1. Denumirea, definiţia şi geneza dreptului internaţional umanitar.

Denumirea - Noţiunea de “ dreptul razboiului” utilizata cu mult timp în urma va fi înlocuita cu “dreptul
conflictelor armate” iar recent cu îmbinarea de drept internaţional umanitar.Aceasta triada constituie
un compartiment, o instituţie a dreptului internaţional public şi dispune de toate particularitaţile
acestuia.
Definitia - Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate poate fi definit ca ansamblu de norme
de drept internaţional de sorginte cutumiara destinate de a reglementa în mod special
problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi neinternaţional.

Geneza - Precizăm că problematica războiului, a modului de purtare a conflictelor armate, a fost

abordată încă din antichitate şi a continuat să se reflecte în lucrările de specialitate ale diferiţilor jurişti
(Hugo Grotius, Dreptul războiului şi păcii), în documentele cu caracter internaţional (Declaraţia de la
Petersburg din 1868, primul document internaţional care stabileşte anumite limite de folosire a unor
tipuri de arme), Convenţiile de la Haga din 1899, respectiv 1907, Convenţiile de la Geneva din 1949,
precum şi în eforturile întreprinse de state pe plan intern şi internaţional de gestionare a problemelor de
drept internaţional umanitar şi de cooperare în acest domeniu. Acest din urmă aspect s-a concretizat în
constituirea unor comisii naţionale de drept internaţional umanitar şi în cooperarea între aceste
organisme şi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii.

2.Obiectul, functiile si geneza dreptului international umanitar.

Obiectul- dreptului internaţional umanitar îl formează, în mod paradoxal, reglementarea la nivel
interstatal, a violenţei sau, mai bine zis, reglementarea modalităţii de utilizare a violenţei în conflictele
armate, precum şi a asistenţei acordate victimelor acestei violenţe.

Functii- de a micşora urmarile distructive, de a împuţina suferinţele pe care le cauzeaa" şi de a elimina

pierderile şi pagubele inutile.

Geneza - Precizăm că problematica războiului, a modului de purtare a conflictelor armate, a fost

abordată încă din antichitate şi a continuat să se reflecte în lucrările de specialitate ale diferiţilor jurişti
(Hugo Grotius, Dreptul războiului şi păcii), în documentele cu caracter internaţional (Declaraţia de la
Petersburg din 1868, primul document internaţional care stabileşte anumite limite de folosire a unor
tipuri de arme), Convenţiile de la Haga din 1899, respectiv 1907, Convenţiile de la Geneva din 1949,
precum şi în eforturile întreprinse de state pe plan intern şi internaţional de gestionare a problemelor de
drept internaţional umanitar şi de cooperare în acest domeniu. Acest din urmă aspect s-a concretizat în
constituirea unor comisii naţionale de drept internaţional umanitar şi în cooperarea între aceste
organisme şi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii.

3.Izvoarele dreptului international umanitar.

Rezoluţiile Adunarii generale a ONU, legile şi regulamentele interne, hotaririle instanţelor judiciare şi
arbitrare, jurisprundenţa international , doctrina.

Ca izvoare ale dreptului umanitar sunt considerate şi documentele Conferinţelor internaţionale ale
Comitetului Crucii roşii a caror varietate este generata de particularitaţile structurale ale acestei
organizaţii la care participa cu drept de vot statele membre ale Convenţiilor de la Geneva.
4.Cutuma ca izvor de drept international umanitar.
Cutuma ramine actuala în masura în care dreptul scris nu poate asigura plenitudinea reglementarilor.
Completarea lacunelor în “dreptul conventional” sau compensarea neaplicarii unor
tratate acorda cutumei un rol de adaos la normele tratatelor precum şi unul de substituit al
acestora.

Cutuma este nelimitată, cât priveşte capacitatea sa de a genera norme de drept. Această capacitate
are pe de o parte, o latură obiectivă, care apare şi ca un element pozitiv (în sensul că poate crea norme
juridice care ţin seama de orice aspect al vieţii internaţionale), iar pe de altă parte,Io latură subiectivă,
care este criticabilă (în măsura în care normele cutumiare vizează nu numai statele care au contribuit la
formarea lor, ci şi pe acelea care, neexistînd în epoca istorică respectivă de creare a ei (cutumei), nu au
contribuit laacest proces).

5.Tratatul ca izvor de drept international umanitar.

Tratatul reprezintă modalitatea principală de creare şi dezvoltare a dreptului internaţional,indiferent de
ramura sau de domeniul pe care il reglementează. Tratatul este un act juridic încheiat de state sau de
alte subiecte de drept internaţional, prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice
internaţionale. În prezent mai ales, cînd tratatul este cea mai importantă sursă a dreptului
internaţional, el constituie calea principală de apariţie şi dezvoltare a dreptului, sursa şi forma sub care
apar normele şi regulile pentru toate ramurile de drept internaţional.

6.Caracterizarea Conventiilor adoptate in cadrul Conferintelor diplomatice de la

Haga din 1899 si 1907.

Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 erau două tratate negociate la conferințele de pace din
Haga în Olanda. Prima conferință de la Haga a fost semnată în 1899, iar

A doua conferință de la Haga în 1907. Alături de Convențiile de la Geneva, Convențiile de la

Haga erau primele reglementări despre legile despre purtarea războaielor și crime de război. O a
treia conferință era planificată pentru 1914, reprogramată pentru a se ține în 1915, dar nu a fost
ținută niciodată din cauza începerii Primului Război Mondial.

Eforturile principale ale celor două conferințe se îndreptau spre crearea unui tribunal
internațional care să arbitreze și să rezolve disputele internaționale, considerate necesare pentru a
înlocui instituția războiului. Aceste eforturi au eșuat atât în 1899 cât și în 1907.

Prima Conferință a fost în general un succes și a-a concentrat pe eforturile de dezarmare.

Cea de-a doua Conferință a eșuat în crearea unui tribunal internațional pentru arbitraj obligatoriu,
dar a lărgit mecanismul arbitrajului voluntar și a stabilit reguli de recuperare a datoriilor, legi ale
războiului și drepturile și obligațiile țărilor neutre.

Alături de dezarmare și arbitraj obligatoriu, ambele conferințe includeau negocieri cu privire la

legile războiului și crimele de război. Multe dintre regulile stabilite la Convențiile de la Haga au
fost violate în Primul Război Mondial. De exemplu una dintre acestea a fost Invazia germană a
Belgiei prin care a fost încălcat vol. III stabilit la Conferința din 1907 conform căruia niciun stat
nu poate începe ostilitățile fără o prevenire explicită a celeilalte.[1]
7. Natura juridică a Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi a Protocoalelor
Adiţionale din 1977.
Convențiile de la Geneva reprezintă ansamblul a patru tratate formulate la Geneva, Elveția,
tratate care stabilesc standardele dreptului internațional în ceea ce privește problemele umanitare.

Aceste tratate se referă în principal la tratamentul necombatanților și prizonierilor de război. Ele

nu au nicio legătură cu problema folosirii armamentului în timp de război, care este acoperită de
Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 și de Protocolul de la Geneva din 1925, (care privește
folosirea armelor chimice și biologice).

8. Rezoluţiile organizaţiilor internaţionale şi rolul lor în procesul de codificare

a dreptului internaţional umanitar.

diferite organizaţii ştiinţifice neguvernamentale, conştiente de dificultăţile insurmontabile ale

codificării întregelui drept internaţional într-o unică lucrare, au elaborat unele proiecte neoficiale
de codificare pe domenii ale dreptului internaţional. Printre acestea, un rol important l-au avut
Institutul de Drept Internaţional, înfiinţat în 1873, Asociaţia de Drept Internaţional, creată în
acelaşi an, şi Institutul de Drept Internaţional, înfiinţat în 1912.
Codificările oficiale încep a se face în secolul al XIX-lea în cadrul unor congrese sau conferinţe
internaţionale cu perticiparea reprezentanţilor statelor.

9. Aplicabilitatea prevederilor dreptului internaţional umanitar în cadrul

hotărârilor şi avizelor consultative ale Curţii Internaţionale de Justiţie a
ONU.
Principiul independenţei lui jus ad bello de jus in bellum consacră aplicarea dreptului
internaţional umanitar în toate conflictele armate, indiferent de caracterul licit sau ilicit al
declanşării acestor conflicte armate prin raport la dreptul internaţional umanitar. Acest principiu
capătă importanţă mai ales în ordinea juridică internaţională creată după cel de-al Doilea Război
Mondial, în care recurgerea la forţa armată este interzisă cu excepţia exercitării dreptului la
autoapărare (art. 51 din Carta ONU) şi a declanşării mecanismului centralizat de securitate
internaţională (Capitolul VII din Carta ONU). În acest fel, dreptul internaţional umanitar este
aplicabil şi conflictelor armate declanşate şi desfăşurate cu încălcarea ordinii juridice
internaţionale stabilite prin Carta ONU.

10. Tribunalele penale internaţionale ad-hoc: aplicarea şi interpretarea

prevederilor de drept internaţional umanitar în condiţiile contemporane (TPI
ex-Yugoslavia; TPI Rwanda).

Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPI) a fost înființat prin hotărârea 827 a
Consiliul de Securitate al ONU. Această hotărâre a fost aprobată la 23 mai 1993 în urma gravelor
încălcări ale drepturilor omului comise pe teritoriul fostei Iugoslavii încă din anul 1991, și ca
răspuns la amenințările la adresa păcii și a securitătii internaționale cauzate de aceste încălcări.

TPI este localizat la Haga, în Olanda. Printre cele mai mediatizate dosare instrumentate de TPI se
numără cel al fostului președinte iugoslav Slobodan Miloșevici și cel al generalului de armată
croat Ante Gotovina.
Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda, situat în Arusha, Tanzania, are autoritatea de a
urmări inculpații pentru genocid și alte încălcări grave ale dreptului umanitar internațional care
au avut loc în Rwanda între 1 ianuarie și 31 decembrie 1994. Instanța poate, de asemenea, să
urmărească urmărirea penală a cetățenilor din Rwanda care a comis genocid sau alte încălcări
grave ale dreptului internațional în țările vecine în aceeași perioadă. Consiliul de Securitate al
Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 955 de înființare a instanței, la 8 noiembrie
1994.Începând cu aprilie 1994, extremiștii Hutu au purtat o campanie de 100 de zile care a
condus la asasinarea a cel puțin 800 000 de bărbați, femei și copii Tutsi, precum și mulți Hutus
moderați. Acest genocid a inclus, de asemenea, violență sistematică și violență sexuală împotriva
nenumăratelor femei Tutsi și a orfanării multor mii de copii.

11. Aplicabilitatea dreptului internaţional umanitar în practica tribunalelor

internaţionalizate (Sierra Leone; Cambodja; Timorul Oriental).

Curtea Specială pentru Sienne Leone reprezenta o instituţie jurisdicţională independentă

creată cu scopul de aurmări şi sancţiona pe cei ce sunt responsabilide comitarea crimelor de
război şi a crimelor împotriva umanităţii pe teritoriul statului Sierra Leone după 30 noiembrie
1996, în perioada războiului civil din Sierra Leone. Astfel, în urma negocierilor purtate cu
guvernul din Sierra Leone, pe 16ianuarie 2002 a fost semnat la Freetownn, Acordul dintre ONU
şi guvernul dinSierra Leone cu privire la înfiinţarea unei Curţi Speciale pentru Sierra Leone,
carepotrivit art.1 din Statut, va avea jurisdicţie asupra persoanelor care se face responsabile în cel
mai înalt grad de încălcările serioase ale dreptului international umanitar şi a le dreptului din
Sierra Leone comise pe teritoriul acestui stat începînd cu 30 noiembrie 1996, cuprinzînd liderii
care prin comiterea unor asemenea crime,au pus în pericol procesul de restabilire şi implimentare
a păcii în Sierra Leone. La o astfel de modalitate de înfiinţare a unui tribunal internaţional se
recurge pentru prima dată în practica internaţională penală.

În 1975, Indonezia a invadat Timorul de Est (apoi o colonie portugheză). Organizația Națiunilor Unite
nu a recunoscut suveranitatea indoneziană în Timorul de Est și în 1999 ONU a organizat în cele din urmă
un referendum în care Timorul de Est a votat pentru independență. Ca răspuns, armatele indoneziene și
militari pro-indoneziene au început o campanie de violență și incendiere, asasinând aproximativ 2.000 de
persoane și forțând 500.000 să fugă din casele lor.Administrația de tranziție a Organizației Națiunilor
Unite din Timorul de Est (UNTAET) a înființat Grupurile speciale ale ONU din cadrul Curții Districtuale
din Dili, capitala Timorului de Est, și a creat Unitatea de Investigare a Crimelor Criminale (SCU) pentru
investigarea și urmărirea penală a infracțiunilor comise în Timorul de Est. În ciuda acuzațiilor de ofițeri
militari indonezieni, încercările nu au putut merge înainte, deoarece guvernul indonezian nu a recunoscut
instanța și a refuzat să-l extrădeze pe acuzat.

Tribunalul Cambodia este o instanță înființată pentru a încerca pe cei mai în vârstă responsabili
membri ai regimului Khemer Rouge pentru presupusele încălcări ale dreptului internațional și a
crimelor grave comise în timpul genocidului cambodgian. Deși este o instanță națională, ea a fost
stabilită ca parte a unui acord între guvernul regal al Cambodgiei și Organizația Națiunilor Unite,
iar membrii săi sunt judecători locali și străini. Este considerată o instanță hibridă, întrucât
Tribunalul Cambodia a fost creat de guvern în colaborare cu ONU, dar rămâne independentă de
acestea, cu procese desfășurate în Cambodgia, folosind personalul cambodgian și internațional.
Curtea Cambodgiană invită participarea internațională pentru aplicarea standardelor
internaționale [1].

Mandatul Camerelor Extraordinare se extinde la încălcări grave ale legii penale Cambodgia, la
dreptul umanitar internațional și obicei și la încălcarea convențiilor internaționale recunoscute de
Cambodgia, comise în perioada 17 aprilie 1975 - 6 ianuarie 1979. Aceasta include crimele
împotriva umanității, războiul crime și genocid. Scopul principal al tribunalului identificat de
Camerele Extraordinare este de a oferi justiției poporului cambodgian care a fost victima a
politicilor regimului Khmer Rouge în perioada aprilie 1975 - ianuarie 1979. Cu toate acestea,
sprijinirea victimelor reabilitării și a mijloacelor de informare în masă în scopul educației
naționale sunt, de asemenea, subliniate ca obiective principale ale comisiei.

12. Subiectele dreptului internaţional umanitar.

Subiecte a dreptului international umanitar părţile la tratatul internaţional sau cele faţă de care
tratatele international produc efecte.

-Din punctul de vedere al structurii potfi:

a)subiecte care au o bază teritorială (în modtipic acestea sunt statele) şi,

b)subiecte care nu au o bază teritorială (organizaţiile internaţionale, SfîntulScaun şi Ordinul

Suveran de Malta).

-Din punctul de vedere al duratei lor istorice pot fi:

a)subiecte a căror formare istorică se identifică cu originea comunităţii internaţionale (Sfîntul
Scaun),
b)subiecte care s-au format în decursul istoriei, dar au drept caracteristică, elementul definitiv
(statele),
c)subiecte a căror personalitate internaţională este în mod necesar temporară (organizaţiile
internaţionale) sau provizorie (mişcările insurecţionale).

13. Principiile dreptului internaţional umanitar.

Principiile ale dreptului umanitar

- Principiile Dreptului umanitar se bazează pe distincţia dintre combatanţi şi necombatanţi şi dintre

bunurile civile şi obiectivele militare;

- Umanitatea şi necesitatea militară, nevoia de a păstra echilibrul dintre imperativele umanităţii, pe de o

parte, şi necesităţile militare şi de securitate pe de altă parte;

- Prevenirea suferinţei inutile. Dreptul părţilor la conflict de a alege metodele şi mijloacele de război nu
este nelimitat, iar beligeranţii nu au voie să provoace suferinţă şi distrugere depăşind proporţia impusă de
scopul răboiului, care constă în slăbirea sau distrugerea potenţialului militar al inamicului;

- Proporţionalitatea urmăreşte realizarea unui echilibru între două interese divergente,unul impus de
considerentele necesităţii militare şi celălalt de cerinţele umanității, conform cărora drepturile şi
interdicţiile nu sunt niciodată absolute.

14. Dreptul internaţional umanitar şi raportul lui cu alte ramuri de drept

internaţional.
Determinarea obiectivelor pe care le urmăresc fiecare dintre aceste ramuri ne permit să constatăm că toate
aceste domenii de drept international urmăresc unul şi acelaşi scop—pro‑movarea valorilor general
umane—protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamen‑tale ale omului. Diferenţa este doar că acest proces
este dictat de anumite sutuaţii concrete, de prezenţa unui conflict armat—indiferent care este natura
acestuia,fie cu caracter internaţional, fie non‑internaţional—sau situaţie ce survine înurma unui
conflict armat sau a unor cataclizme naturale sau de alt gen. Ferm esteuna—în toate aceste situaţii este
prezent aşa numitul „nucleu“ al drepturilor şilibertăţilor fundamentale ale omului, care nu poate
constitui obiectul unor nego‑cieri sau eventuale cedări.
15. Aplicarea dreptului internaţional umanitar în diverse situaţii.

Răspunderea la nivel internaţional este asigurată, în special prin intermediulconstituirii unor

instanţead hocsau cu caracter permanent la nivel internaţional.În plus, în mod indirect şi unele
hotărâri ale CIJ reflectă răspunderea în DIU sauce reflectă dreptul refugiaţilor, sau drepturile
omului în general. Hotărâri......Nicaragua v. SUA (1986) privind formaţiunile militare şi
paramilitare pe teritoriulNicaragua; Bosnia şi Herhegovina v. Serbia şi Montenegro (2007)
privind aplicareaConvenţiei de genocid din 19482;

16. . Aplicarea dreptului internaţional umanitar în timp

Sub aspect de jus temporis, normele în cauză sunt grupate în trei subcategorii:
1.Norme aplicabile nemijlocit în timpul conflictului armat. Această categorie
este constituită în mare parte din normele DIU si reglementează în special starea de beligeranţă. Piatra de
temelie o constituie dreptul de Haga şi dreptul de Geneva.
2.Norme aplicabile în perioada post-conflictuală. În primul rând, este vorba despre aplicarea dreptului de
ocupaţie (DIU), drept ce se impune, inclusiv prin analogie, în orice situaţie, indiferent de natura
conflictului armat. Asemenea operaţiuni pot fi declanşate nu doar în situaţii de conflict armat, dar şi după
cum am menţionat anterior, în caz de prezenţă a unui pericol real pentru pacea şi securitatea regională
numărul mare de refugiaţi, intern-deplasaţi în urma unor situaţii excepţionale; criză alimentară; boli etc.
În al doilea rând, este vorba despre asigurarea procesului de reîntoarcere a refugiaţilor, a persoanelor
forţat-deplasate (dreptul refugiaţilor), schimbul de prizonieri de război (DIU), precum şi asigurarea unor
condiţii elementare tuturor categoriilor de persoane în asemenea situaţii (drepturile omului).

3.Norme aplicabile în timp de pace. Acesta are loc prin intermediul ajustării legislaţiei naţionale la
standardele internaţionale, asigurarea aplicabilităţii directe a normelor internaţionale, în situaţia în care
normele naţionale contravin acestora, de către instanţele judiciare naţionale, implementarea în procesul
educaţional naţional a valorilor internaţionale respective.

17. Aplicarea dreptului internaţional umanitar faţă de persoane

DIU apare ca unica ramură de drept ce prevede posibilitatea omorului

unui combatantu de către alt combatant pe timp de conflict, fără ca persoana în
cauză să fie trasă la răspundere penală. Iar Proptocolul II (1989) privind abolirea
pedepsei cu moartea adiţional la Pactele din 1966 prevede posibilitatea aderării
statului cu rezervă, ce ar permite aplicarea pedepsei capitale în condiţii extreme
autorilor crimelor internaţionale. În plus, condiţiile în care sunt aplicate DIU şi
dreptul refugiaţilor îşi impun amprenta vis-a-vis de drepturile omului aplicabile
sub aspect cantitativ şi calitativ.

18. Aplicarea dreptului internaţional umanitar în spaţiu

„Spaţiul umanitar“ necesar pentru aputea avea acces la populaţiile vulnerabile, precum şi siguranţa şi
securitatea perso‑nalului umanitar, trebuie să rămână condiţii prealabile esenţiale pentru
acordareaajutorului umanıtar şi pentru acordarea asistenţei de către Uniunea Europeanăşi partenerii
săi din domeniul umanitar, inclusiv protecţia persoanelor afectatede crize, cu respectarea
principiilor neutralităţii, imparţialităţii, umanităţii şi in‑dependenţei acţiunii umanitare, consacrate
dreptului internaţional, în special dedreptul internaţional umanitar.

19. Delimitarea aplicabilităţii normelor de drept internaţional umanitar în

cadrul conflictelor armate internaţionale şi neinternaţionale.
Aplicabilitatea normelor de drept international umanitar in cadrul conflictelor armate la nivele
neinternationale are anumite limite deoarece tarile care nu iau parte la Protocolul additional nr2
(Conventia de la Geneva) deoarece se tem ca cineva strain poate avea interese la relatiile lor interne si
atunci dreptul international umanitar este aplicat doar la ajutorul pentru refugiatii din acea tara unde este
conflictul deci se limiteaza. Dar la conflictele armate internationale Dreptul international umanitar poate
aplica toate normele prevazute de lege.

20. Participanţii la acţiunile militare.

1. Toţi membrii forţelor armate ale unei părţi beligerante sânt combatanţi, cu excepţia
personalului medical şi religios

2. Civilii sânt pasibili de atac dacă participă direct la ostilităţi şi doar pe durata acestei implicări.

3. Participanţilor la levee en masse li se recunoaşte statutul de combatant

Participanţii la levee en masse sânt cetăţenii unui stat care pun mâna pe arme

în mod spontan, fără a avea timp să se constituie ca o subdiviziune a forţei armate,

pentru a riposta invaziei trupelor militare ale statului cobeligerant. Astfel, în aceste
circumstanţe de autoapărare în faţa agresiunii, practica statelor recunoaşte posibilitatea
unei transgresiuni de la principiul distincţii, participanţii la levee en masse fiind
civili care se implică direct în ostilităţi, dar capătă statutul de prizonier de război.

21. Obiectele civile şi militare.

obiect civil– orice obiect care nu este un obiectiv military

obiecte militare– obiect care prin natura, locaţia, scopulşi utilizarea lor aduc o contribuţie efectivă la
acţiunea militară şi a căror distrugere oferă un avantaj militar concret

22. Metode şi mijloace interzise de purtare a războiului.

Tortura şi tratamentele inumane;cauzarea cu intenţie de suferinţe grave; punerea în pericol grav a
sănătăţii sau integrităţii fizice;atacurile îndreptate împotriva populaţiei civile; deportarea sau
deplasarea ilegalăa populaţiei civile; utilizarea de arme sau metode interzise de purtare a
conflictului (arme chimice,bacteriologice sau incendiare); jefuirea proprietăţii publice sau private.

23. Reglementarea luptei armate pe mare.

Vasele neutre au dreptul să facă comerţ cu statele beligerante. Ele pot transportaşi mărfuri care
aparţin beligeranţilor. Declaraţia de la Paris din 1856 a stabilit, înaceastă materie, două reguli
importante: „pavilionul neutru acoperă marfa inamică“şi „pavilionul inamic nu confiscă bunurile
neutre“. În cazul cînd bunurile inamiculuise află la bordul unei nave neutre ele nu pot fi
capturate, iar dacă la bordul uneinave beligerante se află marfa proprietate a neutrilor ea nu
poate fi capturată, deşinava este supusă capturii.

Un subiect interesant în acest context îl prezintă dreptul de vizită, care este

acel drept pe care îl au vasele statelor beligerante de a vizita navele statelor neutre,
controlînd dacă acestea din urmă nu se îndeletnicesc cu exportul armelor sau
muniţiilor în folosul unuia dintre beligeranţi.
Neutralitatea în războiul maritim, a fost reglementată în prin Convenţia a XII-a de la Haga din
1907. Ea prevede ca un principiu de bază al regimului neutralităţii în cazul războiului maritim
interzicerea desfăşurării de ostilităţi de către beligeranţi în apele neutre. [11, p. 303]
Statele neutre în războiul maritim au următoarele obligaţii: să nu furnizeze beligeranţilor nave de
război şi să nu acorde anumite ajutoare unuia dintre beligeranţi care sînt incompatibile cu
neutralitatea. Această ultimă obligaţie a statului
neutru se referă la două aspecte a ajutorului pe care neutrii îl pot acorda statelor beligerante:
asistenţa ostilă directă (participarea unei nave neutre la ostilităţile dintre beligeranţi) şi asistenţa
ostilă indirectă (transportul ocazional de persoane făcut de o navă neutră în folosul unuia dintre
beligeranţi).[11, p. 303]
Libertatea comerţului pe mare a statelor neutre în timp de război se află, într-un anumit sens, sub
controlul beligeranţilor. Totodată el este supus la două limitări: limitarea determinată prin
instaurarea blocadei navale a ţărmurilor şi porturilor unui stat beligerant şi limitarea impusă de
regulile referitoare la contrabanda de război.

24. Reglementarea luptei armate în spaţiul aerian.

În această materie, statele n-au reuşit să realizeze o codificare oficială, iar în calitate de
codificare neoficială există doar Regulile propuse de Comitetul de Jurişti de la Haga în 1922—
1923. În lipsa unei reglementări speciale, statele neutre interzic survolarea teritoriului lor de către
aeronavele civile sau militare ale beligeranţilor. Dacă o astfel de aeronavă pătrunde în spaţiul
aerian al unui stat neutru, acesta are dreptul s-o oblige să aterizeze şi să sechestreze aeronava, iar
echipajul să-l interneze. [11, p. 304] Suplimentar, prin analogie putem să aplicăm prevederile
convenţiilor de la Haga din 1907 cu privire la drepturile şi obligaţiile statelor neutre în timpul
războiului terestru şi cel maritim, din care rezultă că beligeranţilor li se va interzice transportarea
prin spaţiul aerian a statului neutru a personalului şi tehnicii militare, însă se permite
transportarea bolnavilor şi răniţilor statelor beligerante.
În caz de încălcare a regulilor indicate mai sus, statele pot considera teritoriul
statului neutru teatru de război

25. Protecţia răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor.

Convenţiile de la Geneva şi-au atins scopul! Ele au permis salvarea numeroaselor vieţi şi să
„stabilizeze“ situaţia miilor de prizonieri de război, ele au ajutat la reîntegrarea a milioane de
familii şi au contribuit la restaurarea păcii. Ele au fost la fel un bun susţinător pentru CICR în
procesul de obţinere accesului la prizonieri, să ajute răniţii şi bolnavii, să se ocupe de persoanele
deplasate, să satisfacă necesităţile civililor aflaţi sub regim de ocupaţie şi să ofere servicii
deferitor părţi implicate într-un conflict armat non-internaţional
26. Statutul prizonierilor de război.

prizonier de război– combatant capturat într-un conflict armat internaţional.

Numaicombatanţii care îndeplinesc anumite condiţii au dreptul la acest statut (în
principal, membriiforţelor armate)

27. Protecţia populaţiei civile şi a persoanelor civile în caz de conflict armat.

Persoanele civile au dreptul la respectul persoanei şi onoarei lor, a drepturilor familiale, a
convingerilor şi practicilor lor religioase. Ele vor fi tratate, în toate circumstanţele, cu omenie şi vor fi
protejate contra oricărui act de violenţă sau intimidare. Sunt interzise: omorul, torturarea, pedepsele
corporale, mutilările, experimentele medicale sau ştiinţifice . Persoanele civile nu vor putea fi folosite
drept scuturi umane şi nu vor fi supuse unor constrângeri fizice (psihice) în vederea obţinerii de
informaţii. Spitalele organizate să ofere îngrijire răniţilor, bolnavilor, trebuie să fie protejate şi este
interzisă atacarea lor, ca obiective militare, dar trebuie să fie marcate cu emblema specifică (crucea
roşie pe fond alb sau semiluna roşie pe fond alb) şi vor fi destinate exclusiv actelor medicale. De o
protecţie specială vor beneficia transporturile de răniţi şi transporturile de ajutor umanitar. Cooperarea
civili – militari (C.I.M.I.C.), pe durata desfăşurării conflictului armat, impune luarea măsurilor necesare
pentru: stabilirea, în conformitate cu art. 14 din Convenţia a IV-a de la Geneva 1949, a unor zone
sanitare sau de securitate care nu vor face obiectul atacurilor militare din partea adversarului;
evacuarea personalului combatant şi a tehnicii militare din zonele de securitate şi zonele sanitare;
depărtarea populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil din proximitatea obiectivelor militare; evitarea
plasării obiectivelor militare în apropierea zonelor dens populate cu civili; evitarea deplasărilor de
populaţie civilă în teatrul acţiunilor militare; lansarea de avertismente pentru populaţia civilă înaintea
declanşării atacurilor militare; întreruperea sau anularea unui atac militar când sunt estimate pierderi
importante de vieţi în rândul populaţiei civile. Zonele de securitate, zonele sanitare, localităţile fără
apărare (convenite cu parteaadversă, prin intermediul puterilor protectoare şi a organizaţiilor
internaţionale) sunt destinate asigurării protecţiei populaţiei civile, a refugiaţilor şi a bolnavilor.

28. Protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat.

În sensul prezentei Convenţii (haga 14 mai 1954), protecţia bunurilor culturale include ocrotirea şi
respectul acestor bunuri.

Înaltele Părţi Contractante se obligă să pregătescă încă din timp de pace ocrotirea bunurilor culturale
situate pe propriul lor teritoriu împotriva efectelor posibile ale unui conflict armat, luând măsurile pe care
le consideră potrivite.

Înaltele Părţi Contractante se obligă să respecte bunurile culturale atât pe teritoriul lor propriu, cât şi pe
teritoriul altor Înalte Părţi Contractante, abţinându-se de la folosirea acestor bunuri, a dispozitivelor lor de
protecţie şi a împrejmuirilor lor immediate în scopuri care ar putea expune aceste bunuri distrugerii sau
deteriorării în caz de conflict armat şi de la orice act ostil împotriva lor.

În afară de aceasta, Înaltele Părţi Contractante se obligă să prevină şi, la nevoie, să oprească orice act de
furt, jefuire sau însuşire ilegală de bunuri culturale, sub orice formă ar fi practicat, precum şi orice act de
vandalism împotriva bunurilor menţionate. Ele se vor abţine de la rechiziţionarea bunurilor culturale
mobile situate pe teritoriul unei alte Înalte Părţi Contractante.
29. Evoluţia protecţiei internaţionale a drepturilor omului şi a dreptului
umanitar.

Dreptul internaţional al drepturilor omului.

Dezvoltat în mare parte în cadrul dreptului naţional al statelor, în special al
Franţei şi SUA, drepturile omului au devenit un simbol al secolului XX. Drept
exemplu pot servi mai multe acte internaţionale, obiectivul cărora a fost şi este
constituirea unui mecanism adecvat ce ar garanta, asigura şi promova drepturile
şi libertăţile fundamentale ale omului. Dezvoltate în lucrările iluminiştilor occidentali şi
implementate prin intermediul actelor declarative ale Marii revoluţii franceze şi a Războiului de
independenţă al SUA, drepturile omului au devenit un criteriu al determinării nivelului de
democratizare al oricărei societăţi. Totodată, evident că există şi anumite diferenţieri. În primul
rând, spre deosebire de drepturile omului, DIU apare ca unica ramură de drept ce prevede
posibilitatea omorului unui combatantu de către alt combatant pe timp de conflict, fără ca
persoana în cauză să fie trasă la răspundere penală. Iar Proptocolul II (1989) privind abolirea
pedepsei cu moartea adiţional la Pactele din 1966 prevede posibilitatea aderării statului cu
rezervă, ce ar permite aplicarea pedepsei capitale în condiţii extreme autorilor crimelor
internaţionale. În plus, condiţiile în care sunt aplicate DIU şi
dreptul refugiaţilor îşi impun amprenta vis-a-vis de drepturile omului aplicabile
sub aspect cantitativ şi calitativ.
Dreptul internaţional umanitar.
Codificarea DIU datorează în mare parte CICR, care a promovat ideea necesităţii codificării
„drepturilor şi obiceiurilor de război“, obiectivul cărora a fost
întreprins prin intermediul acordării a unui caracter cutumiar normelor ce constituie „nucleul“
DIU. Printre acestea evident că un loc de bază îl ocupă Convenţiile
de la Geneva din 12.08.1949. Aniversarea a 60-a de la adoptarea acestora în anul
2009 ce s-a soldat cu manifestări organizate pe toate continentele lumii, sunt un
argument în susţinerea celor spuse.Codificarea DIU din start s-a văzut realizată pe două direcţii:
codificarea dreptului de Haga şi a dreptului de Geneva. Doar odată cu implicarea ONU în
procesul de codificare a dreptului dezarmării şi graţie faptului că între domeniile
de drept internaţional există o strânsă legătură, a dus la implicarea tot mai activă,
deşi indirect, a ONU în procesul de codificare a DIU. Este vorba despre apariţia
celei de-a treia direcţii dreptul de New York, obiectivul căruia este limitarea metodelor şi
mijloacelor de război, inclusiv prin intermediul reducerii sub aspect cantitativ şi calitativ a
armelor de distrugere în masă şi a armelor convenţionale. Ne referim în primul rănd la Convenţia
privind armele bactereologice/biologice (1972) şi Convenţia privind armele chimice (1993).
Specificul DIU constă în aceea că spre deosebire de dreptul internaţional public, care recunoaşte
în calitate de izvor principal tratatul internaţional, DIU prelungeşte să promoveze ideea că
izvorul principal este cutuma internaţională. Aceasta are loc din două considerente.
În primul rând, dat fiind că cutuma a stat la baza procesului de codificare a dreptului războiului,
fapt confirmat şi de practica judiciară internaţională. De exemplu, Tribunalul militar de la
Nurnberg, a recunoscut Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907, precum şi Convenţia de la
Geneva din 1929 privind statutul prizonierilor de război, parte componentă a dreptului
internaţional cutumiar.În al doilea rând, acest proces datorează faptului că normele ce constituie
fundamentul DIU contemporan sunt recunoscute astăzi norme cutumiare, ceea ce le oferă un
tratament deosebit. Aceasta este confirmat atât de practica judiciară internaţională (CIJ, speţa
privind personalul diplomatic şi consular, SUA v. Iran, 1980;CIJ, speţa privind formaţiunile
militare şi paramilitare pe teritoriul Nicaragua, Nicaragua v. SUA, 1986;etc.), cât şi de doctrina
DIU ne referim în cazul dat în special la lucrarea în două volume „Normele cutumiare de drept
internaţional umanitar“, apărut în 2004—2005 program susţinut şi finanţat de CICR.
Experţii implicaţi în acest program au efectuat un studiu amplu, ce include
practica statelor ce reflectă recunoaşterea şi aplicabilitatea diferitor norme de DIU,
în urma căruia s-a constatat că majoritatea din ele sunt aplicabile (cel puţin la nivel
declarativ) fără a se ţine de cont de ratificarea acordurilor respective de către unele
sau altele state.

30. CICR ca mecanism al activităţii umanitare internaţionale.

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR)– organizaţie umanitară imparţială, neutral şi
independent a cărei misiune este să protejeze vieţile şi demnitatea victimelor războaielor şi
violenţelor interne şi să le ofere acestora asistenţă. CICR direcţionează şi coordonează activităţile
internaţionale de ajutor în situaţii de conflict. Se străduieşte, de asemenea, să prevină suferinţa
prin promovarea şi consolidarea dreptului internaţional umanitar şi principiilor umanitare
universale.

31. Refugiaţii şi dreptul de azil.

Dreptul refugiaţilor.
Referitor la codificarea dreptului refugiaţilor, constatăm că acesta a fost puternic influcenţat de
tragicele evenimente ce au urmat după cel de-al Doilea Război Mondial, caracterizat printr-un
număr enorm de refugiaţi cu care s-au confruntat statele aliate.Constatând influenţarea
procesului de comunitarizare a dreptului refugiaţilor, menţionăm că statele europene fac tot
posibilul pentru a unifica prevederile naţionale şi a elabora unele reguli/prevederi unice
europene, care ar permite promovarea unei politici unice în domeniul azilului/refugiaţilor. Din
punct de vedere strict juridic, această armonizare are patru efecte majore: ea permite
transpunerea în dreptul comunitar a dispoziţiilor Convenţiei din 1951, definirea unor noţiuni ale
Convenţiei din 1951, adăugarea unor noi elemente ce lipseau din regimul internaţional de
protecţie, şi în final ea permite statelor membre să-şi contureze unele din obligaţiile sale ce
decurg din acest regim internaţional.Dacă după cel de-al Doilea Război
Mondial instituţia de azil era considerată ca o valoare socială ce a preluat forma juridică, atunci
la etapa actuală, putem, prin prisma procesului actual de armonizare europeană, să ne întrebăm
este oare această formulă aplicabilă astăzi?

32. Activitatea Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi.

În cazul crizelor complexe, care acoperă arii extinse şi implică strămutarea populaţiei, doar
principalele agenţii ONU (cum ar fi Programul alimentar mondial sau Înaltul Comisariat ONU
pentru Refugiaţi UNHCR) dispun de capacitatea necesară pentru a furniza ajutor umanitar de
asemenea proporţii tuturor victimelor.
Biroul Înaltului Comisar ONU pentru Refugiați (UNHCR), de asemenea, cunoscut sub numele de Agenția
ONU pentru Refugiați, este o agenție Națiunilor Unite mandatată să protejeze și să ofere ajutor
refugiaților, la cererea unui guvern sau a ONU în sine și ajută la repatrierea lor voluntară în țările de
origine, integrarea lor în țările în care se află sau reinstalarea într-o țară terță. Sediul central se află în
Geneva, Elveția. UNHCR a câștigat două Premii Nobel pentru Pace, în 1954 și în 1981.
33. Istoria apariţiei emblemei CICR.
Crucea Roșie pe un fundal alb a fost simbolul original de protecție declarat la Convenția de la Geneva din
1864. Este o inversare a steagului național al Elveției, fiind adoptat pentru a-l onora pe fondatorul său,
elvețianul Henry Dunant și țara sa. Idea de a introduce un simbol de protecție uniform și neutru, precum
și respectivul model aparține doctorului Louis Appia și generalului Henri Dufour, membri fondatori ai
Comitetului Internațional. Crucea Roșie este definită ca simbol protector în Articolul 7 al Convenției de la
Geneva din 1864, Capitolul VII și Articolul 38 în Convenția de la Geneva din 1949. Există un acord
neoficial în cadrul Mișcării Crucii Roșii și Semilunii Roșii prin care forma crucii ar trebui să fie una
compusă din cinci pătrate. Totuși, indiferent de formă, orice Cruce Roșie pe fundal alb ar trebui să fie un
semn valid și recunoscut ca semn de protecție. Dintre cele 185 de societăți naționale recunoscute actual
de către CICR, 151 folosesc Crucea Roșie ca emblemă oficială. În plus, Crucea Roșie este folosită de
societatea națională din Tuvalu.

34. Funcţiile emblemei CICR.

Comentariul la art.38 al Convenţiei de la Geneva I din 1949 indică în mod clar că aceste
embleme nu au „decât o semnificaţie proprie, dar în acelaşi timp este imensă: respectarea omului
care suferă, a omului fără apărare, care trebuie securizat, fie că este un prieten sau un inamic,
fără a se face distincţie de naţionalitate, de rasă, de religie, de clasă sau de opinie.

35. Baza juridică a folosirii emblemei CICR.

Consacrată prin Convenţia de la Geneva din 22 august 1864, emblema crucii roşii a fost
acceptată de la început ca o manifestare vizibilă a neutralităţii şi a protecţiei acordate de dreptul
internaţional umanitar serviciilor sanitare ale forţelor armate, iar apoi şi voluntarilor Societăţilor
de ajutor militarilor răniţi. Adoptarea unui semn distinctif unic a apărut în acea vreme ca o
condiţie esenţială pentru această protecţie. Între timp, la finele secolului XIX, semiluna roşie la
fel ca şi leul şi soarele roşu,au fost în egală măsură utilizate de către state şi societăţile de ajutor
în locul crucii roşii. Luând în consideraţie acest fapt, Convenţia de la Geneva din 27 iulie 1929
pentru ameleorarea soartei răniţilor şi bolnavilor din armatele în campanie a recunoscut la nivel
internaţional aceste două embleme. Convenţiile de la Geneva din 1949 confirmă în aşa fel,
existenţa acestor trei embleme.

36. Procesul ilegalizării forţei în dreptul internaţional.

Consacrarea principiului neagresiunii in dreptul international contemporan constituie una dintre

principalele transformari calitative ale acestui drept. Principiul neagresiunii este piatra de hotar care
transforma dreptul international dintr-un drept al razboiului intr-un drept al pacii. In baza acestui
principiu, astazi, razboiul este considerat cea mai grava crima internationala. In acest mod, stravechiul
„jus ad bellum”, in numele caruia statele au declansat atatea razboaie, a fost abolit.

Principiul neagresiunii se prezinta ca o rezultanta a principiului neinterventiei. Primul tratat

international care interzice recurgerea la razboi pentru rezolvarea diferendelor internationale este
„Tratatul general pentru renuntarea la razboi ”din 27 august 1928, cunoscut si sub denumirea de Pactul de
la Paris sau Pactul Briand-Kellog.
 Dupa Pactul Briand-Kellog mai putem aminti un alt instrument juridic international care
condamna agresiunea si anume „Tratatul de neagresiune si conciliere ”, semnat la Rio de Janeiro, la 10
octombrie 1933, denumit si Pactul Saavedra Lamas, dupa numele ministrului de externe argentinian.

Dreptul internaţional cunoaşte următoarele mijloace de constrângere paşnică grupate în două categorii:
a) Fără folosirea forţei armate: retorsiunea, represaliile, embargoul, boicotul, ruperea relaţiilor
diplomatice, excluderea de la conferinţele internaţionale sau din organizaţiile internaţionale etc.
b) Cu folosirea forţei armate: represaliile armete, blocada maritimă paşnică, demonstraţiile cu forţele
armate şi ocuparea militară a teritoriului.
Afirmarea principiului neagresiunii ca principiu fundamental al dreptului international contemporan
oglindeste procesele de adanci transformari ale comunitatii internationale la sfarsitul secolului XX. Dupa
cum este stiut, in aceasta perioada, se ridica forte uriase in favoarea pacii, impotriva politicii agresive a
unor state. Existenta si cresterea necontenita a fortelor pacii stau la baza incriminarii agresiunii in
dreptul international contemporan si constituie o garantie ca, in cele din urma, orice agresiune va fi
reprimata, iar vinovatii-trasi la raspundere.

37. Situaţii în care se poate recurge în mod legal la folosirea forţei armate
admise de Carta ONU.
Situaţiile în care forţa armată poate fi folosită în mod legal pentru sancţionarea agresiunii sunt, deci,
următoarele: de către Organizaţia Naţiunilor Unite, ca sistem universal de securitate; de către
organizaţiile regionale, sub controlul O.N.U.; de către fiecare stat în parte, potrivit dreptului la
autoapărare individuală sau colectivă; de către popoarele coloniale sau dependente împotriva ţărilor
care exercită asupra lor o dominaţie ilegală, contrară normelor dreptului internaţional şi Cartei O.N.U..

Dreptul internaţional permite, însă, ca forţa armată să fie folosită drept mijloc de ultim recurs pentru
contracararea actelor de agresiune, statele putând să utilizeze forţele lor armate împotriva altor state
care încalcă grav legalitatea internaţională, pentru a-şi apăra propria integritate teritorială,
independenţa şi suveranitatea şi pentru sancţionarea agresorului, în care sens sunt în drept să adopte în
propriul teritoriu măsuri adecvate de natură a le permite realizarea scopurilor arătate.

38.Limitarea mijloacelor de exercitare a fortei.

Interzicerea armelor şi metodelor de luptă care provoacă pierderi inutile sausuferinţe excesive (cu
5 principii de aplicare: interzicerea atacurilor fără discriminare; interzicerea armelor şi metodelor
care ar cauza civililor pagube excesive în raportcu avantajul militar; respectarea mediului natural;
interzicerea înfometării civililor ca metodă de război; interzicerea actelor de război fondate pe
perfidie).

39.Raspunderea statelor pentru incalcarea dreptului international umanitar.

Răspunderea la nivel internaţional este asigurată, în special prin intermediul
constituirii unor instanţe ad hoc sau cu caracter permanent la nivel internaţional.
În plus, în mod indirect şi unele hotărâri ale CIJ reflectă răspunderea în DIU sau
ce reflectă dreptul refugiaţilor, sau drepturile omului în general. Hotărâri......
Nicaragua v. SUA (1986) privind formaţiunile militare şi paramilitare pe teritoriul
Nicaragua; Bosnia şi Herhegovina v. Serbia şi Montenegro (2007) privind aplicarea Convenţiei
de genocid din 194;Aducem ca exemplu unele avize consultative adoptate de CIJ. Este vorba
despre Avizul (1971) privind nerecunoaşterea efectelor prezenţei administraţiei sud-africane
în Africa de Sud-Vest
; Avizul (1996) privind legalitatea aplicării armei nucleare
Avizul (2004) privind efectele instaurării zidului pe teritoriile palestiniene ocupate,
inclusiv Ierusalimul de Est.
Rămânem în aşteptarea Avizului referitor la caracterului
legal al Declaraţiei independenţei Kosovo. Sigur că aceste avize nu au forţă juridică
directă, dar sunt un sopurt esenţial în procesul de interpretare a normelor de drept
internaţional, asigurând o corectă aplicare a acestuia de către subiectele sale.

Nivel national
Răspunderea la nivel naţional, în primul rând, este orientată spre universalizareaşi uniformizarea acestui
proces în ordinele juridice interne ale statelor. Ultimul de‑ceniu al secolului XX, graţie procesului de
globalizare, s‑a caracterizat prin aplicareaşi accetarea tot mai largă a principiului jurisdicţiei universale. În
special acesta sereferă la crimele internaţionale, inclusiv crimele contra omenirii, crimele de
război,genocidul. Tradiţional din această categorie fac parte şi crimele contra păcii, dar lamoment Statutul
CPI nu conţine componenţa de agresiune şi putem doar teoreticsă constatăm componenţa în cauză, în
special prin intermediul textului rezoluţiei3314 (1974) a Adunării Generale a ONU privind definirea
agresiunii.

40.Raspunderea persoanelor fizice pentru incalcarea dreptului international

umanitar.
Dreptul internaţional admite şi cause care оnlătură răspunderea internaţională,оnsă, afară de cazurile
actelor de agresi-une, crimelor contra păcii, crimelor de război sau crimelor contra umanităţii.De
asemenea, cauzele de excludere a răspunderii internaţionale privesc, оn general, răspunderea
internaţională penală pentru actele ilicite comise de personae fizice.Оn ceea ce priveşte răspunderea
pentru оncălcarea drepturilor omului оn timpul conflictelor armate, aceasta poate fi privităca răspundere
colectivă, adică răspundere a părţii beligerante – оn cele mai multe cazuri a statului – pentru toate
acţiunile săvвrşite de persoanele din efectivulforţelor sale armate sau ca răspundere individuală a
infractorilor, delicvenţilor concreţi.

41.Sistemul urmarii penale pentru incalcari grave a dreptului international

umanitar.
Potrivit Convenţiilor de la Geneva pedeapsa penală depinde de gravitatea delictului, divizat în
încălcări şi încălcări grave. Toate ţările-părţi la Convenţii sunt
împuternicite şi obligate să pedepsească persoanele, care au comis încălcări grave,
acţionând pe principiul aut punire aut dedere (ori de pedepsit, ori de extrădat altei ţări). Ele se
obligă să aplice sancţiuni în privinţa persoanelor, care au săvârşit sau au
ordonat să se săvârşească încălcări grave a Convenţiilor de la Geneva, să le judece
sau să le extrădeze altor state
Încălcări grave ale Convenţiilor se consideră omorul intenţionat, torturile şi tra-
tamentul inuman, inclusiv experimentele biologice, care intenţionat cauzează suferinţe
mari, schilodiri grave şi daună sănătăţii, distrugeri în proporţii mari sau capturarea
patrimoniului, care nu au fost cerute de necesitatea militară, săvârşite ilegal şi fără sens
Conform Convenţiei a III-a de la Geneva, aici se includ de asemenea constrângerea
prizonierilor de război de a efectua serviciul în armata inamicului şi lipsirea intenţionată
a prizonierilor de război de dreptul la o procedură judiciară normală şi imparţială
Convenţia a IV-a de la Geneva adaugă la lista încălcărilor grave deportarea,
transferarea sau detenţia ilegală şi de asemenea luarea de ostatici
Convenţiile de le Geneva obligă statele-membre de a porni urmărirea penală în cazul încălcării
celor patru Convenţii.
E necesar de a atrage atenţia, că principiul, care respinge referirea la îndeplinirea
ordinului în calitate de justificare, nu este inclus în Convenţiile de la Geneva. Putem
spune, după cât se pare, că ţările participante în virtutea dreptului comun, respectă
principiile Nurnbergului, dar depinde de legislaţia ţării care înfăptuieşte urmărirea
penală dacă este o justificare sau nu referirea la îndeplinirea ordinului

42.Notiunea de implementare a dreptului international umanitar.

Implementarea dreptului internaţional umanitar constitue una din prerogativele primordiale
ale statelor care au aderat la Convenţiile de la Geneva. Întru respectarea obligaţiilor stipulate
în cadrul acestor convenţii republica Moldova urmează să întreprindă un şir de acţiuni pentru
implementarea dreptului internaţional umanitar.