Curs Drept internațional public-23 februarie 2023

(este materia care se regaseste in cursul 16 din cartea Domnului Profesor

Adrian Nastase)

Dreptul tratatelor. Definiție, elemente, denumiri, clasificare, încheiere,

intrare în vigoare, înregistrare
1.Cadrul juridic convenţional în materia tratatelor
Regulile cu privire la problematica vastă a tratatelor au fost codificate prin două
convenţii:
m Convenţia din 1969 de la Viena (în vigoare din 1980) pentru tratatele care se
încheie între state;
m Convenţia din 1986 de la Viena pentru tratatele care se încheie între state şi
organizaţiile internaţionale sau între organizaţiile internaţionale.
România nu este parte la aceste convenții, dar aplică normele lor cu caracter de
cutumă.
De asemenea, legislaţia naţională cuprinde o serie de reglementări, iar diferitele
tratate conţin, de obicei, şi unele reguli specifice în clauzele finale.
Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor constituie un tratat, dar în literatura de
specialitate se afirmă că reprezintă un veritabil cod al dreptului tratatelor obligatoriu pentru
toate statele sau principalul izvor al dreptului tratatelor. Fiind expresia ,,codificării şi
dezvoltării progresive” a dreptului internaţional, aceasta este considerată instrumentul prin
care s-au codificat regulile cutumiare existente, dar şi mijlocul prin care s-a realizat adoptarea
unor norme noi în materiei, corespunzătoare evoluţiilor înregistrate în societatea
internaţională. Convenţia a fost deschisă pentru semnare la 23 mai 1969, intrând în vigoare la
27 mai 1980.
Codificarea realizată între anii 1963-1969 a fost completată prin prevederile Convenţiei
privind tratatele încheiate între state şi organizaţiile internaţionale sau între acestea din
1986. Odată cu trecerea timpului şi cu creşterea numărului şi rolului organizaţiilor
internaţionale interguvernamentale, s-a constatat necesitatea elaborării unei noi Convenţii care
urma să conţină dispoziţii privind tratatele încheiate între state şi organizaţiile internaţionale
sau între organizaţiile internaţionale. Decizia privind codificarea materiei tratatelor la
încheierea cărora participă organizaţiile internaţionale a fost luată încă din anul 1969, în
cadrul Conferinţei de la Viena privind dreptul tratatelor. Prin urmare, în perioada februarie-
martie 1986 a avut loc Conferinţa de la Viena la care a fost adoptată Convenţia privind
dreptul tratatelor încheiate între state şi organizaţiile internaţionale sau între organizaţiile
internaţionale. Convenţia adoptată în 1986 se aplică tratatelor care nu sunt incluse în
domeniul de aplicare al Convenţiei din 1969.
Deşi pentru materia studiată, şi anume dreptul tratatelor, importante sunt normele
formate pe cale convenţională sau cutumiară ale dreptului internaţional, totuşi nu poate fi
trecută cu vederea importanţa legislaţiei interne a statelor, prin care se asigură aplicarea şi
respectarea tratatelor în dreptul intern. În acest sens invocăm anumite dispoziţii din
Constituţia României, dar şi prevederile Legii nr.590/2003 privind tratatele. Legea

1
cuprinde 4 capitole şi mai multe secţiuni, în care se stabilesc reguli privind încheierea
tratatelor; intrarea în vigoare a tratatelor; aplicarea, modificarea, încetarea valabilităţii
tratatelor şi alte aspecte considerate relevante în materie. Calitatea de stat membru al Uniunii
Europene şi raporturile specifice în care intră în această calitate au determinat legislativul
statului român să adopte Legea privind procedura prin care România devine parte la
tratatele încheiate între Uniunea Europeană şi statele membre, pe de o parte, şi state
terţe şi organizaţiile internaţionale pe de altă parte.
2. Definiţia şi elementele tratatului
Tratatul reprezintă un acord internaţional încheiat, în scris, între subiectele
dreptului internaţional în scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii în
raporturile dintre ele, fiind guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-
un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi
denumirea sa particulară.
Pentru ca un act juridic internaţional să poată fi considerat ca tratat, el trebuie să
întrunească anumite condiţii de fond, denumite elementele esenţiale ale tratatelor. Din
definiţia formulată pot fi extrase elementele esenţiale necesare calificării unui acord ca
fiind tratat internaţional. Astfel, pentru existenţa unui tratat este necesar ca prin acesta
să se exprime voinţa concordantă şi liber exprimată a subiectelor participante, să fie
încheiat între subiectele dreptului internaţional cu intenţia de a produce efecte juridice
şi să fie guvernat de dreptul internaţional. Elementele enumerate se completează cu o
serie de elemente formale, şi anume forma scrisă, consemnarea acordului într-un
instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi pluralitatea de
denumiri.
Elementele esenţiale ale tratatelor sunt:subiectele sau părţile la tratat;voinţa
părţilor; condiţia ca tratatul să producă efecte juridice, tratatul să fie guvernat de
normele dreptului internaţional public.
Capacitatea de a încheia tratate este o trăsătură esenţială a calităţii subiectelor de
drept internaţional. Se afirmă, că încheierea tratatelor reprezintă una dintre cele mai
vechi şi cele mai caracteristice manifestări ale independenţei sau suveranităţii statelor.
Sub titlul ,,Capacitatea statelor de a încheia tratate”, art.6 din Convenţia de la Viena
asupra dreptului tratatelor din 1969 prevede ,, Orice stat are capacitatea de a încheia
tratate.” În general, în cazul statelor având caracter unitar nu sunt identificate situaţii
speciale, deoarece acestea sunt subiecte unice de drept internaţional. Totuşi, aspecte specifice
apar în cazul statelor neutre care au obligaţia de a nu participa la alianţe politice, militare şi
economice, care au ca scop pregătirea unui război. De asemenea, practica internaţională a
ridicat anumite probleme în legătură cu încheierea tratatelor de statele care se asociau sub
forma uniunilor personale, uniunile reale, confederaţiilor, federaţiilor. În cazul statelor
federale, activitatea externă aparţine federaţiei, considerată subiect de drept internaţional, nu
entităţilor componente. Este adevărat că, în anumite cazuri, în funcţie de prevederile legii
fundamentale a statului federal, entităţile componente ale federaţiei au dreptul de a încheia
tratate în domenii limitate. După cum s-a arătat anterior, art. 3 din Convenţia de la Viena
asupra dreptului tratatelor, din 1969, prevede că dispoziţiile convenţiei nu se aplică
acordurilor internaţionale încheiate între state şi alte subiecte de drept internaţional ori între
aceste alte subiecte de drept internaţional. Prin prevederile art.2 din Convenţia de la Viena
din 1986 privind tratatele încheiate între state şi organizaţii internaţionale sau între
organizaţii, sfera de reglementare se extinde asupra acordurilor internaţionale la care
sunt părţi şi organizaţiile internaţionale, iar în art.6 al aceleiaşi convenţii se
arată ,,Capacitatea unei organizaţii internaţionale de a încheia tratate este guvernată de

2
regulile acestei organizaţii”.
În afară de state şi organizaţii internaţionale, capacitatea de a încheia tratate este
recunoscută naţiunilor care luptă pentru eliberare şi Vaticanului în funcţie de statutul
internaţional recunoscut acestora.
Nu pot fi considerate tratate, înţelegerile intervenite între persoane fizice şi persoane
juridice, pe de o parte, şi state ori organizaţii internaţionale, pe de altă parte. De asemenea, nu
cad sub incidenţa dreptului internaţional acordurile realizate între un stat şi o societate
transnaţională. ,,Oricare ar fi importanţa lor pentru statele respective sau puterea de care
dispun partenerii acestora, asemenea acorduri nu sunt tratate internaţionale, deşi din punct de
vedere formal se pot asemăna cu acestea”.
Tratatul trebuie să fie rezultatul voinţei părţilor, liber exprimată, fără vicii de
consimţământ, iar obiectul tratatului să fie licit şi realizabil. Caracterul coordonator al
voinţei statelor stă la baza obligativităţii şi aplicării dreptului internaţional. Un stat nu
poate fi obligat să respecte norme faţă de care nu şi-a exprimat consimţământul. Pentru
a putea deveni părţi la un tratat, iar tratatul să fie considerat obligatoriu faţă de
acestea, statele trebuie să-şi exprime în mod liber voinţa fără ca aceasta să fie afectată de
vicii de consimţământ. În categoria viciilor de consimţământ sunt enumerate: violarea unei
dispoziţii fundamentale a dreptului intern privind competenţa de a încheia tratate, eroarea,
dolul, coruperea reprezentantului unui stat, constrângerea exercitată asupra reprezentantului
statului şi constrângerea exercitată asupra unui stat. Obiectul tratatului trebuie să fie licit,
adică nu trebuie să fie în conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional. Regula a
fost consacrată în art. 53 al Convenţiei de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor, după
cum urmează: ,,Este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în conflict cu o
normă imperativă a dreptul internaţional general.......”, adică cu o normă de jus
cogens.Obiectul tratatului trebuie să fie posibil, realizabil, statele nu-şi exprimă
consimţământul faţă de un tratat cu obiect imposibil. Necesitatea consimţământului liber
a fost afirmată de C.I.J. în avizul privind rezervele la Convenţia pentru prevenirea şi
reprimarea crimei de genocid.
Condiţia ca tratatul să producă efecte juridice înseamnă fie să creeze norme de
conduită cu caracter general, fie să ducă la crearea, modificarea ori stingerea unor
drepturi sau obligaţii între părţi. Odată acceptate, normele internaţionale create trebuie
respectate, altfel încălcarea lor atrage răspunderea subiectului de drept internaţional
parte la tratat.
În definiţia dată tratatului, de cele două convenţii, se arată că acordul intervenit
între state, respectiv organizaţii, trebuie să fie guvernat de dreptul internaţional. Astfel,
nu cad în sfera de aplicare a dreptului internaţional, actele juridice încheiate de state în
domeniul economic, comercial, documente ce pot fi supuse dreptului intern al statelor.
De exemplu, statele şi organizaţiile internaţionale pot încheia acte juridice în vederea
achiziţionării sau închirierii unor imobile ori pentru prestarea unor servicii.
Elementele analizate, considerate elemente esenţiale (de fond) ale tratatului, sunt
completate de elementele formale sau condiţiile de formă ale tratatului. În categoria
elementelor formale includem: forma scrisă a acordului încheiat; consemnarea într-un
instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe, precum şi pluralitatea
de denumiri.
Atât codificarea realizată la nivel internaţional, cât şi reglementarea internă
română stabileşte forma scrisă a acordului încheiat. Deşi practica internaţională a statelor
a demonstrat existenţa înţelegerilor convenite în formă verbală cunoscute sub denumirea de
gentlemen’s agreement (obligatorii conform dreptului internaţional), necesitatea consemnării
clare şi durabile a unui acord solicită imperativ utilizarea formei scrise. Art. 3 din Convenţia
asupra dreptului tratatelor din 1969, prevede că dispoziţiile convenţiei nu se vor aplica
3
acordurilor internaţionale care nu au fost încheiate în formă scrisă. În rapoartele întocmite de
Comisia de Drept Internaţional cu ocazia elaborării Convenţiei din 1969 se afirmă că
utilizarea termenului tratat pentru acordurile în formă scrisă în convenţie, nu exclude forţa
juridică a acordurilor verbale, dar este necesară în vederea consemnării clare, precise şi
complete a conţinutului tratatului.
Acordul poate fi consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe
instrumente conexe, cum este cazul schimbului de note constând în remiterea reciprocă
a unor note diplomatice cu conţinut identic sau a schimbului de scrisori, modalitate prin
care organele competente ale statelor îşi adresează reciproc câte o scrisoare
reproducând integral textul înţelegerii stabilite cu menţiunea că statul pe care-l
reprezintă este de acord cu acest text.
Referitor la pluralitatea de denumiri în Convenţia de la Viena din 1969 asupra
dreptului tratatelor, se stabileşte că termenul de tratat este utilizat pentru a desemna
orice acord internaţional ,,indiferent de denumirea sa particulară”. Prin urmare, în sens
larg, termenul „tratat” reprezintă denumirea generală care include orice acord
(înţelegere) încheiat între state, indiferent de denumirile lor specifice.
Existenţa mai multor denumiri nu aduce atingere forţei juridice a tratatelor.
Denumirea de tratat, în sens restrâns, este folosit ca denumire pentru înţelegerile
importante şi cu caracter solemn în domeniu politic sau economic (tratate de pace,
neagresiune, bună vecinătate - Tratatul de pace din 1947, Tratatul de neproliferare a
armelor nucleare din 1968). Denumirea de Convenţie desemnează înţelegerea prin care
sunt reglementate relaţiile internaţionale din anumite domenii, ca de exemplu,
Convenţia privind dreptul mării 1982, cea privind dreptul tratatelor din 1969.
Denumirea de Acord desemnează o înţelegere intervenită mai ales în domeniile
economic, comercial, financiar, cultural.Pactul este denumirea dată, unor înţelegeri
privind probleme politice, având caracter solemn cum sunt: Pactul Briand-Kellogg
(1928), Pactele cu privire la drepturile omului (1966). Protocolul reprezintă în mod
frecvent, acte accesorii la un tratat, în scopul modificării, completării sau prelungirii
acestuia. Protocolul poate fi însă şi un tratat de sine stătător, de exemplu, Protocolul de la
Geneva din 1925 cu privire la interzicerea folosirii gazelor asfixiante, toxice ori a
mijloacelor bacteriologice.Statutul uneori desemnează actul constitutiv al unei organizaţii
internaţionale, cum sunt: Statutul Consiliului Europei (1949), Statutul Curţii Penale
Internaţionale (1998).Carta este o denumire a unor acte de constituire a unor organizaţii
internaţionale, de exemplu Carta O.N.U.Modus vivendi (mod de existenţă) reprezintă un
acord provizoriu care urmează a fi înlocuit cu un tratat cu clauze mai
detaliate.Gentlemen’s agreement desemnează înţelegeri convenite în formă verbală, de
exemplu, gentlemen’s agreement-ul de la Londra (1946) privind alegerea membrilor
nepermanenţi ai Consiliului de Securitate al O.N.U.Alte denumiri folosite sunt:
schimbul de note sau de scrisori, compromisul, actul general (actul final), declaraţie,
memorandum etc.
Referitor la modalităţile de realizare a acordului de voinţă între state, C.I.J. a afirmat,
în hotărârea sa privind diferendul dintre Qatar şi Bahrain, că acordurile internaţionale pot
îmbrăca diferite forme având denumiri variate, astfel schimbul de scrisori realizat între şefii
de stat ai celor două state privind jurisdicţia Curţii constituie un acord internaţional.
În ceea ce privește elementele tratatului, putem menționa elementele accesorii ale
acestuia. În această categorie sunt incluse termenul și condiția. Termenul este un
eveniment viitor și sigur de care depinde intrarea în vigoare a unui tratat( termen
suspensiv) sau ieșirea din vigoare a unui tratat (termen rezolutoriu). Condiția este un
eveniment viitor și nesigur de care depinde începerea (condiție suspensivă) sau încetarea
(condiție rezolutorie) executării obligațiilor prevăzute de un tratat.
4
3.Clasificarea tratatelor
Clasificarea tratatelor se face în funcţie de anumite criterii:
m După criteriul funcţiei pe care o îndeplinesc tratatele se clasifică în:
Ø tratate legi (law making-treaties), prin care se crează în mod direct
norme de drept internaţional;
Ø tratate-contract (contractual treaties), influenţează indirect formarea
dreptului internaţional.
m După criteriul timpului pe care se încheie tratatele se clasifică în:
Ø tratate cu termen sau aplicare limitată;
Ø tratate fără termen;
Ø tratate cu termen şi posibilitatea prelungirii.
m După criteriul posibilităţii de aderare tratatele se clasifică în :
Ø tratate deschise;
Ø tratate închise.
m După criteriul formei tratatele se clasifică în:
Ø tratate propriu-zise, care urmează toate fazele de încheiere;
Ø tratate în formă simplificată, intră în vigoare prin semnare (schimb de
note sau de scrisori).
m După criteriul obiectului de reglementare se clasifică în:
Ø tratate politice;
Ø tratate economice;
Ø tratate culturale;
Ø tratate în probleme juridice.
m După numărul părţilor se clasifică în:
Ø tratate bilaterale;
Ø tratate plurilaterale(cu număr restrâns);
Ø tratate multilaterale sau universale.

5
 4.Încheierea tratatelor
4.1. Noţiune
Încheierea tratatelor reprezintă totalitatea activităţilor şi procedurilor care
trebuie îndeplinite, a regulilor care trebuie aplicate şi a actelor ce trebuie efectuate
pentru ca tratatul să se formeze, să devină obligatoriu pentru părţi, să intre în vigoare,
adică să existe în conformitate cu dreptul internaţional.
În ceea ce priveşte conturarea conţinutului noţiunii de încheiere a tratatelor au avut loc
o serie de dezbateri în doctrină pornindu-se de la interpretarea în sens restrictiv sau în sens
larg a noţiunii menţionate. Clarificarea noţiunii de încheiere a tratatelor ar trebui făcută în
funcţie de prevederile Convenţiei de la Viena din 1969. Cu toate că art. 2 din Convenţie are în
vedere definirea expresiilor utilizate în Convenţie, încheierea tratatelor nu face obiectul
dispoziţiilor din articolul invocat. Însă parcurgerea dispoziţiilor din Partea a-II-a a Convenţiei
demonstrează că încheierea tratatelor include următoarele operaţiuni : aspecte privind
deplinele puteri, negocierea, adoptarea textului tratatului, autentificarea textului, exprimarea
consimţământului statului de a fi legat printr-un tratat şi intrarea în vigoare a tratatelor.
Enumerarea prezentată demonstrează evoluţia în domeniul codificării tratatelor prin reţinerea
unui sens cuprinzător al noţiunii de încheiere a tratatelor în detrimentul sensului restrictiv care
limita încheierea tratatelor la momentul negocierii şi semnării acestora. În mod obişnuit,
analiza încheierii tratatelor internaţionale are în vedere trei faze: negocierea textului
tratatului, semnarea şi exprimarea consimţământului statelor de a fi părţi la tratat.
Referitor la încheierea tratatelor pot fi considerate relevante dispoziţiile Legii române
nr. 590/2003 privind tratatele care stabilesc că prin:,,încheierea tratatelor se înţelege
succesiunea de etape care trebuie urmate, ansamblul de activităţi care trebuie desfăşurate,
precum şi ansamblul de proceduri şi reguli care trebuie respectate astfel încât tratatul să intre
în vigoare pentru România’’
Fazele încheierii tratatelor sunt:negocierea, semnarea, exprimarea
consimțământului
4.2. Negocierea
Prima fază în procesul de încheiere a tratatelor o reprezintă negocierea, în cadrul
căreia se elaborează textul tratatului (conţinutul pe articole). Negocierile au loc între
reprezentanţii statelor, care pot fi:
Ø împuterniciţi cu depline puteri, ori
Ø abilitaţi să îndeplinească astfel de proceduri în virtutea funcţiilor pe care le
deţin în stat.
Potrivit art.1(c) al Convenţiei de la Viena din 1969 „deplinele puteri” sunt
definite ca un document emanând de la autoritatea competentă a unui stat şi desemnând
una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru:
Ø negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat;
Ø a exprima consimţământul statului de a fi legat printr-un tratat; sau
Ø a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat.

6
 Sunt abilitaţi să poarte negocieri, în virtutea funcţiilor pe care la au în stat, fără a
avea nevoie de depline puteri:
Ø şefii de state;
Ø şefii de guverne;
Ø miniştrii afacerilor externe,
Ø şefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru negocierea unui tratat care se
încheie între statul acreditant şi statul acreditar;
Ø reprezentanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă internaţională sau pe lângă o
organizaţie internaţională pentru negocierea şi adoptarea unui tratat în conferinţa sau
organizaţia respectivă.
În literatura de specialitate se precizează că în mod normal elaborarea şi aplicarea
normelor de drept internaţional public nu este afectată de repartizarea puterilor între diferite
autorităţi în dreptul intern al statelor, dar puterile specifice şefilor de state, şefilor de guverne
şi miniştrilor afacerilor cu relevanţă internaţională sunt luate în considerare. Ţinând cont de
faptul că funcţiile şefului de stat derivă din calitatea sa de conducător de stat,CIJ a constatat,
în cazul privind stabilirea frontierei maritime şi terestre dintre Camerun şi Nigeria,
documentul denumit Declaraţia Maroua din 1975 ca fiind un acord valid. În anul 1994,
Camerunul a declanşat procedura în faţa CIJ împotriva Nigeriei privind delimitarea teritorială
şi maritimă dintre cele două state.Tranşarea diferendului dintre cele două state a presupus
invocarea unui număr semnificativ de acorduri internaţionale printre care şi a Declaraţiei
Maroua din 1975. În susţinerile formulate, Nigeria a contestat validitatea declaraţiei invocând
dispoziţiile art.46 alin.2.din Convenţia de la Viena din 1969. În cazul prezentat, declaraţia în
discuţie fusese semnată la nivel de şef de stat fără să se solicite acordul la nivel
guvernamental aşa cum prevedeau dispoziţiile dreptului intern. În apărare, Camerunul a
invocat prevederile art. 7 din Convenţia de la Viena din 1969, iar CIJ a considerat că
susţinerea Nigeriei nu poate fi acceptată deoarece o limitare a capacităţii şefului de stat nu se
manifestă în sensul art.46 alin.2 din Convenţia din 1969.
Capacitatea ministrului afacerilor externe de a încheia înţelegeri în numele statului pe
care-l reprezintă a fost recunoscută prima dată de CPJI în legătură cu Ihlen Declaration în
cazul Eastern Greenland Case din 1933. Cazul avea în vedere declaraţia formulată oral de
Mr.Ihlen, ministrul de externe al Norvegiei, prin care se recunoştea suveranitatea Danemarcei
asupra Groelandei.Curtea a recunoscut validitatea declaraţiei formulate, iar părţile au acceptat
soluţia instanţei internaţionale.
Ulterior, recunoaşterea capacităţii ministrului afacerilor externe de a reprezenta statul în
plan internaţional a fost reafirmată de CIJ în cazul Arrest Warrant of April 2000, caz care
avea ca obiect diferendul dintre Congo şi Belgia privitor la mandatul internaţional de arestare
emis de autorităţile belgiene împotriva Ministrului Afacerilor Externe, în funcţie, al
Republicii Democrate Congo. În susţinerea cererii formulate, Republica Democrată Congo a
invocat încălcarea principiului egalităţii suverane de către Belgia, dar şi încălcarea
dispoziţiilor Convenţiei de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice. Faptele pentru care
fusese judecat ministrul afacerilor externe al Republicii Congo constituiau grave încălcări ale
Convenţiei de la Geneva din 1949 şi a Protocoalelor adiţionale.În momentul punerii în
executare a mandatului de arestare Mr.Yerodia, ministrul afacerilor externe, se afla în Congo.
CIJ a stabilit, că la fel ca şi reprezentanţii diplomatici şi agenţii consularii, oficialii de rang
înalt ai unui stat cum ar fi şeful statului, şeful guvernului, ministrul afacerilor externe
beneficiază de imunitate pe teritoriul altor state, avându-se în vedere atât imunitatea de

7
jurisdicţie penală, cât şi imunitatea de jurisdicţie civilă. Deşi s-au invocat prevederile
Convenţiei de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice şi cele ale Convenţiei de la New
York privind misiunile speciale din 1969, Curtea a subliniat că acestea nu conţin dispoziţii
speciale privind imunitatea de care s-ar putea bucura un ministru al afacerilor externe, aşa că
se vor lua în calcul normele formate pe cale cutumiară. Conform cutumei internaţionale,
imunitatea recunoscută ministrului afacerilor externe nu este recunoscută în beneficiul său
personal, ci pentru a asigura îndeplinirea corespunzătoare a funcţiilor sale în numele statului
pe care-l reprezintă. Prin urmare, miniştrii afacerilor externe au capacitatea de a reprezenta
statul în plan internaţional în virtutea funcţiilor lor.În cazul prezentat s-a considerat că statul
belgian şi-a încălcat obligaţiile asumate la nivel internaţional, dar s-a recomandat îndeplinirea
corespunzătoare a dispoziţiilor legale în vederea tragerii la răspundere a persoanei vinovate de
săvârşirea faptelor invocate.
Cadrul negocierii tratatelor, ca şi activităţile implicate în această fază diferă în
raport de caracterul tratatului.
Spre deosebire de tratatele bilaterale la care iniţiativa încheierii aparţine ambelor
state şi negocierile se desfăşoară între cele două state, prin delegaţii oficiale ori prin
corespondenţă diplomatică, în cazul tratatelor multilaterale situaţia este mult mai
complexă.
Tratatele multilaterale se negociază în cadrul unor conferinţe sau organizaţii
internaţionale, unde nu numai numărul mare de state participante, dar şi interesele lor
determină negocieri îndelungate şi complexe pentru obţinerea acordului asupra textului
tratatului (de exemplu negocierile asupra proiectului de convenţie privind dreptul mării
s-au desfăşurat în perioada 1973-1982). Negocierile pot avea loc în comisii, apoi în plen,
iar tratatele sunt redactate în mai multe limbi.
Etapa negocierii se încheie cu adoptarea textului tratatului. În cazul tratatelor
bilaterale negocierea se încheie cu convenirea textului tratatului de către părţi, iar în
cazul tratatelor multilaterale negocierea se încheie cu adoptarea textului tratatului pe
articole şi în ansamblul său. Conform art. 9 din Convenţia de la Viena din 1969 ,,-
1.Adoptarea textului unui tratat se face prin consimţământul tuturor statelor participante la
elaborarea sa, cu excepţia cazurilor prevăzute în paragraful 2. -2.Adoptarea textului unui
tratat la o conferinţă internaţională se face cu majoritate de două treimi a statelor prezente
şi votante, afară numai dacă aceste state nu decid, cu aceeaşi majoritate, să aplice altă
regulă.’’
Adoptarea textului tratatului este un pas important ce semnifică încheierea
negocierilor.În par.1 al art. 9 se reglementează unanimitatea ca regulă generală. După
cum este şi normal, în cazul tratatelor bilaterale este necesar să se aplice regula
unanimităţii în vederea adoptării tratatului, altfel înseamnă că statele negociatoare nu
au reuşit să realizeze acordul de voinţă asupra conţinutului. Din studiul practicii
internaţionale rezultă că unanimitatea este necesară şi în cazul tratatelor încheiate între
câteva state. Adesea, unele tratate sunt negociate în vederea realizării anumitor scopuri
specifice ce prezintă interes pentru statele participante, cum ar fi tratatele care au ca
obiect integrarea economică. Prin urmare, aplicarea regulii unanimităţii asigură
realizarea scopurilor statelor negociatoare. Însă, de multe ori, nu este indicată regula
unanimităţii, aplicarea acesteia putând afecta dezvoltarea relaţiilor între state la nivel
internaţional. De aceea s-a avut în vedere, atunci când avem un număr mai mare de
state, adoptarea tratatului cu o majoritate de două treimi, dar şi posibilitatea stabilirii
unei alte reguli în ceea ce priveşte modalitatea de adoptare a tratatului. Astfel, statele
pot decide să adopte tratatul cu o altă majoritate, cum ar fi majoritatea simplă sau chiar
prin consens. În cazul majorităţii de două treimi, absenţa sau abţinerea nu sunt luate în

8
calcul. În literatura de specialitate se menţionează că regula unanimităţii ar fi
impracticabilă în cazul negocierii tratatelor în cadrul conferinţelor internaţionale.

4.3. Semnarea tratatelor

Cea de-a doua fază a încheierii tratatelor este semnarea în vederea autentificării
textului tratatului. Autentificarea înseamnă atestarea solemnă de către statele
negociatoare că negocierile s-au încheiat şi că textul pe care îşi pun semnătura, prin
reprezentanţii lor, constituie forma definitivă a tratatului, care nu mai poate fi modificat
unilateral de nici unul dintre statele participante la negocieri.
Autentificarea textului tratatului se realizează fie prin semnare ad referendum
sau prin parafare, fie prin semnare definitivă.
m Semnarea ad referendum este o autentificare cu caracter provizoriu,
intervenind atunci când reprezentantul care a negociat nu a avut şi împuternicirea de a
semna definitiv;
m Parafarea intervine în condiţii similare semnării ad referendum şi constă în
înscrierea, pe textul tratatului a iniţialelor numelui reprezentantului statului
împuternicit să negocieze şi are caracter provizoriu;
m Semnarea definitivă este actul care intervine când reprezentanţii statelor au
puteri depline, inclusiv pentru a îndeplini acest act şi este singura semnătură care dă
dreptul statului la înfăptuirea procedurilor următoare.
Ca atare, semnarea cu menţiunea „ad-referendum” ca şi parafarea, reprezentând
o autentificare cu caracter provizoriu trebuie să fie urmate de semnarea definitivă a
textului tratatului pentru ca statul respectiv să poată trece la cea de a treia fază.
Prin semnare definitivă textul tratatului încetează să mai fie proiect,
dobândeşte caracter autentic şi nu mai poate fi modificat unilateral de către niciunul
dintre statele care au participat la negocieri. Astfel, semnarea definitivă obligă statul în
cauză de a se abţine de la orice acte contrare scopului sau obiectului tratatului, până la
momentul când îşi manifestă intenţia de a nu mai deveni parte.
În anul 2002, Secretarul de stat pentru controlul armamentului şi securitate
internaţională a SUA a trimis o scrisoare Secretarului General ONU prin care l-a informat că
SUA nu intenţionează să devină parte la Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale.
Astfel, în circumstanţele prezentate, SUA consideră că nu mai are nici o obligaţie care ar
putea fi determinată ca efect al semnării Statutului în anul 2000.
În jurisprudenţa internaţională, acordul semnat, dar neratificat a fost considerat un acord
care constituia expresia fidelă a intenţiei părţilor existentă la momentul semnării tratatului. În
cazul privind delimitarea maritimă şi teritorială dintre Qatar şi Bahrain, Curtea a apreciat
efectul juridic produs de mai multe instrumente juridice internaţionale invocate, printre care şi
efectele produse de Convenţia Anglo-Otomană din 1913. Curtea a stabilit că semnarea unui
tratat neurmată de ratificare poate constitui expresia voinţei părţilor din momentul
semnării.Prin urmare, faptul că Marea Britanie şi Imperiul Otoman nu au ratificat Convenţia
nu aduce atingere punctului de vedere exprimat în momentul semnării.

4.4. Exprimarea consimţământului

A treia fază a încheierii tratatului o reprezintă exprimarea consimţământului

9
statului de a deveni parte la tratat. În principiu, participarea la negocierea şi semnarea
unui tratat nu creează obligaţii juridice pentru statul respectiv. Pentru ca statul să fie
obligat juridic este necesar un act intern al unei autorităţi statale cu atribuţii în
domeniu. Totuşi un stat care a semnat un tratat este obligat să se abţină de la săvârşirea
unor acte care ar lipsi un tratat de obiectul şi scopul său, atât timp cât nu şi-a exprimat
intenţia de a nu deveni parte la tratatul respectiv.
Exprimarea consimţământului statului de a deveni parte la tratate (art.11 al
Convenţiei) se poate face prin recurgerea la unul sau altul din următoarele mijloace
juridice:semnare, ratificare, acceptare, aderare, aprobare sau oricare alt mijloc convenit
(de ex. confirmarea)
Semnarea. În funcţie de natura tratatului semnarea poate avea un efect dublu:
a) de autentificare a textului tratatului;
b) de exprimare a consimţământului statului.
Consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat se exprimă prin
semnătura reprezentantului său (conform art.12 al Convenţiei din 1969) în următoarele
situaţii:
Ø când tratatul prevede că semnătura va avea acest efect;
Ø când s-a stabilit, în alt mod, că statele negociatoare conveniseră că semnătura
va avea acest efect;
Ø când intenţia statului de a conferi semnăturii acest efect rezultă din deplinele
puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii.
În principiu, statele devin părţi la tratate prin semnare la anumite acorduri, care
sunt denumite acorduri în formă simplificată (executive agreements, în practica S.U.A.),
deoarece se consideră încheiate prin semnare şi intră în vigoare fără a mai fi supuse
procedurii dificile a ratificării sau alteia similare. Astfel de tratate sunt de exemplu:
schimbul de scrisori, schimbul de note, memorandumul etc.
Ratificarea este modalitatea prin care autorităţile competente, de regulă,
parlamentele naţionale examinează dispoziţiile tratatului şi decid cu privire la angajarea
juridică a statului printr-un tratat. Actul de ratificare îmbracă forma unei legi de
ratificare.
Ratificarea presupune existenţa semnăturii prealabile a reprezentantului
statului, dreptul de a ratifica avându-l numai statele care au semnat tratatul, cu excepţia
cazului în care tratatul prevede altfel.
Referitor la alegerea mijlocului prin care un stat poate deveni parte la tratate se
impun în primul rând următoarele constatări:
Ø deşi practica nu este uniformă se desprinde tendinţa de a supune ratificării
tratatele (bi şi mai ales multilaterale) care prin natura lor privesc probleme importante
ale relaţiilor internaţionale;
Ø consimţământul parlamentului este necesar asupra unor astfel de tratate
pentru a angaja juridic statul.

10
 În al doilea rând, majoritatea tratatelor prevăd expres procedura, distingându-
se, în principal, două situaţii:
a) semnarea urmată de ratificare, iar statele care nu au semnat tratatul înainte
de intrarea în vigoare pot deveni părţi prin aderare (de exemplu, Tratatul pentru
interzicerea totală a experienţelor nucleare din 1996 - art.XII şi XIII; Convenţia privind
dreptul mării din 1982-art.305-307) etc.
b) semnarea urmată de: ratificare, acceptare sau aprobare, iar după intrarea în
vigoare, tratatele respective prevăd că vor fi deschise pentru aderare tuturor statelor.
Precizare: tratatele nu stabilesc un anumit termen în care ratificarea să fie
efectuată, dar prevăd că sunt deschise pentru semnare până la o anumită dată ori până
la intrarea în vigoare şi că, după data de semnare sau după intrarea în vigoare vor fi
deschise spre aderare. Uneori, în funcţie de natura tratatului ori de împrejurările în
care a fost încheiat, tratatul rămâne deschis ratificării ori aderării fără nici un fel de
limitare în timp.
Caracteristicile ratificării în raport cu celelalte mijloace:
Ø presupune o semnătură prealabilă;
Ø se aplică tratatelor care privesc probleme politice, militare de interes major
sau domenii esenţiale ale suveranităţii, unele tratate prevăd expres că statele se obligă să
le ratifice;
Ø este un instrument de control al autorităţii de legiferare asupra exercitării de
către executiv a dreptului de a negocia tratatele;
Ø ocupă un loc preponderent fiind un mijloc principal în practica internaţională
multilaterală şi regională,
Ø este enumerată pe primul loc în ierarhia mijloacelor de exprimare a
consimţământului, exceptând semnarea.
Aprobarea sau acceptarea, ca şi aderarea au apărut în practica mai recentă a
statelor ca mijloace de exprimare a consimţământului, fiind determinate, în principal,
de următorii factori:
Ø creşterea numărului tratatelor;
Øaccentuarea rolului tratatelor ca instrumente de cooperare între state;
Ø necesitatea extinderii sferei de aplicare a tratatelor la tot mai multe state
(universalitatea tratatelor);
Ø stabilirea unor mijloace noi-acceptare şi aderare-care să permită statelor care
nu au semnat un tratat să devină părţi la un asemenea tratat;
Ø evitarea procedurii mai îndelungată şi mai complexă a ratificării
parlamentare.
Sunt supuse aprobării sau acceptării de către guvern (prin hotărâre) tratatele
care prin obiectul lor nu implică un angajament politic semnificativ sau alte asemenea
probleme.

11
 Aderarea este modalitatea de exprimare a consimţământului de a deveni parte la
tratat pentru statele care au participat la negocieri, dar nu au semnat tratatul în cauză sau
deşi l-au semnat nu l-au semnat în termen, în cazul când un asemenea termen ar fi implicit.
Statele pot să recurgă la aderare numai la tratatele multilaterale şi în măsura în
care tratatul în cauză prevede aderarea, ori dacă toate părţile la tratat au convenit
ulterior să permită aderarea altor state.
4.5. Intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor
De regulă, modalitatea şi data intrării în vigoare sunt prevăzute în textul
tratatului.
a) Pentru tratatele bilaterale, intrarea în vigoare este prevăzută la data semnării ori a
schimbului instrumentelor de ratificare;
b) tratatele multilaterale pot intra în vigoare la un anumit termen după
depunerea la depozitar - un stat sau organizaţie internaţională - a unui anumit număr
de instrumente de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare (de exemplu 5, 8, 25 de
instrumente sau cum prevede Convenţia privind dreptul mării din 1982, necesitatea
depunerii a 60 de asemenea instrumente).
De regulă, modul şi data intrării în vigoare a unui tratat sunt prevăzute în textul
tratatului. Dacă textul tratatului nu conţine clauze exprese în acest sens, intrarea în
vigoare a tratatului este convenită, ulterior, de către părţi. Prin urmare, dispoziţiile art.
24 din Convenţia de la Viena din 1969 stabilesc următoarele:

,,1.Un tratat intră în vigoare la data şi după modalităţile ce s-au fixat prin dispoziţiile
sale sau prin acord între statele care au participat la negociere.
2.În lipsa unor astfel de dispoziţii sau a unui asemenea acord, un tratat intră în
vigoare de îndată ce consimţământul de a fi legat prin tratat a fost stabilit pentru toate
statele care au participat la negociere.
3.Când consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat este stabilit la o dată
posterioară intrării în vigoare a tratatului,aceasta, dacă nu dispune altfel, intră în vigoare
faţă de acest stat la acea dată......”

În general, un tratat intră în vigoare în momentul în care au fost îndeplinite

formalităţile de comunicare pe plan internaţional a consimţământului exprimat de
statele negociatoare de a deveni părţi sau este legată de acel moment. Comunicarea
privind îndeplinirea procedurilor interne de exprimare a consimţământului de către un
stat se realizează prin intermediul documentelor emise de organele competente ale
statelor numite instrumente de ratificare, aderare, acceptare sau aprobare. Momentul
intrării în vigoare, în cazul tratatelor bilaterale, coincide cu data schimbului
instrumentelor de ratificare sau a notificării privind aprobarea sau acceptare.
Acordurile în formă simplificată intră în vigoare, de obicei, la data semnării. De regulă,
în cazul tratatelor multilaterale se stabileşte că ele intră în vigoare la un anumit termen,
după depunerea unui anumit număr de instrumente de ratificare sau aderare la
depozitarul tratatului. Astfel, art.84 din Convenţia de la Viena din 1969 stabileşte că
aceasta va intra în vigoare în a 30 zi de la data depunerii celui de-al treizeci şi cincilea
instrument de ratificare sau aderare. Art. 308 din Convenţia privind dreptul mării din
1982 consacră regula conform căreia, convenţia va intra în vigoare la 12 luni după
depunerea celei de a 60-a ratificări. În Statutul de la Roma al Curţii Penale

12
Internaţionale se menţionează că intrarea în vigoare va avea loc în prima zi a lunii care
urmează celei de-a şaizecea zi după data depunerii celui de-al şaizecilea instrument de
ratificare, acceptare, aprobare sau aderare.
Desemnarea depozitarului unui tratat poate fi făcută de statele care au participat
la negociere prin textul tratatului sau în alt mod. Funcţia de depozitar poate fi deţinută
de unul sau mai multe state, o organizaţie internaţională sau principalul funcţionar
administrativ al unei organizaţii. De exemplu, pentru tratatele încheiate sub egida
O.N.U. funcţia de depozitar este deţinută de Secretariatul General al organizaţiei.

Înregistrarea tratatelor este o formalitate prevăzută în art. 102 din Carta O.N.U.,
a cărei neîndeplinire nu îi afectează forţa juridică obligatorie, ci lipseşte tratatul de
opozabilitate faţă de organele O.N.U.
Obligaţia de a înregistra şi publica tratatele a fost înscrisă, mai întâi, în Pactul
Societăţii Naţiunilor, fiind consacrată ulterior şi în Carta O.N.U. Conform art.102 din
Carta O.N.U., după intrarea lor în vigoare, tratatele sunt trimise Secretariatului O.N.U.
spre înregistrare, precum şi spre publicare. Depozitarul desemnat de statele părţi la
tratat este autorizat să asigure înregistrarea tratatului. Neînregistrarea tratatelor nu
afectează forţa lor obligatorie pentru părţi, aceasta însă lipseşte tratatele de
opozabilitate faţă de organele O.N.U.

13
Rezolvați următoarele teste grilă:
1.Sediul materiei tratatelor se regăsește:
a. se regaseste în Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969;
b.se regaseste în Convenția privind dreptul marii din 1982;
c. nu exista o codifcare in domeniu.

2.Deplinele puteri :
a.sunt instrumente de ratificare;
b.sunt elementele esențiale ale tratatului ;
c.reprezintă documentul emis de autoritatea competentă a unui stat, prin care sunt desemnate
una sau mai multe persoane pentru a fi împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea,
adoptarea sau autentificarea unui tratat, pentru exprimarea consimțământului statului de a
deveni parte la tratat sau pentru a îndeplini alt act cu privire la acesta.

3.Reprezentanții statelor special abilitați pentru încheierea tratatelor în virtutea

funcțiilor deținute în stat sunt:
a.șeful de stat;
b.toate persoanele care indeplinesc functii in aparatul administrativ al statului ;
c.ministrul de interne.

4.În categoria fazelor încheierii tratatelor sunt incluse:

a.interpretarea;
b. negocierea;
c.aspectele care tin de incetarea tratatelor.

5.Autentificare definitivă a tratatului produce următoarele efecte:

a.nu produce efecte asupra obligaíilor statelor care au semnat definitiv tratatul;
b.reprezintă exprimarea consințământului statului de a deveni parte la tratat;
c.atrage obligația statelor de a se abtine de la orice acte contrare scopului sau obiectului
tratatului până la momentul la care își exprimă consințământul de a deveni parte la tratat.

5. România :
a.este parte la Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969;
b.aplică normele Convenției de la Viena privind tratatele din 1969 cu caracter de cutumă;
c.nu aplică normele Convenției de la Viena privind tratatele din 1969.

6.Tratatul se caracterizează prin:

a. este un act juridic guvernat de dreptul internațional public;
b.este un act încheiat între entitățile care acționează la nivel internațional;
c.este un act guvernat de normele dreptului intern.

7.În cadrul multilateral negocierea unui tratat se încheie prin :

a.convenirea textului tratatului;
b.adoptarea textului tratatului;
c.exprimarea consimțământului statului de a deveni parte la tratat.

8.În cadrul bilateral negocierea unui tratat se încheie prin :

a.convenirea textului tratatului ;

14
b.adoptarea textului tratatului ;
c.exprimarea consimțământului statului de a deveni parte la tratat.

Cursul a fost elaborat având în vedere următoarele surse bibliografice:

1. Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional publi, Sinteze, EDIŢIA 9, Editura C.H.BECK,
Bucureşti,2018;
2. Dumitra Popescu, Felicia Maxim, Drept internaţional public, vol.II, Editura Renaissance, Bucureşti, 2012;
3. Dumitra Popescu, Felicia Maxim, Drept Internaţional public, vol.I Editura Renaissance, Bucureşti, 2011;
4. Dumitra Popescu, Felicia Maxim, Drept internaţional public, Curs pentru învăţământ la distanţă , Editura
Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2010;
5. Dumitra Popescu, Drept internaţional public, pentru învăţământ la distanţă şi frecvenţă redusă, Editura
Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2005;
6. Felicia Maxim, Aspecte teoretice și practice privind tratatul-Izvor principal al dreptului interna țional public ;
Editura Universul Juridic, București, 2012 ;
7. Raluca Miga- Beşteliu, Drept internaţional public, Editura ALL BECK, vol.I, Bucureşti, 2014;
8. Raluca Miga- Beşteliu, Drept internaţional public, Editura C.H. BECK, vol.II, Bucureşti, 2014;
9. Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol I şi II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981 şi
1983;
10. Marţian I. Niciu, Drept internaţional public, Editura SERVOSAT –Arad, 1997,
11. Dumitra Popescu, Adrian Năstase (coord.), Sistemul principiilor dreptului internaţional, Editura Academiei.
Bucureşti, 1986,
12. Ion Diaconu,Tratat de Drept International Public, 3vol., Editura Lumina Lex,2002-2005,Bucureşti;
13. Ion Diaconu, Manual de Drept International Public, Editura Lumina Lex, 2007,Bucureşti.

15