ACADEMIA DE POLIŢIE „AL. I.

CUZA”
FACULTATEA DE DREPT

TRATATE INTERNAŢIONALE
 1. Noţiune
Tratatul internaţional reprezintă principalul izvor al dreptului internaţional şi totodată
cea mai importană formă juridică a colaborării interstatale. Dacă din punct de vedere istoric
cutuma a apărut prima, din a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, şi mai cu seamă
după cel de-al doilea Război Mondial însemnătatea normativă primordială devine evidentă
pentru tratat.1

Definiţia şi sediul legal al materiei:

Definitia – în literatura de specialitate întâlnim mai multe definiţii:

1. dicţionarul de drept internaţional – Tratatul este definit ca fiind actul juridic care
exprimă acordul de vointă între două sau mai multe state, sau alte subiecte de drept
internaţional în scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii în
raporturile dintre ele.
2. definiţia oferită de Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor –
Tratatul reprezintă un acord internaţional încheiat între state în formă scrisă şi
guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un singur instrument sau
în două ori mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa particulară.

Ansamblul normelor juridice care reglementează încheierea, respectarea, interpretarea,

modificarea, cazurile de nulitate şi de încetare a tratatelor constituie dreptul tratatelor. Sediul
legal al materiei, regimul juridic al tratatelor este reglementat în două convenţii internaţionale
de referintă, şi anume Convenţia de la Viena din 1969 privind DREPTUL TRATATELOR, şi
a doua, Convenţia de la Viena din 1986 privind DREPTUL TRATATELOR ÎNCHEIAT
ÎNTRE STATE ŞI ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE. În afară de cele două convenţii,
legislaţia internă a statelor cuprinde dispoziţii cu privire la încheierea tratatelor în constituţia
ţării sau în legi speciale (în România legea nr.520/2003).2

1
Dr. Florian Coman, Drept internaţional public, vol.II, editura Sylvi, Bucureşti 2001, pag. 22
2
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept internaţional public, Casa de editură şi presă
„ŞANSA”-S.R.L., Bucureşti, 1994, pag.205

2
 Elementele tratatelor:1
- elementele esenţiale ale tratatelor sunt:

1. subiectele sau părţile la tratat: validitatea tratatului este condiţionată de existenţa unor
subiecte de drept internaţional recunoscute şi consacrate ca atare (ex: statele, organizaţiile
internaţionale, naţiunile care luptă pentru eliberare). Acordurile între persoane fizice sau
juridice străine şi un stat, sau între persoane juridice din diferite state nu sunt tratate
internaţionale;
2. voinţa părţilor: care trebuie să fie liber exprimată şi să nu fie viciată, altfel se pune
problema nulităţii tratatului sau lipsei lui de validitate. Convenţia de la Viena privind Dreptul
Tratatelor a precizat că “este nul orice tratat a cărui încheiere a fost obţinută prin ameninţare
sau prin folosirea forţei, cu violarea principiilor de drept internaţional prevazute în Carta
Naţiunilor Unite”;
3. obiectul: ca în orice raport juridic, obiectul tratatului internaţional îl constituie acţiunile
sau abstenţiunile părţilor, cu alte cuvinte conduita acestora. Obiectul tratatului internaţional îl
reprezintă raporturile internaţionale, reglementate în textul său, potrivit voinţei liber
exprimate a părţilor. Obiectul tratatelor trebuie să fie licit, adică să respecte principiile şi
normele unanim admise ale dreptului internaţional, şi să fie realizabil, în sensul asumării de
către state a unor acţiuni posibile.

Pe lângă aceste elemente esenţiale tratatul internaţional este guvernat de normele dreptului
internaţional. Statele pot încheia între ele acte internaţionale pe baza dreptului intern al
acestora, însă asemenea acte nu intră în categoria tratatelor internaţionale (ex: contractele).

Denumirea tratatelor
Termenul “tratat” reprezintă denumirea generală care include orice acord încheiat între
state. Indiferent de denumirea lor, tratatele internaţionale au aceeaşi fortă juridică obligatorie.
Denumirea nu are nicio influentă asupra formei juridice a tratatului, aceasta fiind indiferentă
din punct de vedere al caracterizării unui act ca fiind tratat. Ele sunt obligatorii faţă de părţile
semnatare.

1
Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu Drept internaţional public, ediţia a II-a, vol.II, editura LUMINALEX,
Bucureşti, 2005, pag.21-22

3
 În practica dreptului internaţional sunt utilizate următoarele denumiri pentru a
desemna noţiunea de tratat:2
1. tratatul – în sens restrâns, constituie denumirea generică a înţelegerilor care
reglementează domenii generale importante în domeniul politic, economic şi care au un
caracter solemn.(ex. Tratatul spatial din 1967, Tratatul NATO din 1949, Tratatul de la
Washington din 1959 privind regimul juridic al Antarcticii);
2. convenţia – denumire folosită pentru a desemna înţelegeri prin care sunt reglementate
relaţii internaţionale în domenii speciale sau determinate - ex: Convenţia de la Viena din 1961
privind dreptul diplomatic, Convenţia de la Viena din 1963 privind dreptul consular, cele
două convenţii din ‘66 si ‘69 privind dreptul tratatelor, Conventia din 1982 privind dreptul
marii, Conventia privind schimbările climatice de la Rio de Janeiro din 1982.2
3. pactul – desemnează întelegerea bilaterală sau multilaterală privitoare la domenii
concrete ale relaţiilor politice dintre state şi care au un caracter solemn.(ex. Pactul Societăţii
Naţiunilor din 1919 cu privire la înfiinţarea Ligii Naţiunilor, Pactul Briand-Kellog din 1928
privind interzicerea războiului în politica popoarelor, Pacturile cu privire la Drepturile omului
din 1966, 1968);
4. acordul – termen general ce desemnează înţelegeri internaţionale intervenite mai ales în
domeniul economic, comercial, financiar, cultural, juridic, tehnico-ştiinţific şi alte domenii,
(ex: Acordul General pentru Tarife şi Comerţ din 1947, Acordul Comercial Româno-
Indonezian din 1991 şi altele);
5. protocolul – un termen fără un conţinut precis aplicat celor mai diferite înţelegeri
internaţionale. În cele mai multe cazui, protocolul reprezintă un act accesoriu, adiţional la un
tratat preexistent, cu scopul de a-l prelungi, interpreta, completa sau modifica. Termenul de
protocol poate fi şi o intelegere de sine stătătoare - un adevărat tratat (ex. Protocolul de la
Geneva din 1925 privind interzicerea folosirii gazelor axfixiante, toxice, sau altele
asemănătoare, ori a mijloacelor bacteriologice; ex. de protocol adiţional – Protocolul de la
Praga din 1961 privind încetarea tratatului de la Varşovia din 1955);
6. statutul – desemnează actul constitutiv al unei organizaţii internaţionale sau se referă la
un anumit regim juridic (ex: Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie);
7. compromisul – este tratatul prin care două sau mai multe state încredinţează soluţionarea
unui litigiu instanţelor arbitrare sau judiciare internaţionale;

2
Dr. Florian Coman op. cit., pag. 23
2
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, op. cit., pag.206

4
 8. aranjamentul – este un instrument diplomatic destinat în mod obişnuit să fixeze
modalităţile de aplicare a unui tratat anterior sau să stabilească un regim provizoriu;
9. concordatul – se incheie de către Sfântul Scaun în principal în domeniul religios, dar şi
tratate în domeniu cultural, financiar sau de cooperare cu statul Italian sau legat de amplasarea
ambasadelor statelor străine pe lângă Vatican pe teritoriul statului Italian, prestarea de servicii
către statul Vatican, şi alte domenii;
10. declaraţia – este un act prin care două sau mai multe state îşi precizează poziţia într-o
problemă economică, politică, socială;
11. gentlemen’s agreement – reprezintă un acord survenit în formă verbală între două sau
mai multe state;
12. carta – este un act juridic căruia părţile îi conferă o însemnătate deosebită;
13. actul general sau actul final – reprezintă un acord multilateral într-un domeniu sau
constituie documentul prin care sunt consemnate înţelegerile la care s-a ajuns la o conferinţă
internaţională;
14. comunicatul comun;
15. modus vivendi – reprezintă o înţelegere provizorie, pe care părţile intenţionează să o
consemneze, ulterior, într-un tratat;
16. schimbul de note parafat – constă într-un schimb de scrisori sau declaraţii scrise – cu
texte identice – dând expresie acordului părţilor într-o problemă dată.1

2. Clasificarea tratatelor
Se poate face după mai multe criterii:

1. după numărul părţilor contractante – tratate bilaterale (sunt acelea încheiate între
două subiecte de drept internaţional; asemenea tratate sunt încheiate între două state sau între
două organizaţii internaţionale ori între un stat şi o organizaţie internaţională) şi tratate
multilaterale (sunt acelea la a căror încheiere participă mai multe subiecte de drept
internaţional; aceste tratate mai sunt denumite şi tratate colective, indicand un număr mai
mare de participanţi la încheierea lor). În analizele de specialitate, s-a observat că tratatele
multilaterale se pot împărţi în două categorii: a. tratate multilaterale în care fiecare subiect
reprezintă o parte, aşa cum a fost cazul Pactului Societăţii Naţiunilor sau Cartei Naţiunilor

1
Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, op. cit., pag.19-20

5
Unite şi b. tratate plurilaterale când părţile, indiferent de numărul lor constituie două părţi,
voinţe, două interese;1
2. după obiectul lor de reglementare – tratate politice, militare, culturale, juridice, şi
altele;
3. după durata valabilităţii lor – tratate cu termen, a căror aplicare este limitată de o
anumită dată (ex: Tratatul Cărbunelui si Comerţului) şi tratate încheiate pe durată
nedeterminată sau “veşnice”;
4. după posibilitatea aderării la tratat – tratate deschise (la care se poate adera şi după
constituirea lor) şi tratate inchise (ex: NATO, Tratatul de la Varşovia, C.A.E.R.);
5. după calitatea părţilor contractante – tratate încheiate numai între state, tratate
încheiate de către state şi organizaţii internaţionale (ex: un stat şi Organizaţia Mondială a
Sănătăţii) şi tratate încheiate între organizaţii internaţionale între ele (ex: organizaţia pentru
energie atomica şi ONU);
6. după conţinutul material – avem tratate-contract care urmaresc realizarea unei
operaţii juridice (ex: contractele de comerţ) şi tratate-lege, cele prin care se stabilesc reguli de
drept (ex:Carta Natiunilor Unite)

3.Încheierea tratatelor – fazele incheierii

În sens larg, prin încheierea tratatului internaţional se întelege ansamblul de proceduri

prin care este elaborat şi apare tratatul.
O regulă importantă a dreptului tratatelor referitoare la elaborarea şi încheierea unui
tratat internaţional este că au capacitate de a încheia astfel de acte numai subiectele dreptului
internaţional public.2 Capacitatea de a încheia tratate este o trăsătură esenţială a calităţii de
subiect de drept internaţional. În consecinţă, ficare stat dispune de capacitatea de a încheia
tratate. În situaţii strict determinate, această capacitate poate fi limitată. Astfel, menţionăm că
încheierea de tratate militare contravine statutului de neutralitate permanentă, iar în unele
cazuri, ca de pildă al Comunităţii Economice Europene, statele i-au conferit organizaţiei
dreptul de a încheia numai anumite tratate. De asemenea, în cadrul federal, capacitatea de a
încheia tratate revine în majoritatea cazurilor federaţiei şi numai rareori statelor componente.
Naţiunile care luptă pentru eliberare şi pentru crearea statului propriu au capacitatea de a

1
Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, op. cit., pag.23
2
Prof. dr. Marţian I. Niciu, Dreptul internaţional public, vol.I, Editura Fundaţiei „Chemarea” IAŞI, 1992, pag.27

6
încheia tratate. Organizaţiile internaţionale au capacitatea de a încheia tratate în domeniile lor
de activitate, iar Vaticanul în limitele sale de subiect al dreptului internaţional.1

Autorităţile îndrituite să încheie tratate internaţionale

Autorităţile competente să angajeze statul prin tratate internaţionale sunt stabilite prin
reglementări constituţionale. Astfel, în baza legislaţiei româneşti, Preşedintele României
“reprezintă statul în relaţiile internaţionale” şi, în această calitate, încheie tratate în numele
României sau poate da împuterniciri, în acest scop, primului-ministru, ministrului afacerilor
externe, altor membri ai guvernului sau unor reprezentanţi diplomatici ai României.
În baza Constituţiei României, “Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele
ţării, negociate de Guvern, şi le pune spre ratificare Parlamentului”. Pe baza împuternicirii
date de Preşedintele României, Guvernul ia măsuri pentru iniţierea şi negocierea tratatelor
internaţionale, care se încheie în numele României.
Guvernul este îndrituit să negocieze şi semneze acorduri, convenţii şi alte înţelegeri
internaţionale la nivel guvernamental. El este în măsură să aprobe încheierea de acorduri,
convenţii şi alte înţelegeri la nivel departamental.2

De regulă la încheierea unui tratat internaţional se parcurg trei etape şi anume:

1. negocierea tratatelor
2. semnarea tratatelor
3. exprimarea consimţământului părtilor de a se obliga prin tratat
Pentru a produce efecte juridice, aceste etape sunt urmate de intrarea în vigoare a
tratatelor respective.

Negocierea tratatului
Este prima etapă în cursul căreia se realizează textul tratatului. Negocierile se
derulează între reprezentanţii statelor cu atribuţii speciale în acest domeniu (ex: reprezentanţii
guvernului, ai ministerului de externe, reprezentanţii diplomatici şi imputerniciţii statului
român). Împuternicirea unui reprezentant al statului trebuie să rezulte din documente care
emană de la o autoritate competentă a fiecărui stat în conformitate cu dispoziţiile
constituţionale. Aceste documente poartă denumirea de depline puteri şi sunt definite de către
Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor ca fiind documentul care emană de

1
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, op. cit., pag.207-208
2
Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, op. cit., pag.27-28

7
la autoritatea competentă a unui stat şi desemnează una sau mai multe persoane împuternicite
să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea, sau autentificarea textului unui tratat, pentru
a exprima consimţământul statului sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat.
Persoana împuternicită cu depline puteri se numeşte plenipotenţial. Pe lângă personele
împuternicite cu depline puteri există şi o categorie de persone, care în baza funcţiei pe care o
îndeplinesc în stat nu au nevoie să prezinte deplinele puteri in vederea negocierii şi încheierii
unui tratat. Potrivit legii aceste persoane sunt următoarele: preşedintele statului, primul
ministru, ministrul afacerilor externe, şefii misiunilor diplomatice – numai pentru tratatele
bilaterale încheiate între statele gazdă şi statul acreditant –, reprezentanţii statelor participante
la conferinţele internaţionale sau la lucrările unei organizaţii internaţionale în vederea
elaborării unui tratat sau unor tratate. Legat de şefii misiunilor diplomatice, ei participă numai
la tratatele bilaterale pe domeniul lor de activitate.
Deplinele puteri sunt verificate la începutul negocierilor în cazul tratatelor bilaterale,
iar la cele multilaterale se face o comisie (un prezidiu) special constituită în vederea verificării
actelor ce atestă deplinele puteri.
În baza deplinelor puteri, negociatorii pot:
 negocia şi elabora textul tratatului;
 semna tratatul;
 înmâna ori depune instrumentele de ratificare sau aderare la tratat.1
Pentru tratatul bilateral se stabileşte locul, data şi tema tratatului respectiv. Locul poate
fi unul din statele semnatare sau într-un loc neutru. Data negocierii se stabileşte din timp.
Revenirea asupra unui articol reprezintă renegocierea tratatului. La tratatele multilaterale se
pot încheia în cadrul unei conferinţe internaţionale. În cazul încheierii tratatelor în cadrul
oranizaţiilor internaţionale avem varianta în care textul este lansat de o organizaţie
internationala (ex: organizaţia pentru protectia mediului), acest text este negociat, iar în cadrul
Adunării generale se negociază forma finală.

Semnarea tratatelor
Semnarea tratatelor reprezintă cea de-a doua etapă în cadrul încheierii tratatelor
internaţionale, acţiune ce poate avea o dublă semnificaţie şi anume:
- de autentificare a textului tratatului – care poate fi provizorie sau definitivă.
- de exprimare a consimţământului statului de a se obliga prin tratat.

1
Dr. Florian Coman op. cit., pag.27

8
 În primul caz semnarea echivalează cu atestarea solemnă de către statele care au
participat la negocieri, a faptului că negocierile s-au încheiat, iar textul semnat are forma
definitivă, fără să mai poata fi modificat unilateral de către statele participante.
Pentru a produce efecte juridice semnarea va fi urmata de ratificarea tratelor. Etapa
negocierii tratatelor nu este urmată în toate cazurile imediat de semnarea definitivă a textului.
Există situaţii în care după încheierea negocierilor se procedează doar la semnarea ad
referendum sau la parafarea textului. Semnarea cu menţiunea ad referendum semnifică
autentificarea tratatului, dar numai cu caracter provizoriu. Parafarea constă în înscrierea
iniţialelor numelui negociatorului împuternicit al statului pe textul negociat şi are de
asemenea efect provizoriu.1 Aceste proceduri menţionate trebuie urmate de semnarea
definitivă a tratatului, condiţie obligatorie pentru declanşarea procedurii menţionate.
Parafarea înseamnă semnarea textului numai cu iniţialele reprezentanţilor statului şi
intervine în condiţiile similare ca şi semnarea ad referendum.
Semnarea definitivă se face numai atunci când există autorizare în acest sens şi numai
semnarea definitivă dă statului dreptul de a ratifica ulterior tratatul.
Tratatele pot fi încheiate, în principiu, în orice limbă acceptată de statele contractante.
În prezent, sunt considerate ca limbi oficiale în cadrul O.N.U.: araba, chineza, engleza,
franceza, rusa şi spaniola.
În cursul negocierilor, statele trebuie să respecte principiile fundamentale ale dreptului
internaţional (încălcarea lor punând în discuţie validitatea tratatului) şi să poarte negocierile
cu bună credinţă.2
În practica internaţională întalnim şi cazuri în care semnarea tratatului are loc
simultan în mai multe locuri (ex: Tratatul de neproliferare nucleara din 1968 a fost deschis
simultan în 3 capitale: Londra, Washington şi Moscova).

Exprimarea consimţământului
Legislaţia internă a statelor prevede mijloacele juridice prin care statul îşi exprimă
voinţa de a fi legat prin tratat (ex: Romania – legea speciala nr.590/ 2003 şi unele dispoziţii
din Constituţia României)
Mijloace de exprimare a consimţământului:
a. ratificarea tratatului
b. aprobarea sau acceptarea

1
Dr. Florian Coman op. cit., pag.28
2
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, op. cit., pag.211-212

9
c. aderarea la tratate, care se poate face prin ratificare, sau aprobare, sau acceptare
d. exprimarea consimţământului doar prin semnare

a. Ratificarea tratatului : angajarea definitivă presupune intervenţia unui act intern

prin intermediul căruia organele special abilitate ale statului, de obicei parlamentele naţionale,
analizează dispoziţiile tratatului şi decide asupra angajării statului. Acest act constituie
angajarea statului. Ratificarea tratatelor internaţionale de către parlament este în prezent
mijlocul principal prin care organul legislativ controlează exercitarea de către executiv a
dreptului de a negocia tratatele internaţionale. Termenul de ratificare depinde în mare măsură
de natura tratatului şi este prevazută în clauzele finale ale acestuia. Ratificarea nu poate fi
parţială sau condiţionată, ci numai acordată sau refuzată, iar dacă un stat încearcă să modifice
un tratat în timpul ratificării, acest act echivalează cu un refuz al ratificarii şi trebuie însotit de
o nouă oferta care poate fi acceptată sau refuzată. La tratatele multilaterale statele pot să
formuleze odată cu ratificarea şi în anumite limite rezerve.
Pentru a produce efecte juridice în plan internaţional, actul de ratificare se
încorporează într-un instrument de ratificare, instrument care se comunică, se schimbă sau se
depune. Astfel, statele sunt legate juridic prin tratatele pe care le-au ratificat, numai după ce a
avut loc schimbul ori depunerea instrumentelor de ratificare. Cu alte cuvinte numai ratificarea
tratatelor conferă acestora forţă juridică. Ratificarea se face printr-un instrument scris, iar
schimbul ori depunerea instrumentelor de ratificare se constată prin încheierea unui proces-
verbal. Termenul de ratificare, dacă nu este prevăzut în tratat, trebuie să se realizeze într-un
interval de timp raţional.
În intervalul de timp de la ratificare până la intrarea în vigoare a tratatului, statele sunt
obligate să nu retragă ratificarea şi să nu săvârşească niciun act contrar prevederilor tratatelor.
Ratificarea nu are efect retroactiv.1
b. Aprobarea sau acceptarea.
Această modalitate a apărut ca o alternativă mai simplă la ratificarea tratatelor
determinată de creşterea numărului acestora. Pe această cale se relizează o examinare rapidă a
dispoziţiilor unui tratat şi se evită procedura mai lungă şi complicată a ratificării de către
parlamentele naţionale. Procedura acceptării sau aprobării este de competenţa guvernelor.

1
Dr. Florian Coman op. cit., pag.29-30

10
 În conformitate cu legile interne ale fiecărui stat sunt supuse aprobării sau acceptării
de către guvern tratatele care nu implică un angajament politic major sau care nu se referă la
domenii esenţiale ale suveranităţii statelor.
c. Aderarea : este aplicabilă numai tratatelor multilaterale care poate interveni în cazul
în care un stat nu a participat la negocierea şi semnarea tratatului dar decide ulterior să devină
parte la acesta. Un stat poate să devină parte la tratat prin aderare doar dacă aceasta este
prevazută în mod expres în textul ecesteia.1
În cazul tratatelor multilaterale, pentru ca un stat să adere la un astfel de tratat, dacă nu
se prevede altfel, este nevoie de consimţământul tuturor părţilor. La fel şi în cazul tratatelor
bilaterale este nevoie de acordul ambelor părţi pentru a adera un al treilea. Cât priveşte
momentul aderării acesta poate interveni, fie după ce un tratat a intrat în vigoare, fie
independent de intrarea în vigoare a tratatului.2
d. În afara celor trei modalităţi în practica internaţională avem şi consimţământul prin
semnarea definitivă. Numeroase tratate internaţionale prin care statele devin părţi sunt
cunoscute sub denumirea de acorduri în forma simplificată. Aceste acorduri sunt de oobicei
schimburi de note sau scrisori, procese-verbale parafate, memorandumuri, declaraţii comune,
orginea acestor acorduri regasindu-se în practica SUA. Limba de redactare a tratatelor este
diferită în funcţie de natura tratatului.

Cum spuneam, pentru a produce efecte juridice, aceste etape sunt urmate de intrarea
în vigoare a tratatelor respective.
Modul şi data intrării în vigoare a tratatelor sunt stipulate, de obicei, în textul
tratatului, acestea confundându-se cu momentul semnării sau momentul schimbării sau al
depunerii instrumentelor de ratificare. Statele pot fixa şi o dată ulterioară. Regula generală
este aceea că tratatele intră în vigoare după ce toate părţile le-au semnat şi au schimbat sau au
depus instrumentele de ratificare (se poate stabili un număr de state – Convenţia din 1982 de
la Montego Bay).

1
Prof. dr. Marţian I. Niciu, op. cit., pag.30
2
Dr. Florian Coman op. cit., pag.30

11
Bibliografie :

 Dr. Florian Coman, Drept internaţional public, vol.II, editura Sylvi,

Bucureşti 2001
 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept internaţional
public, Casa de editură şi presă „ŞANSA”-S.R.L., Bucureşti, 1994
 Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu Drept internaţional public, ediţia a II-a,
vol.II, editura LUMINALEX, Bucureşti, 2005
 Prof. dr. Marţian I. Niciu, Dreptul internaţional public, vol.I, Editura
Fundaţiei „Chemarea” IAŞI, 1992

12