DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC

PREZENTAREA IZVOARELOR DREPTULUI INTERNAȚIONAL

PUBLIC - EVOLUȚII

Ca ramură de sine stătătoare a dreptului internaţional public, dreptul internaţional

penal s-a constituit după cel de-al doilea război mondial, momentul naşterii acestuia fiind
considerat sancţionarea penală a criminalilor de război şi a celor ce au săvârşit crime
împotriva păcii şi a securităţii internaţionale prin declanşarea şi purtarea unui război de
agresiune.
Elemente ale răspunderii internaţionale penale au apărut, însă, cu mult înainte de
epoca modernă. Primele norme de drept internaţional penal sunt legate de război. La diferite
popoare, încă din antichitate existau reguli de purtare a războiului, conform cărora erau
sancţionate excesele comise de trupele de invazie asupra persoanelor particulare şi a bunurilor
acestora. Astfel întâlnim în antichitate preceptele canonice ale Sf. Augustin şi concepţiile
laice ale lui Aristotel, care conţin reguli şi sancţiuni religioase cu privire la modul de purtare a
războiului.
Răspunderea internaţională penală capătă un contur veritabil la începutul secolului al
XIX- lea, când găsim pentru prima oară în dreptul intern al SUA, reguli închegate de drept
penal privind pe beligeranţi.
După primul război mondial, tratatele de pace şi în special tratatul de la Versailles din
1919 reprezintă momentul important pentru dezvoltarea dreptului internaţional penal şi
totodată, pentru consacrarea răspunderii penale a persoane fizice.
Tratatul de la Versailles a prevăzut înfiinţarea unui tribunal internaţional având
competenţa de al judeca pe fostul împărat al Germaniei, Wilhem al II-lea de Hohenzolern,
pentru „ofensă supremă contra moralei internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor”.
Guvernul olandez a refuzat extrădarea fostului împărat german, iar guvernul german a refuzat
extrădarea criminalilor de război şi numai şase ofiţeri germani care fusese luaţi prizonieri de
război, au putut fi judecaţi de tribunalele franceze şi engleze.
Cu toate că n-au fost aplicate în totalitate, dispoziţiile tratatului de la Versailles
prezintă o deosebită importanţă pentru dezvoltarea dreptului internaţional penal. Apare
astfel, pentru prima oară noţiune de crimă de război şi este pentru prima oară când un şef de
stat este făcut răspunzător pentru încălcarea normelor dreptului internaţional.
În urma celor descrise putem concluziona că dreptul internaţional penal s-a conturat în
legătură cu cerinţa respectării legilor de purtare a războiului şi a respectării tratatelor
internaţionale şi a necesităţii pedepsirii persoanelor vinovate de încălcarea lor în calitate de
organe de stat sau de particulari.
Totodată este necesar de subliniat că în literatura de specialitate se folosesc doi
termeni pentru indicarea acestei ramuri a dreptului internaţional public: drept penal
internaţional şi drept internaţional penal. Aceste două sintagme exprimă concepte diferite.
 Drept penal internaţional apără ordinea juridică internă a fiecărui stat, fiind domeniul
în care statele îşi cer reciproc sprijinul pentru rezolvarea unor probleme de drept penal intern.
Din cadrul acestuia fac parte norme referitoare la extrădare, la aplicarea legilor naţionale în
cazul infracţiunilor săvârşite în străinătate, la asistenţă judiciară în cauze penală, la
recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti ale altor state sau la
regulile de jurisdicţie penală în cazul infracţiunilor săvârşite de trupele străine aflate în tranzit
sau staţionate pe terito- riul altui stat ori împotriva unor asemenea trupe.
Drept internaţional penal face parte din ordinea juridică internaţională, cuprinzând
normele de drept intern care au şi un element de extranietate, în ce priveşte locul săvârşirii
faptelor sau a producerii consecinţelor acestora, naţionalitate făptuitorilor, locul unde aceştia
se află după săvârşirea infracţiunilor etc.
Deşi există o deosebire netă între aceste două ramuri de drept ele se interpătrund,
realizând o strânsă legătură între dreptul intern al statelor şi dreptul internaţional penale.
Pe parcursul secolului XX-lea mai mulţi autori au încercat definirea acestei ramuri de
drept. Printre primii se numără românul Vespasian V. Pela, care definea dreptul internaţional
penal ca fiind totalitatea regulilor de fond şi formă care guvernează modul de exercitare a
acţiunilor comise de state sau de indivizi, de natură să tulbure ordinea publică internaţională şi
armonia între popoare.
O altă definiţie dată de belgianul Ştefan Glaser înţelege prin drept internaţional penal
ansamblul de reguli juridice, recunoscute în relaţiile internaţionale, care au drept scop de a
proteja ordinea juridică sau socială internaţională prin reprimarea actelor care îi aduc atingere.
În prezent dreptul internaţional penal este definit ca ansamblul normelor juridice
instituite prin convenţii internaţionale în scopul apărării ordinii şi legalităţii internaţionale şi
care sancţionează infracţiunile ce aduc atingere normelor şi principiilor de drept internaţional.
Izvoarele dreptului internaţional penal sunt aceleaşi ca şi în cazul dreptului
internaţional public – tratatele internaţionale, cutuma internaţională şi în unele cazuri deciziile
organizaţiilor internaţionale. Din totalitate de tratate internaţionale, izvoare ale dreptului
internaţional penal vom exemplifica următoarele:
 ·Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor
Europene ala Axei, semnat la 8 august 1943;
 ·Statutul tribunalului militar internaţional de la Nürnberg, semnat la Londra la 8
august 1945;
 ·Statutul tribunalului militar internaţional pentru Extremul Orient, adoptat la 19
ianuarie 1946;
 ·Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea
Generală a ONU, la 9 decembrie 1948;
 ·Convenţiile de la Geneva privind protecţia victimelor conflictelor armate, semnate la
12 august 1949;
 ·Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituţiei
semenilor, semnate la 2 decembrie 1949
 ·Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, de la Haga din
14 mai 1954;
  ·Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penală, din 20 martie 1959;
 ·Convenţia privind infracţiunile şi alte anumite acte ce survin la bordul aeronavelor,
semnată la Tokio în septembrie 1963;
 ·Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra
umanităţii, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 26 noiembrie 1968;
 ·Convenţia pentru reprimarea capturii ilicite a aeronavelor, semnată la Haga la 26
decembrie 1970;
 ·Convenţia privind prevenirea şi reprimarea actelor teroriste, semnată la Washington
la 2 februarie 1971;
 ·Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite, îndreptate contra securităţii aviaţiei civile,
adoptată la Montreal la 23 septembrie 1971;
 ·Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului, semnată la Strasbourg la 27
ianuarie 1972;
 ·Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid, adoptată
de Adunarea Generală a ONU la 30 noiembrie 1973;
 ·Principiile cooperării internaţionale în ceea ce priveşte depistarea, arestarea,
extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de război, crime contra
umanităţii, adoptate de Adunarea Generală a ONU la 3 decembrie 1973;
 ·Convenţia asupra prevenirii şi reprimării infracţiunilor contra persoanelor care se
bucură de o protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici, adoptată la Adunarea
Generală a ONU la New York, la 14 decembrie 1973;
 ·Convenţia europeană asupra imprescriptibilităţii crimelor contra umanităţii şi a
crimelor de război, adoptată de Consiliul Europei la 25 ianuarie 1974;
 ·Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului, semnată la Strasbourg la 27
ianuarie 1977;
 ·Convenţia internaţională împotriva luării de ostatici, adoptată prin rezoluţia 34/146 a
Adunării Generale a O.N.U la 17 decembrie 1979;
 ·Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montigo Bay la 10
decembrie 1982;
 ·Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante, adoptată la Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1984;
 ·Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Iugoslavia, adoptat prin Rezoluţia nr.
827 a Consiliul de Securitate a ONU, la 25 mai 1993;
 ·Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda, adoptat prin Rezoluţia
nr.995 a Consiliului de Securitate a ONU, din 8 noiembrie 1994;
 ·Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Conferinţa diplomatică
a ONU din 17 iulie 1998.
Fixarea acestui spectru de tratate internaţionale a pus temei trecerii la anumite
reglementări codificate a dreptului internaţional penal. Asta, însă, nu înseamnă că a fost uitată
cutuma, un alt izvor de bază al dreptului internaţional. Vorbind despre coraportul dintre
tratate şi cutuma internaţională, desigur cutuma deţine un loc secundar. Totodată este necesar
de menţionat că o serie de norme de drept internaţional, s-au creat în baza unor cutume
internaţionale.
 Procesul normativ internaţional este adesea influenţat de legislaţia internă a statelor,
care este îndreptată spre urmărirea şi combaterea infracţiunilor internaţionale. Legile interne,
însă, pot fi considerate doar izvoare auxiliare, deoarece ele doar contribuie la realizarea
principiilor şi normelor dreptului internaţional penal pe teritoriul statului.
Prin normele dreptului internaţional penal sunt reglementate relaţiile internaţionale cu
caracter penal, stabilindu-se faptele care aduc atingere intereselor comunităţii internaţionale,
modul de sancţionare a acestor fapte, precum şi regulile de colaborare în incriminarea,
descoperirea şi sancţionarea acestor fapte.
Caracteristic pentru convenţiile internaţionale cu caracter penal, este faptul că ele nu
cuprind de regulă şi sancţiunile corespunzătoare pentru fiecare faptă, ci doar indici referitoare
la regimul sancţionator.
Subiectele dreptului internaţional penal sunt statele. Ele sunt părţi la raporturile
juridice reglementate de dreptul internaţional penal, chiar dacă statelor nu li se pot aplica
sancţiuni penale. Persoanele fizice, fie ca organe ale statului, fie ca particulari, apar ca obiect
al normelor penale internaţionale, decât ca subiect direct al lor. Statele se obligă prin tratate să
introducă în ordi- nea juridică internă normele pe baza cărora să tragă la răspunderea penală
pe autorii crimelor internaţionale şi, ca regulă, instanţele naţionale sunt competente să judece.
Rezultă că persoana fizică autoare a infracţiunilor internaţionale are calitatea de subiect de
drept în ordinea juridică internă şi numai în mod excepţional în cea internaţională. Dreptul
internaţional nu creează obligaţii directe în sarcina persoane fizice, ci prin intermediul statului
care se angajează ratificând tratatele internaţionale.
Dreptul internaţional penal este fundamentat în baza principiilor fundamentale a
dreptului internaţional public, dar şi pe o serie de principii specifice.
Principiul legalităţii încriminării şi al legalităţii pedepsei, presupune că nu există
infracţiune dacă fapta nu este prevăzută de legea penală înainte de momentul săvârşirii ei,
respectiv nici o pedeapsă nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de legea penală în
sistemul de pedepse şi pentru fapte de natura celei săvârşite de către persoana ce urmează să
fie sancţionată penal (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege). Este necesar de precizat
că acest principiu vizează şi legalitatea judecăţii, precum şi legalitatea hotărârilor instanţelor
judecătoreşti (nullum judicio sine lege, nulla poena sine judicio).
Prin urmare, putem afirma că principiile legalităţii încriminării şi al legalităţii
pedepselor sunt chemate să servească drept o garanţie a drepturilor omului, împotriva
arbitrarului organelor de stat.
Un alt principiu este principiul represiunii universale. Sorgintea acestui principiu este
de origine cutumiară, dar care este astăzi general recunoscut în cadrul întregii comunităţi
internaţionale, adeseori figurând în convenţii internaţionale ce cuprind dispoziţii cu caracter
penal.
Conform acestui principiu, statul care descoperă pe teritoriul său autorul infracţiunii
internaţionale, este competent să o judece şi să o pedepsească, indiferent de locul unde a fost
săvârşită infracţiunea (ubi te invenero, ibi te judicabo). Principiul represiunii universale este o
derogare de la principiul teritorialităţii legii penale, predominant în dreptul intern.
 Principiul răspunderii penale individual presupune că răspunderea penală incumbă
persoane care a săvârşit fapta, indiferent de poziţia acestuia în procesul infracţional. Nu se
admite răspunderea colectivă şi nici răspunderea unei persoane pentru fapta altuia.
În temeiul principiul imprescriptibilităţii crimelor contra umanităţii şi a crimelor de
război, trecerea timpului nu exonerează de răspundere penală. Crimelor de război şi crimele
contra umanităţii constituind cele mai grave crime de drept internaţional nu pot fi supuse
termenului de prescripţie. Acest principiu stimulează cooperare între state şi favorizează
pacea şi securitatea internaţională. Principiul a fost consacrat într-o serie de documente
politico-juridice ca de exemplu: Statutul Tribunalului militar internaţional de la Nürnberg;
Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii;
Principiile cooperării internaţionale în ceea ce priveşte depistarea, arestarea, extrădarea şi
pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de război, crime contra umanităţii etc.
Principiu al dreptului internaţional penal trebuie considerat şi faptul că ordinul
superiorului ierarhic nu înlătură răspunderea penală. Dat fiind caracterul faptelor care se pot
săvârşi sub imperiului ordinului superiorului, aceasta nu constituie o cauză care să înlăture
răspunderea penală.
Persoanele cu înalte funcţii de răspundere cum ar fi şefii de state, şefii de guverne sau
alţi funcţionari cu înalte funcţii de stat, în cazul săvârşirii unor infracţiuni internaţionale vor
atrage o pedeapsă penală mai aspră.

Bibliografie
1. Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional contemporan, Texte esențiale,
Ed. RAMO, 2001;
2. Popa Tache Cristina Elena, Drept internațional public, Curs universotar, Ed.
C.H.Beck, 2022;
3. Raluca Miga-Beșteliu, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public,
vol.I, ed.C.H.Beck, 2014 (Ediția a III-a);
4. http://europa2020.spiruharet.ro/wp-content/uploads/2015/04/CAPITOLUL-3.-
Izvoare.pdf;
5. https://www.academia.edu/7431635/1_IZVOARELE_DREPTULUI_INTERNA
%C5%A2IONAL_PUBLIC
6. https://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2011-3/17_STEFAN_MOTATAIANU.pdf;
7. https://www.studocu.com/ro/document/universitatea-crestina-dimitrie-cantemir/drept/
izvoarele-dreptului-international-public/22205337.