaziile în care ea este exceptată de la aplicarea
lor, printr-o dispoziție a unui tratat internațional, opozabil acestui stat.
Ca un corolar al obligației de a respecta legile şi regulamentele statului de reşedință,
apare interdicția de a face imixtiuni în afacerile interne ale acestui stat pentru că, dacă membrii
oficiului consular de află, de principiu, sub jurisdicția statului de reşedință ei trebuie să observe
legile acestuia. Totodată, ei trebuie să respecte şi ordinea juridică din acest stat față de care nu
au îndrituirea de a se opune sau de a obstrucționa. Ca atare, consulul nu trebuie să inteprindă,
în statul de reşedință, acțiuni de propagandă politică sau defăimare, să ia poziție politică în
favoarea unui partid sau contra unui alt partid în lupta politică internă din statul de reşedință,
să instige pe conaționalii săi la anumite acțiuni politice, etc. Ei sunt supuşi interdicției de a
desfăşura o asemenea activitate, care ar fi destinată să facă ingerințe în afacerile interne ale
statului de reşedință.
Aceste obligații nu pun în discuție existența şi recunoaşterea privilegiilor şi
imunităților consulare acordate, dar exercitarea lor va avea loc în contextul observării acestor
obligații generale, în sensul că, în unele cazuri concrete, recunoaşterea unui privilegiu sau a
unei imunități poate fi condiționată de observarea anumitor reguli.
Lacalurile consulare nu trebuie să fie utilizate în scopuri care ar fi incompatibile cu
funcțiile consulare. Ele nu trebuie să fie utilizate ca loc de azil pentru persoanele urmărite sau
condamnate de către autoritățile locale.
Necesitatea respectării legilor şi regulamentelor din statul de reşedință apare ca o
premisă a acordării unora dintre privilegii şi imunități, sens în care în convențiile bilaterale la
care România este parte s-au preluat întocmai prevederile din Convenția de codificare
referitoare la obligațiile ce decurg ca umare a acordării anumitor privilegii.

Rezumat
Definiție. Sediul materiei
Dreptul consular reprezintă totalitatea normelor care reglementează relațiile consulare,
organizarea şi funcționarea oficiilor consulare, statutul juridic al oficiilor şi personalului
consular.
Oficiile consulare, ca şi reprezentanțele diplomatice, servesc organizării în bune condiții
a relațiilor de colaborare între state.
Consulii sunt persoane oficiale numite de guvernul unui stat, în anumite oraşe sau
regiuni ale unui altui stat, cu sarcina de a ocroti interesele economice, juridice şi culturale ale
statului care îl numeşte, ale cetățenilor acestuia în țara de reşedință, precum şi de a exercita
anumite atribuții administrative şi juridice.
În istorie consulii au apărut ca fiind aleşi de comunitățile de negustori (Levant, Siria) ca
să apere interesele negustorilor în fața autorităților respective, dar începând cu secolul al XVI-
lea consulii nu mai sunt aleşi, ci sunt numiți.
În prezent, relațiile consulare sunt reglementate de Convenția de la Viena din 1963,
precum şi de alte tratate internaționale, convenții de comerț şi navigație, alte reguli cutumiare,
precum şi de legislație internă.

Înființarea oficiilor cosulare, numirea şefilor de post consular, clasele consulilor

Pentru înființarea unui consulat trebuie să existe un acord între cele două state.
Numirea şefului de post consular se face prin patenta consulară, care este semnată de
şeful statului, sau eliberată de acesta şi semnată de ministrul afacerilor externe.
În patenta consulară se menționează circumscripția pe raza căreia funcționează
consulatul şi clasa consulului.
 Patenta consulară se trimite ministerului de externe din statul respectiv, care are
libertatea de accepta sau nu numirea consulului. In cazul neacceptării numirii consulului statul
respectiv nu are obligația să motiveze. Dacă statul respectiv este de acord cu numirea
consulului, eliberează exequaturul, care reprezintă acceptul satului respectiv cu privire la
consulul numit. Exequaturul poate fi retras dacă reprezentantul consular se face vinovat de
abateri grave de la legea şi obiceiurile țării de reşedință.
Relațiile consulare reprezintă raporturi stabilite între două state ca urmare exercitării
funcțiilor consulare de către organele acestora.
Consulii sunt de două feluri:
- de carieră;
- onorifici - nu primesc retribuție în mod regulat.
Rangurile consulare sunt:
- consulul general - este conducătorul unui consulat general sau al mai multor
circumscripții consulare;
- consulul - este şeful unei circumscripții consulare, conduce un consulat şi este
subordonat consulului general;
- viceconsulul - este ajutorul consulului general sau al unui consul; poate conduce un
consulat;
- agentul consular - este un funcționar specializat care îndeplineşte funcții tehnice şi
administrative.

Principalele funcții consulare

1. Funcția de a proteja interesele statului şi ale persoanelor fizice şi juridice în statul acreditar.
2. Funcția de a favoriza dezvoltarea relațiilor comerciale, economice, tehnico-ştiințifice,
turistice şi culturale cu statul respectiv.
3. Funcția de a se informa prim mijloace licite despre viața economică, socială, politică,
ştiințifică din țara respectivă şi a transmite guvernului său aceste informații.
4. Funcția de exercita controlul şi inspecția asupra navelor maritime, fluviale şi aeronavelor
țării sale, inclusiv a echipajelor.
5. Eliberarea de paşapoarte şi documente de călătorie, precum şi vize.
6. Acordarea de asistență juridică.
7. Instrumentarea de acte notariale de stare civilă, de reprezentare în justiție şi în materie
succesorală.
8. Sprijinirea statului pentru organizarea de târguri şi expoziții în țara respectivă.
9. Urmărirea modului de executare a unor obligații contractuale.
10. Prospectarea pieței, realizarea sarcinilor de import-export, promovarea turismului.
11. Păstrarea legăturii permanente cu misiunea diplomatică.

Drepturile, facilitățile, privilegiile şi imunitățile consulare

Sunt de două categorii:
- Drepturile, facilitățile, privilegiile şi imunitățile oficiilor consulare;
- Drepturile, facilitățile, privilegiile şi imunitățile membrilor oficiilor consulare.

Drepturile, facilitățile, privilegiile şi imunitățile oficiilor consulare sunt următoarele:

- inviolabilitatea localurilor, a bunurilor consulare şi a reşedinței consulului;
- inviolabilitatea arhivelor şi a documentelor consulare;
- scutirea fiscală a localurilor oficiilor consulare
- libertatea de deplasare;
- libertatea de comunicare cu statul trimițător şi cu autoritățile statului de reşedință;
- libertatea de comunicare cu cetățenii din statul trimițător;
- dreptul de a folosi stema şi drapelul național;
- înlesniri pentru procurarea localurilor consulare şi a locuințelor personalului oficiului
consular;
- dreptul de a încasa taxe consulare.

Drepturile, facilitățile, privilegiile şi imunitățile membrilor oficiilor consulare sunt

următoarele:
- imunitatea de jurisdicție penală, civilă şi administrativă;
- inviolabilitatea personală;
- exceptarea de la obligația de a depune ca martor sau expert;
- scutirea de la obligația de înregistrare a străinilor şi de a obține permisul de şedere;
- scutirea de a obține permis de muncă;
- scutiri de prestații personale şi de la regimul de securitate socială;
- scutiri fiscale şi vamale.
Familiile personalului consular beneficiază de aceleaşi drepturi, facilități, privilegii şi
imunități.

Teste de evaluare a cunoştintelor

 I. Întrebări
1. Definiția dreptului consular.
2. Cum se stabilesc relațiile consulare?
3. Care sunt izvoarele dreptului consular?
5. Care sunt rangurile consulare?
6. Enumerați funcțiile consulare.
7. Enumerați drepturile, facilitățile, privilegiile şi imunitățile oficiilor consulare.
8. Care sunt drepturile, facilitățile, privilegiile şi imunitățile membrilor oficiilor
consulare?

II. Completați următoarele enunțuri:

1. Dreptul consular reprezintă ......................... care reglementează relațiile consulare,
organizarea şi funcționarea oficiilor consulare, statutul juridic al oficiilor şi personalului
consular.
2. Sediul materiei în domeniul relațiilor consulare este …………
3. Acceptul satului primitor cu privire la consulul numit poartă denumirea de
....................
4. Numirea şefului de post consular se face prin ........................., care este semnată de
şeful statului, sau eliberată de acesta şi semnată de ministrul afacerilor externe.
5. potrivit art. 2 din Convenția privind relațiile consulare din 1963, „stabilirea
....................... între state se face prin consimțământ reciproc”.

III. Alegeți răspunsul/răspunsurile corect/corecte:

1. Deschiderea unui oficiu consular pe teritoriul altui stat presupune:
a) deținerea unui local cu titlu de proprietate;
b) existența unui număr de cetățeni ai statului pe teritoriul statului primitor;
c) acordul expres al statului primitor.
2. Sediul unui oficiu consular se poate stabili:
a) în capitala statului primitor;
b) în orice oraş în care doreşte statul trimițător;
c) în localitatea convenită de cele două state.
3. Funcțiile consulare se exercită:
a) pe tot teritoriul statului primitor;
b) în zona convenită de cele două state (circumscripția consulară);
 c) în zona în care există cetățeni ai statului trimițător.
4. Documentul eliberat de statul trimițător sefului oficiului consular, la trimiterea la
post, se numeşte:
a) exequatur;
b) patenta consular;
c) scrisoare de acreditare.
5. Documentul eliberat de statul primitor persoanei numită şef al oficiului consular
poartă denumirea de:
a) Patenta consular;
b) Scrisoare de acreditare;
c) Exequatur.
6. Atunci când numeşte un funcționar consular, altul decât şeful oficiului consular,
statul trimițător are obligația:
a) să notifice statului trimiterea, numirea persoanei respective la oficiul consular;
b) să ceară acordul statului primitor cu privire la numire;
c) să numească o persoană care vorbeşte limba statului primitor.
7. Cum poate statul primitor să obțină rechemarea unui funcționar consular declarat
persoana non grata, dacă acesta nu este rechemat într-un termen rezonabil:
a) să îl aresteze;
b) să notifice statului trimițător că nu mai consideră funcționar consular persoana
respective;
c) să-i interzică intrarea în localul oficiului consular.
8. Actele eliberate de un oficiu consular cetățenilor săi produc efecte:
a) numai în statul trimițător;
b) numai în statul primitor;
c) în orice stat în care se deplasează cetățenii în cauză.
9. În exercitarea funcțiilor sale, consulul are dreptul să se adreseze:
a) ministerului de externe al statului primitor;
b) organelor locale din circumscripția sa consulară;
c) oricăror organe din statul primitor.
10. Pentru ca o persoană fizică să facă obiectul protecției consulare de către un oficiu
consular trebuie:
a) să aibă cetățenia statului trimițător;
b) să se afle în mod legal pe teritoriul statului primitor;
 c) să desfasoare activitate permanentă în acel stat.
11. În ce calitate acționează consulul atunci cand exercită protecția consulară a
cetățenilor sau persoanelor juridice din statul sau:
a) de mandatar al persoanelor respective;
b) de organ al statului;
c) de avocat al persoanei respective.
12. În cazul în care un cetățean al statului trimițător este arestat în statul primitor,
consulul poate:
a) să ceară eliberarea lui imediată;
b) să ceară să comunice cu cetățeanul arestat;
c) să ceară explicații privind motivele arestării.
13. Ce obligație revine statului primitor față de statul trimițător în cazul arestării unui
cetățean al acestuia din urmă:
a) să informeze pe consulul statului primitor în cel mai scurt timp despre
arestare;
b) să permită trimiterea unui avocat din celalalt stat pentru apărarea drepturilor
arestatului;
c) să informeze despre legea aplicabilă.
14. În ce condiții poate consulul să asigure protecția intereselor cetățenilor statului
trimițător în succesiuni deschise în statul primitor:
a) succesiunea să aibă ca obiect bunuri importante;
b) succesiunea să se deschidă în circumscripția consulară a oficiului consular
respectiv;
c) consulul să primească mandat în acest sens.
15. Ce obligație au autoritățile locale față de oficiul consular când are loc decesul unui
cetățean al altui stat pe teritoriul lor:
a) să cerceteze cauzele decesului;
b) să informeze pe moştenitorii potențiali;
c) să informeze consulul despre decesul unui cetățean al său.
16. Ce măsuri poate lua consulul pentru a proteja interesele moştenitorilor cetățeni ai
statului trimițător, în cazul deschiderii unei succesiuni în statul primitor:
a) să ia măsuri de conservare a bunurilor, să ceară autorităților adoptarea unor
asemenea măsuri şi să asiste la adoptarea lor;
b) să intenteze acțiuni în justiție în numele lor;
 c) să valorifice pe piața locală bunurile în cauză.
17. Ce funcții îndeplineşte consulul în materie de stare civilă a persoanelor:
a) funcții de ofițer de stare civilă fță de cetățenii statului trimițător, conform legilor
statului său;
b) funcții de stare civilă față de orice persoane, conform legilor statului primitor;
c) întocmirea de acte de stare civilă pentru orice personae, conform legilor lor
naționale.
18. Ce activități notariale poate să desfăşoare consulul:
a) primirea şi întocmirea de documente privind dispoziții testamentare asupra
unor imobile aflate în statul primitor;
b) legalizarea de semnături pe documente, copii, traduceri;
c) întocmirea de acte juridice care să producă efecte pe teritoriul statului primitor.
19. Unde pot fi îndeplinite activitățile notariale de către consul:
a) numai în localul consulatului;
b) oriunde, în prezența autoritaățlor locale;
c) şi la locuința consulului, a persoanelor solicitante, precum şi pe nave, aeronave,
în închisori, în spitale.
20. În materie de cooperare judiciară, consulului îi revine obligația:
a) să transmită acte judiciare sau extrajudiciare primite de la organele statului
trimițător;
b) să efectueze acte de constrângere legate de proceduri deschise în statul
trimițător;
c) să efectueze acte de anchetă pe teritoriul statului primitor.
21. În materie de navigație maritimă şi aeriană, consulul are atribuții:
a) să certifice originea mărfurilor transportate de orice nave către teritoriul
statului trimițător;
b) să organizeze judecarea şi pedepsirea infracțiunilor pe navele sub pavilionul
statului trimițător;
c) să comunice în mod liber cu navele sub pavilionul statului trimițător, să
întocmească şi să vizeze documente privind nava, dreptul de inspecție şi control,
precum şi privind asigurarea ordinii şi disciplinei la bord.
22. Ce atribuții revin consulului în cazuri de avarie sau accident ale navelor sau
aeronavelor sub pavilionul statului trimițător:
a) să ceară armatorului să ia măsurile necesare;
 b) să intenteze acțiuni judiciare împotriva celor vinovați;
c) să conducă operațiunile de salvare şi de protecție, ori să fie asociat la ele, să
asigure conservarea bunurilor.
23. Ce obligatți au autoritățile locale față de statul trimițător în caz de avarie sau
accident al unei nave ori aeronave a acestui stat:
a) să informeze fără întârziere pe consul despre naufragiu sau accident şi să ia
măsuri pentru salvarea navei, încărcăturii şi echipajului;
b) să informeze organizațiile internaționale despre eveniment;
c) să asigure transportul echipajului şi pasagerilor la destinație.
24. Ce atribuții poate să desfăşoare consulul în legatură cu exercitarea dreptului de vot
de către cetățenii statului trimițător aflați în statul primitor, dacă acesta nu se opune:
a) să organizeze campania electorala a partidelor politice din țara sa;
b) să organizeze desfăşurarea alegerilor, primirea şi expedierea buletinelor de vot;
c) să ia măsuri pentru exercitarea obligatorie a dreptului de vot.
25. Autoritățile locale pot pătrunde în localurile consulare:
a) oricând, dacă apreciază ca s-a comis o infracțiune;
b) la solicitarea unei persoane care are pretenții față de consulat;
c) în caz de incendiu sau alt sinistru, se prezumă consimțământul şefului oficiului
consular de a permite pătrunderea în localuri.
26. Inviolabilitatea bunurilor oficiului consular presupune că:
a) nu pot face obiectul rechizițiilor;
b) nu pot face obiectul perchezițiilor;
c) nu pot fi expropriate.

27. În cazul în care autoritățile statului primitor solicită deschiderea valizei consulare,
iar cele ale statului trimițător refuză:
a) valiza consulară este totuşi deschisă şi controlată;
b) valiza consulară este distrusă;
c) valiza consulară este returnată la locul de origine.
28. Oficiul consular beneficiază de scutiri de taxe:
a) pe drepturile încasate pentru actele consulare;
b) pe venituri realizate din vânzarea unor bunuri;
c) de impozitul pe circulația mărfurilor, inclus în preț.
 29. Oficiul consular beneficiază de scutire de taxe vamale:
a) pentru orice fel de bunuri importate în statul primitor;
b) şi pentru cheltuielile de depozitare şi transport;
c) îentru bunurile importate destinate folosinței oficiale.
30. Imunitatea de jurisdicție a funcționarilor consular presupune că:
a) nu pot fi chemați în judecată la instanțele statului primitor pentru niciun fel de
acte, similar diplomaților;
b) nu pot fi chemați in judecată pentru actele săvârşite în exercitarea funcțiilor
consulare;
c) nu pot fi judecați pentru acte de comerț în interes personal.
31. Imunitatea de jurisdicție civilă nu se aplică:
a) dacă acțiunea este intentată de un terț pentru o pagubă suferită datorită unui
accident de circulație;
b) dacă a emis, în mod greşit, o viză de intrare;
c) dacă a avut un comportament incorect față de un cetățean al statului său.
32. Dacă este chemat ca martor într-un proces, un membru al personalului tehnic şi
administrativ al unui oficiu consular poate:
a) să refuze să depună mărturie;
b) să refuze să depună mărturie asupra faptelor legate de exercitarea funcțiilor
sale la consulat;
c) să nu se prezinte în instanță.
33. Funcționarii consulari nu se bucură de inviolabilitate personală:
a) pentru actele săvârşite în exercitarea funcțiilor consulare;
b) în caz de crimă gravă, în urma unei hotărâri a unei autorități competente sau
pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive;
c) pentru orice infracțiune.
34. Funcționarul consular onorific beneficiază de:
a) inviolabilitate personal;
b) scutire de taxe vamale;
c) scutire de taxe şi impozite asupra onorariilor şi indemnizațiilor primite de la
statul trimițător.

Eseuri
 1. Studiu comparartiv asupra prevederilor Convenției privind relațiile consulare şi a
prevederilor Convenției privind relațiile diplomatice în privința inviolabilității localurilor
consulare şi a celor diplomatice.
2. Fucnțiile diplomatice şi funcțiile consulare – asemănări şi deosebiri.
3. Drepturile, facilitățile, privilegiile şi imunitățile consulare.
4. Personalul oficiilor consulare.
5. Rolul oficiilor consulare în relizarea obiectivelor politicii externe a statelor.
*
* *
Consuls represent their state in many administrative ways, such as issuing visas and
passports and generally promoting the commercial interests of their state. Also, they have a
particular role in assisting nationals in finding lawyers, visiting prisons and contacting local
authorities, but they are unable to intervene in the judicial process or internal affairs of the
receiving state or give legal advice or investigate a crime. Their political functions are few
and they are accordingly not permitted the same degree of immunity from jurisdiction as
diplomatic agents.
Consular premises are inviolable and may not be entered by the authorities of the
receiving state without consent. They must be protected against intrusion or impairment of
dignity. Similar immunities exist with regard to archives, documents and exemptions from
taxes.
Article 35 provides for freedom of communication, emphasising the inviolability of
the official correspondence of the consular post and establishing that the consular bag should
be neighter opened nor detained.
Article 36 (1) a provides that consular officers shall be free to communicate with
nationals of the sending state and to have access to them, while nationals shall have the same
freedom of communication with and access to consular officers. If the national so requests,
the authorities of the receiving state shall without delay inform the consular post of the
sending state of any arrest or detention.
Article 41 provides that consular officers may not be arrested or detained except in the
case of a grave crime and following a decision by the competent judicial authority. Under
article 43 their immunity from jurisdiction is restricted in both criminal and civil matters to
acts done in the official exercise of consular functions.
Also, states can send out special or ad hoc missions to particular countries to deal with
some defined issue in addition to relying upon the permanent staffs of the diplomatic and
consular missions. By article 8 of the Convention on Special Missions, 1969 , the sending
state must let the host state know of the size and composition of the mission. According to
article 17 the mission must be sited in a place agreed by the states concerned or in the Foreign
Ministry of the receiving state.
Article 31 provides that the members of special missions have no immunity with
respect to claim arising from an accident caused by a vehicle, used outside the official
functions of the person involved.

ŞTIAȚI CĂ…

LASCĂR CATARGIU (1823-1899)

PRIMUL MINISTRU PLENIPOTENȚIAR
AL ROMÂNIEI LA BELGRAD

Omul politic, de stat, fondator și lider al

unui puternic partid al României moderne –
Partidul Conservator – dar și remarcabilul
diplomat Lascăr Catargiu s-a născut la 1
noiembrie 1823 la Iași. Provenind dintr-o veche
familie boierească, cu tradiție în Moldova, cel care își va pune amprenta asupra marilor
evenimente din România secolului al – XIX -lea, Revoluția de la 1848, Unirea de la 24 ianuarie
1859, Independența Națională de la 1877-1878, va studia la pensioane particulare. Va intra
apoi de timpuriu în administrație, îndeplinind următoarele funcții: atașat la Departamentul
Trebilor Dinlăuntru (Ministerul de Interne) al Moldovei, locțiitor de ispravnic la Huși (1843-
1844), pârcălab de Neamț (1845).
Anul revoluționar 1848 îl va găsi în rândurile celor care, la 27 martie, adresa vestita
petiție-proclamație de la hotelul ”Petersburg” din Iași domnului Moldovei, Mihail Sturdza. Se
știe care a fost sfârșitul acestei acțiuni. În urma gestului său curajos, care îi reflecta de astfel
convingerile, Lascăr Catargiu va fi surghiunit la o moșie a familiei sale din ținutul Neamț.
 Reabilitat după câțiva ani, își va relua atribuțiile în administrația statului, avansând pe
scara ierarhică, de la pârcălab de Iași (1853) și Covurlui (1854) la Agă al Poliției din Iași (1855-
1856).
Perioada luptei pentru înfăptuirea Unirii Principatelor – visul secular al românilor de
pe ambele versante ale Carpaților – îl va găsi în rândul fruntașilor unioniști. Membru în
Comitetul Unionist din Galați, apoi deputat în Divanul Ad-Hoc al Moldovei (1857) și ulterior
în Adunarea Electivă moldoveană (1858), Lascăr Catargiu a figurat pe lista candidaților la
domnie, alături de Vasile Alecsandri și Alexandru Ioan Cuza. În urma dublei alegeri a celui din
urmă (5 și 24 ianuarie 1859, la Iași și București), Lascăr Catargiu va figura în rândul membrilor
Comisiei Centrale de la Focșani (21 martie -27 aprilie 1859) și, în același an, va îndeplini
funcția de ministru de interne în Guvernul Moldovei (27 martie – 21 septembrie 1859).
Anul 1866 îl va găsi în alcătuirea coaliției liberalo-conservatoare care a acționat pentru
abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza de la tronul Principatelor Unite (11 februarie 1866).
A făcut apoi parte din Locotenența Domnească care l-a înscăunat pe tronul țării pe principele
Carol de Hohenzollern- Sigmaringen (11 februarie – 10 mai 1866). În viața politică s-a plasat
pe poziții conservatoare, devenind mai târziu fondatorul și președintele Partidului Conservator
(decembrie 1880). În Parlamentul României a figurat în mai multe legislaturi în calitate de
deputat și senator al partidului Conservator.
În intervalul 1871-1895 a fost prim-ministru și ministru de interne în mai multe guverne
conservatoare, și anume: 1. 11 martie 1871- 30 martie 1876; 2.29 martie – 3 noiembrie 1889;
3. 21 februarie – 26 noiembrie 1891 (numai ministru de interne) și, în sfârșit, 4. 27 noiembrie
1891 – 3 octombrie 1895.
Calitățile sale de diplomat a avut prilejul să le pună în valoare în două momente: în
perioada 7 noiembrie 1875 – 30 ianuarie 1876, când , în plină ”Criză Orientală”, a îndeplinit
funcția de ministru ad interim al afacerilor străine și apoi în perioada 8 septembrie 1877-
începutul lunii decembrie 1882, când a fost numit succesiv agent diplomatic al României la
Belgrad, în plin război ruso-româno-turc (1877-1878), fiind cel din urmă de altfel (8 septembrie
1877), apoi ministru rezident (14 aprilie 1879) și. În final, primul trimis extraordinar și ministru
plenipotențiar al României la Belgrad (11/23 martie 1882).
Analizând activitatea cabinetului prezidat de Lascăr Catargiu în scurta perioadă în care
premierul a deținut și portofoliu Afacerilor Străine, de aproape trei luni (7 noiembrie 1875-30
ianuarie 1876), remarcăm câteva realizări ale acestuia.
La 10/22 decembrie 1875, România a aderat la Convenția telegrafică internațională
încheiată la St. Petersburg.
 La 1 ianuarie 1876, Consultantul General al Greciei la București era ridicat la rangul de
Agenție Diplomatică și Consulat General.
Dar, ceea ce a reținut în mod deosebit atenția, a fost atitudinea prudentă, clarvăzătoare,
a autorităților de la București, în raport cu proaspăt redeschisa ”Chestiune Orientală”, prin
revoltele populațiilor oprimate din Bosnia și Herțegovina, îndreptate împotriva Imperiului
Otoman, cu sprijin logistic și financiar austro-ungar, izbucnite în vara anului 1875. Această
atitudine, de prezervare mai presus de orice a neutralității țării, a fost adusă la cunoștința
marilor puteri prin scrisoarea-circulară din 4/16 ianuarie 1876, adresată de Lascăr Catargiu
agenților diplomatici ai României rezidenți în marile capitale europene, document în care se
specifica cu claritate simpatia României față de popoare răsculate din Peninsula Balcanică dar,
în același timp, era făcută cunoscută decizia ”de a lua armele pentru a ne face respectată
neutralitatea și a împiedica pe beligeranți să pătrundă pe teritoriul nostru”. Referirea la trupele
otomane era mai mult decât evidentă. În același timp, era subliniată dorința de a coopera cu
puterile aliate în situația extinderii conflictului și izbucnirii unei conflagrații generale, însă ”cu
condiția bine precizată ca aceste puteri să garanteze României integritatea teritoriului său și
toate drepturile sale seculare”. Deși conținutul scrisorii-circulare era în esență moderat, reieșea
cu claritate noul curs al politicii externe a statului român, decis a pune capăt stării anacronice
de vasalitate în raport cu Poarta Otomană.
Activitatea diplomatică a lui Lascăr Catargiu în calitate de agent diplomatic al
României în capitala principatului Serbiei a debutat în plin război ruso-româno-turc sau mai
precis în plin război de independență al României. România, legată de Rusia prin convenția din
4/16 aprilie 1877, a intrat în război împotriva Porții în vara anului 1877, la cererea expresă a
comandantului suprem al armatei expediționare ruse, marele duce Nicolae, fratele țarului
Alexandru al-II-lea, luptând eroic cu trupele otomane comandate de Osman Pașa, în fața
puternicelor fortificații de la Plevna.
Serbia, alături de Muntenegru, intrase în război împotriva Porții cu un an mai devreme,
la 18/30 iunie 1876. Două luni mai târziu, la Alexinaț, armata otomană înfrângea armata sârbă,
teritoriul acestei țări fiind invadat. Umilită și înfrântă, Serbia va reintra în război alături de
Rusia și România într-o conjunctură militară favorabilă, în urma căderii Plevnei, la 2/14
decembrie 1877.
Așadar, la 8 septembrie 1877, într-o Serbie înfrântă și scoasă provizoriu din războiul
antiotoman, Lascăr Catargiu era numit agent diplomatic al României la Belgrad. Alegerea
principelui Carol și a premierului liberal Ion C. Brătianu nu fusese întâmplătoare: Lascăr
Catargiu era unchiul cneazului (principelui) Serbiei, Milan Obrenovici.
 În a doua jumătate a lunii octombrie (1877), noul agent diplomatic informa Bucureștiul
asupra pregătirilor de război care aveau loc în Serbia, în vederea reintrării în războiul
antiotoman, cu sprijin financiar și logistic rus.
În planul relațiilor comerciale, între cele două state a fost semnată, la 3/15 octombrie
1877, o declarație cu privire la reglementarea provizorie a relațiilor comerciale bilaterale.
Tratatul comercial bilateral va fi semnat la Belgrad, la 19 februarie/3 martie 1890.
În urma reintrării Serbiei în război, armata română și cea sârbă au avut o cooperare
fructuoasă pe câmpul de luptă împotriva trupelor otomane, la Vidin și Belogragik (decembrie
1877 – ianuarie 1878). Într-o scrisoare adresată principelui României Carol, la 15/27 decembrie
1877, principele Milan Obrenovici al Serbiei a ținut să își manifeste satisfacția față de excelenta
colaborare militară româno-sârbă.
După cum se cunoaște, tratatul de pace de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878),
care punea capăt ostilităților, dar nu și ”Chestiunii Orientale”, consfințea împlinirea marelui
ideal comun celor trei popoare, român, sârb și muntenegrean, prin proclamarea independenței
celor trei state.
Congresul de la Berlin al Marilor Puteri (1/13 iunie – 1/13 iulie 1878) condiționa
recunoașterea independenței de stat a României de rezolvarea de către statul român a două
probleme: acordarea de drepturi civile (cetățenie) evreilor din România (modificarea articolului
7 din Constituția de la 1866) și răscumpărarea de către statul român a concesiunii căilor ferate
acordată consorțiului falimentar german Strousberg. Numai după îndeplinirea acestor două
condiții umilitoare înscrise în tratatul de la Berlin (articolele 44 și 46), au recunoscut cele trei
mari puteri, Germania, Franța și Marea Britanie, independența României la 8/20 februarie
1880. Rusia, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman o recunoscuseră încă din 1878, iar Italia o va
face la sfârșitul anului 1879.
Deși nu toate statele europene, Germania, Marea Britanie și Franța în speță,
recunoscuseră independența de stat a României, la 9/21 februarie 1879 guvernului Brătianu
promulga curajoasa lege de instituire a primelor 9 legații ale României în străinătate, în
următoarele capitale: Atena, Belgrad, Berlin, Constantinopole, Londra, Paris, Roma, Sankt
Petersburg și Viena. (Din cele 9 state vizate, numai 3 recunoscuseră la acea oră
independența țării noastre).
Relațiile româno-sârbe au cunoscut, la începutul deceniului al -IX-lea al veacului al -
XIX-lea, o evoluție normală. Țări danubiene, ambele state au avut de înfruntat, în cadrul
Comisiei Europene a Dunării (CED), tendințele expansioniste, dominatoare, ale Austro-
Ungariei, care încerca să-și impună o injustă și nelegitimă supremație asupra unui sector
dunărean pe care nu era riverană (Porțile de Fier - Galați). Și tot în primii ani ai acestui deceniu,
ambele state au devenit regate: România la 10 mai 1881, Serbia la mijlocul lunii martie 1882
Acest fapt a antrenat, cum era de altfel cât se poate de firesc, schimbarea rangului diplomatic
al șefilor celor două misiuni, de la miniștri rezidenți la trimiși extraordinari și miniștri
plenipotențiari. La 18/30 ianuarie 1882, noul reprezentant diplomatic al Serbiei la București.
Ljubomir Kraljevici, care îi succeda lui Milan A. Petronievici, își prezenta scrisorile de
acreditare regelui României Carol I, în calitatea sa oficială de trimis extraordinar și ministru
plenipotențiar al României la Belgrad, prezentându-și la rândul său scrisorile de acreditare
proaspătului rege Milan. Misiunea sa în acest rang diplomatic va dura mai puțin de 1 an. La
începutul lunii decembrie 1882, el va părăsi postul din capitala sârbă, înlocuit fiind de Mihail
Mitilineu. Sfârșitul misiunii la Belgrad marca totodată deznodământul carierei sale
diplomatice, Lascăr Catargiu revenind cu toată forța, energia, vigoarea și remarcabilele sale
calități de acolo de unde plecase: în viața politică internă a României moderne.
S-a stins din viață la București, la 30 martie 1899, la venerabila vârstă de 75 de ani, cel
pe care contemporanul său Titu Maiorescu îl caracteriza drept ”un om de bun simț, totdeauna
demn în purtarea sa, onest și de o neobosită activitate în amănuntele administrației”.

ION BĂLĂCEANU
MILITANT AL UNIRII ȘI
INDEPENDENȚEI

Ion Bălăceanu s-a născut la București la 25

ianuarie 1828, fiind fiul natural al fostului domn
al Țării Românești, Alexandru D. Ghica și al
Mariei Văcărescu, căsătorită cu Constantin
Bălăceanu. Instrucția începătă în țară și-a
continuat-o în Franța, înscriindu-se între fondatorii ”Societății studenților români de la Paris”
(decembrie 1945). Revenind în patrie în preajma revoluției de la 1848, el va milita pentru
idealurile ei, încredințându-i-se, la vârsta de numai 20 de ani, funcția de prefect al județului
Muscel.
 Nevoit să ia drumul exilului după înfrângerea revoluției, Ion Bălăceanu va acționa decis
în serviciul cauzei Unirii moldovei cu Țara Românească, urmărind să sensibilizeze, în acest
scop, mediile politice cu care venea în contact în Franța și Italia. Odată cu înfăptuirea Unirii de
la 24 ianuarie 1859, în viața lui Ion Bălăceanu s-a deschis un nou capitol, cel diplomatic.
Pornind de la faptul că problema centrală a momentului - recunoașterea internațională a dublei
alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor Unite, Moldova și Țara
Românească - impunerea acțiunilor unor oameni competenți, proaspătul ministru de externe
Vasile Alecsandri, aflat în misiune diplomatică la Paris, îi scria lui A. I. Cuza, în primăvara lui
1859, că fostul exilat de la Nisa era ” unul dintre cei mai inteligenți demnitari ai țării, foarte
inimos și de mare rafinament, demn de încrederea unui șef de stat.” Luând în considerare
recomandarea lui Alecsandri, domnitorul i-a încredințat, la 17 mai 1859, lui Ion Bălăceanu,
misiunea secretă de a se deplasa în Sardinia, unde se afla în acea vreme și împăratul Franței,
spre a-i înmâna, cu sprijinul premierului piemontez Cavour, o scrisoare și a stărui ca Napoleon
al II-lea să avizeze favorabil conținutul ei. Domnitorul român i-l recomanda contelui Cavour
pe trimisul său în următorii termeni: ”Scrisoarea va fi predată Excelenței Voastre de către dl.
Ion Bălăceanu, foarte credincios mie și unul din înalții funcționari ai Valahiei; în același timp,
domnia sa este însărcinat a da excelenței Voastre toate informațiile verbale ce ați putea dori să
aveți. Rog pe excelența Voastră să primească cu toată bunăvoința pe dl. Ion Bălăceanu și să
sprijine pe lângă împăratul Napoleon demersurile ce, potrivit ordinelor mele, le va încerca
pentru salvarea țării noastre.”
Prima parte a misiunii a fost îndeplinită cu succes: premierul piemontez, dând curs
rugăminții domnului român, l-a recomandat pe Bălăceanu împăratului Franței prin intermediul
prințului Jerome Napoleon, devenit de curând ginerele regelui Sardiniei, Victor Emanuel al II-
lea. Mai mult, Cavour i-a oferit lui Bălăceanu o scrisoare de recomandare către Napoleon al
III-lea, cuprinzând punctul său de vedere, întru totul favorabil demersului diplomatic românesc.
În scrisoarea, datată 1 iulie 1859, Cavour își manifesta convingerea că ”vîzând pe dl. Brătianu
și având posibilitatea de a sta de vorbă cu dl. Bălăceanu, care-i va remite această scrisoare,
împăratul va putea afla tot atțt și mai mult încă decât mine”. În finalul scrisorii, Cavour îi sugera
lui Napoleon al III-lea să facă tot ce-i stă în putință pentru a înlătura primejdia ce plana asupra
Principatelor Unite, adoptând ” o poziție hotărâtă” față de Cuza și indicându-i ”în mod precis”
o soluție viabilă de adoptat.
Intervenția omului politic italian a avut efectul scontat. Bălăceanu a fost primit de
împărat mai întâi la Monzambano și apoi, într-o audiență obișnuită, la Saint Cloud, în ambele
dăți fiind ascultat cu bunăvoință, receptivitate și interes și orerindu-i-se prilejul să facă dovada
calităților sale diplomatice. Nu aceeași a fost atitudinea șefului diplomației franceze, contele
Alexandre Walewski care, iritat de caracterul secret al misiunii lui Bălăceanu și pretinzând
lipsa informațiilor oficiale de la agenții săi din Principate, i-a comunicat lui Cuza, în termeni
reci și distanți, că se va desolidariza de orice acțiune românească neconformă cu Convenția din
19 august 1858 a Puterilor Garante. Mai mult, a suprasolicitat, amenințând că, în situația în
care domnul român va persista în intențiile sale, va pierde neîndoielnic sprijinul autorităților
franceze. Succesul a fost așadar, parțial. Întors în țară, Ion Bălăceanu nu a mai activat, pe durata
domniei lui Alexandru Ioan Cuza, pe tărâm diplomatic. A intrat însă în viața politică, fiind
numit membru în Comisia centrală de la Focșani, ulterior fiind desemnat deputat în Adunarea
Legiuitoare de la București, în urma alegerilor din anul 1860. În același an a fost numit
succesiv ministrul controlului în guvernul Țării Românești și delegat împuternicit în prima
Comisie a statelor riverane ale Dunării, în locul lui Nicolae Rosetti. Spre sfârșitul domniei lui
Cuza, îl vom regăsi, alături de Ion Ghica, Lascăr Catargiu și Petre Mavrogheni, în rândurile
”monstruoasei coaliții” care a pus la cale și a înfăptuit abdicarea domnitorului, la 11 februarie
1866.
În deceniul premergător proclamării Independenței de stat a României și în celelalte
două care au urmat acestui eveniment major din istoria poporului român, Bălăceanu s-a
identificat, în activitatea diplomatică desfășurată, cu idealurile și interesele naționale, la
împlinirea cărora și-a adus o contribuție fundamentală. La numai câteva zile după abdicarea lui
Alexandru Ioan Cuza, i s-a încredințat lui Bălăceanu funcția de agent diplomatic al României
la Paris, post în care a acționat în intervalul 15 februarie 1866 - 9 mai 1867. Se pare că această
misiune ar fi fost sugerată locotenenței domnești de însuși Napolean al III-lea. În perioada sa
”pariziană” Bălăceanu a fost, în paralel, solicitat să îndeplinească o misiune diplomatică
specială pe lângă regele George al Greciei, sarcină de care s-a achitat onorabil.
Începând cu data de 31decembrie 1870, Bălăceanu a ocupat postul de agent diplomatic
al României la Constantinopol, funție deloc de invidiat. Misiunea sa în capitala Imperiului
Otoman a fost curmată brusc în urma tulburărilor interne cauzate de redeschiderea ”afacerii
Strousberg”, care a provocat, pe lângă rechemarea diplomatului român, demisia guvernului Ion
Ghica (26 martie 1871). În următorii cinci ani, Bălăceanu s-a autoexclus nu numai din corpul
diplomatic, dar și din viața politică a țării. Carol nu-i putea ierta cu ușurință amestecul în
acțiunile antimonarhice din primăvara anului 1871, vizând răsturnarea sa și înlocuirea cu Ion
Ghica, pentru a cărui înscăunare milita Bălăceanu de peste 10 ani. La 15 ianuarie 1876 intră
din nou în arena diplomațieiromânești, dobândind funcția supremă, de ministru de externe al
României, în guvernul conservator prezidat de Lascăr Catargiu, care conducea destinele acestei
țări de la 11/23 martie 1871. Pe plan politic a schimbat mandatul de deputat cu acela de senator.
În urma căderii guvernului conservator la 4/16 aprilie 1876, Bălăceanu nu a abandonat
activitatea diplomatică, fiind numit agent al României în capitala Imperiului austro-ungar
(19mai 1876).
În conjunctura politico-diplomatică ”fierbinte”, determinată de reizbucnirea ”Crizei
Orientale” în urma revoltei popoarelor din Balcani împotriva dominației otomane, agentul
român a făcut față cu briomanevrelor de culise, jocurilor diplomatice inițiate de versații și
abilii politicieni austrieci, ruși sau otomani, ieșind cu succes din păienjenișul ce i-a fost întins
nu o dată de adversarii independenței României și colaborând fructuos cu miniștrii români de
externe care s-au succedat în această perioadă: Mihail Kogălniceanu, Nicolae Ionescu și Ion
Câmpineanu. Cum era și firesc, în urma dobândirii și recunoașterii de către Marile Puteri a
Independenței României, Ion Bălăceanu a fost ridicat la rangul diplomatic suprem, de trimis
extraordinar și ministru plenipotențiar al României pe lângă împăratul Franz Iosef. A rămas în
acest post până în anul 1882, la Roma, în calitate de rerezentant al României, la soluționarea
complicatei ”chestiuni a Dunării”, în ultima fază cedându-i locul lui Petre P. Carp întrucât el a
fost transferat, la 31 octombrie 1882, la Roma, în calitate de trimis extraordinar și ministru
plenipotențiar al României. A activat aici numai doi ani ( 31 octombrie 1882 - 24 septembrie
1884), preferțnd să schimbe mediul italian cu cel francezm care-i era cunoscut din misiunile
anterioare. În România însă, cât și în Franța, nu numai personalitățile politice, ci și optica se
schimbaseră odată cu trecerea anilor. Consecința: în urma unor diferențe intervenite între
autoritățile de la București și Bălăceanu, acesta și-a prezentat demisia, părăsind postul, care a
fost ocupat de Vasile Alecsandri (31 ianuarie 1885). După o pauză de scurtă durată, la 10 aprilie
1886, Ion Bălăceanu era numit ministru plenipotențiar al României la Constantinopol, post pe
care îl va ocupa până la 31 decembrie 1888. În acest din urmă an al misiunii sale în capitala
Imperiului Otoman, Ion Bălăceanu a fost desemnat de guvernul României ca delegat al statului
român în Comisia europeană a Dunării și în Comisia mixtă a Prutului. Între 1893 și 1901 a
îndeplinit funcția de trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la Londra. A fost misiunea
care a pus capăt carierei sale diplomatice.
În anii scurși între pensionare, intervenită în 1901 și până la decesul petrecut în 1914,
Ion Bălăceanu a avut răgazul necesar să-și redacteze memoriile - ”Souvenirs politiques et
diplomatiques” - (aflate în manuscris la Academia Română, traduse și publicate ulterior),
precum șu unele lucrări științifice: ”Cours d Economie Politique” sau ”Varietes. Du Rapport
de la Morale avec l Economie Politique”.
 Înzestrat cu alese însușiri de diplomat și om politic într-o epocă de mari împliniri pentru
țara noastră, s-a ridicat la înălțimea iluștrilor săi contemporani, apărând cu iscusință, pricepere,
abnegație și devotament interesele fundamentale ale statului român. A lăsat
posteritățiilatitudinea de a-i judeca activitatea. Din păcate, aceasta n-a facut-o cu justețe: până
la ora actuală este, pe nedrept, un diplomat uitat.

GHEORGHE BENGESCU
EMINENT DIPLOMAT ȘI PRODIGIOS OM DE
CULTURĂ

Jurist, filolog și diplomat de o vastă cultură, Gheorghe

Bengescu figurează la loc de cinste în galeria
personalităților care au reprezentat România modernă
pete hotare în ultimele două decenii ale secolului al XIX-
lea și primul deceniu al secolului XX.
Gheorghe Bengescu s-a născut la Craiova, la 30 august 1848, fiind vlăstar al înrudirii,
prin tată și prin mamă, a două mari familii de boieri – Bengescu și Golescu – cu strămoși
atestați încă din secolul al XV-lea. În 186 va absolvi cursurile celebrului liceu Louis le Grand
din Paris, iar în 1869 pe cele ale Facultății de Litere din aceeași metropolă, după care va obține
titlul de doctor în științe politice și administrative în Belgia.
Reîntors în țară în 1871, va activa în magistratură și în învățământ, ca procuror al
tribunalului Ilfov și ca profesor de limba franceză și literatura franceză la liceul ”Matei
Basarab”, pentru ca la 16 februarie 1872 să fie numit secretar II la Agenția diplomatică a
României la Viena, în fruntea căreia se afla Petre P. Carp, fost ministru de externe în guvernul
Manolache Costache Epureanu (1870), ceea ce reliefa importanța acestei misiuni românești din
capitala Austriei. Această primă experiență va fi însă de scurtă durată, proaspătul diplomat
demisionând la 19 octombrie același an, spre a se dedica pasiunii sale de suflet, literatura
franceză.
Reîntors în acest scop în orașul – lumină, ]n 1873, Gheorghe Bengescu își va consuma
timpul în sălile de lectură ale Bibliotecii Naționale din Paris, studiind tot ce a scris și tot ce s-a
scris despre Voltaire, travaliul încununat de monumentalul opus ” Voltaire, Bibliographie de
ses Oeuvres”. Anunțată de ”Notice Bibliografique sur les principaux Ecrits de Voltaire, ainsi
que sur ceux qui lui on ete attribue” (1882), această carte de căpătâi a lui Gheorghe Bengescu
cuprinde patru volume masive, care au fost publicate în intervalul 1882-1890, atrăgându-i
prețuirea elitei intelectuale franceze, concretizată în Premiul Academiei Franceze, acordat
autorului în 1883, după apariția volumului I și Medalia înaltului for de cultură conferită în
1890, la apariția volumului IV. Concomitent cu publicarea acestei lucrări, rămasă de referință,
Gheorghe Bengescu s-a preocupat asiduu de readucerea în conștiința publică a înseși operei lui
Voltaire, cum o demonstrează, între altele, ”Oevreus Choisies de Voltaire” ( 0 volume, 1887-
1892).
După o pauză de un deceniu, Gheorghe Bengescu va reintra în Corpul Diplomatic al
României independente, unde va funcționa neîntrerupt până spre sfârșitul secolului. La 9
ianuarie 1882 era numit secretar II la Legația României de la Londra, condusă de Ion Ghica în
calitate de Trimis Extraordinar și Ministru Plenipotențiar. Despre această perioadă va păstra
amintiri scumpe, dezvăluite în lucrarea autobiografică ”Câteva suvenire ale carierei mele. Ion
Ghica, V. Alecsandri, Alexandru Lahovari ”, publicată în 1899 la Bruxelles. Iată, de pildă,
zugrăvită concepția lui Ion Ghica, de care Bengescu a fost foarte apropiat, asupra unui bun
diplomat. ”După dânsul, un bun atașat sau un bun secretar de legație era acela care șia să se
prezinte bine în lume, pentru a da străinilor o opinie favorabilă despre țara sa; cultura
spiritului, delicatețea sentimentelor, distincțiunea manierelor, moderațiunea ideilor și, mai
presus de toate, buna creștere era calitățile ce el le cerea de la un diplomat. Se știe că Ghica
întrunea, la un grad înalt, unele din aceste daruri și, de aceea, el a lăsat în capitala Marii
Britanii suvenirele cele mai plăcute și cele mai măgulitoare pentru România”.
După intermezzo-ul londonez, la 8 octombrie 1882, Gheorghe Bengescu a fost
transferat la Legația României de la Paris, la stăruințele ministrului plenipotențiar Mihail
Pherekyde și a primului secretar, istoricul și scriitorul Alexandru Odobescu, pe care îl
cunoscuse la Biblioteca Națională, în perioada studiilor despre Voltaire. Colaborarea cu cei doi
distinși diplomați a fost exemplară, drept care ne-a lăsat despre ea, în lucrarea mai înainte
menționată, rânduri mișcătoare. De asemenea, a avut o fructuoasă colaborare cu ceilalți colegi
diplomați, viitori miniștri plenipotențiari de renume, pe atunci numai atașați: Constantin Nanu,
Edgar Mavrocordat și Alexandru Balș.
Gheorghe Bengescu s-a aflat la misiunea noastră diplomatică din Paris o perioadă lungă
(1882-1890), în cursul căreia a fost promovat secretar I (aprilie 1885) și consilier de legație
(august 1889). Cea mai frumoasă secvență a acestei perioade pariziene rămâne, fără îndoială,
aceea în care Gheorghe Bengescu a lucrat sub îndrumarea marelui poet, om politic și diplomat
Vasile Alecsandri, aflat în ultimul său post diplomatic, acela de Trimis Extraordinar și Ministru
Plenipotențiar al României în Franța (1885 - 1890). Iată impresiile sale despre bardul de la
Mircești:
”Voi păstra cât voi trăi amintirea acelor prețioase conversații în cursul cărora poetul
a binevoii a-mi deschide sufletul său. Grație acelor convorbiri, am putut cunoaște mai de
aproape pe Alecsandri și am constatat mai bine poate decât oricine ce simțiri delicate, ce idei
nobile și sănătoase, ce aspirațiuni mărețe însuflețeau inima lui de poet și de român...căci el
avea un suflet într-adevăr nobil și mărinimos; el a cântat numai patria, libertatea și amorul,
privind din înălțimea geniului său toate patimile omenești. În fine, cu ce pasiune fierbinte, cu
ce înfocare tinerească își ibea Alecsandri patria! Cât de dragi îi erau românii săi... Îi plăcea
să vadă împrejuru-i pe membrii legațiunii, care găseau totdeauna pe lângă dânsul primirea
cea mai cordială și cea mai afrctuoasă, căci Alecsandri ținea mult la personalul său, ce și-l
alesese singur și de care nimeni nu s-ar fi putut atinge fără voia lui. Trăiam cu Alecsandri într-
o perfectă comunitate de idei și într-o potrivire de idei pot zice absolută. De aceea, amiciția
nemuritorului poet va rămâne fala vieții mele”.
În ultimul an din viață, afectat de boala care-i va grăbi sfârșitul, Vasile Alecsandri i-a
încredințat conducerea legației lui Gheorghe Bengescu, care se va achita cum se cuvine de
această sarcină de mare încredere.
Apreciind zelul, abnegația și competența profesională cu care Gheorghe bengescu își
onorau atribuțiile la legația de la Paris, ministrul Afacerilor Străine în guvernul conservator al
generalului Ion Emanuel Florescu, nimeni altul decât omul politic și diplomatul de înaltă ținută
Alexandru Lahovari, îl va numi pe acesta, la 14 februarie 1891, Trimis extraordinar și Ministru
Plenipotențiar al României la Bruxelles și haga. Este de menționat că Bucureștiul acorda
Bruxelles-ului o importanță deosebită, fiind calificat de I. C. Brătianu drept ”cel mai bun fotoliu
de orchestră pentru a înțelege concertul european”, ca și predecesorii săi, Gheorghe Bengescu
a dat mare atenție raporturilor economice și comerciale, mărturie stând îndelungatele tratative
duse pentru încheierea convenției comerciale din 1894 cu Belgia, întrucât vechea convenție,
semnată în 1881, își încetase efectele cu trei ani înainte.
În vederea reluării relațiilor diplomatice între România și Grecia, rupte în 189, regele
Carol I l-a numit, la 15 octombrie 1896, pe Gheorghe Bengescu Trimis Extraordinar și Ministru
Plenipotențiar la Atena, el continuând a deține și șefia misiunilor diplomatice românești la
Bruxelles și Haga, situație care vorbește de la sine despre cota sa valorică. Dar după instalarea
la putere a guvernului condus de liberalul Dimitrie A. Sturdza (31 martie 1897) s-a iscat un
conflict între premier, care deținea și portofoliul Externelor, și diplomatul Bengescu, soldat cu
demiterea acestuia, la martie 1898, din funcțiile deținute în cele trei capitale. Rechemat în țară,
Gheorghe Bengescu, cum era și firesc, a părăsit prin demisie Ministerul Afacerilor Străine.
Avea să revină pentru a treia oară în diplomație, acceptând numirea în calitate de Consul
General al României la Constantinopol (25 noiembrie 1900), funcție în care va sta vreme de
opt ani. În acest interval, la 1 aprilie 1905, va fi numit delegat al României în Comisia
Europeană a Dunării și Comisia Mixtă a Prutului. Gheorghe Bengescu se va pensiona, la cerere,
în 1908, cu gradul de ministru plenipotențiar clasa I.
Caracteristica definitorie a lui Gheorghe Bengescu o constituie îmbinarea dintre
îndeplinirea ireproșabilă a îndatoririlor profesionale și activitatea de cercetare și creație. O
demonstrează numărul și valoarea scrierilor sale, drept care, pe lângă cele amintite mai înainte,
mai cităm selectiv: * Le conflit franco-roumain, par un ami de la France (1885); * La question
dynastique en Roumanie, par un paysan du Danibe (1889); * Bibliographie franco-romaine du
XIX-e siecle (1895); * Essai d‘une notice bibliographique sur la question d‘orient. Orient
europeen (1897); * Pastels. Poesies roumanies de V. Alecsandri, traduites envers francais
(1902); * Alecsandri patriot (1904); * Une famille de boyards lettres roumains – Golescu
(1922). Admirator al cuplului regal Carol I – Elisabeta, respectiv poeta Carmen Sylva, ăi va
dedica acesteia lucrări biografice cît și traduceri în limba franceză din opera ei literară: *
Carmen sylvia, Oeuvres Choisies (1898); * Carmen Sylvia, bibliographie et extraits de ses
oeuvres (1904); * Carmen Sylvia intime (1905); * Din viața M. S. Elisaveta, regina României
(1906).
Lumea intelectuală din Franța și România a știut să-i aprecieze la justa lor valoare
meritele. În Franța, pe lângă premiul și medalia acordate de Academia Franceză, despre care
am vorbit anterior, Gheorghe Bengescu a fost ales membru în Consiliul de administrație al
”Societății de istorie literară a Franței”, devenind în 1898 vicepreședinte, și a făcut parte din
”Societatea de istorie diplomatică”, care l-a numit membru corespondent al ei pentru România.
În țară, consacrarea i-a fost dată prin alegerea sa ca membru corespondent (1883) și membru
titular (1921) al Academiei Române, discursul său de recepție având titlul ”Despre activitatea
literară a unor membri ai familiei Golescu” - pios omagiu adus familiei sale după mamă.
S-a stins din viață la 23 august 1922, după ce ilustrase cu strălucire înaltele calități ale
unui veritabil diplomat, ca și ale unui sistins om de cultură.
 GRIGORE GAFENCU
UN TALLEYRAND AL ROMÂNILOR

În galeria marilor diplomați români care au militat cu fermitate și

consecvență pentru apărare independenței naționale și integrității teritoriale a României, Grigore
Gafencu ocupă un loc bine definit. I-a fost sortit ilustrului diplomat să se afle în fruntea diplomației
române într-o perioadă extrem de critică: în preajma și în primul an al celui de Al Doilea Război
Mondial.
Posesor al unor reale și indubitabile calități care alcătuiesc ”zestrea” unui veritabil diplomat de
carieră, Gafencu a încercat să asigure, în vremuri de maximă instabilitate politică, echilibrul destul de
fragil al edificiului României mari, ale cărui atribute legitime, suveranitatea statală și integritatea
teritorială, erau serios amenințate de ascensiunea statelor revanșarde, revizioniste, Germania Nazistă și
Italia Fascistă în speță. Acestea, nemulțumite de prevederile tratatelor de pace de la sfârșitul Primului
Război Mondial, încercau să ”repare” așa-zisele nedreptăți care considerau că li se făcuseră, printr-o
politică clară și directă de anexiuni și cotropiri.
Diplomatul român s-a născut la 30 ianuarie 1892 la București. Și-a început studiile în orașul
natal, continuându-le la Geneva și Paris. A urmat cursurile Facultății de Științe Juridice a Universității
din Geneva, după care s-a înscris la Sorbona pentru a obține titlul de doctor în științe juridice. A căpătat
această distincție în anul izbucnirii Primului Război Mondial, 1914. Viitorul diplomat va lua parte la
această primă conflagrație mondială, în calitate de ofițer de aviație. În perioada 1916-1918, Gafencu a
luptat în rândurile aviației de observare, făcând parte din escadrila mixtă româno-franceză ”Farman
VII”, comandată de căpitanul Andre Goulin. Faptele sale de arme vor fi recompensate cu două înalte
ordine militare: ”Ordinul Mihai Viteazul” clasa a-III-a și ”Crucea de Război” (decorație britanică).
După terminarea războiului, reintrând în viața civilă, s-a lansat în publicistică și avocatură. În
anul 1921, el a fondat publicația ”Revista vremii”, bilunar politic, literar și economic, care din păcate
nu va avea o existență prea îndelungată (în 1924 își va înceta activitatea). Începând din 1923, va prelua
conducerea ziarului ”Argus”, cotidian economico-financiar, pentru ca în 1937 să înființeze ziarul
”Timpul”, cotidian care s-a bucurat de un larg tiraj în perioada apariției sale (1937-1948). De asemenea,
Gafencu a fost membru fondator al agenției de presă ”Orient Radio”, devenită ulterior ”Rador”,
înființată în anul 1921 și care va funcționa în intervalul 1926-1949 ca agenție de știri guvernamentală.
A colaborat cu acest prilej cu scriitori, istorici, dramaturgi dar și compozitori și dramaturgi precum:
Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Lucia Demetrius, Mihail Jora și
G.M. Cantacuzino.
 În anul 1926, intrând în rândurile Partidului Național Țărănesc, și-a început cariera politică.
Aptitudinile politicianului le-au completat în mod strălucit pe acelea ale juristului și gazetarului,
determinându-i pe cei doi lideri ai partidului, Iuliu Maniu și Ion Mihalache, să-l remarce și să-l
propulseze în funcții de răspundere: membru al Delegației Permanente a partidului și apoi al
Comitetului Executiv.
În intervalul 1928-1933, perioadă în care Partidul Național Țărănesc s-a aflat la guvernare,
Grigore Gafencu a îndeplinit mai multe demnități în guvernele care s-au perindat la conducerea statului
în această perioadă, după cum urmează: 1928-1929- Secretar General al Ministerului Afacerilor Străine
– primul contact cu diplomația; 1929-1931: Subsecretar de Stat la Ministrul Lucrărilor Publice și
Comunicațiilor; 1932: Subsecretar de Stat la Președinția Consiliului de Miniștri; 1932-1933:
Subsecretar de Stat la Ministerul Industriei și Comerțului. În februarie 1929, când îndeplinea funcția de
Secretar General la Ministerul Afacerilor Străine, Gafencu a participat în calitate de șef al delegației
române la Conferința Micii Înțelegeri, desfășurată la București.
Nici viața parlamentară nu l-a ocolit pe energicul și neobositul om politic. La alegerile
parlamentare din noiembrie 1934, Grigore Gafencu a fost ales senator de Caliacra, îndeplinind acest
mandat vreme de trei ani, până în noiembrie 1937.
În urma instaurării Dictaturii Regale a lui Carol al-II-lea (10 februarie 1938), monarhul, dând
o justă apreciere valorii sale de om politic, apărător fidel al intereselor românești în țară și peste hotare,
l-a numit la 23 decembrie 1938 pe Grigore Gafencu în înalta dar binemeritata demnitate de ministru al
afacerilor străine. Gafencu se va afla în fruntea diplomației române timp de 1 ½ ani, până la 31 mai
1940. Numindu-l în acest post de maximă răspundere, într-o conjunctură politico-diplomatică
internațională extrem de zbuciumată, Carol al-II-lea demonstra cât de bine îi cunoștea realele sale
calități diplomatice cât și orientarea sa constantă probritanică și profranceză, cunoscută și apreciată
chiar și peste hotare. Francezul Henri Prost de pildă, expert economic aflat în România de mulți ani,
scria despre diplomatul român că ”are un farmec extraordinar și o strălucire care îi atrage toată
simpatia”, el fiind ”omul cel mai sincer atașat politicii externe promovată de România după 1916”.
Fidel orientării politice tradiționale a României, filofranceze și filobritanice. Gafencu a refuzat
colaborarea cu statele revizioniste, Germania nazistă și Italia Fascistă, care deveneau tot mai
amenințătoare, trecând la o politică fățiș agresivă, de cotropiri și anexiuni forțate, apropiindu-se tot mai
mult de hotarele țării. În Însemnări politice, el nota următoarele:
”Când am luat în primire Ministerul de Externe, s-a dezlănțuit amenonțarea germană. Am
răspuns stăruind asupra înțelegerii pe care o purtam ”nevoilor vitale” ale Reichului, cât și asupra voinței
noastre de a ține seama deplin de interesele noastre economice ”complimentare””.
Preocupat să întărească sistemul de alianțe al României cu cele două puteri occidentale dar și
să consolideze echilibrul din Balcani, existent între statele care alcătuiau Mica Înțelegere sau Înțelegerea
Balcanică și să garanteze inviolabilitatea frontierelor acestora, în vederea stopării unei posibile
penetrații germane, Grigore Gafencu a întreprins în a doua jumătate a lunii aprilie și la începutul lunii
mai 1939, un turneu diplomatic la Varșovia (15-18 aprilie), Berlin (18-20 aprilie), Bruxelles (21-22
aprilie), Londra (23-26 aprilie), Paris (27-29 aprilie), Roma și Vatican (29 aprilie - 3 mai), Belgrad (5
mai), voiaj analizat și comentat în mod detaliat în lucrarea Ultimele zile ale Europei. O călătorie
diplomatică în 1939, apărută la Geneva în anii războiului.
După izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, prin atacarea
Poloniei de către Wehrmacht-ul german, Grigore Gafencu s-a numărat printre oamenii politici și de stat
care au susținut cu hotărâre declararea neutralității României, recomandând-o atitudine binevoitoare
față de statul polonez agresat. Recomandarea a fost pusă în practică, guvernul român permițând, în
ciuda protestelor liderilor celui de al Treilea Reich, evacuarea armatei și populației poloneze pe teritoriul
țării noastre, precum și adăpostirea tezaurului polonez, în fața înaintării impetuase a Wehrmacht-ului
german și a Armatei Roșii.
În plan intern, pe scena politică românească s-a petrecut, la 21 septembrie 1939, un eveniment
cutremurător: asasinarea de către legionari a premierului Armand Călinescu. După acest act care a
zguduit atât opinia publică românească cât și cea internațională, la reuniunea de urgență convocată de
rege la palatul Cotroceni, la câteva ore după atentat, lui Gafencu i s-a propus preluarea cabinetului.
Ministrul român de externe a refuzat, conștient fiind de faptul că atitudinea sa net proengleză și
profranceză ar intensifica și mai mult tensiunea existentă în relațiile dintre București și Berlin.
Simțind că sfârșitul liniei politicii externe tradiționale a României spre Franța și Anglia se
apropia, aducând cu sine și sfârșitul existenței sale în fruntea Ministrului Afacerilor Străine, Gafencu
scria la 26 martie 1940:
”Trebuie să rezistăm și să câștigăm timp. Trebuie să păstrăm drepturile noastre neatinse și
pozițiile noastre întregi pentru cazul când războiul se va încheia printr-o victorie a aliaților, ca și
pentru când se va ajunge la o pace de compromis”.
La numai două luni de la aceste reflecții, la 31 mai 1940, Grigore Gafencu părăsea conducerea
diplomației române, fiind numit, la scurt interval de timp, într-un post diplomatic foarte dificil și de
foarte mare răspundere: trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Moscova. Numirea
a survenit la puțină vreme după raptul teritorial din 26-29 iunie 1940 - anexarea Basarabiei de către
Rusia Sovietică în urma unui odios ultimatum - și, în consecință, nu a fost deloc întâmplătoare.
Numirea în iulie 1940 a lui Gafencu în fruntea Legației României la Moscova a fost bine primită
și de liderii de la Kremlin, care cunoșteau valoarea și calitățile reale ale diplomatului român.
Luându-și postul în primire, ministrul României la Moscova declara:
”Mă voi strădui să înseninez atmosfera și să dau raporturilor diplomatice, politice și
comerciale dintre cele două țări un caracter statornic”.
Și într-adevăr, neabătându-se de la această declarație, în cele aproape 11 luni de activitate
diplomatică desfășurată în capitala Rusiei Sovietice, Gafencu i-a convins pe guvernanții de la Kremlin
că politica de atunci a guvernului de orientare progermană al premierului Ion Gigurtu - acesta din urmă
având declarate vederi germanofile- era o adaptare de moment la împrejurările politico-diplomatice și
militare internațional. Acest lucru a stârnit, cum era și de așteptat, mânia conducătorilor celui de al
treilea Reich, care l-au acuzat că ”a pregătit o acțiune a României alături de Rusia și Anglia, acțiunea
care este tot ce poate fi mai contrar politicii preconizate de România după instaurarea guvernului
Gigurtu”.
Misiunea sa la Moscova avea să ia sfârșit la 22 iunie 1941 - data atacului german asupra URSS,
care a dus la declanșarea războiului între țările Axei și statul sovietic. După cum se cunoaște, generalul
Ion Antonescu a ordonat armatei române să se alăture Wehrmacht-ului în războiul antisovietic, ordin
primit cu entuziasm de ostașii români, nerăbdători a elibera cât mai curând teritoriile anexate cu un an
în urmă de Rusia Sovietică: Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța. La 24 iunie 1941, în cursul
ultimei sale audiențe la Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe, Viaceslav Molotov, Gafencu a
ținut să facă mențiunea:
”Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin care ni s-a cerut nu numai Basarabia, dar și
Bucovina, și un colț din vechea Moldovă…Uniunea Sovietică a distrus în România orice sentiment de
încredere și de siguranță și a trezit îndreptățită teama că însăși ființa statului român e în primejdie”.
În urma ruperii relațiilor diplomatice între cele două state și închiderea legației, la începutul
lunii iulie 1941 Gafencu va reveni la București. Având sănătatea șubrezită, va pleca în toamna aceluiaș
an în Elveția, folosind în urma unui angajament cu autoritățile române pașaportul diplomatic. Ajuns în
țara cantoanelor, se va dedica scrisului, rodul acestei activități fiind două lucrări fundamentale:
Preliminariile războiului în răsărit și Ultimele două zile ale Europei. O călătorie diplomatică în
1939., aceasta din urmă deja menționată.
Neezitând a-și face publică atitudinea antifascistă și antinazistă, Gafencu a răspuns cu
promtitudine guvernului britanic care, în ianuarie 1942, prin intermediul lui William Sullivan, l-a
contactat, propunându-i să devină omul de legătură între rezistența românească antinazistăși cercurile
politi ce engleze, rol acceptat cu bucurie de diplomatul român. Acest lucru a stârnit iarăși, așa cum era
de așteptat, furia Berlinului. Liderii celui de al treilea Reich s-au adresat șefului guvernului de la
București, Mihai Antonescu, cerându-i să îl recheme grabnic pe Gafencu în România. Acesta s-a
conformat imediat, numai că a întâmpinat refuzul clar și răspicat al diplomatului român, motivat de
sănătatea sa șubredă.
Ferm convins că singura soluție desalvare a României era ieșirea ei din războiul purtat alături
de Axă, Gafencu a păstrat și consolidat legăturile cu foști și în activitate diplomați români sau străini
care îi împărtășeau punctul de vedere: Ionel Șoneriu, Richard Franasovici, George Assan, Mihai
Cămărășescu, Gheorghe Crutzescu, Rene de Weck și Renato Bova Scoppa, ultimii doi fiind miniștrii
Elveției și Italiei la București. De asemenea, diplomați români aflați în trecere prin Elveția, precum Raul
Bossy, Raul Anastasiu, Nicolae Petrescu Comnen, Mircea Cancicov, nu ezitau să-l viziteze și să
comenteze împreună situația internațională.
 După lovitura de stat de la 23 august 1944, pe care inițial a salutat-o cu bucurie, Gafencu a fost
ferm convins că ”această mare veste… împlinește toate năzuințele mele. România … intră pe făgașul
politicii ei tradiționale”.
Iluziile sale aveau să fie de scurtă durată. În urma instaurării forțate, de către armata sovietică,
a guvernului prezidat de dr. Petru Groza, și odată cu acesta a comunismului în România, Gafencu scria
cu amărăciune la 8 martie 1945:
”Acum echilibrul a fost dat peste cap. Comuniștii conduc. Iar aliații nu pot interveni, deoarece
guvernul este alcătuit perfect legal, din toate punctele de vedere: numit de rege, cu participarea tuturor
păturilor sociale ale țării.”
Rămas definitiv în exil pentru a lupta de data aceasta împotriva comunizării și sovietizării
României, Gafencu a realizat de la bun început însemnătatea forței morale pe care o reprezentau românii
din diaspora, în lupta susținută și neobosită împotriva dictaturii comuniste.
”Românii din străinătate - scria Grigore Gafencu la 1 iunie 1946 - au, deci, datoria de a da
alarma și a trezi necontenit spiritele în țările unde trăiesc. Ei trebuie să ceară intervenții neîncetate din
partea anglo-saxonilor, mai cu seamă în vremea alegerilor”.
Conferința de Pace de la Paris din 1946 a dat un viu imbold activității românilor din exil,
grupați în ”Liga Românilor Liberi”, condusă de ultimul premier necomunist al României, generalul
Nocolae Rădescu, care, prin memorii și articole de presă în publicațiile occidentale de mare tiraj, au
apărat cu tărie și vigoare drepturile și aspirațiile legitime ale poporului român. În timpul lucrărilor
Conferinței de Pace (29 iulie-15 octombrie 1946), Grigore Gafencu, împreună cu Alexandru Cretzianu,
Viorel Virgil Tilea, Constantin Vișoianu și Nicolae Rădescu s-au angajat cu tot sufletul în această
activitate, prin publicarea de memorii, articole și interviuri, primele ajungând pe masa lucrărilor
înaltului forum internațional iar ultimele găsindu-și locul în paginile ziarelor ”Le Monde”, ”Le Journal
de Geneve”, ”New Herald Tribune”, ”Daily Mail”, pentru a nu le menționa decât pe cele mai
importante.
Acest grup de români inimoși, curajoși și energici a demonstrat delegației oficiale a României
comuniste la Conferința de Pace, alcătuită din gheorghe Tătărescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lothar
Rădăceanu, Ștefan Voitec, Lucrețiu Pătrășcanu și Ion Gheorghe Maurer că românii din diaspora pot
reprezenta un rival redutabil, o forță eficace de rezistență la procesul sovietizării și comunizării
României.
În anii următori, Grigore Gafencu a continuat să activeze cu dăruire și abnegație în rândurile
”Ligii Românilor Liberi”, încercând să se opună consolidării regimului comunist în România. Departe
de țară, va urmări cu tristețe dispariția ultimului bastion al libertății, democrației și pluripartidismului:
la 30 decembrie 1947, avea loc abdicarea forțată a ultimului rege al României, Mihai I.
După o lungă călătorie în SUA, Grigore Gafencu se va stabili la Paris. Continuându-și
activitatea combativă, va face parte din numeroase organisme internaționale de luptă ale românilor din
diaspora împotriva comunismului și totalitarismului, fiind președinte al ”Uniunii Europene a
Federaliștilor”, membru al comitetelor de conducere ale unor organisme precum ”Uniunea Pan-
Europeană”, ”Mișcarea Europeană” sau ”Comitetul Național Român”.
Diplomatul român s-a stins din viață la 30 ianuarie 1957, zi în care împlinea vârsta de 65 de
ani, cu gândul la acela în slujba căruia și-a pus nobilele și incontestabilele-i calități: poporul român. Cu
o seara înainte, scrisese în jurnalul său următoarele rânduri:
”Voi împlini în această noapte 65 de ani. Voi primi aniversarea mea în pat, hotărât să nu mă
mai ridic, pentru a-mi odihni bătrâna mea inimă, care cu greu își mai urmează aprigele cărări ale
vieții”.
Ziarul ”Românul”, organ al ”Ligii Românilor Liberi”, comemorând personalitatea ilustrului
dispărut, scria destre acesta:
”Grigore Gafencu a murit precum a trăit, înveșmântat în desăvârșită modestie. S-a stins
luminând și dăruindu-ne. A fost diplomat, clarvăzător și gânditor politic, orator iscusit și gazetar
remarcabil. El merită cu prisosință recunoștința neamului românesc, ale cărui interese permanente
le-a servit cu entuziasm și pilduitoare devoțiune”.
 DREPTUL CONSULAR

Considerații generale privind dreptul consular şi relațiile consulare

Dreptului consular, conceput ca o parte dreptului internațional, reprezintă totalitatea

normelor şi regulilor care reglementează relațiile consulare dintre state, organizarea şi
funcționarea oficiilor consulare, precum şi cele care se referă la statutul juridic al oficiilor
consulare şi a personalului acestora.
Caracteristica principală a dreptului consular este aceea că el stabileşte mecanismele
care funcționează pentru a realiza un obiectiv foarte precis al dreptului internațional:
colaborarea dintre state într-un domeniu anumit al vieții internaționale- cel al protecției
cetățenilor proprii, supraveghind sau contribuind în acest fel, la punerea în practică a unui
anumit regim de drepturi recunoscute acestor cetățeni.
Dreptul consular reprezintă locul de confluență unde normele internaționale coexistă
împreună cu cele ale ordinii juridice interne a statelor în cauză, iar sub influența primelor, se
stabilesc punctele de contact şi se produce armonizarea dintre aceste din urmă, pe planul
operațional al aplicării lor.
Normele internaționale referitoare la stabilirea şi funcționarea oficiilor consulare în
străinătate îndeplinesc o funcție cu caracter general, în sensul că ele permit sau reprezintă
temeiul inserării de către state în propria lor legislație a unor norme care să reglementeze
activitatea organelor consulare. Legislația consulară a unui stat apare, din acest unghi, ca un
sistem de reglematare care are temeiul mediat în dreptul internațional oferit sau comandat de
acesta. Ca urmare a existenței relațiilor consulare între două state, subzidă în sarcina fiecăreia
dintre acestea un complex de obligații care nu ar putea fi aduse la îndeplinire de către organele
sale decât în măsura în care ele vor fi preluate în legislația sa internă, adică legislația va include
procedurile şi activitățile care decurg din obligațiile internaționale (acesta constituind
elementul de confluență).
Izvoarele dreptului consular
Unul din izvoarele principale ale dreptului consular îl reprezintă cutuma internațională,
care s-a creat de fapt, chiar înainte de apariția unor cutume referitoare la activitatea oficiilor
diplomatice.
 Cutuma internațională are un rol important, mai ales din momentul în care a început
să fie codificată, luând forma unor convenții internaționale scrise, tratate bilaterale sau
multilaterale, care constituie al doilea izvor important al dreptului consular. Cea mai însemnată
convenție de codificare a dreptului consular este Convenția de la Viena, cu privire la relațiile
consulare, semnată la 24 aprilie 1963, cu ocazia Conferinței Națiunilor Unite asupra relațiilor
consulare, care s-a reunit la Viena în perioada 4 martie-22 aprilie 1963. În conformitate cu art.
77, Convenția de la Viena a intrat în vigoare la 19 martie 1967, cea de-a treizecia zi potrivit
regulilor, după data depunerii la Secretariatul General al ONU al celui de-al 22-lea instrument
de ratificare. Este o convenție internațională fundamentală pentru că ea codifică toate regulile
în materie consulară şi, este de asemenea importantă pentru faptul că România a ratificat
această convenție prin Decretul 481 din data de 20 decembrie 1971.
În cea de-a doua categorie de izvoare ale dreptului consular, pe lângă tratatul
multilateral (Convenția de la Viena care a codificat regulile cutumiare), există şi un număr
însemnat de acorduri bilaterale încheiate de țările care doresc să-şi deschidă oficii consulare.
Deschiderea de oficii consulare se face pe baza unor acorduri care se încheie între statul
acreditant şi statul acreditar, acorduri care conțin reguli şi norme referitoare la organizarea,
funcționarea, imunitățile şi privilegiile oficiilor consulare. Această a doua categorie de izvoare,
cele care se referă la tratatele internaționale, sunt compuse din convenții multilaterale
(Convenția de la Viena) şi din convenții bilaterale, pe care statele (inclusiv România) le încheie
pentru a-şi deschide oficiile lor consulare.
Prin expresia „relații consulare” potrivit art.2 din Comentariul la Proiectul de convenție
pentru codificarea dreptului consular, trebuie să se înțeleagă raporturile care se nasc între două
state din faptul că funcțiile consulare sunt exercitate de către organe ale unui stat pe teritoriul
altui stat.
a - Stabilirea relațiilor consulare.
Potrivit articolului 2 al Convenției de la Viena pentru codificarea dreptului consular
(1963), „stabilirea relațiilor consulare între state se face prin consimțământ reciproce. Acordul
se realizează pe baza notificării de către un stat a interesului său de a deschide un oficiu
consular în cealaltă țară, notificare acceptată de celălalt stat, constituind astfel împreună,
acordul pentru stabilirea de relații consulare între cele două țări. Acordul de voință pentru
stabilirea de relații consulare poate fi expres sau tacit, dar în toate cazurile sigur (cert) în ceea
ce priveşte existența lui.
Relațiie consulare există de la data când a avut loc actul prin care ele au fost stabilite
sau de la orice dată convenită de părți.
 b - Întreruperea sau încetarea relațiilor diplomatice între două state nu atrage după sine
în mod obligatoriu şi ruperea relațiilor consulare. În numeroase cazuri, chiar dacă statele au
decis să rupă relațiile lor diplomatice, relațiile consulare au continuat, pentru că ele sunt relații
între două state concepute să servească interesele cetățenilor acestor țări. Relațiile consulare
pot ajunge să înceteze în momentul în care dispare unul dintre state sau în cazul în care, pe
baza aceluiaşi acord, statele hotărăsc să nu mai întrețină asemenea relații.
Cu toate acestea există numeroase deosebiri conceptuale şi funcționale între cele două
categorii de relații:
-relațiile diplomatice sunt, prin excelență, relații de reprezentare generală şi politică,
pe când relațiile consulare sunt de natură, oarecum specializată, de domeniu, deci mai puțin
generale şi politice şi de un grad subsecvent;
-actele pe care organele diplomatice le îndeplinesc produc efecte juridice de drept
internațional, pe când în cazul relațiilor consulare, care deşi sunt reglemetate de dreptul
internațional, ele nu intră decât parțial sub incidența acestuia şi anume, numai în ceea ce
priveşte aspectul formal, deoarece în privința conținutului, acesta este de drept intern, pentru
că funcțiile îndeplinite sunt de drept intern, asfel că actele consulare sunt destinate să producă
efecte în ordine juridică internă (a statului timițător, a unui stat terț sau chiar a statului de
reşedință).
-raporturile care se stabilesc în cadrul activităților consulare sunt raporturi între
organele consulare şi autoritățile statului de reşedință, care sunt organe de drept intern.
Activitatea organelor consulare se circumscrie şi se reflectă în ordinea juridică internă, ea se
admite şi se desfăşoară în limitele dreptului intern. Cu toate acestea, în cazul exercitării de
funcții consulare sunt puse față în față două ordini de drept, două legislații.
Consulul nu reprezintă statul trimițător pentru totalitatea relațiilor sale internaționale,
ci numai pentru un număr limitat de sarcini. Finalitatea relațiilor consulare este aceeaşi ca şi a
relațiilor diplomatice (colaborarea dintre state), dar modul de transpunere al acesteia este
diferențiat, pe planuri şi în dimensiuni diferite.
-funcțiile specific consulare, chiar dacă au o anumită relevanță pe plan internațional,
acesta este minimă, întrucât sub aspect strict juridic, planul pe care aceste funcții se desfăşoară
nu este, de regulă, cel al dreptului internațional, ele realizându-se în ordinea juridică internă,
deci pe plan intrastatal, nu interstatal.
Opunerea însă, a relațiilor consulare, celor diplomatice nu se justifică şi constituie o
exagerare pe care practica o contestă în ceea ce priveşte temeinicia ei. Într-adevăr, relațiile
consulare şi cele diplomatice reprezintă instituții distincte, fiecare cu trăsăturile sale proprii.
Structura şi finalitatea lor nu vine însă în contradicție, ci se asociază şi se completază.

Oficiile consulare. Personalul oficiilor consulare

Oficiile consulare reprezintă o categorie de organe externe ale statului pentru
realizarea politicii diplomatice a acestuia. Misiunile consulare servesc ca şi cele diplomatice,
organizării şi dezvoltării relațiilor de colaborare între state.
Relațiile consulare sunt strâns legate de relațiile diplomatice, funcțiile
reprezentanțelor consulare cunoscând numeroase zone de interferență cu cele ale misiunilor
diplomatice. Domeniul specific al activității consulare se plasează în sfera relațiilor economico-
comerciale şi a protecției cetățenilor aflați pe teritoriul altui stat.
Cu toate că atât misiunile diplomatice cât şi cele consulare sunt organe externe ale
statului pentru relațiile internaționale, totuşi acestea se deosebesc:
- misiunile diplomatice sunt acreditate pe lângă organele puterii şi guvernele statelor,
pe când oficiile consulare sunt acreditate pe lângă organele locale;
- oficiile consulare nu îndeplinesc funcții de reprezentare politică, ca ambasadele;
- raza de competență a ambasadei se întinde pe tot teritoriul statului acreditar, în
schimb cea a misiunii consulare numai pe raza circumscripției consulare.
Relațiile consulare, fiind relații între state, sunt cârmuite de către ordinea juridică
internațională, opera de codificare a dreptului consular a fost înfăptuită, deşi au existat încercări
anterioare, prin Convenția de la Viena din 1963.
Un alt act internațional, de codificare, cu caracter regional şi care se referă la un
domeniu restrâns al relațiilor consulare, dar cu valoare în dreptul internațional, este „Convenția
europeană privind funcțiile consulare” – 1967 şi „Protocoalele” sale. Aceasta a fost elaborată
în cadrul Consiliului Europei, reglementând exclusiv funcțiile consulare, deoarece materia
privilegiilor, imunităților şi relațiilor consulare era deja reglementată prin Convenția de la
Viena – 1963.
Oficiul consular este un organ autonom, care se creează pentru a permite exercitarea
funcțiilor consulare prevăzute în Convenția de la Viena şi Convenția europeană privind
funcțiile consulare şi în acordurile bilaterale încheiate de statele respective.
Fiecare oficiu consular are un sediu, o circumscripție şi de asemenea, un anumit rang,
de precădere o clasă, care sunt fixate de către statul trimițător şi supuse aprobării statului de
reşedință.
 a- Deschiderea unui oficiu consular înseamnă în primul rând, prezentarea unei cereri
în care se specifică oraşul în care se doreşte înființarea lui, în al doilea rând, există obligația de
a propune o anumită zonă (circumscripție) din teritoriul țării care va fi arondată la postul
consular respectiv şi clasa consulatului, iar toate acestea împreună, trebuie să obțină aprobarea
statului de reşedință. Orice modificare ulterioară în legătură cu clasa oficiului consular, cu locul
său de reşedință şi cu circumscripția în care îşi desfăşoară activitatea nu se poate face decât cu
consimțământul statului de reşedință, care este necesar şi în cazul în care un consulat vrea să
deschidă un viceconsulat sau o agenție consulară, într-o altă localitate decât cea în care şi-a
stabilit sediul.
Misiunile diplomatice pot şi ele exercita funcții consulare, din acest punct de vedere
existând două mari categorii de oficii consulare, cele care funcționează în cadrul misiunilor
diplomatice din capitalele țărilor şi în cadrul cărora este desemnat un diplomat şi se creează o
structură care se ocupă de relații consulare şi a doua categorie, consulatele speciale, care se
înființează în alte oraşe decât capitala, cu circumscripții foarte bine stabilite şi încadrate cu
personal corespunzător.
Potrivit Convenției din 1963, prin post consular se înțelege orice consulat general,
consulat, viceconsulat sau agenție consulară.
Acestea sunt organe permanente ale statului, create pentru menținerea şi derularea
relațiilor consulare, cu organizare şi atribuții proprii, cărora dreptul internațional public şi
legislația internă a statelor le conferă un statut special.
Înființarea, organizarea şi funcționarea oficiilor consulare țin de competența statului
trimițător, pentru înființarea lor fiind necesar acordul statului primitor.
Oficiile consulare sunt de mai multe categorii, în funcție de natura şi de rangul acestora:
După natura lor, întâlnim:
 Consulate de carieră, conduse de funcționari de carieră;
 Consulate onorifice, conduse de funcționari onorifici;
După rangul lor, întâlnim:
 Consulate generale;
 Consulate;
 Viceconsulate;
 Agenții consulare.
Statutul, rangul şi circumscripția oficiului consular sunt fixate de către statul trimițător
şi sunt supuse aprobării statului de reşedință.
 Sediul oficiului consular este stabilit într-o localitate care prezintă interes din punct de
vedere al relațiilor consulare.
Spațiul în care oficiul consular îşi exercită funcțiile, stabilit, de regulă, în raport cu
structura administrativ-teritorială a statului de reşedință, dar cu acordul acesteia, reprezintă
circumscripția consulară. În împrejurări speciale, un funcționar consular poate, cu
consimțământul statului de reşedință, să-şi exercite funcțiile în exteriorul circumscripției
consulare.
Statul trimițător poate, cu notificarea către statele interesate şi cu acordul acestora, să
însărcineze un post consular stabilit într-un stat să exercite funcții consulare în alt stat.
De asemenea, un post consular poate exercita funcții consulare în statul de reşedință în
numele unui stat terț, la cererea acesteia.
Ca structură internă, oficiul consular este structurat pe secții precum: secția paşapoarte,
secția notarială, secția de stare civilă, secția comercială, etc.
b – Personalul oficiului cosular.
Convenția din 1963 face distincție între membrii oficiului consular şi membrii
personalului consular. Membrii oficiului consular sunt funcționarii consulari, angajații
consulari şi membrii personalului de serviciu.
Membrii personalului consular sunt funcționarii consulari, cu excepția şefului oficiului
consular, a angajaților consulari şi a membrilor personalului de serviciu.
În cadrul oficiului consular întâlnim, aşadar, următoarele categorii de personal: şeful
oficiului consular, funcționarii consulari, angajații consulari, membrii personalului de serviciu.
1. ŞEFUL OFICIULUI CONSULAR este persoana însărcinată de statul trimițător şi
acceptată de statul de reşedință să conducă oficiul consular şi care răspunde de activitatea
acestuia.
După rangul lor, şefii oficiilor consulare, denumiți şi consuli, aparțin următoarelor 4
clase consulare1:
 Consulul general este şeful unui consulat general şi supraveghează în general
activitatea funcționarilor consulari într-o circumscripție consulară mare
(consulat general) sau în mai multe circumscripții consulare;
 Consulul este şeful unui consulat care funcționează într-o circumscripție
consulară şi supraveghează activitatea personalului acestui oficiu, fiind
subordonat consulului general;

1
Art 9 din Convenţia de la Viena din 1963.
  Viceconsulul este funcționarul consular subordonat atât consulului general cât
şi consulului, ajutându-i în exercitarea atribuțiilor şi înlocuindu-i la nevoie;
 Agentul consular este funcționarul consular, care subordonat fiind consulului
general sau consulului, îndeplineşte funcții consulare în locuri în care aceştia nu
se pot deplasa;
Distincția între aceste clase consulare şi în cadrul fiecăreia dintre ele este relevantă
numai ca ordine de precădere şi nu din punct de vedere al competențelor, al exercitării funcțiilor
consulare.
În cadrul aceluiaşi oficiu consular, ordinea de precădere se stabileşte exclusiv de statul
trimițător şi se notifică statului de reşedință. Totalitatea consulilor din statul de reşedință
alcătuiesc Corpul consular, similar ca scop cu Corpul diplomatic.
Şeful oficiului consular este numit de statul trimițător şi acceptat de statul de reşedință,
prin două proceduri, concretizate în două acte unilaterale ale acestora: patenta consulară şi
exequaturul.
Patenta consulară este actul intern la statului trimițător, emis de Guvern sau altă
autoritate competentă, sub forma unei scrisori adresate statului de reşedință, prin care o
persoană este numită ca şef al oficiului consular. Patenta consulară este un act oficial „intuitu
personae” care trebuie să indice şi oficiul consular, categoria funcționarilor consulari căreia îi
aparține persoana numită (consul de carieră sau consul onorific), clasa consulară din care face
parte (consul general, consul), sediul oficiului consular şi circumscripția acesteia. Comunicarea
patentei se realizează pe cale diplomatică sau pe orice cale potrivită, către Guvernul statului de
reşedință. Patenta consulară este, prin urmare, asemănătoare ca rol, cu scrisoarea de acreditare.
Exequaturul este un act formal prin care şeful oficiului consular este admis de către
statul de reşedință să-şi exercite funcțiile consulare în această calitate. Este un act al Guvernului
statului de reşedință care confirmă elementele menționate în patenta consulară, îl autorizează
să exercite funcțiile consulare încredințate şi ordonă sau cere autorităților locale să-l recunoască
în această calitate şi să faciliteze exercitarea funcțiilor sale.
Statul de reşedință este liber să acorde ori să refuze exequaturul şi nu este obligat să
comunice statului trimițător motivele refuzului. Şeful de oficiu consular nu poate intra în
funcție înainte de a primi exequatorul. El poate fi admis provizoriu să exercite funcțiile
consulare, în aşteptarea eliberării exequaturului. Aceste funcții pot fi exercitate cu titlu
temporar şi de un agent interimar dacă şeful oficiului consular este împiedicat să-şi exercite
funcțiile sau dacă postul este vacant.
 2. FUNCȚIONARII CONSULARI sunt persoanele însărcinate să exercite funcțiile
consulare, inclusiv şeful oficiului. Trebuie făcută însă distincție între funcționarii consulari de
carieră şi funcționarii consulari onorifici.
Funcționarii consulari de carieră sunt funcționarii publici ai statului trimițător care
îndeplinesc exclusiv funcții consulare.
Funcționarii consulari onorifici sunt funcționari aleşi de statul trimițător, chiar persoane
cu altă cetățenie, care desfăşoară diferite activități în statul de reşedință şi care, pe lângă acestea,
îndeplinesc şi funcții consulare.
Convenția de la Viena din 1963 stabileşte regimuri diferite pentru funcționarii consulari
de carieră şi funcționarii consulari onorifici cu privire la drepturile, facilitățile, privilegiile şi
imunitățile consulare.
Membrii personalului consular sunt acceptați după proceduri mai simple decât cele de
acceptare ale şefului oficiului consular. De regulă, funcționarii consulari sunt numiți de către
statul trimițător, iar statul de reşedință îl acceptă printr-un singur răspuns pozitiv adresat de
Ministerul Afacerilor Externe către misiunea diplomatică a statului trimițător. În caz de refuz,
numirea va fi revocată. Uneori se poate cere şi exequatur.
Satul de reşedință poate să declare un funcționar consular „persona non grata” sau pe
orice membru al personalului consular ca neacceptabil, chiar înainte de a ajunge pe teritoriul
statului de reşedință sau înainte de a intra în funcție la oficiul consular. În acest caz, statul
trimițător va rechema persoana în cauză sau va pune capăt funcțiilor sale în cadrul acelui oficiu
consular. În situația în care statul trimițător refuză să se conformeze, statul de reşedință, poate
să retragă exequarturul persoanei în cauză sau să înceteze de a o mai considera ca membru al
personalului consular.
3. ANGAJAȚII CONSULARI sunt persoanele angajate în serviciul administrativ sau
tehnic al oficiului consular.
4. MEMBRII PERSONALULUI DE SERVICIU sunt persoanele afectate serviciului
casnic al oficiului consular.
Un membru al oficiului consular poate angaja şi folosi în mod exclusiv persoane în
serviciul său personal.
Efectivul oficiului consular ca totalitatea membrilor săi, este stabilit de statul trimițător,
cu dreptul statului de reşedință, fie de a se opune extinderii efectivului, fie de a cere o reducere
a acestuia când nu există un acord prealabil.
Angajații consulari şi membrii personalului de serviciu nu au nevoie de autorizarea
statului de reşedință dar pot fi declarați de către acesta ca peroane neacceptabile.
 Funcționarii consulari trebuie să aibă, de regulă, cetățenia statului trimițător. Acesta
poate numi funcționari consulari de altă cetățenie numai cu acordul expres al statului de
reşedință.
Funcțiile unui membru al oficiului consular încetează, de regulă, prin notificarea de
către statul trimițător către statul de reşedință despre faptul că funcțiile lui au încetat; Prin
retragerea exequaturului de către statul de reşedință sau prin notificarea statului de reşedință
către statul trimițător despre faptul că el a încetat să mai considere persoana în cauză ca membru
al personalului consular 2.
La cazurile enumerate mai trebuie adăugată şi declararea unui funcționar ca „persona
non grata” sau a unui alt membru al personalului consular ca neacceptabil.
Dispariția unuia din cele două state sau pierderea calității sale de subiect de drept
internațional, întreruperea, suspendarea sau încetarea relațiilor consulare, desființarea oficiului
consular, demiterea sau moartea persoanei în cauză, izbucnirea unui conflict armat, reprezintă
tot cauze de încetare a funcțiilor unui membru al oficiului consular.

Funcțiile consulare în lumina Convenției de la Viena din 1963

Convenția de la Viena asupra dreptului consular din 1963 precizează textual3 o serie
destul de largă a funcțiilor consulare; aceasta nu este cum ar părea la prima vedere o enumerare
limitativă (vezi expresia „funcții consulare constau în”) ci o enumerare exemplificativă. Totuşi
limite în ceea ce priveşte exercitarea unor funcții consulare, întinderea lor, se reține 4 prin
formularea „a exercita orice alte funcții încredințate unui post consular de către statul trimițător
care nu sunt interzise de legile şi regulamentele statului de reşedință sau la care acesta nu se
opune sau care sunt menționate în acordurile internaționale în vigoare între statul trimițător şi
statul de reşedință”.
Astfel, oficiul consular exercită, în principal următoarele funcții constând în:
a) a proteja în statul de reşedință interesele statului acreditant şi ale cetățenilor săi;
b) a favoriza dezvoltarea relațiilor economice, comerciale, culturale şi ştiințifice
precum şi relațiile amicale între cele două state;
c) a se informa despre condițiile şi evoluția vieții economice, comerciale, culturale şi
ştiințifice a statului de reşedință şi a da informații statului său şi persoanelor interesate în
această privință;

2
art.25 din Convenţia de la Viena din 1963.
3
art. 5 lit. a-l din Convenţia de la Viena din 1963.
4
art. 5 lit. m din Convenţia de la Viena din 1963.
 d) a elibera paşapoarte şi documente de călătorie cetățenilor proprii, precum şi vize
ori alte documente persoanelor ce doresc să călătorească în statul trimițător;
e) a acorda ajutor şi asistență juridică cetățenilor din statul trimițător;
f) a acționa în calitate de notar şi ofițer de stare civilă precum şi exercitarea unei
funcții de ordin administrativ;
g) a apăra interesele cetățenilor statului de origine în materia succesiunilor;
h) a apăra în limitele fixate de legile şi regulamentele statului de reşedință interesele
minorilor şi ale persoanelor incapabile, cetățeni ai statului acreditant;
i) a reprezenta cetățenii săi atunci când aceştia din diferite motive nu-şi pot apăra
singuri şi în timp util drepturile şi interesele;
j) a transmite acte judiciare şi extrajudiciare sau a efectua comisii rogatorii în
conformitate cu acordurile internaționale în vigoare sau în orice mod compatibil cu legile şi
regulamentele statului de reşedință;
k) a exercita drepturile de control şi de inspecție prevăzute de legile şi regulamentele
statului trimițător asupra navelor maritime şi a navelor fluviale având naționalitatea statului
trimițător şi asupra echipajelor lor;
l) a acorda asistență navelor şi aeronavelor menționate anterior, precum şi echipajelor
lor, a primi declarații asupra curselor acestor nave, a examina şi a viza documentele de bord, şi
fără a prejudicia prerogativele statului de reşedință, a face anchete privind incidentele survenite
în cursul călătoriei şi a reglementa divergențele de orice natură între căpitan, ofițeri şi marinari.
Funcțiile consulare, astfel cum sunt enunțate în Convenția de la Viena din 1963, pot
fi clasificate în două grupe:
1) funcția de reprezentare şi acreditare a intereselor statului şi conaționalilor, de
informare, de promovare a relațiilor prieteneşti şi de cooperare între statul trimițător şi statul
de reşedință, aceste funcții fiind comune atât misiunilor diplomatice cât şi celor consulare;
2) funcții specifice privind îndeosebi reprezentarea, protecția, asistența acordată
conaționalilor aflați pe teritoriul statului de reşedință.

Funcțiile specifice oficiilor consulare române

Practica noastră convențională în materia consulară se bazează pe ideea cardinală
după care activitatea consulară are drept scop favorizarea dezvoltării relațiilor economice,
comerciale, culturale, ştiințifice şi turistice între statele, subiecți ai relației consulare şi
promovarea relațiilor amicale între ele.
 1. Funcțiile consulare în materie de paşapoarte
Funcția eliberării de paşapoarte şi a acordării de vize a fost reglementată în toate
convențiile consulare bilaterale încheiate de țara noastră (chiar şi înainte de codificarea
dreptului consular în 1963).
Această funcție apare ca un atribut tradițional ca una din activitățile obişnuite ale
oficiilor consulare. Trebuie menționat faptul că, această funcție nu înglobează întreaga
activitate din domeniul paşapoartelor ci numai anumite atribuții conferite în mod expres.
Oficiul consular eliberează, numai anumite paşapoarte şi acordă vize în cazuri bine delimitate.
Totodată, convențiile bilaterale nu stabilesc decât posibilitatea acordării acestei funcții,
activitatea în totalitatea ei, caractere, procedură ş.a.m.d., constituind un atribut exclusiv al
statului trimițător, iar efectele acestei activități se produc exclusiv pe teritoriul statului pe care-
l reprezintă oficiul consular.
În concluzie, misiunile diplomatice (secțiile consulare) şi oficiile consulare ale
României în străinătate au în competența lor:
- eliberarea de paşapoarte simple cetățenilor români cu domiciliul în străinătate şi
prelungirea valabilității acestora;
- eliberarea titlurilor de călătorie valabile pentru o singură deplasare la destinație
pentru cetățenii români aflați în străinătate care din diferite motive nu mai posedă documente
de trecerea frontierei sau paşapoarte;
- acordarea de vize de trecerea frontierei de stat a României (diplomatice, de şedere
temporară, oficiale, turistice şi de tranzit) pentru cetățenii străini.

2. Funcțiile consulare în materie de stare civilă

Calitatea de ofițer de stare civilă a funcționarului consular este consacrată în toate
convențiile consulare române. Reglementările convenționale au în vedere înregistrarea
naşterilor şi a deceselor, precum şi eliberarea certificatelor corespunzătoare, iar, în ceea ce
priveşte oficierea căsătoriilor competența consulului nu a fost recunoscută în toate convențiile
rolul acestuia reducându-se doar la „ținerea evidenței” acestora.
Potrivit prevederilor interne, competența în materia de stare civilă, aparține şefului de
oficiu consular sau al misiunii diplomatice care are de drept calitatea de delegat de stare civilă
acesta poate numi însă unul sau mai mulți funcționari consulari care să îndeplinească aceste
funcții.
Atribuțiile consulului român în această materie sunt următoarele:
-înregistrează faptele de stare civilă (naştere, căsătorii, decese);
 -efectuează mențiunile de căsătorie şi deces pe baza actelor înregistrate şi
comunicărilor primite;
-înscrie pe actele de naştere şi căsătorie respective mențiuni de recunoaştere şi
stabilire a filiației, divorțului, înfierea, schimbarea numelui, prenumelui;
-primeşte cererile de schimbare a numelui sau a prenumelui, de reconstituire sau
întocmire ulterioară a actelor de stare civilă etc.

3. Funcțiile consulare în materie jurisdicțională şi de transmitere a actelor

Acest aspect a fost reglementat doar în convențiile şi practica noastră ulterioară
codificării dreptului consular din anul 1963.
Funcționarii consulari au dreptul să transmită cetățenilor lor, care au domiciliul sau
reşedința pe teritoriul statului de reşedință, acte judiciare provenite de la organele competente
din statul trimițător, dacă acei cetățeni acceptă primirea actelor respective (de exemplu
Convenția cu Franța art. 12).
În ceea ce priveşte actele de jurisdicție contencioase – acestea sunt excluse de
principiu, în practica convențională a României, actele de jurisdicție revin în mod exclusiv
organelor statului nostru, oficiile consulare străine li se admite efectuarea numai a acelor
activități care nu îmbracă propriu-zis forma unui act de jurisdicție.

4. Funcțiile consulare în legătură cu cetățenii domiciliați sau aflați în străinătate

Principalul destinatar al activității consulare este reprezentat de cetățeanul statului
trimițător – persoană fizică sau juridică.
În realizarea acestor funcții un element esențial trebuie să existe şi anume: legătura
de cetățenie. Consulul îndeplineşte activități de ordin administrativ privind cetățenii statului
său, evidența acestora pe teritoriul statului de reşedință, chiar dacă aceştia se află temporar sau
locuiesc permanent în cadrul circumscripției consulare; menținerea unei legături libere cu
cetățenii proprii (şi anume un acces liber la serviciile consulatului); desfăşoară activități, în
rândul cetățenilor cu multiple valențe administrative juridice, de asistență socială etc.,
câştigându-le astfel încrederea, acordă acestora asistență şi protecție consulară nu personal, ci
ia măsuri pentru realizarea acestor atribuții acționând în mod similar şi pentru reprezentarea
acestora cu mențiunea ca aceasta este realizată în subsidiar, încetând odată cu numirea de către
persoana reprezentată a unui reprezentant propriu; de asemenea, există şi o competență în ceea
ce priveşte ocrotirea intereselor minorilor şi a altor persoane lipsite de capacitate – (atribuții în
legătură cu tutela şi curatela).
 5. Funcțiile consulare în materie notarială
Funcțiile notariale ale consulului sunt justificate de rațiuni de ordin practic, astfel
cetățeanul aflat în străinătate are o opțiune între autoritățile locale şi oficiile consulare ale
statului propriu, acesta alegând de regulă serviciile oficiilor consulare, deoarece, chiar dacă
autoritățile locale ar asigura valabilitatea actului şi pe teritoriul statului trimițător prezintă o
sumă de inconveniente (traduceri, legalizări etc.).
Funcționarul consular va întocmi actul cerut în formele prevăzute de legislația statului
acreditant (conform principiului auctor regit actum) în limba sa proprie – împrejurări care
reprezintă în mod evident, înlesniri importante pentru cetățenii săi.
În toate convențiile noastre consulare atât anterior codificării dreptului, consular cât
şi posterior acesteia, regăsim reglementată această categorie de funcții consulare.

6. Funcțiile consulare în materie succesorală

Toate convențiile bilaterale pe care România le-a semnat tratează problema
atribuțiilor în domeniul succesoral.
În Convenția de la Viena este stipulată atribuția oficiului consular de a apăra
interesele cetățenilor statului trimițător, persoane fizice sau juridice în succesiunile de pe
teritoriul statului de reşedință, în conformitate cu legile şi reglementările statului de reşedință 5.
Din examinarea art. 5 lit. g din Convenția de codificare rezultă următoarele condiții
privind exercitarea acestei funcții:
- să fie vorba de cetățeni români;
- să se aibă în vedere apărarea intereselor persoanelor fizice şi juridice ale României
în succesiunile deschise pe teritoriul statului de reşedință, deci un criteriu obiectiv şi bilateral;
- vor fi respectate legile şi regulamentele statului de reşedință.

7. Funcțiile consulare în domeniul navigației şi a aviației civile

Funcțiile consulare privind navigația civilă se numără printre sarcinile cele mai vechi
ale oficiului consular, iar importanța deosebită a acestor funcții în economia generală a
relațiilor consulare este confirmată de poziția tradițională pe care normele respective o ocupă
în toate convențiile consulare.

5
art. 5 lit. g din Convenţia de la Viena din 1963.
 Este de menționat faptul că, funcțiile consulare privind navigația civilă îmbrățişează
întreaga viață a navei considerată în toate aspectele (situația navei ca atare a personalului
acesteia şi a încărcăturii) şi momentele (de la începutul existenței – dobândirea, construcția şi
înregistrarea – până la ieşirea din uz), precum şi toate formele de activitate pe care le
localizează (situații existente la bord, avarii, întocmirea ori verificarea de documente, multiple
înregistrări consulare, prezența în porturi sau pe ape interioare şi teritoriale etc.).
România nu se poate dezinteresa în ceea ce priveşte un ansamblu de activități
naționale, care ajung să fie transpuse într-o altă ordine juridică şi încercând riscurile grave pe
care le implică navigația.
În exercitarea funcției consulatul român poate comunica liber cu nava şi personalul
aflat la bord, şi viceversa primeşte protestele prezentate de către comandant, examinează şi
vizează documentele de bord, eliberează documente noi pentru a permite navei să-şi continue
drumul etc.
Convenția europeană consulară dezvoltă art. 5 lit. l) – („au dreptul de a le acorda orice
asistență adecvată navelor statului trimițător care se găsesc în porturile şi apele teritoriale ale
statului de reşedință”) 6.
În orice problemă privind exercitarea funcțiilor în domeniul navigației, funcționarul
consular poate cere asistență autorităților statului de reşedință, iar acestea acordă asistență
solicitantă cu excepția cazului existenței unor motive serioase, situație în care pot refuza
acordarea de asistență în acel caz.
Este recunoscut funcționarului consular şi un drept de inspecție şi de control față de
navele sub pavilion românesc aflat în raza circumscripției consulare respective.
În materie de aviație civilă reglementările convenționale sunt în linii mari aceleaşi. În
practica internațională a statului român nu este o regulă unitară în ceea ce priveşte încheierea
acordurilor bilaterale. Astfel în multe se observă o abordare ce urmează liniile subliniate în
convențiile internaționale de reglementare a dreptului consular la care România este parte, în
altele a fost tratată sumar 7, iar în unele convenții problema a fost pur şi simplu omisă (-cu
R.P.Mongolă).

6
art. 28-32, 34 din Convenţia consulară europeană din 1967.
7
art. 16 din Convenţia consulară cu Franţa.
 Alte funcții
În convențiile consulare sau în alte acorduri care au ca obiect stabilirea unui sistem
de asistență şi protecție pentru cetățenii care se află în străinătate, sunt enumerate şi funcțiile
consulare asupra cărora statele semnatare au convenit ca oficiile lor să le desfăşoare.
În mod practic nu este posibil şi nici necesar să se stabilească încă de la început –
(odată cu încheierea convenției consulare) toate funcțiile consulare. Statele se vor opri la a
menționa şi alte funcții pe care – dată fiind natura acestora – consulii sunt chemați, în mod
frecvent şi obişnuit, să le exercite, precum şi cele care prin specificul lor necesită anumite
precizări, care nu ar putea fi incluse sau deduse din formulări generale. Se va adăuga astfel o
stipulare generală conform căreia statele acceptă ca funcționarii să îndeplinească (la nevoie) şi
alte funcții impuse de situații de moment. Convenția de la Viena privind relațiile consulare din
1963 stipulează, în acest sens, în art. 5 lit. m) posibilitatea exercitării şi altor funcții consulare
cu rezerva situației în care nu sunt interzise de legile statului de reşedință, ori acesta nu se
opune. De asemenea şi în Convenția europeană privind funcțiile consulare 8 există o asemenea
prevedere.
Printre cele mai frecvente se pot menționa următoarele:
- Funcțiile consulare în materie de exercitare a drepturilor electorale - este legitimă
recunoaşterea unei obligații în sarcina statului ai cărui cetățeni sunt persoanele respective de a
lua măsurile corespunzătoare pentru ca naționalii săi să-şi poată exercita drepturile de cetățean,
dintre care, se detaşează cele referitoare la alegeri (de precizat că, nu este admisibilă
desfăşurarea unor campanii electorale sau de propagandă pe teritoriul statului de reşedință, însă
se admite ca cetățenii în cauză să poată participa la referendumuri şi să-şi exprime votul în
aceleaşi condiții ca şi pe teritoriul lor).
- Funcțiile consulare în ceea ce priveşte serviciul militar – în virtutea jurisdicției
personale ce aparține statului în opoziție cu cetățenii, părăsirea țării nu duce la scoaterea de sub
obligația de a răspunde îndatoririlor militare față de partide. Astfel, consulatul exercită în mod
special funcția de recrutare pentru serviciul militar şi toate activitățile ce decurg din aceasta
(întocmirea listelor anuale de recrutare, a situațiilor nominale cu cetățenii rezidenți în
circumscripția consulară şi care îndeplinind vârsta legală trebuie înscrişi în listele de recrutare,
trimiterea acestor liste organelor competente din țară etc.).

8
art. 44.1 din Convenţia europeană privind relaţiile consulare.
 În convențiile noastre consulare nu există nici o referire expresă la conferirea de
atribuții cu privire la îndeplinirea serviciului militar, dar din dispozițiile generale se poate
deduce soluția admisibilității lor.

Statutul juridic al oficiului consular şi al membrilor personalului acestora

Pentru ca oficiile consulare să-şi poată îndeplini în bune condițiuni atribuțiile ce le revin
trebuie să se bucure de anumite imunități şi privilegii.
Între imunitățile şi privilegiile diplomatice şi cele consulare sunt asemănări, deoarece
vizează aceleaşi inviolabilități şi facilități în vederea asigurării condițiilor necesare pentru
aducerea la îndeplinire a sarcinilor şi funcțiilor ce le revin. S-a susținut că funționarii consulari
nu sunt trimişi pentru a negocia cu guvernul statului de reşedință, ci ei au o misiune mai
restrânsă, de a proteja naționalii şi a informa guvernul lor despre tot ce ar putea fi de interes
pentru acesta.
De asemenea, funcționarii consulari au puteri reprezentative în privința intereselor
economice, comerciale şi sociale ale statului trimițător. Nu de puține ori, în lipsa unui diplomat,
ei pot negocia cu guvernul statului de reşedință.
Pe de altă parte, diplomații îndeplinesc şi ei sarcini consulare, astfel încât este greu de
precizat unde se termină o competență şi începe cealaltă. Teoriile majoritare relevă că între
serviciul diplomatic şi cel consular nu sunt diferențe esențiale. De aici tendința de unificare a
regimului juridic al celor două categorii de reprezentanți.
Spre deosebire de imunitățile şi privilegiile misiunilor diplomatice, care îşi au izvoarele
în dreptul internațional cutumiar şi în tratatele internaționale, privilegiile şi imunitățile
consulare „sunt mai recente" şi sunt statuate, mai ales, în tratate internaționale şi în practica
statelor.
Istoric, prima convenție care reglementează privilegii consulare este cea încheiată, în
februarie 1535, de sultanul Suliman II cu Francisc I, regele Franței, renuvelată de 11 ori până
în 1740 când se încheie un nou acord între Ludovic XV şi Mahomed L. Convenția a instituit
regimul denumit capitulată; regimul a fost aplicat ulterior şi față de țările care au trimis
funcționari consulari în Imperiul Otoman şi chiar în Orientul şi Extremul Orient, în statele
suzerane înaltei Porți.
In secolele următoare, imunitățile şi privilegiile consulare au format obiectul mai multor
congrese şi conferințe internaționale.
Institutul de Drept Internațional la sesiunea sa din 1891 de la Hamburg a adus contribuții
la definirea calității de consul, ca funcționar public, dar nu a fost însuşită propunerea de a i se
acorda imunități diplomatice şi de a fi plasat pe locul 5 al listei de protocol, stabilită de
Congresul de la Aix-la-Chapelle şi de Congresul de la Viena din 1815, după însărcinatul cu
afaceri.
La 26 septembrie 1896, Institutul de Drept Internațional în Sesiunea de la Veneția a
adoptat Regulamentul referitor la imunitățile consulare care a servit ca bază, în anumite
privințe, pentru mai multe convenții internaționale ulterioare. Regulamentul conține 20 de
articole şi, în esență, stabileşte statutul funcționarului consular, denumit agent consular, tocmai
pentru că a fost subliniată calitatea sa de trimis al statului. El nu trebuia să îndeplinească alte
însărcinări decât cele consulare.
Următoarea etapă este Convenția referitoare la agenții consulari, semnata la 20 februarie
1928 la Havana în cadrul celei de-a 6-a Conferințe Internaționale Americane. Convenția a fost
ratificată de Brazilia, Columbia, Cuba, Ecuador, S.U.A., Mexic, Nicaragua, Panama şi
Republica Dominicană.
In prezent, regimul juridic acordat oficiilor consulare şi personalului acestora este cel
prevăzut de Convenția de la Viena din anul 1963 cu privire la relațiile consulare, care constituie
dreptul comun minimal. Spre deosebire de regimul juridic acordat misiunilor diplomatice, care
are un caracter unitar, având la bază dreptul diplomatic, codificat în Convenția de la Viena din
anul 1961 si cutuma, regimul juridic acordat oficiilor consulare şi personalului acestora este
foarte variat. Acest lucru este determinat de faptul ca imunitățile şi privilegiile consulare au, în
mică măsură, la baza lor cutuma, cu regulile ei vechi şi clare, şi, minimal, Convenția de la
Viena din 1963, care a codificat o mare parte a dreptului consular, lăsând deschisă calea
statelor, conform art. 73, de a încheia acorduri internaționale care să confirme, să completeze
sau să dezvolte dispozițiile acesteia sau care să extindă sfera lor de aplicare.

Natura si fundamentul imunităților şi privilegiilor consulare

Prin expresia generică de imunități consulare, potrivit teoriei şi practicii dreptului
internațional, se înțelege tratamentul pe care dreptul internațional îl prevede, pentru a fi acordat,
oficiilor consulare ale statelor străine şi personalului lor, în scopul ca acestea sa-şi poată
îndeplini funcțiile ce le revin; corespunzător acestui termen, există, pe de altă parte, obligațiile
specifice ale organelor consulare de a respecta statul de reşedință şi ordinea existentă pe
teritoriul acestuia, unde sunt chemate să exercite funcțiilelor consulare.
În esență, facilitățile şi privilegiile oficiilor consulare şi ale membrilor acestora constau în
scoaterea lor de sub incidența legilor, regulamentelor şi a măsurilor de ordin administrativ
edictate de un stat pe teritoriul său în diverse domenii ale relațiilor sociale; sub acest aspect,
este vorba de o neaplicare a legislației, de o inopozabilitate a jurisdicției statului de reşedință.
Pe baza drepturilor, facilităților, privilegiilor şi imunităților acordate, oficiile consulare şi
membrii personalului acestora beneficiază de un regim special în comparație cu orice persoană
fizică şi juridică, în sensul că nu li se aplică jurisdicția statului de reşedință cu privire la anumite
acte; legile acestui stat sunt inoperante față de ele.
Tratamentul consular desemnat în mod curent prin expresia de imunități consulare sau
privilegii consulare are fie un caracter pozitiv (drepturi excepționale), fie negativ (scutiri de
anumite îndatoriri, numite cel mai adesea imunități). Ele sunt totuşi grupate în 5 categorii de
facultăți: imunitățile consulare, inviolabilitățile, privilegiile, drepturile şi facilitățile consulare.

Imunitățile consulare sunt acele drepturi acordate unui oficiu consular şi membrilor
acestuia de către statul de reşedință potrivit cărora aceştia sunt exceptați de la jurisdicția
autorităților judiciare sau de la constrângerea exercitată de autoritățile administrative ale
acestui stat. Imunitatea înlătură total jurisdicția statului de reşedință, în ceea ce priveşte
judecata, dacă este absolută.
Imunitatea acordată oficiilor consulare şi personalului acestora este convenită, de regulă,
pe cale bilaterală., norma dreptului consular acordând un minim de garanții, care sunt imunități
funcționale. Exceptarea de la constrângerea judiciară este şi în cazul în care un consul nu se
prezintă ca martor într-un proces penal sau civil, chiar când nu este scutit de obligația de a
depune mărturie, întrucât nu poate fi adus la proces cu autoritatea polițienească.
Rezultă că există imunitate numai atunci când un reprezentat străin săvârşeşte
cu vinovăție o faptă, pentru care, beneficiind de imunitate, nu poate fî sancționat judiciar sau
administrativ, din lipsa competenței autorității statului de reşedință.
In cazul că diplomatul sau consulul sunt exceptați de la o obligație, nu este vorba de
imunitate, ci de existența unui drept propriu, de excepție de la regulă. De exemplu, scutirea de
prestații obligatorii este un drept propriu, nu o imunitate.

Inviolabilitățile sunt totalitatea drepturilor acordate unui oficiu consular şi personalului

acestuia de normele dreptului internațional, potrivit cărora statul de reşedință trebuie să
interzică autorităților sale de a dispune, în situațiile anume determinate, luarea măsurilor de
constrângere față de sediul oficiului sau față de personalul consular, care ar afecta
funcționalitatea oficiului sau libertatea personală a funcționarilor consulari sau care ar aduce
atingere drepturilor personale, necesare îndeplinirii oficiale a funcțiilor; de asemenea, statul de
reşedință are obligația de a întreprinde toate măsurile de protecție a valorilor ocrotite de lege,
în favoarea oficiului consular şi funcționarilor consulari, cum ar fi demnitatea, onoarea,
libertatea acestora, folosința nestingherită a localurilor şi de a împiedica orice amenințare sau
acțiune ostilă, ori de unde ar veni acestea.
Dacă imunitatea de jurisdicție este numai in omitendo, inviolabilitatea constă atât în
obligația autorităților de a nu întreprinde acțiuni care ar leza valorile imanente oficiului
consular si funcțiilor funcționarului consular cât şi o obligație in comitendo, de a lua măsurile
generale de a împiedica, din partea oricui, acțiunile ostile sau de violare a drepturilor conferite
funcționarilor consulari şi oficiului.
Dacă imunitatea este de drept procesual, inviolabilitatea este de drept material.

Privilegiile sunt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul de reşedință unui
oficiu consular sau personalului acestuia, tratamentul aparte de care se bucură aceştia în
exercitarea atribuțiilor lor dar şi în ceea ce priveşte viața lor particulară, precum şi scutirea de
la obligațiile statornicite, obişnuit, pentru cetățeni sau străini, în categoria privilegiilor
încadrandu-se şi dreptul la anumite onoruri.
Pe când imunitatea se referă la o conduită a funcționarului consular interzisă de legea
statului de reşedință, dar care nu poate fi sancționată de autoritățile acestui stat, privilegiile sunt
obligații ale autorităților statului de reşedință de a acționa într-un anumit mod, privilegiat, față
de reprezentanții străini, deci au un sens pozitiv.
Atât imunitățile cât şi privilegiile sunt obligații asumate de statul de reşedință, cărora le
corespunde dreptul subiectelor la care se referă. Consecința este că nerespectarea lor de către
statul de reşedință atrage răspunderea sa, ceea ce n-ar fî posibil dacă ar fi numai drepturi ale
oficiilor sau personalului acestora, fără obligații corelative.
Această trăsătură este comună pentru privilegii, facilități, imunități, drepturi consulare,
libertăți.
Sunt privilegii scutirea de a plăti taxe şi impozite, scutirea de taxe vamale, dreptul de a
folosi mijloacele de comunicație speciale etc.

Drepturile consulare sunt permisiuni juridice acordate de statul de reşedință unui

oficiu consular sau personalului consular, care constau în garantarea exercitării unor acțiuni,
prevăzute de legea statului trimițător, dar care produc efecte juridice fie în statul de reşedință,
fie în statul trimițător. Drepturile consulare pot fi şi permisiuni de excepție, în cadrul
legislației statului trimițător. Astfel, oficiul consular are dreptul de a încasa taxe consulare, în
conformitate cu tariful stabilit de statul trimițător, dar şi dreptul de a instala un post de radio-
emisie-recepție, sau dreptul la exportul fără taxe a bunurilor succesorale, în caz de deces al
unui membru al postului consular,
Drepturile avute în vedere se referă la garantarea bunei funcționări a oficiilor consulare
şi consituie premisa funcționării acestuia, spre deosebire de drepturile acordate funcționarului
consular în scopul îndeplinirii funcțiilor consulare, care constituie, cadrul de desfăşurare a
activității însăşi. Şi unele şi altele au caracter juridic, fiind obligatorii.

Facilitățile sunt acele garanții pe cale le acordă statul de reşedință oficiilor consulare şi
personalului consular de a-şi desfăşura activitatea care le este proprie. Spre deosebire de
imunități şi drepturi, care au fixată o sferă exactă a acțiunii la care se referă, facilitățile sunt
obligații generale, care sunt în conexiune cu o acțiune pozitivă sau negativă a oficiului
consular, care poate să reclame de la statul de reşedință fie un fapt de întâmpinare, fie unul de
a nu împiedica acțiunea. Conform art 30 din Convenția de la Viena din anul 1963, statul de
reşedință trebuie să faciliteze oficiului consular dobândirea de terenuri sau clădiri sau
procurarea lor în alt mod.

Cât priveşte fundamenatarea acestor drepturi, facilități, privilegii, inviolabilități şi

imunități, chestiunea este mult mai controversată. Odată ce şi-a dat consimțământul cu privire
la înființarea unui oficiu consular sau a admis o persoană în calitate de consul, statul în cauză
este ținut potrivit normelor dreptului cutumiar şi convențional, a observa anumite reguli de
conduită față de oficiul şi consulul respectiv.

Enumerarea imunităților şi privilegiilor, potrivit Convenției de la Viena din 1963

Imunitățile şi privilegiile, potrivit Convenției de la Viena din anul 1963, sunt denumite
înlesniri, privilegii şi imunități pentru postul consular în secțiunea I şi facilități, privilegii şi
imunități privind funcționarii consulari de carieră si ceilalți membri ai postului consular, în
secțiunea II a capitolului II. Art. 39 vorbeşte de drepturi si taxe consulare, deşi este plasat în
secțiunea I; majoritatea drepturilor şi privilegiilor care privesc pe funcționarii consulari sunt
denumite scutiri.
Deşi teoretic se pot face distincții între noțiunile menționate, practica statelor şi doctrina
înțelege prin noțiunea de imunități si privilegii toate aceste garanții. Garanțiile acordate privesc
atât oficiul consular cât şi personalul acestuia.
Un oficiu consular se bucură de următoarele garanții:
a) Dreptul de a folosi drapelul statului trimițător şi stema națională (art. 29).
b) Înlesniri privind procurarea de clădiri pentru localul oficiului consular (art.30 alin. 1).
c) Inviolabilitatea localurilor consulare şi a bunurilor lor, a arhivelor şi documentelor consulare
(art. 31, art. 33).
d) Scutiri fiscale ale localurilor consulare (art. 32).
e) Libertatea de comunicare a oficiului consular cu statul trimițător (art. 35).
f) Libertatea de comunicare cu autoritățile din eircumscripți consulare ale statului de
reşedință (art. 38).
g) Libertatea de comunicare cu cetățenii aflați în statul de reşedință (art. 36).
h) Dreptul de a încasa taxe consulare (art. 39).
i) Scutiri de taxe vamale pentru anumite categorii de bunuri importate (art. 50).
Funcționarii consulari se bucură de următoarele garanții:
a) Inviolabilitatea personală (art. 41).
b) Imunitatea de jurisdicție penală, civilă şi administrativă a statului de reşedință (art. 43).
c) Scutirea de obligația de a depune ca martor sau expert în fața tribunalelor statului de reşedință
(art. 44).
d) Exceptarea de la obligația de înmatriculare a străinilor si de obținere a permisului de şedere
(art. 46).
c) Scutirea de la obligația de a obține permise de lucru pentru activitatea desfăşurată la oficiul
consular (art. 47).
f) Scutirea de obligațiile ce le revin în baza regimului de securitate socială (art. 48).
g) Scutiri fiscale (art. 49).
h) Scutiri de taxe vamale şi control vamal (art. 50).
i) Scutirea de taxe de succesiune în cazul decesului unui membru al oficiului consular sau al
unui membru al familiei acestuia (art. 51).
j) Scutirea de prestații personale (art. 52).
k) Libertatea de deplasare (art. 34).

Inviolabilitățile, imunitățile, privilegii ale oficiilor consulare

1. Inviolabilitatea localurilor, a bunurilor şi a reşedinței consulare
Localurile consulare (construcțiile şi terenurile pe care se află acestea) precum şi
celelalte bunuri imobile sau mobile care se află în folosința oficiului consular sunt inviolabile
astfel că, acestea nu pot fi vizitate decât cu consimțământul şefului de oficiu. Se admite că, în
lipsă de stipulație contrară, autoritățile teritoriale ar putea pătrunde în localurile consulare în
caz de urgență, consimțământul şefului de misiune fiind prezumat.
Din interpretarea Convenției de la Viena – 1963 rezultă că nici o măsură restrictivă,
inclusiv rechiziția, nu poate fi luată cu privire la aceste bunuri, excepție în ce priveşte
admisibilitatea, se face pentru măsura de expropriere pe motive de apărare națională sau
utilitate publică, dar în acest caz se nasc obligații pentru statul de reşedință – să nu împiedice
exercitarea funcțiilor consulare şi să plătească compensația.
În practica noastră convențională principiul inviolabilității localurilor consulare a fost
înscris în toate convențiile pe care România le-a încheiat. S-a tins de fiecare dată să se asigure
bunurilor consulare un regim de imunitate. În aceste convenții apare ca o caracteristică generală
inviolabilitatea localurilor consulare ca fiind absolută, chiar şi în convențiile cu țări care în
general manifestau reticență față de acest principiu.

2. Inviolabilitatea arhivelor şi documentelor consulare

Inviolabilitatea arhivelor şi documentelor consulare reprezintă una din regulile
esențiale consacrate de către dreptul internațional cutumiar în materie de privilegii şi imunități
consulare fiind menită să ofere o protecție juridică absolută pentru întregul oficiu consular.
Această regulă a dreptului internațional cutumiar a fost consacrată în Convenția
pentru codificarea dreptului consular.
Arhivele şi documentele consulare sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc s-
ar găsi expresia „arhive consulare” cuprinzând toate hârtiile, documentele, corespondența,
cărțile, filmele, benzile de magnetofon şi registrele postului consular, precum şi materialul de
film, fişierele şi mobilierul destinate să le protejeze şi să le păstreze.
Regula inviolabilității arhivei şi documentelor consulare este înscrisă în toate
convențiile consulare încheiate de România.

3. Scutirea fiscală a localurilor oficiilor consulare

Un progres important în dreptul internațional în ceea ce priveşte tratamentul fiscal
aplicat sediului consular este realizat de Convenția de la Viena din 1963, fiindcă anterior
codificării dreptului consular acest aspect nu era definit într-un mod clar.
Localurile consulare – proprietate a statului acreditant sau a şefului oficiului consular
ori închiriate, precum şi reşedința şefului oficiului consular, beneficiază de scutiri de impozite
şi taxe de orice natură pe care statul de reşedință ar trebui să le perceapă conform legislației
proprii.
 Scutirea vizează, de asemenea, impozitele şi taxele percepute asupra contractului de
vânzare sau de locație a clădirilor şi imobilelor necesare pentru oficiul consular.
Acest tratament fiscal nu se aplică în cazul în care potrivit legislației statului acreditar,
obligația de a plăti aceste taxe şi impozite revine persoanei care a contractat cu statul trimițător
sau cu şeful oficiului consular.
În toate convențiile consulare încheiate de România această problemă şi-a găsit
rezolvarea, chiar dacă există formulări şi accepțiuni variate.

4. Libertatea de deplasare
În general, pentru desfăşurarea activității oficiale membrii oficiului consular au
nevoie să se deplaseze pe teritoriul statului de reşedință.
În practica internațională se prevede obligația pentru statul de reşedință de a asigura
libertatea de deplasare şi de circulație pe teritoriul său pentru toți membrii oficiului consular.
Acest drept de deplasare nu este însă nelimitat, deoarece orice stat poate prin legile şi
regulamentele sale să interzisă ori să limiteze accesul în anumite zone pe motive de ordine
publică sau securitate națională.
Această regulă cutumiară este confirmată de Convenția de la Viena – 1963 pentru
codificarea dreptului consular în art. 34 care prevede „sub rezerva legilor şi a regulamentelor
referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate
națională, statul de reşedință asigură tuturor membrilor postului consular libertatea de deplasare
şi de circulație pe teritoriul său”.
În convențiile încheiate de România anterior codificării nu vom găsi o astfel de
prevedere, însă după 1963 în toate convențiile consulare semnate de România regăsim acest
aspect reglementat.

5. Libertatea de comunicare
În ceea ce priveşte finalitatea acestei libertăți, trebuie menționat faptul că statul de
reşedință permite şi acordă protecție pentru libertatea de comunicare a oficiului consular pentru
„toate scopurile oficiale”, deci dreptul oficiului consular de a comunica cu statul trimițător cu
cetățenii acestuia, cu misiunile diplomatice şi alte consulate ale statului acreditant şi ale altor
state, precum şi cu organizațiile internaționale.
Practica internațională recunoaşte oficiului consular facultatea de a întrebuința toate
mijloacele de comunicare normale, inclusiv curierii diplomatici sau consulari, valiza
diplomatică sau consulară şi mesajele în cod sau în cifru care sunt mijloace proprii.
 Prevederile Convenției de la Viena din 1963 cu privire la libertatea de comunicare
sunt modelate după Convenția privind relațiile diplomatice din 1961.
Cu excepția Convenției consulare încheiate de România cu Turcia în care
posibilitățile de comunicare ale oficiului sunt reduse (este exclus de principiu, folosirea
curierului diplomatic consular), celelalte convenții consulare încheiate de țara noastră cuprind
reglementările cu privire la această libertate prevăzute în Convenția de la Viena – 1963.

6. Folosirea drapelului şi a stemei naționale

Acest privilegiu apare ca o regulă de drept internațional cutumiar care a fost înscrisă
în Convenția de codificare a dreptului consular cât şi în numeroase convenții bilaterale.
Oficiile consulare şi şefii de oficii consulare au dreptul ca în numele statului trimițător
să folosească drapelul național şi stema națională arborând, respectiv plasând-o, pe clădirea
consulatului şi la intrarea în consulat. De asemenea şefului de oficiu consular i se recunoaşte
dreptul de a arbora drapelul național pe mijloacele de transport individuale ale acestuia. Dacă
statul de reşedință recunoaşte inviolabilitatea reşedinței şefului oficiului consular, drapelul
național poate fi arborat şi la reşedință.
Arborarea drapelului național şi aşezarea stemei naționale au valoarea unui element
de distincție şi nu efectul de a conferi prin ele însuşi inviolabilitatea pentru bunurile
consulatului.
Soluțiile adoptate în practica convențională a României, privitor la acest aspect, deşi
variabile sunt în general pe linia practicilor menționate.

7. Încasarea de sume cu titlu de drepturi şi taxe

Dreptul oficiilor consulare de a încasa taxe consulare reprezintă o regulă de drept
internațional cutumitar, deoarece, însă din timpurile cele mai îndepărtate, consulii percepeau
drepturi şi taxe pentru serviciile pe care le acordau naționalilor lor.
Perceperea de taxe consulare se face asupra activităților consulare admise de statul de
reşedință, iar drepturile şi taxele consulare percepute de către oficiul consular pentru actele
consulare sunt scutite de orice impozite şi taxe percepute de statul de reşedință.
Regulile menționate cu privire la acest drept au fost reglementate în art. 39 din
Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului consular.
 8. Procurarea localurilor consulare şi a locuințelor pentru personalul oficiului
consular
Faptul că statul de reşedință îşi manifestă acordul ca un stat străin să înființeze un
oficiu consular, pe teritoriul său, implică angajarea statului acreditar să înlesnească procurarea
clădirilor şi terenurilor necesare pentru activitatea oficiului consular şi să-l ajute în obținerea
locuințelor corespunzătoare pentru membrii săi.
Procurarea de localuri şi locuințe poate avea loc fie prin achiziționarea sau închirierea
lor, fie în orice alt mod însă, în toate cazurile, aceasta trebuie să se facă cu respectarea legilor
şi regulamentelor în vigoare în statul de reşedință.
Practica internațională generală în materie este reglementată în Convenția pentru
codificarea dreptului consular.

Inviolabilități, imunități şi privilegii ale membrilor oficiului consular

Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce le revin, consulii ceilalți membrii ai personalului
oficiului consular şi într-o anumită măsură membrii lor de familie se bucură de următoarele
inviolabilități, imunități şi privilegii consulare care constituie statutul consular:
- imunitatea de jurisdicție;
- inviolabilitatea personală;
- scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permis de şedere;
- scutirea de permis de muncă;
- scutirea de prestații personale;
- scutiri fiscale, vamale şi de la regimul de securitate socială.
Membrii postului consular beneficiază de privilegii, imunități şi inviolabilități de la
intrarea lor pe teritoriul statului de reşedință, în țările de tranzit pentru a ajunge la post sau dacă
se găsesc deja pe teritoriul statului acreditar din momentul intrării lor în funcție la postul
consular.

1. Imunitatea de jurisdicție
Actele funcțiunii prin natura lor scapă oricărei jurisdicții a statului de reşedință
indiferent că este vorba de jurisdicție civilă, administrativă sau penală – cu excepția unor
infracțiuni deosebit de grave. Consulul nu se bucură de nici un fel de imunitate de jurisdicție
cu privire la actele sale particulare.
 Asemănător Convenției de la Viena – 1963 pentru codificarea dreptului consular,
trăsătura dominantă a întregii reglementări înscrise în convențiile consulare, încheiate de
România o constituie principiul imunității funcționale.

2. Inviolabilitatea personală
Problema inviolabilității personale a funcționarilor consulari constituie o chestiune
controversată atât în doctrină cât şi în practica statelor datorită manierei de interpretare complet
diferită folosită mult timp.
O analiză asupra convențiilor consulare încheiate recent permit să se constate că
statele, deşi afirmă supunerea funcționarilor consulari jurisdicției statului de reşedință pentru
acte care nu sunt exercitate în timpul funcțiunii recunosc totuşi inviolabilitatea personală a
funcționarilor cu excepția cazurilor când aceştia ar fi comis o crimă gravă. Tendința actuală de
recunoaştere a inviolabilității absolute s-a accentuat.
Deşi, în convențiile consulare ale României anterioare, codificării această problemă
nu a fost clar reglementată în practica ulterioară codificării României în convențiile sale
consulare prezintă o dezvoltare a dreptului consular lărgind cercul beneficiilor de inviolabilitate
şi adoptând un criteriu obiectiv în ceea ce priveşte determinarea gravității acelor infracțiuni
care reprezintă limitele inviolabilității personale.

3. Scutirea de înmatriculare a străinului şi de permis de şedere

Scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permise de şedere este stipulată în
Convenția de la Viena din 1963 privind codificarea dreptului consular.
În majoritatea statelor, Ministerul Afacerilor Externe eliberează membrilor oficiului
consular, precum şi membrilor familiilor acestora carnete speciale de identitate care atestă,
calitatea de membru al oficiului consular sau de membru de familie al unui funcționar consular.

4. Scutirea de permis de muncă

Convenția de la Viena din 1963 pentru codificarea dreptului consular prevede că un
membru al oficiului consular care este angajat la consulat sau ar vrea să angajeze în serviciul
său o persoană având cetățenia statului trimițător sau a unui stat terț este scutit de aceste
obligații. Membrii personalului particular al funcționarilor consulari sunt scutiți de aceste
obligații dacă aceştia nu exercită nici o altă ocupație particulară cu caracter lucrativ în statul de
reşedință.
 5. Scutirea de prestații personale
Membrii postului consular şi membrii familiei lor care locuiesc împreună cu aceştia
sunt scutiți de către statul de reşedință de orice serviciu de interes public, indiferent de
caracterul său, precum şi de sarcinile militare (rechizițiile, contribuțiile militare).
De aceste scutiri stabilite beneficiază membrii oficiului consular şi membrii lor de
familie care trăiesc în acelaşi cămin, dacă nu au cetățenia statului acreditar.

6. Scutiri fiscale, vamale şi de la regimul de securitate socială

Scutirea fiscală – un element deosebit de important al statului consular – este adesea
acordată funcționarilor consulari prin convențiile consulare sau alte acorduri bilaterale
încheiate pe bază de reciprocitate între statul acreditar şi cel acreditant.
Membrii personalului de serviciu sunt scutiți de taxele şi impozitele pe salariile pe
care le primesc pentru serviciile acestora; însă dacă membrii oficiului consular angajează
persoane ale căror salarii nu sunt supuse scutirii de impozite pe venit în statul acreditar aceştia
trebuie să respecte legislația statului de reşedință.
Exceptarea de la regimul de securitate socială se justifică pe considerente de utilitate
practică, fiind în interesul tuturor statelor de a acorda această scutire pentru ca membrii
oficiului consular să poată continua a fi supuşi legislației lor națională în această materie.
De la acest beneficiu sunt excluşi membrii oficiului consular care sunt cetățeni ai
statului de reşedință, cei care ar avea ocupație privată în afară de consulatul sau care ar exercita
activități private cu caracter lucrativ şi ar angaja în acest scop personalul necesar.

Drepturile, facilitățile, privilegiile şi imunitățile acordate membrilor de familie ai

personalului oficiului consular
Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului consular, consacră o serie de
drepturi, facilități, privilegii şi imunități acordate membrilor de familie, astfel:
- scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permis de şedere9;
- scutirea de la regimul de securitate socială 10;
- scutirea fiscală 11;
- scutirea de taxe vamale şi control vamal12;

9
art. 46Convenţia de la Viena din 1963.
10
art. 48 Convenţia de la Viena din 1963.
11
art. 49 Convenţia de la Viena din 1963.
12
art. 50 Convenţia de la Viena din 1963.
 - scutirea de prestații personale 13.
De menționat că, de fiecare dată este precizată condiția că membrul de familie trebuie
să locuiască împreună cu acel membru al oficiului consular.
Asigurarea unui anumit statut membrilor de familie ai personalului consular
reprezintă o garanție în plus pentru membrii oficiului consular şi totodată, o premisă pentru
desfăşurarea normală a activității consulare.
Membrii de familie ai agentului consular beneficiază de privilegii, imunități de la
intrarea lor pe teritoriul statului de reşedință, în țările de tranzit (pentru ca agentul consular să
poată ajunge la post), sau dacă se găsesc deja pe teritoriul statului din momentul învestirii în
funcție a agentului consular. Dacă aceştia încetează să mai locuiască împreună cu un membru
al postului consular, din acel moment vor înceta şi privilegiile şi imunitățile de care beneficiau
acei membrii de familie ai agentului consular.

Începutul şi încetarea facilităților, privilegiilor şi imunităților consulare

Stabilirea momentului de început şi de sfârşit al privilegiilor şi imuniăților diplomatice
are, nu atât o importanță teoretică, cât mai ales o valoare practică, pentru că dezacordul asupra
acestor momente a dus, în fapt, la serioase incidente între state.
Statutul juridic de consul sau de membru al oficiului consular începe, odată cu
atibuirea acestei calități de către statul trimițător, iar în raport cu statul de reşedință, odată cu
recunoaşterea, sub o anumită formă a acestei calități. Încetarea statutului se produce ca urmare
a faptului că statul de reşedință numai recunoaşte această calitate. Este normal deci, ca
privilegiile şi imunitățile consulare, fiind consecința acestei calități recunoscute, să înceapă şi
să înceteze, în principiu, în aceste momente şi chiar în ipoteza în care calitatea este retrasă de
către statul trimițător, determinant rămâne tot actul statului de reşedință.
În cazul persoanelor care fac parte din familia unui membru al oficiului consular,
privilegiile le sunt acordate în considerațiunea calității lor de membru de familie a unei anumite
persoane oficiale. Ca atare, şi în această situație, statutul lor de persoane cu un regim special
există, numai atâta vreme cât subzistă şi calitatea de membru al familiei unei persoane care este
beneficiara privilegiilor şi a imunităților consulare.
Acestor idei fundamentale, le dau expresie dispozițiile art.53 din Convenția de la
Viena:

13
art. 52 Convenţia de la Viena din 1963.
 1.Orice membru al postului consular beneficiază de privilegiile şi imunitățile
prevăzute în prezenta convenție de la intrarea sa pe teritoriul statului de reşedință pentru a
ajunge la post sau, dacă se regăseşte deja pe acest teritoriu, din momentul intrării sale în funcție
la postul consular.
2. Membrii familiei unui membru al postului consular care locuiesc împreună cu el,
precum şi membrii personalului său particular, beneficiază de privilegiile şi imunitățile
prevăzute în prezenta convenție, începând cu una din datele următoare: aceea de când membrul
respectiv al postului consular se bucură de privilegii şi imunități conform celor de mai sus,
aceea a intrării lor pe teritoriul statului de reşedință sau aceea la care ei au devenit membrii ai
acestei familii sau ai personalului particular respectiv.
3.Când funcțiile unui membru al postului consular încetează, privilegiile şi
imunitățile sale, precum şi acelea ale membrilor familiei sale care locuiesc împreună cu el sau
ale membrilor personalului său particular încetează în mod normal la prima din datele
următoare: în momentul în care persoana în cauză părăseşte teritoriul statului de reşedință sau
la expirarea unui termen rezonabil care îi va fi fost acordat în acest scop, dar el subzidă până
în acest moment, chiar în caz de conflict armat. În ceea ce priveşte persoanele menționate la
punctul 2, privilegiile şi imunitățile lor încetează din momentul în care ele nu mai locuiesc
împreună sau nu mai sunt în servicul unui membru al postului consular, cu rezerva totuşi că,
dacă aceste persoane intenționează să părăsească teritoriul statului de reşedință într-un termen
rezonabil, privilegiile şi imunitățile lor subzidă până în momentul plecării lor.
4. Totuşi, în ceea ce priveşte actele săvârşite de un funcționar consular sau de un
angajat consular în exercitarea funcțiilor sale, imunitatea de jurisdicție subzidă fără limită de
durată.
5. În caz de deces au unui membru al postului consular, membrii familiei sale care
locuiau împreună cu el continuă să se bucure de privilegiile şi imunitățile de care beneficiază,
până la prima din datele următoare: aceea la care ei părăsesc teritoriul statului de reşedință sau
la expirarea unui termen rezonabil care le-a fost acordat în acest scop.
6. Pentru o mai bună sistematizate, s-a păstrat distincție între membrii oficiului
consular, pe de-o parte, şi membrii lor de familie şi ai personalului privat, pe de altă parte,
deoarece faptele care declanşează recunoaşterea statutului sunt diferențiate, după cum unii
dobândesc calitatea în mod direct, pe cale de consecință.
Convenția a reținut soluția care are în vedere momentul intrării în funcție, pe motiv
că statul de reşedință trebuie să aibă o marjă de timp pentru a decide dacă numirea acelei
persoane este acceptabilă, intrucât altfel, s-ar ajunge ca un stat, care este interesat în protecția
unui cetățean ce a comis o faptă deosebit de gravă şi împotrivă căruia s-a pornit o procedură,
să-l sustragă de la răspundere prin simpla numire la oficiul consular. S-a mai avut în vedere şi
faptul că numirea unui funcționar consular dintre cetățenii statului de reşedință nu se poate face
decât cu consimțământul acestuia, aşa că statul trimițător trebui să acorde timpul necesar pentru
acesta.
Dezvoltând progresiv dreptul internațional, s-a reținut în Convenție ideea că apare
necesar a se recunoaşte privilegiile şi imunitățile consulare membrilor oficiului consular, chiar
atunci când funcțiile lor au luat sfârşit, astfel că imunitățile şi privilegiile nu încetează, decât în
momentul în care persoanele beneficiare părăsesc teritoriul statului de reşedință sau la expiarea
unui termen rezonabil care le este acordat pentru a-şi pregăti plecarea.
7. Problema determinării momentului când încep şi când încetează imunitățile şi
privilegiile acordate membrilor oficiului consular şi membrilor lor de familie a fost
reglementată în convențiile noastre încheiate după 1963, în majoritatea cazurilor şi într-un mod
aproape identic cu soluțiile din Convenția de la Viena.

Persoanele excluse de la beneficiul drepturilor, facilităților, privilegiilor şi

imunităților consulare
Acordarea de drepturi, facilități, privilegii şi imunități se face pornind de la anumite
calități pe care un membru al oficiului consular le are, deoarece neaplicarea legilor în vigoare
pe teritoriul statului de reşedință, prin exceptare de la jurisdicția acestui stat sau prin crearea
unui regim de privilegii, nu se admite, decât în cazuri cu totul excepționale. Este, deci, normal
ca statele să impună anumite condiții, fără de care un membru al oficiului consular nu se poate
bucura de statutul pe care i-l conferă calitatea sa.
O a doua împrejurare o constituie faptul că, deşi persoana în cauză este cetățean al
statului trimițător, ea îşi are domiciliul pe teritoriul statului de reşedință. În general, statele nu
admit angajarea unei asemenea persoane la oficiul consular, iar dacă totuşi o fac, sunt
circumspecte în ceea ce priveşte recunoaşterea de privilegii şi imunități.
A treia împrejurare este legată de ocupația pe care o poate avea persoana în cauză.
Analiza regelementărilor consulare a arătat şi obsevațiile guvernelor au confirmat că anumite
state autorizează funcționarii lor consulari de carieră să exercite o ocupație cu caracter lucrativ.
Examinarea practicii statelor conduce la concluzia că ele nu sunt dispuse să acorde acestei
categorii de funcționari consulari, în ceea ce priveşte privilegiile şi imunitățile, acelaşi
tratament ca şi celorlalți funcționari de carieră care se consacră exclusiv exercitării funcțiilor
lor, iar acesta este de înțeles deoarece funcționarii consulari fac parte din serviciile consulare
regulate şi se găsesc, în fapt, în situația analoagă aceleia a consulilor onorifici care exercită, cel
puțin în marea majoritate a cazurilor, de asemenea, o ocupație privată cu caracter lucrativ. Prin
expresia de „ocupație privată cu caracter lucrativ”, se înțeleg activitățile comerciale,
profesionale sau altele, exercitate în scopuri lucrative. Această expresie n-ar putea să se aplice
de exemplu, activităților ocazionale sau activitățile al căror scop principal nu este obținerea
unui câştig (cursuri ținute la o facultate, conducerea unei reviste ştiințifice, etc).
În sfârşit mai trebuie adăugat că se exclud consulii onorifici care sunt, de obiecei,
cetățenii ai statului de reşedință, care se ocupă mai ales de comerț ori sunt liber profesionşti şi
care, în plus, se îngrijesc de apărarea intereselor consulare ale unui străin.
Convenția de la Viena din 1963 cu privire la codificarea dreptului consular, a dat
expresie, în reglementarea pe care o cuprinde acestor idei.
Mai întâi, sunt excluşi parțial de la benificiul imunităților şi privilegiilor consulii
onorifici, capitolul III (art. 58) precizând categoriile de imunități şi privilegii aplicabile şi
funcționarilor consulari onorifici. Conform acestei prevederi, funcționarii consulari onorifici
se bucură numai de imunitatea de jurisdicție pentru actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor
consulare (art.43), de notificare în cazul unor măsuri de arestare, detenție sau urmărire (art.42)
şi de scutire de obligația de a depune ca martor în legătură cu fapte care au legătură cu
exercitarea funcțiilor lor. Nu se acordă privilegii şi imunități membrilor de familie ai unui
funcționar consular onorific sau unui angajat consular care desfăşoară activitate într-un post
consular condus de un funcționar consular onorific. De altfel, în Convenția de al Viena se
stabileşte caracterul facultativ al instituției funcționarilor consulari onorifici, fiecare stat find
liber să hotărască dacă va numi sau va primi funcționari onorifici.

Instituția consulilor onorifici şi a conulatelor onorifice

Deşi instituția consulilor onorifici este cunoscută din cele mai îndepărtate timpuri şi se
aplică şi astăzi în practica consulară, nu există, totuşi o definiție unanim acceptată, care să
permită utilizarea termenului de consul onorific în toate legislațiile naționale. Ca atare, unele
legislații consideră a constitui criteriul decisiv faptul că funcționarul cu acest titlu nu este
remunerat pentru activitatea sa consulară. Altele recunosc expres că aceşti consuli de carieră,
remunerați sau nu stabilesc diferența esențială între consulii de carieră şi cei onorifici, pe baza
împrejurării că unii sunt trimişi în străinătate, în vreme ce alții sunt aleşi pe loc. Alte legislații
au în vedere faptul că consulii onorifici nu au cetățenia statului trimițător şi că sunt autorizați
să execute, în afară de funcțiile lor oficiale, o ocupație lucrativă în statul de reşedință. Comisia
de Drept Internațional a încercat să dea o definiție, dar din cauza practicii statelor în acest
domeniu şi diferențele notabile care există între legislațiile naționale, pe parcus a renunțat.
În practica statelor există o interferență între instituția consulului de carieră şi accea
a consulului onoific, rezultată din împrejurarea că se permite funcționarilor consulari de carieră
să exercite o ocupație privată cu caracter lucrativ în statul de reşedință.
Cât priveşte condițiile de înfințare şi funcționare a consulatelor, precum şi atribuțiile
funcționarilor consulari, nu ar fi de făcut precizări speciale. Totuşi, este de remarcat faptul că,
ținând seama de practica statelor care nu numesc sau nu acceptă primirea de funcționari
consulari onorifici, în Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului consular a fost
înscrisă regula potrivit căreia statele sunt libere să decidă dacă vor numi sau pimi funcționari
consulari onorifici.
Mai mult Convenția pentru codificarea dreptului consular nu face nicio diferențiere
în această privință între cele două categorii de consuli. Stabilind că există două categorii de
consuli, Convenția precizează faptul că prevederile capitolului II referitoare la privilegiile şi
imunitățile funcționarilor consulari de carieră se aplică posturilor consulare conduse de
funcționari consulari de carieră, iar cele din capitolul III, regimul aplicabil funcționarilor
consulari onorifici, posturilor consulare conduse de funcționarii consulari onorifici. Fiind
făcute precizări doar cu privire la reglementările aplicabile în problema statutului, rezultă pe
cale de consecință, că în problema înfințării oficiilor consulare şi a funcțiilor pe care le exercită,
nu există nicio deosebire.
Diferențele substanțiale între consulii de carieră şi cei onorifici survin atunci când
este vorba de determinarea statutului juridic al consulatelor şi al consulilor onorifici.
Potrivit Convenției de la Viena, care a consactrat un întreg capitotol privind regulile
ce stabilesc regimul aplicabil funcționarilor consulari onorifici şi oficiilor consulare conduse
de ei.
Posturilor consulare conduse de un fucționar onorific li se aplică dispozițiile privind
înlesnirile acordate postului consular pentru activitatea sa, folosirea drapelului şi a stemei
naționale, obținerea de localuri, libertatea de deplasare, libertatea de comunicare, comunicarea
cu cetățenii statului trimițător, informații în caz de deces, tutelă sau curatelă, de naufragiu şi
accident aerian, drepturi şi taxe consulare, obligațiile statelor terțe şi respectarea legilor şi
regelementărilor statului de reşedință.
În plus, consulatele onorifice au dreptul la protecție pentru localurile consulare, scutiri
fiscale pentru localurile consulare, inviolabbilitatea arhivelor şi documentelor consulare şi
scutiri vamale.
 Funcționarilor consulari li se aplică prevederile privind notificarea cazurilor de
arestare, detenție sau urmărire, imunitatea de jurisdicție pentru actele îndeplinite în exercitatea
funcțiilor lor, renunțarea la privilegii şi imunități, începutul şi încetarea privilegiilor şi
imunităților consulare. De asemenea, ei se bucură de un anumit tratament, atunci când o
procedură penală este angajată împotriva lor, de protecția care poate fi necesară, în funcție de
poziția sa inițială, scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permis de şedere, scutirea fiscală
cu privire la indemnizațiile şi onorariile pe care le primesc de la statul trimițător pentru
exercitarea funcțiilor consulare şi de scutirea de prestații personale.
Nu se acordă privilegii şi imunități membrilor familiei unui funcționar consular
onorific sau unui angajat consular care lucrează într-un post consular condus de un funcționar
consular onorific.
În România până în anul 1990 , în toate convențiile bilaterale la care am fost parte,
poziția a fost de excludere a oricărei referiri la această instituție, iar fomula la care s-a ajuns,
cea de caracter facultativ, prin Convenția de codificare a dreptului consular din 1963, a
constituit o soluție de comprmis din partea noastră.
După 1990, România şi-a reconsiderat poziția, introducând „Statutul consulului
onorific”, asfel problematica fiind abordată dintr-o altă poziție, diametral opusă față de cea de
dinainte de 1990. În acest sens, la nivelul MAE au fost întreprinse demersurile necesare pentru
ca acestă instituție să poată stabili consulate onorifice, care să funcționeze potrivit practicii
internaționale.

Obligația oficiilor consulare şi a membrilor acestora de a respecta legile şi

regulamentele statului de reşedință
În dreptul consular există regula fundamentală potrivit căreia, orice personaă care se
bucură de privilegii şi imunități consulare are, în acelaşi timp şi obligația de a respecta legile
şi regulametele statului de reşedință, afară de ocaziile în care ea este exceptată de la aplicarea
lor, printr-o dispoziție a unui tratat internațional, opozabil acestui stat.
Ca un corolar al obligației de a respecta legile şi regulamentele statului de reşedință,
apare interdicția de a face imixtiuni în afacerile interne ale acestui stat pentru că, dacă membrii
oficiului consular de află, de principiu, sub jurisdicția statului de reşedință ei trebuie să observe
legile acestuia. Totodată, ei trebuie să respecte şi ordinea juridică din acest stat față de care nu
au îndrituirea de a se opune sau de a obstrucționa. Ca atare, consulul nu trebuie să inteprindă,
în statul de reşedință, acțiuni de propagandă politică sau defăimare, să ia poziție politică în
favoarea unui partid sau contra unui alt partid în lupta politică internă din statul de reşedință,
să instige pe conaționalii săi la anumite acțiuni politice, etc. Ei sunt supuşi interdicției de a
desfăşura o asemenea activitate, care ar fi destinată să facă ingerințe în afacerile interne ale
statului de reşedință.
Aceste obligații nu pun în discuție existența şi recunoaşterea privilegiilor şi
imunităților consulare acordate, dar exercitarea lor va avea loc în contextul observării acestor
obligații generale, în sensul că, în unele cazuri concrete, recunoaşterea unui privilegiu sau a
unei imunități poate fi condiționată de observarea anumitor reguli.
Localurile consulare nu trebuie să fie utilizate în scopuri care ar fi incompatibile cu
funcțiile consulare. Ele nu trebuie să fie utilizate ca loc de azil pentru persoanele urmărite sau
condamnate de către autoritățile locale.
Necesitatea respectării legilor şi regulamentelor din statul de reşedință apare ca o
premisă a acordării unora dintre privilegii şi imunități, sens în care în convențiile bilaterale la
care România este parte s-au preluat întocmai prevederile din Convenția de codificare
referitoare la obligațiile ce decurg ca umare a acordării anumitor privilegii.
 ALEXANDRU DJUVARA
DIPLOMAT ÎNTR-O FAMILIE DE
DIPLOMAȚI

Familia Djuvara, aromâni din munții Pindului

stabiliți în Muntenia la începutul veacului al XVIII-
lea și care au prins rădăcini pe aceste meleaguri, a
înscris câteva nume de prestigiu în analele
diplomației și vieții politice a României. Trandafir
Djuvara, despre care revista ”Diplomat Club” a
publicat un articol în toamna anului 1993, a avut o
activitate diplomatică intensă în perioada 1887-1930, fiind, între altele, ministru plenipotențiar
al României la Constantinopole, Atena, Bruxelles. Mircea Djuvara, eminent profesor de drept
internațional, a reprezentat cu cinste România, împreună cu alte figuri distinse, la Conferința
de Pace de la Paris din 1919-1920, și a depus o activitate neobosită la Societatea Națiunilor,
valoarea prestației sale avându-și și consacrarea în alegerea sa ca membru al Academiei
Române (1936). Singurul Djuvara în viață, Neagu Djuvara, aproape nonagenar, a fost un
autentic diplomat al României, în anii celui de-al doilea război mondial și a jucat un rol
însemnat în evenimentele de la 23 august 1944. Ne propunem să ne ocupăm, în cele ce urmează,
de personalitatea unui alt Djuvara, distins diplomat și om politic al României din ultimele două
decenii ale secolului al XIX-lea și primul deceniu al secolului XX, frate al lui Trandafir și unchi
al lui Mircea și Neagu Djuvara: Alexandru Djuvara.
Cel despre care Neagu Djuvara avea să mărturisească: ”Alexandru Djuvara, fratele
bunicului Trandafir, a ajuns ulterior un redutabil orator parlamentar”, s-a născut la 20
decembrie 1858, la București. Conform ”tradiției de familie”, studiile le-a efectuat la Paris, la
început la vestitul liceu ”Louis le Grand” apoi la Școala de Științe Politice, unde a devenit
bacalaureat al secțiunii de drept public și istorie. Ulterior și-a luat licența în drept. Paralel cu
aceste studii, Alexandru Djuvara a frecventat cursurile Școlii Politehnice și s-a lansat cu succes
în pictură – Parisul veacului al XIX-lea fiind orașul pictorilor și curentelor revoluționare în arta
plastică – reușind chiar să expună la ”Salon de France” în anii 1880-1881.
Întors în țară, se angajează cu toată energia în tumultul vieții politice. Intrând în
rândurile Partidului Național Liberal, activând ca deputat al acestei formațiuni politice din anul
 1884, Alexandru Djuvara se va ralia acelei aripi a partidului, nemulțumită de autoritarismului
manifestat de Ion C. Brătianu, aflat în fruntea guvernului în perioada cunoscută sub denumirea
de ”vizirat”, aripă autointitulată ”Opoziția unită”. Concomitent, desfășoară și o intensă
activitate publicistică, fondând ziarele de limbă franceză ”L Etoile Roumaine” (1885) și ”La
Liberte Roumaine (1890)”. În paginile lor, Djuvara va publica numeroase articole cu caracter
politic, pamflete, dar și scurte povestiri, precum și pertinente studii de drept internațional. În
viața politică, va îndeplini mai multe demnități, după cum urmează:
- Ministrul Justiției în guvernul prezidat de Dimitrie A. Sturdza (31 martie 1897 – 5 ianuarie
1898).
- Ministrul Industriei și Comerțului (2 iunie – 27 decembrie 1908, 27 decembrie 1908 – 4 martie
1909; 4 martie – 1 noiembrie 1909), în guvernele prezidate de Dimitrie A. Sturdza (primul) și
Ion I. C. Brătianu (celelalte două).
La început prieten și aliat al liderului PNL de după moartea lui Ion C. Brătianu, Dimitrie
A. Sturdza, Alexandru Djuvara se va desolidariza de concepțiile rigide ale acestuia și se va
alătura campaniei inițiate împotriva lui de gruparea ”drapelistă” a lui Petre S. Aurelian. Se va
împrieteni apoi cu noul conducător al partidului, Ion I. C. (Ionel) Brătianu.
Activitatea diplomatică o va desfășura de pe cea mai înaltă treaptă, anume aceea de
ministru al Afacerilor Străine (1 noiembrie 1909-28 decembrie 1910) în cabinetul Ion I. C.
Brătianu. Deși scurtă, a fost neîndoielnic, în planul relațiilor diplomatice ale României, o
perioadă extrem de activă.
Chiar la începutul mandatului său, Alexandru Djuvara avea să ducă la bun sfârșit o
acțiune diplomatică începută cu patru luni mai înainte de predecesorul său, nimeni altul decât
Ion. I. C. Brătianu, care deținuse interimatul Ministerului Afacerilor Străine în guvernarea din
perioada 27 decembrie 1908 – 4 martie 1909. La 6/19 iulie 1909, relațiile diplomatice ale
României cu Bulgaria – stat care își proclamase independența națională la 22 septembrie /5
octombrie 1908- erau ridicate la nivel de legație. În acea zi, Hristofor Hesapciev își prezenta
scrisorile de acreditare regelui Carol I al României, ca trimis extraordinar și Ministru
plenipotențiar al Bulgariei la București. Momentul diplomatic româno-bulgar avea să fie
desăvârșit la 2/15 noiembrie 1909, când la Sofia era acreditat în aceeași calitate, din partea
României, Constantin Diamandy.
Anul ”diplomatic” 1910 se anunța destul de frământat pentru cabinetul Brătianu, dar și
pentru diplomația românească și pentru șeful ei, Alexandru Djuvara. Acest an va sta sub semnul
”crizei bosniace” – anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria la 27
septembrie/7 octombrie 1908, cu un grav impact negativ asupra configurației sud-est europene,
efectul destabilizator putând fi adâncit, cum o vor demonstra ”războaiele balcanice”. Nu este
întâmplător faptul că la mijlocul anului 1910, în zilele de 28 și 29 iulie (stil vechi, 10 și 11
august, stil nou) a avut loc vizita oficială în România a Marelui Vizir ( primul ministru) al
Imperiului Otoman, Hakkî Pașa. Demnitarul turc nu a scăpat prilejul de a sonda atitudinea
factorilor de decizie de la București asupra unei posibile alianțe româno-otomane, în cazul unui
conflict militar în Balcani, bulgaro-turc sau sârbo-turc. Autoritățile române au adoptat o
atitudine de neutralitate, de neangajare în nici un fel de conflict, alături de și împotriva unui
stat balcanic.
Anul 1910 a fost marcat de demersurile diplomației române pe lângă cabinetele de la
Viena și Berlin - capitale de care Bucureștiul era legat prin tratatul secret de alianță din 18/30
octombrie 1883 – în vederea ameliorării situației românilor din Transilvania, supuși unei
politici dure de deznaționalizare. La15/28 ianuarie (1910) de exemplu, premierul liberal Ion I.
C. Brătianu se întâlnea la Viena cu ministrul de externe al monarhiei bicefale, baronul Alois
Alexa von Aehrenthal, pe care îl avertiza asupra consecințelor politico-diplomatice și
economice nefaste pentru alianța și colaborarea româno-austro-ungară, pe care le va avea
continuarea persecutării sălbatice a românilor din Ardeal de către autoritățile ungare. La 5 zile
după acest eveniment, la 20 ianuarie /2 februarie, contele Adolf von Kiderlen-Waechter,
ministrul plenipotențiar al Germaniei la București, era convocat într-o audiență de către regele
Carol I, care îl ruga să intervină, împreună cu cancelarul Theobald von Bethmann-Hollweg, pe
lângă Curtea de la Viena, în favoarea eliberării poetului Octavian Goga, condamnat de un
tribunal ungar la 8 luni de închisoare pentru activitatea desfășurată în cadrul Partidului Național
Român și pentru publicarea unor poezii patriotice, revoluționare.
Cele două demersuri, ale șefului statului și primului ministru al României, erau cât se
poate de edificatoare.
Dar eforturile diplomatice ale României nu se cantonau în acest perimetru. O dovedesc
relațiile cu țările nordice, concretizate în încheierea, în 1910 a unor convenții de comerț și
navigație cu Suedia (18 februarie/3 martie), Norvegia (18 martie/3 aprilie), Danemarca (29
martie/11 aprilie).
Ultima lună a anului 1910 se remarcă printr-un triumf al ”familiei de diplomați”
Djuvara. La 8/21 decembrie erau stabilite relații diplomatice la nivel de legație între România
și Luxemburg, Trandafir Djuvara, diplomat de carieră și frate al ministrului de externe fiind
acreditat în calitate de Trimis Extraordinar și Ministru Plenipotențiar al României, cu reședința
la Bruxelles.
 La 1 februarie 1913 se stingea subit din viață, la București, la numai 55 de ani,
diplomatul, oratorul, juristul, omul de stat și politic român de primă mărime care a fost
Alexandru Djuvara, pe care colegul său de partid I.G. Duca avea să-l caracterizeze în următorii
termeni: ”Cel mai sclipitor dintre oratorii și dintre oamenii politici ai sfârșitului veacului
trecut și ai începutului veacului de astăzi”.
 ION CÂMPINEANU
MILITANT PENTRU PRESTIGIUL
INTERNAȚIONAL AL ROMÂNIEI

În procesul consolidării statutului român modern

și al afirmării sale pe plan internațional, Ion
Câmpineanu ocupă un loc central, alături de alte
mari personalități ale veacului al XIX- lea.
Născut la 10 octombrie 1841 la București,
licențiat al Facultății de Drept din Paris (1866),
după ce s-a distins aproape un deceniu în avocatură, Ion Câmpineanu s-a lansat în viața politică
românească în calitate de membru fondator al Partidului Național Liberal (1875). Anul 1877 i-
a adus demnități importaNte în guvernul liberal prezidat de Ion C. Brătianu. Ministru al Justiției
(27 ianuarie – 22 septembrie 1877), ministru al Finanțelor , la început ad interim (20august –
22 septembrie 1877) și apoi titular (23 septembrie – 24 noiembrie) și în sfârșit ministru ad
interim al Afacerilor Străine în intervalul 25 martie – 2 aprilie 1877, o săptămână fierbinte în
viața politico-diplomatică românească, care a precedat încheierea, la 4 aprilie, a Convenției
militare româno-ruse privind trecerea trupelor țariste din România.
Ion Câmpineanu se afla în fruntea Ministerului Afacerilor Străine între 25 noiembrie
1878 – 10 iulie 1879 și 2 februarie – 27 octombrie 1885. În perioada noiembrie 1878 – iulie
1879, Ion Câmpineanu, în calitate de șef al diplomației române, a fost chemat să dea dovadă
de abilitate și suplețe pentru a convinge Marile Puteri de credibilitatea autorităților de la
București în ceea ce privește respectarea și punerea în aplicare a prevederilor tratatului de Pace,
încheiat la Berlin în iulie 1878. Era în special vorba de cele două chestiuni de care patru Mari
Puteri – Germania, Marea Britanie, Franța și Italia – legau recunoașterea independenței
României: acordarea de drepturi civile, politice și religioase - a cetățeniei în speță – populației
evreiești și răscumpărarea de către statul român a căilor ferate de la acționarii germani
falimentari ( faimoasa ”afacere Strousberg). Sunt ilustrative, în acest sens, instrucțiunile
transmise agentului diplomatic al României la Berlin, George Vârnav – Liteanu, în adresele
din 27 februarie și 31 mai 1879, din care cităm câteva fragmente:
”În ceea ce privește răscumpărarea căilor ferate – subliniază Câmpineanu - ea a fost
luată în studiu de nenumărate ori de diferite cabinete care au precedat aceluia care este
actualmente. În ceea ce mă privește, m-am ocupat personal, dar în ultimul timp toată atenția
noastră și toată activitatea noastră a trebuit să se concentreze asupra gravelor și marilor
probleme politice, mai ales asupra revizuirii Constituției - chestiunea încetățenirii populației
evreiești reclama revizuirea articolului 7 din Constituția de la 1866 – care a fost obiectul unei
vii insistențe din parte Europei întregi și a Germaniei în special. De îndată ce circumstanțele
o vor permite, guvernul și-a propus să examineze răscumpărarea căilor ferate și speră să
găsească o soluție cât mai puțin oneroasă și să înlăture orice greutate care ar putea să se
ivească mai târziu”.
În cea de-a doua adresă, ministrul român de externe se arătă și mai tranșant și categoric
în termenii folosiți, pentru a prezenta cauza înrăutățirii relațiilor dintre România și Marile
Puteri. ”Am făcut tot ceea ce datoria și buna credință ne-au îndemnat și ne-au permis să facem,
pentru a stabili cu toate Marile Puteri relații diplomatice care sunt în uzanță între state
independente. Doar de aceste relații este vorba: independența de facto o avem deplină și
neștirbită. Dobândită mai întâi prin propriile noastre sacrificii, ea ne-a fost mai apoi
recunoscută de Europa însăși, prin stipularea în tratatul de la Berlin a ruperii tuturor
legăturilor care ne-au ținut atașați de Imperiul Otoman. Îmi spuneți chiar dumneavoastră,
domnule agent, că domnul Von Bulow recunoște că Congresul n-a făcut decât să expună un
principiu, că nu a stabilit o soluție, că ne-a lăsat nouă grija acestei acțiuni. Dar calea de urmat
pentru a duce la bun sfârșit este în întregime trasată de Constituția noastră. Guvernul domnesc
nu putea să încalce drepturile constituționale și să se pronunțe pentru o soluție, după cum nici
Corpurile Legiuitoare precedente nu au putut-o face. Principiul expus de Congres ei i-au
răspuns cu declarații solemne, precise și sincere că acceptau în principiu și că înțelegeau să
se conformeze în toate amănuntele Tratatului de la Berlin.
Eram în drept să sperăm că în urma acestor declarații și a faptelor care le-au urmat
ca o consecință, Cabinetele Marilor Puteri nu vor ezita să recunoască în relațiile diplomatice
independența României. Speranța noastră n-a fost înșelată de cele Trei Mari Puteri, anume de
acelea care cunosc mai de aproape situația și interesele României. Eram cu atât mai mult în
drept să sperăm că celelalte patru Puteri vor proceda la fel, cu cât Congresul impusese de
curând României cel mai mare sacrificiu care poate fi impus unei țări: cedarea unei părți din
teritpriul său. În interesul păcii în Europa, dobândită astfel în paguba noastră, România s-a
conformat și asupra acestui punct Tratatului de la Berlin. Ea putea deci să se aștepte la mai
multă încredere, după ce dovedise prin purtatea sa că voia și știa să sprijine intențiile Europei,
că ea era un element de oridne și de liniște în Orient.”
În ciuda acestor stări de lucruri, independente de activitatea sa diplomatică și de politica
externă a guvernului Brătianu, perioada în care Ion Câmpineanu s-a aflat la Ministerul
Afacerilor Străine a fost marcată de certe succese care au dus la afirmarea României în plan
internațional. Astfel, la 9 februarie 1879 era promulgată legea de instituire a primelor nouă
legații ale Romîniei în străinătate: Atena, Belgrad, Constantinopol, Londra, Paris, Roma, St.
Petersburg și Viena. Primii Trimiși extraordinari și Miniștri plenipotențiari ai României au fost
Ion Bălăceanu la Viena, generalul Iancu Ghica la St. Petersburg și Dumitru Brătianu la
Constantinopol, care și-au prezentat în cursul lunilor octombrie și noiembrie 878 scrisorile de
acreditare împăratului austriac, țarului rus și sultanului turc, adică șefilor statelor care
recunoscuseră independența țării noastre la scurt timp după semnarea Tratatului de la Berlin.
Acest gest a fost precedat, ăn plan legislativ, de promulgarea legii din 7 septembrie 1878, prin
care fuseseră fixate noile ranguri diplomatice ale reprezentanților României în străinătate:
trimiși extraordinari și miniștri plenipotențiari, miniștri rezidenți și însărcinați cu afaceri. În
raporturile cu statele în care nu aveam legații se folosea practica trimiterii unor peronalități cu
însărcinări speciale. UN exemplu în acest sens îl constituie misiunea încredințată prințului
Basarab Brâncoveanu, în primăvara anului 1879, de a se deplasa la Stockolm și Copenhaga
pentru a notifica independența României în fața monarhilor celor trei țări nordice: regelui
Suediei și Norvegiei, Oskar al II-lea și regelui Danemarcei, Christian al IX-lea. Misiunea
diplomatică a acestui distins urmaș al Brâncovenilor s-a bucurat de un succes deplin. Mai
notăm, de asemenea, contribuția lui Ion Câmpineanu la respingerea anteproiectului unui nou
”act public” de reglementare a navigației la Gurile Dunării, înaintat Comisiei Europene a
Dunării la 23 februarie 1879, proiect prin care în CED și să extindă competențele acestei
comisii în dauna autorității celorlalte state riverane.
În cel de-al doilea ministeriat, februarie – octombrie 1885, un test – trecut și de astă
dată cu brio - pentru încercatul diplomat și om politic român l-a reprezentat criza balcanică,
declanșată la începutul anului 1885 prin răscoala antiotomană din Rumelia Orientală, care a
dus la unirea acestei provincii cu principatul autonom al Bulgariei. O nouă scânteie era gata să
aprindă ”butoiul cu pulbere al Europei” amenințând cu redeschiderea ”Chestiunii Orientale”.
În timpul acestui eveniment, și mai ales în timpul celor care au urmat, culminând cu declanșarea
războiului bulgaro-sârb, încheiat în februarie 1886, autoritățile de la București au adoptat, în
plan oficial, o poziție de neutralitate, făcând în realitate dovada unei atitudini amicale cu cauza
și interesele poporului bulgar. Această atitudine a reieșit pregnant în evidență în contextul în
care cele douaă Mari Puteri, Austro-Ungaria și Rusia, văzând în această unire un prim act al
noului stat bulgar de a ieși de sub tutela lor, au incitat Serbia să-i declare război, cercurile
politice de la Viena și St. Petersburg promițându-i regelui Serbiei, Milan Obrenovici,
compensații teritoriale pe seama principatului Bulgariei. Deși guvernul de la Belgrad a încercat
să atragă atenția României de partea sa, într-o viitoare acțiune militară comună, Ministerul
român al Afacerilor Străine nu a acceptat această ofertă, continuând a fi adeptul unei stricte
neutralități. Această linie politică a fost mai departe păstrată și susținută de diplomația
romînească pe toată durata desfășurării ostilităților dintre cele două state balcanice (2
noiembrie – 10 decembrie 1885).
Anul 1885 a văzut încheindu-se cariera diplomatică a acestui consecvent luptător pentru
independență. Nu însă și cea politică. În intervalul noiembrie 1886 - martie 1888, Ion
Câmpineanu a îndeplinit în viața internă românească două funcții de primă mărime: guvernator
al Băncii Naționale a României și Primar al Capitalei. S-a stins din viață subit, în plină
activitate și energie creatoare, la 13 noiembrie 1888, în vârstă de numai 47 de ani. A adus
României moderne servicii neprețuite.
 MIJLOACELE DE SOLUŢIONARE PAŞNICĂ A
DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE

Reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale reprezintă astăzi unul dintre

principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Iniţial se considera că mijloacele violente,
precum şi intervenţia militară reprezentau calea soluţionării litigiilor dintre state dar, odată cu
trecerea timpului, s-a ajuns la concluzia că mijloacele pașnice sunt indispensabile; la început,
se considera că acestea au un doar rol auxiliar, subordonat mijloacelor violente.
Primul document internaţional care prevedea o modalitate de soluţionare paşnică
anticipată a diferendelor dintre state a fost încheiat la Paris în martie 1856 în urma războiului
Crimeii şi s-a intitulat:” Tratatul general de pace şi prietenie între Austria, Franţa, Marea
Britanie, Prusia, Rusia, Sardinia”. Acest tratat consacra medierea obligatorie a tuturor statelor
semnatare în cazul oricărei neînţelegeri care ar putea lua naştere între aceste puteri.
Ca şi origine, soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale datează de acum 115
ani când în august 1898 o veste importantă făcea înconjurul lumii: Ţarul Nicolae al II-lea
propunea tuturor statelor convocarea unei conferinţe generale în vederea limitării înarmărilor
şi prevenirii războiului.
A luat naştere o amplă mişcare în scopul promovării mijloacelor de reglementare
paşnică şi de limitare a folosirii forţei, în acest sens având loc cea de-a doua Conferinţă de la
Haga din 1907 al cărui merit deosebit constă îndeosebi în codificarea unor reguli de purtare a
războiului care impuneau o anumită limită folosirii forţei şi perfecţionarea unor mijloace
paşnice care ulterior au cunoscut o largă dezvoltare. Prin această Convenţie a luat naştere
Curtea Permanentă de Arbitraj care avea rolul de a facilita recurgerea la acest mod de
reglementare.
Odată cu încheierea Tratatelor Bryan pe continentul american ia naştere un nou mijloc
de reglementare paşnică, şi anume concilierea internaţională. Aceasta cunoaşte o mare
dezvoltare în anii următori.

Acţiuni care vizau limitarea recurgerii la forţă şi ilegalizarea războiului în

perioada interbelică
Consecinţele dezastruoase ale Primului Război Mondial au avut ca efect schimbarea
radicală a cursului evoluţiei dreptului de a recurge la război. Prin tratatele de pace care au fost
semnate la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) s-au consemnat instituirea unui nou
raport de forţe pe plan internaţional.
Următoarea problemă a fost cea de limitare a dreptului de recurgere la război ca o
componentă a unui sistem de securitate colectivă iar pentru înfăptuirea acesteia, Pactul
Societăţii a fost fondat pe doi stâlpi principali, pe obligaţia de neagresiune şi pe asistență
mutuală, prevăzuţi în art.10. Însă Pactul lasă la latitudinea statelor recurgerea la război după
epuizarea tuturor mijloacelor paşnice prescrise.
Prin adoptarea Pactului Societăţii Naţiunilor, care cuprindea un sistem mai evoluat de
reglementare paşnică a diferendelor a luat naştere o nouă procedură, şi anume justiţia
internaţională. Principalele progrese notabile ale Pactului sunt:
 Face o separare juridică între războaiele licite şi cele ilicite;
 Proclamă principiul potrivit căruia un război între două state interesează
întreaga comunitate internaţională, reprezentată prin Societatea Naţiunilor, care
consacră aranjamentul statelor membre „de a respecta... şi menţine contra oricărei
agresiuni exterioare integritatea teritorială şi independenţa politică”.
La 27 august 1928 a fost semnat Tratatul general de renunţare la Război, cunoscut sub
numele de Pactul Briand-Kellog sau Pactul de la Paris. Acest Pact a fost propus de Aristide
Briand, ministrul de externe al Franţei şi laureat al Premiului Nobel pentru Pace, ca un tratat
bilateral între Franţa şi SUA prin intermediul căruia se scotea în afara legii folosirea războiului
pentru rezolvarea problemelor dintre cele două ţări. Briand a considerat că o asemenea
iniţiativă avea să încălzească relaţiile răcite dintre foştii aliaţi şi, mult mai important, avea să
asigure o viitoare alianţă a SUA cu Franţa într-un eventual nou război European .Pactul a fost
iniţial semnat de către reprezentanţii următoarelor state : Australia, Belgia, Canada,
Cehoslovacia, Franţa, Germania, India, Statul Liber Irlandez, Italia, Japonia, Noua Zeelandă,
Polonia, Africa de Sud, Regatul Unit şi Statele Unite; ulterior, Pactul a fost semnat de către 62
de naţiuni. În SUA, Senatul a aprobat acest tratat cu o majoritate de 85 la 1, însă a adăugat legii
de aprobare prevederi prin care pactul să nu aducă atingere dreptului SUA la autoapărare;
acesta a devenit parte a Constituţiei Statelor Unite, fiind inclus în art.6.
Pactul a reprezentat un moment crucial în evoluţia dreptului internaţional care până la
această dată recunoştea două situaţii legale în relaţiile internaţionale – starea de pace şi starea
de război. Prin adoptarea acestui pact, care presupunea în mod solemn condamnarea războiului
ca mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor şi cerea statelor să îşi asume obligaţia ca în
astfel de situaţii să apeleze numai la mijloacele paşnice, dreptul internaţional nu mai recunoştea
două, ci doar o singură situaţie legală şi anume starea de pace.
Prin Pactul Briand-Kellog a avut loc separarea mijloacelor bazate pe forţă de cele
paşnice, concomitent cu crearea unei noi norme de drept internaţional - interzicerea războiului
de agresiune - şi un principiu cu vocaţie de universalitate - principiul reglementarii paşnice a
problemelor litigioase.
Forţa juridică a Pactului nu a fost puternică, atât din cauză că nu prevedea un sistem de
garanţii referitoare la aplicarea sa, ci şi pentru că statele semnatare au făcut numeroase rezerve,
majoritatea la dreptul de legitimă apărare. Pactul s-a dovedit a fi ineficient , în anii următori
declanşându-se invazia japoneză în Manciuria (1931), invazia italiană în Etiopia (1935) şi
invazia germană în Polonia (1939).
Unul dintre meritele Pactului a fost crearea unei baze legale pentru crearea noţiunii de
crimă împotriva păcii. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial mai multe persoane
care aveau îndatorirea de a declanşa conflagraţia mondiala au fost condamnate pentru
comiterea de crime împotriva păcii.

Mijloacele pşnice de soluţionare a diferendelor internaţionale în perioada

modernă şi contemporană
În procesul de codificare al dreptului internaţional în diferite domenii de activitate se
acordă o foarte mare importanţă procedurii concilierii, arbitrajului şi justiţiei internaţionale; de
exemplu, în Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, concilierea este apreciată ca
fiind un mijloc eficient pentru soluţionarea litigiilor posibile care au legătură cu interpretarea
şi aplicarea noilor reglementări maritime, prevăzându-se obligativitatea ei în zonele
economice. În această convenţie se fac precizări şi contribuiri la dezvoltarea procedurii
arbitrale, constituindu-se un tribunal al dreptului mării.
În acelaşi timp, organismele internaţionale cu atribuţii în domeniul jurisdicţional,
precum Curtea Permanentă de Arbitraj şi Curtea Internaţională de Justiţie capătă noi atribute,
mai ales în domeniul rezolvării unor diferende cu serioase implicaţii economice.
Concomitent se urmăreşte creşterea insistentelor pentru canalizarea rezolvării unor
diferende cu caracter politico-militar, de către forurile principale ale Naţiunilor Unite,
îndeosebi către Adunarea Generală care, prin numeroasele sesiuni speciale, devine forumul cel
mai important nu numai de dezbatere, ci şi de promovarea soluţiilor menite să contribuie la
întărirea păcii şi securităţii internaţionale.
 Soluţia dată în cadrul acestor reglementări trebuie să aibă caracter eficient, să se poate
aplica cu rapiditate, să fie justă şi echitabilă. Această soluţie nu este altceva decât rodul
negocierilor, al anchetelor, medierilor, concilierii, arbitrajului, reglementarii judiciare,
acordurilor regionale ori altor mijloace paşnice convenite de statele respective, în raport de
natura diferendului. Deosebit de important în reglementarea diferendului este faptul că atât
părţile la diferend, cât şi celelalte state au obligaţia de a se abţine de la orice act care ar putea
avea ca rezultat agravarea diferendului sau care are putea îngreuna sau întârzia soluţionarea lui.
În acest sens, orice iniţiativă făcută de către un stat terţ în scopul rezolvării pe cale paşnică a
diferendului trebuie considerată de către părţile în conflict ca fiind realizată cu bună credinţă şi
nu ca un act neprietenesc.
Dacă nu s-a ajuns la o soluţie printr-unul din mijloacele enunţate mai sus, statele părţi
la diferend au obligaţia de a căuta rezolvarea acelui diferend prin alt mijloc paşnic asupra căruia
vor conveni.
Pe tot parcursul procesului de soluţionare trebuie căutată soluţia principală, asigurându-
se acele premise de natură a favoriza o rezolvare justă şi echitabilă, cu luarea în considerare a
tuturor circumstanţelor concrete. În cazul existenţei unui diferend ori în cazul eşecului unei
proceduri de rezolvare paşnică a acelui diferend, dacă se consideră că prin continuarea lui s-ar
pune în pericol menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale nu dă dreptul statelor părţi la
diferend şi nici altui stat să recurgă la forţa sau la ameninţarea cu forţa, la presiuni politice sau
economice ori la alte forme de constrângere împotriva celuilalt stat parte la diferend. Aceasta
subliniază corelaţia existenta între principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale
şi principiul nerecurgerii la forţa şi la ameninţarea cu forţa.
În concluzie, putem afirma că întregul proces de perfecţionare a structurilor păcii
demonstrează că alternativa existenta în prezent o constituie recurgerea la metodele şi
mijloacele paşnice pentru că pacea şi securitatea popoarelor să nu fie afectate.
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională defineşte diferendul internaţional, în
hotărârea sa din 30 august 1924, ca fiind “un dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de
fapt, o contradicţie, o opoziţie de teze juridice sau de interese între două state”.
Putem conchide deci că diferendul internaţional este o contradicţie declarată între două
state și are ca obiect drepturile, pretenţiile sau interesele acestora.
Conţinutul principiului soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale este prevăzut
şi în Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1982 în care, printre altele, se prevede:
 Toate statele sunt obligate să acţioneze cu bună credinţă în relaţiile
dintre ele pentru a evita apariția diferendelor;
  Toate statele au obligaţia de a rezolva diferendele prin mijloace paşnice
alese în mod liber de ele;
 Statele care sunt părţi la acorduri sau organisme regionale sunt obligate
să întreprindă toate eforturile pentru soluţionarea paşnică prin intermediul acestor
acorduri;

În art.33 al Cartei ONU sunt enumerate nelimitativ mijloacele de soluţionare paşnică a

diferendelor aflate la dispoziţia statelor. În dreptul internaţional, mijloacele de soluţionare pe
cale paşnică a diferendelor internaţionale se împart în trei categorii:
a) Mijloace nejurisdicţionale sau politico-diplomatice:
 Negocierea
 Bunele oficii
 Ancheta
 Medierea
 Concilierea
b) Mijloace de natură jurisdicţionala:
 Arbitrajul internaţional
 Instanţe judiciare internaţionale
c) Organizaţii internaţionale universale sau regionale
Rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale se desfăşoară conform principiilor
dreptului internaţional, statele abţinându-se de la orice act care ar putea agrava situaţia, având
însă posibilitatea de a-şi alege în mod liber modalitatea corespunzătoare de rezolvare a
conflictului şi obligaţia de a soluţiona diferendele internaţionale prin mijloace paşnice,
neputând fi considerate ca incompatibilă cu exercitarea suveranităţii lor.

În scopul promovării acestui principiu, Carta consacră Capitolul VI soluţionării paşnice

a diferendelor internaţionale (art. 33-38), enumerând principalele modalităţi de aplicare a
acestui principiu.
Principalele norme care formează conţinutul acestui principiu sunt:
 Obligaţia de a reglementa diferendele internaţionale numai prin mijloace
paşnice;
 Obligaţia de a căuta o soluţie rapidă şi echitabilă a diferendelor;
  Libera alegere a mijloacelor de soluţionare, pe care părţile le consideră
cele mai adecvate împrejurărilor şi naturii diferendului;
 Obligaţia părţilor ca, în cazul în care nu ajung la o soluţie printr-unul din
mijloacele paşnice, să continue să caute rezolvarea diferendului prin alte mijloace
paşnice;
 Obligaţia statelor în diferend, ca şi a celorlalte state, de a se abţine de la
orice act de natură să agraveze situaţia şi să pună în pericol pacea şi securitatea sau să
facă mai dificilă soluţionarea diferendului;

Obligaţia de a soluţiona diferendele pe baza egalităţii suverane a statelor
şi în conformitate cu scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite.
Pe lângă reglementările din Carta ONU, principiul soluţionării paşnice a fost reafirmat
şi în alte documente, cum ar fi în Declaraţia referitoare la principiile dreptului internaţional
privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state potrivit Cartei ONU (adoptată prin
Rezoluţia 2625 (XXV) a Adunării Generale a ONU la 16 decembrie 1970), dar şi în Declaraţia
privind prevenirea şi eliminarea diferendelor şi situaţiilor care pot ameninţa pacea şi securitatea
internaţională şi asupra rolului ONU în acest domeniu (Rezoluţia 43/51), precum şi în
Declaraţia de la Manila privind soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale (Rezoluţia
37/10.1982). De asemenea, trebuie să menţionăm şi Convenţiile de la Haga privind
Soluţionarea Paşnică a Diferendelor Internaţionale (1899 şi 1907).
Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale se află în legătură şi cu alte
principii ale dreptului internaţional public, cum ar fi de exemplu, principiul nerecurgerii la forţă
şi la ameninţarea cu forţa.
Prin libera alegere a mijloacelor de reglementare înţelegem dreptul unui stat de a alege
în mod liber mijlocul de soluţionare a unui diferend fără ca acesta să fie impus de către un alt
stat sau o organizaţie internaţională. În vederea recurgerii la un mijloc de soluţionare a
diferendelor trebuie să existe acordul statelor părţi în diferend cu privire la acesta, acord care
poate fi dat atât anterior, cât şi după izbucnirea diferendului. Însă libera alegere a mijloacelor
nu trebuie să fie confundată cu faptul că un stat poate refuza orice mijloc de reglementare
paşnică, acest lucru echivalând cu încălcarea punerii în aplicare a principiului reglementarii
paşnice a diferendelor. De asemenea, eşecul soluţionării diferendului printr-un mijloc nu
absolvă statul de obligaţia de a continua să caute soluţionarea prin alte mijloace paşnice.
 Mijloace politico-diplomatice de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale
Din categoria acestora fac parte: negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta
internaţională şi concilierea. Utilizarea acestor mijloace are o importanţă deosebită în
menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale deoarece prin intermediul lor se uşurează
stabilirea cauzelor diferendului, se dezvoltă un climat de natură a facilita încrederea părţilor
care se afla în dispută, se cunosc mai bine interesele şi drepturile legitime ale fiecărei părţi,
ceea ce creează premise pentru examinarea lor mai aprofundată şi pentru a fi luate în
considerare în conceperea şi promovarea soluţiei.
1. Negocierea
Negocierea (tratativele) este cel mai popular mijloc de soluţionare a diferendelor dintre
state deosebindu-se de celelalte mijloace diplomatice prin aceea că se desfăşoară numai între
statele părţi la diferend, fără intervenţia unui al treilea. Reprezintă un demers necesar oricărei
tentative de a reglementa un diferend, fiind unul dintre cele mai utilizate mijloace de
soluţionare a diferendelor deoarece acestea se află la îndemâna oricărui stat şi sunt cele mai
puţin costisitoare.
Negocierile constau în dezbateri directe între părţile aflate în litigiu purtate pe căi
diferite și în forme variate în vederea găsirii unei soluţii reciproc acceptabile.
Trăsăturile caracteristice decurg din caracterul fundamental al negocierilor în procesul
de soluţionare a diferendelor internaţionale, precum: caracterul anterior faţă de celelalte
mijloace (principiul anteriorităţii), flexibilitatea şi eficacitatea acestora.
Uneori, negocierile sunt utilizate ca o etapă preliminară unei soluţionări pe cale
judiciară, existând chiar o teză în acest scop intitulată “teza anteriorităţii negocierilor” 1, bazată
pe decizia Curţii Permanente în cauza Mavrommatis, potrivit căreia negocierile reprezintă o
etapă obligatorie înainte ca un diferend să ajungă în faţa justiţiei. Caracterul anterior al
negocierilor presupune faptul că statele între care ia naşștere litigiul au obligaţia de a folosi în
primul rând negocierile, ulterior având posibilitatea de a recurge la alte mijloace, inclusiv la
cele jurisdicţionale.
Recurgerea la negocieri ca prim mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale a
reprezentat o regulă în procesul de elaborare a numeroase instrumente cu caracter internaţional
sau regional.

1
Teză reluată de Curtea Permanentă in cauza Zonele Libere din Savoia Superioară, 1932
 Caracterul flexibil şi eficacitatea negocierilor reiese din Declaraţia de la Manila din
1928 asupra reglementarii paşnice a diferendelor internaţionale. Potrivit acesteia, în sect. I,
parag.10 se arată că: “Fără prejudicierea dreptului la libera alegere a mijloacelor, statele vor
avea în vedere că negocierile directe sunt un mijloc de simplu şi eficient de reglementare a
diferendelor lor. Când aleg să recurgă la negocieri directe, statele vor negocia într-un mod care
să aibă sens, astfel încât să ajungă rapid la o reglementare acceptabilă părţilor.”
Flexibilitatea negocierilor conferă părţilor litigiului posibilitatea de a le utiliza
indiferent de natura diferendului. Chiar dacă, de regulă, existenţa unui diferend sau a obiectului
acestuia este de netăgăduit, există situaţii incerte în care rolul negocierilor diplomatice este
relevant. Negocierile pot avea ca scop soluționarea definitivă a diferendului sau doar calificarea
anumitor elemente în vederea determinării unei proceduri pe care părţile o vor aplica în
continuare.
Negocierile se bazează pe principiul bunei-credinţe:” părţile sunt obligate să intre în
negocieri cu scopul ajungerii la un acord şi nu doar pentru a trece printr-un proces formal de
negociere ca o condiţie pentru aplicarea unei alte metode de soluţionare în lipsa unui acord; ele
au obligaţia de a se comporta în aşa fel încât negocierile să aibă un sens, ceea ce nu ar fi posibil
dacă oricare dintre ele insistă asupra propriei poziţii fără a avea în vedere modificarea acesteia”.
Desfăşurarea cu bună credinţă a negocierilor este o obligaţie a părţilor litigiului şi o
garanţie a eficacităţii acestora. Părţile diferendului nu sunt obligate să rezolve diferendul pe
calea negocierilor, dar trebuie să facă demersuri în acest sens şi să nu utilizeze negocierile în
mod abuziv, pur formal.
Ca rezultat al practicii internaţionale, s-au format anumite reguli privind desfăşurarea
negocierilor, a căror respectare este necesară pentru a se ajunge la o soluţie echitabilă şi
durabilă. Dintre acestea, putem enumera: egalitatea în drepturi a părţilor cu tot ceea ce
comportă aceasta pentru toată desfăşurarea negocierilor, interzicerea oricăror presiuni sau alte
forme de constrângere, buna credinţă şi negocieri.
Clasificare:
1. După numărul participanţilor negocierile pot fi:
a) Bilaterale
b) Multilaterale
c) Colective
În cadrul negocierilor pluri- sau multilaterale din cauza numărului mai mare de părţi
necesită organizarea unei conferinţe internaţionale.
 Locul desfăşurării negocierilor în cazul negocierilor bi-, pluri- sau multilaterale este cel
stabilit pe baza acordului statelor părţi la diferend, pe când cel al negocierilor colective este cel
al sediului organului organizaţiei cu atribuţii în domeniul analizat.
2. după natura problemelor examinate, negocierile pot fi:
a) politice
b) comerciale
c) culturale şi altele
3. după calitatea persoanelor care duc negocierile, acestea pot fi :
a) negocieri între şefii de state;
b) negocieri între şefii de guverne;
c) negocieri la nivel ministerial;
d)
negocieri la nivel de experţi.
De regulă, negocierile se desfăşoară în secret, sub forma unor discuţii însoţite de
documente scrise şi uneori se pot desfăşura chiar pe teritoriul unui stat terţ. Caracterul secret al
întâlnirilor are ca scop facilitarea luării deciziilor prin evitarea influenţei opiniei publice şi
intervenţia presei. În caz de reuşită, acordul va prinde formă scrisă: declaraţie comună, schimb
de note, tratat. Insistând pe obligaţia părţilor de a negocia, ca mijloc de prevenire sau
completare a unei soluţii judiciare, Curtea Internaţională de Justiţie admite că negociatorii au
toată libertatea de a găsi soluţii echitabile atunci când judecătorii rămân “prizonieri” ai
dreptului.

2. Bunele oficii
Bunele oficii reprezintă acel mijloc de soluţionare a diferendelor care presupune
implicarea unui terţ pe lângă statele părţi în scopul creării unui climat favorabil desfăşurării
tratativelor directe sau reluării acestora în cazul în care au fost întrerupte; terţul poate fi o
persoană sau mai multe persoane care se bucură de prestigiu internaţional, o organizaţie
internaţională sau mai multe ori un stat sau un grup de state neutre faţă de diferend. Terţul
intervine fie din proprie iniţiativă, fie la cererea părţilor, fie la cererea uneia dintre părţi cu
scopul de a convinge statele litigante sa-şi rezolve diferendul pe baza negocierilor sau de a
relua negocierile întrerupte. Desfăşurarea acţiunii terţului are loc numai în cazul în care există
un acord de voinţă al părţilor litigante. În caz contrar, dacă nu există acordul părţilor sau cel
puţin a uneia dintre părţi, bunele oficii nu pot avea loc.
 Bunele oficii au ca obiect fie prevenirea apariţiei unui diferend între state, fie
soluţionarea unui diferend dacă acesta s-a produs deja. Terţul nu se implică în soluţionarea
conflictului, el doar se limitează la crearea climatului de înţelegere, la stabilirea unui canal de
comunicare între părţile litigiului şi nu face propuneri cu privire la modul de soluţionare a
diferendului, iar misiunea sa încetează în momentul începerii negocierilor directe între părţile
aflate în diferend sau reluarea acestora dacă au fost întrerupte
De obicei, din partea unui stat persoana împuternicită să ofere bune oficii este
preşedintele, dar şi alte persoane cu atribuţii privind realizarea politicii externe a statului, cum
ar fi ministrul afacerilor externe sau reprezentanţii diplomatici. În ceea ce priveşte organizaţiile
internaţionale, Secretarul General al ONU oferă bune oficii în mod frecvent.
În funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, bunele oficii pot îmbrăca forma scrisă
sau forma orală. Bunele oficii încetează în momentul în care s-a realizat scopul urmărit, şi
anume acceptarea negocierilor. Însă terţul poate renunţa dacă constată că nu se realizează
scopul urmarit; acest lucru poate fi făcut şi de către părţi.
Rezultatul bunelor oficii depinde şi de prestigiul şi respectul de care se bucură cel ce le
îndeplineşte şi în special de supleţea, tactul, discreţia şi imparţialitatea cu care sunt applicate.

3.Medierea
Ca şi în cazul bunelor oficii, medierea a cunoscut cea mai completă reglementare în
Convenţiile de la Haga, când devine o procedură unanim recunoscută. Potrivit art.2 din
Convenţia de la Haga din 1907, se recomandă ca în caz de divergenţă gravă sau de conflict,
înainte de a se recurge la arme, să se apeleze la mediere. În art.3 se prevede faptul că dreptul
de a oferi medierea aparţine puterilor neparticipante la conflict, chiar şi în perioada
operaţiunilor militare.
Medierea se poate desfăşura fie la cererea părţilor în litigiu, fie ca urmare a acceptării
oferite unui terţ, din acest punct de vedere în literatura de specialitate se distinge între medierea
cerută şi medierea oferită. Stabilirea mediatorului în aceste două situaţii devine o problemă
destul de mare în practică, însă indiferent de tipul medierii, mediatorul trebuie să fie acceptat
de către părţile la diferend. Părţile litigiului se află pe poziţie de egalitate în cadrul medierii, iar
la identificarea soluţiilor se urmăreşte luarea în considerare a intereselor tuturor celor implicaţi.
Medierea apare ca o procedură autonomă de rezolvare a diferendelor internaţionale ce
se caracterizează prin intervenţia unui terţ care urmăreşte, prin crearea unui cadru adecvat, să
ajute părţile la examinarea în profunzime a diferendului dintre ele şi să identifice modalitatea
de rezolvare corespunzătoare.
Medierea presupune, asemenea bunelor oficii, intervenţia unui terţ, care poate fi unul
sau mai multe state, o organizaţie internaţională sau o persoană aleasă ţinând cont de calităţile
personale ale acesteia sau de funcţiile pe care le îndeplineşte. Spre deosebire de bunele oficii,
unde terţul are doar rolul de a stabili contactul între statele părţi la diferend, în cadrul medierii
el joacă un rol mult mai complex întrucât se implică în soluţionarea pe fond a diferendului
participând la negocieri, oferind sfaturi şi propuneri referitoare la felul în care se poate
soluţiona conflictul. Părţile sunt însă libere să accepte sau să refuze sfaturile sau soluţiile
propuse de mediator. Mediatorul are, deci, rolul de a ajuta părţile la examinarea aprofundată a
diferendului în vederea identificării soluţiei echitabile şi reciproc avantajoasă.
Atribuţiile şi funcţiile mediatorului :
 trebuie să efectueze medierea potrivit principiului de parte independent,
adică fiecare parte să facă alegeri libere cu privire la proces şi la rezultat adică să aibă
o decizie voluntară;
 este autorizat să organizeze întâlniri cu părţile şi/sau reprezentanţii lor
înaintea, în timpul şi după orice conferinţă de mediere programată. Comunicarea se
poate face prin orice mijloc: prin telefon, în scris, prin e-mail,on-line sau altfel;
 încurajează părţile în scopul de a face schimb de documente, cu excepţia
celor confidenţiale;
 nu are dreptul de a sugera rezolvarea diferendului, ci doar va încerca să
ajute părţile să ajungă la o soluţie favorabilă a disputei lor;
 chiar dacă problema nu este rezolvată în cadrul şedinţei de mediere,
mediatorul va putea continua să comunice cu părţile pentru o perioadă de timp cu scopul
de a ajunge la un accord;
 nu este reprezentantul legal al niciunei părţi şi nu are nicio obligaţie
fiduciarăţ faţă de vreuna dintre părţi.
Succesul medierii depinde de o serie de calităţi pe care trebuie să le aibă mediatorul,
dintre care amintim: prestigiul de care se bucură la nivel internaţional, experienţa, încrederea
pe care o inspiră părţilor, imparţialitate, independenţa faţă de statele părţi sau faţă de alte
entităţi, precum şi gradul de informare şi de cunoaştere a problemelor în cazul respectiv.
 Potrivit art.5 din Convenţia de la Haga din 1907, funcţiile mediatorului încetează din
momentul când una dintre părţile litigiului sau mediatorul însuşi constată că mijloacele de
împăcare propuse nu au fost acceptate.
Medierea se incheie:
 prin executarea unui accord de soluţionare de către părţi;
 o declaraţie scrisă ori verbală a mediatorului cu privire la efectul
medierii care nu a contribuit la o soluţionare a litigiului dintre părţi;
 declaratiţe scrisă sau verbală a părţilor privitoare la faptul că procedura
medierii se incheie.

4. Ancheta internaţională
Ancheta internaţională se regăseşte reglementată în Convenţia de la Haga din 1907,
care potrivit art.9: “în litigiile internaţionale care nu afectează nici onoarea, nici interese
esenţiale şi care provin din aprecieri divergente asupra unor împrejurări de fapt, puterile
contractante recunosc util şi de dorit, ca părţile care nu cad de acord pe cale diplomatică, să
înfăptuiască în măsura în care împrejurările permit, o comisie internaţională de anchetă cu
obligaţia de a înlesni rezolvarea acestor diferende prin clarificarea problemelor de fapt cu
ajutorul cercetărilor nepărtinitoare şi de bună-credinţă.” Prin urmare, comisiile de anchetă au
ca scop principal stabilirea faptelor şi lămurirea împrejurărilor care au promovat diferendul
internaţional.
Ancheta presupune intervenţia unui terţ însă acesta participă doar în scopul verificării
stării de fapt care stă la baza conflictului.
Ancheta se desfăşoară prin intermediul unei comisii de anchetă, alcătuite pe baza unui
acord între părţile diferendului, prin care se stabileşte componenţa comisiei şi obiectul
activităţii acesteia. Acordurile cu privire la anchetă trebuie să cuprindă o determinare precisă a
faptelor supuse cercetării, modul şi termenul de alcătuire a comisiei, întinderea împuternicirilor
membrilor comisiei, procedurile de lucru, precum şi obligaţiile părţilor aflate în litigiu.
Membrii comisiei de anchetă sunt independenţi şi nu reprezintă statele ai căror cetăţeni
sunt. În vederea soluţionării diferendului, părţile sunt obligate să furnizeze comisiei de anchetă
datele şi informaţiile necesare. Fiecare parte are obligaţia de a comunica comisiei precum şi
celeilalte părţi actele şi documentele pe care le consideră utile pentru aflarea adevărului, lista
martorilor şi a experţilor a căror audiere este necesară în vederea stabilirii corecte a
împrejurărilor de fapt. Activitatea comisiei se bazează pe principiul contradictorialităţii: fiecare
parte, prin reprezentanţii săi, îşi expune opinia asupra obiectului diferendului. Comisia poate
face şi investigaţii la faţa locului, poate audia martori, experţi, etc. Atunci când efectuează
investigaţii la faţa locului, comisia trebuie să obţină permisiunea statului pe teritoriul căruia
urmează să se efectueze această investigaţie.
Comisia nu se pronunţă asupra răspunderii părţilor în diferend. Comisia de anchetă
deliberează cu uşile închise şi îşi încheie activitatea printr-un raport asupra situaţiei, cuprinzând
referiri la starea de fapt care a generat litigiul, cât şi propunerile comisiei în vederea soluţionării
acestuia. Raportul nu are însă caracterul obligatoriu ca al unei sentinţe judecătoreşti pentru
statele părţi la litigiu, părţile putând accepta sau refuza constatările prezentate în raportul
comisiei de anchetă.

5. Concilierea
Concilierea presupune şi ea intervenţia unui terţ care poartă denumirea de conciliator.
Concilierea consta în examinarea unui diferend de către un organ permanent sau instituit ad-
hoc, compus din membrii acceptaţi de către părţile diferendului, după ce acesta a apărut, în
scopul soluţionării aspectelor litigioase dintre părţile în diferend care să conducă la împăcarea
lor.
Spre deosebire de comisiile internaţionale de anchetă, comisia de conciliere porneşte
de la cercetarea chestiunilor de fapt şi de drept şi continuă cu formularea propunerilor de
soluţionare.
Concilierea are la baza acordul de voinţa al părţilor, exprimat de cele mai multe ori
anterior producerii diferendelor prin încheierea de tratate bi- şi multilaterale care stabilesc
recurgerea la acest mijloc de soluţionare a diferendelor. Acest mijloc de soluţionare se
deosebeşte de celelalte prin faptul că nu se regăseşte în Convenţia de la Haga, ci numai în
cadrul unor tratate.
De obicei, comisiile de conciliere sunt alcătuite din trei sau cinci membri aleşi pe baza
criteriului naţionalităţii, al reprezentării egale a părţilor şi al lipsei interesului direct la
diferendul care urmează să fie soluţionat.
Tratatele multilaterale stabilesc recurgerea la conciliere ca mijloc de soluţionare a
diferendelor pe baza unei liste de conciliatori.
Desfăşurarea procedurii de concilierea se realizează pe baza prevederilor existente în
acordurile încheiate între state. Procedura de conciliere este confidenţială, se desfăşoară în
contradictoriu iar lucrările comisiei şi documentele întocmite cu această ocazie rămân secrete,
publicitatea putându-se realiza doar cu acordul părţilor şi pe baza unei decizii a comisiei.
Caracterul contradictoriu este utilizat pentru a determina facilitarea identificării soluţiei
echitabile.
Conciliatorul se implică în investigarea cauzelor disputei dintre părţi cercetând nu
numai faptele care au generat diferendul respectiv, dar prezintă şi propuneri de soluţionare.
Procedura de conciliere se încheie printr-un raport întocmit de comisie în care se prezintă
concluziile motivate şi soluţia propusă. La fel ca şi în cazul medierii, recomandările sau avizele
Comisiei de conciliere nu sunt obligatorii pentru părţile aflate în diferend.

Mijloace jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale

Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale cuprind
procedurile desfăşurate în faţa unor organe jurisdicţionale permanente sau temporare, create
fie prin tratate internaţionale, fie prin acordul părţilor la litigiu, la nivel universal sau regional,
organe ce sunt abilitate să rezolve litigiile cu caracter internaţional.
Instanţele pot avea fie o competentă generală, fie pot fi specializate într-un anumit
domeniu. Aceste instanţe pot fi:
 instanţele arbitrale ad-hoc
 Curtea Internaţională de Justiţie
 Curtea Europeană de Justiţie
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului
 Curtea Inter-americana a Drepturilor Omului
 Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării

Arbitrajul internaţional
Potrivit definiţiei din Convenţia de la Haga din 1907, arbitrajul internaţional reprezintă
mijlocul de soluţionare a disputelor dintre state de către judecătorii aleşi de părţi şi pe baza
respectării legii. Arbitrajul presupune, deci, constituirea unei instanţe ad-hoc pentru
soluţionarea unui anumit diferend.
Începând cu anul 1990 se produce o revigorare a activităţii Curţii Permanente de
Arbitraj, aceasta aflându-se la intersecţia dintre dreptul internaţional public şi privat prin
extinderea competenţei de la diferendele dintre state sau dintre state şi organizaţiile
internaţionale la diferende în care sunt implicate entităţi private. Diferendele dintre părţi au ca
obiect probleme teritoriale, aspecte privind drepturile omului, dar şi nerespectarea prevederilor
tratatelor comerciale sau de investiţii.
Curtea este alcătuită dintr-o listă permanentă de personalităţi, cu competenţă
recunoscută în dreptul internaţional, care sunt desemnate de către statele părţi la Convenţie,
acestea propunând câte patru de fiecare.
S-a creat şi un Consiliu Permanent, format din ambasadorii acreditaţi la Haga de statele
părţi, care decide în problemele de ordin administrativ şi un Birou Internaţional care
îndeplineşte activităţile de secretariat şi registratură ale Curţii.
Caracterul jurisdicţional al arbitrajului reiese din faptul că implică o procedură cu
caracter contradictoriu care se finalizează printr-o hotărâre pronunţată de un organ independent
faţă de părţi, hotărâre care are însă caracter obligatoriu faţă de acestea.
Simplul fapt că un stat este parte al Convenţiilor de la Haga din 1899 şi 1907 nu implică
automat şi obligaţia acestuia de a supune orice litigiu s-ar ivi, legat de obligaţiile sale,
arbitrajului.
Activitatea Comisiei de Drept Internaţional pe parcursul anilor 1949-1958 nu a avut ca
rezultat codificarea procedurii arbitrajului internaţional, ci s-a rezumat doar la adoptarea unui
set de reguli pe care Adunarea Generală a ONU le recomandă statelor în măsura în care acestea
vor considera utile să le folosească în elaborarea tratatelor de arbitraj şi compromisurilor.
Stabilirea recurgerii la arbitraj are loc prin acordul părţilor, de regulă prin includerea
într-un tratat bi- sau multilateral, anterior naşterii vreunui diferend, a unei clauze
compromisorii care să exprime consimţământul părţilor în această privinţă sau ulterior
producerii acestuia
Tratatele de arbitraj prevăd, de regulă, cine este arbitrul sau cine sunt arbitrii, normele
după care trebuie să se conducă aceştia, de obicei principiile fundamentale sau generale ale
dreptului internaţional sau normele speciale aplicabile în domeniul respectiv. În lipsa unor
asemenea prevederi, se presupune că sentinţa va fi pronunţată conform dreptului internaţional.
Uneori se stabilesc şi regulile de procedură ale arbitrilor. Competenţa arbitrilor este determinată
prin actul de compromis; ei nu se pot ocupa de alte probleme şi nu-şi stabilesc singuri
competenţa.
Organul arbitral este desemnat prin voinţa statelor părţi la diferendul internaţional, de-
a lungul timpului identificându-se preferinţa pentru un tribunal arbitral, deşi în practică juridică
s-au întâlnit mai multe forme de arbitraj precum: arbitrajul prin intermediul unui arbitru unic
(la început acest rol era îndeplinit de Papă, ulterior de şefii de stat), precum şi arbitrajul prin
comisie mixtă, care a evoluat de la comisiile formate dintr-un număr par de membri la comisii
alcătuite dintr-un număr impar de membrii, între care existau un număr egal de arbitrii
naţionali, dar au fost criticate pentru lipsa de eficacitate.
Arbitrajul prin tribunal este inspirat din comisiile mixte şi constă în supunerea
diferendului unui organ desemnat de către părţile litigiului, care este alcătuit dintr-un număr
impar de membri aleşi dintre persoanele cu o competentă recunoscută în problemele de drept
internaţional, bucurându-se de cea mai înaltă consideraţie morală.
În general, aceste tribunale arbitrale sunt alcătuite din trei sau cinci membri, statele părţi
la litigiu având posibilitatea să îşi desemneze unul, sau după caz, doi arbitri dintre resortisanţii
lor. Desemnarea supraarbitrului se face de către părţi, iar în caz de neînţelegere, desemnarea
acestuia se va face de către un terţ.
Aşa cum am menţionat anterior, procedura de arbitraj se desfăşoară în contradictoriu
conform principiului unei judecăţi echitabile.
Procedura arbitrală cuprinde două faze: una scrisă şi una orală. Instanţa arbitrală poate
face cercetări la faţa locului, poate audia martori, experţi, poate institui măsuri provizorii.
Caracterul obligatoriu rezultă din aplicarea principiului pacta sunt servant, cu privire la
tratatul prin care s-a stabilit recurgerea la arbitraj. Sentinţa arbitrală are însă caracter obligatoriu
numai pentru cauza judecată. Sentinţa arbitrală nu este executorie în aplicarea principiului
suveranităţii statelor. Executarea acestei sentinţe depinde de voinţa statului şi de aplicarea
principiului bunei credinţe.
Prin hotărârea arbitrală se soluţionează diferendul în mod definitiv şi fără drept de apel.
Părţile diferendului internaţional pot să îşi rezerve dreptul de a solicita revizuirea sentinţei
tribunalului care a pronunţat-o, precum şi dreptul de a supune tribunalului orice diferend care
s-ar ivi privitor la interpretarea şi executarea sentinţei.
Putem conchide că arbitrajul internaţional este acel mijloc de soluţionare paşnică a
diferendelor internaţionale prin intermediul căruia părţile unui diferend internaţional supun
spre rezolvare diferendul, pe baza acordului dintre ele, unui organ arbitral care, în baza unei
proceduri contencioase, pronunţă o hotărâre cu caracter obligatoriu întemeiată pe considerente
de drept.
În ultima perioadă, arbitrajul internaţional este folosit din ce în ce mai mult pentru
rezolvarea diferendelor dintre state, dar cel mai adesea este folosit pentru delimitări teritoriale
și în special delimitări ale platoului continental intre diverse state , cum ar fi de exemplu Egipt-
Israel, Franţa-Canada, Guineea-Guineea Bissau, Argentina - Chile, Franţa - Marea Britanie.

Curtea Permanentă de Arbitraj (CPA)

 Curtea Permanentă de arbitraj reprezintă primul mecanism multilateral de reglementare
a disputelor intenaționale şi a fost înfiinţată prin intermediul Convenţiei de la Haga din 1899
pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale.

Instanţe judiciare internaţionale

Din categoria mijloacelor cu caracter internaţional, alături de arbitraj mai fac parte şi
justiţia internaţională permanentă, considerată a fi mijlocul de soluţionare a diferendelor pe
cale paşnică cel mai eficient.
Începuturile jurisdicţiei internaţionale coincid cu formarea Societăţii Naţiunilor2şi
crearea Curţii Permanente de Justiţie Internaţională (CPJI). Potrivit dispoziţiilor art.14 din
Pactul Societăţii Naţiunilor, Consiliul avea datoria să elaboreze proiectul statutului unei
instanţe internaţionale cu caracter permanent. În acest mod a intrat în vigoare în anul 1920
Statutul Curţii Permanente de justiţie Internaţională, cunoscută și sub numele de Curtea
Mondială, care este o instituţie autonomă faţă de Societatea Naţiunilor.
Curtea şi-a stabilit sediul în Palatul Păcii şi a început să funcţioneze din 1922,
încetându-şi activitatea, în fapt, în anul 1940 la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial,
iar formal la data de 21 ianuarie 1946 prin demisia simultană a tuturor judecătorilor. În anul
1940, în luna mai când trupele hitleriste au invadat Olanda, Curtea nu şi-a marcat existenţa.
Cel de-al doilea Război Mondial a pus capăt şi activităţii Ligii Naţiunilor.
În cei aproape 20 de ani de activitate, CPJI a soluţionat 29 cazuri între state (Cazul
„Wimbledon” -1923, Cazul „Mavrommatis Palestine Concessions” -1924, Cazul „Certain
German Interests în Polish Upper Silesia” -1925, Cazul „Factory of Chorzow” -1927, Cazul
„Lotus” -1927), a emis 27 de avize consultative (Cazul „Nationality Decress Issued în Tunis
and Marocco” -1923, Cazul „Status of Eastern Carelia” -1923, Cazul „German Settlers în
Poland” -1923), a pronunţat 31 de hotărâri judecătoreşti şi 25 de ordine operative.
Jurisprudenţa CPJI se poate grupa pe mai multe materii principale:

interpretarea unor dispoziţii ale Pactului Ligii Naţiunilor;

soluţii referitoare la organizarea internaţională a muncii;

circulaţia pe fluvii şi canale;

mandatele internaţionale;

probleme de frontieră şi cele referitoare la relaţii politice şi vamale

2
Pactul Societații Națiunilor adoptat in anul 1919, intrat in vigoare in anul 1920.
 
afaceri în care statele apărau interese ale unor companii internaţionale
şi probleme de drept penal.


Organizaţia Naţiunilor Unite a luat naştere prin adoptarea Cartei ONU în anul 1945 şi
a determinat crearea unei structuri instituţionale puternice formată din organe principale, dar şi
organe subsidiare. Una dintre cele şase organe principale ale ONU o constituie Curtea
Internaţională de Justiţie. Aceasta este o instanţă internaţională cu caracter permanent şi este
considerată a fi succesoare CPJI, umplând golul lăsat de aceasta.
Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) funcţionează pe baza statutului său, considerat a
fi parte integrantă a Cartei ONU, care a intrat în vigoare tot la data de 24 octombrie 1945. În
capitolul I, Statutul CIJ cuprinde aspecte privitoare la compunerea şi structura instanţei.
Organizarea Curţii
Curtea este alcătuită din cincisprezece membri aleşi de Adunarea Generală ONU şi
Consiliul de Securitate ONU pe o durată de 9 ani, indiferent de cetăţenie, dintre persoanele cu
înaltă ţinută morală şi care sunt calificaţi corespunzător în ţările de origine pentru a ocupa înalte
funcţii judiciare sau sunt jurişti cu competenţă recunoscută în dreptul internaţional public.
Membrii sunt aleşi de pe o listă întocmită de către Secretarul General al ONU pe baza
propunerilor statelor membre ONU. Pentru că aceştia să fie aleşi, ei trebuie să obţină o
majoritate absolută de voturi atât în Adunarea Generală, cât şi în Consiliul de Securitate. La
alegerea judecătorilor se are în vedere ca fiecare dintre persoanele care urmează a fi alese să
îndeplinească individual condiţiile cerute, dar în definitiv trebuie să se asigure reprezentarea
principalelor forme de civilizaţie şi a principalelor sisteme juridice ale lumii (art.9). De
asemenea, art. 16 al Statutului stabileşte incompatibilitatea dintre funcţia de judecător al CIJ şi
orice altă funcţie politică sau administrativă sau orice altă ocupaţie cu caracter profesional;
judecătorii Curţii se bucura de privilegii şi imunităţi diplomatice. Judecătorii nu pot îndeplini
funcţia de avocat, reprezentant ori consilier în nici o cauză. Dacă unul dintre membrii Curţii a
fost avocat, reprezentant sau consilier al uneia dintre părţi într-o anumită cauză sau dacă a fost
membru al unui tribunal naţional sau internaţional, al unei comisii de anchetă sau în orice altă
calitate nu poate participa la rezolvarea aceleiaşi cauze. Judecătorii pot fi aleşi pe o perioadă
de până la două mandate. Alegerile acestora au loc odată la trei ani, cu o treime din judecătorii
pensionaţi(în funcţie, şi eventual pentru realegere) de fiecare dată, pentru asigurarea
continuităţii în instanţa de judecată. Aşadar, membrii Curţii sunt aleşi pentru o perioadă de 9
ani, dar compunerea instanţei internaţionale se poate reînnoi din trei în trei ani pentru o treime
din judecători.
 Dacă unul dintre judecători moare în funcţie, practica este de a se alege un judecător de
aceeaşi naţionalitate pentru a finaliza termenul. Nu pot exista doi judecători din aceeaşi ţară.
Un judecător poate fi demis numai cu votul unanim al celorlalţi membri ai Curţii. Independenţa
judecătorilor a fost însă pusa la îndoială când, în timpul cazului cu Nicaragua, SUA a emis un
comunicat prin care a sugerat că acesta nu a putut prezenta materiale sensibile Curţii din cauza
prezenţei unor judecători din blocul comunist.
În ceea ce priveşte mandatul preşedintelui şi vicepreşedintelui Curţii, acesta are o durată
de 3 ani. După ce au fost desemnaţi, membrii Curţii trebuie să declare solemn, în şedinţa
publică a Curţii că îşi vor exercita atribuţiile în deplină imparţialitate şi conştiinciozitate.
Curtea are activitate permanentă, excepţie făcând vacanţele judiciare. Judecata în faţa
Curţii are loc în plen, cvorumul necesar fiind de 9 judecători. Însă, Curtea mai poate forma
camere compuse din minimum 3 judecători pentru a dezbate anumite cauze cum ar fi: cauze de
muncă ori cauze privind tranzitul şi comunicaţiile. Sediul Curţii Internaţionale de Justiţie este
la Haga.
Orice stat care este parte la un litigiu supus Curţii poate să numească un judecător ad-
hoc, dacă niciunul dintre cei 15 judecători ai Curţii nu este cetăţean al său, cu scopul unei bune
administrări a justiţiei. Judecătorul ad-hoc participă pe deplin la caz şi la deliberări, împreună
cu judecătorii permanenţi, existând astfel posibilitatea ca la un singur caz să delibereze peste
şaptesprezece judecători. Acest sistem are menirea de a încuraja statele să îşi prezinte cazul în
faţa Curţii. De obicei, judecătorii ad-hoc votează in favoarea statului care i-a numit, dar nu
întotdeauna.

Competenţa Curţii
Potrivit art.34, pct.1 din Statutul Curţii Internaţionale „numai statele pot fi părţi în
cauzele dezbătute.” Conform acestui articol, deschiderea Curţii se face către toate statele părţi
ale Statutului. Noţiunea de părţi ale Statutului coincide cu noţiunea de membru ONU. Datorită
caracterului său facultativ, consimţământul statelor reprezintă elementul care stă la baza
competenţei Curţii. Acest consimţământ al statelor de a se supune jurisdicţiei Curţii poate avea
loc înainte sau indiferent de producerea evenimentului printr-o declaraţie care se depune la
Secretarul General al ONU, sau prin intermediul clauzelor compromisorii ale unor tratate
bilaterale şi multilaterale care stabilesc competenţa CIJ. Însă, recunoaşterea jurisdicţiei Curţii
se poate face şi ulterior apariţiei diferendului dintre state, iar statele implicate în acesta care nu
sunt membre ale ONU pot încheia un acord special care poartă numele de compromis.
 Caracterul facultativ al jurisdicţiei Curţii este înscris în art.33 al Cartei şi prevede
principiul libertăţii de opţiune a statelor în alegerea mijloacelor de reglementare paşnică a
diferendelor internaţionale, dar acesta reiese şi din art.95 conform căruia membrii ONU pot
încredinţa soluţionarea litigiilor apărute între ei şi alte instanţe.
Ratione personae, doar statele pot fi părţi în litigiile din faţa Curţii, ceea ce înseamnă
că persoanele fizice sau persoanele juridice nu au acces la jurisdicţia Curţii Internaţionale de
Justiţie. Însă aceste persoane pot apela la protecţia diplomatică a statului ai căror cetăţeni sunt
pentru a le susţine interesele încălcate de către un alt stat în faţa CIJ. De asemenea, nici
organizaţiile internaţionale nu au acces la jurisdicţia contencioasă a CIJ.
Ratione materie, competenţa Curţii priveşte doar cauzele cu care este sesizată de state
și care, potrivit art.36 al Statutului, pot fi de două feluri:
 Cauze înaintate de către părţi;
 Toate problemele prevăzute de Carta ONU sau de tratatele şi
convenţiile în vigoare.
De asemenea, potrivit alin (2) al aceluiaşi articol, statele părţi la Statut pot oricând
declara că recunosc ipso facto şi fără un acord special, în raport cu alte state care au acceptat
aceeaşi obligaţie, jurisdicţia Curţii în disputele juridice privind:
 Interpretarea unui tratat;
 Orice problemă de drept internaţional;
 Existența oricărui fapt care, odată stabilită, ar constitui o
încălcare a unei obligaţii internaţionale;
 Natura sau întinderea reparaţiilor pentru încălcarea unei obligaţii
internaţionale.
Potrivit art.38 al Statutului, dreptul pe care Curtea este chemată să îl aplice în
soluţionarea litigiilor supuse jurisdicţiei sale se referă la:
 Convenţiile internaţionale, generale sau speciale, care stabilesc
reguli recunoscute expres de statele aflate în litigiu;
 Cutumele internaţionale, ca dovadă a unei practici general
acceptate ca o normă de drept;
 Principiile generale de drept “recunoscute de naţiunile
civilizate” ;
 Hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti
în drept internaţional ai diferitelor naţiuni.
 Din 1946 până în prezent, Curtea a fost sesizată de către state cu 126 cauze, a emis 26
de avize şi 200 de ordonanţe procedurale. Cu privire la cauze, acestea au avut ca obiect, în
general, răspunderea statelor, protecţia diplomatică, delimitarea frontierelor maritime, dreptul
de azil, luarea de ostatici, drepturi economice.
Avizele consultative
Potrivit Cartei Naţiunilor Unite, Adunarea Generală sau Consiliul de Securitate sau
orice alt organ autorizat (ECOSOC, Consiliul de Tutela, agenţiile specializate ale ONU, cu
excepţia Uniunii Poştale Universale, Autoritatea Internaţională a Energiei Atomice, etc.) pot
solicita Curţii formularea unor avize consultative pentru anumite probleme cu caracter juridic
care apar în desfăşurarea activităţii lor. Statele nu au dreptul de a cere avize consultative, ci
doar aceste organe.
Există totuşi situaţii în care avizele consultative au caracter obligatoriu, şi anume atunci
când organele care le-au cerut, au acceptat expres acest lucru. În general, avizele consultative
au fost respectate în practică.
Curtea s-a declarat competenţa să dea avize consultative cu privire la interpretarea
convenţiilor internaţionale. La modul concret, activitatea consultativă a Curţii a constituit-o
până în prezent interpretarea anumitor dispoziţii din diverse tratate sau convenţii precum şi cu
privire la desfăşurarea activităţii ONU și a unor instituţii şi organe ONU.
Cererea pentru avize consultative se face în scris, se înaintează Curţii şi trebuie să
conţină descrierea exactă a problemei pentru care se cere opinia Curţii şi toate documentele
necesare soluţionării problemei respective. După ce a primit cererea, grefierul Curţii notifică
acest lucru tuturor statelor interesate. Statele, precum şi organizaţiile internaţionale care ar
putea da informaţii asupra problemei deduse Curţii spre aviz pot formula opinii scrise sau orale
în faţa Curţii. 3 Curtea are obligaţia de a pronunţa avizele consultative în şedinţă publică cu
anunţarea Secretarului General, a reprezentanţilor Naţiunilor Unite, a statelor şi a organizaţiilor
internaţionale interesate.4
Independent de forma juridică a cererii de aviz, fondul avizului constituie o opinie
privitoare la un conflict de interese între state iar această opinie, datorită consecinţelor sale, nu
ar putea fi exprimată de către Curte fără acordul prealabil al tuturor statelor interesate.
Aspecte juridice ale problemelor care pot forma obiectul avizelor consultative ale
Curţii:

3
Art.66 din Statutul Curții
4
Art.67 din Statutul Curții
  Instanţa izolează pe cât posibil problema ce i se pune de elementele care
îi preced sau îi urmează;
 Instanţa răspunde problemei juridice în care este sesizată, refuzând să
răspundă problemei politice care a generat problema juridică;
 Problema asupra căreia trebuie să se pronunţe Curtea trebuie formulată
în termeni cât mai abstracţi, fără a face vreo legătură cu vreun conflict de ordin politic;
 În cazul unui diferend aflat în curs de soluţionare pe calea tratativelor,
nu va împiedica Curtea să îşi dea avizul consultativ cerut;
 Procedura avizului consultativ necesită şi prezenţa părţilor aflate în
diferend care sunt reprezentate de judecători ad-hoc iar prin intermediul acestei
proceduri se produce o examinare a diferendului şi se emite avizul prin care Curtea îşi
spune direct cuvântul asupra fondului concret al diferendului.
Hotărârea de a se cere un aviz consultativ se ia la Adunarea Generală ONU cu
majoritate simplă. Ca o excepţie, pe baza art.18, alin. (2) şi (3), Adunarea Generală poate
califica o problemă ca fiind importantă, caz în care, pentru sesizarea Curţii în vederea avizului
consultativ, decizia acesteia va trebui luată cu o majoritate de două treimi din numărul
membrilor prezenţi şi votanţi.
Cât priveşte modalitatea de sesizare a Curţii de către Consiliul de Securitate, se poate
ridica problema posibilităţii de exercitare a dreptului de veto de către unul dintre membrii
permanenţi, în funcţie de răspunsul care s-ar da întrebării dacă sesizarea Curţii reprezintă sau
nu o chestiune de procedură. Acest drept de veto nu poate fi exercitat în legătură cu deciziile
luate de Consiliul de Securitate referitor la chestiunile procedurale.
Celelalte organe sau instituţii specializate îndreptăţite să ceară avizul consultativ vor
putea sesiza Curtea pentru probleme interne, de regulament sau decizie interioară.
După ce primeşte cererea, Curtea, pe baza conţinutului cererii, interpretează şi
formulează problema juridică asupra căreia trebuie să-şi de avizul.
Dacă cererea emană de la Adunarea Generală sau de la Consiliul de Securitate, atunci
cererea de aviz este transmisă Curţii de către Secretarul General al ONU. De cele mai multe
ori, în cuprinsul cererii se fac menţiuni cu privire la documentele ataşate cererii cu scopul
elucidării problemei deduse Curţii spre aviz.
Curtea poate, fără a fi necesară o motivare specială, să se abată în materie consultativă
de la procedura de soluţionare prevăzută de activitatea de judecată, dar Curtea nu se poate abate
de la unele cauze menţionate expres în art. 66 şi 67 din Statutul Curţii.
 Desfăşurarea dezbaterilor în faţa Curţii, precum şi pronunţarea avizelor şi chiar a formei
în care sunt date, au la bază o procedură asemănătoare celei ale activităţii de judecată, excepţie
făcând rolul activ pe care îl are Secretarul General în materie consultativă în această fază. În
materie consultativă, dacă se iveşte o excepţie prealabilă de necompetenţă din partea unui stat
sau o organizaţie internaţională, nu are ca efect suspendarea judecăţii în fond a cauzei până la
rezolvarea necompetenţei ca în cazul procedurii judiciare, ci excepţia de necompetenţă va fi
examinată ca orice incident, fără a prejudicia examinarea în fond a problemei.
În cadrul dezvoltării şi interpretării dreptului internaţional contemporan, un rol
important îl constituie competenţa consultativă a Curţii Internaţionale de Justiţie.
Printre cele mai importante avize pronunţate de către Curte menţionăm: avizul privind
Condiţiile de admitere a unui stat ca membru al ONU (1948); avizul privind interpretarea
tratatelor de pace (1950); avizul privind Rezervele la Convenţia pentru prevenirea şi
pedepsirea crimei de genocid (1951); avizul privind legalitatea folosirii ameninţării cu
utilizarea armelor nucleare (1994).

Procedura în faţa Curţii

Procedura în faţa Curţii este reglementată în Capitolul III al Statutului şi de
Regulamentul Curţii, adoptat de aceasta. Procedura se bazează pe regulile fundamentale ale
oricărei proceduri contencioase, şi anume:
 Contradictorialitatea;
 Independenta;
 Imparţialitatea;
Procedura are două faze:
a) Faza scrisă, care cuprinde memorii, contra-memorii etc.
b) Faza orală, care presupune prezentarea directă în faţa Curţii a
argumentelor părţilor
Curtea poate decide efectuarea unei anchete sau expertize cu scopul unei mai bune
administrări a justiţiei şi, de asemenea, poate lua măsuri provizorii sau conservatorii cu scopul
ocrotirii anumitor interese ale uneia dintre părţi pe parcursul soluţionării litigiului.
Potrivit art.53 al Statutului, dacă una din părţi nu se prezintă în faţa Curţii sau nu îşi
susţine cauza, cealaltă parte poate cere Curţii să obţină o soluţie în favoarea sa.
Hotărârile Curţii se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor prezenţi la deliberări iar în
caz de egalitate, votul decisiv va aparţine Preşedintelui Curţii. Prin art.56 al Statutului se
prevede obligaţia Curţii de a-şi motiva hotărârea şi de a include numele judecătorilor care au
luat parte la deliberări.
Dacă hotărârea nu reprezintă poziţia unanimă a judecătorilor, total sau parţial, oricare
dintre aceştia are dreptul de a depune opinia separată. De asemenea, se mai pot adăuga şi opinii
individuale sau concurente ale unor judecători, adică acele opinii care, chiar dacă nu sunt
împotriva soluţiei finale, adaugă unele argumente sau folosesc un raţionament diferit pentru a
ajunge la soluţia respectivă.
Hotărârile Curţii Internaţionale de Justiţie sunt definitive şi obligatorii pentru părţile în
litigiu, bucurându-se de autoritatea de lucru judecat. Dacă una dintre părţi nu execută obligaţiile
prevăzute de o hotărâre a Curţii, cealaltă parte are dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate al
ONU, care poate face recomandări sau poate decide asupra măsurilor necesare pentru aducerea
la îndeplinire a hotărârii. 5
Dacă se descoperă un fapt nou de natură decisivă pentru soluţionarea litigiului
respectiv, fapt de care Curtea nu a luat cunoştinţă la data hotărârii, aceasta poate fi revizuită la
cererea uneia dintre părţi, cu condiţia ca ignorarea faptului respectiv să nu se datoreze părţii
solicitante.6
Pentru a respecta principiul securităţii raporturilor juridice, cererea de revizuire trebuie
făcută în termen de 6 luni de la descoperirea noului fapt, dar nu mai târziu de 10 ani de la data
hotărârii.

Soluţionarea diferendelor în cadrul unor organizaţii internaţionale

Crearea procedurilor specifice de rezolvare a diferendelor internaţionale sunt rezultatul
existenţei unor organizaţii internaţionale, cum ar fi:
 Organizaţia Naţiunilor Unite;
 Instituţii specializate ale ONU: OACI, OIM, OMS, UNESCO;
 Organizaţii regionale.
Aceste proceduri au caracter complementar în raport cu celelalte care acţionează direct
între state, dar autoritatea organizaţiei le conferă o forţă sporită.

5
Art.94 al Cartei ONU
6
Art. 61 din Statutul Curții
 Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)
Organizaţia Naţiunilor Unite (organizaţie politică universală) este cea mai importantă
organizaţie internaţională din lume. Fondată în 1945, după Al Doilea Război Mondial, are 193
de state membre. ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor
omului, cooperarea internaţională şi respectarea dreptului internaţional. Sediul central al
organizaţiei este situat în New York.
În afara scopului fundamental, de a institui un nou sistem de securitate colectivă, Carta
ONU menţionează în preambulul său trei finalităţi: respectul drepturilor fundamentale ale
persoanei umane, respectul dreptului internaţional şi al dreptăţii de promovare a progresului
social general într-un climat de libertate.
În cadrul unei organizaţii internaţionale pot apărea o serie de diferende în raporturile
dintre statele membre ale acesteia, precum şi între organele organizaţiei sau între organizaţie şi
alte entităţi. Cele mai importante sunt însă diferendele între statele membre ale unei organizaţii,
pentru soluţionarea paşnică a cărora aceasta se poate implica în conformitate cu normele
dreptului internaţional.
Potrivit art.1 din Carta, rolul ONU este de a se implica în rezolvarea sau aplanarea
diferendelor dintre state sau a situaţiilor care ar putea duce la o încălcare a păcii, cu respectarea
principiilor justiţiei şi dreptului internaţional, ONU fiind deci obligată să intervină în procesul
de soluţionare a diferendelor internaţionale care apar între membrii săi. În Carta ONU sunt
prevăzute exclusiv în Capitolul VI mijloacele de soluţionare paşnică a acestor diferende,
precum şi mijloacele bazate pe constrângere, care sunt reglementate mult mai restrictiv de
Capitolul VII. ONU intervine în soluţionarea nu numai a diferendelor izbucnite între statele
membre, ci şi între oricare dintre statele membre şi alte state, cu condiţia ca acestea din urmă
să accepte acest lucru.
Organele principale ale ONU competente să acţioneze pentru soluţionarea paşnică a
diferendelor internaţionale sunt: Consiliul de Securitate, chemat să asigure menţinerea păcii şi
a securităţii internaţionale; Adunarea Generală şi, în anumite condiţii, Secretarul General al
Organizaţiei deşi acest lucru nu este prevăzut în Cartă.
A) Adunarea Generală
Această Adunare Generală beneficiază de competența generală în această materie.
Competenţa generală este reglementată de art.10 al Cartei care îi conferă Adunării Generale
abilitatea de a discuta orice problemă sau cauză ce intră în domeniul de reglementare al Cartei
sau în legătură cu puterile şi funcţiile oricărui organ prevăzut de Cartă. În exercitarea
competenţei sale, Adunarea Generală poate face recomandări membrilor ONU sau Consiliului
de Securitate sau tuturor asupra acestor probleme.
Moduri de implicare ale Adunării Generale în soluţionarea paşnică a diferendelor dintre
state: 7
 Potrivit art.11, alin (1) al Cartei, poate discuta principiile
generale ale cooperării în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale,
inclusiv principiile privind dezarmarea şi reglementarea înarmării;
 Art.11, alin. (2) al Cartei presupune faptul că Adunarea Generală
a ONU poate discuta orice problema referitoare la menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale aduse în faţa ei de orice stat membru al ONU ori de către
Consiliul de Securitate;
 Poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor
care sunt de natură a pune în pericol pacea şi securitatea internaţională, lucru
care reiese din dispoziţiile art.11, alin. (3);
 În art.14 se specifică faptul că Adunarea poate recomanda măsuri
pentru reglementarea paşnică a oricărei situaţii, indiferent de originea acesteia,
care ar putea afecta binele general sau relaţiile prieteneşti între naţiuni;
Întrucât Consiliul de Securitate are competențe asemănătoare din punct de vedere
material cu Adunarea Generală, în exercitarea acestor competențe Adunarea Generală este
limitată la:
 Nu poate face nici o recomandare cu privire la diferendele aflate
în discuţia Consiliului de Securitate, decât dacă acesta cere în mod expres acest
lucru8;

Nu poate lua nici o măsură cu caracter de constrângere având
obligaţia de a transmite Consiliului de Securitate pentru examinare orice situaţia
care ar necesita asemenea măsuri.
B) Consiliul de Securitate
Consiliul de Securitate este unul dintre principalele organe ale ONU. A avut prima sa
sesiune la data de 17 ianuarie 1946, la Casa Bisericii, la Londra. Consiliul de Securitate este
format din 15 membri, alcătuit din membri permanenți si membri aleși, structură stabilită in

7
Art.11-14 din Carta ONU
8
Art.12,alin.(1)
Capitolul V al Cartei ONU. Membrii au obligația de a fi mereu prezenți la sediul ONU din
New York, astfel încât Consiliul de Securitate să se poată întâlni în orice moment. Acest lucru
a pornit de la un punct slab al Ligii Națiunilor, și anume că organizația a fost de multe ori in
imposiblitatea de a răspunde rapid la o criză.
Consiliul de securitate cuprinde două categorii de membri:
 Membri permanenţi;
 Membri aleşi.
Consiliul de Securitate are cinci membri permanenţi cu putere de veto asupra oricărei
rezoluţii a Consiliului : China, Franţa, Federaţia Rusă, Regatul Unit, Statele Unite.
Cei cinci membri permanenţi ai Consiliului sunt singurele naţiuni recunoscute ca
posesoare de arme nucleare sub tratatul de neproliferare nucleară, cu toate că unele ţări cu arme
nucleare nu au semnat tratatul. India, Pakistan şi Coreea de Nord deţin arme nucleare în afara
cadrului stabilit în tratatul de ne-proliferare nucleară.
Membrii aleşi: zece membri sunt aleşi de Adunarea Generală pentru doi ani, începând
cu ziua de 1 ianuarie, cinci membri sunt schimbaţi anual.
Preşedintele Consiliului de Securitate constă în stabilirea ordinii la zi, prezidarea
reuniunilor Consiliului şi supervizarea oricărei crize. Acesta are autorizaţia de a face declaraţii
şi de a elibera note, utilizate în scopul de a face declaraţii de intenţie în numele întregului
Consiliu de Securitate. Preşedenţia se schimbă in ordinea alfabetică a numelor în limba engleză
a membrilor Consiliului de Securitate al ONU.
Non-membrii se referă la statele care sunt membre ONU dar nu sunt membre ale Consiliului
de Securitate; acestea pot participa la şedinţele Consiliului doar dacă Consiliul este de acord si
dacă acesta constată că interesele respectivului stat sunt afectate în mod deosebit. In general
non-membrii sunt invitaţi să participe la litigiile discutate de Consiliu dacă sunt părţi ale
acestora.
Potrivit art.24, alin.1 din Carta ONU, Consiliului de Securitate îi revine principala
sarcină în domeniul menţinerii păcii şi a securităţii internaţionale. Consiliul de Securitate
trebuie să acţioneze în scopul exercitării îndatoririlor sale în conformitate cu scopurile şi
principiile Naţiunilor Unite.
În domeniul reglementarii paşnice a diferendelor internaţionale, competenta Consiliului
este prevăzută de Capitolul VI al Cartei. Potrivit art.34 al Cartei, Consiliul de Securitate poate
investiga orice dispută sau situaţie care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau care ar putea
da naştere unei dispute, cu scopul determinării în ce măsură continuarea disputei ar putea pune
în pericol menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, poate face apel la alte state membre ale
ONU pentru a întrerupe, total sau parţial, relaţiile economice, maritime, aeriene, poştale si de
comunicaţii radio cu anumite state, pune in aplicare deciziile sale militare prin orice mijloc,
recomanda Adunării Generale noul Secretar General. Consiliul de Securitate poate recomanda
părţilor:
 Proceduri sau metode adecvate de soluţionare (cum ar fi negocierile,
bunele oficii, medierea, supunerea diferendului CIJ);
 Să facă recomandări cu privire la modul de reglementare a diferendului;
 Să recomande părţilor conţinutul reglementării.
Consiliul mai poate ancheta orice diferend şi, de asemenea, poate încredinţa aceasta
Secretarului General.
Orice stat membru al ONU poate sesiza Consiliul de Securitate cu o astfel de problemă
sau situaţie; mai mult, acest lucru poate fi făcut şi de către un stat care nu este membru ONU
cu condiţia de a accepta dinainte, pentru disputa în cauză, obligaţiile cu privire la soluţionarea
paşnică a diferendelor internaţionale prevăzute de Cartă. Consiliul de Securitate poate fi sesizat
şi de către Adunarea Generală în condiţiile prevăzute de art. 11 alin.3.
Indiferent de stadiul în care se află un diferend, Consiliul de Securitate poate recomanda
procedurile şi metodele potrivite pentru aplanarea acestuia, chiar dacă nu a fost sesizat în mod
expres de către părţile diferendului.
În cazul în care părţile unui diferend nu au reuşit să îl soluţioneze prin mijloacele
prevăzute de art.33 din Carta, ele au obligaţia de a sesiza deîndată Consiliul de Securitate. Dacă
acesta consideră că diferendul este de natură a pune în pericol pacea şi securitatea
internaţională, va decide modul de acţiune al soluţionării acestuia.
La cererea părţilor, Consiliul de Securitate poate face recomandări cu privire la
soluţionarea diferendului dintre acestea; aceste recomandări pot avea caracter general, privitor
la modul de soluţionare paşnică a diferendului sau pot cuprinde precizări în concret, de la caz
la caz.
Rezoluţiile Consiliul de Securitate adoptate în temeiul Capitolului VI nu au caracter
obligatoriu pentru părţile diferendului. Cu toate acestea, în baza obligaţiei generale de a
recunoaşte Consiliului de Securitate rolul primordial în privinţa menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale, statele nu pot refuza implicarea acestuia, prin investigaţii sau recomandări, în
soluţionarea paşnică a diferendelor dintre ele şi nu pot ignora rezoluţiile acestuia.
În cazul în care continuarea diferendului devine o ameninţare la adresa păcii, o încălcare
a păcii sau un act de agresiune, Consiliul de Securitate poate lua măsurile necesare cu caracter
de constrângere, potrivit Capitolului VII al Cartei; deciziile Consiliului au forţa obligatorie.
 C) Secretarul General
Secretarul General al ONU este cel mai înalt funcţionar administrativ al organizaţiei.
Acționează în calitate de purtător de cuvânt de facto și de lider al ONU.În această calitate, el
îndeplineşte funcţiile încredinţate de către Adunarea Generală, Consiliul de Securitate,
ECOSOC sau Consiliul de Tutelă. Sub acest aspect, el poate interveni în diverse probleme care
pot genera diferende internaţionale. În prezent, actualul Secretar General este Ban Ki-moom
din Coreea de Sud, al cărui mandat a început la 1 ianuarie 2007 iar primul termen a expirat la
31 decembrie 2011 însă a fost reînnoit. Pe baza art.99 al Cartei, Secretarul General are obligaţia
de a atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme care după părerea sa ar
pune în primejdie menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale. Se poate implica şi direct în
mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor dintre state, prin oferirea bunelor oficii sau în
calitate de mediator precum şi în invitarea părţilor să soluţioneze diferendul prin negocieri.
 Dreptul diplomatic

Diplomaţia este o categorie politico-juridică al cărui obiect îl constituie relaţiile pe

care un stat le are cu un alt stat sau cu alte state, relaţiile existente între un anumit număr de
state, de la cele care fac parte din O.N.U. sau din organizaţii regionale şi până la cele ale
statelor care participă la o alianţă - precum şi relaţiile statelor făcând parte din asemenea
alianţe cu alte puteri sau grupuri de puteri.
Stabilirea şi menţinerea relaţiilor dintre state au impus apariţia unei anumite activităţi,
desfăşurate de organele care reprezintă statul în relaţiile internaţionale, activităţi care poartă
numele de diplomaţie.
Diplomaţia se individualizează prin conceptul său, prin metodele sale şi finalitatea pe
care o urmăreşte.
Conceptul de diplomaţie este echivalent cu acela de dialog; diplomaţia ca metodă este
opusă războiului şi în general politicii de forţă, pentru că diplomaţia este îndreptată spre găsirea
acordului şi se realizează prin mijloace paşnice - ceea ce înseamnă că războiul şi alte activităţi
care presupun recurgerea la forţă sunt excluse din sfera de activitate a agenţiilor diplomatice.
Aşa cum se spune într-o formulă lapidară - de îndată ce s-au întreprins acţiuni de război,
încetează relaţiile diplomatice normale.
Diplomaţia constituie o categorie dialectică, deci dinamică, ceea ce explică de ce esenţa
diplomaţiei este flexibilitatea, căutarea de soluţii reciproc acceptabile, adaptarea continuă la
condiţiile care sunt mereu în schimbare.

Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor juridice de drept internaţional care

se referă la organizarea, competenţa, atribuţiile şi statutul organelor pentru relaţii externe.
Dreptul diplomatic constituie o parte a dreptului internaţional, cuprinzând normele care
reglementează relaţiile externe ale statelor sau, mai exact, raporturile juridice între subiecţii
dreptului internaţional. Dreptul diplomatic nu se situează în afara dreptului internaţional ci
constituie o ramură a acestuia. Dreptul diplomatic cuprinde in multe cazuri şi norme cu caracter
procedural, dar nu se reduce la aspecte pur procedurale.
Constituind o parte a dreptului internaţional rezultă că raporturile pe care le
reglementează dreptul diplomatic sunt numai cele dintre subiecţii de drept internaţional, deci
între state, şi nu între organele acestora (şefi de stat, guverne, Ministere de Externe etc.).
Dreptul diplomatic reglementează activitatea organelor care realizează relaţiile dintre
state; de aici, rezultă că dreptul diplomatic ocupă un rol central în cadrul dreptului internaţional
pentru că se ocupă de Însuşi mecanismul care face să existe şi să se desfăşoare aceste relaţii.
Întrucât dreptul diplomatic constituie o parte a dreptului internaţional, la baza acestuia
stau aceleaşi principii fundamentale şi generale pe care se sprijină şi dreptul internaţional
contemporan. Acest fapt este atestat In mod neechivoc, şi de referirea care se face "in
preambulul Convenţiei din 1961, cu privire ia relaţiile diplomatice, atunci când sunt evocate
scopurile şi principiile cartei O.N.U. în legătură cu egalitatea suverană a statelor, menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale, favorizarea de relaţii prieteneşti.
De aici rezultă că principiile fundamentale ale dreptului internaţional constituie criteriul
suprem de apreciere a legalităţii activităţii diplomatice, ele constituie călăuza activităţii
diplomatice şi trebuie să fie respectate cu stricteţe.
Fundamentul dreptului diplomatic rezidă în primul rând în imperativul stabilirii şi
dezvoltării unor relaţii normale între state, de menţinere a contactelor şi de realizare a unei
colaborări între ele-ceea ce impune prezenţa şi funcţionarea într-un stat străin, a organelor de
reprezentare, precum şi în dezideratul pe care-l au statele ca relaţiile lor diplomatice să
funcţioneze pe bază stabilă şi ordonată.
În condiţiile existenţei de state suverane, independente şi egale, dar şi a unui antagonism
potenţial, regula juridică este cea care oferă bază pentru stabilitate şi un anumit sentiment de
securitate.
Trebuie subliniat că în cazul dreptului diplomatic, acest ansamblu de norme intră, îi
mod normal, în acţiune pe deplin numai după ce un stat a convenit să accepte reprezentantul
altui stat, adică după ce s-au stabilit relaţiile diplomatice între statei respective şi s-a convenit
schimbul de misiuni diplomatice; altfel spus, existenţa relaţiei diplomatice face ca mecanismul
pe care-l reprezintă dreptul diplomatic să intre în acţiune.
Izvoarele dreptului diplomatic
Noţiunea de izvor al dreptului diplomatic (în sensul de formă de exprimare normelor)
semnifică mijloacele juridice prin care statele exprimă şi consacră normele formate prin
acordul lor de voinţă cu privire la domeniul relaţiilor diplomatice.
Este de menţionat că precizările care se fac cu privire la izvoarele dreptului internaţional
sunt valabile şi în cazul dreptului diplomatic. Ca atare, pornind de la faptul că izvoarele de
drept sunt normele prin care se exprimă normele de drept internaţional, create prin acordul
dintre state ca norme de conduită obligatorii, vom reţine că tratatele internaţionale şi cutuma
internaţională constituie izvoarele principale ale dreptului diplomatic.
O a doua notă caracteristică o constituie faptul că izvoarele dreptului diplomatic, se
plasează atât în sectorul dreptului internaţional, cât şi în cel al dreptului intern. Normele
referitoare la înfiinţarea, funcţionarea şi încetarea misiunilor diplomatice sunt, în primul rând,
norme care ţin de ordinea juridică internaţională. Nu se poate însă nega faptul că în legislaţia
internă a statelor există norme care reglementează un aspect sau altul în legătură cu organele
diplomatice (numirea lor, statutul juridic, etc); prin aceasta dreptul intern reprezintă şi el o sursă
de norme care guvernează materia dreptului diplomatic.
Fiecare stat este competent să creeze propriile sale reguli privind domeniul dreptului
diplomatic.
Sursele dreptului diplomatic tradiţional sunt aceleaşi ca şi ale dreptului internaţional, şi
anume: cutuma, tratatul, principiile generale ale dreptului recunoscute de naţiuni, legile interne,
jurisprudenţa şi doctrina; în cazul dreptului aplicabil diplomaţiei multilaterale, avem în vedere :
tratatul, dreptul internaţional a! organizaţiilor internaţionale, jurisprudenţa şi doctrina.
Conferinţa de la Viena din 1961 pentru codificarea dreptului diplomatic a constituit o
reuniune de state şi nu de experţi, reprezentate de plenipotenţiari, având un caracter deliberativ
şi investită cu putere de decizie în formularea unul tratat internaţional. Conferinţa a fost
convocată şi organizată în cadrul şipe baza procedurilor O.N.U. Prestabilirea cadrului de
desfăşurare a avut drept consecinţă numărul redus al statelor participante, cu atât mai mult cu
cât O.N.U, neconstituind în acea vreme o organizaţie cu adevărat universală, nici conferinţa nu
a avut un asemenea caracter.
Conferinţa de la Viena a fost chemată să îndeplinească o sarcină de natură tehnico -
juridică, şi anume codificarea celor mai vechi norme ale dreptului internaţional. Codificarea a
fost înţeleasă nu ca o simplă consacrare a unor norme deja existente ci, într-un sens mai larg
de percepere şi de luare în considerare a noilor realităţi care se manifestaseră în viaţa
diplomatică internaţională, precum şi a exigenţelor care derivau din acestea. Codificarea nu
urmărea să recunoască pur şi simplu normele existente, ci să-şi realizeze reglementarea noilor
realităţi. Această operă de codificare a căpătat deci, în raport cu dreptul diplomatic tradiţional,
o semnificaţie şi un conţinut progresist.
Cu toate acestea, Convenţia nu a înlocuit întregul drept diplomatic general şi chiar în
preambulul ei prevede că dreptul cutumiar rămâne punct de referinţă pentru Interpretarea noilor
norme ale dreptului diplomatic.
Ideile directoare care structurează întregul conţinut a conversaţiei sunt următoarele:
* Misiunea diplomatică, înţeleasă în sensul de organ complex şi unitar a relaţiilor diplomatice
este noţiunea fundamentală în raport de care sunt concepute şi axate regulile convenţiei.
* Ca urmare a recunoaşterii instituţiei misiunii diplomatice şi a plasării ei în centru! dreptului
diplomatic, convenţia a extins imunităţile şi privilegiile la o nouă categorie de persoane aceea a
membrilor personalului administrativ şi tehnic, în calitatea lor de membri ai misiunii.
* Statului acreditar i s-a conferit un ansamblu de prerogative speciale graţie cărora poate
împiedica mărirea excesivă a efectului misiunii diplomatice străine.
* Tendinţa de a asigura un echilibru just între interesele opuse ale celor două state - acreditant
şi acreditar.
* Reguli care până la Convenţia de la Viena constituiau simple reguli de curtoazie au devenit
după aceea veritabile norme juridice (cele cu privire la procedura de cerere a agrementului,
cele referitoare la scutirea vamală, ş.a.)
* Convenţia a soluţionat vechile controverse doctrinare cu privire la întinderea anumitor
imunităţi diplomatice, mai ales cele referitoare la acţiunile reconvenţionale.
Referitor la problema intervenţiei diplomatice a unui stat pentru protejarea
conaţionalilor aflaţi în exterior, Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice - Viena, 18 aprilie
1961 stabileşte următoarele aspecte cu caracter general:
 Art.3, pct.1,lit.b "funcţiile misiunii diplomatice constau în :...a ocroti în statul
acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele admise
în dreptul internaţional .
Relaţiile diplomatice alcătuiesc o categorie specială de raporturi între state, de o
calitate superioară şi de o importanţă deosebită. Ele sunt acele relaţii interstatale care au o
notă distinctă, dată de subiecţii, obiectul şi finalitatea pe care acestea o au.
Relaţiile diplomatice apar ca un rezultat în evoluţia de ansamblu a raporturilor dintre
două state şi constituie în acelaşi timp o premisă pentru dezvoltarea generală a relaţiilor, deci
pentru extinderea, diversificarea şi aprofundarea colaborării dintre statele în cauză.
Existenţa de relaţii diplomatice constituie o stare de normalitate a raporturilor între două
state: ele presupun, de regulă, existenţa unei stări de pace şi reprezintă prin definiţie,
instrumente de pace între statele respective. Deci nu numai că sunt opuse stării de război, ci
implică chiar un minimum de relaţii de înţelegere şi de colaborare. Canalul diplomatic
constituie calea normală şi cea mai potrivită de comunicare între state în relaţiile guvernate de
către dreptul internaţional.
Relaţiile diplomatice au un caracter permanent, fiind legate de însăşi existenţa statelor:
ele nu se stabilesc pentru o anumită perioadă de timp, ci tind prin însăşi natura lor, să dureze
nedefinit în timp.
Dreptul internaţional nu reglementează şi nici prevederile dreptului intern nu
precizează, în mod obişnuit, condiţiile care trebuie să fie îndeplinite pentru stabilirea de reiaţii
diplomatice: în Constituţiile unor state se specifică doar organul competent a exercita
prerogativa în chestiune, iar în altele nu se face nici o menţiune.
Stabilirea de relaţii diplomatice presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii:
- entităţile între care se stabilesc relaţiile diplomatice să aibă personalitate juridică
internaţională (statele respective să fie independente),
- cele două state sau guvernele celor două state să se fi recunoscut reciproc,
- să existe un acord reciproc între cele două state.
Stabilirea de relaţii diplomatice între cele două state are loc pe baza consimţământului
lor mutual, în temeiul unui acord de voinţă între statele în cauză.
Actul recunoaşterii unui stat sau a unui guvern nu constituie şi o stabilire de relaţii
diplomatice între statul care face recunoaşterea şi statui recunoscut, chiar dacă recunoaşterea
urmăreşte acest obiectiv. Cele două acte - recunoaşterea şi stabilirea de relaţii diplomatice -
exprimă o anumită stare a relaţiilor celor două state; în vreme ce o recunoaştere poate fi dictată
de considerente politice greu de ignorat de către orice stat (din punct de vedere politic nu se
poate amâna sau evita recunoaşterea unui stat), stabilirea de relaţii diplomatice reprezintă o
stare calitativ superioară, o situaţie pe care interesele reciproce o promovează.
Confirmând lipsa obligaţiei unui stat de a stabili relaţii diplomatice, în literatura juridică
s-a relevat că stabilirea de relaţii diplomatice este o chestiune care ţine nu de dreptul strict, ci
de bunele raporturi între state; un stat care refuză să intre în relaţii diplomatice ori să continue
aceste relaţii cu alte state nu numai că adoptă o poziţie inamicală şi chiar o atitudine ostilă faţă
de ele, dar înseamnă că se plasează în afara comunităţii internaţionale şi se exclude el singur
din sfera de aplicare a regulilor dreptului internaţional pozitiv.
Potrivit dispoziţiilor din art.2 din Convenţia de la Viena "stabilirea de relaţii
diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin
consimţământ mutual."
Acordul între două state prin care se exprimă dorinţa de stabilire a relaţiilor diplomatice
poate lua forma unui tratat solemn (fie un tratat ad-hoc, fie o clauză dintr-un tratat politic mai
amplu), dar poate fi realizat şi în forme mai puţin solemne ca un schimb de note între miniştrii
de externe sau între ambasadorii celor două ţări care se află într-o ţară terţă sau i-au parte ca
reprezentanţi la O.N.U.
Acordul fundamental de a stabili relaţiile diplomatice şi de a înfiinţa o misiune
diplomatică constituie un acord cadru pentru un număr de acorduri următoare (numirea
anumitor membri ai personalului, înfiinţarea de birouri în afara sediului misiunii diplomatice)
sau acte unilaterale menite să reglementeze suplimentar ori să detalieze pe cele deja stabilite.

Reprezentarea intereselor unui stat

Instituţia "reprezentării intereselor unui stat " sau "puterii protectoare" a jucat un anumit
rol în aproape toate războaiele care s-au succedat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar
mai ales în timpul celor două războaie mondiale cu ajutorul acesteia, s-a realizat protecţia
civililor şi a prizonierilor de război şi în general, s-a asigurat un minimum de contacte sau de
relaţii între statele beligerante. După 1945 intuiţia "puterii protectoare" a căpătat o importanţă
crescândă şi în timp de pace, pentru ca începând cu anul 1960 intuiţia să fie folosită într-un
mod cu totul special. Numeroase state, mai ales cele care s-au format recent, recurg tot mai
frecvent la ruperea relaţiilor diplomatice, precum şi la naţionalizarea bunurilor străine. în multe
din asemenea cazuri, acţiunea puterii protectoare s-a dovedit de o reală importanţă, servind la
lămurirea părţilor asupra raţiunilor măsurilor luate şi ajutându-le să se pună de acord asupra
pretenţiilor.
Practica folosirii puterii protectoare este în mod obiectiv promovată de împrejurarea că
interdependenţa economică din zilele noastre face instabilă menţinerea anumitor relaţii, chiar
şi în lipsa relaţiilor diplomatice. Transformări ale instituţiei au loc şi pe planul domeniului ei
de acţiune, care se lărgeşte şi se modifică continuu: de pe domeniul său umanitar, aplicabil în
special în timp de război, accentul a trecut pe cei ai protecţiei intereselor publice şi private.
Instituirea puterii protectoare presupune îndeplinirea unor condiţii:
- în primul rând, trebuie să aibă loc alegerea puterii protectoare de către statui care doreşte
să-şi asigure protecţia intereselor sale în raport cu alt stat cu care nu întreţine reiaţii diplomatice;
- în al doilea rând, trebuie să existe şi acordul puterii protectoare care a fost aleasă. în practica
actuală, pe căile diplomatice normale, se adresează guvernului puterii protectoare o cerere
oficială cu caracter de urgenţă. Guvernul solicitat poate să accepte, să condiţioneze aşteptarea
de aprobarea expresă a statului primitor, ori să-şi decline propunerea ce i s-a făcut (atitudine
posibila in cazuri excepţionale)
- a treia condiţie constă în obţinerea consimţământului statului primitor cu privire la puterea
protectoare aleasă. în acest scop guvernul puterii protectoare, îi adresează pe căi diplomatice
normale o cerere specifică de agrement. Unele state preferă să se asigure de acest consimţământ
înainte de a accepta în mod definitiv cererea de protecţie, altele se limitează la simple notificări.
De regula, statul primitor acorda consimţământul sau fie expres, fie tacit. Un refuz din
partea statului primitor nu este exclus, iar statul solicitant nu trebuie să insiste (această
insistenţă n-ar putea decât să-i aducă prejudicii propriilor sale interese în statui primitor). în
această situaţie, statul solicitant va alege o altă putere protectoare. Există şi cazuri în care
guvernul statului primitor adoptă o atitudine de refuz sistematic.
In Convenţia de la Viena din 1961 la art.45 alin.6 care prevede la punctul c statul
acreditant poate încredinţa ocrotirea intereselor sale şi ale cetăţenilor săi unui stat terţ,
acceptabil pentru statul acreditar.

Misiunile diplomatice
Statele, ca subiecte de drept internaţional, stabilesc între ele, relaţii diplomatice, şi pot
face schimburi, prin înfiinţare, de misiuni diplomatice.
Misiunile diplomatice ocupa un loc de cea mai mare importanţă în cadrul organelor
externe ale unui stat având ca sarcină să asigure în mod continuu bunele relaţii dintre state,
dezvoltarea lor, apărarea intereselor statului pe care îl reprezintă şi ale cetăţenilor acestuia.
Dreptul statelor de a trimite misiuni diplomatice şi de a primi asemenea misiuni este
denumit drept de legaţie, care decurge din suveranitatea statelor şi corespunde principiului
cooperării internaţionale. Dreptul de legaţie este activ, constând în trimiterea misiunii
diplomatice şl pasiv, de a primi asemenea misiuni.
Convenţia de la Viena din 1961 stipulează în acest sens că : "stabilirea de relaţii
diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente se face prin
consimţământ mutual".
Misiunile diplomatice ale unui subiect de drept internaţional înfiinţate pe lângă un alt
subiect de drept internaţional, sunt împărţite în două categorii: misiuni diplomatice temporare
(ad-hoc) şi misiuni diplomatice permanente.
Din categoria misiunilor diplomatice cu caracter temporar fac parte:
- delegaţiile la conferinţe şi organizaţii internaţionale;
- misiunile speciale;
- trimişii itineranţi;
- birourile temporare.
Misiunile diplomatice permanente pot fi clasificate în două categorii:
- misiuni diplomatice de tip clasic care au şi un caracter bilateral cuprinzând: ambasada,
nunţiatura, legaţia şi internunţiatura;
- misiuni diplomatice de tip nou, din care unele au caracter bilateral, iar altele multilateral
cuprinzând: înaltele Comisariate, delegaţiile permanente pe lângă organizaţiile internaţionale
şi misiunile unei organizaţii internaţionale existente în diferite state.
 Misiunile diplomatice permanente trebuie să contribuie, prin activitatea lor, potrivit art.3
lit.e al Convenţiei de la Viena din 1961 la stimularea relaţiilor prieteneşti între statul acreditant
(care trimite misiunea diplomatică) şi statul acreditar (sau de reşedinţă) şi dezvoltarea relaţiilor
dintre ele, în domeniul economic, cultural şi ştiinţific.
În cadrul acestei funcţii generale şi decurgând din această funcţie, misiunile diplomatice
permanente îndeplinesc următoarele funcţii specifice:
- reprezintă statul acreditant pe lângă statul acreditar (funcţia de reprezentare);
- poartă tratative, negocieri, cu guvernul statului acreditar (funcţia de negociere);
- se informează, prin toate mijloacele legale, de condiţiile şi evenimentele din statul acreditar
şi comunică aceste informări guvernului statului său (funcţia de observare şi informare);
- funcţia de protejare a intereselor statului acreditant şi ale cetăţenilor acestuia; exercitarea
de funcţii consulare; protecţia diplomatică;
- promovează relaţii prieteneşti şi de dezvoltare a relaţiilor economice, culturale şi ştiinţifice
(funcţia de cooperare internaţională);
Încheierea acordului pentru înfiinţarea unei misiuni diplomatice permanente este
precedată de tratative politice, în cadrul cărora se discută şi se convine acest lucru de către
statele în cauză, într-un moment istoric determinat. Instrumentul diplomatic în care se
concretizează acest acord de înfiinţare a misiunii diplomatice sau de schimb de misiuni
diplomatice între cele două state, poate lua forma unui tratat scris sau oral, a unui tratat în mod
special încheiat pentru acest scop (ad-hoc), sau poate face parte dintr-un tratat cu un conţinut
mai larg prin care au fost reglementate diferitele chestiuni contencioase şi au fost puse baze noi
în raporturile dintre cele două state.
Statul care înfiinţează (trimite) misiunea poartă denumirea de stat acreditant, iar cel pe
teritoriul căruia se înfiinţează (o primeşte) se numeşte stat acreditar, terminologie reţinută şi în
Convenţia de la Viena din 1961.
Din acord se precizează dacă este vorba de un schimb de misiuni diplomatice sau de
înfiinţarea unei singure misiuni.
Prin acest acord sau aranjamente succesive, părţile pot fixa în detaliu modul în care va
avea loc înfiinţarea misiunii diplomatice sau menţiona pur şi simplu numai principii generale
şi caracteristicile structurale ale misiunii (rangul, efectivul, competenţele acesteia, ş.a.).
Acordul realizat cu privire la înfiinţarea unei misiuni diplomatice nu trebuie confundat
cu acordul privind stabilirea de relaţii diplomatice (chiar dacă, în unele cazuri, ambele se pot
conveni prin acelaşi aranjament) şi nici cu diverse proceduri (de agrement, etc) prin care o
anumită persoană este numită şef de misiune sau membru al personalului misiunii diplomatice
(misiunea diplomatică există din punct de vedere juridic şi-şi poate desfăşura activitatea înainte
şi independent de numirea unei persoane într-o calificare sau alta la misiune).

Structura şi personalul misiunii diplomatice

Structura unei misiuni diplomatice variază în funcţie de mărimea, capacitatea şi
interesele statului acreditant, ca şi de importanţa pe care o prezintă pentru aceasta statului
acreditar; calitatea relaţiilor - natura şi conţinutul - dintre cele două state are, de asemenea,
relevanţă în această privinţă.
Personalul unei misiuni diplomatice se împarte în trei categorii:
- personalul diplomatic (sau agenţii diplomatici);
- personalul tehnic şi administrativ;
- personalul de serviciu.
Personalul diplomatic este alcătuit din: şeful misiunii, miniştri-consilieri, consilieri,
secretari 1,2,3 şi ataşaţi.
Consilierul este principalul colaborator al şefului misiunii Şi conduce activitatea
secretarilor care coordonează un anumit sector ai misiunii.
Secretarul are în competenţa sa coordonarea activităţi i misiunii diplomatice într-un
anumit domeniu corespunzător secţiilor enumerate de la punctul 2.
Ataşatul este membru cei mai mic în grad, în cadrul personalului diplomatic. în afară
de ataşaţi de ambasadă, o misiune diplomatică are, de obicei, şi ataşaţi speciali, cum sunt
ataşaţii militari, navali şi ai aerului, care urmează imediat, In ordine ierarhică, după consilierul
ambasadei.
Personalul tehnic şi administrativ, este alcătuit din şeful cancelariei, translatorii,
secretari tehnici, cititori, dactilografi, etc. Unele state recrutează o parte a personalului tehnic
şi administrativ dintre cetăţenii statului acreditar.
Personalul de serviciu cuprinde şoferi, curieri, portari, bucătarul, grădinarul, oameni de
serviciu, etc.
Şeful titular al misiunii diplomatice are titlul de ambasador şi face parte din prima clasă
în ierarhia diplomatică. El este reprezentantul cu competenţă generală de reprezentare şi de
apărare a intereselor statului acreditant, ale persoanelor juridice şi ale cetăţenilor săi pe
teritoriul statului acreditar.
Imediat după stabilirea relaţiilor diplomatice sau a reluărilor, în aşteptarea desemnării
unui ambasador, ori în cazuri speciale de natură conflictuală sau din motive de economii, în
mod excepţional, ambasada poate fi condusă de un însărcinat cu afaceri în ad-interim sau
permanenţi.
Posibilitatea exercitării de funcţii consulare de către misiunea diplomatică este
confirmată prin chiar prevederile Convenţiei de la Viena din 1961 la art.3 : Nici o dispoziţie a
prezentei Convenţii nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice, exercitarea
funcţiilor consulare. Ceea ce distinge secţia consulară de alte secţii ale misiunilor
diplomatice, este faptul că aria ei teritorială nu se întinde în toate cazurile la întregul teritoriu
al satului acreditar. Secţia consulară se organizează în cadrul misiunii diplomatice atunci când
nu există un consulat ai statului acreditant în capitala statului acreditar — ceea ce reprezintă
situaţia obişnuită în practica statelor.
Secţia consulară a unei misiuni diplomatice include în sectoarele ei de activitate:
protecţia consulară şi asistenţa consulară precum şi operaţiuni pe linie de paşapoarte şi vize,
acte administrative, notariale şi judiciare (înmatriculări şi diverse înregistrări).
în acest scop sunt desemnaţi în cadrul secţiei consulare membrii ai misiunii cu o formaţiune
specială în domeniul consular; multe astfel de acţiuni pot fi îndeplinite şi de un personal
nediplomatic, din cadrul personalului tehnic şi administrativ al misiunii diplomatice.

Activitatea diplomatică a ambasadei

Activitatea ambasadei se desfăşoară pe două planuri: acela ar raporturilor sale cu statul
propriu şi acela ar raporturilor ambasadei cu statul acreditar. Această activitate se manifestă în
trei faze:
- primirea instrucţiunilor (scrise şi orale) de către ambasadă de la guvernul său atât înainte de
plecarea agentului diplomatic în misiune cât şi în timpul îndeplinirii misiunii în statul acreditar;
- demersurile diplomatice întreprinse de ambasadă pe lângă statul acreditar;
- rapoartele pe care ambasada le trimite propriului său Minister al Afacerilor Externe şi prin
care aduce la cunoştinţa guvernului său, rezultatele misiunii.
Demersul diplomatic este o acţiune înfăptuită de ambasadă pe lângă organele statului
acreditar, în vederea îndeplinirii sarcinilor primite din partea guvernului ei. Din punct de vedere
al scopului urmărit, un demers diplomatic poate avea ca obiect:
- transmiterea unor comunicări din partea statului acreditant;
- obţinerea de informaţii de la statul acreditar,
- formularea unor propuneri (de exemplu, cu privire la încheierea unui tratat);
- îndeplinirea de către statul acreditar a unor acţiuni concrete (de exemplu acordarea unor
drepturi speciale);
- încetarea unor acţiuni neprieteneşti;
- protecţia diplomatică care desemnează, ca expresie juridică, dreptul unui stat de a proteja pe
cetăţenii săi ori drepturile acestora în statul acreditar.
- orale, constând în declaraţii cu privire la poziţia statului acreditar, notificării prin care statul
acreditar este avertizat cu privire la anumite situaţii şi consecinţele pe care le pot atrage, şi
proteste, faţă de o anumită comportare a statului acreditar;
- scrise, concretizându-se într-o notă diplomatică;
- mixte, atunci când demersul oral (întrevederea între ambasador şi un factor de răspundere
din Ministerul de Externe al statului acreditar) este urmat de o notă diplomatică.

Funcţia de protejare a intereselor statului acreditant şi a cetăţenilor acestuia

Misiunea diplomatică are, ca una din funcţiile sale principale, sarcina de a proteja în
statul acreditar interesele statului acreditant şi ale conaţionalilor acestuia atunci când ei se află
în cadrul frontierelor statului acreditar atât ca persoane fizice cât şi ca persoane juridice.
În cazul în care asemenea subiecţi au fost prejudiciaţi şi întrucât nu au posibilitatea unei
reparaţii pe căile normale ale justiţiei, ei cer sprijin, iar misiunea are sarcina să le acorde
protecţie. Aceasta constituie o funcţie tradiţională a misiunilor diplomatice. în materie de
protecţie a intereselor cetăţenilor proprii funcţia cea mai importantă a unei misiuni diplomatice
este aceea de a proteja vieţile şi bunurile în cazuri individuale sau colective şi de a acorda
asistenţa de care aceştia au nevoie.
Pentru conaţionalul aflat în exterior, misiunea diplomatică este instituţia de încredere
căreia i se adresează ori de câte ori are probleme sau interesele sale sunt afectate fie din cauza
guvernului sau a unor agenţi ai guvernului statului acreditar, fie din cauza unor persoane
private. Astfel, în cazul unor împrejurări deosebite, agentul diplomatic va cere guvernului
statului acreditar să ia măsurile adecvate pentru a proteja viaţa şi bunurile concetăţenilor săi şi
va protesta dacă guvernul nu a luat aceste măsuri; la fel, în cazul în care, prin legi
discriminatorii sau măsuri guvernamentale, interesele concetăţenilor săi sunt afectate, agentul
diplomatic va fi îndreptăţit să facă demers la guvernul local, cerând despăgubiri pentru
prejudiciile suferite; în cazul în care un concetăţean este arestat ori expulzat, sau proprietatea
lui îi este confiscată, trimisul diplomatic va cere reparaţii ş.a.
Protecţia intereselor pe care statul acreditant le are în statul acreditar, precum şi a
drepturilor şi intereselor pe care le au cetăţenii săi - persoane fizice şi juridice- constituie o
sarcină fundamentală în ansamblul activităţii unei misiuni diplomatice şi este considerată ca o
funcţie tradiţională a acesteia.
Expresia juridică care desemnează dreptul unui stat de a proteja pe cetăţenii săi ori
drepturile acestora în străinătate este aceea de "protecţie diplomatică". Protecţia diplomatică
este o funcţie a suveranităţii statelor pe care acestea o au în cadrul comunităţii internaţionale şi
constituie, în mod tradiţional, o practică interstatală care în timpurile moderne a devenit o
regulă a dreptului internaţional cutumiar.
În Convenţia de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic, printre funcţiile unei
misiuni diplomatice este menţionată şi aceea de a "proteja în statul acreditar interesele statului
acreditant şi ale cetăţenilor săi în limitele admise de dreptul internaţional", (art.3 pct.1 lit.b)
La Conferinţa de la Viena, textul a generat o întreagă discuţie, prin amendamentul care
a fost prezentat la acest alineat, amendamentul care avea ca obiect să limiteze protecţia
intereselor statului acreditant şi a cetăţenilor săi la ceea ce permite dreptul internaţional. în
vreme ce unele delegaţii s-au raliat acestei propuneri, altele şi-au exprimat îndoielile cu privire
la necesitatea unei asemenea referiri.
Rădăcinile cele mai îndepărtate ale ideii de protecţie diplomatică pot fi regăsite în
timpurile prefeudale, iar originea fundamentării doctrinale a instituţiei se regăseşte în scrierile
juristului Vattel; scriitori ca Vattel şi Hefter au tratat subiectul în contextul chestiunii mai largi
a responsabilităţii statului, dar fundamentarea clasică a protecţiei diplomatice este văzută ca L

compromis între două principii în conflict - cel al suveranităţii personale şi cel al suveranităţii
teritoriale a statelor.
Fiind o procedură pentru a da efect responsabilităţii statelor, se susţine că ea şi-ar găsi
fundamentarea în obligaţia impusă de către dreptul internaţional statelor de a asigur străinilor
care se găsesc pe teritoriul lor un tratament care să nu fie inferior unui anumit standard minim
sau să existe un principiu fundamental de drept internaţional potrivit cărui fiecare stat are
dreptul să protejeze pe naţionalii săi - persoane fizice sau juridice - contra oricăror violări din
partea autorităţilor statului de reşedinţă sau a cetăţenilor acestuia. Te odată nu se poate contesta
existenţa unui principiu elementar de drept internaţional potrivi căruia un stat este îndreptăţit
să protejeze cetăţenii prejudiciaţi prin acte contrare dreptului internaţional comise într-un alt
stat. Acesta cu atât mai mult cu cât protecţia îşi găseşte fundamentarea nu numai în dreptul
cutumiar ci şi în cel convenţional, prin tratate (de comerţ pentru navigaţie, de menţinere a păcii,
etc.) care prevăd în mod precis ce drepturi şi ce obligaţii au cetăţenii străini şi garanţiile de care
dispun în cazul violării acestora, precum şi prin unele legi internaţionale care stipulează dreptul
cetăţeanului la protecţia statului său.

Condinţiile recunoaşterii şl exercitării protecţiei diplomatice

Funcţia ocrotirii în statul acreditar a intereselor statului acreditant şi ale cetăţenilor săi
trebuie să fie concepută şi exercitată în limitele admise de dreptul internaţional; ea are un
caracter subsidiar, în sensul că în lipsa unui angajament specific între statele respective sau a
unei obligaţii rezultând dintr-o altă normă internaţională, realizarea dreptului şi protecţiei
persoanelor respective are loc în cadrul ordinei juridice a statului acreditar.
Abordarea problemei protecţiei diplomatice şi a condiţiilor de exercitare a ei trebuie să
se facă în contextul respectării principiilor fundamentale care guvernează relaţiile dintre state
şi a aranjamentelor internaţionale valabil asumate. Exercitarea protecţiei diplomatice trebuie
să nu constituie o ameninţare ori să presupună folosirea efectivă a forţei sau să apară o altă
formă de intervenţie în afacerile interne; să nu fie un mijloc de presiune asupra statului acreditar
şi nici un pretext pentru a face ingerinţe în treburile interne ale acestora.
Potrivit dreptului internaţional, există o serie de reguli specifice cu privire la protecţia
diplomatică şi anume:
1. actul de care se plânge cetăţeanul lezat trebuie să fie ilicit în raport cu dreptul
internaţional;
2. acest act să constituie violarea unui tratat sau a regulii standardului minim;
3. condiţia cetăţeniei şi naţionalităţii;
4. epuizarea recursului intern;
5. facultatea statului protector de a acţiona sau de a se abţine.

Una dintre limitele acţiunii de protecţie diplomatică constă în aceea că problema

protecţiei diplomatice nu se pune decât în cazul în care există o violare a dreptului, deci a unui
caz de răspundere internaţională (în marea majoritate a cazurilor, protecţia diplomatică
premerge sau conduce la răspunderea statelor).
În acest caz trebuie să existe deci conduita ilegală, activitatea contară dreptului
internaţional a statului acreditar faţă de care se întreprinde activitatea statului acreditant.
Condiţia fundamentală a admiterii protecţiei diplomatice este aceea ca statul acreditant
să-şi legitimeze calitatea de a întreprinde o asemenea acţiune, adică să demonstreze că persoana
fizică are cetăţenia, iar persoana juridică, naţionalitatea statului acreditant.
Persoana fizică sau juridică trebuie să aibă cetăţenia, respectiv, naţionalitatea statului
care exercită protecţia începând din momentul când ea a făcut obiectul actului ilicit şi până în
cel în care protecţia se exercită.
Fiind cu o relevanţă mult mai largă, condiţia cetăţeanului ei nu se limitează în privinţa
implicaţiilor sale la protecţia diplomatică ci joacă un rol de comandament asupra unei întregi
game de probleme ca: statutul persoanelor şi regulile de conflict; condiţia de aplicare a
numeroaselor reguli convenţionale, aplicaţii ale unor reguli de drept a războiului, ş.a.
Regula cetăţeniei are o aplicaţie generală, în sensul că ea constituie o condiţie a
protecţiei diplomatice atât în ceea ce priveşte persoanele fizice, cât şi cele juridice (de drept
public sau privat); de asemenea, se aplică şi în cazul unor entităţi cum sunt navele şi aeronavele.
în acelaşi timp, ea are o aplicaţie obligatorie, întrucât un subiect de drept internaţional nu poate
prezenta o protecţie internaţională în numele cetăţeanului unui alt stat sau a unei persoane fără
cetăţenie.
În ceea ce priveşte persoanele fizice, se aplică următoarele reguli:
- un stat nu poate interveni în favoarea unei persoane care nu are cetăţenia sa în conformitate
cu normele sale de drept intern;
- trebuie ca cetăţenia să poată fi opozabilă statului contra căruia este îndreptată reclamaţia,
iar opozabilitatea există atunci când statul reclamat a recunoscut această cetăţenie sau când
cetăţenia este efectivă;
- în caz de dublă cetăţenie sau de schimbare a cetăţeniei, trebuie să fie făcută proba
efectivităţii, aceasta determinând posibilitatea protecţiei diplomatice.
Recurgând la acţiunea diplomatică, un stat afirmă propriul său drept (dreptul de a
asigura în persoana cetăţeanului său respectul pentru regulile de drept internaţional); protecţia
diplomatică constituind o măsură pentru apărarea drepturilor statului, acordarea acesteia
constituie o facultate, având un caracter discreţionar, în raport cu cetăţeanul statului acreditant
- persoană fizică sau juridică. Din punct de vedere al cetăţeanului care solicită protecţia
diplomatică, rămâne un beneficiu care i se poate acorda sau refuza şi nu un drept subiectiv al
individului.
Măsura în care conaţionalii statului acreditant pot cere protecţia necesară de la misiunea
diplomatică, este acordată diferit.
În practica îndelungată a statelor, în marea majoritate a cazurilor, relaţiile diplomatice
au existat în acelaşi timp cu cele consulare; ca atare, existenţa de relaţii între două state a
însemnat, aproape întotdeauna existenţa ambelor categorii de relaţii, iar misiunea diplomatică
a exercitat de regulă şi funcţii consulare sau cel puţin anumite funcţii consulare. De aceea în
practica relativ nouă a statelor, în cadrul misiunii diplomatice există o secţie sau o cancelarie
consulară care se ocupă de exercitarea de funcţii şi activităţi consulare ca: acordarea de vize,
eliberarea de paşapoarte, legalizarea de documente ş.a. Misiunea diplomatică exercită astfel de
activităţi ca urmare a îndeplinirii, într-un mod diferenţiat de misiunea consulară, a funcţiei de
protecţie a intereselor cetăţenilor statului acreditant.
Problema exercitării de funcţii consulare de către misiunea diplomatică a fost ridicată
la Convenţia de la Viena din 1961, iar discutarea ei a prilejuit formularea a două puncte de
vedere opuse, privind posibilitatea ca misiunea diplomatică să exercite funcţii consulare.
Textul final, (pregătit de comitetul de redactare) pe care l-a adoptat conferinţa de la Viena din
1961 este următorul: "Nici o dispoziţie a prezentei Convenţii nu poate fi interpretată ca
interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare".(art.3)
Rezultatul acestei formulări ambigue este că, în ultimă analiză, statul acreditar poate
continua să pretindă a i se cere consimţământul înainte ca asemenea funcţii să fie îndeplinite,
iar statul acreditant are un oarecare temei pe care-l poate invoca în sprijinul admisibilităţii
activităţilor consulare. Cum exercitarea de funcţii consulare de către o misiune diplomatică este
o practică generalmente acceptată, însă tacit, câtă vreme statul acreditar nu ridică nici o
obiecţie, misiunea diplomatică îşi va îndeplini funcţiile consulare cu luare în considerare însă
a regulilor care sunt specifice acestei activităţi şi a obligaţiilor care decurg pentru agentul
diplomatic din statul său.
Misiunea diplomatică exercită şi alte funcţii privind cetăţenii statului acreditant, în
domeniul stării civile sau cu caracter notarial (înregistrarea naşterilor, decesurilor şi
căsătoriilor, evidenţa cetăţenilor, autentificarea documentelor, serviciul de citare şi eliberarea
de paşapoarte şi vize); asemenea sarcini nu sunt îndeplinite, necesarmente, în secţiile consulare
ale misiunilor diplomatice sau cu titlu de funcţii consulare.
Există practica păstrării la misiunea diplomatică al unui registru al cetăţenilor statului
acreditant, şi este recomandabil pentru persoanele rezidente sau care se află temporar în
străinătate să se înregistreze la ambasadă sau consulat - pentru că această evidenţă ajută la
protecţia diplomatică să poată fi acordată mai repede la nevoie.
Una dintre sarcinile agentului diplomatic este şi aceea de a veghea cu atenţie asupra
condiţiilor şi tratamentului acordat minorităţilor din statul acreditar. Această misiune nu se
cuprinde însă în cadrul funcţiei de protecţie pe care o exercită cu privire la cetăţenii statului
său, întrucât persoanele care alcătuiesc aceste minorităţi sunt cetăţeni ai statului acreditar şi,
dacă dreptul internaţional recunoaşte dreptul unui trimis de a acorda protecţie cetăţenilor
statului său, în schimb nu există un asemenea drept în ceea ce priveşte minorităţile. în mod
strict, din punct de vedere al dreptului internaţional, tradiţional, un stat este în drept să-şi
ocrotească cetăţenii, inclusiv pe cei aparţinând minorităţilor, în modul în care el stabileşte.
Cu toate acestea, s-a recunoscut, în special după primul război mondial, că situaţia şi
tratamentul minorităţilor în anumite împrejurări pot deveni, preocupare pentru alte naţiuni; şi
în acest cadru, unele tratate de pace, precum şi unele tratate bilaterale cuprind dispoziţii
referitoare la poziţia şi tratamentul minorităţilor. Este cazul statelor care s-au format în urma
destrămărilor imperiilor austro-ungar şi german, după primul război mondial, sau a celor
formate ca urmare a decolonizării imperiilor britanic, francez, olandez, portughez, ş.a. după cel
de-al doilea război mondial.
Deşi tratamentul minorităţilor este stabilit de statul de reşedinţă, de fiecare dată când
acest stat a violat drepturile minorităţilor, celelalte state nu au întârziat să protesteze.
Persecuţiile naziste împotriva persoanelor de origine evreiască au stârnit protestul întregii lumi
civilizate; atitudinea rasistă a fostelor guverne din Africa de Sud faţă de aceste guverne.
Aspectele umanitare au căpătat o semnificaţie specială în contextul Cartei O.N.U. şi al
Declaraţiei Drepturilor Omului, subliniindu-se faptul că orice stat este îndreptăţit să i-a
atitudine în cazul persecutării minorităţilor de către un anumit stat.
Trebuie precizat însă că această activitate de a veghea cu atenţie asupra condiţiilor şi
tratamentului acordat minorităţilor din statul acreditar, nu figurează printre funcţiile misiunii
diplomatice menţionate în Convenţia de Codificare de la Viena din 1961. în această situaţie,
exercitarea funcţiei de a veghea asupra unei minorităţi naţionale nu se pune decât în măsura în
care statul acreditar o recunoaşte ca atare.
În prezenţa unui tratat, protecţia minorităţilor poate fi reclamată ca obligaţie
convenţională ce-i revine statului acreditar, care este parte la tratat. Dacă sunt în vigoare tratate
cu privire la minorităţi, admisibilitatea ca şi întinderea activităţii trimisului statului acreditant
va depinde de prevederile acestora, fiind îndreptăţit să se asigure că aceste obligaţii sunt în mod
cuvenit îndeplinite de către statul de reşedinţă (între India şi Pakistan s-a încheiat un acord în
1951 prin care fiecare din state şi-a asumat obligaţia de a asigura un tratament corespunzător
minorităţilor lor; în baza acestuia, fiecare guvern a numit un ministru responsabil cu problemele
minorităţilor şi cei doi miniştri au întreprins vizite în comun în regiunile respective).
În cazul în care statele în cauză nu sunt ţinute printr-o obligaţie convenţională,
admisibilitatea acestei activităţi şi limitele ei depind de statul acreditar (care va putea tolera sau
interzice); de aceea, sarcina unui diplomat de a avertiza guvernul, statului acreditar cu privire
la tratamentul minorităţilor este delicată şi trebuie acordată cu deosebită prudenţă, pentru că
guvernele resimt orice intervenţie a guvernelor străine şi a trimişilor lor în asemenea probleme.
Cu toate acestea, guvernul statului acreditar nu poate rămâne indiferent faţă de atitudinea
agentului diplomatic dacă abordarea acestei probleme se face cu tact. Deoarece orice acţiune
poate da impresia unei intervenţii în treburile interne, un trimis trebuie să evite să se manifeste
în acest sens, în special în probleme care privesc strict politica guvernului.