Mijloace și metode de război interzise

Introducere.
Dreptul internaţional umanitar – denumit și Dreptul conflictelor armate sau Dreptul
războiului – are drept scop diminuarea efectelor conflictelor armate prin protejarea celor care
nu iau parte sau nu mai continuă să ia parte la conflict și prin reglementarea mijloacelor și
metodelor de război. 1
Până în sec. al XIX-lea libertatea de a alege metodele şi mijloacele de ducere a războiului era
apreciată ca una nelimitată. Totuşi, de-a lungul timpului au existat încercări de limitare a
acestora în funcţie de efectele lor distructive, de persoanele împotriva cărora sunt îndreptate
şi de locurile şi bunurile vizate.2
Analiza subiectului din prezenta lucrare poate porni de la unul dintre principiile fundamentale
care stau la baza dreptului umanitar internațional, și anume „principiul limitării mijloacelor și
metodelor de război”, în conformitate cu care dreptul beligeranţilor de a-şi alege armele şi
modalităţile de război nu este nelimitat, excluzându-se utilizarea armamentelor, tehnicii şi
metodelor de luptă excesive, precum şi cele fondate pe trădare şi perfidie.
1. Codificarea în materia metodelor de război interzise
Principalele instrumente convenţionale în materia interzicerii anumitor tipuri de arme și
metode de luptă au fost adoptate în timpul Conferinţelor de pace de la Haga, din anii 1899 și
1907. Cu toate acestea, „începuturile” dreptului de la Haga sunt „localizate” la Washington
și, respectiv, la Sankt Petersburg. În anul 1863 la Washington, ca urmare a războiului civil
desfășurat între anii 1861-1865, preşedintele SUA a promulgat ordinul intitulat: „Instrucţiuni
pentru guvernarea armatelor terestre ale Statelor Unite”, un ansamblu de reguli de drept
intern, destinat a se aplica, strict, în cazul războiului civil menţionat. Cinci ani mai târziu, în
1868, la Sankt Petersburg, se adoptă Declarația cu privire la renunțarea pe timp de război la
folosirea proiectilelor explozibile cu o greutate mai mică de 400 de grame. 3
Cele două documente au constituit o bază suficient de solidă pentru ca în timpul
Conferinţelor de pace din 1899 și 1907, să se codifice materia „legilor și cutumelor războiului
terestru”, să interzică recent apărutele gloanțe „dum-dum”, folosirea otrăvii, a armelor
otrăvite, ori a anumitor tipuri de gaze, să fie formulată clauza Martens, să se interzică
bombardarea orașelor neapărate, lansarea de bombe din baloane și alte asemenea, ori să se
instituie regula privind direcționarea atacurilor numai împotriva obiectivelor militare și cu
excluderea obiectivelor civile etc.
Cel mai recent reper legislativ în materie este Protocolul I adițional la Convențiile de la
Geneva din 12 august 1949 adoptat în 1977, cu precădere Titlul III intitulat „Metode și
mijloace de luptă, statutul de combatant și de prizonier de război”.
2. Aspecte generale cu privire la metodele de război interzise sau limitate

1
Curs universitar de Drept internațional umanitar – Facultatea de Drept, Universitatea Transilvania din Brașov
2
A se vedea A. Bulgac, S. Sîrbu, Curs de Drept Internațional Umanitar – Universitatea de stat de medicină și
farmacie “Nicolae Testemițanu”
3
Sursă online: https://www.ujmag.ro/drept/drept-international-public-si-privat/drept-international-
umanitar/rasfoire/
Noţiunea "mijloace de război" defineşte armele şi sistemele de arme prin care se exercită
materialmente violenţa împotriva inamicului, iar conceptul de "metode de război" indică
procedeele şi strategiile utilizate în caz de conflict armat pentru a realiza scopurile acţiunilor
militare prin punerea în valoare a efectelor armelor combinate cu mişcarea şi surpriza.
Expresia « Metode de război » defineşte procedeele tactice sau strategice utilizate în caz de
conflict armat pentru a obţine victoria asupra adversarului. În dreptul internaţional umanitar
au fost consacrate trei principii fundamentale. Acestea sunt :
- părţile la un conflict armat n-au drept nelimitat în ce priveşte alegerea mijloacelor şi
metodelor de război ;
- în utilizarea acestor mijloace şi metode trebuie să se facă întotdeauna o distincţie netă între
obiectivele militare, pe de o parte şi populaţia şi persoanele civile şi bunurile cu caracter civil,
pe de altă parte, astfel, încât atacurile să nu fie îndreptate decât împotriva primelor ;
- să se limiteze, pe cât posibil, suferinţele pe care le-ar putea îndura combatanţii, şi proporţiile
distrugerilor.
Cele trei principii se traduc în interzicerea metodelor şi mijloacelor de război care :
a). produc rău superflu ;
b). au efecte nediscriminate, adică nu fac distincţie între obiective militare şi populaţia civilă
şi bunurile cu caracter civil;
c). au efecte extinse, grave şi durabile asupra mediului natural.
Spre deosebire de dreptul internaţional public, care reglementează armele, sistemele de arme
şi muniţii sub raportul producerii, deţinerii, experimentării, vânzării-cumpărării, etc., dreptul
internaţional umanitar reglementează problema sub aspectul folosirii metodelor sau
mijloacelor de război în caz de conflict armat, în sensul limitării sau interzicerii folosirii.
Astfel, mijloacele sau metodele de război care, individual sau cumulativ, cad, datorită
efectelor pe care le produc, sub incidenţa principiilor enunţate, sunt ilegale, adică nu pot fi
utilizate. Este interzisă folosirea într-un conflict armat a metodelor şi mijloacelor de război :
a). care produc rău superflu (crude, barbare şi perfide) ;
b). care au efecte nediscriminate (arme oarbe, chimice, bacteriologice şi armele
nucleare şi termonucleare) ;
c). care produc daune întinse, grave şi durabile mediului natural.
3. Mijloacele şi metodele de război care produc rău superflu
Iniţial s-a folosit expresia “suferinţe inutile”, la care s-a renunţat, apreciindu-se că nu există şi
“suferinţe utile” şi s-a înlocuit cu ideea de “rău superflu”. Criteriul juridic de “rău superflu”,
aşa cum este consacrat el în dreptul internaţional umanitar contemporan, defineşte efectele
anumitor mijloace şi metode de război care agravează inutil suferinţele persoanelor scoase
din luptă (răniţi, bolnavi, naufragiaţi). El a fost formulat în declaraţia de la Sankt Petersburg
din 1869, precum şi Convenţia asupra interzicerii sau limitării folosirii anumitor arme clasice
din oct. 1980. Formularea cea mai completă se regăseşte însă în articolul 35, partea 1 din
Protocolul 1 de la Geneva care dispune că “Este interzis să se intrebuinteze arme, proiectile şi
materiale, ca şi metode de lupta de natura sa provoace suferinte inutile.”. Printre mijloacele şi
metodele de război care cad sub interdicţia acestui criteriu enumerăm:
a) “orice proiectil cu o greutate mai mică de 400 grame care ar fi explozibil sau încărcat cu
materii fulminante sau inflamabile” (Declaraţia de la Sankt Petersburg);
b) “gloanţele care se dilată sau se turtesc uşor în corpul omenesc, cum sunt gloanţele cu
cămaşă dură, a căror cămaşă nu acoperă în întregime miezul sau sunt prevăzute cu incizii”
(Declaraţia de la Haga din 1899) – gloanţele “dum-dum”, despre care am amintit și anterior,
după numele arsenalului britanic din apropiere de Calcutta, unde se fabricau;
c) metodele interzise prin Convenţia a IV- a de la Haga, precum: “a ucide un inamic care,
depunând armele sau nemaiavând mijloace de a se apăra, s-a predat fără condiţii; de a declara
că nimeni nu va fi cruţat” ;
d) gloanţele explozive şi asimilate (au efecte combinate, datorate undei de şoc, pierderi mari
de sânge şi infecţii, produc moartea imediată);
e) “arme al căror efect principal este de a răni prin schije care nu sunt localizabile prin raze X
în corpul omenesc” (Protocolul referitor la schijele nelocalizabile din 10 octombrie 1980);
este vorba de schijele din lemn , sticlă sau plastic care neputând fi extras decât cu mare
dificultate şi întârziere agravează riscul infecţiilor nefiind justificate de necesităţile militare.
4. Mijloace şi metodele de război cu efect nediscriminat
Principiul nediscriminării este consacrat în art. 48 din Protocolul I, prin care se afirmă că că
beligeranţii “trebuie întotdeauna să facă o diferenţiere între populaţia civilă şi combatanţi, ca
şi între bunurile cu caracter civil şi obiectivele militare şi în consecinţă, să dirijeze
operaţiunile lor numai împotriva obiectivelor militare”. În plus, în art. 51 din Protocolul I se
arată că “ atacurile fără discriminare sunt interzise”, acestea fiind definite ca atacuri capabile
să lovească, fără deosebire, obiective militare şi persoane sau bunuri cu caracter civil.
Facem constatarea că dacă mijloacele şi metodele de război fără discriminare sunt interzise,
cu atât mai mult acelea îndreptate direct împotriva populaţiei, cum ar fi, înfometarea
populaţiei ca metodă de luptă, sunt cu atât mai mult interzise; de asemenea, acelea îndreptate
împotriva unor persoane şi bunuri sub protecţie specială sunt interzise expres. Principiul
nediscriminării şi regulile care decurg din el interzice în egală măsură mijloacele şi metodele
de război care nu pot fi dirijate contra unui obiectiv militar determinat sau ale căror efecte nu
pot fi limitate aşa cum se prevede în Protocolul I din 1977.
Sunt considerate, de exemplu, ca fiind fără discriminare, atacurile prin bombardament, care
oricare ar fi metodele sau mijloacele utilizate, tratează ca un obiectiv militar unic un anumit
număr de obiective militare net diferenţiate şi distincte, situate într-un oraş, sat sau în orice
zonă, conţinând o concentraţie analoagă de persoane civile sau bunuri cu caracter civil; sunt
interzise, de asemenea, atacurile de la care se poate aştepta să cauzeze incidental pierderi de
vieţi omeneşti la populaţia civilă, rănirea acesteia, pagube bunurilor cu caracter civil care ar fi
excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat,
Tot în această categorie includem armele atomice, bacteriologice și chimice. Acestea din
urmă sunt mijloacele de luptă pe bază de substanţe chimice gazoase, lichide sau solide
folosite în caz de conflict armat şi producând efecte toxice directe asupra oamenilor,
animalelor şi plantelor. Prin diferite instrumente juridice, între care cel mai recent, Tratatul
încheiat la Paris în 1992, armele chimice sunt interzise în mod expres. Totuşi până la
ratificarea tratatului trebuie să menţionăm că în unele state, regulamentele militare permiteau
utilizarea armelor chimice în diferite situaţii (exemplu S.U.A., Marea Britanie), deşi ele erau
practic interzise prin alte diverse instrumente internaţionale, între care un loc important îl
ocupă Protocolul de la Geneva privitor la interzicerea gazelor înăbuşitoare, otrăvitoare sau
similare şi a mijloacelor bacteriologice din 1925. Concluzia este că, în mod evident, armele
chimice sunt interzise.
Armele bacteriologice (biologice) au multe asemănări cu arma chimică, totuşi între ele există
unele deosebiri sensibile în ce priveşte toxicitatea potenţială, rapiditatea de acţiune, durata
efectelor, specificul acestora, urmările reziduale ş.a. Făcând parte din aceeaşi familie cu
armele chimice, armele bacteriologice cad sub incidenţa aceluiaşi principiu al nedescriminării
şi sunt reglementate de aceleaşi norme juridice, fiind interzise.
Cu toate că armele nucleare au cel mai mare potențial de distrugere masivă, interzicerea
folosirii acestora nu este una deplină. Astfel, prin avizul Curţii Internaţionale de Justiţie a
ONU dat la 8 iulie 1996 a fost reiterat faptul că folosirea armelor nucleare este în principiu
ilicită, însă cu rezerva prevăzută la art. 25 din dispozitivul avizului: „Curtea nu poate totuşi să
concluzioneze în mod definitiv că ameninţarea sau folosirea de arme nucleare ar fi ilicită într-
o împrejurare extremă de legitimă apărare, în care ar fi pusă în cauză însăşi supravieţuirea
unui stat”.
5. Mijloace şi metode de război ecologic
Articolul 55 intitulat “ Protectia mediului înconjurător natural” din Protocolul adiţional I de la
Geneva din 1977 prevede că: „Războiul va fi condus veghind la protejarea mediului natural
contra daunelor întinse, durabile şi grave. Această protecţie include interdicţia de a utiliza
metode şi mijloace de război concepute pentru a cauza sau de la care se poate aştepta să
cauzeze asemenea daune mediului natural, compromiţând, datorită acestui fapt, sănătatea sau
supravieţuirea populaţiei. Atacurile asupra mediului natural cu titlu de represalii sunt
interzise”.
De la adoptarea Protocolului Adiţional I, această interdicţie s-a bucurat de un sprijin atât de
larg în practica statelor, încât ea s-a cristalizat ca normă de drept cutumiar, deşi anumite state
continuă să susţină că regula nu se aplică armelor nucleare şi, în consecinţă, că nu ar fi
obligate de această regulă în ceea ce priveşte armele nucleare. În afara acestei reguli
specifice, studiul a ajuns la concluzia că mediul natural este considerat a fi bun civil şi este ca
atare protejat de aceleaşi principii şi reguli care protejează bunurile civile, mai ales principiul
diferenţierii şi al proporţionalităţii, precum şi cerinţa de a fi luate precauţii în atac. Aceasta
înseamnă că nici o componentă a mediului natural nu poate face obiectul atacurilor, cu
excepţia cazului în care reprezintă obiectiv militar; de asemenea, este interzis orice atac
îndreptat împotriva unui obiectiv militar dacă prin acesta s-ar putea provoca mediului în mod
incidental pierderi excesive faţă de avantajul militar concret şi direct estimat. 4

4
Jean Marie Henckaerts, “Studiu privind Dreptul international umanitar cutumiar. Contribuție la înțelegerea și
respectarea dreptului în conflictele armate”
Din interpretarea dispoziției legale rezultă că nu orice atingere adusă mediului este contrară
dreptului, ci numai acelea care au efecte întinse, grave şi durabile. În doctrină se consideră că
adjectivul “întinse” ar acoperi efectele produse de război pe o suprafaţă de mai multe sute de
kilometri pătraţi, suprafeţe pe care s-ar produce daune pădurilor şi câmpurilor de culturi, cum
ar fi cazul cu cele din sud-estul asiatic în timpul războiului din Vietnam. Termenul “durabile”
ar presupune stabilirea duratei daunelor în timp, cea ce este dificil; oricum, se consideră că
această calificare se aplică întru totul practicii bombardamentelor tip “covor” şi utilizării
masive şi oarbe de agenţi chimici fitotehnici. Calificativul “grave” ar determina acele daune
care ar putea să pună în pericol pe termen lung supravieţuirea populaţiilor sau să le pună
grave probleme de sănătate.
6. Perfidia și șireteniile de război
Printre metodele de război limitate sau interzise se numără și perfidia, respectiv șireteniile de
război. Conceptul de “perfidie” se aplică relaţiilor interstatale pe timp de pace sau de conflict
armat şi desemnează ruperea încrederii în raport cu ansamblul angajamentelor internaţionale,
fie la nivel politic (în care sunt implicaţi numai cei care au participat la procesul decizional),
fie la nivelul aplicării deciziilor. În dreptul internaţional al conflictelor armate, el vizează
numai fapte comise în pregătirea şi ducerea acţiunilor militare şi corespunde unui anume
comportament în luptă, fundamentat pe criterii de loialitate şi umanitate.
Înainte de a fi înscrisă în convenţiile internaţionale, perfidia a fost interzisă de dreptul
cutumiar, considerându-se că lupta trebuie să fie loială, că orice combatant trebuie să poată
conta că adversarul său va respecta cu fidelitate angajamentele asumate şi îndatoririle impuse
de legile războiului. Simţul onoarei, cultivat de ordinul cavalerilor în evul mediu, a avut drept
consecinţă stabilirea unor reguli care s-au transformat cu timpul în uzanţe şi apoi în cutume.
Problema perfidiei a fost reglementată pe larg în articolul 37 din Protocolul adiţional I, în
următoarea formulare: “este interzisă omorârea, rănirea sau capturarea unui adversar
recurgând la perfidie. Constituie perfidie actele care fac apel, cu intenţia de înşelare, la buna
credinţă a unui adversar, pentru a-l face să creadă că are dreptul să primească sau obligaţia să
acorde protecţia prevăzută în regulile dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate.”
Se consideră perfidie în situații precum:
- simularea intenţiei de a negocia sub acoperirea steagului de parlamentar sau simularea
predării;
- simularea unei incapacităţi datorată rănilor sau bolii;
- simularea posedării statutului de civil sau de necombatant;
- simularea posedării unui statut protejat utilizând semne, embleme sau uniforme ale
Naţiunilor Unite, ale statelor neutre, sau ale altor state care nu sunt părţi la conflict.
Totodată, doctrina dreptului internaţional umanitar consideră ca metode perfide următoarele
acte:
- recrutarea de asasini cu simbrie;
- punerea unui preţ pe capul adversarului şi/sau oferirea de recompense pentru
capturare „viu sau mort”;
- prescripţia şi scoaterea în afara legii a unui adversar;
 - cererea cruţării prin trădare etc.5
Există în dreptul conflictelor armate şi mijloace de înşelare şi de dezinformare a adversarilor
care sunt legitime şi, deci, permise. Este vorba de şireteniile, stratagemele sau vicleşugurile
de război care sunt bazate nu pe perfidie, ci pe perspicacitate şi ingeniozitate, prin care
adversarul este indus în eroare în mod deliberat în scopul de a-l face să comită imprudenţe.
Este greu de trasat o linie de demarcaţie netă între perfidie şi şiretenie, de aceea stratagemele
de război au fost definite ca “zona gri” a acţiunilor militare. S-ar părea că în conflictele
interstatale actuale, rolul acestora se diminuează, dar nu dispare, având în vedere problemele
mascării şi dezinformării prin lupta radio – electronică; în conflictele nestatale, unde tactica
este fondată mai ales pe surpriză, ambuscadă, incitarea şi hărţuirea inamicului, etc., folosirea
vicleşugurilor este primordială.
Protocolul adiţional I reglementează legalitatea şireteniilor de război şi le defineşte astfel:
“actele care au ca scop să inducă un adversar în eroare sau să-l facă să comită imprudenţe,
însă care nu înfrâng nici o regulă de drept internaţional aplicabil în conflictele armate şi care,
nefăcând apel la buna credinţă a adversarilor în ceea ce priveşte protecţia prevăzută de acest
drept, nu sunt perfide. Actele următoare sunt exemple de şiretenii de război: folosirea de
camuflaje, a operaţiunilor simulate, a momelilor şi informaţiilor false”.
Concluzii
Întregul ansamblu de norme juridice din materia dreptului umanitar internațional, inclusiv
cele referitoare la metodele și mijloacele de război a fost elaborat pentru protecția populației
civile. Este evident că încălcarea regulilor regimului juridic al mijloacelor şi metodelor de
război reprezintă încălcări grave ale convenţiilor speciale care interzic sau limitează utilizarea
unora dintre ele de către combatanţi. De altfel, aceste interdicţii şi limitări se completează cu
autorizarea de a utiliza anumite arme, fiindcă altfel războiul n-ar mai exista. Regimul juridic
al mijloacelor şi metodelor de război este o tentativă de a echilibra necesitatea militară cu
principiile umanitare, cu alte cuvinte o încercare de "umanizare" a conflictului armat.6
Prin ratificarea convențiilor internaționale privitoare la metodele și mijloacele de război
interzise sau limitate statele și-au asumat obligația de a respecta prevederile acestora,
respectiv statele au agreat ca în eventualitatea unui conflict să nu folosească, printre altele,
gloanţele explozive şi asimilate, arme chimice, arme atomice, tehnici de modificare a
mediului ș.a.m.d..

5
A se vedea A. Bulgac, S. Sîrbu, Curs de Drept Internațional Umanitar – Universitatea de stat de medicină și
farmacie “Nicolae Testemițanu”
6
Curs universitar de Drept internațional umanitar – Facultatea de Drept, Universitatea Transilvania
Bibliografie:
A. A. Bulgac, S. Sîrbu, Curs de Drept Internațional Umanitar – Universitatea de stat de
medicină și farmacie “Nicolae Testemițanu”
B. Curs universitar de Drept internațional umanitar – Facultatea de Drept, Universitatea
Transilvania
C. Jean Marie Henckaerts, “Studiu privind Dreptul international umanitar cutumiar.
Contribuție la înțelegerea și respectarea dreptului în conflictele armate”
D. Sursă online: https://www.ujmag.ro/drept/drept-international-public-si-privat/drept-
international-umanitar/rasfoire/
E. PROTOCOL ADIŢIONAL nr. 1 din 10 iunie 1977 la conventiile de la Geneva din 12
august 1949 privind protectia victimelor conflictelor armate internationale, publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 68 din 14 mai 1990
F. Protocolul privind interzicerea utilizării gazului asfixiant, otrăvitor sau a altor tipuri
de gaz şi a mijloacelor bacteriologice de purtare a războiului (Geneva, 17 iunie 1925)
G. Declaraţia de la Haga din 1899