UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional umanitar și al refugiaților

Cursul nr. 1
Elemente de ordin istoric privind Dreptul internațional umanitar

- 1859: Bătălia de la Solferino

- 1862: Henri Dunant publică volumul Un souvenir de Solférino / A Memory of Solferino, propunând
înfiinţarea unei organizaţii neutre şi independente pentru a ajuta răniţii şi bolnavii aflaţi pe câmpul de
luptă
- 1863: Henri Dunant înființează Comitetul Internaţional pentru Ajutorarea Răniţilor
- 1864 : Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea situaţiei răniţilor din armatele de pe câmpul de luptă
- 1868: Declaraţia de la Sankt Petersburg privind interzicerea anumitor proiectile în timp de război
- 1874: Declaraţia de la Bruxelles privind legile şi cutumele războiului
- 1876: Comitetul Internaţional pentru Ajutorarea Răniţilor adoptă numele de Comitetul Internaţional
al Crucii Roşii (CICR)

- 1899 (prima mare conferință de codificare a dreptului internațional umanitar):

✓ Convenţia I de la Haga privind rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor;
✓ Convenţia II de la Haga referitoare la dreptul şi cutumele războiului aplicabile războaielor
terestre;
✓ Convenţia III de la Haga privind adaptarea războiului maritim la principiile Convenţiei
de la Geneva din 22 august 1964;
✓ Convenţia IV de la Haga privind interzicerea lansării de proiectile şi explozive din baloane
sau prin alte metode noi similare.

- 1907:
✓ Convenţia I pentru reglementarea conflictelor internaţionale;
✓ Convenţia II (cunoscută sub denumirea de „convenţia Drago-Porter”) asupra limitării
utilizării forţei pentru recuperarea datoriilor contractuale;
✓ Convenţia III privitoare la începerea ostilităţilor;
✓ Convenţia IV (cu un regulament anexă) privind legile şi cutumele războiului terestru;
✓ Convenţia V privitoare la drepturile şi obligaţiile Puterilor şi persoanelor neutre în caz de
război terestru;
✓ Convenţia VI privitoare la regimul navelor comerciale inamice la începerea ostilităţilor;
✓ Convenţia VII privitoare la transformarea navelor comerciale în nave de război;
✓ Convenţia VIII privitoare la instalarea de mine submarine automate de contact;
✓ Convenţia IX privitoare la bombardamentele navale în timp de război;
✓ Convenţia X pentru aplicarea la războiul maritim a principiilor convenţiei de la Geneva;
✓ Convenţia XI privitoare la anumite restricţii în exercitarea dreptului de capturare în
războiul maritim;
✓ Convenţia XII privitoare la drepturile şi obligaţiile puterilor neutre şi instituind o curte
internaţională – convenţia nu a fost ratificată;
1
 ✓ Convenţia XIII privitoare la drepturile şi obligaţiile puterilor neutre în caz de război
maritim.

➢ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

- 1923: Proiectul de reguli de la Haga privitoare la războiul în aer

- 1925: Protocolul de la Geneva pentru interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, otrăvite sau
de alt fel precum şi a metodelor de război bacteriologice
- 1929: Convenţia de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război

➢ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

- 1949: Conferinţa diplomatică de la Geneva:

✓ Convenţia I privind ameliorarea situaţiei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie;
✓ Convenţia II privind ameliorarea situaţiei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate
maritime;
✓ Convenţia III privitoare la tratamentul prizonierilor de război;
✓ Convenţia IV privitoare la protecţia civililor în timp de război.

- 1977:
✓ Protocolul I la Convențiile de la Geneva privitor la protecţia victimelor conflictelor armate
internaţionale;
✓ Protocolul II la Convențiile de la Geneva privitor la protecţia victimelor conflictelor armate non-
internaţionale.
- 1977: Convenţia Naţiunilor Unite privitoare la interzicerea tehnicilor de modificare a mediului
înconjurător în scopuri militare sau în alte scopuri ostile;
- 1980: Convenţia Naţiunilor Unite privind interzicerea sau limitarea utilizării anumitor arme
convenţionale care ar putea fi considerate excesiv de vătămătoare sau care ar avea efecte discriminatorii,
cu protocoalele sale adiţionale: Protocolul I din 1980 privitor la fragmentele nedetectabile; Protocolul
II din 1980 privind interzicerea sau restricţiile folosirii minelor, capcanelor explozive sau a altor
dispozitive; Protocolul III din 1980 privind interzicerea sau restricţiile folosirii armelor incendiare;
- 1990: Convenţia de la Ottawa privind interzicerea folosirii minelor terestre;
- 1995: Protocolul IV la Convenția ONU din 1980 privitor la armele laser care orbesc;
- 1996: Protocolul II modificat la Convenția ONU din 1980, privind interzicerea sau restricţiile folosirii
minelor, capcanelor explozive sau a altor dispozitive;
- 1997: Convenţia de la Ottawa cu privire la interzicerea utilizării, depozitării, producerii şi transferului
minelor anti-personal, precum şi distrugerea acestora;
- 2003: Protocolul V la Convenția ONU din 1980, privind resturile explozibile rămase din război;
- 2005: Protocolul III la Convențiile de la Geneva din 1949 referitor la adoptarea unui semn distinctiv
adițional;
- 2008: Convenţia de la Dublin privitoare la bombele cu fragmentaţie (submuniţie)
- 2017: Tratatul privind interzicerea armelor nucleare

(pentru o listă completă a tratatelor în materie: https://ihl-databases.icrc.org/ihl)

2
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional umanitar și al refugiaților

Cursul nr. 2
Noţiunea şi principiile generale ale Dreptului internaţional umanitar. Sursele
Dreptului internațional umanitar

Dreptul internaţional umanitar reprezintă un ansamblu de reguli care, din raţiuni de ordin
umanitar, are ca obiectiv reducerea efectelor conflictelor armate, protejând în principal
persoanele care nu participă – sau nu mai participă - la ostilităţi şi limitând alegerea
mijloacelor şi metodelor de război.

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a propus următoarea definiţie a Dreptului

internaţional umanitar: „ansamblul de norme juridice internaţionale de natură
convenţională sau cutumiară aplicabile în timp de conflict armat internaţional sau non-
internaţional”. Această definiţie are însă neajunsul de a nu releva şi rolul deosebit al
jurisprudenţei internaţionale – în special urmare a activităţii jurisdicţiilor penale
internaţionale – în procesul de elaborare al normelor de drept umanitar.

Specificitatea Dreptului internaţional umanitar este aceea că el se aplică în timp de conflict

armat, adică într-o situaţie de criză, spre deosebire de celelalte ramuri de drept care se
aplică în mod obișnuit în timpul stării de pace, în situații de normalitate.

Pentru o mai bună înțelegere a sferei de aplicabilitate a Dreptului internațional umanitar,

este necesar să se facă distincția între:

➢ Jus ad bellum – dreptul de a recurge la forţă în relaţiile internaţionale, respectiv

ansamblul de norme juridice care reglementează posibilitatea utilizării forţei în
relaţiile internaţionale. Jus ad bellum se plasează în anticamera declanşării unui
conflict armat şi stabileşte criteriile potrivit căror recursul la război ar fi justificat.
→ De consultat: prevederi relevante ale Cartei ONU.
➢ Jus in bello – dreptul aplicabil în timp de conflict armat / dreptul internaţional
umanitar / regulile de purtare a conflictelor armate.
➢ Jus contra bellum – ansamblul normelor de drept internațional care urmărește
prevenirea izbucnirii unor conflicte armate. După cum rezultă din definiție, acesta
este un spațiu de reglementare care ține de dreptul internațional general și include,
spre exemplu, ansamblul mecanismelor de soluționare pe cale pașnică a diferendelor
internaționale.

1
Așadar, din interpretarea coroborată a noțiunilor jus ad bellum și jus in bello, rezultă
următoarele:
Dreptul internaţional umanitar se aplică în situaţii de conflict armat, DAR nu stabileşte
dacă un stat are sau nu dreptul de a recurge la forţă. Această problemă este soluţionată
de Dreptul internaţional general.
Relația dintre Dreptul internaţional umanitar și Dreptul internaţional al drepturilor
omului

Dreptul internaţional umanitar şi dreptul internaţional al drepturilor omului sunt două

ramuri de drept distincte, dar complementare. Ambele ramuri de drept au ca obiectiv
consacrarea unui set de drepturi fundamentale şi protejarea individului împotriva
arbitrariului. Însă, în timp ce Dreptul internaţional al drepturilor omului tinde a proteja
individul în toate împrejurările, atât în vreme de pace, cât şi în vreme de război, Dreptul
internaţional umanitar se aplică numai în situaţii de conflict armat.

“Corpul normativ” al dreptului internațional umanitar

Din perspectivă istorică, Dreptul internațional umanitar s-a conturat pe două mari paliere,
denumite generic după locul desfășurării marilor conferințe de adoptare a tratatelor ce
guvernează materiile respective:

DREPTUL DE LA HAGA sau dreptul conflictelor armate - stabileşte drepturile şi

obligaţiile beligeranţilor în desfăşurarea operaţiunilor militare şi s-a fundamentat pe
convenţiile din 29 iulie 1899, înlocuite de convenţiile de la Haga din anul 1907 – în număr
de 13 – care au intrat în vigoare la data de 26 ianuarie 1910. Este vorba despre următoarele
convenţii:
Convenţia I pentru reglementarea conflictelor internaţionale;
Convenţia II (numită Drago-Porter) asupra limitării utilizării forţei pentru
recuperarea datoriilor contractuale;
Convenţia III privitoare la începerea ostilităţilor;
Convenţia IV (cu un regulament anexă) privind legile şi cutumele războiului
terestru;
Convenţia V privitoare la drepturile şi obligaţiile Puterilor şi persoanelor neutre în
caz de război terestru;
Convenţia VI privitoare la regimul navelor comerciale inamice la începerea
ostilităţilor;
Convenţia VII privitoare la transformarea navelor comerciale în nave de război;
Convenţia VIII privitoare la instalarea de mine submarine automate de contact;
Convenţia IX privitoare la bombardamentele navale în timp de război;
Convenţia X pentru aplicarea la războiul maritim a principiilor convenţiei de la
Geneva;

2
 Convenţia XI privitoare la anumite restricţii în exercitarea dreptului de capturare în
războiul maritim;
Convenţia XII privitoare la drepturile şi obligaţiile puterilor neutre şi instituind o
curte internaţională – convenţia nu a intrat în vigoare;
Convenţia XIII privitoare la drepturile şi obligaţiile puterilor neutre în caz de război
maritim.

Convenţiile de la Haga cuprind un număr de principii generale, dintre care cele mai
importante sunt:
❖ principiul discriminării care presupune a se distinge între forţele armate şi
populaţia civilă;
❖ principiul proporţionalităţii ce presupune stabilirea unei juste proporţii între
realizarea obiectivelor militare şi prejudiciile cauzate persoanelor şi bunurilor.

Dreptului de la Haga i s-au adăugat, de-a lungul timpului, o serie întreagă de alte tratate
dedicate, în principal, interzicerii utilizării anumitor mijloace sau metode de purtare a
conflictelor armate.

DREPTUL DE LA GENEVA sau dreptul umanitar propriu-zis - este destinat să

protejeze personalul militar care nu ia sau nu mai ia parte la lupte, precum şi persoanele
care nu sunt implicate în mod activ în ostilităţi, mai ales civilii.
Prima convenţie de la Geneva cu privire la ameliorarea situaţiei militarilor răniţi în
armatele în campanie, a fost semnată la Geneva la data de 22 august 1864 şi revizuită în
două rânduri. În anul 1929, tot la Geneva a mai fost adoptată Convenţia privitoare la
tratamentul prizonierilor de război.

Ulterior, aceste convenţii au fost înlocuite cu cele patru convenţii de la Geneva din 12
august 1949, intrate în vigoare la data de 21 octombrie 1950:
Convenţia I privind ameliorarea situaţiei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în
campanie;
Convenţia II privind ameliorarea situaţiei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din
forţele armate maritime;
Convenţia III privitoare la tratamentul prizonierilor de război;
Convenţia IV privitoare la protecţia civililor în timp de război.
Cvasi-totalitatea statelor lumii sunt părţi la Convenţiile de la Geneva.

Conferinţa diplomatică de la Geneva cu privire la reafirmarea şi dezvoltarea dreptului

internaţional umanitar, care a ţinut patru sesiuni de lucru în perioada 1974 – 1977, s-a
finalizat cu adoptarea a două protocoale adiţionale care au intrat în vigoare la data de 7
decembrie 1978. Este vorba despre:
✓ Protocolul I privitor la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale;
✓ Protocolul II privitor la protecţia victimelor conflictelor armate non-internaţionale.

3
✓ La data de 8 decembrie 2005 a fost adoptat un al treilea protocol la Convenţiile de
la Geneva, intrat în vigoare la data de 14 ianuarie 2007 şi care a instituit o a treia
emblemă (Cristalul Roşu), pentru a răspunde cererii unor state ce respingeau atât
simbolul Crucea Roşie, cât şi Semiluna Roşie.

4
Principiile Dreptului internaţional umanitar

Regula fundamentală a Dreptului umanitar este aceea a prevenirii, evitării suferinţei inutile.
Prin urmare, dreptul părţilor implicate în conflict de a alege metodele şi mijloacele de
război nu este nelimitat, iar beligeranţii nu au voie să provoace suferinţă şi distrugere
depăşind proporţia impusă de scopul războiului, care constă în slăbirea sau distrugerea
potenţialului militar al inamicului. La baza acestei idei stă așa-numitul principiu al
umanității, consacrat pentru prima oară în Convenţia II de la Haga cu privire la legile şi
cutumele războiului pe mare (clauza Martens):

“Până la elaborarea unui cod mai complet al legilor războiului, Înaltele Părţi Contactante
consideră potrivit să declară că în acele cauze neincluse în Reglementările adoptate de
ele, populaţia şi beligeranţii rămân sub protecţia şi imperiul principiilor dreptului
internaţional, aşa cum rezultă din uzanţele stabilite între naţiunile civilizate, din legile
umanităţii şi cerinţele conştiinţei publice”.

Interpretând conceptul de „umanitate”, Jean Pictet sublinia:

„caputarea este preferabilă rănirii inamicului, vătămarea este preferabilă uciderii; non-
combatanţii vor fi, pe cât posibil, protejaţi; rănile produse vor fi cât mai uşoare cu putinţă,
în aşa fel încât cei răniţi să poată fi trataţi şi vindecaţi; rănile vor cauza cât mai puţină
suferinţă; captivitatea va fi făcută cât mai suportabilă cu putinţă”.

1. Principiul inviolabilităţii şi securităţii celor scoşi din luptă - Persoanele care nu iau
sau nu mai iau parte la ostilităţi au dreptul de a le fi respectate viaţa şi integritatea
fizică şi psihică.

2. Principiul proporţionalităţii – părţile la conflict nu trebuie să cauzeze adversarilor lor

pagube şi pierderi decât în măsura necesară atingerii scopului acţiunilor militare, care este
acela de a slabi sau distruge potenţialul militar al inamicului.

3. Principiul discriminării sau al distincţiei – are două componente: distincţia între civili
şi combatanţi, pe de o parte, şi distincţia între obiectivele militare şi cele civile.

4. Principiul limitării mijloacelor şi metodelor de luptă – dreptul beligeranţilor de a-şi

alege mijloacele şi metodele de luptă nu este nelimitat, fiind interzise, spre exemplu, acele
metode şi mijloace ce cauzează suferinţe inutile.

5. Principiul neutralităţii asistenţei umanitare.

5
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional umanitar și al refugiaților

Cursul nr. 3
Noțiunea de conflict armat. Conflicte armate internaționale. C.onflicte armate non-
internaționale. Conflicte internaționalizate

Esenţială pentru aplicarea dreptului internaţional umanitar este calificarea unei situaţii ca
fiind sau nu o situaţie de conflict armat, iar apoi stabilirea tipului de conflict armat.

Art. 2 comun al Convenţiilor de la Geneva, precum şi art. 1 din Protocolul adiţional II aduc
câteva elemente de definire a noţiunii de „conflict armat”:

Art. 2 (domeniul de aplicare a convenţiilor) comun Convențiilor de la Geneva:

“În afara dispoziţiilor care trebuie să intre în vigoare încă din timp de pace, prezenta convenţie se
va aplica în caz de război declarat sau de orice alt conflict armat ivit între două sau mai multe
dintre Înaltele Părţi Contractante, chiar dacă starea de război nu e recunoscută de una din ele.
Convenţia se va aplica, de asemenea, în toate cazurile de ocupaţie totală sau parţială a teritoriului
unei Înalte Părţi Contractante, chiar dacă această ocupaţie nu întâmpină nicio rezistenţă militară
[…]”

O primă definiţie clară a conflictului armat a fost dată de TPIY, în cauza Tadic : există un
conflict armat ori de câte ori se utilizează forţa de către state sau există un conflict armat
prelungit între autorităţile guvernamentale şi grupuri armate organizate ori între astfel de
grupuri, în interiorul unui stat.

Conflictele armate se disting de simplele tulburări interne, iar distincţia are importanţă
întrucât, în acest din urmă caz nu sunt aplicabile regulile Dreptului internaţional umanitar.

Art. 1 par. 2 din PA II prevede expres:

„Prezentul Protocol nu se va aplica situaţiilor de tensiune internă şi tulburărilor interne cum sunt
actele de dezordine publică, actele sporadice şi izolate de violenţă şi alte acte analoage, care nu
sunt conflicte armate”.

Totuşi, dacă aceste tulburări persistă în timp, dacă vorbim despre grupuri armate organizate
care conduc violenţele, se poate ridica problema calificării situaţiei ca fiind un „conflict
armat”.

Conflictele armate internaţionale (CAI)

1
→ sunt definite în art. 2 comun al Convenţiilor de la Geneva din 1949

Art. 2 (domeniul de aplicare a convenţiilor) comun Convențiilor de la Geneva:

“În afara dispoziţiilor care trebuie să intre în vigoare încă din timp de pace, prezenta convenţie se
va aplica în caz de război declarat sau de orice alt conflict armat ivit între două sau mai multe
dintre Înaltele Părţi Contractante, chiar dacă starea de război nu e recunoscută de una din ele.
Convenţia se va aplica, de asemenea, în toate cazurile de ocupaţie totală sau parţială a teritoriului
unei Înalte Părţi Contractante, chiar dacă această ocupaţie nu întâmpină nicio rezistenţă militară
[…]”

→ art. 1 par. 4 al Protocolului adiţional I precizează că un conflict armat va fi calificat

drept internaţional şi conflictelor armate “în care popoarele luptă împotriva dominaţiei
coloniale şi ocupaţiei străine şi împotriva regimurilor rasiste, în exercitarea drepturilor
popoarelor de a dispune de ele însele, consacrat în Carta Naţiunilor Unite şi în Declaraţia
referitoare la principiile de drept internaţional privind relaţiile amicale şi cooperarea între
state în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite”.

Conflictele armate non-internaţionale (CANI)

– sunt acele conflicte armate care se desfăşoară pe teritoriul unui stat şi care opun:
• Un stat contra unui sau unor grupuri armate
• Unul sau mai multe grupuri armate contra unuia sau mai multor grupuri armate

Totuşi, aceste conflicte trebuie să fie caracterizate printr-un grad suficient de organizare,
precum şi de o durată şi intensitate a conflictului superioare unei tulburări interne.

În cazul CANI se aplică art. 3 comun Convenţiilor de la Geneva, precum şi Protocolul

adiţional II (și dreptul internațional cutumiar aplicabil în caz de CANI).

✓ Articolul 3 comun reprezintă standardul minim în caz de CANI:

În caz de conflict armat neprezentând un caracter internaţional şi ivit pe teritoriul uneia dintre
Înaltele Părţi Contractante, fiecare dintre Părţile în conflict va trebui să aplice cel puţin următoarele
dispoziţii:

“1. Persoanele care nu participă direct la ostilităţi, inclusiv membrii forţelor armate care au depus armele şi
persoanele care au fost scoase din luptă din cauză de boală, rănire, detenţiune sau din orice altă cauză, vor
fi, în toate împrejurările, tratate cu omenie, fără nici o deosebire cu caracter discriminatoriu bazată pe rasă,
culoare, religie sau credinţă, sex, naştere sau avere sau orice alt criteriu analog.
În acest scop, sunt şi rămân prohibite, oricând şi oriunde, cu privire la persoanele menţionate mai sus:
a) atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilările, cruzimile,
torturile şi chinurile;
b) luările de ostatici;
c) atingerile aduse demnităţii persoanelor, mai ales tratamente umilitoare şi înjositoare;

2
d) condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată prealabilă, dată de un tribunal constituit
în mod regulat, însoţită de garanţii judiciare recunoscute ca indispensabile de către popoarele civilizate.
2. Răniţii şi bolnavii vor fi ridicaţi şi îngrijiţi
Un organism umanitar imparţial, aşa cum este Comitetul Internaţional de Cruce Roşie, va putea să ofere
serviciile sale Părţilor în conflict.
Părţile în conflict se vor strădui , pe de altă parte, să dispună intrarea în vigoare, prin acorduri speciale, a
tuturor sau a unei părţi din celelalte dispoziţii ale prezentei convenţii.
Aplicarea dispoziţiilor care preced nu va avea efect asupra statutului juridic al Părţilor în conflict”.

✓ În caz de CANI se aplică şi prevederile Protocolului II privind protecţia victimelor

conflictelor armate fără caracter internaţional.Potrivit art. 1 al Protocolului II
(domeniul de aplicare material):

“Articolul 1 - Domeniul de aplicare material

1. Prezentul Protocol, care dezvoltă şi completează art. 3 comun al Convenţiilor de la Geneva din
12 august 1949 fără a modifica condiţiile sale de aplicare actuale, se va aplica la toate conflictele
armate care nu cad sub incidenţa art. 1 al Protocolului adiţional al Convenţiilor de la Geneva din
12 august 1949 referitor la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale (Protocolul I) şi
care se desfăşoară pe teritoriul unei înalte părţi contractante între forţele sale armate şi forţe armate
dizidente sau grupuri înarmate organizate care, sub conducerea unui comandament responsabil,
exercită un asemenea control asupra unei părţi a teritoriului său, astfel încât să-i permită să
desfăşoare operaţiuni militare susţinute şi coordonate şi să aplice prezentul Protocol”.

După cum se observă, Protocolul II nu a prevăzut ipoteza unor confruntări, în interiorul

unui stat, a două sau mai multe grupuri organizate între ele – această ipoteză a fost inclusă
în noţiunea de CANI de către TPYI, în cauza Tadic.

Conflictele armate internaţionalizate

→ este vorba despre un conflict care la origine a fost intern, iar ulterior, prin intervenţia
unei componente internaţionale, şi respectivul conflict „s-a internaţionalizat”.

Forme de internaționalizare a unui conflict armat:

❖ internaţionalizare prin intervenţia unui stat terţ – este vorba despre situaţia în
care un stat terţ intervine întru-un CANI, în sprijinul unei părţi la conflict

Ipoteze:
- deplasarea de forțe armate în sprijnul grupării armate
- trimiterea de consilieri militari și experți tehnici în sprijinul grupării armate
- trimiterea de voluntari sau mercenari în sprijinul grupării armate
- trimiterea de ajutoare materiale

❖ internaționalizarea conflictului prin intervenţia unei organizații

internaționale (în anumite condiții).

3
4
5
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional umanitar și al refugiaților

Cursul nr. 4
Dreptul de la Haga: reguli de purtare a conflictelor armate
Starea de beligeranță: instituire și efecte

Starea de beligeranţă reprezintă situaţia ce se naşte atât în plan extern, cât şi în plan intern,
decurgând din faptul că două sau mai multe state recurg la forţa armată pentru soluţionarea unui
conflict dintre ele.

→ este o instituție specifică conflictelor armate internaționale. În caz de conflict armat non-
internațional, de regulă starea de beligeranţă nu este recunoscută.

→ este delimitată în timp prin momentul declarării formale a războiului și, respectiv, încheierea
unui tratat de pace.

Declanșarea stării de beligeranță:

Declaraţia de război:
reprezintă un act juridic unilateral al unui stat, emisă de autoritatea competentă în materie (de
regulă, parlamentul sau guvernul/şeful statului), prin care statul emitent comunică statului ori
statelor destinatare faptul că starea de pace a încetat între ele, fiind înlocuită cu starea de război.
Ca regulă generală, declaraţia de război produce efecte imediate.

Ultimatumul:
este o somaţie formulată în termeni neechivoci, adresată de un stat unui alt stat, prin care se indică
ce condiţii trebuie îndeplinite într-un anumit interval de timp, în caz contrar starea de război
urmând a se naşte automat între statele respective.
Potrivit practicii internaționale, ultimatumul poate îmbraca următoarele forme:
(a) declaraţie de război condiţionată (ex. ultimatumul adresat de Germania Belgiei în 2
august 1914; ultimatumul adresat de Franţa şi Marea Britanie Germaniei, la 3 septembrie 1939).
(b) o declaraţie cu ameninţare, însoţită de o somaţie cu termen (notele ultimative adresate
la 26 iunie 1941 de URSS României pentru cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi notele
ultimative adresate de URSS în 1940 statelor baltice).

? Cum apreciați instituția declarării formale a războiului, din perspectiva principiilor în materia
folosirii forței în dreptul internațional contemporan ?

1
Efectele instituirii stării de beligeranță:

1. Devine aplicabil dreptul internaţional umanitar în ansamblul său.

2. Operează calificarea părților la conflictul armat: state beligerante / state nebeligerante /

statele neutre.

3. Ruperea sau suspendarea relaţiilor diplomatice sau consulare

→ personalul diplomatic şi consular trebuie retras în condiţii de deplină curtoazie

→ arhivele care nu pot fi ridicate sau distruse trebuie sigilate şi lăsate în conservare;
→ paza localurilor misiunii, cu bunurile ce se găsesc în aceasta, precum şi arhivele, pot fi
încredinţate unui stat terţ;
→ încetează şi alte tipuri de legături între statele beligerante: comerciale, culturale, privitore la
navigaţie etc.

4. Situaţia tratatelor în vigoare între statele beligerante

✓ Tratatele bilaterale dintre beligeranţi:
→ tratatele cu caracter politic: îşi încetează aplicarea (ex. tratatele de prietenie, de alianţă,
eventualele tratate militare)
→ tratatele cu caracter economic (ex. de navigaţie, tratate comerciale): pot fi suspendate
până la încetarea ostilităţilor;
→ tratatele privitoare la convenţiile poştale, telefonice, telecomunicaţii se pot aplica şi ]n
timp de conflict armat

✓ Tratatele multilaterale: se suspendă între beligeranţi

✓ Tratatele prin care se înființează organizații internaționale: rămân în vigoare

5. Regimul juridic al bunurilor proprietate a statului inamic

Există un ansamblu de reguli aplicabile, consacrate prin dreptul de la Haga:
❖ Este interzisă distrugerea sau sechestrarea bunurilor proprietate a inamicului, cu excepţia
cazului în care aceste distrugeri sau sechestrări sunt impuse de nevoile războiului.
❖ Armata care ocupă un teritoriu poate să sechestreze numerarul, valorile exigibile,
depozitele de arme, mijloacele de transport, magaziile şi, în regulă generală, orice
proprietate mobiliară a statului care, prin natura ei, serveşte operaţiunilor de război.
❖ Statul ocupant nu va putea nici confisca, nici distruge bunurile proprietatea statului inamic
care nu servesc direct scopurilor războiului. El trebuie să conserve fondul acestor
proprietăţi şi să le administreze.
❖ Bunurile cu caracter civil nu pot face obiect al atacurilor şi nici al represaliilor.

6. Raporturile dintre statul beligerant şi cetăţenii unui stat inamic

→ nu există o regulă general aplicabilă iar practica a variat, de-a lungul timpului, mergându-se de
la expulzările în masă la stabilirea unui termen limită pentru ca aceste persoane să părăsească
teritoriul statului beligerant respectiv.

2
→ persoanele respective sunt supuse reglementărilor privind regimul străinilor în statul respectiv,
însă, în ceea ce îi privește, se pot lua o serie de măsuri care tind să restrângă exercițiul unor drepturi:
stabilirea domiciliului forţat sau internarea, când ar fi impuse prin “necesităţi de securitate”.
Trebuie reglementate însă mijloace de control judiciar cu privire la aceste măsuri. De asemenea,
persoanele respective trebuie să se poată adresa asociațiilor cu caracter umanitar. După încetarea
ostilităţilor, toate măsurile dispuse împotriva acestor persoane trebuie să înceteze cât mai curând
cu putinţă.
→ Convenţia IV de la Geneva oferă o soluție parțială în această materie: orice persoană protejată
care doreşte să părăsească teritoriul unui stat la începutul sau în cursul unui conflict, are dreptul să
o facă, dacă plecarea nu contravine intereselor naţionale ale statului respectiv. Aceste persoane au
dreptul de a părăsi teritoriul inamic cu o sumă de bani necesară călătoriei şi „un volum rezonabil
de efecte şi obiecte de uz personal”. Persoanele cărora le este refuzat acest drept, trebuie să
beneficieze de posibilitatea atacării în justiţie a deciziei de interdicție a părăsirii teritoriului.

7. Raporturile dintre cetăţenii statelor beligerante (raporturile dintre particulari)

✓ sunt raporturi guvernate de reglementările interne ale statelor.
✓ beligeranţii pot interzice orice comerţ între resortisanţii lor şi cetăţenii statului / statelor
inamic(e).
✓ problema dacă este un regim ipso facto sau trebuie să existe un act normativ în acest sens
nu a primit o soluţie uniformă:
→ în ţările de common law se afirmă existenţa unei cutume care interzice orice raport între
cetăţenii statelor beligerante, în special a legăturilor comerciale, dacă nu sunt autorizate printr-o
licenţă specială;
→ în statele Europei continentale preferinţa este spre adoptarea unui act normativ intern în
acest sens.
Totuși, indiferent de soluțiile adoptate potrivit celor de mai sus, practica statelor a fost
constantă în interzicerea relaţiilor dintre cetăţenii statelor aflate în stare de conflict armat.

8. Efectele instituirii stării de beligeranță în ordinea juridică internă a statelor

✓ Devin aplicabile reglementările naționale privind starea de asediu / starea de război;
✓ În condițiile prevăzute de reglementările naționale, se pot limita unele drepturi
fundamentale;
✓ Se iau o serie de măsuri ținând de pregătirea teritoriului național și a economiei pentru
război: ex.: se declară mobilizarea populaţiei.

3
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional umanitar și al refugiaților

Cursul nr. 5
Dreptul de la Haga: Ocupația militară.
Starea de neutralitate. Starea de beligeranță II: încetarea stării de beligeranță și
revenirea la starea de pace

I. Ocupația militară (occupatio bellica)

✓ Până spre sfârşitul sec. XIX a fost consacrată regula potrivit căreia un teritoriu ocupat de inamic
era considerat proprietate a acestuia, ceea ce însemna că puterea ocupantă putea dispune de
respectivul teritoriu după bunul său plac – îl putea cuceri, ceda, devasta, jefui, putea lua locuitorii
ca sclavi etc.
✓ În Tratatul de la Londra din anul 1871 s-a afirmat pentru prima oară ideea conform căreia „forţa
nu creează drept”, reprezentând germenele principiului de Drept internațional umanitar potrivit
căruia ocupația nu este translativă de suveranitate.

Definiție:
Ocupația militară reprezintă acțiunea de invadare a teritoriului unui stat, în lipsa consimțământului
acestuia, de către un alt stat (statul ocupant) care exercită atribute ale autorității statale, în mod efectiv,
asupra teritoriului ocupat.

Temei juridic:
În prezent, regimul juridic de drept internațional cu privire la ocupația militară este conturat de prevederi
cuprinse în următoarele reglementări:
Regulamentul anexă la cele două Convenţii de la Haga (II - 1899, IV - 1907) cu privire la legile
şi obiceiurile războiului terestru;
Convenţia IV de la Geneva cu privire la protecţia populaţiei civile în caz de război;
Convenţia de la Haga din 1954 cu privire la protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat;
Protocolul I la Convenţiile de la Geneva din 1977.

Caractere juridice:
1. Caracterul efectiv – presupune ca ocupantul să fi luat efectiv în posesiune teritoriul respectiv şi să-i
organizeze guvernarea şi administrarea.
2. Caracterul netranslativ de suveranitate - în teritoriul ocupat, suveranitatea statului ocupat este
suspendată şi este înlocuită cu autoritatea puterii de ocupaţie, care nu este însă succesoarea statului
ocupat, motiv pentru care i se interzice asumarea de drepturi suverane asupra teritoriului ocupat.
3. Ocupaţia antrenează o substituire temporară şi limitată de competenţe.

1
Efectele ocupației militare

A. Competenţa legislativă a puterii de ocupaţie

→ Regula este că ocupantul trebuie doar să administreze teritoriul ocupat, neavând competențe de
legiferare.
→ De la această regulă există şi excepții: de exemplu, dacă necesităţile militare impun, ocupantul poate
suspenda aplicarea unor legi sau poate substitui puterea sa militară celei legislative în teritoriul ocupat.
Această situație de excepție este însă condiționată, după cum urmează: (a) puterea de legiferare a
ocupantului vizează doar anumite domenii; (b) puterea de legiferare a ocupantului se poate exercita
numai în împrejurări excepţionale şi durează doar cât timp se menţin împrejurările respective; (c)
exercitarea acestei competențe subordonată respectării ordinii juridice interne.

Reguli specifice privind competența legislativă a puterii de ocupație:

❖ Ordinea constituţională a statului ocupat nu poate fi schimbată sau înlocuită de ocupant;
❖ Legile fiscale rămân în vigoare; puterea ocupantă poate stabili impozite și taxe în teritoriul ocupat
dar, în măsura posibilităţilor, după legile fiscale în vigoare și doar pentru acoperirea cheltuielilor
de administrare în teritoriul ocupat, în măsura în care o făcea şi guvernul teritorial;
❖ Intervenţia ocupantului în legislaţia civilă nu poate fi decât excepţională şi temporară;
❖ În materie penală, puterea ocupantă are prerogative mai largi de legiferare:
Potrivit art. 64 din Convenţia IV de la Geneva:
„Legislaţia penală a teritoriului ocupat va rămâne în vigoare, în afară de cazul în care ea va
putea fi abrogată sau suspendată de Puterea ocupantă, dacă această legislaţie constituie o
ameninţare pentru securitatea acestei Puteri sau un obstacol în aplicarea prezentei convenţii
[...]”.
Însă și această competență cunoaște limitări. Potrivit art. 65 din Convenția IV de la Geneva, dacă
ocupantul legiferează în materie penală: (a) reglementările trebuie să fie edictate de autoritatea de
ocupație competentă; (b) reglementările trebuie aduse la cunoştinţă publică în limba populaţiei de pe
teritoriul statului respectiv; (c) reglementările nu pot avea caracter retroactiv.

B. Competenţa administrativă a puterii de ocupaţie

→ Se limitează la administrarea teritoriului ocupat.
→ Presupune două elemente principale : (i) păstrarea ordinii publice şi (ii) asigurarea securităţii
trupelor şi administraţiei puterii ocupante.
→ Puterea de ocupaţie poate să înfiinţeze organele administrative proprii, fie din raţiuni de natură
militară, fie ca urmare a obligaţiei de a menţine ordinea publică.
→ Puterea ocupantă are obligaţia de a lua toate măsurile pentru a restabili, pe cât posibil, starea de
normalitate, ordinea publică şi de a asigura locuitorilor cele necesare traiului.

Reguli specifice privind competența administrativă a puterii de ocupație:

❖ Statutul unor categorii de funcționari publici: regula este aceea a continuităţii administraţiei
civile existente » » funcţionarii publici vor fi menţinuţi în funcţie, cu condiţia ca aceştia să nu
obstrucţioneze activitatea administraţiei puterii de ocupaţie. Reglementările în materie disting
între funcţionarii numiţi şi cei aleşi. În principiu, puterea de ocupaţie poate proceda la demiterea
şi înlocuirea funcţionarilor numiţi (ex. prefecţii, funcţionarii guvernamentali), putând numi alte
persoane, civile sau militare, în locul acestora, însă nu are dreptul să le ceară să depună jurământ
de credinţă. Funcţionarii care nu doresc să îşi continue activitatea sub regimul de ocupaţie nu pot
fi reţinuţi cu forţa. Funcţionarii aleşi, întrucât îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui mandat
acordat de alegători nu pot fi, în principiu, demişi de puterea ocupantă.
2
 ❖ Regimul proprietăţii mobiliare şi imobiliare în teritoriul ocupat:
→ Se distinge între proprietatea de stat şi proprietatea privată, precum şi între bunurile mobile şi bunurile
imobile.
→ În principiu, ocupantul nu are dreptul de a-şi însuşi bunurile proprietate privată de pe teritoriul ocupat,
şi nici de a le distruge. Prin excepţie, această categorie de bunuri poate fi distrusă doar dacă „necesităţile
militare o impun”.
→ De asemenea, în limitele necesităţii militare, administraţia de ocupaţie poate să îşi procure din
teritoriul ocupat cele necesare întreţinerii forţelor de ocupaţie (alimente, combustibil, furnituri,
îmbrăcăminte etc.), procedându-se la rechiziții în acest scop. Potrivit Dreptului de la Haga, rechizițiile,
ca restrângeri ale dreptului de proprietate, trebuie realizate cu respectarea unor condiții cumulative: (a)
trebuie făcute “cu măsură”; (b) trebuie să servească numai trupelor de ocupaţie de pe teritoriul ocupat;
(c) trebuie să fie proporționale cu resursele disponibile în teritoriul respectiv; (d) să fie însoțite de plata
unei despăgubiri; (e) să aibă o bază juridică: trebuie dispuse doar în baza unui înscris emanând de la
comandantul militar al teritoriului ocupat.
→ Proprietăţile imobiliare pot fi folosite, contra plată, de puterea ocupantă pentru nevoile armate sale
sau pentru administrarea teritoriului ocupat. Trupele pot fi cazate în locuinţele populaţiei, dar trebuie
lăsat locatarilor la dispoziţie un spaţiu rezonabil. Dacă necesităţile militare o impun, locatarii pot fi
evacuaţi din locuinţele respective, însă trebuie să li se asigure alte locuinţe.
→ În ceea ce priveşte bunurile publice, dreptul internaţional umanitar face distincţie între bunurile de
stat imobile şi cele mobile. Cu privire la bunurile imobile, puterea ocupantă acţionează ca un
administrator al acestora, putându-se bucura însă de uzufructul lor. Sunt susceptibile de utilizare directă
bunurile imobile necesare operaţiunilor militare, precum fortificaţii, arsenale, docuri, depozite, căi ferate,
poduri. Bunurile mobile (proprietate publică) apte a servi necesităţilor militare pot fi confiscate fără nicio
despăgubire (este vorba despre numerar, fondurile şi valorile exigibile proprietatea statului, depozitele
de arme, mijloacele de transport, magaziile şi aprovizionările şi, în general, orice proprietate militară a
statului care, prin natura ei, serveşte operaţiunilor de război).
→ Orice confiscare sau distrugere a bunurilor care servesc educaţiei, religiei, carităţii, artei sau ştiinţelor,
chiar proprietate de stat, este interzisă.

C. Competenţa juristicţională a puterii de ocupaţie

→ Tribunalele naţionale vor continua să existe şi să funcţioneze, magistraţii nu vor putea fi înlăturaţi din
funcţie şi nu se pot lua măsuri sancţionatorii împotriva magistraţilor care, din raţiuni de conştiinţă, ar
refuza să îşi exercite funcţia.
→ În teritoriul ocupat vor putea fi înfiinţate însă şi tribunale ale puterii de ocupaţie pentru judecarea
faptelor care aduc atingere armatelor de ocupaţie, acţiunilor sale militare sau organelor auxiliare.
→ Puterea ocupantă poate edicta legi marţiale pe care să le aplice în aceste tribunale, dar dreptul
internațional umanitar stabileşte o serie de garanţii cu privire la organizarea şi funcţionarea acestor
jurisdicţii speciale:
✓ Tribunalele înfiinţate de puterea ocupantă vor putea să aplice numai dispoziţii legale
anterioare comiterii faptelor judecate (nu se permite efectul retroactiv al reglementărilor
adoptate de puterea ocupantă);
✓ Aceste reglementări trebuie să fie conforme principiilor generale de drept şi în special
conforme principiului proporţionalităţii pedepselor;
✓ Pedeapsa capitală poate fi prevăzută şi aplicată numai în cazurile expres prevăzute şi
numai în situaţii de o mare gravitate. În orice caz, pedeapsa cu moartea nu va putea fi
aplicată unui minor şi nici în cazul în care legislaţia penală aplicabilă teritoriului ocupat,
anterior ocupaţiei, nu prevedea pedeapsa capitală.
3
→ Sunt interzise urmărirea, arestarea sau condamnarea pentru acte comise sau opinii exprimate
împotriva puterii ocupante anterior ocupaţiei sau în timpul unei întreruperi a acesteia, cu excepţia cazului
în care ar fi vorba despre crime de război.
→ Orice condamnare trebuie să aibă la bază un proces regulat, cu respectarea unor garanţii procedurale
minime (informarea despre învinuirea adusă, într-o limbă pe care o cunoaşte; dreptul la apărare; existenţa
unui tribunal imparţial şi legal constituit; respectarea principiului nullum crimen sine lege şi nulla poena
sine lege; respectarea prezumţiei de nevinovăţie; interzicerea auto-incriminării; dreptul de a interoga
martorii acuzării şi de a prezenta martori în apărare; non bis in idem; dreptul persoanei condamnate de a
fi informată cu privire la căile de atac pe care le are la dispoziţie, ca şi despre termenele în care pot fi
exercitate).

Statutul juridic al populaţiei în teritoriul ocupat

- Locuitorilor din teritoriul ocupat trebuie să li se respecte drepturile (dreptul la viaţă, integritatea fizică,
viaţa privată, libertatea religioasă). Proprietatea privată nu poate fi confiscată.
- Civilii şi proprietăţile acestora trebuie protejate de acte de violenţă, jaf, represalii, pedepse colective,
măsuri de intimidare. Este interzisă luarea de ostatici.
- În cazul ocupaţiei militare, trebuie să se permită Comitetului Internațional al Crucii Roșii să obțină
informaţii despre soarta civililor, prizonierilor, răniţilor, bolnavilor, naufragiaţilor şi celor decedaţi aflaţi
sub autoritatea puterii de ocupaţie.
- Puterea de ocupaţie poate impune civililor domiciliul forţat sau poate proceda la internarea lor – însoţită
însă de o serie de garanţii (regulile fiind asemănătoare cu cele aplicabile prizonierilor de război).
- Puterii ocupante îi este interzis să oblige populaţia din teritoriul ocupat să furnizeze informaţii despre
armata naţională sau mijloacele sale de apărare.
- Puterea ocupantă nu poate constrânge civilii să lupte în forţele sale, orice propagandă sau presiune în
acest sens este interzisă. Însă poate obliga populaţia (peste 18 ani) să muncească la lucrările necesare
nevoilor armatei de ocupaţie sau pentru servicii de interes public.
- În principiu ocupantul nu poate reţine populaţia într-o zonă expusă pericolelor, decât dacă motive
imperioase o cer.

Ocupaţia militară poate înceta prin: (i) renunţarea voluntară a ocupantului; (ii) recucerirea teritoriului
de către statul legitim; (iii) înglobarea teritoriului de puterea de ocupaţie sau (iv) prin izgonirea
ocupantului de o mişcare de eliberare.

II. Starea de neutralitate

Definiție
Starea de neutralitate reprezintă o opţiune a statelor de a nu participa la un conflict armat.
o Reprezintă o formă de manifestare a componentei externe a suveranității statale
o Este o opțiune a statelor, care se manifestă în planul politicii lor externe
o Îmbracă forma unui act juridic unilateral al statului
o Poate fi asumată cu titlu permanent, ca opțiune de durată a statelor, sau cu titlu temporar, prin
raportare la un anumit conflict armat.

Tipuri de neutralitate
Neutralitatea „clasică” („ocazională”):
✓ acest tip de neutralitate a fost reglementat pentru prima oară prin norme de drept
internațional în legătură cu regulile de purtare a războiului pe mare, prin Declaraţia de la

4
 Paris din 1856, apoi prin Tratatul de la Washington din 1871, încheiat între Anglia şi
Statele Unite ale Americii, dar mai ales prin Convenţiile de la Haga din 1907 privind
regulile de purtare a războiului.
✓ statul neutru, în schimbul garantării prin tratate internaționale a independenţei şi
integrităţii sale teritoriale, se obliga să nu intre în vreo alianţă militară (cu excepţia cazului
când ar fi atacat) şi să nu-şi asume obligaţii internaţionale care să-l implice indirect în
conflict. Statul neutru trebuia să se supună următoarelor cerinţe de comportament: (a)
abţinerea care îl obligă să nu participe la ostilităţi şi să nu sprijine în nici un fel
operaţiunile militare; (b) prevenirea care îl obligă să ia măsuri pentru a impiedica
desfăşurarea oricăror operaţiuni militare pe teritoriul său; (c) imparţialitatea care îi
impune să trateze în mod egal părţile în conflict.

Neutralitatea permanentă:
✓ fiind o opţiune de durată a diferitelor state, presupune obligaţii suplimentare de
comportament, altele decât cele rezultând din abţinere, prevenire şi imparţialitate.
✓ Neutralitatea permanentă, ca statut juridic cu trăsături proprii, s-a afirmat încă din secolul
al XIX-lea: spre exemplu, Elveţiei i-a fost recunoscut statutul de neutralitate permanentă
din 1815; Belgia a avut acest statut începând cu anul 1839 până în 1919; Luxemburg a
avut statut de neutralitate permanentă începând cu anul 1867 până în anul 1948.
✓ Neutralitatea permanentă rezultă din acte interne ale statului ce îşi asumă acest statut.
De regulă este vorba despre dispoziții constituţionale, la care se pot adăuga declaraţii sau
legi interne speciale. Etapa internă este urmată de etapa adoptării unor acte internaţionale
de recunoaştere şi „garantare” a statutului de neutralitate din partea altor state. De regulă
acest statut este “consolidat” printr-un tratat internațional multilateral (fără ca acesta să se
bucure, în mod necesar, de o participare universală a statelor); în practica mai recentă,
statutul de neutralitate a unui stat a fost confirmată de acte adoptate în cadrul ONU.
✓ Un stat care se bucură de neutralitate permanentă nu poate aparţine vreunei alianţe
militare. Principalul drept al statului cu regim de neutralitate permanentă constă în
dreptul la autoapărare individuală şi colectivă. În acest scop, el poate utiliza propriile
sale forţe armate şi poate cere ajutorul altor state.

Neutralitatea în războiul terestru

A. Obligaţiile statelor neutre

1. Interdicţia de a participa direct la ostilităţi

Reprezintă principala obligaţie a statelor neutre care se naşte la momentul instituirii stării de beligeranţă.
În virtutea acestei obligaţii:
- statului neutru nu îi este permis să deschidă pe teritoriul său birouri de recrutare pentru forţele
armate aflate în conflict.
- la declanşarea ostilităţilor, trebuie să interzică membrilor forţelor sale armate active să îşi
părăsească serviciul pentru a se înrola în armata unui stat beligerant.
- trebuie să îşi recheme militarii care fac serviciu într-o armată a unui stat care a intrat în război.
- interdicţia de a furniza direct sau indirect unei părţi beligerante materiale de război.

2. Asistenţa acordată de cetăţenii statelor neutre beligeranţilor

5
 - un stat neutru nu este obligat juridic să interzică resortisanţilor săi să continue relaţiile
comerciale cu un stat parte la un conflict armat, chiar dacă aceasta ar implica furnizarea de material de
război.
- în schimb, statul neutru are dreptul de a interzice ca acest comerţ să fie discriminatoriu – el
trebuie să fie „deschis” tuturor părţilor beligerante.
- aceeaşi regulă funcţionează şi în privinţa interdicţiei acordării de împrumuturi şi credite părţilor
la un conflict.

B. Obligaţiile statelor beligerante

1. Inviolabilitatea teritoriului statelor neutre

Cuprinde următoarele elemente:
- interdicţia pentru forţele armate ale statelor beligerante de a pătrunde pe teritoriul statelor neutre;
- abţinerea statelor beligerante de a trece prin teritoriul neutrilor convoaie cu muniţii şi alte
materiale.

2. Interdicţia de a instala pe teritoriul neutru staţii radio, telegrafice sau orice alt aparat menit a servi drept
mijloc de comunicare
- explicaţia este aceea că ele ar constitui obiective militare şi ar expune statul neutru atacului
adversarului.
- în schimb, statul neutru nu este obligat să interzică beligeranţilor utilizarea cablurilor telegrafice,
telefonice, sau a mijoacelor de comunicare proprietatea sa (de stat) sau a particularilor.

C. Combatanţii internaţi şi răniţii îngrijiţi în statele neutre

- Regula este aceea că un stat neutru este liber să acorde sau nu azil ori drept de trecere pe teritoriul
său cetăţenilor sau bunurilor unui stat inamic, însă dacă acordă azil ori drept de trecere trebuie să
procedeze imparţial cu toate părţile în conflict.
- statul neutru are dreptul discreţionar de a acorda azil tuturor membrilor individuali ai forţelor
armate ale unui beligerant, şi chiar unor corpuri de armată întregi. Insă, dacă le acordă azil, trebuie să îi
dezarmeze şi să îi interneze imediat pentru a nu mai putea participa la ostilităţi. Aceşti militari internaţi
nu sunt prizonieri de război ai statului neutru care îi deţine, dar trebuie să se supună autorităţii acestuia,
pe tot timpul conflictului armat.

Există reguli speciale, de drept internațional umanitar, şi în ceea ce priveşte neutralitatea în războiul
maritim şi neutralitatea în războiul aerian.

! Statutul de neutralitate a suferit modificări în perioada contemporană, ca urmare a schimbării modului

în care dreptul internațional se raportează la utilizarea forței în relațiile dintre state !

III. Starea de beligeranță II: încetarea stării de beligeranță și revenirea la starea de pace

Revenirea la starea de pace poate presupune următoarele etape:

Încetarea ostilităţilor - încheierea luptelor dintre forţele armate beligerante. Ele anunţă sfârşitul
conflictului armat şi restabilirea păcii, dar nu înseamnă în mod obligatoriu acest lucru.

6
 A. Încetarea ostilităților prin instrumente scrise – este modalitatea tradiţională cel mai frecvent
folosită în practică pentru a pune capăt ostilităţilor. Cunoaște următoarele forme:
✓ Capitularea este o încetare a ostilităţilor unilaterală sau negociată între părţi, care trebuie să ţină
seama şi de regulile onoarei militare. Are drept efect predarea negociată a forţelor armate ale unei
părţi la un conflict armat internaţional. Există capitulare generală sau parţială (a unor
comandanţi militari în anumite teatre de operațiuni).
✓ Armistiţiul reprezintă o suspendare temporară şi convenţională a ostilităţilor. Ca instrument
juridic, armistiţiul are rolul de a guverna raporturile dintre beligeranţi de la momentul încetării
ostilităţilor până la încheierea păcii sau pe perioada pentru care a fost încheiat armistiţiul.
Deosebirea dintre armistiţiu şi o simplă încetare a focului este că în primul caz există intenţia
(animus) de a pregăti încheierea conflictului şi deschiderea negocierilor în vederea restabilirii
păcii. Totuşi, chiar dacă există încheiat un armistiţiu, operaţiunile de război pot fi reluate oricând,
cu condiţia avertizării inamicului. Potrivit unei alte clasificări, armistiţiile pot fi generale (în toate
zonele de operaţiuni militare) sau locale (doar în anumite zone).
Atenție ! – în cazul încheierii unui armistițiu, starea de beligeranță, cu toate consecinţele sale,
continuă să se menţină până la încheierea păcii.

B. Încetarea ostilităților prin declaraţii unilaterale de încetare a ostilităţilor

C. Încetarea ostilităților prin acte interne ale statelor (legi, decrete) : spre exemplu, la finalul
celui de-al Doilea Război Mondial, 17 au pus capăt stării de beligeranţă cu Germania prin acte legislative
interne.
D. Debellatio reprezintă ocuparea totală a teritoriului statului inamic, însoţită de distrugerea
aparatului statal (elementul material) şi de voinţa de a distruge complet organizarea statală a inamicului
(elementul subiectiv). ! Ca urmare a scoaterii războiului în afara legii internaţionale, debellatio nu mai
este permis în prezent !

Restabilirea păcii
Instrumentul juridic prin care se pune oficial capăt stării de beligeranţă este tratatul de pace, care
marchează data exactă la care conflictul armat încetează.
! Nu toate conflictele armate internaţionale se finalizează cu un tratat de pace.
Cuprinsul tratatelor de pace:
❖ Preambulul: se enumeră părţile, se consemnează intenția acestora pentru restabilirea păcii şi
reluarea relaţiilor diplomatice.
❖ Clauze generale şi speciale referitoare la frontiere, stabilirea situației tratatelor suspendate în
timpul desfăşurării conflictului, restituirea bunurilor private rechiziţionate, repararea daunelor,
clauze militare, situaţia prizonierilor de război, garanţii de executare.
Tratatele de pace din perioada postbelică aduc o serie de elemente de noutate faţă de tratatele de pace
anterioare:
✓ contribuţiile şi indemnizaţiile de război (care reprezentau o „răscumpărare a înfrângerii”,
fiind considerate drepturi ale învingătorului) au fost înlocuite cu reparaţiile de război.
✓ preluarea temporară a puterii statului învins – ocupaţia militară paşnică, ca o garanţie a
îndeplinirii de către statul ocupat a obligaţiilor care îi revin.

! În prezent, practica încheierii unui tratat de pace care să marcheze sfârşitul stării de beligeranţă pare
ieşită din uz. În perioada postbelică, deşi au avut loc aproximativ 150 de conflicte armate internaţionale,
nici unul nu s-a finalizat cu un tratat de pace propriu-zis. Declaraţia de încetare a operaţiunilor militare
poate să fie o nouă tehnică unilaterală de încheiere a unui conflict armat internațional.

7
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional umanitar și al refugiaților

Cursul nr. 6
Dreptul de la Haga: reguli privind conducerea ostilităților. Mijloace și metode interzise
de purtare a conflictelor armate

→ Deşi au existat dintotdeauna încercări de a limita dreptul discreţionar al statelor de a utiliza anumite
mijloace şi metode de război, până în sec. XIX se considera, în general, că libertatea statelor de a alege
astfel de metode şi mijloace este neîngrădită.
→ Principiul limitării dreptului de utilizare a metodelor şi mijloacelor de luptă a fost enunţat pentru prima
oară în dreptul convenţional în primele conferinţe de la Haga din 1899 şi 1907.
→ Cadrul juridic ce reglementează regimul mijloacelor şi metodelor de război este constituit dintr-un
ansamblu de tratate internaționale, dintre care menționăm:
✓ Declaraţia de la Sankt Petersburg (1868), având ca efect interzicerea utilizării anumitor proiectile
în timp de război;
✓ Convenţia asupra legilor şi obiceiurilor războiului pe uscat de la Haga – 1899;
✓ Convenţia privitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru de la Haga – 1907 (Convenţia a
IV-a);
✓ Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocoalele adiţionale la acestea;
✓ Convenţia Naţiunilor Unite din 1980 privind interzicerea sau limitarea utilizării anumitor arme
convenţionale care ar putea fi considerate excesiv de vătămătoare sau care ar avea efecte
discriminatorii, cu protocoalele sale adiţionale: Protocolul I din 1980 privitor la fragmentele
nedetectabile; Protocolul II din 1980 privind interzicerea sau restricţiile folosirii minelor,
capcanelor explozive sau a altor dispozitive; Protocolul III din 1980 privind interzicerea sau
restricţiile folosirii armelor incendiare; Protocolul IV din 1995 privitor la armele laser care
orbesc; Protocolul II modificat din 1996 privind interzicerea sau restricţiile folosirii minelor,
capcanelor explozive sau a altor dispozitive; Protocolul V din 2003 privind resturile explozibile
rămase din război;
✓ Convenţia de la Ottawa din 1990 privind interzicerea folosirii minelor terestre;
✓ Convenţia de la Ottawa din 1997 cu privire la interzicerea utilizării, depozitării, producerii şi
transferului minelor anti-personal, precum şi distrugerea acestora;
✓ Convenţia de la Dublin din 2008 privitoare la bombele cu fragmentaţie (submuniţie).
La acestea se mai adaugă şi o serie de tratate internaţionale cu un domeniu de aplicare specific – vizând
interzicerea unuia sau a mai multor mijloace ori metode de război.

Regulile / principiile privitoare la conducerea ostilităţilor, aşa cum s-au conturat de-a lungul
timpului şi sunt reflectate în dispoziţiile convenţionale sus-amintite:

În dreptul internaţional umanitar au fost consacrate trei principii fundamentale cu privire la mijloacele şi
metodele de luptă:
I. Părţile la un conflict armat nu au un drept nelimitat în ce priveşte alegerea mijloacelor şi
metodelor de război;

1
 II. În utilizarea metodelor şi mijloacelor de război trebuie să se facă întotdeauna o distincţie netă
între combatanți și obiectivele militare, pe de o parte, şi populaţia şi bunurile cu caracter civil, pe de altă
parte, astfel încât atacurile să nu fie îndreptate decât asupra primelor;
III. Să se limiteze, pe cât posibil, suferinţele pe care le-ar îndura combatanţii, precum şi
proporţiile distrugerilor.
Din aplicarea celor trei principii rezultă interzicerea metodelor şi mijloacelor de război care:
produc un rău superfluu (inutil)
au efecte nediscriminate

Mijloace de război interzise

Mijloacele de război interzise reprezintă acele arme şi muniţii de război care produc suferinţe inutile
sau încalcă principiul discriminării.

Se subclasifică în două mari categorii: A. arme și muniții clasice interzise; B. arme și muniții
neconvenționale interzise.

A. Arme şi muniţii convenționale interzise

a. orice proiectil cu o greutate mai mică de 400 de grame care ar fi explozibil sau încărcat cu
materii fulminante sau inflamabile (Declaraţia de la Sankt Peteresburg)
b. gloanţele care se lăţesc sau se aplatizează uşor în corpul omenesc, cum sunt gloanţele cu
cămaşă tare, a căror cămaşă nu acoperă în întregime miezul glonţului sau care ar fi prevăzute cu tăieturi
(Declaraţia de la Sankt Petersburg)
c. armele al căror principal efect este de a răni prin schije care nu sunt localizabile prin raze
X în corpul omenesc (Protocolul I la Convenţia de la Geneva din 1980)
→ este vorba despre materiale formate din atomi uşori care nu diferă sensibil de cei aflaţi în
corpul omenesc (cum ar fi substanţele din lemn, sticlă sau plastic); nefiind localizabile prin raze X, nu
pot fi extrase decât cu mare dificultate sau întârziere, provocând suferinţe inutile.
→ interdicţia prevăzută în Protocolul I nu se referă însă decât la armele ar căror efect principal
este rănirea prin schije nelocalizabile, nu şi la alte arme care pot avea un asemenea efect secundar.
d. minele, capcanele şi alte dispozitive
→ este vorba despre muniţii şi dispozitive amplasate manual şi concepute pentru a ucide, răni sau
produce pagube şi care sunt declanşate prin comandă de la distanţă sau în mod automat după un anumit
timp
→ sunt reglementate de Protocolul II la Convenţia de la Geneva din 1980, la care s-a adăugat în
anul 1990 Convenţia de la Ottawa privind interzicerea folosirii minelor terestre.
→ Protocolul are în vedere numai utilizarea terestră a minelor (nu se aplică minelor antinave
utilizate pe mare sau pe căile de navigaţie interioare, cărora le sunt aplicabile alte norme de drept
internațional umanitar.
→ obligații decurgând din dispozițiile Protocolului II:
✓ este interzisă utilizarea împotriva populaţiei civile sau civililor în mod individual,
în acţiuni ofensive, defensive sau de represalii;
✓ este interzisă utilizarea acestora în mod nediscriminatoriu;
✓ câmpurile de mine nu pot fi amplasate în zone unde se află concentrări de
populaţie civilă şi unde luptele între forţele armate terestre nu sunt angajate sau nu
par iminente;
2
 ✓ câmpurile de mine trebuie semnalizate în mod corespunzător;
✓ statele au obligaţia de a înregistrat amplasamentul tuturor câmpurilor de mine
planificate dinainte, precum şi a tuturor zonelor în care au utilizat capcane pe scară
largă şi în mod dinainte planificat.
→ Este interzisă în orice condiţii (prin urmare, și împotriva combatanţilor, respectiv a
obiectivelor militare) folosirea armelor capcană. Armele capcană sunt definite ca orice arme având
forma unor obiecte portabile, aparent inofensive, care sunt în mod special concepute şi construite pentru
a conţine o încărcătură explozivă şi care produc o detonare când sunt deplasate sau prin apropiere de
ele, precum şi a armelor capcană ataşate sau asociate în orice fel cu:
- Embleme, semne sau semnale protectoare, recunoscute pe plan internaţional;
- Bolnavi, răniţi sau persoane decedate;
- Locuri de înhumare, incinerare sau morminte;
- Instalaţii, material, furnituri sau mijloace de transport sanitar;
- Jucării de copii sau alte obiecte portabile sau produse special, destinate pentru alimentaţia,
sănătatea, igiena, îmbrăcămintea sau educaţia copiilor;
- Alimente sau băuturi;
- Obiecte cu caracter religios;
- Monumente istorice, lucrări de artă sau locuri de cult, care constituie patrimoniul cultural şi
spiritual al popoarelor.

→ În anul 1997, la insistenţele CICR, problema minelor și a categoriilor de mine a fost reluată,
iar în acelaşi an a fost elaborată Convenţia privind interzicerea minelor antipersonal din 18 septembrie
1997, deschisă spre semnare la Ottawa; tratatul a intrat în vigoare în anul 1999.

e. armele incendiare
→ sunt reglementate de Protocolul III la Convenţia de la Geneva din 1980
→ cuprinde interdicția generală ca populaţia civilă, civilii în mod individual sau obiectivele civile
să facă obiectul unui atac cu orice armă sau muniţie care este în mod esenţial concepută să dea foc unor
obiecte sau să cauzeze arsuri persoanelor prin acţiunea flăcărilor, căldurii, sau a unei combinaţii între
flăcări şi căldură, produse printr-o reacţie chimică a unei substanţe lansate asupra unei ţinte.
→ Nu intră în domeniul de aplicare al Protocolului III muniţiile care au efecte incendiare
întâmplătoare, cum ar fi muniţiile luminoase, trasoarele, fumigenele, sistemele de semnalizare, precum
şi cele care au efecte combinate – de penetraţie, de suflu, de fragmentare, cu efecte incendiare.
→ Protecţia populaţiei civile este dublă, căci sunt interzise atât atacurile directe împotriva
populaţiei şi a bunurilor civile cu acest tip de arme, precum şi atacurile indirecte, prin interzicerea atacării
obiectivelor militare situate în interiorul unei concentraţii de civili şi mai ales interzicerea cu desăvârşire
a atacurilor din aer a unor asemenea obiective cu arme incendiare. ! Protocolul nu cuprinde însă vreo
regulă de protecţie a combatanţilor cu privire la aceste arme !

f. armele cu laser care produc orbirea

→ sunt reglementate de Protocolul IV la Convenția de la Geneva din 1980 și a intrat în vigoare
în anul 1998
→ este vorba despre o categorie de arme neletale, dar deosebit de barbare prin efectele pe care le
generează
→ Protocolul IV interzice folosirea şi transferul în conflictele armate internaţionale a armelor cu
laser care pot fi folosite pentru orbirea soldaţilor sau a civililor.

3
 → Nu intră în domeniul de aplicare al Protocolului IV (şi deci nu este interzisă) orbirea ca efect
întâmplător sau colateral al folosirii militare legitime a sistemelor cu laser .

g. bombele cu fragmentaţie (submuniţie)

→ reglementate prin Convenţia de la Dublin din anul 2008
→ armele de fragmentaţie cuprind grenadele, puştile, obuze de mortiere, diverse categorii de
bombe, rachete sol-aer şi sol-sol şi pot fi definite ca muniţii concepute pentru a proiecta în aer în toate
direcţiile un număr mare de schije metalice, de unde și rațiunea interzicerii lor, având în vedere că
provoacă suferințe inutile.

II. Arme şi muniţii neconvenţionale interzise (“armele ABC”)

a. Armele chimice
→ cunosc o primă reglementare, în sensul interzicerii lor, ca urmare a teribilelor experiențe din
timpul Primului Război Mondial, prin Protocolul privind interzicerea folosirii în război a gazelor
asfixiante, toxice sau similare și a mijloacelor bacteriologice de luptă, semnat la Geneva la 17
iunie 1925 (Protocolul de la Geneva din 1925).
→ Convenţia privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor
chimice şi distrugerea acestora, adoptată la Paris în anul 1993 (intrată în vigoare în 1997):
❖ are ca obiectiv principal interzicerea generală a tuturor armelor chimice, reprezentând primul
tratat internaţional de dezarmare cu vocaţie universală care vizează eliminarea totală a unei
categorii de arme.
❖ Tratatul instituie 3 mari categorii de obligaţii:
(1) interzicerea folosirii acestor arme, precum şi a dezvoltării, producerii, stocării şi
transferului lor;
(2) distrugerea armelor chimice proprii, a celor abandonate pe teritoriul altor state,
precum şi a instalaţiilor de producere a armelor chimice;
(3) instituirea unui sistem de control internaţional: în acest scop a fost înfiinţată, în
temeiul convenţiei, Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice
→ distrugerea armelor chimice a început, sub control internaţional, în anul 1999.

b. Armele biologice
→ sunt acele arme concepute şi construite prin utilizarea organismelor vii sau secreţiilor lor
toxice şi care cauzează moartea sau vătămarea oamenilor, animalelor sau a plantelor, precum şi infestarea
alimentelor sau a apei
→ Convenţia privind intezicerea perfecţionării, producerii şi stocării armelor
bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi distrugerea acestora, adoptată în anul 1972, intrată în vigoare
în anul 1975:
❖ fiind primul tratat multilateral de dezarmare pentru interzicerea efectivă a dezvoltării, producţiei,
achiziţiei, transferului, păstrării, depozitării şi utilizării armelor biologice şi toxice
❖ tratatul nu prevede însă un mecanism de control a executării obligaţiilor de către state de tipul
celui prevăzut, ulterior, în convenția referitoare la armele chimice

c. Arma nucleară:
→ termenul de „armă nucleară” include: (1) arma/bomba atomică („A”); (2) arma/bomba cu
hidrogen („H”) denumită şi termonucleară; (3) arma/bomba cu neutroni („N”).
→ până în anul 2017, niciun tratat internaţional universal nu interzicea expresis verbis arma
nucleară, existând doar limitări în ceea ce privește intezicerea plasării armei nucleare în anumite teritorii,
4
producerea armei nucleare, experienţele nucleare, transferul acestora, plasare, depozitare, după cum
urmează:
Efectuarea experienţelor nucleare în atmosferă, în spaţiul cosmic sau sub apă (Tratatul
de la Moscova din 5 august 1963);
Experimentarea, utilizarea, fabricarea, producerea sau achiziţionarea, primirea,
depozitarea, instalarea, montarea, deţinerea armei nucleare în anumite zone geografice
– tratate regionale (America Latină – Tratatul privind interzicerea armelor nucleare în
America Latină - tratatul de la Tlatelolco, Mexic din 5 decembrie 1967; Pacificul de Sud
– Tratatul privind intezicerea armelor nucleare în Pacificul de Sud – tratatul de la
Rarotonga din 6 august 1985; Africa – Tratatul african privind zonele libere de arme
nucleare – tratatul de la Perindaba din 11 aprilie 1996);
Plasarea de arme nucleare pe orbita Pământului, pe alte corpuri cereşti şi pe Lună;
Interzicerea plasării de arme nucleare în Antarctica (Tratatul asupra Antarcticii,
Washington din 1 decembrie 1951);
Efectuarea experienţelor nucleare – Tratatul de interzicere totală a experienţelor nucleare
din anul 1996.

→ Tratatul de neproliferare a armelor nucleare („TNP”), semnat la New York în anul 1968,
intrat în vigoare din anul 1970 a reprezentat, multă vreme, baza cooperării internaționale în materia
stopării proliferării armanentului nuclear, prin promovarea dezarmării, neproliferării și utilizării pașnice
a energiei nucleare.
Tratatul are la bază un sistem de 3 piloni de cooperare inter-statală: (1) neproliferarea; (2)
dezarmarea; (3) dreptul de utilizare paşnică a tehnologiei nucleare.
Tratatul cunoaște o largă cooperare a statelor, în prezent peste 191 de state fiind părți la acest
tratat; totuși, unii dintre marii jucători în domeniu nu sunt și nu au fost parte la acest tratat, precum India,
Pakistan, Israel.
→ Anul 2017 a adus un eveniment de importanță majoră în domeniu, prin adoptarea, la New
York, a Tratatului privind interzicerea armelor nucleare; cu 84 de state semnatare și 50 de state-părți
(în acest moment), tratatul urmează a intra în vigoare la data de 22 ianuarie 2021, deschizând astfel calea
spre o posibilă eliminare totală a acestei categorii de arme.

Metode de luptă interzise

→ Din cele mai vechi timpuri a fost consacrată regula – etică, militară, apoi juridică – potrivit
căreia în luptă, comportamentul trebuie să fie „cavaleresc”. Chiar dacă presupune utilizarea forței brute
pentru înfrângerea rezistenței adversarului, orice război se desfășoară pe baza unor reguli care, dincolo
de rațiunile umanitare, presupun o anumită corectitudine a acțiunilor militare. Prin urmare, sunt interzise
actele care se realizează cu intenţia de a înşela buna-credinţă a adversarului, în vederea dobândirii unui
avantaj militar.

→ Aceste reguli etice și militare au fost transpuse în normă juridică prin dispozițiile Protocolului
adițional I la Convențiile de la Genva, după cum urmează:
Art. 37 - Interzicerea perfidiei
1. Este interzisă uciderea, rănirea sau capturarea unui adversar recurgând la perfidie. Constituie
perfidie actele care fac apel, cu intenţia de înşelare, la buna-credinţă a unui adversar, pentru a-l face
să creadă că are dreptul să primească sau obligaţia să acorde protecţia prevăzută în regulile dreptului
internaţional aplicabil la conflictele armate. Actele următoare constituie exemple de perfidie:
5
 a) simularea intenţiei de a negocia sub acoperirea steagului de parlamentare sau simularea
predării;
b) simularea unei incapacităţi datorită rănilor sau bolii;
c) simularea posedării statutului de civil sau de necombatant;
d) simularea posedării unui statut protejat utilizând semne, embleme sau uniforme ale Naţiunilor
Unite, ale statelor neutre sau ale altor state care nu sunt părţi la conflict.
[...]

→ ! Simpla viclenie în război, menită să înşele adversarul, nu este interzisă.

Art. 37 - Interzicerea perfidiei
[...]
2. Stratagemele de război nu sunt interzise. Constituie stratageme de război actele care au drept
scop să inducă în eroare un adversar sau de a-l face să comită imprudenţe, dar care nu încalcă nicio
regulă de drept internaţional aplicabil în conflictele armate şi care, nefăcând apel la buna-credinţă a
adversarului în ceea ce priveşte protecţia prevăzută de acest drept, nu sunt perfide.
Reprezintă stratageme de război: folosirea camuflajelor, a momelilor, a operaţiunilor simulate şi
a informaţiilor false.

6
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional umanitar și al refugiaților

Cursul nr. 7
Persoanele care iau parte la ostilități: combatanții, spionii și mercenarii

Combatanţii sunt persoanele care iau parte la ostilităţi în mod direct, într-un conflict armat
internațional.
→ Potrivit dreptului internațional umanitar, calitatea de combatant atrage un anumit regim juridic
aplicabil, conturat în principal de dreptul de la Geneva.
✓ Combatantul are dreptul de a utiliza forţa letală, deci de a ucide alţi combatanţi (ai
părţii inamice), dar are şi obligaţii decurgând din dreptul internațional umanitar (de
a proteja anumite categorii de persoane, de a utiliza anumite mijloace şi metode de
război); în măsura în care respectă regulile de purtate a conflictelor armate,
combatanții nu suportă consecințele juridice ce ar decurge, în situații de
normalitate, din uciderea unor persoane sau distrugerea unor bunuri.
✓ De asemenea, calitatea de combatant atrage şi un anumit regim de protecţie
întrucât, atunci când sunt capturaţi de forţele inamice, aceştia se bucură de statutul
de prizonier de război, potrivit Convenției III de la Geneva.

→ Potrivit dreptului de la Geneva (Protocolul adițional I), au calitatea de combatant:

▪ Membrii forţelor armate ai părţilor la conflict;
▪ Membrii miliţiilor şi membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv aceia din mişcările de
rezistenţă organizate, dacă îndeplinesc următoarele condiţii:
(1) se află sub comanda unei persoane răspunzătoare pentru subordonaţii săi;
(2) posedă un semn distinctiv, care poate fi recunoscut la distanţă;
(3) poartă armele deschis;
(4) conduc operaţiunile în conformitate cu legile şi cutumele războiului.
▪ Membrii forţelor armate regulate care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorităţi,
chiar nerecunoscute de celelalte state.
▪ Populaţia unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, ia armele în mod spontan
pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timpul de a constitui în forţe armate
regulate, dacă ea poartă armele în mod deschis şi dacă respectă legile şi obiceiurile
războiului
▪ Popoarele care luptă contra dominaţiei coloniale şi ocupaţiei străine.

Există anumite categorii de persoane care participă direct la ostilităţi care totuşi nu se bucură de
statutul de combatant:
Persoanele ce participă direct la ostilităţi şi care în mod normal ar fi putut să se califice
drept combatant, dar care au încălcat legile şi cutumele războiului
Spionii
Mercenarii

1
 Copii soldat
Civilii care iau parte direct la ostilităţi, dar fără îndeplinirea condiţiilor mai sus enunţate
(având drept consecință asimilarea statutului lor cu cel al combatanților)

→ Dreptul de la Geneva (Protocolul adițional I) definește și reglementează în mod expres statutul

a două categorii de participanți în cadrul conflictelor armate internaționale și care nu sunt asimilate
categoriei combatanților:

Spionii (art. 46 din Protocolul adițional I): potrivit definiției convenționale, spionul este
persoana care îndeplinește, cumulativ, următoarele condiții:
❖ culege sau caută să culeagă informaţii din zona de operaţiuni a unui beligerant;
❖ activitatea sa are un caracter clandestin (se desfăşoară pe ascuns) ori se desfăşoară sub un
pretext fals;
❖ există intenţia de a comunica unei puteri inamice informaţiile astfel obţinute.

NU au calitatea de spion:
 militarii nedeghizaţi care au pătruns în zona de operaţiuni a armatei inamice în
scopul de a culge informaţii;
 militarii şi nemilitarii care îşi îndeplinesc deschis misiunea, fiind însărcinaţi să
transmită comunicări propriei armate, sau armatei adverse.

Efecte juridice: Nerecunoscându-li-se statutul de combataţi, dacă sunt prinşi, spionii sunt
susceptibili de pedeapsă ca infractorii de drept comun (însă li se recunoaşte dreptul la un proces
echitabil, potrivit art. 30 al Regulamentului-anexă la Convenţia a IV-a de la Geneva din 1907).

Mercenarii (art. 47 din Protocolul adițional I): potrivit definiției convenționale,

mercenarul este persoana care îndeplinește, cumulativ, următoarele condiții:
❖ este special recrutată în ţară sau în străinătate pentru a lupta într-un conflict armat;
❖ ia parte, în fapt, la ostilităţi;
❖ ia parte la ostilităţi în special în vederea obţinerii unui avantaj personal şi căreia îi este
efectiv promisă, de către o parte la conflict sau în numele ei, o remuneraţie superioară
aceleia promise sau plătite combatanţilor avînd un grad şi o funcţie analoage în forţele
armate ale acestei părţi;
❖ nu este nici resortisant al unei părţi la conflict şi nici rezident al teritoriului controlat de o
parte la conflict;
❖ care nu este membru al forţelor armate ale unei părţi la conflict
❖ care nu a fost trimisă de către un stat, altul decît o parte la conflict, în misiune oficială ca
membru al forţelor armate ale statului respectiv.

 În doctrină s-a apreciat că definiţia este mult prea complexă și, deci, dificil de aplicat în
practică.

Efecte juridice: Un mercenar nu are dreptul la statutul de combatant sau de prizonier de război.
Pe cale de consecinţă, dacă sunt capturaţi, similar spionilor, sunt susceptibili de sancțiuni penale
pentru faptele comise în contextul respectivului conflict armat.

2
→ În cazul capturării, dacă există vreun dubiu cu privire la calitatea de combatant, în mod normal
persoana respectivă trebuie tratată ca prizonier de război până când statutul juridic al acesteia va
fi decis de o “instanţă competentă” (potrivit art. 5 din Convenția III de la Geneva).

! În cazul conflictelor armate non-internaționale nu operează categoria de combatant. În

principiu, statele refuză acordarea statutului de combatant membrilor diverselor grupări armate
care acționează pe teritoriul lor => se aplică standardul minim reprezentat art. 3 comun
Convențiilor de la Geneva.

→ După cel de-al Doilea Război Mondial, în contextul mutațiilor suferite de conflictele armate și
a schimbării tipologiei lor, pe teatrele de operațiuni acționează o serie întreagă de grupări și indivizi
greu de încadrat în categoriile de mai sus, provocarea astfel lansată dreptului internațional umanitar
fiind aceea de a identifica mecanismele juridice prin care să poate face aplicabile acestor indivizi
și grupări prevederile sale.

→ Categoria de persoane civile se definește prin raportare la cea de combatant. Într-o exprimare
succintă, orice persoană care nu este / nu poate fi calificată drept combatant, este persoană civilă.
În timp de conflict armat, civilii se bucură de un regim de protecție, conturat în principal de dreptul
de la Geneva (a se vedea

3
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional umanitar și al refugiaților

Cursul nr. 8
Prizonierii de război

→ În caz de capturare, combatanții (și persoanele asimilate acestora), beneficiază de

statutul de prizonier de război.
→ Cunoscând reglementări anterioare (atât de natură cutumiară, cât și convențională),
statutul prizonierilor de război este în prezent guvernat de Convenţia III de la Geneva din
anul 1949.

→ Beneficiază de statutul de prizonier de război:

✓ Membrii forţelor armate ai unei părţi în conflict, membrii miliţiilor şi corpurilor de
voluntari care fac parte din acest forţe armate.
✓ Membrii altor miliţii şi altor corpuri de voluntari (inclusiv din mişcările de rezistenţă
organizate) ai unei părţi în conflict, chiar dacă acţionează în afara sau în interiorul
teritoriului propriu şi chiar dacă acest teritoriu este ocupat, dacă respectă
următoarele condiţii: (a) au în fruntea lor o persoană care răspunde pentru
subordonaţii săi; (b) poartă un semn distinctiv care se poate recunoaşte la distanţă;
(c) poartă armele deschis; (d) se conformează legilor şi cutumelor războiului.
✓ Membrii forţelor armate regulate ai unui guvern sau autorităţi nerecunoscute de
puterea deţinătoare.
✓ Persoanele care urmează forţele armate fără a face parte direct din ele
(corespondenţii de război, furnizorii, membrii unităţilor de lucru sau ai serviciilor
care asigură furniturile armatei), cu condiţia să primească autorizaţia forţelor armate
care îi însoţesc (bilet de identitate emis potrivit prevederilor CGIII).
✓ Membrii echipajelor (inclusiv comandanţii), piloţii şi elevii marinei comerciale şi
echipajele aviaţiei civile ale părţilor în conflict (dacă nu beneficiază de un tratament
mai favorabil potrivit altor norme de drept internațional public).
✓ Populaţia unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, ia armele în mod
spontan pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timpul de a constitui în
forţe armate regulate, dacă ea poartă armele în mod deschis şi dacă respectă legile
şi obiceiurile războiului.

→ Dreptul de a fi considerat prizonier de război se pierde dacă combatanţii îndreptăţiţi la

acest statut nu respectă regulile de diferenţiere între ei şi populaţia civilă şi nu poartă
armele la vedere.

1
Determinarea statutului de prizonier de război: Dacă există vreun dubiu cu privire la
calitatea de „combatant”, în mod normal persoana respectivă trebuie tratată ca prizonier de
război, până când statutul juridic al acesteia va fi decis de o „instanţă competentă” (potrivit
art. 5 din CGIII).

→ Imediat ce a fost capturat, prizonierul este predat superiorilor şi apoi condus spre un loc
de adunare unde se îndeplinesc o serie de formalităţi de înregistrare.

→ După intrarea în captivitate, prizonierul de război este internat.

→ Dintre reglementările Convenţiei III de la Geneva privind statutul prizonierilor de

război, menționăm:
 prizonierii de război se găsesc sub autoritatea puterii inamice, iar nu a indivizilor
sau corpurilor de trupă, iar puterea deţinătoare este cea care poartă răspunderea cu
privire la tratamentul aplicat acestora;
 prizonierii de război nu pot fi transferaţi de puterea deţinătoare unei alte puteri decât
dacă puterea deţinătoare s-a asigurat că această altă putere e doritoare şi capabilă să
aplice prevederile CGIII;
 la capturare, prizonierii nu pot fi obligaţi să declare alte informaţii decât cele
necesare identificării lor şi pot păstra obiectele de uz personal, inclusiv sumele de
bani, însemnele de grad şi naţionalitate, decoraţii şi obiecte cu valoare sentimentală;
 prizonierii de război trebuie trataţi cu omenie; sunt interzise actele de tortură,
mutilările fizice sau experienţele medicale. Sunt interzise represaliile împotriva
prizonierilor de război;
 în ceea ce priveşte condiţiile de internare, prizonierii de război au dreptul de a se
bucura de condiţii de cazare asemănătoare celor ale trupelor statului care i-a
capturat, au dreptul la asigurarea hranei şi îmbrăcămintei, condiţii de igienă şi
îngrijiri medicale;
 prizonierii de război au dreptul la asistenţă din partea personalului medical şi
religios, au dreptul la libera exercitare a religiei, precum şi la respectul datorat
conform gradului militar;
 beligeranţii îşi vor comunica reciproc amplasarea lagărelor de prizonieri în vederea
evitării atacării acestora;
 fiind supuşi legilor, regulamentelor şi ordinelor generale în vigoare ale forţelor
armate ale puterii deţinătoare, prizonierilor care comit infracţiunile sau
contravenţiile prevăzute de aceste acte normative, li se pot aplica sancţiunile penale
şi disciplinare corespunzătoare.

De la începutul captivităţii şi până la eliberare, protecţia prizonierilor se realizează prin

intermediul Birourilor Naţionale de Informaţii, precum și a Societăţilor de Cruce Roşie,
care au dreptul de a vizita lagărele de prizonieri.

2
Eliberarea şi trimiterea prizonierilor în ţara de origine reprezintă sfârşitul captivităţii şi
poate avea loc atât în timpul ostilităţilor, cât şi la încetarea acestora.

Încetarea stării de captivitate:

(a) prin repatriere, pentru răniţii şi bolnavii care, în opinia medicilor, nu sunt
susceptibili de însănătoşire în decursul unui an, sau cei a căror capacităţi intelectuale şi
fizice suferă o diminuare semnificativă;
(b) prin spitalizare într-o ţară neutră pentru răniţii şi bolnavii a căror sănătate fizică
şi mentală ar fi serios ameninţată prin menţinerea în captivitate, precum şi pentru răniţii şi
bolnavii care par a se vindeca anul următor;
(c) prin eliberare şi repatriere, la sfârşitul ostilităţilor.

3
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional umanitar și al refugiaților

Cursul nr. 9
Reguli de protecție a populației civile în timp de conflict armat. Reguli de protecție a
bunurilor civile

Principiu general
Pot fi atacate forţele armate inamice (cu excepţia personalului sanitar şi religios) şi de
asemenea bunurile care, prin natura lor, situarea, destinaţia şi utilitatea lor aduc o
contribuţie efectivă acţiunii militare şi a căror distrugerea totală sau parţială, capturare
sau neutralizare oferă un avantaj militar precis.

Protecţia populaţiei civile

→ Sediul materiei este reprezentat, în principal, de Convenția IV de la Geneva, precum și

de Protocoalele I și II, dar reguli de protecție a populației civile se găsesc și în alte surse
convenționale ale dreptului internațional umanitar, precum și în dreptul internațional
umanitar convențional.

→ Principiile de bază sunt consacrate de articolul 51 din Protocolul adiţional I:

✓ Populaţia civilă şi persoanele civile se bucură de o protecţie generală contra
pericolelor rezultând din operaţiile militare.
✓ Nici populaţia civilă ca atare, nici persoanele civile nu vor trebui să facă obiectul
atacurilor.
✓ Sunt interzise actele sau ameninţările cu violenţa al căror scop principal este de a
răspândi teroarea în rândul populaţiei civile. → A nu se confunda cu terorismul !
✓ Atacurile fără discriminare sunt interzise. Reprezintă atacuri fără discriminare:
(a) atacurile care nu sunt îndreptate împotriva unui obiectiv militar
determinat;
(b) atacurile în care se folosesc metode şi mijloace de luptă care nu pot fi
îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat, sau
(c) atacurile în care se folosesc metode sau mijloace de luptă ale căror efecte
nu pot fi limitate şi care sunt apte să lovească, fără deosebire, obiective militare şi
persoane civile sau bunuri cu caracter civil.
Vor fi, între altele, considerate ca efectuate fără discriminare următoarele
tipuri de atacuri:
❖ atacurile prin bombardament, oricare ar fi metodele sau mijloacele
utilizate, care tratează ca un obiectiv militar unic un anumit număr de

1
 obiective militare net distanţate şi distincte, situate într-un oraş, sat
sau în orice zonă conţinând o concentraţie analoagă de persoane civile
sau de bunuri cu caracter civil;
❖ atacurile de la care se poate aştepta ca să cauzeze incidental pierderi
de vieţi omeneşti în rândurile populaţiei civile, rănirea de persoane
civile, pagube bunurilor cu caracter civil sau o combinaţie a acestor
pierderi şi pagube, care ar fi excesive în raport cu avantajul militar
concret şi direct aşteptat.
✓ Sunt interzise atacurile îndreptate cu titlu de represalii împotriva populaţiei civile
sau a persoanelor civile.
✓ Prezenţa sau mişcările populaţiei civile sau ale unor persoane civile nu pot fi
utilizate pentru a se pune anumite puncte sau anumite zone la adăpost de
operaţiunile militare, mai ales pentru a încerca să se pună obiectivele militare la
adăpost de atacuri sau să acopere, să favorizeze sau să efectueze operaţiunile
militare. Părţile la conflict nu trebuie să dirijeze mişcările populaţiei civile sau ale
persoanelor civile pentru a încerca să pună obiectivele militare la adăpost de atacuri
sau să acopere operaţiunile militare.

→ Din ansamblul reglementărilor privind protecția populației civile în timp de conflict

armat, se desprind o serie de obligații care incumbă atât părții care atacă, cât și părții
atacate:
▪ Partea care atacă trebuie să ia următoarele măsuri de precauţie:
 Verificarea obiectivelor militare ce urmează a fi atacate în ceea ce priveşte prezenţa
persoanelor civile sau a bunurilor cu caracter civil;
 Alegerea metodelor de atac trebuie să fie făcută astfel încât să se reducă la minimum
pierderea de vieţi omeneşti în cadrul populaţiei civile, rănirea civililor şi producerea
de pagube asupra bunurilor cu caracter civil;
 Lansarea în timp util şi cu mijloace eficiente a unui avertisment în cazul atacurilor
care ar putea afecta populaţia civilă, afară de cazul când circumstanţele nu permit
acest lucru;
 Alegerea dintre mai multe obiective militare ce ar putea a celor care prezintă cel mai
redus pericol pentru populaţia civilă şi persoanele civile.

▪ Partea atacată are şi ea obligaţii în ceea ce priveşte populaţia civilă, cea mai
importantă fiind obligaţia de precauţie constând în îndepărtarea din vecinătatea
obiectivelor militare a populaţiei civile şi bunurilor cu caracter civil supuse
autorităţii sale, precum şi evitarea amplasării obiectivelor militare în interiorul sau
în apropierea zonelor dens populate.

→ Sunt interzise:
➢ Atacarea localităţilor neapărate
➢ Atacarea zonelor neutralizate, a zonelor sanitare și a zonelor demilitarizate
➢ Atacarea unităţilor sanitare mobile şi fixe

2
 ➢ Atacarea organismelor civile de protecţie.

→ Dreptul internațional umanitar cuprinde reguli speciale de protecție a unor categorii de

persoane deosebit de vulnerabile în timp de conflict armat, precum copiii, femeile,
jurnaliștii, personalul sanitar.

Protecția bunurilor cu caracter civil

→ Sediul materiei este reprezentat, în principal, de Convenția IV de la Geneva, precum și

de Protocoalele I și II, dar reguli de protecție a bunurilor civile se găsesc și în alte surse
convenționale ale dreptului internațional umanitar, precum și în dreptul internațional
umanitar convențional.

→ Definiția bunurilor civile se face prin raportarea la noțiunea de obiectiv militar. Potrivit
art. 52 din Protocolul adițional I, sunt obiective militare acele bunuri care, prin natura lor,
prin amplasare, destinaţie sau utilizare, aduc o contribuţie efectivă la acţiunea militară
şi a căror distrugere, totală sau parţială, capturare sau neutralizare, în împrejurările date,
oferă un avantaj militar precis.

→ Principiile de bază sunt consacrate de articolul 52 din Protocolul adiţional I:

✓ Bunurile cu caracter civil nu vor face obiectul nici al atacurilor şi nici al
represaliilor.
✓ Atacurile vor fi strict limitate la obiectivele militare. În caz de îndoială, un bun care
este, normal, afectat unei utilizări civile, cum ar fi un lăcaş de cult, o casă, un alt tip
de locuinţă sau o şcoală, este prezumat a nu fi utilizat în vederea aducerii unei
contribuţii efective la acţiunea militară.

→ Protocolul I oferă un plus de protecţie următoarelor categorii de bunuri:

❖ Bunuri culturale şi lăcaşe de cult;
❖ Bunuri indispensabile supravieţuirii populaţiei civile → în legătură cu această
categorie de bunuri, sunt interzise: înfometarea civililor ca metodă de război şi
atacarea, distrugerea, luarea sau scoaterea din uz a bunurilor indispensabile
supravieţuirii populaţiei civile;
❖ Lucrările şi instalaţiile conţinând forţe periculoase, Protocolul I cuprinzând o
enumerare limitativă a acestora:
- Barajele;
- Digurile;
- Centralele nucleare care produc energie electrică.

→ Dreptul internaţional a încercat instituirea unui regim special de protecţie pentru

proprietatea culturală în timp de conflict armat. Este vorba despre proprietatea mobilă sau
imobilă care prezintă o importanță culturală deosebită pentru un popor, cum ar fi
monumentele de arhitectură, artă sau istorie, religioase ori laice sau alte obiecte de interes

3
artistic sau arheologic. Cadrul juridic general este trasat de următoarele tratate
internaționale:
o Convenţiile de la Haga din 1907 (a IV-a şi a IX-a);
o Convenţia de la Haga din 14 mai 1954 pentru protecţia bunurilor
culturale în caz de conflict armat (cu cele două Protocoale adiţionale
ale sale din anul 1954 şi respectiv din anul 1999);
o Protocoalele I şi II la Convenţiile de la Geneva din 1949.

→ Preocupări similare au existat și există în privința protecției mediului înconjurător în

timp de conflict armat.

→ Se consideră că majoritatea acestor norme de protecţie a persoanelor şi bunurilor civile

au valoare cutumiară şi sunt aplicabile şi în timp de conflict armat non-internaţional.

4
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional umanitar și al refugiaților

Cursul nr. 10
Puterile Protectoare. Comitetul Internațional al Crucii Roșii și Mișcarea Internațională a
Crucii Roșii

Puterile Protectoare

→ reprezintă o instituție juridică reglementată de dreptul de la Geneva;

→ este vorba despre un stat neutru sau un stat nebeligerant care a fost desemnat de o parte la
conflict şi care, acceptat fiind de adversar, este de acord să îşi asume funcţii de reprezentare a
intereselor părţii la conflict, în baza dreptului internaţional.
→ o Putere Protectoare are în principal următoarele competențe:
✓ de a vizita și controla lagărele de prizonieri de război şi de internaţi civili, pentru a
verifica condiţiile de trai, de sănătate, de asigurare a liberei comunicări cu exteriorul;
✓ de a controla şi, dacă este cazul, de a lua măsuri în cazul internării persoanelor civile
străine;
✓ de a verifica condiţiile de aprovizionare cu alimente şi medicamente a populaţiei din
teritoriile supuse ocupației militare;
✓ de a efectua anchete şi constatări referitoare la încălcările regimului de protecție a
bunurilor culturale;
✓ de a oferii bune oficii în caz de dezacord între părţile beligerante, referitor la aplicarea
dreptului internaţional umanitar.
→ totuși, instituția Puterilor Protectoare a fost utilizată într-un număr redus de conflicte armate,
în practică multe dintre activitățile indicate mai sus fiind preluate de către Comitetul
Internațional al Crucii Roșii (CICR).

Comitetul Internațional al Crucii Roșii și Mișcarea Internațională de Cruce Roșie

Elemente de ordin istoric

Bazele acestei inițiative umanitare fără precedent au fost puse de către omul de afaceri
elvețian Henri Dunant care, ajuns în iunie 1859 în localitatea italiană Solferino, este martor a
uneia dintre confruntările armate desfășurate în contextul războiului austro-sardinian. Șocat de
situația soldaților răniți sau decedați, abandonați laolaltă pe câmpul de luptă, renunță la călătoria
planificată și organizează, împreună cu populația locală, un sistem de ajutorare a celor răniți.

1
 Întors la Geneva, scris și publică, în anul 1862, carte O amintire din Solferino, trimițând
exemplare ale acesteia în toate marile cancelarii europene. Cartea are un impact enorm în Europa.
La data de 9 februarie 1863, Henry Dunant înființează, împreună cu alți 4 cetățeni elvețieni
(Gustave Moynier – avocat - , Luis Appia – fizician -, Theodore Maunoir – membru al Comisiei
pentru igienă și sănătate din Geneva și Guillaume-Henri Dufour – general al armatei elvețiene),
Comitetul celor cinci, denumire modificată, câteva zile mai târziu, în Comitetul Internațional
pentru Ajutorarea Răniților.

Între 26-29 octombrie 1863, la Geneva se desfășoară o conferință internațională

interguvernamentală, concretizată într-un set de măsuri ce urmau a fi luate de către state:
(1) înființarea unor societăți naționale pentru ajutoarea soldaţilor răniţi;
(2) recunoașterea statutului de neutralitate şi protecţie pentru soldaţii răniţi;
(3) implicarea voluntarilor în ajutorarea celor aflaţi pe câmpurile de luptă;
(4) introducerea unor semne distinctive comune pentru personalul medical, respectiv
utilizarea unei banderole cu o cruce roşie.

În anul 1864, guvernul elvețian organizează o conferință internațională

interguvernamentală care are drept rezultat adoptarea, la 22 august 1864, a Convenției de la
Geneva privind ameliorarea situației soldaților răniți pe câmpul de luptă. Convenţia stabilește
două criterii pentru recunoaşterea societăţilor naţionale de către Comitetul Internațional pentru
Ajutorarea Răniților:
(1) Societatea naţională trebuie să fie recunoscută de către propriul guvern naţional;
(2) Statul trebuie să fie parte la Convenția de la Geneva din 1864.

Imediat după adoptarea Convenţiei de la Geneva, s-au constituit primele societăți

naționale de Cruce Roșie. În anul 1876, comitetul adoptă numele de Comitetul Internaţional
al Crucii Roşii (CICR), nume păstrat până astăzi.

În anul 1917 și în anul 1944, CICR primește Premiul Nobel pentru Pace, ca urmare a
activității desfășurate în contextul celor două conflagrații modiale.

Statut juridic

❖ Contrar unor aparențe, Comitetul Internațional al Crucii Roșii este o organizație

neguvernamentală de drept privat, constituită în baza legislației statului elvețian. Prin
urmare, nu este nici o organizație neguvernamentală tipică, dar nici o organizație
interguvernamentală. Reprezintă un subiect sui generis de drept internațional, respectiv
al dreptului internațional umanitar.
❖ Ca o formă de respect pentru fondatorii săi, membrii CICR nu pot fi decât cetățeni
elvețieni.
❖ Elementul internaţional (care se regăsește și în denumirea organizației) nu se referă la
capacitatea unei persoane de a fi membru, ci la scopul Comitetului de a acționa, în scop
umanitar, în toate statele lumii, conform dreptului de la Geneva.

2
 ❖ CICR se bucură de privilegii speciale şi imunitate în mai multe state, în temeiul
reglementărilor naționale sau pe baza unor acorduri încheiate între Comitet şi guvernele
naţionale.
❖ Din anul 1990, CICR are statut de observator pe lângă Organizația Națiunilor Unite.

Misiunea CICR

 Comitetul Internațional al Crucii Roșii este o organizație independentă, neutră care

oferă protecție umanitară și asistență victimelor conflictelor armate sau a altor situații de
violență sau care oferă sprijin în situații de urgență, având în același timp drept obiectiv
promovarea dreptului internațional umanitar și transpunerea acestuia în dreptul intern al
statelor.
 CICR funcționează în baza a șapte principii fundamentale:

Umanitate
Imparțialitate
Neutralitate
Independență
Serviciu voluntar
Unitate
Universalitate

Mișcarea internațională a Crucii Roșii și a Semilunii Roșii

→ Reunește Comitetul Internațional al Crucii Roșii, Federația Internațională a Societăților de

Cruce Roșie și Semilună Roșie, precum și ansamblul societăților naționale de Cruce Roșie și
Semilună Roșie (în prezent, există 191 de astfel de societăți naționale).
→ Recunoașterea oficială a unei societăți naționale de Cruce Roșie sau Semilună Roșie se face
de către CICR. După recunoaşterea de către CICR, o societate naţională e acceptată ca membră
a Federaţiei Internaţionale a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.

Societatea română de Cruce Roșie

→ Ca urmare a aderării, la 30 noiembrie 1874, a României la Convenţia de la Geneva din anul

1864, la 4 iulie 1876, ia fiinţă, în actualul local al Spitalului Colţea din Bucureşti, Societatea de
Cruce Roşie din România.
→ În prezent, Societatea națională de Cruce Roșie română funcționează în baza Legii nr.
139/1995 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303/30.12.1995), modificată
şi completată de Legea nr. 524/2004 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
1123/29.11.2004), ca organizaţie cu caracter umanitar, independentă și auxiliară autorităţilor
publice.

3
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional umanitar și al refugiaților

Cursul nr. 11
Embleme, semne și semnale distinctive

→ De la începutul constituirii mișcării internaționale a Crucii Roșii (chiar în cadrul conferinței

internaționale din 1863), s-a propus introducerea unor semne distinctive comune pentru
personalul medical, respectiv utilizarea unei banderole cu o cruce roşie.

→ Noțiunea de simbol al mișcării internaționale de Cruce Roșie are două înțelesuri:

❖ simbolurile vizuale ale Crucii Roşii, Semilunii Roşii, Leului şi Soarelui Roşu şi Cristalului
Roşu reprezintă semne protectoare în conflictele armate, beneficiind de o reglementare
în cadrul Convențiilor de la Geneva din 1949.
❖ pe de altă parte, aceste simboluri sunt folosite ca semne distinctive, de acele organizaţii
care sunt parte a Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie; aceasta
reprezintă utilizarea indicativă a emblemelor.

→ Pe lângă semnele mișcării internaționale a Crucii Roșii, există și un număr de semne și

semnale care, afișate vizibil, conferă protecție în contextul unui conflict armat.

Crucea Roşie
- Crucea Roşie pe un fundal alb a fost simbolul original de protecţie declarat la Convenţia de la
Geneva din 1864. Este o inversare a steagului naţional al Elveţiei, fiind adoptat pentru a-l onora
pe fondatorul mișcării, elveţianul Henry Dunant şi ţara sa.
- Crucea Roşie este definită ca simbol protector în articolul 7 al Convenţiei de la Geneva din
1864, precum și în Capitolul VII, respectiv articolul 38 din Convenţia de la Geneva din 1949.
- Există un acord neoficial în cadrul Mişcării Crucii Roşii şi Semilunei Roşii prin care forma
crucii ar trebui să fie una compusă din cinci pătrate.
- Însă, indiferent de formă, orice Cruce Roşie pe fundal alb ar trebui să fie un semn valid şi
recunoscut ca semn de protecţie.
- Majoritatea societăților naționale recunoscute de CICR, Crucea Roşie ca emblemă oficială.

Semiluna Roşie
- În timpul Războiului Ruso-Turc din anii 1876 şi 1878, Imperiul Otoman a folosit o Semilună
Roşie în locul Crucii Roşii, deoarece guvernul considera că utilizarea simobului crucii ar dăuna
moralului soldaţilor musulmani.
- În anul 1877, Rusia s-a angajat să respecte simbolul Semilunii Roşii, după care şi Imperiul
Otoman s-a angajat să respecte simbolul Crucii Roşii.

1
- Ulterior acestor evenimente, CICR a declarat că ar fi posibil să se adopte simboluri oficiale
adiţionale pentru statele non-creştine.
- Semiluna Roşie a fost recunoscută oficial în anul 1929 când Convenţiile de la Geneva au fost
corespunzător modificat (articolul 19).
- De la recunoaşterea sa oficială şi până azi, Semiluna Roşie a devenit emblema majorităţii
statelor cu populaţii majoritar musulmane.

Cristalul Roşu
- Din pricina controversei legale generată de societatea naţională din Israel și a emblemei propuse
de acest stat (Steaua Roșie a lui David), dar care nu a fost adoptată, introducerea unui simbol de
protecţie adiţional şi neutru a fost pusă în discuţie mai mulţi ani, Cristalul Roşu fiind cea mai
populară propunere.
- Întrucât adoptarea unui nou simbol protector presupunea o adunare a statelor părți la
Convențiile de la Geneva, Guvernul elveţian a organizat o astfel de conferinţă
interguvernamentală în anul 2005.
- La data de 22 iunie 2006, CICR a anunţat că Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună
Roşie a adoptat Cristalul Roşu ca nouă emblemă adiţională, prin adoptarea Protocolului
adițional III la Convențiile de la Geneva din 1949.
- Protocolul adițional III a intrat în vigoare la data de 14 ianuarie 2007.

Leul şi Soarele Roşu

- Între anii 1924 şi 1980, Iranul a utilizat „Leul şi Soarele Roşu” ca simbol pentru societatea sa
naţională. Leul şi Soarele Roşu a fost recunoscut ca simbol protector în 1929, odată cu Semiluna
Roşie.
- Începând cu anul 1980, Iranul a adoptat Semiluna Roşie ca simbol pentru societatea sa națională,
dar Leul și Soarele Roșu își păstrează în continuare statutul de simbol de protecție recunoscut.

→ Dreptul de la Geneva include o listă a diverselor semne și embleme distictive cu rol protector,
cuprinzând descrierea graficii acestora și tipul de protecție pe care o acordă fiecare:

❖ Crucea Roșie, Semiluna Roșie sau Cristalul Roșu pe un fundal alb protejează toate
serviciile medicale, precum personalul medical și religios, unitățile medicale și mijloacele
de transport ale acestora.
❖ Banda oblică de culoare roșie pe fundal alb indică zonele și localitățile sanitare și de
siguranță.
❖ Scutul format dintr-un pătrat și un triunghi albastre (“royal blue”) și două tringhiuri albe
protejează bunurile și proprietățile cu valoare culturală (bunurile culturale). Gruparea a
trei astfel de scuturi indică proprietatea culturală aflată sub protecție specială.
❖ Triunghiul echilateral albastru pe un fundal portocaliu indică personalul, instalațiile și
materialele de protecție civilă (protecția civilă)
❖ Grupul de trei cercuri portocaliu deschis de dimensiuni egale, plasate de-a lungul
aceleiași axe și la distanță de o rază între ele, apără lucrările și instalațiile care conțin forțe
periculoase.

2
 ❖ Steagul alb reprezintă steagul armistițiului sau steagul de parlamentare, protejând
persoanele autorizate să negocieze direct cu partea adversă.
❖ Literele IC (internment camp = lagăr de internare) și PW sau PG (prisoners of war or sau
prisonniers de guerre) desemnează lagărele de internare pentru civilii internați sau pentru
prizonierii de război.

→ În prezent, protecția juridică a simbolurilor și semnelor protectoare este asigurată și prin

mijloacele dreptului internațional penal care incriminează folosirea acestora în mod abuziv sau
perfid.

3
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional umanitar și al refugiaților

Cursul nr. 12
Elemente de Drept internațional al refugiaților

Elemente de ordin istoric

→ Prin raportare la distincțiile cu care operează dreptul internațional public, refugiaţii reprezintă
o categorie de străini care se găsesc, la un moment dat, pe teritoriul unui stat.
→ Dacă în mod obişnuit, statul de origine acordă cetăţenilor săi protecţie, în cazul refugiaților,
aceştia nu pot sau nu doresc să beneficieze de protecţia ţării de origine.

→ Primele mari deplasări de populație, chiar dincolo de granițele țării de origine, s-au produs în
contextul Primului Război Mondial, ceea ce a adus această chestiune între preocupările societății
internaționale (spre exemplu, în perioada interbelică, în cadrul Societății Națiunilor).
→ În timpul celui De-al Doilea Război Mondial fenomenul deplasării unui număr extrem de
mare de persoane s-a accentuat, motiv pentru care, imediat după încheierea acestuia a fost
înființată, în anul 1946, Organizaţia Internaţională a Refugiaţilor (O.I.R.), ca organ special al
O.N.U. În anul 1950, ea a fost înlocuită cu Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru
Refugiaţi, care funcţionează şi în prezent.

Noțiuni înrudite și distincții necesare

→ După cum vom vedea infra, potrivit dreptului internațional, noțiunea de refugiat este una
specifică, de strictă interpretare.
→ Ea nu trebuie confundată cu alte noțiuni, precum:
❖ Migrant – este o noțiune generică, largă, ce include totalitatea persoanelor care se
deplasează din statul de origine către un alt stat, dintr-o varietate de motive și
pentru o anumită perioadă de timp (pentru a se distinge de vizitatorii temporari din
cadrul unui stat, precum turiștii, persoanele care fac deplasări în interes personal
sau educațional etc.). Migrantul economic este persoana care își părăsește statul
de origine din rațiuni de natură economică, iar migrantul climatic este persoana
care își părăsește statul de origine din pricina efectelor schimbărilor climatice
(catastrofe naturale, consecințe de natură economică) → este o categorie care,
probabil va suscita din ce în ce mai mult interes în viitor.
❖ Solicitantul de azil – este persoana care a formulat o cerere în fața unor autorități
statale pentru recunoașterea unei forme de protecție (de regulă, pentru
recunoașterea statutului de refugiat) și se află în așteptarea soluționării acesteia.

1
 ❖ Persoane deplasate intern (IDP – internally displaced persons) – reprezintă
persoanele care își părăsesc domiciliul sau reședința din pricina unui conflict armat,
a persecuției, a unei calamități naturale sau a altor evenimente deosebite, dar rămân
în interiorul granițelor statului de origine.
 În prezent, ceea ce este specific mișcărilor migratorii este caracterul lor
mixt (așa-numitele mișcări migratorii mixte), reunind diverse categorii de
migranți, de unde și dificultatea statelor în tratarea situației acestor persoane
(având în vedere că, potrivit reglementărilor internaționale actuale,
reglementarea statului juridic al fiecărei persoane se face pe baze
individuale).

Noțiune și regim juridic aplicabil

→ Noțiunea juridică de refugiat este dată de documentele internaționale ce reprezintă și sediul

materiei, respectiv Convenţia referitoare la statutul refugiaţilor, adoptată prin rezoluţia
Adunării Generale a ONU 429(V) din 14 decembrie 1950, intrată în vigoare în anul 1954,
completată ulterior de Protocol adiţional adoptat în în octombrie 1967. Protocolul adițional din
1967 a înlăturat limitarea temporală existentă în Convenția privind refugiații, care se aplica
numai persoanelor ce dobândiseră calitatea de refugiat înainte de 1 ianuarie 1951. Prin efectul
Protocolului adițional din 1967, Convenția privind refugiații a dobândit aplicabilitate generală
rationae temporis.

→ Potrivit textului convențional, refugiatul este orice persoană care în urma unor temeri
justificate de a fi persecutată, pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un
anumit grup social sau opinie politică, se găseşte în afara ţării sale de origine şi nu poate, sau
din cauza acestor temeri, nu doreşte să revină în această ţară.

 Atât definiția, cât și criteriile enunțate sunt limitative.

 Așadar, noțiunea de refugiat nu se suprapune complet categoriilor mai sus enunțate
și NU acoperă categorii de persoane care îşi părăsesc ţara de origine, cum ar fi:
persoanele care ajung în această situație de teama unor conflicte armate,
internaționale sau non-internaționale sau cei care părăsesc țara de origine din
pricina condițiilor de trai;
✓ Potrivit convenției, acordarea statutului de refugiat se face pe baze individuale, iar
nu luându-se în considerare apartenența solicitantului la un anumit grup, ori în
funcție de țara de proveniență.
✓ Aprecierea acordării acestui statut rămâne însă, în continuare, o prerogativă a
statelor.
✓ Cel mai important drept consacrat de Convenția din 1951 este cel referitor la
nereturnarea acestora (non-refoulement). Principiul nereturnării împiedică statele
să returneze un refugiat într-o ţară în care viaţa sau libertatea sa ar fi ameninţate
pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un grup social sau opinii
politice ori într-o ţară unde refugiatul nu ar fi protejat împotriva unei asemenea
returnări.

2
 ✓ Principiul nereturnării este astăzi considerat de unii autori ca având valoarea unei
norme cutumiare, constituind astfel o obligaţie generală, opozabilă tuturor statelor
și fiind aplicabil chiar și în cazul altor tipuri de migranți, nu mai în cazul
refugiaților.
✓ În cazul unui număr mare de persoane care solicită statutul de refugiat, statele nu
se arată / nu se pot arăta întotdeauna dispuse să acorde acest statut tuturor
solicitanților, motiv pentru care soluțiile degajate de practică sunt fie admiterea
refugiaților pe baze temporare, fie cooperarea dintre state pentru gestionarea
respectivei situații (spre exemplu, prin preluarea unora dintre aceste persoane de
către alte state).

Înaltul Comisariat al O.N.U. pentru Refugiaţi (I.C.N.U.R.–U.N.H.C.R.)

→ a fost înființat prin rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. 428(V) din 14 decembrie 1950
→ a început să funcţioneze de la 1 ianuarie 1951.

Potrivit statutului său, ICNUR are, în principal, două mari categorii de competențe:

1. asigură protecţie internaţională refugiaţilor.

În exercitarea acestei atribuții, ICNUR:
➢ promovează încheierea şi ratificarea de tratate internaționale în materie
➢ urmărește aplicarea acestora
➢ urmărește adoptarea de măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei refugiaţilor şi pentru
reducerea numărului persoanelor care au nevoie de protecţie.

2. caută soluţii imediate sau permanente pentru problemele refugiaților.

măsurilor cu caracter imediat:
o acordă asistență statelor, constând în ajutoare alimentare, medicale,
condiţii de adăpost
o sprijină eforturile pentru transferarea bunurilor refugiaţilor, în
special a celor necesare reaşezării lor.
măsuri pe termen lung:
o repatrierea voluntară, dacă condiţiile în ţara de origine o permit;
o naturalizarea în prima ţară de refugiu;
o reaşezarea într-o altă ţară, dacă prima ţară de refugiu nu (mai) are posibilităţi
de asimilare.

3. Statele pe teritoriul cărora se găsesc refugiaţi pot solicita ICNUR sprijin financiar şi logistic
pentru desfăşurarea unor programe de asistenţă destinate refugiaţilor.
4. Potrivit prevederilor Protocolului privind statutul refugiaţilor din 1967, statele au obligația
să coopereze cu ICNUR, furnizând date şi informaţii care să permită ICNUR o mai bună
supraveghere şi aplicare a dispoziţiilor Protocolului. Pe baza acestor date, ICNUR elaborează şi
transmite atât organelor O.N.U., cât şi statelor-părţi rapoarte privitoare la situația refugiaţilor,
dar și la aplicarea Protocolului, la reglementările adoptate de statele-părţi în privința refugiaţilor.

3
 → Având în vedere vasta sa experiență în materie de deplasare, deși mandatul organizației nu
acoperă aceste situații, asistența ICNUR a fost solicitată și în alte situații decât cele care implică
refugiații, precum sprijinirea persoanelor deplasate intern în contextul unor conflicte armate. În
mod cu totul excepțional, ICNUR s-a implicat și în gestionarea deplasărilor masive de persoane
cauzate de catastrofe naturale.

→ Pentru activitatea sa remarcabilă, ICNUR a primit în două rânduri Premiul Nobel pentru
Pace, în anul 1954 și în anul 1981.