Sunteți pe pagina 1din 69

Capitolul 2.

Organizarea Curtii Internationale de Justitie


Cu ocazia desfasurarii Congresului bienal de drept international public, in martie
1995 la New York, Hans Corell, Secretar general adjunct pentru probleme juridice
al ONU arata ca dreptul international public trebuie sa devina un limbaj al
relatiilor internationale actuale. In aceasta deschidere, putem aprecia ca
activitatea CIJ este unul dintre cele mai putin contestate si contestabile modele de
referinta atat pentru breasla juristilor cat si pentru destinatarii directi ai normelor
de drept international, Statele.
Curtea Internationala de Justitie este un organism judiciar a carui independenta si
autonomie sunt stipulate si garantate in si, prin prevederile Cartei Natiunilor Unite
si ale Statutului CIJ.
2.2. Comuetenta Jurisdictia Curtii este sau poate fi deschisa oricarui stat al lumii.
Atat Carta Natiunilor Unite cat si Statutul stipuleaza ca numai Statele se bucura de
calitate procesuala activa la CIJ.
Statele membre ale CIJ au deschisa jurisdictia Curtii de jure. Statele care nu sunt
membre cu drepturi depline in ONU dar care adera la Statutul ClJ, au deschisa
jurisdictia Curtii. In ceea ce priveste statele care nu sunt membre ale ONU si nici
nu sunt parti la Statutul CIJ, ele pot avea calitatea de parti in fata Curtii in temeiul
unei Rezolutii cu caracter general a Consiliului de Securitate din 15 octombrie
1946, sub conditiile de a accepta jurisdictia Curtii potrivit prevederilor Cartei,
Statutului si Regulamentului, de a se supune deciziilor acesteia si de a-si asuma
obligatia de a duce la indeplinire obligatiile care le-ar reveni in urma pronuntarii
Curtii in aceleasi conditii ca si membrii ONU.
Competenta materiala a Curtii este determinata, de la caz la caz, in functie de
continutul si natura diverselor litigii cu privire la care partile convin sa le supuna
solutionarii instantei. Asadar, consimtamantul partilor, notificat Curtii printr-o
varietate de tratat international denumita compromis, determina judecarea litigiilor
de catre Curte si competenta materiala a Curtii. Principiul jurisdictiei obligatorii in
toate cazurile si pentru toate statele membre ale ONU nu a fost acceptat in cadrul
Conferintei de la, San Francisco, repetandu-se respingerea sa ca si anterior in
cadrul Ligi Natiunilor cu privire la jurisdictia CPJI.
Jurisdictia obligatorie a Curtii poate fi acceptata printr-o declaratie
prealabila formulata de orice stat interesat care este parte la Statutul Curtii.
Acceptarea prealabila a jurisdictiei obligatorii a Curtii are efecte numai pe baza
de reciprocitate, adica numai daca litigiul exista intre state care au formulat
declaratii prealabile.
Potrivit prevederilor art.36, alin.2, aceasta declaratie prealabila nu se refera
la toate litigiile ci numai la acelea care au ca obiect:
a. interpretarea unui tratat
b. clarificarea unui principiu de drept international
c. constatarea unui fapt care, daca ar fi stabilit, ar constui incalcarea unui
angajament international
d. natura sau intinderea unei reparatii datorita incalcari unui angajament
international.
Hotararile, avizele consultative si ordinele pronuntate de catre Curte se sprijina pe
normele si principiile dreptului international, asa cum sunt stipulate fie in scris,
prin tratate sau acte unilaterale, fie cutumiar. Precedentul judiciar si doctrina celor
mai calificati specialisti sunt, in absenta izvoarelor principale de drept, mijloace
auxiliare (secundare) de determinare a dreptului international public. Referitor la
efectele hotararilor Curtii, Statutul arata ca acestea sunt obligatorii doar pentru
partile in conflict si numai in legatura cu disputa reglementara.

Capitolul II Contributia CIJ la interpretarea si aplicarea dreptului marii

3.1. Prolegomene
Harta politica a lumii adica frontierele terestre si cele maritime reprezinta o creatie
relativ noua. Granitele terestre sunt, in principal, produsul confruntarilor,
intelegerilor si aranjamentelor din ultimii 150 de ani in timp ce frontierele
maritime au inceput sa fie in mod sistematizat trasate abia dupa al doilea razboi
mondial. Doua treimi dintre frontierele maritime ale lumii nu au, inca, temeiuri
juridice necontestate. Iata de ce, disputele dintre entitatile politice, rezolvate in
secolele anterioare prin recursul rapid, costisitor si violent la razboi, au fost
inlocuite, civilizator, in ultimii 50 de ani, cu eforturile statelor in sensul amenajarii
reciproce a pretentiilor suverane asupra spatiilor .de competenta exclusiva. Din
acest motiv, orice discurs teoretic despre delimitari frontaliere, situat in epoca
postbelica a relatiilor internationale, este anticamera obligatorie a revendicarilor
politice si arma teoretica de confruntare si motivare pe taram stiintific.
Celeritatea evolutiilor internationale care au ca obiect delimitarile maritime
frontaliere se poate exprima, in cel mai succint mod, prin cristalizarea si
recunoasterea unui dezmembramant al dreptului international public al marii sub
formula „dreptul international al delimitarilor maritime frontaliere”,
promovat, in temeiul pragmatismului traditional, de doctrina americana. In mod
firesc, aceasta ramura sui generis de drept care isi revendica autonomia nu se
rezuma doar la realizarea jurisdictionala a dreptului marii ci cuprinde si practica
directa a statelor in domeniu. Se considera ca aceasta „ramura” a dreptului
international aduna in aceeasi albie regulile conventionale si cutumiare si
argumentatiile juridice utilizate in cele cateva zeci de delimitari frontaliere
maritime realizate pana acum, fie direct, prin acord international, fie prin
intermedierea unui tert (mediator, arbitru, judecator s.a.).
, forta unei ramuri traditionale de drept rezida in capacitatea, substantiala si
procedurala a acesteia de a-si impune modelul legal in mod institutional,
necontestabil si eficient. Pe cale de consecinta, orice discurs modern focalizat in
dreptul international public contine, explicit sau in sine, argumentul peremptoriu al
metodei de impunere a normei de drept international, deci jurisdictia
internationala. Pe scurt, s-ar putea invoca principiul nulla justitia sine peona .
Una dintre cele mai semniiicative dezvoltari in dreptul international in timpul
secolului al XX lea a fost rolul in expansiune jucat de tratatele multilaterale care se
adreseaza ingrijorarilor comune statelor. Deseori ele clarifica si imbunatatesc
reguli de drept international in cadrul procesului de inapoiere prin acorduri
obligatorii scrise. Din nefericire, traditiile sistemului juridic international
functioneaza impotriva abilitatii de a legifera norme universale 4~ Se spune ca
statele sunt suverane, prin aceasta fiind in stare sa determine pentru ele insele ceea
ce trebuie sau pot sa faca. Acest aspect este cu atat mai evident in procesul
codificarii dreptului international general si universal al marii care beneficiaza, in
prezent, de trei izvoare principale de drept, nu in sensul traditional al izvoarelor de
drept consacrate in Statutul CIJ ci intr-un sens modern, adaptat criteriului
pragmatic al eficientei si finalitatii dreptului inte -~ational: tratate multilaterale,
cutumele si jurisprudenta universala nc i fundalul imprecis dar es hal
al echitarii ca izvor de drept care joaca, in fiecare dintre cele trei categorii de
izvoare dar indeosebi in ultima dintre ele, un rol axiologic. ~
~aceasta t~ in contextul particular al dreptului marii, ·l~vr~ incercând sa prezmte
argumentele acestei abordari suigeneris. Avantajele acestei noi viziuni pot fi
prezentate din multiple perspective, nu toate juridice. Mentionam cateva dintre ele:
1) recunoasterea rolului jucat de hotararile judecatoresti pronuntate de C1J nu
numai in ceea ce priveste partile implicate direct si obiectul litigiului ci si fata de
tertele state care se grabesc sa adopte algoritmi sau fragmente de algoritmi din
rationamentele Curtii;
2) accentuarea izvorului jurisprudential prin doctrina subsecventa care
provine, in principal, de la aceeasi artizani ai hotararilor judecatoresti, de data
aceasta in calitate de tehnicieni recunoscuti ai dreptului public international;
3) consacrarea unor paternuri dispozitive de interpretare si aplicare a normelor
juridice exprimate cutumiar sau conventional, adica un pachet de solutii, optionale,
adaptabile si emanand de la o inalta autoritate internationala, la problemele si
confruntarile statelor cu privire la frontierele maritime comune;
4) ameliorarea tensiunii traditionale dintre cele doua obiective ale Curtii in
calitate de organism de reglementare a diferendelor: obligatia de a reglementa
disputele dintre state menajand susceptibilitatile acestora si manifestand deschidere
la compromis si conciliere (altfel spus functia contencioasa, pragmatica a
jurisprudentei) si obligatia de a spune dreptul (jurisdictio) si de a clarifica si intari
aplicarea principiilor de.drept (functia jurisdictionala);
5) in sfarsit, chiar si aparentele inconsecvente ale jurisdictiei Curtii se pot
explica prin atentia judecatorilor de a da valoare, la un anumit moment, tuturor
precedentelor judiciare sau arbitrale pertinente in cauza.
Datorita relativei saracii a pronuntarilor autoritare in plan international,
hotararilor C1J si chiar deciziilor arbitrale ad-hoc li se atribuie, in general, o
importanta considerabila in dreptul international. In dreptul international al
frontierelor maritime, hotararile si deciziile au o si mai mare valoare.-Doua
argumente au fost invocate '. existenta
unei singure linii jurisprudentiale este posibila printr-o serie neintrerupta de
hotarari judecatoresti si absenta unui alt ghid in vederea sustinerii eforturilor de
codiiicare, opinio juris si a practicii statelor ~
De facto CIJ, cu o anumita asistenta din partea arbitrajelor adhoc, exercita o
autoritate substantiala asupra dreptului international al frontierelor maritime.
Aceste tribunale iau in considerare .jurisprudenta din materie si practica statelor
din acordurile care stabilesc frontierele maritime. Hotararile si deciziile
articuleaza si croiesc obligatiile statelor in aceasta privinta. Chiar daca doctrina
nu este in stare decisis in jurisdictia internationala, nu este gresit sa se considere
linia caracteristica a deciziilor privind frontiere maritime ca formand un drept
comun in sens clasic. Aceasta jurisprudenta a definit, spre exemplu, metoda de
analizare a acestor frontiere si a limitat consideratiunile care pot fi luate in
considerare la determinarea traseului frontierei. Acordurile negociate, oricum, vor
fi mult mai influente de vreme ce, teoretic, o sursa principala a dreptului maritim
al frontierei trebuie sa fie dreptul international cutumiar intemeiat pe practica
statelor asa cum este reprezentata de cele mai semnificative acorduri. Dar aceasta
practica nu pare sa fie foarte instructiva si, prin aceasta, este mai putin influenta
decat adjudecarile. In timp ce Curtea si tribunalele arbitrale sunt solicitate sa
aplice legea, statele de coasta au o si mai mare latitudine cand isi
formeaza/fasoneaza propriile acorduri voluntare. Aceasta conteaza, partial, pentru
diversitatea acordurilor de frontiera care exprima diversitatea de ipoteze
geografice implicate.
3.2. Clarificari si delimitari
In cea mai stricta perspectiva, tema beneficiaza de anumite granite care au insa
si rolul de a o clarifica si delimita:
1) Este limitata ratione materiae la dezvoltarile jurisprudentei CIJ de la Haga
in domeniul dreptului marii si, evident, e e li~titata~ra~~o e temporis la intervalul
cuprins intre 1946 , nsi era impo
n e or ar itr e mternation e, nu
2) In intelesul lucrarii, `dreptul marii' desemneaza dreptul international
general si universal al marii, in principal dreptul marii codificat de cele 5
conventii internationale genera~le in materie adoptate in urma Conferintelor
ONU de codificare49 si dreptul international cutumiar.
4~ste vorba despre cele 4 Conventii privind dreptul marii adoptate in
incheierea primei Conferinte ONU de codificare a dreptului marii,
desfasurata la Geneva (Conventia privind marea teritoriala si zona
contigua, Conventia privind marea libera Conventia privind
exploatarea resurselor in marea libera si Conventia privind platoul
continentan si uriasa Conventie privind dreptul marii, adoptata de cea
de a IIIa Conferinta a ONU privind dreptul marii, la 10 dec.1982 in
Jamaica (inclusiv primul Acord referitor la aplicarea Partii a XI a
Conventiei Natiunilor Unite privind dreptul marii, incheiat la New York
la 28 iulie 1994) .Romania a ratificat Conventia privind dreptul marii de
la Montego Bay si a aderat la Acordul privind aplicarea Partii a X! a a
Conventiei Natiunilor Unite asupra dreptului marii prin legea 110 din
10 octombrie 1996, publicata in Monitorul Oficial nr.300 din 21
noiembrie 1996.
59
3) Pentru o sistematizare accesibila, am organizat lucrarea pe ordinea consacrata
conven'tional a zonelor de ape si de platou continental ale marii. Cum era si firesc,
criteriul de ordonare a dezvoltarilor unui aspect speciiic este cel cronologic,
fiecarei institutii juridice/norme fiindu-i, implicit, recunoscuta si o quasiistorie.
Clasificarea cea mai cuprinzatoare am realizat-o in functie de criteriul continutului
normei juridice: material sau procedural.
4) In analizarea rolului pe fond al hotararilor judecatoresti ale CIJ am optat, la
iiecare dintre institutiile juridice analizate, pentru aprofundarea studiului aceleia
dintre ele care prezinta cele mai multe aspecte progresiste fata de dreptul
recunoscut la momentul diferendul~.,
izvoarelor principale in domeniul dreptului marii, este argumentat intai sintetic, ' ,
ulterior, analitic, prin incursiunile in jurisprudenta CIJ in dreptul marii.

3.3. Izvoarele drentului marii


Studiul raporturilor si modelarilor reciproce intre jurisprudenta Curtii si
dreptul substantial international public contemporan are multiple consecinte
pragmatice dar si numeroase inconveniente teoretice. Mai mult decat in oricare alta
materie a dreptului public international, dreptul general al marii progreseaza, se
clarifica si se dezvolta prin rezolvarea fiecarei dispute solutionate de terta parte
institutionalizata (spre exemplu, arbitrajul sau CIJ de la Haga). Contributia
substantiala a hotararilor acestei instante se reflecta nu numai in rezolvarea disputei
si, prin aceasta in imbogatirea jurisprudentei proprii si crearea unor precedente
judiciare ci si in dezbaterile doctrinare care pregatesc, analizeaza si valorizeaza din
perspectiva teoretica. Acest rol dublu este esential in intelegerea evolutiilor care au
avut loc in aceasta materie codificata dupa al doilea razboi mondial care atinge
interese vitale ale statelor lumii, de securitate, economice, comerciale. ~ ,
Cu titlu general ca problema principala a dreptului international modern al
marii este de a sti pana unde se intind efectele vecinatatii si daca acestea sunt
uniforme. Dreptul marii a inregistrat extinderea continua a notiunii de adiacenta: la
institutiile vechi care sunt apele interioare si marea teritoriala, s-au adaugat, in
deceniul al 7 lea al secolului, platoul continental si zona contigua iar mai tarziu,
zona economica exclusiva si apele arhipelagurilor. Aceste spatii diverse se definesc
pe de o parte prin regimul lor juridic si, pe de alta parte, prin distanta fata de tarm
sau, mai exact, fata de "liniile de baza" care sunt trasate in proximitatea tarmului si
servesc ca referinta pentru fixarea largimii fiecaruia dintre ele. Drepturile statului
riveran in fiecare dintre aceste zone nu sunt uniforme si exista un adevarat degrade
de competente care se restrange pe masura ce ne departam de liniile de baza. In
materie economica spre exemplu, statul beneficiaza de competente foarte largi in
spatiile cele mai departate (zona economica exclusiva si platoul continental).
Dreptul international al marii, ramura traditionala a disputelor si mai putin a
cooperarii transfrontaliere a imperiilor si dupa al doilea razboi mondial a statelor,
este un domeniu special de grad zero al relatiilor publice dintre state. Efortul de
codificare si dezvoltare progresiva a dreptului international la care s-a angajat
ONU inca de la semnarea statutului sau constitutiv a vizat, din aceasta cauza, de la
inceput, domeniul dreptului marii. Consensul politic al statelor s-a exprimat in
interesul crescut si atentia acordate convocarii si participarii la cele trei Conferinte
ONU consacrate codificarii dreptului marii in perioadele 1958, 1960 si 1979-1982.
Chiar daca s-au finalizat numai doua dintre ele, adoptarea de tratate internationale
multilaterale deschise a facilitat cooperarea intre state si a uniformizat regulile
desfasurarii acestor relatii. Codificarea regulilor traditional cutumiare ale dreptului
marii s-a realizat in etape succesive, ultima si cea mai importanta conventie
multilaterala in domeniu avand o istorie indelungata de la consensul politic la
realitatea juridica5o.
Conventia ONU privind dreptul marii, adoptata la 10 decembrie 1982 in Jamaica,
la Montego Bay, reprezinta cel mai puternic, inovator si cuprinzator tratat
multilateral privind mediul inconjurators' in vigoare in pre,zeut s~, cu sigtuanta,
va detine acest cal~ficativ inca .niulte °vneme. Rolul Conventiei privind dreptul
marii a fost recunoscut explicit, inca inainte de intrarea sa in vigoare, prin
adaptarea legislatiilor nationale si intelegerilor regionale si prin procedeele
inrudite de luare a deciziei care au valorizat continutul Conventiei. Statele au
afirmat in mod consecvent autoritatea Conventiei privind dreptul marii ca fiind
instrumentul international pre-eminent in materie52. Uniformizarea regulilor
dreptului international general si universal al marii este accentuata si de
prevederile Conventiei care impiedica statele sa

pentru o istorie rezumata a negocierii, adoptarii si intrarii in vigoare a


Conventiei ONU privind dreptul marii vezi Jonathan I. Charney Law of
the Sea Forum the 1994 Agreement on Implementation of the Seabed
Provisions o~f the Convention on the Gaw ojf the Sea, in AJIL, vo1.88,
1994, p.687-714.
5~ John R. Stevenson si Bemard H. Oxman, The Future of the
Existing United Nations Convention on the Law o~f the Sea; in AJIL,
iulie 1994, vo1.88, nr.3, 488-499.
~2 Yearbook o~f the United Nations, special edition, 1945 - 1995,
Departament of Public Information, New York, ed. Martinus Nijhoff
Publishers, Sales No.E.95.I.50, p. 177 - 178.
formuleze exceptii, acordand doar posibilitatea de a formula declaratii, posibilitate
de care statele au uzat din plin dar care nu afect~~'ncipalele norme
juridic~Conventiei.
a pec~ esentiaht sunt necesare a fi clarifica~ raporturile dintre
dreptul international general conventional si dreptul international cutumiar in
domeniul dreptului marii si
oc In ceea ce priveste prima chestiune,
raspunsul-cadru' este dat de preambulul Conventiei privind dreptul marii unde
se precizeaza ca" aspectele nereglementate prin conventie vor continua sa fie
guvernate de regulile si principiile dreptului international general". Este un loc
comun faptul ca dreptup internationa utumiar este produsul practicii statelor si
al lui o inio uris. ~ aliza multor specialisti in ceea ce priveste dezvoltarea
dreptului cutumiar international a dezvaluit faptul ca acest proces este opac.
Traditional, practica uniforma a statelor combinata cu opinio juris produce
drept international cutumiar. Deseori aceasta dezvoltare, spre deosebire de un
proiect de lege in fata legiuitorilor, nu este in mod clar identificat ca fiind
crcator de drept. Spre exemplu, in Afacerea pescariilor anglo-norvegiene ~tin .
195~i, CIJ de la Haga a gasit nu numai ca un sistem de linii drepte este permis
in dreptul international dar a si declarat ca legea a plasat limitele unor
asemenea linii de baza drepte la discretia statelor de coasta. Nici una dintre
cerintele stipulate in hotarare (vezi sectiunea consacrata apelor interioare,
bailor si golfurilor istorice) nu a fost in mod clar expusa limpede si recunoscuta
de catre comunitatea internationala inainte de declaratia Curtii. Cu toate
acestea, aceste reguli au fost considerate a fi norme ale dreptului international
public in baza autoritatii Curtii.
Mai mult, cand autoritatile examineaza dovezile necesare stabilirii dreptului
cutumiar, ele iau in considerare actiunile unui numar limitat de state, de cele
mai multe ori numai pe cele mai mari, mai proeminente sau mai interesante
dintre ele 54.~~,

~53 Sunt invocate, in acest sens, atat Afacerea Lotus din perioada CPJI cat si
cea a Platoului continental al Marii Nordului din 1969.
~~54 gste citata ca extrem de semnificativa in acest sens, Hotararea
pe fond in Afacerea privind delimitarea fronraliera terestra, maritima
si insulara dintre El Salvador si Honduras din 1992.

Metoda traditionala de adaptare a dreptului international cutumiar al marii la noile


circumstante si probleme speciale a fost revendicarea unilaterala a jurisdictiei de
catre statele de coasta, in temeiul suveranitatii absolute, sursa reala de instabilitate
in dreptul marii, in trecut.
Metoda contemporana de adaptare a dreptului conventional general si universal al
marii la noile conjuncturi internationale este reciproca raportare, interpretare,
modelare si rafmare a dreptului marii la si prin bogata jurisprudenta a CIJ de la
Haga. Cu siguranta spectaculozitatea domeniului dreptului marii este consacrata
prin jurisprudenta jurisdictiilor internationale permanente sau ad-hoc, indeosebi
sub aspectul delimitarilor maritime frontaliere care antreneaza apetitul statelor de
coasta la zone intinse situate in largul litoralului lor. De altfel, s-a sustinut ca, in
ciuda indeterminarii sale notorii, posibilitatea acordata de dreptul international
general al marii de a se recurge la solutiile unui tert a facilitat evolutia bogata si, in
termeni de eficienta, foarte productiva a delimitariior granitelor marine.
Promovez o noua viziune asupra ierarhiei izvoarelor de drept international
public, in domeniul particular al dreptului marii, care consta in rolul primordial
jucat de jurisprudenta internationala in clarificarea, dezvoltarea si aplicarea
dreptului cutumiar si conventional al marii. Raporturile dintre cele trei categorii
de izvoare principale de drept international in dreptul marii s-au cristalizat
indeosebi in ultimele doua decenii de activitate a ClJ.
In aceasta perspectiva de izvor principal de drept, jurisprudenta internationala
poate fi perceputa in alta viziune decat cea pe care familia anglo-saxona de drept
o promoveaza prin conceptul de `precedent judiciar': jurisprudenta CIJ este un
izvor principal de drept numai in relatie cu izvoarele traditionale, cutumele si
tratatele multilaterale si, cel putin la acest moment, in mod pregnant, numai in
domeniul delimitat al dreptului marii. Mai mult, jurisprudenta CIJ este un
modelator si adauga valoare dreptului international general al marii.
Un argument de o factura speciala este infiintarea (prin Conventia din 1982)
unui Tribunal International pentru Dreptul Marii

Jurisprudenta internationala din dreptul marii, ca specie bogata si larg


recunoscuta a jurisprudentei publice internationale, a consacrat o noua relatie de
ordine intre traditionalele universuri ale normelor juridice: cutumele generale si
locale ca si tratatele multilaterale au, in dreptul marii, masura, continutul si sensul
precizate expressis verbis in hotararile si deciziile judecatoreºti.
Rolul' CIJ poate ii considerat ca un fenomen in dezvoltare care a parcurs
cateva etape pana la cristalizarea si recunoasterea primordialitatii sale in raport de
izvoarele traditionale ale dreptului international public.
Prima etana - consaci area int~esulu~~ frontaliere maritime
Chestiunile legate de dreptul marii s-au pus pentru prima data in fata Curtii in
Afacerea pescariilor anglo-norvegiene din 1951 iar cele referitoare strict la
izvoarele dreptului marii in Afacerea Platoului continental al Marii Nordului
(Germania contra Danemarca si Tarile de Jos) din 1969 55. In legatura cu aceasta
ultima speta, art.6 din Conventia de la Geneva privind platoul continental56
prevede ca delimitarea intre doua platouri adiacente se realizeaza, in principiu,
potrivit metodei echidistantei. La acel moment Curtea a statuat ca aceasta
prevedere nu codifica un principiu existent si ca a dat nastere unei noi reguli de
drept international cutumiars'. In revansa, CIJ a admis insa ca alte dispozitii ale
Conventiei au "consacrat" sau " cristalizat" reguli ale dreptului cutumiar (vezi
sectiunea consacrata platoului continental).
Etana a 2 a: rolul dreptului de la Geneva
Problemele de drept international aparute au fost judecate mult mai complex
din cauza remizei in dreptul marii si a desfasurarii Conferintelor ONU privind
dreptul mariis8. Hotararile CIJ relevante in materia dreptului general al marii sunt,
in aceasta etapa: Competenta in materie de pescuit, 1974, Platoul continental dintre
Tunisia si Libia, 1982. Pentru coerenta si confirmarea jurisprudentei CIJ in materie
putem cita si sentinta arbitrala referitoare la Delimitarea Platoului continental al
Marii Manecii din 30 iunie 1977.
Etaua a 3 a: `noul' drent al marii
A treia etapa a inceput cu adoptarea uriasei Conventii de la Montego Bay privind
dreptul marii, care si-a manifestat influenta inca mult inainte de intrarea sa in
vigoare, judecatorii invocand regulile si principiile deja consacrate sau reluate in
Conventie ca fiind de esenta cutumiara. Altfel spus, calificarea declaratorie a
Conventiei are un caracter notoriu. Sunt relevante hotararile privind Delimitarea
frontierei maritime in regiunea Golfului Maine, 1984; Platoul continental Libia -
Malta, 1985; Diferendul frontalier -terestru. insular si maritim - intre El Salvador si
Honduras, 1992 si Delimitarea maritima in regiunea situata intre Groenlanda si Jan
Mayen, 1993. Adaugam, pentru motivul invocat anterior, sentintele arbitrale din 14
febroarie 1985 referitoare la Delimitarea frontierei maritime Guineea- Guineea
Bissau si din 31 iulie 1989 privind determinarea frontierei maritime intre Guineea
Bissau si Senegal.
Doctrina franceza contemporama sustine, cu titlu general, ca judecatorul sau
arbitrul a realizat un demers empiric, tinand cont de "tendintele" contemporane
(mai ales in hotararile din 1974 si 1982), el neaplicand decat regulile cutumiare
care il obligau la momentul la care statua si contribuind, in acelasi timp, la intarirea
acestora: " aceasta jurisprudenta nu este de mare folos in ceea ce priveste
determinarea semnificatiei si continutului precis al regulilor cutumiare pentru a
afla, de o maniera generala, unde se afla DREPTUL POZTTIV AL MARII. Un
lucru este sigur: nici Conventiile de la Geneva din 1958 si nici cea din 1982 de la
Montego Bay nu reflecta dreptul pozitiv al marii pe deplin."59 In mod evident
substanta dreptului international cutumiar trebuie cautata, in primul rand, in
practica efectiva a statelor si in opinio juris a statelor. In acelasi timp, insa, Curtea
a accentuat ca "inainte de a fi adoptata de imensa majoritate a statelor, Conventia
din 1982 dobandeste o importanta majora"~°
Pe de alta parte, doctrina anglo-saxona subliniaza rolul jurisprudentei in
corectarea impreciziunilor si imperfectiunilor dreptului interr~tional conventio~al
al marii
A. REGULI 1 ATERIAL '
t. Anele interioare6z. baile istorice63. golfurile
Conventia privind dreptul marii din 1982 consacra un spatiu restrans acestei
prime zone a apelor marii, poate si din cauza unei recunoasteri traditionale,
codiiicata deja in dreptul de la Geneva. Practica statelor si chiar elemente din
opinio juris sunt abundente inca inainte de codificarea unor reguli generale. Trei
hotarari pronuntate de CIJ au dezbatut, pe larg, in epoci diferite, chestiuni legate
de apele interioare, baile istorice si golfurile unor state care si-au reglementat
disputele prin Curtea: Afacerea pescariilor anglo-norvegiene. 1951: Afacerea
Golfu ui ~,~1984 si De ' 'tarea frontierei terestre insulare si maritime _ dintre
j~ondhras si El,~aly~, 1992
Principiul esential este asimilarea completa a apelor interioare
teritoriului teresttu al statului, ceea ce este confirmat de art.l, &1 din
Conventia de la Geneva privind marea teritoriala, care precizeaza ca
aceste ape sunt supuse suveranitatii de stat~'. Pentru acest motiv ele sunt
deseori denumite cu expresia "teritorii maritime" sau "mare nationala".
In ceea ce priveste temeiul principial al titlurilor statelor asupra intinderilor de
ape, putem invoca Hotararea Curtii de arbitraj in Afacerea Canalului Beagle "
exista un principiu general de drept in virtutea caruia, in absenta unei dispozitii
exprese in sens contrar, o atribuire de teritoriu trebuie ipso facto sa antreneze
atribuirea apelor dependente de teritoriul atribuit.''"''~Aceasta consacrare este
calificata drept "cea mai solemna recunoastere a teoriei `proximitatii' sau `
contiguitatii': soarta apelor :~li~cente tarmurilor urmeaza soarta teritoriului
terestru".
Hotararea Curtii de Arbitraj din 22 aprilie 1977, & 107.
3.4.1. Hotararea CIJ pronuntata la 18 decembrie 1951 in Afacerea pescariilor
anglo-norvegiene stipuleaza ca prin "ape istorice se intelege, de obicei, ape care
sunt tratate ca ape interioare dar care nu ar avea un asemenea caracter in afara
existentei unui titlu istoric."6~ Precizam ca, la acel moment, nu exista nici un
instrument juridic multilateral conventional in materia dreptului marii, izvoarele
luate in considerare de instanta f nd de natura cutumiara.
~'e Mentiorla'~s unul dintre cele mai des citate pasaje din Hotarare care a fost
invocat des in cursul procedurilor orale in Afacerea delimitarii frontaliere terestre,
insulare si maritime intre El Salvador si Honduras: " prin `ape istorice' se intelege,
de obicei, ape care sunt tratate ca ape interioare dar care nu ar avea un asemenea
caracter in afara existentei unui titlu istoric". Noul drept al marii a codificat acest
trend cutumiar si jurisprudential prin consacrarea exceptiei golfurilor istorice
carora nu le-au fost convenite si codificate nici un fel de reguli generale.
In contradictoriu cu formularile Marii Britanii, instanta a hotarat ca nici metoda
si nici liniile de baza in vigoare trasate prin legislatia norvegiana (printr-un decret
din 1935) nu erau in contradictoriu cu dreptul international cutumiar in materie
deoarece abaterea de la directia generala a tarmului nu era de o maniera notabila.
Norvegia folosise numai partial metoda liniilor de baza drepte, unind anumite
puncte avansate ale tarmului si deviind, in consecinta, de la contururile acestuia
pentru a-si asigura zone de pescuit mai intinse. Mai mult, Curtea a luat in
considerare si faptul ca sistemul vorvegian de delimitare beneficiase de acordul
tacit al Marii Britanii care nu ridicase obiectii timp de peste jumatate de secol.
Aceasta solutie utilizata de Norvegia in deceniul 4 al secolului si validata de C1J
prin Hotararea din 1951 o regasim codificata expres in art.l4 din Conventia de la
Montego Bay care permite statului riveran, in diferite situatii, sa stabileasca liniile
de baza prin combinarea metodelor stipulate in articolele 4 - 13 ale Conventiei.
Daca am reconsidera Afacerea pescariilor in perspectiva data de adoptarea si
intrarea in vigoare a noului drept al marii, apele aflate in disputa in 1951 pot fi
acum calificate `ape interioare' prin aplicarea noului concept conventional al
liniilor de baza drepte in baza Conventiilor din 1958 si din 1982. In acest sens, in
opinia separata a Judecatorului Oda in Afacerea pescariilor se arata ca "
backgroundul istoric al `apelor istorice' a devenit superflu". In mod similar,
revendicarea unei `bai istorice' ar fi putut fi justificata de statutul apelor sale ca
`ape istorice', precum Golful Delaware, Golful Chesapeake, Canalul Bristol sau
Golful Conception. Acestea au devenit bai ordinare din cauza noii reguli a liniei de
inchidere de 24 de mm.
Mai mult decat atat, dezvoltarile si progresele realizate prin adoptarea noului
drept al marii au venit in intampinarea expectatiilor anumitor state insulare de o
maniera cu totul noua: anumite `ape istorice' aflate intr-o cu totul alta situatie decat
cea din 1951 intre Marea Britanie si Norvegia, au evoluat altfel. In timpul
pregatirilor pentru UNCLOS III68, delegatul statului Filipine a introdus un proiect
de articol referitor la `apele istorice' care preciza ca "drepturile istorice sau titlul
dobandit de un stat intr-o parte a marii adiacenta coastelor sale vor fi recunoscute si
protejate."69 Un alt proiect de articol (prezentat tot de acelasi delegat, n.n.) se
referea la largimea marii teritoriale, aratandu-se ca "limita maxima [a marii
teritoriale] nu se va a~plica apelor istorice detinute de orice stat in marea sa
teritoriala." ° Aceste propuneri ale statului Filipine nu apar in nici unul dintre
textele prezentate mai tarziu in cadrul UNCLOS III. In fapt, apele pe care Filipine
intentiona sa le revendice pe temeiurile drepturilor istorice sau al titlurilor ar fi fost
aduse in jurisdictia statului de coasta in termenii noului concept al `apelor
arhipelagurilor' din Conventia de la Montego Bay, care ar fi avut un statut sui
generis similar cu cel al marii teritoriale dar oricum, nu similar celui al apelor
interioare. Cir alte cuvinte, conceptul `apelor istorice' a devenit irelevant in cazul
statului Filipine din cauza noului concept conventional al `apelor arhipelagurilor'.
3.4.2. In Afacerea Golfului Maine Canada contra SUA), 1984, amera a
acut precizari referitoare la umtatea
drepturilor maritime, asertiune reluata si in Hotararea din 1985 in Afacerea
platoului continental dintre Libia si Malta~ ~ epturile maritime sunt drepturi
derivate si definite - in extensiunea lor spatiala - potrivit teoriei proiectiilor "de
coasta" si nu a proiectiilor terestre. Ele au fost calificate de instanta drept
"accesorii automate" ale suveranitatii statale.'3 Doctrina franceza a subliniat deja
ca acest fundament al jurisdictiilor maritime nationale - altul care exprima o noua
ponderare a obiectivelor dreptului marii in detrimentul preocuparilor traditionale -
respecta bine postulatul egalitatii suverane dar nu pretinde deloc corijarea
inegalitatilor rezultate din istoria relatiilor internationale.
3.4.3. Problemele cele mai delicate se ridica in legatura cu baile/golfurile, adica
acelea care, potrivit Conventiei din 1982, pot fi incluse in apele interioare cu
indeplinirea cumulativa a doua conditii: ca suprafata lor sa iie inferioara
suprafetei unui semicerc al carui diametru sa fie egal cu linia ce traverseaza
intrarea si ca lungimea acestei linii sa nu depaseasca 24 de mm. In caz contrar
"este trasata o linie de 24 de mm in interiorul baii astfel incat sa fie inchisa
intinderea apelor de la extreme" (art.l0). Aceasta prevedere se aplica numai
golfurilor la care un singur stat este riveran, neexistand prevederi pentru golfurile
la care sunt riverane doua sau mai multe state, golfurilor istorice sau celor la care
este incidenta aplicarea metodei liniilor de baza drepte. Cel putin in primele doua
ipoteze, C1J a si-a adus o contributie remarcabila in interpretarea sistematica a
tuturor izvoarelor dreptului si in indicarea dreptului.
In Afacerea platoului continental (Tunisia contra Libia) Curtea s-a referit la
exceptia "bailor istorice" din definitiile baii legale prevazute in ambele Conventii
(din 1958 si din 1982) ultima dintre ele in proiect la acel moment:
Este vorba despre principiul "pamantul domina marea" prin intermedinl
tarmurilor, adica principiul adiacentei teritoriale. Pentru ca este un principiu
juridic si nu fizic, el trebuie sa se impuna plecand de la criteriul distantei ( 12,
24 sau 200 de mile) si nu prin "prelungirea naturala".
"'-Exista oricum referinte la `baile istorice' sau `titlurile istorice' sau motivele
istorice intr-un mod care echivaleaza cu o rezerva la regulile prezentate acolo.'4
Pare evident ca materia continua sa fie guvernata de dreptul international general
care nu prevede un regim unic pentru apele istorice sau pentru baile istorice ci
numai un regim concret pentru iiecare caz recunoscut de `ape istorice' Sau de `bâl
lStOrlCe' ".~5
3.4.4. Hotararea cea mai relevanta in materie este cea pronuntata in Afacerea
~rivind frontiera þerestra, insulara si maritima dintre El ~Salvador si Honduras la
11 sept.1992.
Statele se gasesc frecvent ln dezacord referitor la prezenta caracterului istoric
al unei bai care inseamna ca, in mod traditional, este considerata ca apartinand
suveranitatii statului de coasta. Consecinta in plan juridic este regimul asimilat
apelor interioare. Mentionez, cu titlu exemplificativ, pretentiile canadiene asupra
Golfului Hudson sau Golfului Saint Laurent si pretentiile libiene asupra Golfului
Syrta ~6 In ceea ce priveste problema bailor comune mai multor state, nu a fost
consacrata pana acum o solutie general recunoscuta de statele interesate dar
jurisprudenta internationala in materie se sprijina pe doua hotarari cruciale care
sunt concordante in principiu desi au fost pronuntate in conjuncturi istorice total
diferite (Sentinta Curtii de justitie Interamericane din 9 martie 1917 si Hotararea
CIJ de la Haga in Afacerea privind frontiera terestra, insulara si maritima dintre El
Salvador si Honduraº din 11 septembrie 1992).
Pe scurt, Cazul El SalvadorlHonduras se refera la o disputa frontaliera intre cele
doua state ale Americii Centrale si la statutul legal al Golfului Fonseca si al apelor
adiacente din Oceanul Pacific. Instanta a stabilit ca golful formeaza ape interioare
istorice detinute in comun de catre cele trei state de litoral (El Salvador, Honduras
si Nicaragua), cu exceptia zonelor speciale din interiorul ~elor trei mile marine de
la tarm. Curtea a concluzionat, printr-o fictiune juridica, ca linia de inchidere a unei
bai ale carei ape se afla sub suveranitatea comuna a celor trei state riverane
simbolizeaza "linia tarmului" si linia de baza a unei mari teritoriale fata de care
cele trei state de coasta detin interese indivizibile: "Deoarece exista un
condominium al apelor Golfului Fonseca inseamna ca exista o prezenta tripartita la
linia de inchidere si ca Honduras nu poate fi privat de drepturile asupra apelor
oceanului aflate dincolo de baie".~'
Pentra intelegerea corecta a rolului jucat de Curte in aceasta speta, sunt
necesare cateva precizari: Golful Fonseca, in disputa, este un golf relativ mic cu o
linie neregulatata si complicata a tarmului in partea sa interioara, cu un mare
numar de insule, insulite si stanci si in rara daca nu unica situatie in care linia
tarmului sa fie impartita intre trei state. Pentru toate cele trei state exista doar 4
canale de intrare, dintre care numai doua pot fi folosite pentru nave de mare tonaj.
Intrarea in Golf se face intre Punta Arri~pala (EI Salvador) si Punta Cosiguina
(Nicaragua). Dimensiunile geografice si~roportiile Golfului. sunt astfel incat ar
putea fi calificata astazi~~lrept o baie juridica in intelesul art.4 din Conventia
privind marea teritoriala si zona contigua adoptata in 1958 si al art.l0 din
Conventia privind dreptul marii adoptata in 1982; aceasta ar avea drept consecinta,
daca ar fi un singur stat riveran Golfului ca linia de inchidere a sa sa poata fi
desenata acum iar apele sale sa iie, prin aceasta, inchise sa fie considerate ape
interioare. Chiar daca nici El Salvador, nici Honduras, nici chiar Nicaragua, statul
intervenient, nu sunt parti la nici una dintre aceste 2 conventii iar Conventia
privind dreptul marii din 1982 nu este inca in vigoare, prevederile referitoare la
golfuri pot fi considerate ca exprimand dreptul cutumiar general. Oricum, in
tetmenii ambelor conventii, articolul care descrie baia se aplica numai "bailor care
ale caror tarmuri apartin unui singur stat" si, cu atat mai mult nu se aplica asa-
numitelor "bai/golfuri istorice". Golful Fonseca este, in mod evident, un golf care
nu apartine unui singur stat; atat Partile, statul intervenient, cat si comentatorii
~R Anterior se aplicau regulile c itumiare ale celor 6 sau 10
mile~lterine:
fiind, in general, de acord ca este un golf istoric i ca apele corespunzatoare sunt ape
istorice.
Pornind de la recunoasterea faptului ca "titlurile istorice trebuie sa se bucure de
respect si sa fie prezervate asa cum au fost dintotdeauna prin indelungata
folosinta"'9, CIJ a analizat istoria particulara a Golfului Fonseca cu atat mai mult
cu cat regimul juridic istoric recunoscut prin practica consecventa a statelor este
mai important intr-o baie cu mai multe state. In speta, aceasta baie nu beneficiaz~
de regulile generale codificate pentro ipoteza bailor riverane unui singur stat.
Cel mai interesant aspect al acestui regim juridic, care poate fi considerat, la
prima vedere, ca fiind un element inconsistent al Hotararii, este faptul ca apele
Golfului care "apartin celor trei state care il inconjoara sunt subiectul dreptului de
folosinta inocenta" de care se bucura toate navele comerciale ale tuturor statelor ~°
Aceste drepturi de folosinta inofensiva sunt suplimentare intelegerii generale
curente a statutului juridic al apelor baii ca fiind "ape interioare", indiferent daca
apele apartin unei bai juridice sau unei~Gare beneficiaza de un titlu istoric. Pe
scurt, Golful Fonseca beneficiaza de o dubla calificare excep~:onala care il
sustrage de la aplicarea normelor conventionale privind golfurile: este atat golf
riveran la mai multe state cat si golf istoric.
Unul dintre stalpii argumentatiei Curtii este precedentul judiciar dat de o
hotarare din 1917 a Curtii Central Americane de Justitie (intr-o afacere localizata in
aceeasi regiune) cand s-a pus problema accesului pentru navigatie intr-o baie
apartinand mai multor state. Cu acea ocazie s-a declarat ca, intr-o asemenea baie,
daca nu sunt ape istorice, marea teritoriala urmareste sinuozitatile tarmului iar
apele care raman fac parte din marea libera. In Hotararea din 1917 s-a statuat ca
apele Golfului, altele decat stramtorile maritime de 3 mm, sunt ape istorice si
reprezinta obiectul unei suveranitati comune a celor trei state de coasta. Aceasta
solutie nu a putut fi aplicata mutatis mutandis in cazul Golfului Fonseca deoarece
acesta este o baie istorica si, prin aceasta, o "mare inchisa". instanta a
exclus din condon ~m apf le delimitate in 900 intre Hond~ si Nicaragua.8'
Sunt interesante si argumentele82 de natura istorica avansate in Hotararea
CIJ: cu privire la caracterul istoric al apelor Golfului - revendicarile consecvente
ale celor trei state de coasta si absenta protestelor din partea altor state iar cu
privire la caracterul drepturilor in zona Golfului - imprejurarea ca aceste ape au
fost apele u~83 ~ingur stat in cea mai mare parte a istoriei lor cunoscu Instanta a
fost mai mult preocupata de diferenta fundamentala dintre zonele terestre cu care
avea de a face si aceasta zona maritima. Delimitarea realizata intre Nicaragua si
Honduras in 1900, citata in Hotarareas° C1J privind cererea de interventie a
statului Nicaraguei, care era, in mod substantial, o aplicatie a metodei
echidistantei, nu d ~ ici o cheie care ar fi fost
aplicarea principiului ~uti possidetis juris '// oricum, inspirata de
apelor. Este clar: Comisia Mixta responsabilâ cu delimitarea si-a intemeiat
activitatea pe titlurile referitoare la frontiera din secolele al XVII lea si al XVIII
lea, luand cu titlu de axioma ca " apartinea fiecarui stat partea din Golful sau Baia
Fonseca adiacenta tarmurilor sale" ~5 O succesiune comuna a celor trei state la
zonele maritime pare sa fie, in aceste conditii, logica continuare a insusi
principiului uti possidetis juris.86
Fiind baie istorica, linia de inchidere normala din punct de vedere geografic
pentru apele Golfului Fonseca ar putea fi linia de la Punta Ampala la Punta
Cosiguina. La aceasta s-au facut frecvent referiri in argumentari~te Partilor si
in cele ale statului intervenient iar din punct de vedere geografic este, in mod
evident, limita exterioara a Golfului. S-a luat in considerare de catre Parti
81 Vezi par.4l3 din Hotararea CIJ 1992. a2
Vezi par.405 din Hotararea CIJ 1992.
~s3 In timpul perioadei coloniale si chiar in timpul perioadei Republicii
Federale a Americii Centrale apele Golfului Fonseca nu au fost nici
impartite nici repartizate intre diferitele unitati administrative care au
devenit cele trei state de coasta: EI Salvador, Honduras si Nicaragua.
Nu a existat nici o tentativa de impartire sau delimitare a acestor ape
potrivit principiului uti possidetis juris.
R4 ICJ Reports 1990, pag.l01 - 102, par.26.
85 Vezi Limites De~finitivos entre Honduras v Nicara~, Hon ~~ M~Sfiy
ol Foreign Affalrs, 1938, pag.24.
R6 ICJ Reports, 1992, par.405.
;S
si eventualitatea ca aceasta linie sa fie si linie de baza. El Salvador a definit-o ca
fiind o simpla linie care descrie limita oceanului din Golful Fonseca.
Aceasta pare sa fi fost linia de inchidere recunoscuta de catre cele trei state
riverane in practica, find si linia de inchidere la care face referire Hotararea din
1917.
In ceea ce priveste statutul juridic al apelor in interiorul liniei de inchidere a
Golfului, altele decat stramtorile de 3 mm, Hotararea din 1917 nu are diiicultati in
a face referiri la ele ca fiind `teritoriale', prin aceasta intelegand nu mare teritoriala
ci ape care nu erau internationale ci care erau revendicate pe temeiuri istorice cu
titlu suveran de catre cele trei state de coasta. Se poate astfel, sustine, in termenii
dreptului international modern, asa cum a argumentat Honduras, ca ele sunt `ape
interioare' ?
Instanta a declarat ca exista cateva dificultati in folosirea acestui termen valabil
numai pentru ipoteza unei bai istorice care apartine unui singur stat. De vreme ce
practica (aceasta opinio juris) celor trei state de coasta accepta ca exista stramtori
maritime de litoral care sunt subiectul unei singare suveranitati a iiecarui stat de
coasta, dar cu drepturi reciproce la pasaj inofensiv, trebuie sa existe si drepturi de
pasaj prin apele care raman in Golf, nu numai din motive istorice dar si din
necesitatile practice ale imprejurarii ca acele ape stramte ale Golfului cuprind
canalele utilizate de catre navele care cauta accesul la unul dintre cele trei state de
coasta. In confornutate cu acest argument logic, drepturile de pasaj trebuie sa fie
puse la dispozitia navelor unui stat tert care isi cauta accesul in porturile oricaruia
dintre cele trei state de coasta, ele fiind, in speta, "comune tuturor celor 3 state
riverane". Astfel, apele Golfului sunt chiar ape interioare, subiect al unui regim
special si particular compus dintr-o suveranitate comuna si din drepturi de pasaj.
Instanta a apreciat ca se poate ajunge, pe aceasta linie de argumentatie, la
aprecierea ca apele Golfului sunt subiect al unui condominium sau al unei co-
proprietati, cu caracter sui generis. Fara indoiala, daca apele ar fi delimitate, ar
deveni "ape interioare" ale fiecarui stat; in acest caz ele ar trebui sa devina subiect
al unor drepturi istorice si necesare de pasaj inofensiv si deci ar fi tot ape interioare
intr-un sens juridic
caliiicat. Cu toate acestea, statutul juridic esentiai al acestor ape este
acelasi cu cel al apelor interioare de vreme ce sunt revendicate cu titlu
suveran si, desi subiecte ale anymitor drepturi de pasaj, nu sunt mare
teritoriala.
In sfarsit, deoarece un stat nu poate avea doua mari teritoriale de-a lungul
aceluiasi litoral, s-a ridicat problema daca litoralul maritim cu zonelstramtori de 1
leghe marina de-a lungal tarmului Golfului inseamna intr-adevar mare teritoriala in
sensul modern al dreptului marii. In opinia Camerei CIJ, aceste ape nu reprezinta
mare teritoriala. O mare teritoriala are, dincolo de ea, platou continental si fie mare
libera fie (in anumite cazuri cu jurisdictia asupra unei zone contigue) zona
economica exclusiva. Zonele maritime din interiorul Golfului nu au dincolo de ele
nici una dintre aceste zone. In fapt, linia de inchidere a Golfului constituie "tarmul"
in sensul liniei de baza a marii teritoriale; si aceasta indiferent daca apele Golfului
sunt considerate ca fiind subiectul unei suveranitati comune sau intr-adevar, asa
cum argumenteaza Honduras, ca ape apartinand unor suveranitati distincte dar
nedelimitate, subiect ai unui interes al comunitatii. Regiunile de litoral maritim
interior nu sunt mare ter:toriala in sensul dreptului international modern al marii.
Aceste~ regiuni maritime pot fi considerate, mai degraba, ca `ape interioare' ale
statului de coasta, fara a fi subiectul unei suveranitati comune. Chiar si in ipoteza
in care aceste ape ar fi subiectul unei suveranitati comune, asa cum sunt intr-adevar
toate apele din Golf, cu drepturile la pasajul inofensiv câre isi datoreaza originea
provocarilor istoriei micului golf cu cele trei state, cu tot cu problemele sale de
acces la navigatie, este valabila calificarea de ape interioare.g' Nu este nici o
indoiala ca aceasta lege care se aplica marilor si platourilor marilor si subsolului
acestuia dincolo de coasta, se aplica si zonei dincolo de Golful Fonseca; si astfel,
ca intotdeauna, temeiul acestor drepturi depinde si reflecta pozitia teritoriala a
tarmului caruia ac~;ste drepturi sunt accesorii. Tarmul unui golf este, pentru acest
scop, linia de inchidere a golfului, pentru apele din interior pretinse in temeiul
suveranitatii. De vreme ce situatia juridica a partii dinspre pamant a liniei de
inchidere este cea a suveranitatii
8~ Vezi par.4l5 din Hotararea CIJ.
comune, rezulta ca toate cele trei suveranitati comune trebuie sa fie intemeiate
dincolo de linia de inchidere a marii teritoriale, platoului continental si zonei
economice exclusive. Aceasta trebuie sa fie asa atat referitor la drepturile platoului
continental apartinand ipso jure celor trei state de coasta cat si referitor la zona
economica exclusiva care necesita revendicare. Oricare dintre aceste situatii va fi
considerata sau va fi inlocuita de impartirea si delimitarea in trei zone separate
este, ca si in interiorul Golfului, o chestiune care tine de decizia celor trei stâte.
Oricare astfel de delimitare a zonelor maritime nu va putea ii afectata de un acord
in temeiul dreptului international ~s
In concluzia instantei, condominium apelor din Golf inseamna prezenta
tripartita la linia de inchidere, Honduras neiiind exclus din drepturile legate de
apele oceanului dincolo de baie. Aceasta pare echitabil deoarece Honduras are, de
departe, cel mai lung tarm din Golf si singurul tarm care `infrunta' oceanul. Daca
linia de inchidere Punta Amapala - Punta Cosigiiina este si linie de baza atunci nu
exista in Golf ape teritoriale ale celorlalte doua state care~r avea rolul de a
inchic~e dpmu~l Hondurasului inapoi in Golf.8~Lonele exclusive ale litoralului
martim din Golf au ramas limitate la 3 m~n in adanoime si, asa cum amandoua
Partile au fost de acord, nu sunt mari teritoriale ci ape interioare ca obiecte ale unei
singure suveranitati exclusive. Asadar numai zona de mare de la linia de inchidere
a Golfului face sa existe marile teritoriale moderne. A sustine acum ca exista mari
teritoriale in interiorul Golfului ar fi incompatibil cu imprejurarea ca apele Golfului
formeaza o baie istorica. Iar daca apele interioare ale Golfului ar fi subiectul unei
suveranitati comune, toate cele trei state de coasta ar ii indreptatite la mare
teritoriala in afara golfului.
Pentru completarea gamei argumentelor invocate de catre Curte, mentionez
cel mai important aspect subliniat de Judecatorul
88 Par.420, Hotaruea CIJ.
' s9 Vezi si prevederea par.6 din art.7 (Conventia ONU privind dreptul
marii): "Metoda liniilor de baza drepte nu poate fi aplicata de catre un stat
in asa fel incat sa taie legatura dintre marea teritoriala a altui stat cu largul
marii sau cu zona economica exclusiva". Aceasta norma juridica, desi
neopozabila, in forma sa conventionala, statelor implicate in proces,
reflecta o limita practicata de state in temeiul dreptului international
cutumiar al marii.
Oda in opinia sa separata la Hotararea Curtii: cea mai simpla consecinta a stadiului
de dezvoltare a dreptului marii este aceea ca nu a existat si nu exista inca (si chiar
nu poate exista, sublinierea autorului) un concept juridic al "baii care apartine mai
multor state", ale carei ape sa fie ape interioare.
Rationamentul Judecatorului Oda este urmatorul: `baia istorica', concept
aparut la sfarsitul secolului trecut in paralel cu noul trend de a acorda semnificatie
juridica speciala notiunii de `baie' este folosit numai de la inceputul acestui secol.
El nu se regaseste intr-un regim sui generis adica intr-un regim care contine reguli
diferite de acelea care guverneaza o `baie normala'. `Baile istorice' sunt acele bai
(in sens geografic) care, datorita largimii lor mari la deschidere si lipsei de
patrundere in teritoriul terestru, nu pot fi in mod normal clasificate juridic ca fiind
`bai' dar li se poate acorda, din motive istorice, acelasi statut juridic de `bai'.
Sintagma `baie istorica' nu inseamna cu siguranta ca se sugereaza faptul ca statutul
juridic al apelor inseamna altceva decat `ape interioare' ale statutului de coasta, ca
in cazul unei `bai' ordinare (juridic). In temeiul conceptului contemporan al
dreptului marii, apele marii adiacente coastelor unui atat sunt fie mare teritoriala
iie, altfel, ape interioare ~° . .
Nu este surprinzator ~ca nu a apeW t niciodata in dreptul international vreo
regula care sa reglementeze `baile care apartin mai multor state' (toate codificarile
moderne in vigoare exclud, expressis verbis, aceasta ipoteza). Insusi conceptul de
`ape interioare', care apare numai ca `ape interne', in paralel cu fixarea limitei
apelor teritoriale implica, din perspectiva normei juridice, delimitarea sau semi-
delimitarea apelor corespunzatoare in interiorul unei jurisdictii date. Acest element
de imprejmuire este absent sau dispare cand tarmurile unei bai geografice sunt atat
de impartite intre state incat nu se mai pot indeplini criteriile unei bai juridice.
Aceasta este confirmata tacit de absenta oricaror prevederi referitoare la
delimitarea sau impartirea apelor interioare atat in Conventia din 1958 cat si in cea
din 1982; in drept, apele interioare ale unui stat nu se pot invecina cu apele
interioare ale altui stat 91
Exceptiile de la criteriile geografice solicitate pentru o baie 'juridica' au fost
justificate pe temeiuri istorice pentru anumite
y° Par.4, opinia dizidenta a Judecatorolui Oda.
trasaturi topograiice, dreptul contemporan al marii admitand expres conceptul de
`baie istorica'. Regimul juridic stipulat in Conventiile din 1958 si 1982 cu efectul
ca denumesc baia unui singur stat, "nu se vor aplica" sau "nu se aplica" asa-
numitelor `bai istorice' ~ Aceasta inseamna sugerarea faptului ca, din punct de
vedere geograiic, se deimeste o baie in scopuri juridice (cum ar fi largimea gurii
sau adancimea penetrarii in teritoriul terestru) dar ca aceste elemente nu sunt
conditii stricte ale calificarii juridice a `baii'.
In rezumat, conceptul "apelor istorice"a devenit practic supraabundent, de
aceea, argumenteaza Judecatorul Oda, nu apare in nici una dintre conventiile din
1958 si 1982. De fapt, nu este atat de mult un concept ci o descriere expresiva a
titlului istoric in temeiul caruia pretentia la un statut particular poate ii intemeiata.
Prin aceasta, in primul rand in Afacerea pescariilor din 1951 0 revendicare a unei
`ape istorice' a fost facuta pentru justificarea statutului apelor interioare, in al
doilea rand o pretentie la `ape istorice' pentru apele unui golf ar putea justifica
conceptul de `baie istorica' al apelor care sunt `ape interioare' si, in al treilea rand,
in cazul Filipinelor, conceptul a fost utilizat numai pentru justificarea statutului de
tnare teritoriala, rezultat in situatia aparitiei unui nou concept sui generis de ape ale
arhipelagurilor. Rezulta ca `apele istorice' nu au un statut juridic diferit de cel al
categoriilor care au fost indelung recunoscute, adica fie ape interioare, iie mare
teritoriala (sau, mai nou, instituita juridica a `apelor arhipelagurilor'); Cu alte
cuvinte, `ape istorice' ca atare nu au existat si nu exista ca institutie independenta in
dreptul marii. In mod evident, accentuarile terminologice93 din opinia
judecatorului Oda completeaza Hotararea CIJ in care pare sa fi fost trecute aceste
elemente cu vederea, indeosebi cand s-a invocat
, in Hotarare prezumtia ca Golful Fonseca este "o baie istorica
apele lui fiind in conformitate cu aceasta, ape istorice"
3.5.1. Afac a r an lo-norve 'ene 1951
In aceasta afacere CIJ a sustinut legalitatea sistemului norvegian care alesese un
numar de puncte de-a lungul tarmului, nu neaparat pe linia refluxului, si le unise
prin linii drepte, cea mai lunga dintre ele fiind de 44 mm. In cazul Norvegiei,
metoda liniilor de baza drepte a fost justificata prin caracterul foarte crestat al
tarmurilor. Singura limitare principiului discretionar al actiunii statului de coasta,
care a fost subliniata de Curte si incorporata ulterior, pe motiv cutumiar, in
Conventia de la Geneva din 1958, este aceea ca linia de baza trebuie sa urmeze
directia generala a litoralului.
Faptul ca de la inceputul sec.al XIX lea regula celor 3 mm nu mai corespunde
semnificatiei cutumelor din epoca, mult mai puternice, ideea ca marea teritoriala
reprezinta un accesoriu sau prelungirea teritoriului terestru a fost afirmata de catre
CIJ in Hotararea sa din 1951: "Pamantul este cel care confera statului riveran un
drept asupra apelor care ii scalda tarmurile".9'
Numeroase state au preferat `liniei de pamant' care este linia marii in reflux, o
`linie de apa' trasata in conformitate cu metoda `liniilor de baza drepte care unesc
punctele apropiate', constituita din reliefurile cele mai accentuate in larg. Aceasta
solutie a fost degajata in termeni remarcabili de catre CIJ in 1951 in Afacerea
pescariilor anglo- norvegiene ai carei termeni au fost reluati, aproa~e cuvant cu
cuvant, in Conventia din 1958 si apoi in cea din 1982 . In ciuda relativei precizii a
acestor indicatii, ele constituie si indicatii generaie pe care statele trebuie sa le
puna in aplicare de o maniera "moderata si rezonabila"~'
CIJ a facut precizari in ceea ce priveste marea teritoriala: dreptul modern al marii a
considerat marea teritoriala de la liniile de baza, adica linia apei in reflux sau linia
de inchidere pretinsa in cadrul suveranitatii. Regimul juridic al marii teritoriale este
precizat in conexiune cu celelalte zone ale marii: "o mare teritoriala are, in mod
normal, dincolo de ea platou continental si fie mare libera fie (in anumite cazuri c
i~urisdictia asupra unei zone contigue) zona economica exclusiva.
In opinia sa separata, Judecatorul Oda a evocat statutul juridic al apelor Golfului
Fonseca'ol: in temeiul regulilor dreptului international, apele marii adiacente
coastelor unui stat sunt, in principiu, mare teritoriala. Din perspectiva
revendicarilor facute in perioada post-belica de catre statele Americii Latine ale
unei distante de 12 mile pentru marea teritoriala si din perspectiva acordului
universal de 12 mile pentru marea teritoriala in noul regim al dreptului marii,
Golful Fonseca trebuie acum sa fie judecat ca acoperind total apele teritoriale ale
celor trei state riverane. A fortiori nu se poate disputa faptul ca zona care anterior a
fost pretinsa de fiecare dintre cele trei state pentru exercitarea competentelor
politienesti a fost absorbita in totalitate de extinderea celor 12 mile de mare
teritoriala in Golf. Prin aceasta Judecatorul Oda a conchis ca apele din interiorul
Golfului Fonseca formeaza acum marile teritoriale ale celor trei state riverane, fara
a lasa vreun spatiu maritim dincolo de distanta de 12 mile a oricarei portiuni din
tarm.
Judecatorul Oda a contestat si competenta instantei de a delimita marile teritoriale
ale celor trei state riverane in Golf (Hotarare, par.432 (2)). Este invocat art.l5 din
Conventia privind dreptul marii : metoda echidistantei este regula in delimitarea
marii teritoriale a statelor vecine, fie opuse fie alaturate; si forma tarmului ca linie
de baza este importanta pentru masurarea marii teritoriale. Oda apreciaza ca nu
exista nici un titlu istoric sau alte circumstante speciale avansate fie de El Salvador
fie de Honduras care ar justifica orice indepartare de la aplicarea regulii generale a
`liniei echidistantei' . In situatia particulara a Golfului Fonseca, punctele terminus
ale frontierelor terestre dintre El Salvador si Honduras si intre Honduras si
Nicaragua, sunt de o insemnatate cruciala pentru delimitarea marilor teritoriale
respective. Instanta a stabilit ca punctul terminus al frontierei terestre dintre El
Salvador si Honduras este nord-vestul insulei Ramaditas in gura raului Goascorân.
In plus, suveranitatea asupra insulelor localizate in Golf este unul dintre factorii
care trebuie luati in considerare iar insulele Meanguera si Meanguerita au fost
stabilite ca apartinand statului El Salvador.
Este limpede din punct de vedere geografic ca Honduras, sandvis intre El Salvador
si Nicaragua in Golf, nu este indreptatit sa pretinda nici o mare teritoriala dincolo
de punctul de intalnire, aflat undeva in Golf, al marilor teritoriale corespunzatoare
celor trei state riverane, care pot fi determinate, daca este necesar, prin acord intre
ele sau prin alt mijloc pe care il considera necesar. S-a subliniat ca, in timp ce
delimitarea zonei economice exclusive si a platoului continental intre statele vecine
trebuie sa fie efectuata "cu scopul de a obtine o solutie echitabila" (art.74 si 83 din
Conventie), aplicarea metodei echidistantei ramane o regula in delimitarea marii
teritoriale.'02
In sfarsit, o alta chestiune clarificata in Hotararea CIJ din 1992 este aceea a
dreptului de acces la mare al statelor fara litoral. Referindu-se la regimul local
al suveranitatii conjuncte - in Golful Fonseca din America Centrala - s-a indicat,
in termeni generali ca: "In cazul unei bai inchise la care sunt riverane mai multe
state
, este indispensabil sa
se asigure ca toate aceste state se bucura de drepturile de acces la
ocean, mai ale deoarece este el indispensabil ca toate canalele de
intrare in baie sa fie disponibile uzului tuturor" 103.
3.5.3. In Afa erea latou ' continental dintre Tunisia si Libia otar instanta a
conservat pnma u principiului echidistantei si celui al liniei mediane care, in
ceea ce priveste marea teritoriala, au meritul simplicitatii: "la 12 mm
. distorsiunile cauzate de
particularitatile unui tann nu sunt excesiv amplificate". 1°~
3.5.4. o f Afacerea Corfu (Marea Britanie contra Albania din 4 a '1' este cea mai
exphcita c ~unsprudentiala a limitelor jurisdictiei statului riveran asupra marii
teritoriale. De altfel, incidentul din stramtoarea Corfu a marcat debutul activitatii
jurisdictionale a Curtii in disputele interstatale, provocand 3 hotarari ale CIJ. In
temeiul administrarii probelor, instanta a hotarat ca Albania poarta raspunderea
pentru exploziile celor 2 distrugatoare sub pavilion britanic care avusesera loc in
apele albaneze si pentru toate consecintele acestora (mortii si ranitii
inregistrati de cele doua echipaje). Desi nu accepta concluzia ca Albania ar fi
amplasat direct minele sau ca ar fi incuviintat vreo operatiune de amplasare a
acestor mine desfasurata de flota iugoslava, Curtea arata ca acestea nu ar fi
putut, totusi, fi amplasate fara stiinta guvernului albanez. Instanta a aratat
expres ca un control excesiv exercitat de un stat in interiorul frontierelor poate face
imposibila furnizarea directa a dovezilor sau faptelor antrenand responsabilitatea sa
internationala. Curtea a precizat si ca, pe baza prezumatei luari la cunostinta a
guvernului albanez de amplasarea minelor in apele sale teritoriale, acesta ar fi fost
obligat sa notifice "in beneficiul transportului maritim, in general, existenta unui
camp minat in apele albaneze si sa avertizeze navele de razboi britanice de
pericolul iminent la care se expun." De vreme ce aceasta obligatie nu fusese
respectata de catre Albania, Curtea a stabilit, cu 11 voturi la 5, responsabilitatea
Albaniei si si-a rezervat competenta de a stabili, ulterior, in temeiul compromisului
britanico-albanian, cuantumul compensatiei.
Statul riveran are, deci, obligatia de a nu impiedica trecerea inofensiva a
navelor straine, obligatie codificata ulterior nu numai in dreptul general al marii ci
si, spre exemplu, in Conventia de la Londra privind salvgardarea vietii omenesti pe
mare. Normele juridice care formeaza substanta dreptului de trecere (pasaj)
inofensiva in marea teritoriala sunt: sa nu exercite vreo discriminare de drept sau
de fapt impotriva navelor unui anumit stat, sa nu perceapa taxe de la navele straine
pentru simpla lor trecere prin marea teritoriala, sa nu impuna reguli privitoare la
conceptiunea, constructia sau echiparea navelor straine si sa semnalizeze printr-o
publicitate adecvata orice pericol pentru navigatie in marea sa teritoriala, despre
care are cunostinta (art.21 - 26, Conventia de la Montego Bay).
Albania a depus un Contra-Memoriu impotriva Marii Britanii, acuzand-o
de violarea suveranitatii sale prin trimiterea navelor in apele teritoriale
albaneze si prin desfasurarea operatiunilor de curatare de mine in apele
albaneze dupa explozii. Curtea a respins prima dintre aceste plangeri,
precizand ca Marea
Britanie si-a exercitat dreptul de pasaj inofensiv prin stramtorile
internationale: "Este, in opinia Curtii, general recunoscut si in concordanta
cu cutuma internationala faptul ca statele au, pe timp de pace, dreptul de a-si
trimite navele de razboi prin stramtorile servind navigatiei internationale care
leaga doua portiuni de mare libera fara vreo autorizatie prealabila din partea
autoritatilor statului de coasta, cu conditia ca pasajul sa fie inofensiv. Cu
exceptia situatiilor cand o conventie internationala stipuleaza altfel, nu exista nici
un drept al statului riveran de a interzice un astfel de pasaj prin stramtoare pe timp
de pace." In legatura cu al doilea cap de acuzare, CIJ a stabilit in unanimitate
(inclusiv votul judecatorului britanic McNair) ca operatiunile de curatare
desfasurate de flota britanica in apele albaneze in noiembrie 1946 " violasera
suveranitatea Albaniei (deoarece nu existase acceptul guvernului albanez, n.n.) si
ca aceasta declaratie a Curtii reprezinta o satisfactie adecvata unei asemenea
violari" . In particular, CIJ nu a acceptat notiunea de "auto-aparare" folosita de
Marea Britanie in sustinerea interventiei sale. In sfarsit, la 15 decembrie 1949 CIJ a
pronuntat cu 12 voturi pentru si 2 contra, o Hotarare care incheie definitiv disputa,
stabilind cuantumul reparatiilor datorate Marii Britanii de catre Albania la 843 947
lire sterline. Guvernul albanez nu a luat parte la aceasta etapa finala a procedurilor
si nici nu a platit suma datorata decat 48 de ani mai tarziu.
3.5.5. Afacerea activitatilor militare si aramilitare in Nica_ragua, Nicaragua contra
SUA, Hotararea pe fond din 27 iunie~9ff~. ~ esi diferen u are ca obiect principal
chestiunea
responsabilitatii SUA pentru ajutorul acordat miscarilor opozante regimului
sandinist aflat la putere in Nicaragua, exista cateva mentiuni referitoare la
competentele statului riveran in marea teritoriala, in contexul disputelor referitoare
la solicitarea adoptarii de masuri conservatorii din partea SUA (incetarea si
abtinerea de la orice actiune de limitare a accesului in porturile nicaraguene si, in
special, plasarea minelor, survolul teritoriului de stat si operatiunile lansate
impotriva instalatiilor petroliere si impotriva unei baze navale care fac parte din
marea teritoriala). Potrivit opiniei Curtii, statul de coasta exercita competente
exclusive din punct de vedere economic (pescuit, exploatarea resurselor minerale)
si in materie de politie (navigatie, vamala, sanatate publica, protectia mediului,
securitate),'OS
In virtutea suveranitatii sale, statul de coasta poate reglementa accesul in
porturile sale'°~. Pe de alta parte, este adevarat ca, in scopul de a permite accesul in
porturi, navele straine au un drept cutumir de pasaj inofensiv prin apele teritoriale
cu scopul intrarii sau iesirii in si din apele interioare; art.18, par. 1 (b) din
Conventia ONU privind dreptul marii din 10 decembrie 1982 nu face dacat sa
codifice dreptul international cutumiar in aceasta chestiune. De vreme ce libertatea
de navigatie este garantata, intai in zona economica exclusiva care poate exista
dincolo de apele teritoriale (art.58 din Conventie) si, in al doilea rand, dincolo de
apele teritoriale si in marea libera (art.87), rezulta ca orice state care se bucura de
dreptul de acces in porturi pentru navele sale se bucura a fortiori si de toate
libertatile necesare navigatiei maritime. Se poate astfel spune ca, daca dreptul de
acces in port este stingherit de amplasarea unor mine de catre alt stat, ceea ce este
incalcata este libertatea de comunicare si libertatea comertului maritim. In orice
caz, este sigur ca obstacolul in navigatia in aceste zone prejudiciaza deopotriva
suveranitatea statului de coasta asupra apelor interioare cat si dreptul de acces liber
de care se bucura navele straine.
Curtea nu a trecut peste drepturile statelor care nu sunt parti la acest caz in fata
ei subliniind expres ca interferenta cu dreptul de acces in porturile din Nicaragua
pare sa aiba un efect contrar economiei Nicaraguei si relatiilor comerciale cu
oricare stat ale carui nave se bucura de dreptul de acces in porturile sale. In
conformitate cu acestea, Curtea a statuat ca amplasarea minelor in sau in
apropierea porturilor statului Nicaragua reprezinta o incalcare, in detrimentul lui
Nicaragua, a libertatii de comunicare si a comertului maritim.
Opinia separata a Judecatorului Jennings formulata in legatura cu aceasta afacere
subliniaza rolul precedentului judiciar din Afacerea Corfu si al argumentului a
fortiori in construirea fundamentelor de jure ale hotararii Curtii din 1986:
responsabilitatea SUA pentru amplasarea nenotificata a unor mine in porturile
nicaraguaene, care in aparenta s-a soldat cu pagubirea unui numar de vase
comerciale, unele aflate sub pavilioanele unor state terte, pare sa fie o chestiune
care nu vine din prevederile unor tratate multilaterale si de aceea se afla in
jurisdictia Curtii. Cand acesta s-a pronuntat anterior cu privire la amplasarea
minelor in Afacerea Canalului Corfu, nu a gasit necesar, in legatura cu
responsabilitatea pentru daunele provocate de mine, sa invoce prevederile Cartei
Natiunilor Unite. Curtea a folosit, in 1949, obligatia de notificare a existentei
minelor " in beneficiul navigatiei in general" si obligatia " intemeiata nu pe
Conventia de La Haga din 1907, VIII, care este aplicabila pe timp de razboi ci pe
anumite principii generale si bine-recunoscute, anume: consideratii elementare de
umanitate, chiar mai precise in timp de pace decat in timp de razboi, principiul
libertatii de comunicare maritima si chiar obligatia fiecarui stat de a nu permite
folosirea propriului teritoriu pentru acte contrare drepturilor altui stat." '°~ Aceasta
norma juridica se aplica a fortiori cand un stat amplaseaza mine in porturile altui
stat sau in vecinatatea acestora, si nu notifica acest fapt. Nici daca aceasta
concluzie se intemeiaza pe art.51 din Carta Natiunilor Unite, chiar presupunand ca
SUA ar fi actionat in legitima aparare, lipsa notificarii navelor tot ar face ilegala
amplasarea minelor.
3.6. Stramtori servind navigatiei internationale
3.6.1. In Afacerea Corfu CIJ a precizat, in Hotararea pe fond din 4 aprilie 1 , sensul
notiunii juridice de stramtoare internati_ona_la care, fiind mai restransa decat
notiunea geografica de stramtoare, nu cuprinde decat acele cai naturale inchise de
navigatie maritima care fac legatura fie intre doua portiuni de mare libera (si/sau
zee, adaug in contextul noului drept al marii) si, in consecinta, sunt susceptibile a fi
folosite de navigatia internationala. Hotararea cuprinde referiri la rgimul cutumiar
al stramtorilor internationale asa cum era el recunoscut la mijlocul secolului: "Este,
in opinia Curtii, general recunoscut si in concordanta cu cutuma
internationala faptul ca statele au, pe timp de pace, dreptul de a-si trimite
navele de razboi prin stramtorile servind navigatiei internationale care leaga
doua portiuni de mare libera fara vreo autorizatie prealabila din partea
autoritatilor statului de coasta, cuconditia ca pasajul sa fie inofensiv. Cu
exceptia situatiilor cand o conventie internationala stipuleaza altfel, nu exista
nici un drept al statului riveran de a interzice un astfel de pasaj prin stramtoare pe
timp de pace." Regimul juridic cutumiar cuprinde si obligatia (neindeplinita de
Albania) de a notifica, "in beneficiul transportului maritim in general, existenta
unui camp minat in apele albaneze si sa avertizeze navele de razboi britanice de
pericolul iminent la care se expun". '°8 Noul drept al marii cuprinde atat elementele
definitiei cat si cele ale regimului juridic exprimat de Curte inca din 1949.
3.6 tr
` In Afacerea privind trecerea prin Marele Belt supusa jurisdictiei CIJ de
catre Finlanda la 17 mai 1991, atitudinea Curtii a fost ultrarezervata desi ar fi
putut face numeroase precizari in ceea ce priveste limitele intinderii
drepturilor statului riveran unei stramtori. Iata cateva detalii ale pozitiei
deosebit de critice fata de instanta care nu a reusit, prin Ordinul din 29 iulie 1991,
nici macar sa indice dreptul aplicabil in speta. Pe scurt, Finlanda demareaza
procedurile jurisdictionale impotriva Danemarcei cu privire la o disputa privind
pasajul prin stramtoarea Marele Belt (Storebaelt) si la proiectul guvernului
Danemarcei de a construi o ruta fixa de trafic care sa lege atat rutier cat si pe calea
ferata canalele de Est si de Vest ale lui Stramtorii Marelui Belt. Consecinta acestui
proiect si, in particular, a planificatelor poduri suspendate ia mare inaltime peste
Canalul de Est ar determina inchiderea permanenta a marii Baltice pentru navele
de tractiune de peste 65 metri inaltime, prin aceasta impiedicandu-se trecerea
platformelor de foraj si a piatformelor petroliere fabricate in Finlanda, care
necesitata mai mult spatiu. Finlanda a solicitat Curtii sa judeca si sa statueze ca (a)
exista un drept de pasaj liber prin stramtoarea Marele Belt de care se bucura toate
navele care intra sau ies din porturile
finlandeze si din santierele navale; (b) ca acest drept se extinde platformelor de
foraj, platformelor petroliere si oricaror alte vase in chip rezonabil
imaginabile; (c) constructia unui pod fix peste stramtoarea Marele Belt, asa
cum este planuita de Danemarca, ar fi incompatibila cu exercitarea dreptului
de pasaj anterior prevazut; (d) Danemarca si Finlanda sa fie obligate sa
inceapa negocierile, cu buna credinta; (e) indicarea garantiilor dreptului de
pasaj.
La 23 mai 1991 Finlanda solicita Curtii sa dispuna masuri provizorii
referitoare la stoparea oricaror activitati de constructie la podul de pe Canalul de
Est care ar impiedica trecerea vapoarelor, in particular a platformelor de foraj si a
platformelor petroliere, in drumul lor inspre si dinspre porturile si santierele navale
finlandeze ca si abtinerea Danemarcei de la orice actiune care ar putea prejudicia
rezultatele procedurilor jurisdictionale deja declansate. Prin Ordinul din 29 iulie
1991 Curtea arata ca dreptul invocat de Finlada este dreptul de pasaj prin
Stramtoarea Marele Belt a navelor, inclusiv platformele de foraj si
platformele petroliere. Acest drept este cu atat mai important cu cat Canalalul de
Est din Stramtoarea Marele Belt este, pentru anumite nave, singura cale de
acces din si in Marea Baltica. Danemarca, desi recunoaste ca exista un drept de
pasaj liber prin stramtorile daneze pentru navele comerciale ale tuturor statelor,
neaga aplicarea sa si la structuri mai inalte de 170 de metri de la baza, inter alia,
pentru ca astfel de structuri nu pot fi calificate juridic drept `nave' . Danemarca
arata ca nu pot fi luate masuri provizorii pentru ca, nici macar prima facie, cazul nu
a fost solutionat in favoarea Finlandei. Curtea precizeaza ca nu dreptul de pasaj
liber este disputat ci natura si intinderea sa, statuand ca el poate fi protejat de
masuri provizorii.
Instanta precizeaza ca masurile provizorii sunt justificate daca este o urgenta in
sensul ca exista vreo actiune care prejudiciaza drepturile oricarei parti. Potrivit
planurilor de constructie a podului din Canalul de Est, inainte de sfarsitul anului
1994 nu va aparea vreun obstacol fizic care sa impiedica accesul prin stramtoare,
motiv pentru care, sustine Danemarca, nu este necesara indicarea unor
masuri provizorii. Mai mult, Curtea a tinut cont de asigurarile Danemarcei ca
nu va impiedica in nici un fel exercitarea dreptului de pasaj prin stramtoare,
inclusiv in ceea ce priveste platformele de foraj sau platformele petroliere si nu va
pune Finlanda, pana la sfarsitul anului 1994, in situatia de a-si exercita acest drept
pe o ruta mai putin convenabila sau mai costisitoare. Finlanda a sustinut ca
proiectul danez I-a provocat, deja, pagube intereselor sale economice deoarece
santierele sale nu mai pot participa pe deplin la oferte privitoare la nave al caror
acces ar fi impiedicat de constructia podului peste Canalul de Est, existenta
proiectului avand un potential negativ asupra potentialilor clienti ai santierelor
finlandeze. Totusi, Curtea a aratat ca Finlanda nu a adus dovezi cu privire la aceste
pretinse daune.
Printr-un Ordinul Curtii se respinge (in unanimitate) cererea de indicare a unor
masuri provizorii in timp ce se arata ca orice negocieri intre partile implicate cu
privire la obiectul cauzei pendinte cu scopul de a se ajunge la o intelegere directa si
amicala era binevenita.
In urma platii unei compensatii financiare la 3 septembrie 1992, Finlanda se
desisteaza si prin ordinul Presedintelui Curtii din 10 decembrie 1992 este dispusa
scoaterea cauzei de pe rolul instantei.
al M 'i Nordului Hotararea CIJ din 20 februarie 1969 (sau despre prima etapa a
rolului CIJ)
octnna ranceza a apreciat ca dreptulm marii i-au fost pulverizate
coerenta si securitatea raporturilor juridice dupa aceasta hotarare
judecatoreasca. Fara a utiliza argumentele ei, iata cateva elemente care
se constituie ca argumente ale noii teze
privind rolul principal al jurisprudentei internationale in cadrol teoriei
izvoarelor dreptului marii. CIJ a aratat fundamentul drepturilor statului
riveran asupra platoului continental: "Dreptul statului riveran la platou
continental are ca fundament suvernanitatea pe care o exercita asupra
teritoriului caruia platoului continental ii este prelungire naturala sub mare""°.
Caracterul inerent al drepturilor statului de coasta decurge din faptul ca sunt
"independente de ocuparea fictiva sau efectiva, ca si de orice proclamatie
expresa". Aceste drepturi exista ipso facto si ab initio .' 1' Totusi,
principiul delimitarii platoului continental printr-un acord intre statele
riverane, asa cum este prevazut in dreptul de la Geneva, lasa nerezolvata
chestiunea esentiala a regulilor de fond aplicabile delimitarii platourilor
marine. Art.6 al Conventiei de la Geneva privind platoul. continental arata ca
in situatia esecului unui acord se poate - in absenta unor circumstante
speciale - aplica regula liniei mediane in cazul unui platou adiacent la 2 sau
mai multe state ale caror tarmuri se afla fata in fata si regula echidistantei
punctelor , celor mai apropiate de liniile de baza in cazul unui platou âdiacent'
~~teritoriiior ~~ celor 2 state limitrofe. Aceasta regula nu avea un carâcter
cutumiar la data adoptarii sale si nici nu 1-a dobandit dupa -aceea, in ciuda
argtzmentatiei Curtii in Hotararea din 1969. Chiar o sentinta arbitrala din 30 iunie
1977 pronuntata in Afacerea platoului continental al Marii Manecii a urmat
aceasta cale care nu a facut decat sa pulverizeze securitatea raporturilor juridice
din dreptul marii. Regula `echidistantei - circumstantelor speciale', neavand un
caracter cutumiar, nu este opozabila statelor care nu sunt parti la Conventia de
la Geneva (in speta, Germania nu ratificase, la acel moment, Conventia de la
Geneva privind platoul continental din 1958). Rolul Curtii in
aceasta Hotarare din 1969 este semnificativ in ceea ce priveste metodologia de
rezolvare a disputei: Hotararea invita partile (Germania, Danemarca si Tarile de
Jos) sa incheie un acord, precizand conditia luarii in considerare a principiilor
echitatii si a anumitor factori invocati ulterior de toate celelalte spete consacrate
delimitarilor platourilor continentale: configuratia generala a tarmurilor (inclusiv
concavitatea acestora), structura fizica si geologica a platoului, raportul rezonabil
intre intinderea platoului continental si lungimea tarmului s.a. Ca o prima
concluzie, Curtea a recomandat Partilor in conflict adoptarea unui Acord de
delimitare dar s-a abtinut de la o abordare frontala impusa printr-o delimitare
proprie. Gasim aici, status nascendi, algoritmul procedural pe care Curtea il va
dezvolta si relua in deceniile urmatoare f~~~e ep~r~unea ~ din las~~~)~o-
Aceasta atitudine rezervata va fi depasita curand, in cea de a 2a etapa a rolului
Curtii in delimitarea platourilor continentale.
Un alt trend cel putin in fapt, daca nu in drept, este principiul delimitarii
frontierelor maritime astfel incat toti litigantii sa aiba alocat accesul la zonele care
se aproprie. de maximul distantei de tarmuri permis pentru fiecare dintre zone.
Acest trend a inceput cu Afacerea din 1969 unde RF Germania a fost scutita de
efectul liniei echidistante generat de tarmurile vecinilor sai. Solutia finala,
intemeiata pe hotararea Curtii, a luat forma unui acord (incheiat in 1971) care
acorda Germaniei o fereastra catre mare ce apropie mijlocul Marii Nordului si il
leaga direct cu zona opusa Marii Britanii. Coerenta jurisprudentei si consecventa
judecatorilor sunt evidente deoarece nici o alta hotarare judecatoreasca sau sentinta
arbitrala ulterioara nu a awt efectul de a taia integral accesul unui litigant la limita
maritima a oricarei zone revendicate: spre exemplu Malta nu a fost in stare sa
realizeze o frontiera echidistanta de costele libiene si malteze, ajungand, in final, la
ceva foarte apropiat de aceasta; in Hotararea privind delimitarea in Golful De
Fonseca, Curtea a evitat sa interogheze Honduras cu privire la anularea deplina a
efectului in golf prin statuarea unui condominium istoric si indivizibil. Curtea a
recunoscut dreptul tuturor statelor de litoral la o parte din zonele din largul
oceanului pana la linia de inchidere a golfului (daca zona din largul golfului este
impartita de frontiere maritime), Honduras isi poate gasi doar un coridor lung si
ingust, ca un sandvis intre El Salvador si Nicaragua. In sfarsit, in cazul St.Pierre si
Miquelon tribunalul arbitral a acordat micutei insule fantuzesti aflata in apropierea
coastelor Canadei un coridor foarte ingust construit in larg de la limita lor de
200 mm (coridorul se intinde de la sudul insulei si reflecta directia tarmului; o
frontiera maritima de 88 km.lungime si 3,160 km.largime a fost stabilita de
acordul dintre Franta si Monaco din 16 febr.l984). Cu siguranta,
proportionalitatea si alte consideratiuni ar fi putut foarte bine fi ~indeplinite
printr-o delimitare mai compacta si mai realizabil ~ Tribunalul pare sa fi pus
valoare pe accesul la o distanta lunga fata de larg, desi coridorul poate fi prea
stramt pentru pescuitul comercial francez. De vreme ce coridorul nu pare sa
includa o zona valoroasa de pescuit, tribunalul pare sa se fi focalizat in zona de
delimitare ca fiind opus intereselor economice si de baza (tribunalul a refuzat
sa decida daca coridiorul francez trebuie sa duca dincolo de 200 mm de la
tarmurile lui St.Pierre si Miquelon; acest acces al insulitei nu poate fi nelimitat
deoarece zona dincolo de 200 mm de la insula frantuzeasca se afla in interiorul
limitei de 200 mm a costelor canadiene de la Nova Scotia si Newfoundland.
Astfel zona franceza poate fi incapsulata in interiorul zonelor canadiene de
coasta).Vazut in alt mod, tribunalul a negat Frantei victoria cu privire la
obiectivele sale economice - accesul substantial la pescuit. Ca o consolare,
tribunalul a acordat Frantei victoria simbolica asupra unei zone care se intinde
pana la limita de 200 mm. Aceasta delimitare poate face pescuitul si
managementul resurselor in zona dificil in absenta unor acorduri intre Franta si
Canada.
Nu putem incheia trimiterile la Hotararea CIJ din 1969 fara a aminti pozitia unui
prestigios judecator american, Philip Jessup care, in Opinia separata formulata cu
aceasta ocazie, a aratat ca principala limita a Hotararii este aceea ca si Curtea si
Partile implicate au evitat delimitarea frontierei maritime in functie de adevaratul
temei al disputei: accesul la hidrocarburile din platoul continental al Marii
Nordului.'~~rofesorul Jonathan Charney
~ ~ ~~2 In anumite cazuri, mai rare, statele au desenat frontiere maritime
care au creat coridoare stramte: Cipru-Marea Britanie, Dominica-Franta
sau OlandaVenezuela, vezi International Maritime Boundaries. Un coridor
stramt poate fi mai viabil daca este stabilit prin acord care precizeaza
ingrijorarile specifice sau daca este creat in contextul altor aranjamente
amicale.
rl ~ ~~3 ICJ Reports, par.66.
arata ca opinia exprimata de Ph. Jessup are un anumit farmec: dreptul international
exista pentru a deservi interesele statelor si activeaza cel mai bine atunci cand
optimizeaza interesele tuturor statelor interesate. In fiecare caz, argumenteaza
Jessup, Curtea trebuie sa se focalizeze pe miezul/samburele disputei (care, in
Afacerea Platoului continental al Marii Nordului era accesul la hidrocarburi).
Curtea ar trebui sa croiasca/modeleze un rezultat care imparte cel mai bine
resursele. Litigantii ar trebui sa fie adanc motivati sa imbratiseze judecata si sa
sustina legea. In consecinta, pozitia Curtii va fi intarita. Daca interesele curente ale
statelor sunt acoperite, frontiera poate fi asezata amical. Ea va ramane foarte
probabil stabilita chiar daca aceste interese se vor schimba in viitor. Apreciem ca
limita acestei abordari este faptul ca nu se intemeiaza pe un set predictibil de
principii. Temeiul delimitarii maritime frontaliere va varia in functie de interesele
care sunt cel mai mult prezente in pozitiile luate de catre state. Intr-o situatie ar fi
un banc de peste de importanta curenta, in altul ar fi hidrocarburi in apropiere si in
altul, mediul inconjurator. Pentru fiecare dintre situatii, impartirea va trebui
modelata. La sfarsit dreptul si, prin acesta, hotararea Curtii, va aparea ca nefiind
intemeiat pe un principiu. Dar hotararile Curtii trebuie sa fie bazate pe legitimitatea
si autoritatea normelor de drept de aplicare generala, cu consecinta ca instanta isi
poate exercita autoritatea, atrage respectul comunitatii internationale si induce
ascultare hotararilor sale. Un proces de luare a deciziei intemeiat in mod esential
pe interesele ad-hoc ale statelor, chiar validat de catre CIJ, va beneficia de minima
legitimitate. Statele pot cadea de acord intre ele sa-si delimiteze frontierele pe baza
intereselor curente. Curtea, oricum, va forta/impinge statele sa-i accepte
delimitarile sale numai daca ele sunt intemeiate pe reguli mai principiale care sa-I
acorde legitimitate hotararilor. Doar in cadrul procesului politic si nu prin
jurisdictia Curtii sunt stabilizate si rezolvate conflictele pe temeiul intereselor
curente ale statelor. Aceasta atitudine poate incetini evolutia unui drept stabil.
Resursa naturala, mediul si alte preocupari similare pot fi cel mai bine adresate
pe fondul lor in lumina, dar separate de, delimitarea frontaliera.
3.7.2. In Afacerea delimitarii platoului contine Tunisia st i Hotararea pe fond
din 24 febr.l982 si cea privind revizuirea din 1985 (a doua etapa a rolului CIJ),
~Curt~a a intarit, in primul rand, importanta notiunii de `adiacenta' In al doilea
rand, in Hotararea pe fond din 1982, Curtea a inserat cateva elemente interesante
care au i-au construit argumentatia juridica: in primul rand, Curtea a consfintit
noua tendinta consacrata la acel moment prin sesiunile UNCLO~ de respingere a
aplicarii principiului prelungirii naturale a platoului continental (invocat de parti)
deoarece ne aflam in prezenta unui singur platou continental comun celor doua
state litigante. Prevederile cu caracter de lege ferenda la acel moment, se regasesc
codificate in art. 76, alin.l si art.83, alin. 1 din Conventia de la Montego Bay si nu
mai contin referirea la prelungirea naturala a continentului in deimitia platoului
continental. Mai curand poate fi aplicat un simplu principiu al distantei (art.76,
alin.1 ) sub imperiul unui rezultat echitabil al delimitarii (vezi mai jos, art.83 din
Conventie).
Pentru a ajunge la acest rezultat, in temeiul compromisului bilateral, Curtea a
trebuit sa aplice principiile echitatii. Acestea nefiind general definite, era covarsitor
pentru instanta sa se exprime cat mai limpede la acest punct. Curtea a intampinat
dificultati in precizarea principiilor echitatii care se aplica in acest caz, cu atat mai
mult cu cat proiectul de art.83 din Conventia de la Montego Bay nu indica vreun
criteriu specific cu rol de ghid in cazurile de delimitari. Cum instanta stabilise
anterior ca factorul geografic nu putea fi luat in considerare in aceasta situatie si ca
nu au importanta mijloacele de obtinere ci rezultatul in sine, doar aprecierea
subiectiva a Curtii a putut determina principiile echitabile pertinente. Prin aceasta,
Curtea a estompat hotarul dintre o decizie data ex aequo et bono si una intemeiata
pe aplicarea dreptului international, evaluand cu discretie totala caracterul echitabil
al rezultatului.
/! ~ ~cueil 1982, p.61.
~ ~Abreviere de la United Nations Conference on Law of the Sea,
desfasurata pe parcursul a 11 sesiuni in perioada 1973-1982 si finalizata cu
adoptarea Conventiei ONU privind dreptul marii, la 10 decembrie 1982, in
localitatez jamaicana Montego Bay.
In temeiul principiului potrivit caruia pamantul domina marea, au fost
considerate relevante acele portiuni de tarm asupra carora un stat isi exercitase
drepturile, uzurpand / abuzand de drepturile celuilalt stat; instanta a constatat ca
aceasta suprapunere a pretentiilor se realiza numai cu privire la fundul marii intre
Ras Kapoudia (pe coasta tunisiana) si Ras Tajoura (pe coasta libiana). Teritoriul
supus delimitarii era, in consecinta, cuprins numai intre coordonatele (meridiane si
latitudini) corespunzatoare celor doua puncte. ,/
Curtea a identificat mai multe circumstante relevante~dintre care a retinut:
temeiurile istorice care, in final, nu au fost afectate de delimitarea adoptata. Curtea
a exclus considerentele economice ca neavand nici o greutate in delimitare dar a
mers atat de departe incat a acordat o relevanta decisiva conduitei partilor in ceea
ce priveste propriile stradanii de delimitare, respectiv o linie mergand aproape
perpendicular pe coasta la un unghi de aprox.26 grade Est-Nord de la Ras Ajdir.
Oricum, Curtea a subliniat ca aceasta nu era o limita acceptata de frontiera sau prin
achiesare ci mai curand una reprezentand un angajament de tip modus vivendi.
Rolul CIJ este covarsitor subliniat prin partea a IIa a Hotararii care cuprinde,
pentru prima data in istoria jurisdictiei Curtii, metoda practica de delimitare cu
ajutorul regulilor si principiilor precizate in prima parte. Singura sarcina care a
ramas partilor a fost cea tehnica, de incorporare a desenului in tratatul care va
contine rezultatul activitatii Curtii, incredintata expertilor.
Curtea a exclus metoda echidistantei ca principiu juridic obligatoriu sau ca
metoda avand un statut privilegiat in raport de alte metode. Nu numai ca nu exista
o metoda obligatorie de delimitare in dreptul international dar este posibil sa se
aplice mai mult de o metoda in aceeasi delimitare.l"
6 Dintre factorii geografici relevanti care, oricum, nu au fost luati in
considerare, amintesc: schimbarea directiei coastei tunisiene in golful
Gabes, situatia marimii insulelor Kerkennah si inaltimea lorjoasa ca si
insula Djerba.
CIJ a inclusin dispozitivul hotararii judecatoresti si verificarea
rezultatului obtinut cu ajutorul regulei proportionalitatii, concluzionand
ca sunt indeplinite cerintele acesteia ca aspect al echitatii. La o analiza
atenta, a doua parte a hotararii judecatoresti nu satisface cerintele cuprinse in
compromisul incheiat de partile in conflict. Curtea era chemata, in paragraful 2
al acestui acord, sa indice metoda practica de delimitare. Totusi, se poate
constata ca instanta a esuat in a preciza metoda practica de aplicare a
principiilor si regulilor pertinente. Acest esec se datoreaza
imprejurarii ca singurul principiu de drept international apreciat ca fiind
aplicabil in aceasta delimitare este acela al echitatii, cu luarea in considerare a
circumstantelor relevante. Curtea ar fi putut valorifica oporiunitatea de a
defini si clarifica aceasta notiune a principiilor echitatii. Ar fi trebuit,
deasemenea, sa acorde mai multa consideratie combinatiei dintre echidistanta
si regula circumstantelor speciale, elaborata de tribunalul arbitral din
1977 in speta anterior mentionata si aplicata, in mod repetat, in practica.
Aceasta regula subliniaza caracteristicile fizice ale zonei supusa
delimitarii, considerandu-le indicatorul oricarui proces de
delimitare si, prin aceasta, minimizand subiectivismul inerent oricarei
evaluari a circumstantelor speciale ale unei regiuni. O asemenea regula ar fi fost
cu atat mai necesara si mai folositoare cu cat noul drept al marii renunta la
conceptul prelungirii naturale in favoarea principiului distantei cel putin pana la
200 de mm. De altfel aceasta codificare asimileaza institutia platoului
continental institutia zonei economice exclusive. Ratand sansa de a acorda
notiunii vagi de 'principii ale echitatii' o dimensiune juridica
, Curtea a esuat in stabilirea unor linii directoare pentru viitoarele
cazuri de delimitare, lasand reglementarea disputei unei aprecieri
subiective a factorilor de orice natura. Ingrijorarea sustinuta de aceasta
hotarare este aceea ca in ciuda celo~e s-au accentuat dupa Afacerea platoului
continental din 1969 n , exercitarea justitiei distributive pare a fi o operatie de
impartire echitabila, exact asa g Si anume ca delimitarea platoului continental nu
inseamna exercitarea justitiei distributive.
cum a fost revendicata de un mare numar de state in timpul UNCLOS III.
Cel mai semnificativ aspect al Hotararii este acela ca instanta a `investit' in
aceasta directie. Protestul exprimat la sfarsitul hotararii, anume acela ca este
singura disputa care a fost judecata in acest sens si ca "nu se va incerca
supraconceptualizarea aplicarii principiilor si regulilor privitoare la platoul
continental" (par.l32) nu schimba acest fapt deoarece este general acceptata
greutatea atribuita inevitabil rationamentelor Curtii, cu atat mai mult in domeniul
dreptului marii si, in special, cu privire la delimitarea platoului continental.ll9 Fara
a construi neaparat, la randul meu, circumstante favorabile Curtii, reiau din opinia
separata formulata de Judecatorul Shahabuddeen, precizarea referitoare la
dificultatile de impunere a instrumentelor juridice in vederea obtinerii unui rezultat
echitabil: "In materie de delimitare maritima, unde marja de apreciere este atat de
larga, dificultatea consta in a prezenta un fundament juridic satisfacator pentru
exercitarea puterii discretionarecu scopul rezultatului care sa nu apara drept `o linie
pe care Curtea a scos-o ex nihilo" (CIJ, Recueil 1982, p.150, &14).
Rolul Curtii este subliniat si de atitudinea opozanta fata de trendul care consacra,
incepand cu Hotararea din 1969 (si reluat prin Sentinta arbitrala in litigiul privind
platoul continental dintre Franta si Marea Britanie din 1977, vezi paragraful
anterior) referirile la principiul echidistantei. In dezacord cu aceste precedente
judiciare si in lumina situatiilor create prin absolutizarea acestui principiu, art.83,
& 1 din Conventia de la Montego Bay abandoneaza orice referire la echidistanta in
favoarea invocarii scopului de a se ajunge la o `solutie echitabila' . Norma juridica
conventionala cuprinde si un dispozitiv de trimitere la art.38 din Statutul CIJ,
izvorul izvoarelor dreptului international public. Asa cum a remarcat expres CIJ,
contrar dispozitiilor din Textul de Negociere compus Oficial care recomanda
recurgerea la `principii echitabile', prin aceasta intelegand principiul echidistantei,
"in noul text, orice indicatie a unui criteriu specific care sa poata ajuta statele
interesate sa ajunga la o solutie echitabila, a disparut. Accentul este pus pe solutia
echitabila la care ale trebuie sa ajunga"'z°. Pe aceeasi linie, Curtea si-a intarit
atitudinea in Hotararea din 1985 in Afacerea privind delimitarea platoului
continental dintre Libia si Malta. Astfel, singura calitate juridica ceruta
"principiilor si regulilor aplicabile delimitarii zonei de platou este `producerea unui
rezultat echitabil' : "Rezultatul este cel care are importanta, principiile sunt
subordonate unui obiectiv in asteptare. Echitatea unui principiu trebuie apreciata
dupa utilitatea pe care o are in obtinere unui rezultat echitabil. Toate principiile nu
sunt, in sine, e itabile; echitatea este solutia care le confera aceast~ cahtate"'z'.
Inconsistenta reglementarii juridice conventionale ~ este pe deplin reflectata in
acest paragraf, implicit si rolul modelator care revine Curtii. In definitiv principiile
echitatii au un continut imprecis iar circumstantele relevante sunt, teoretic,
nelimitate. " Conventia fixeaza scopul de atins dar ramane muta in ceea ce priveste
metoda de urmat pentru a o obtine. Ea se limiteaza la a enunta o norma juridica si
lasa la latitudinea si discretia statelor si / sau judecatorului sarcina de a-i
formula/da un continut precis (Hotararea CIJ din 3 iunie 1985, in Afacerea privind
delimitarea platoului continental dintre Libia si Malta).'zz
Intr-o perspectiva axiologica, mesajul limbajului Curtii pare sa
incurajeze statele de coasta sa-si stabileasca orice pretentii doresc avand
sansa de a convinge adversarul sau terta-parte (tribunalul) ca echitatea se
afla de partea lor. Daca dreptul international se presupune ca este
normativ, aceasta formulare cade foarte aproape de ideal.
Raspunsul la aceasta articulatie dat de catre judecatorii care au formulat opinii
separate impotriva hotararii a fost foarte sever. Iata de ce in Afacerea platoului
continental dintre Libia si Malta, Curtea a dat inapoi de la viziunea extremista
anterioara: " Prin aceasta justitia, careia echitatea ii este o emanatie, nu este o
justitie abstracta ci o justitie in conformitate cu regula de drept; aceasta inseamna
ca aplicarea sa ar trebui sa etaleze consistenta si un anumit grad de predictibilitate;
desi justitia se uita cu atentie la circumstantele particulare ale unui anumit caz, se
uita si dincolo de ele, la principiile de mai mare aplicare generala."
Astfel ajustat, mesajul Curtii este clar: nu exclude posibilitatea ca sa fie
stabilita o regula de drept determinata in mod clar cu caracter gotic. Nici ca dreptul
maritim al frontierei sa transmita faptul ca este atat de imprecis incat fiecare
delimitare este hotarata pe o baza ad-hoc comparabila cu o decizie et aequo et
bono. Mai curand, in traditia de common law, seria continua de hotarari si decizii
ar trebui sa redefineasca in mod progresiv regule de drept si obiectivele ei. Cu
timpul, obiectivele normative esentiale ale acestui drept pot fi intelese mai bine, in
ciuda faptului câ ele ar putea sa nu fie atrase intr-o codificare potrivita. Chiar daca
o noua si determinanta codificare a dreptului nu este nici probabila nici apta sa aiba
valoare mai mare, rafinamentele in cadrul acestei aplicari a dreptului pot
imbunatati situatia normativa. In schimb, situatia imbunatatita ar putea produce
rezultate relativ consistente, corecte si sensibile la varietatea circumstantelor in
care frontierele maritime trebuie sa fie delimitate.
3.7.3. Afacerea delimitarii f tierei maritime in re iunea
aine, (Canada contra SUA), s-a judecat de catre o Camera a C~ sohcitata in
noiem rie 1981 si constituita in ianuarie 1982. Hotararea Camerei din 12 octombrie
1984, a sistematizat regula de baza pe care o regasim in art.6 al Conventiei de la
Geneva privind platoul continental si in art.83 din Conventia de la Montego Bay
(in proiect, la acel moment); "Nici o delimitare maritima intre state ale caror
tarmuri sunt adiacente sau se afla fata in fata nu poate fi efectuata unilateral de
catre unul dintre aceste state.
3 la 20 noiembrie 1981 SUA si Canada si-au schimbat instrumentele de
ratificare in vederea intrarii in vigoare a Tratatului prin care este supusa
reglementarii obligatorii in fata Curtii disputa cu privire la delimitarea
frontierei maritime in zona Golfului Maine (si acordurile anexe semnate in
Washington la 29 martie 1979).
Aceasta delimitare trebuie sa fie cautata si realizata printr-un acord in urma unei
negocieri desfasurata cu buna-credinta si cu intentia reala de a se ajunge la un
rezultat pozitiv. In cazul in care, totusi, un asemenea acord nu poate fi realizat,
delimitarea trebuie efectuata prin recurgerea la o instanta terta dotata cu
competenta necesara pentru acest lucru."'24
Partea a XVa a Conventiei de la Montego Bay creaza o procedura de
reglementare a diferendelor cu acest scop. Aceasta exigenta, exprimata cu
insistenta, a unui acord intre partile interesate raspunde si se justifica prin faptul ca,
in teoria proiectiilor coastelor, delimitarea corespunde in realitate unui sacrificiu -
in principiu mutual - al statelor de coasta asupra unei zone maritime cu privire la
care pot emite pretentii si, in contrapartida, al unei mai mari opozabilitati juridice
al titlului lor asupra zonei care le revine.
Acest principiu al delimitarii pe cale de acord - "recursul la o delimitare pe
cale arbitrala sau judiciara nu este, in ultima analiza, decat un succedaneu al unei
reglementari directe si amiabile intre parti" - lasa in intregime problema regulilor
de fond aplicabile delimitarii fundurilor.
Chiar si pentru statele care sunt parti la Conventie, Hotararea Curtii limiteaza
considerabil caracterul sau constrangator: desi Conventia din 1958 era in vigoare
intre Canada si SUA, Camera CIJ, care trebuia sa traseze o `frontiera' maritima
unica, a facut sa prevaleze principiul liniei mediane asupra principiului
echidistantei. In plus, multe decizii fac din regula "echidistantei circumstantelor
speciale" o "simpla expresie a unei norme generale potrivit careia limita trebuie sa
fie determinata dupa principii echitabile'zs .
3.7.4. Consolidarea celei de-a 2a etape
Una dintre caracteristicile em ente ale celei de a doua etape este conturarea unui
trend inaugurat inca din timpul activitatii CPJI referitor la statele care, fara a fi
direct implicate intr-o disputa aflata pe rolul Curtii, pot formula cereri de
interventie daca demonstreaza ca reglementarea fondului diferendului printr-o
hotarare a Curtii le poate afecta drepturile contemporane sau viitoare. Dintre
afacerile care au inclus astfel de cereri de interventie, cu precizarea ca nu toate s-au
finalizat cu acceptul Curtii in ceea ce priveste solicitarea de a interveni in proces,
mentionam:
o in 1981, in Afacerea privind delimitarea platoului continental dintre Libia si
Tunisia - solicitarea Maltei;
in 1983, in Afacerea privind delimitarea platoului continental dintre Libia si
Malta - solicitarea Italiei;
v in 1984, declaratia de interventie a El Salvadorului in Afacerea privind
activitatile militare si paramilitare in si impotriva statului Nicaragua; .
o in 1989, in Afacerea privind delimitarea frontaliera terestra, maritima si
insulara dintre El Salvador si Honduras - solicitarea statului Nicaragua.'26
In Afacerea privind delimitarea Platoului continental dintre Libia si Malta,
Hotararea pronuntata la 3 iunie 1985, Curtea si-a coordonat jurisprudenta in urma
modificarilor aduse de cea de a III a Conferinta ONU privind dreptul marii in ceea
ce priveste definitia intinderii platoului continental. Si in acest caz Curtea a
procedat in etape in vederea desenarii liniei de delimitare.'27
Deoarece testul proportionalitatii se aplica frecvent de catre Curte pentru
verificarea echitatii rezultatelor, aplicarea acestuia la acest caz a ridicat unele
dificultati: deoarece delimitarea a cuprins doar o portiune foarte mica din teritoriul
aflat in disputa, testul proportionalitatii nu poate fi aplicat. Oricum, referitor la
delimitarea intregului areal, Curtea a arata ca nu s-au evidentiat disproportii majore
care sa conduca la concluzia ca proportionalitatea, ca aspect al echitatii, nu ar fi
fost realizata. Doua puncte principale de discutie pot fi sintetizate in rationamentul
Curtii: 1 ) Rolul hotararii de neinterventie a Italiei in procedurile dintre partile
litigante: respectarea tuturor pretentiilor Italiei a avut drept rezultat o hotarare care
nu poate fi calificata drept "o rezolvare a disputei" aduse in fata Curtii.
Semnificatia se afla nu atat in faptul ca scopul geografic al hotararii a fost restrans
in modul precizat anterior ci mai curand in motivele nesatisfacatoare care au
condus la hotararea privind respingerea cererii de interventie. Curtea nu a rezolvat
adevarata problema a cererii italiene, anume chestiunea revendicarii unei legaturi
jurisdictionale, ci a impiedicat-o prin intemeierea hotararii sale pe motivatii
neconvingatoare si inconsistente. In speta, este dificil de acceptat modul in care
Curtea a procedat. O hotarare cu privire la punctul nodal al cererii de interventie,
adica legatura jurisdictionala, ar fi adus claritatea necesara de a incuviinta limitarea
scopului geografic al hotararii. In loc, exista temerea ca adevaratul scop, probabil
justificat, al unei asemenea abordari, nu a fost rezolvat.
O consecinta nesatisfacatoare a hotararii este aceea ca o cerere de interventie
care, in final, a fost respinsa, a avut acelasi efect de a lamuri Curtea ca si in situatia
in care Italia ar fi fost acceptata ca intervenient. Aceasta pozitie a potentialului-
intervenient, aceeasi sau chiar mai buna cu situatia in care interventia ar fi fost
permisa, este inconsistenta cu motivul pentru care procedura interventiei a fost
initial conceputa.
2) Desenarea liniei de delimitare este criticabila : rezultatul delimitarii CIJ pare
greu de justificat. Asa cum se subliniaza in unele dintre opiniile dizidente
formulate de judecatori din completul Curtii, modificarea catre nord a liniei
mediane dintre Malta si Libia ca si ipotetica incorporare a Maltei in Italia necesitau
temeiuri juridice. Curtea nu a explicat de ce portiunea de platou continental maltez
nu a putut fi definita de linia mediana care deja atribuise Maltei o portiune relativ
mica datorita faptului ca lungimile celor doua coaste erau atat de diferite incat
jumatatea superioara a triunghiului format de tarmuri ar fi constituit, intr-un fel, o
ajustare naturala a delimitarii bazata pe linia mediana. Desi anterior Curtea
declarasel 8 ca delimitarea nu este sinoriima cu refasonarea naturii sau cu
exercitarea unei jurisdictii distributive, hotararea din 3 iunie 1985 nu este
consistenta cu aceste principii fundamentale.
In concluzie, dupa pronuntarea acestei hotarari a fost evident ca statele
trebuie sa accepte faptul ca delimitarea in conformitate cu noul drept al marii
inseamna mai curand gasirea unui compromis acceptabil decat o decizie
intemeiata pe lege. Curtea are, astfel, sarcina delicata de a nu impiedica
promptitudinea statelor in acceptarea jurisdictiei bazata intr-o mare masura pe
libertatea de optiune, prin aceasta deplasandu-se dincolo de sfera judiciara de
adjudecare. In opiniile dizidente formulate la aceasta hotarare s-a aratat ca,
probabil, Curtea ar trebui sa se abtina de la lamuriri suplimentare regulilor si
principiilor pertinente intr-un anumit caz si sa lase partilor desenarea liniei
finale de delimitare printr-un compromi~ care sa fie acceptat prin respectarea
circumstantelor date' 9.2
3.7.5 In Delimitarea m r' ' tre Groenlanda si Jan Mayen, Hotararea ronun la
14 iunie 1993, recunoasterea fundamentelor echitatii in noul drept a mani)
Curtea a avut pentru prima data ocazia sa aplice prevederile Conventiei din
1958 privind platoul continental'30 (in principal
, art.6 care reglementeaza
delimitarea platoului continental)
Instanta a pornit rationamentul de la linia mediana dar nu a gasit necesar sa
distinga intre circumstantele speciale la care face referire Conventia de la
Geneva si circumstantele pertinente la care trimite dreptul cutumiar'3'.
Principiul afirmat de CIJ, in ciuda precedentelor judiciare pertinente, este acela
ca " solutia echitabila, ca scop al tuturor operatiilor de delimitare, reflecta
exigentele dreptului cutumiar in ceea ce priveste atat delimitarea
~ ~ g Vezi Hotararea din 20 februarie 1969 in Afacerea platoului
continental al M~rii Nordului (ICJ Reports 1969, p.3).
~ Vezi si ICJ Reports 1984, p.3 -163 si ICJ Reports, p.13-187.
~3° Vezi, pentru detalii, Chronique de~iurisprudence de la Cour
internationale de Justice, Birgitte Stern, in Joumal du droit intemational,
nr.3/1994, Ed.Techiques, Paris 1994, pag.748 - 772.
~3~ CIJ, R~cueil 1993, & 56,p.52.
platoului continental cat si a zonei economice exclusive (cu care instanta a
asimilat zona de pescuit)."
In Hotararea din 1993 Curtea s-a straduit sa mentina un echilibru intre diferite
aspecte particulare invocate de Parti. Astfel, respingand sustinerea norvegiana in
sensul preexistentei delimitarii in regiune, Curtea a adoptat pozitii diferite fata de
circumstante invocate de catre Parti: - in ceea ce priveste disproportionalitatea
dintre lungimile litoralurilor care se afla fata in fata (raportul fiind de 1:9 in
favoarea Groenlandei), Curtea a confirmat jurisprudenta anterioara de considerare
a acestui element, apreciind ca linia finala trebuie sa se situeaza intre linia propusa
de Danemarca si linia mediana sustinuta de Norvegia.
· Accesul la resursele heliomarine (indeosebi la pestele migrator care se
concentraza in partea meridionala a zonei in disputa) a fost luat in considerare de
catre Curte. S-a apreciat ca linia mediana se situeaza prea departe spre vest pentru
ca Danemarcei sa-I fie asigurat un acces echitabil la resursele de peste.
· Fata de chestiunea populatiei si a factorilor socioeconomici (factorul
cultural invocat de Danemarca), raspunsul Curtii a fost scurt si negativ (desi
Groenlanda numara 55000 locuitori in timp ce insulita Jan Mayen este locuita
sezonier doar de cei 25 de meteorologi din statiunea stiintifica amplasata acolo).
· Circumstantele de securitate au fost abordate de catre Curte in sencul "evitarii
dezechilibrelor" si, in consecinta, linia convenita nu va trebui amplasata prea
aproape de teritoriul nici unuia dintre cele doua state implicate.
· Nici conduita Partilor nu a fost calificata drept "circumstanta speciala" de
Curte: nici conduita de auto-limitare a Danemarcei si nici precedentul norvegian
dintr-o intelegere din 1980 cu Islanda prin care ii recunoscuse acesteia o zona
economica exclusiva de 200 mm in chiar zona in disputa "adica regiunile situate
intre Norvegia si Islanda unde distanta dintre liniile de baza este mai mica de 400
mm".
Argumentatia Curtii este interesanta in sensul ca nu se poate impune juridic
realizarea unei transpozitii, in principal pe temeiul rolului major jucat de
acordul de vointe in materie de delimitare. Mai mult, Curtea a exprimat
excelent principiul subordonarii metodelor scopului echitabil: "dreptul
international nu prescrie, in vederea ajungerii la o solutie echitabila, adoptarea unei
metode unice pentru delimitarea spatiilor maritime ale tuturor tarmurilor unei
insule sau pentru ansamblul fatadei litoralului unui stat ci mai curand adoptarea,
daca partile doresc, unor diverse sisteme de delimitare pentru diferite sectoare de
tarm".'32
In determinarea liniei Curtea a ajuns la concluzia ca trebuie sa deplseze linia
mediana pentru a acorda o intindere mai mare spatiilor maritime aflate sub
quasijurisdictia daneza: linia platoului continental trebuie ajustata datorita
disproportiei tarmurilor iar linia zonei de pescuit datorita cerintei realizarii unui
acces echitabila la resursele de peste.
Dispozitivul hotararii cuprinde, in paragrafele 91 si 92, operatiunile succesive
in vederea atingerii obiectivelor formulate.' 33
Chiar daca Hotararea a fost adoptata cu o larga majoritate ( 14 voturi pentru, 1
contra), aspectele si accentele subliniate de judecatori sunt deosebite. Am acordat
un spatiu larg aspectelor legate de echitate deoarece Hotararea din 1993 marcheaza
recunoasterea echitatii, in variatele sale moduri, ca fundament al izvoarelor
dreptului marii dar si ca tinta a oricarui demers de delimitare frontaliera. Un alt
aspect care se degaja indeosebi din formularile opiniilor individuale este valoarea
cutumiara a regulilor conventionale din dreptul de la Geneva si chestiunea
articulatiei dintre dreptul conventional si cel cutumiar. Nu in ultimul rand am reluat
criticat lipsa de finalitate a considerarii anumitor circumstante speciale. Dintre
declaratiile (4) si opiniile individuale (5) formulate, mentionez, pentru rezervele
exprimate si observatiile incluse, declaratia si opinia individuala formulate de
Judecatorul Oda, opinia individuala a Judecatorului Schwebel, cea a Judecatorului
Shahabuddeen si cea a Judecatorului Weeramantry. In contra adaug criticile
formulate de Judecaþorul ad-hoc Fischer in opinia sa separata.
· Declaratia si opinia individuala a Judecatorului Oda
In Declaratie Oda apreciaza hotararea Curtii ca facand parte din "gama
infinita de posibilitati care puteau fi alese de catre Parti". Totusi, in Opinia sa
individuala, Judecatorul sustine avanseaza mai multe critici la adresa
fondului hotararii, in cadrul unui adevarat curs de drept international
public, care accentueaza aspecte ale aparent coerentului corpus juris din
materia delimitarii platoului continental: 1) Nu exista
nici o constrangere, nici o regulajuridica care sa fie izvorul negocierilor de
delimitare care, deci, nu trebuie desfasurate intr-o anumita stare de
spirit. In consecinta, orice terta parte - in particular CIJ - careia i se solicita o
delimitare, nu poate decat sa actioneze ex aequo et bono; bineinteles,
aceasta sarcina poate fi incredintata Curtii numai prin acord intre Parti.
Solutia adoptata ramane, astfel, contestabila: "alegand o posibilitate in
defavoarea alteia, Curtea pare sa fi luat o decizie pur arbitrara";
2) Pe fond, Oda reproseaza Curtii ca nu a aratat motivele
care au condus-o la concluzia ca posesiunea unui tarm mai lung
confera automat o parte mai intinsa a spatiilor maritime; 3)
Hotararea Curtii nu explica acceptarea accesului echitabil la resurse ca
factor pertinent si nici nu explica termenul echitabil; 4) Curteâ nu
a motivat trasarea unei linii unice in ciuda consideratiunilor diferite
recunoscute platoului continental si zonei economice exclusive;
5) Oda arata ca este imposibil de calculat si de compensat aceste
elemente intr-o maniera matematica in vederea trasarii unei linii cu totala
obiectivitate. In final, Judecatorul Oda si-a reformulat critica
severa concluzionand ca, totusi, prin eforturile sale, Curtea a cautat cu
constiinciozitate sa ajunga la o solutie echitabila. · In Opinia
individuala a Judecatorului Schwebe ~ sunt aduse trei critici principale
Hotararii Curtii: Instanta a introdus elemente ale justitiei distributive
in dreptul international al delimitarilor maritime, "aruncand peste bord
experienta jurisprudentiala si dreptul cutumiar recunoscut in materie".
Argumentul sau este divizarea zonei in functie de bancurile de peste.
Judecatorul Schwebel arata ca nici in cadrul Conferintei de la Geneva si nici in
timpul lucrarilor Comisiei de Drept International nu s-a sustinut ca diferenta dintre
lungimile litoralurilor care se itfla fata in fata reprezinta o circumstanta
speciala.'36
Prin rationamentul Curtii, intemeiat esential pe zona de suprapunere a
revendicarilor si nu pe zona potentiala de suprapunere a revendicarilor, a fost
favorizata pozitia maximalista a Danemarcei si risca, prin linia deschisa in
precedentul judiciar, sa favorizeze revendicari lipsite de moderatie: "linia de
delimitare statuata de Curteda impresia recompensarii revendicarii
actionat Norvegia".
In concluzie Schwebel apreciaza ca ceea ce a mai ramas din dreptul
international al delimitarilor maritime este "o problema care te lasa perplex"
· In Opinia sa individuala judecatorul Shahabuddeen ~ pornind de la constatarea
ca, in speta, echidistanta se impune ca o regula de drept, ea nu trebuie sa fie
restransa in temeiul exceptional al circumstantelor speciale: "in drept, exceptia isi
conserva caracterul sau accesoriu de garantare a bunei functionari a regulei".
Mai mult, Shahabuddeen respinge suprapunerea regulei conventionale a
echidistantei-circumstantelor speciale celei cutumiare a principiilor echitabile-
circumstantelor pertinente, aratand ca prima are un camp mai restrans (in acelasi
sens s-a pronuntat si Schwebel).
In concluzie Shahabuddeen arata ca desi echidistanta este o metoda geometrica si
nu un principiu de drept totusi, in speta unde se prezinta sub forma liniei mediane
in temeiul art.6 par.l din Conventia de la Geneva din 1958 privind platoul
contirlental, f~ce parte in mod indiscutabil dintr-o regula de drept cu efectul, sub
rezerva celor 2 conditii (absenta acordului si inexistenta circumstantelor speciale)
ca delimitarea este rea:lizata prin linia mediana." Judecatorul se raliaza opiniei
formulate deja, potrivit careia nu exista nici o ratiune pentru care, pornind de la
criterii diferite, se ajunge la o singura linie unica care delimiteaza deopotriva
platoul continental si zona economica exclusiva. Singura ipoteza acceptabila in
aceasta privinta ar fi fost acordul Partilor.
· In sfarsit, entionez si Opinia individuala a Judecatorului Weeramantry ~datorita
examinarii notiunii de echitate careia i se confera o dimensiune universala. Analiza
subliniaza opera creatoare a Curtii de punere a fundamentelor unei jurisprudente in
auamaae. uc waamaw ua uvuav.uaua au c.vvauuc. aa ua~:~muaua
uacuu.
Dintre aspectele mentionate in aceasta hotarare citez doar cateva: 1) Curtea a
utilizat diferite modalitati/stadii de functionare si concepte ale echitatii: principii
echitabile, proceduri echitabile, metode echitabile si rezultate echitabile. Primele
trei le determina pe ultimele. Prin referire la jurisprudenta Curtii in Afacerea
platoului continental dintre Tunisia si Libia, s-a aratat ca notiunea juridica a
echitatii este un principiu general direct aplicabil in calitate de drept. Curtea nu a
utilizat efectiv echitatea ex aequo et bono sau ceea ce ar reprezenta alegerea unei
solutii juste si impartiale in ciuda altor norme de drept pozitiv, sau echitatea contra
legem. Notiunea de echitate in opozitie cu dreptul si rivalizand cu acesta intr-o
anumita masura, propune o serie de principii altele decat cele ale dreptului dar nu
este imaginea echitatii asa cum a fost asezata in dreptul international (de exemplu
in art.38, alin.2 din Statutul CIJ).
2) Curtea a aplicat echitatea praeter legem care permite "acoperirea lacunelor
dreptului" si echitatea infra legem apreciata ca fiind cea mai pertinenta categorie
utilizata in Hotararea Curtii din 1993. Weeramantry a trecut in revista diversele
izvoare ale echitatii ca si concept inclus in drept (principiile generale de drept,
jurisprudenta, doctrina, Carta Natiunilor Unite, practica statelor s.a.).
3) Este operata o distinctie intre recursul pozitiv/ a priori la echitate (in vederea
obtinerii unui rezultat echitabil) si recursul negativ l a posteriori la echitate
(permite verificarea caracterului echitabil al rezultatului unei delimitari maritime
frontaliere) concluzionand ca echitatea in sensul justitiei distributive si
redistributive nu intra in joc in aceasta speta.
4) "Ziua in care echitatea va fi coiiiplet prinsa intr-o definitie sau intr-o
formula, va fi si ziua in care creativitatea se va epuiza." Dintre criticile aduse
echitatii, Weeramantry noteaza: absenta unui mecanism precis de calificare, lipsa
preciziei semnificatiei sale, absenta cristalizarii rezultatelor echitabile, caracterul
evolutiv al dreptului marii si rolul major jucat de fapte in procedurile din dreptul
marii.
5) Judecatorul degradeaza echidistanta de la rangul de regula de drept
calificand-o drept "unul dintre multiplii factori care trebuie luati in considerare
intr-o afacere de delimitare". Adaug si remarca Judecatorului Ajibola care arata ca
"echitatea nu merge catre hazard in ape necunoscute". Pentru a completa puzzle-ul
de opinii formulate cu acest subiect, adaug si caracterul necontestat al faptului ca
echidistanta beneficiaza de o prezumtie de echitate chiar daca aceasta poate fi
restransa in prezenta circumstantelor speciale.
6) In final Judecatorul Weeramantry plaseaza echitatea intr-o perspectiva
universala: prezenta traditionala a echitatii in toate marile sisteme juridice,
filozofice si religioase ale lumii ii confera un caracter transcedental care poate
deschide perspective generoase dezvoltarii dreptului marii, in particular protectiei
mediului inconjuratcr.
· Mentionez o alta premiera in Afacerea Jan Mayen, remarcata de Judecatorul
Ajibola in Opinia individuala: "este prima afacere care are ca obiect zonele
maritime din nord-estul Atlanticului in care trebuie luat in considerare efectul
gheturilor".
· Opinia separata a Judecatorului ad-hoc Fischer'39, numit de Danemarca,
precizeaza ca de vreme ce disproportionalitatea lungimilor tarmurilor reprezinta o
circumstanta speciala, regula mediana nu poate constitui punctul de plecare al
delimitarii in
~~ CIJ, R6cueil 1993, p.303-314.
zona. Nejustificandu-se valoarea preferentiala acordata liniei mediane in temeiul
izvoarelor incidente in speta, nici intr-o perspectiva evolutiva nu se sustine aceasta
optiune deoarece Conventia de la Montego Bay a redus importanta acordata liniei
mediane de Conventia de la Geneva din 1958. Mai mult, Fischer apreciaza ca
instanta nu a valorizat corect raportul litoralurilor de 1:9 deoarece raportul intre
zonele atribuite prin Hotarare este doar de 1:3. Mergand pe acest argument, Fischer
arata ca daca` Curtea ar fi retinut propunerea Danemarcei (o linie situata la 200
mm de Groenlanda) raportul dintre zonele atribuite ar fi fost de 1:6 si, deci, ar fi
satisfacut mult mai bine principiul proportionalitatii invocat de instanta.
Judecatorul Fischer a criticat respingerea factorului socioeconomic si de
populatie in ai~gumentatia Curtii ca si respingerea practicii anterioare a Norvegiei
care ar fi putut fi transpusa in speta. In sfarsit, Judecatorul Fischer arata ca instanta
nu a justificat impartirea zonei in disputa in cele 3 sectoare si aplicarea unor criterii
distincte in fiecare dintre acestea. In concluzie, instanta ar fi trebuit sa dea castig de
cauza liniei propusa de Danemarca, situata la 200 mm de Groenlanda Orientala.
In sectiunea consacrata normelor procedurale am inserat si o sectiune
consacrata altor premiere inregistrate in aceasta afacere (vezi 3.)
In aceasta afacere Curtea s-a aflat in pozitia privilegiata de a elucida raporturile
dintre dreptul conventional si cel cutumiar, ambele temeiuri juridice ale disputei.
Cea mai importanta subliniere unanima a judecatorilor CIJ se refera la statutul
juridic al regulilor din Conventia ONU privind dreptul marii din 1982: pe
argumentul ca regulile din Conventie "reflecta exigentele dreptului cutumiar"'4°
coroborat cu precizarea ca "lucrarile celei de a treia Conferinte a ONU privind
dreptul marii au participat la dezvoltarea dreptului international general"'4', Curtea
a statuat expres ca "(Conventia din 1982) se straduieste sa formuleze principiile in
vigoare, intr-o anumita masura la aparitia lor, ale dreptului modern al marii".~42
La aceasta adug si remarca Judecatorului Ajibola: " chiar daca nu este inca in-
vigoare, Conventia reflecta totusi dreptul international cutumiar". Sintetic, remarc
recunoasterea valorii cutumiare (traditionale sau moderne) a normelor
conventionale din noului drept al marii, cu consecinta extinderii opozabilitatii lor si
fata de statele reticente in exprim~r~ consimtamantului de a deveni parti la
Conventia din 1982 1
Asa cum foarte rar se intampla, Curtea a considerat drept precedent o sentinta
a unui tribunal arbitral franco-britanic, pronuntata in 1977, care aseza art.6 din
Conventia de la Geneva in perspectiva dreptului cutumiar.'~ Iata de ce Curtea a
apreciat ca este dificil de gasit o diferenta apreciabila intre afectele art.6 din
Conventia de la Geneva si efectele regulei cutumiare care solicita, in mod identic,
o delimitare intemeiata pe principii echitabile. Curtea a manifestat, pentru prima
data, tendinta de a unifica corpusul juridic care reglementeaza delimitarile
maritime, "garantia continuitatii dreptului modern al marii care traverseaza
regimuri conventionale".
Dincolo de toate aceste aspecte dar in perspectiva teleologica,
ambele Parti implicate s-au declarat satisfacute de Hotararea Curtii.
Ca o ' concluzie finala a rolului Curtii in acest demers jurisprudential, sub
beneficiul de inventar al aspectelor procedurale controversate, il citez pe
Emmanuel Decaux care aprecia ca "instanta a facut dovada unui profesor, indicat
sa linisteasca statele nu atat in ceea ce priveste marile principii
!3 Precizez ca la 20 ianuarie 1999 erau Parti la Conventia ONU privind
dreprul marii din 1982 si la Acordul relativ la aplicarea Partii a Xla a
Conventiei din 1994, 130 de entitati (inclusiv Uniunea Europeana ca
atare) iar la Acordul relativ la conservarea si mangementul bancurilor
disipate si migratorii de pesti, adoptat la 4 august 1995 erau Parti 19
state (mentionez ca acest Acord are nevoie de 30 de ratificari pentru
intrarea in vigoare). Romania este parte, prin legea 110/1996 la primele
doua tratate internationale anterior mentionate.
directoare care il pot inspira pe judecator cat in ceea ce priveste micile aranjamente
practice care ii pot permite sa ajunga la o solutie mutual acceptabila pentru Parti."
(Doc. mim.p.l).
3.8. Zona economica exclusiva
Dreptul contemporan al marii a recunoscut platoul continental ca fiind
prelungirea dincolo de marea teritoriala si ca apartinand ipso jure statului de
coasta si conferind acestuia dreptul de a pretinde o zona economica exclusiva
(zee) intinsa pana la 200 de mile de la liniile de baza ale marii teritoriale. Daca
notiunea de platou continental este in primul rand de natura geofizica (prof.Rene-
Jean Dup~ aratand ca `platoul continental a fost descoperit de juristi't ~ prin
opozitie notiunea de zee a fost inventata de acestia. Cu siguranta codificarea
acestei zone, realizata tarziu prin noul drept al marii reprezinta una dintre cele
mai marcante inovatii ale Conventiei de la Montego Bay. Ca si in cazul istoriei
platoului continental, in perioada anterioara codificarii un rol major 1-a jucat
practica statelor de consacrare unilaterala a zee. Rolul CIJ s-a manifestat ezitant
la jumatatea deceniului 7 al secolului dar a revenit prin recunoasterea frecventa a
caracterului cutumiar al normelor care reglementeaza aceasta zona.
Conceptul inedit de zee are o istorie scurta dar furtunoasa: aceasta mare batalie
diplomatica este exemplara deoarece ea traduce toate tensiunile societatii
interstatale moderne, toate ambiguitatile unei structuri internationale perfectibile si
ale unei ordini economice mai juste. Bornele importante ale practicii statelor in
acest domeniu sunt: Declaratiile solemne de la Santiago de Chile din 1947 (ale
statelor Chile si Peru) si cele din 1952 (Chile, Peru si Ecuador) prin care aceste
state latino-americane anuntau decizia lor de a~i largi limitele marilor
teritoriale la 200 mm de la liniile de baza' Acestei revendicari I s-au alaturat state
I~tene-Jean Dupuy, L'ocean partage. ed.Pedone, 1979, p.105.
Aceasta limita corespundea distantei care separa aceste tarmuri de
Oceanul Pacioc prin curentul rece numit Humbold, apele fiind, din acest
motiv, foatte bogate in peste
africane dar I s-au opus, in prima etapa, marile puteri maritime (SUA, Marea
Britanie, Franta) care preferau principiul unei mari teritoriale mai putin intinse. In
a doua etapa, alte state, fara a-si extinde limitele marii teritoriale, si-au creat
propriile zone intinse de pescuit, dincolo de limitele apelor teritoriale. In paralel cu
procesul de intrare in vigoare a dreptului de la Geneva, in 1964 a fost semnata o
conventie internationala intre 13 state din Europa de Vest (fara Norvegia si Islanda)
care extindea la 12 mm drepturile exclusive de pescuit ale statelor riverane, intr-un
moment in care marile teritoriale consacrate ale acestor state depaseau rareori
limita de 3 mm. In completare, statele recent decolonizate in deceniile 5 -8 ale
secolului, in dezvoltare si dependente de resursele de peste au impins limitele
drepturilor economice dincolo de limita europeana acceptata de 12 mm.'4' Pe
aceeasi linie calificata drept opinio juris, Islanda a stabilit la 1 septembrie 1972
intinderea competentelor sale privind drepturile exclusive de pescuit pana la 50
mm de tarmuri. Este momentul in care a intrat in scena CIJ.
3.8.1. revede ca in situatia esecului unui acord se poate - in absenta circumstantelor
speciale - aplica regula liniei mediane in cazul unui platou adiacent la 2 sau mai
multe state ale caror tarmuri se afla fata in fata si regula echidistantei punctelor
cele mai apropiate de liniile de baza in cazul unui platou adiacent teritoriilor ale 2
state limitrofe. Aceasta regula nu avea un caracter cutumiar la data adoptarii sale si
nici nu 1-a dobandit dupa aceea, in ciuda Hotararii CIJ din 20 februarie 1969 in
Afacerea Platoului continental al Marii Nordului. Mai tarziu, aceasta inconsistenta
a fost preluata de Tribunalul arbitral constituit in Afacerea Platoului continental al
Marii Manecii in sentinta din 30 iunie 1977 si constant confirmata de jurisprudenta
posterioara.
3.8.2. acerea privind competenta in m te~ie . de pes_ cui_t ~I~ Germania, Re atu
mt Marii Britanii si Irlandei de Nord contra Is anda). In Hotararile sale din 25 iulie
1974, CIJ, avand gn~a de a nu anticipa evolutiile in desfasurare, a facut dovada
unei prudente foarte mari: a recunoscut Islandei dreptul de a rezerva cetatenilor sai
o zona exclusiva de pescuit intinsa pana la 12 mm de la liniile de baza dar fara a
condamna ideea unei zone preferentiale in favoarea statelor care se gasesc "intr-o
situatie de dependenta speciala in ceea ce priveste pescariile de coasta".'~ Instanta
a apreciat ca dincolo de 12 mm drepturile istorice ale statelor terte trebuie sa fie
pastrate si sa faca obiectul unui acord incheiat intre statele interesate. Pozitia Curtii
se intelege in contextul epocii: inspirata din ideologia de dezvoltare, prevederile
favorabile recunoasterii drepturilor preferentiale de pescuit au fost intemeiate pe
inegalitatea de fapt 'a statelor care urmareau compensarea si de care nu trebuiau sa
beneficieze decat statele defavorizate. Ideea `compensarii' nu a disparut nu datorita
invocarii de catre statele industrializate a principiului egalitatii ci mai degraba
datorita presiunilor egoismelor nationale; cu aparitia ideii si gestiunii comune a
`mediteranelor' (de exemplu in Marea . Caraibelor), conceptul `marii patrimoniale'
este abandonat dupa 1974 in profitul notiunii de zona economica exclusiva. Fara sa
tina cont de decizia instantei internationale care hotara ca limita de 50 mm nu
poate fi opusa RF Germania sau Marii Britanii, Islanda si-a intins noua sa zona de
pescuit la 200 mm in octombrie 1975. Aceasta atitudine a declansat cel de-al doilea
conflict cu Marea Britanie care s-a finalizat cu ruperea relatiilor diplomatice intre
cele doua state.
Notiunea juridica care sfarseste prin a se impune corespunde unui glisaj : pe de o
parte este estompata legatura stransa stabilita cu dreptul la dezvoltare iar idealul
solidaritatii internationale care a animat anumiti participanti la reforma in debutul
lucrarilor LTNCLOS III, a fost evacuat aproape in totalitate. Pe de alta parte, chiar
daca extinderea competentelor nationale nu echivaleaza cu o largire a marii
teritoriale, expresia utilizata arata bine ca este vorba despre mai mult decat o
simpla zona de pescuit si ca drepturile exclusive ale statului de coasta se intind
asupra ansamblului resurselor zonei.
Fara nici o indoiala conceptul de zee a dobandit, prin practica statelor, o
valoare cutumiara. El a fost rapid generalizat si, in principiu, nu suscita multe
obiectii. Dupa practica islandeza mai multe state, desi retic~te la inceput, si-au
intins zonele de pescuit exclusiv la 200 mm.' ~In 1977 si CEE si-a proclamat
aceasta zona in Marea Nordului fata de URSS.
In plan jurisdictional, trimiterile la conceptul in formare al zee au devenit din
ce in ce mai frecvente, marcand adaptarea jurisprudentei la aceasta opinio juris
deosebit de insistenta a statelor.
3.8.3. In Delimitarea platoului continental dintre Tunisia si Libia, Hotararea CIJ
din 24 februarie 1982, a calificat zee ca "facand parte din dreptul international
modern".'~'y
3.8.4. In Hotararea pronuntata la 12 octombrie 1984 in Afacerea delimitarii
frontierei maritime in regiunea Golfului Maine CIJ a aratat ca regula continuta in
art.74, & 1 din Conventie de la Montego Bay este " in conformitate, in prezent, cu
dreptul international general in materie"~' 3
Dupa revendicarile quasiuniforme ale statelor consacrate in ultimele doua
decenii si consfintirea continutului acestei notiuni de catre Curtea, codificarea
universala zee prin Conventia de la Montego Bay a aparut ca o consecinta fireasca.
Totusi, statele industrializate au folosit recunoasterea conventionala a zee drept
moneda de schimb contra unor concesii acordate de statele in dezvoltare:
acceptarea de catre acestea din urma a unei extinderi limitata de zonele aflate sub
jurisdictia statului riveran (marea teritoriala si zona contigua), trecand, prin cumul
de la 12 la 24 mm, acceptarea dreptului de liber pasaj in tranzit prin stramtorile si
apele arhipelagice s.a.'52
Spre exemplu Mexic, Brazilia, Columbia, SUA, Canada.
2l%6 IJ, R~cueil 1982, p. 74.
3 ~ ~IJ, R~cueil 1984, p. 294.
Referitor la regimul juridic al zee, Curtea precizeaza expres ca acesta nu este dedus
nici din suveranitatea teritoriala nici, mai putin explicit, din continuitate sau
contiguitate cu teritoriul dar are un fundament exclusiv functional si se
descompune in drepturi si titluri de jurisdictie in favoarea statului de coasta si in
drepturi si libertati pentru celelalte state. Trebuie precizat ca drepþurile statului de
coasta asupra zonei sale economice exclusive sunt de o mare amploare chiar daca
aceasta nu este o `zona de suveranitate' ~53 Aceasta este confirmata implicit de
articolul 59.
In ciuda similitidinilor dintre regimurile juridice ale platoului continental si zee,
suprapunerea a doua linii care delimiteaza cele doua zone quasiparalele pare putin
probabil sa fie regula generala. Totusi, solutia retinuta in Afacerea privind
delimitarea Golfului Maine era a unei linii unice pentru delimitarea platoului
continental si a zonei de pescuit dintre SUA si Canada. Valoarea acestui precedent,
ca si a celui din Afacerea privind delimitarea frontierei maritime intre Guineea si
Guineea Bissau (Sentinta arbitrala din 14 febr.l985), este limitata de vreme ce
Tribunalul si Curtea erau `tinute' prin compromis si atitudinea partilor (contrar
celei care a rezultat in urma Hotararii din 1984 unde, in anumite cazuri, trasarea
unei linii unice poate fi imposibila).
3.8.5. Similitudinile dintre conceptele juridice de platou continental si zee au fost
evidentiate expressis verbis de CIJ. Spre exemplu, referindu-se la resursele solului
si subsolului, instanta a indicat ca acestea sunt supuse unui regim aplicabil
platoului continental (Hotararea CIJ din 3 i~ie 1985 in Afacerea Platoului
continental dintre Libia si Malta' /~ Aceasta norma cutumiara se regaseste in art.56,
& 4 din Conventia de la Montego Bay. De altfel, esentialul dispozitiilor partii a Va,
referitoare la zee, reglementeaza problemele de pescuit.
3.8.6. In Afacerea delimitarii terestre, maritime si insulare intre El Salvador si
Honduras din 1992, Judecatorul Oda a facut pcecizari, anterioare intrarii in vigoare
a Conventiei din 1982, referitoare la regimul juridic al drepturilor statelor
dezavantajate geografic,
reglementare interferenta cu regimul juridic al zee: " Acest nou concept al
`dreptului la peste' in zona economica exclusiva al statului invecinat a fost
introdus in noul regim al marilor pentru a compensa statele dezavantajate
geografic care ar putea altfel sa aiba de suferit din cauza extinderii
jurisdictiei de coasta ale statelor vecine amplasate geografic intr-o pozitie mai
buna. Ma voi abtine de la orice pozitie de interpretare a chestiunii referitoare -
in vederea faptului ca are o linie lunga a tarmului la Atlantic, prin aceasþa nefiind
posibila revendicarea propriei zee in acea regiune - la posibilitatea ca Honduras
sa poata fi calificat ca `stat dezavantajat geografic', ipoteza care i-ar permite
sa-si revendice in Oceanul Pacific drepturile `statelor dezavantajate geografic'
asa cum apar ele in Conventia din 1982" 3.8.7. Comisia de conciliere constituita
de Islanda si Norvegia in Afacerea privind delimitarea platoului continental
al insulei Jan Mayen desi a propus doua linii distincte, a preconizat, totusi, o
delimitare unica dar a recomandat celor doua state sa coopereze pentru
exploatarea unei parti din platoul continental. Aceste recomandari au fost
acceptate de catre Parti printr-un acord din 22 oct.1981'ss. In revansa, in
Afacerea privind delimitarea maritima in regiunea situata intre Groenlanda si
Jan Mayen care a opus Norvegia Danemarcei, Curtea, adoptand o linie unica de
delimitare, a admis disocierea regulilor aplicabile: ea s-a intemeiat pe
Conventia din 1958 referitoare la platoul continental la care cele doua state in
litigiu erau parti pentru chestiunea delimitarii platoului continental si pe
dreptul cutumiar recunoscut referitor la zee pentru delimitarea zonei de pescuit
(pentru critica rationamentului Curtii, vezi analiza opiniilor individuale
formulate de Judecatorii Oda si Schwebel si Opinia separata formulata de
Judecatorul ad-hoc Fischer, mai sus, & 3.5.5.) In al doilea rand este
interesant de notat ca in urma unor negocieri extrem de dificile, art.289 din
Conventia de la Montego Bay permite statelor parti sa excluda diferendele
referitoare la interpretarea sau aplicarea art.74 (referitor la delimitarea zee
intre state ale caror tarmuri sunt limitrofe sau situate fata in fata) de la orice
mod de reglementare care se impune asupra lor. In acest caz si sub rezerva la
litigiul nascut dupa intrarea in vigoare a Conventiei, partile nu au decat obligatia de
a-1 supune procedurii de conciliere din Anexa V.
In tacerea Conventiei de la Montego Bay trebuie sa admitem ca regulile
aplicabile pescariilor in zee sunt transpozabile zonelor de pescuit, solutie
consacrata de CIJ in Hotararea sa din 1993: "Curtea a luat act de identitatea
pozitiilor partilor, care nu doresc sa obiecteze la, in reglementarea prezentului
diferend, delimitarea zonelor de pescuit cu ajutorul dreptului aplicabil delimitarii
zee". ~ s6
Aceasta solutie se desfasoara, insa, sub rezerva acordurilor care pot exista intre
statele interesate. Astfel, in Afacerea navoadelor din Golful Saint Laurent ( 1986),
Tribunalul arbitral a apreciat ca: " conceptele de zee si de zona de pescuit sunt
echivalente sub raportul drepturilor pe care statul de coasta le exercita asupra
resurselor economice ale marii" (& 49) dar Canada trebuie sa-si exercite
"competentele de natura functionala care ii apartin (& 48) dand efect Acordului de
pescuit pe care 1-a incheiat cu Franta la 27 martie 1972's~ Asemenea acorduri sunt
foarte numeroase si au ca obiect doua obiective urmarite de statele de coasta: o
exploatare mai rentabila, in vreme ce cetatenii straini participa la ea; limitarea
prazilor, fiind acordata prioritatea la reconstituirea stocurilor. Tinand cont de
caracteristicile statelor care negociaza aceste acorduri, ultimele sunt intemeiate atat
pe o stricta reciprocitate cat si pe o participare a statului reclamant sau a cetatenilor
sai la eforturile de dezvoltare ale statului de coasta. Statul de coasta nu poate, in
principiu, sa ia nici o masura la bordul unei nave straine daca infractiunea este
comisa inainte de intrarea in marea sa teritoriala; cu toate acestea - si aceasta
constituie o noutate - art.27, & 5 din Conventia privind dreptul marii, face o
exceptie pentru infractiunile la legile si regulamentele statului de coasta referitoare
la zona sa economica exclusiva sau la regulile prevazute in Conventie referitoare in
materie de protectie si prezervare a mediului marin, care acopera in mod
considerabil jurisdictia penala a statului de coasta (aceasta ultima dispozitie a fost
inserata la propunerea Frantei in urma Afacerii Amoco Cadiz ).
3.9. Marea libera
Dreptul universal de acces in marea libera reprezinta parte integranta a lui jus
communicationis, fiind un element vertebral al statutului juridic al acestui spatiu
maritim.'5g Egalitatea recunoscuta secular tuturor statelor in utilizarea marii libere
poate antrena conflicte in exercitarea libertatilor de catre unele sau altele dintre
state. Solutionarea lor este asigurata - in absenta unei reguli contrare - pe plan
intern.
Istoria jurisprudentei care a contribuit la limpezirea conceptului traditional
cutumiar de mare libera incepe cu Afacerea Lotus, solutionata de catre
predecesoarea CIJ, Curtea Permanenta de Justitie Internationala. Instanta a
recunoscut, in 1927, facultatea unui stat a carui nava este victima unui abordaj in
marea libera, de a-si aplica propriile reglementari penale.
3.9.1. La ora actuala, problema compatibilitatii anumitor utilizari private ale marii
libere cu libertatile recunoscute ansamblului statelor se pune cu deosebita
particularitate in ceea ce priveste experientele nucleare care conduc la delimitarea
unui perimetru interzis navigarii. CIJ s-a abtinut sa transeze chestiunea in
Hotararea sa din 20 decembrie 1974 in Afacerea privind experientele nucleare
franceze in Pacifici(Australia contra Franta, Noua Zeelanda contra Fr ta) solutia
fiind incerta:"afectarea marii libere in scopuri pasnice'~ poate da un argument
partizanilor tezei ilicitatii experientelor, cu atat mai mult cu cat se poate sustine ca
o experienta nu este, in sine, ne-pasnica. In revansa, crearea unei zone interzise, in
perioada experientei, este cu siguranta contrara principiilor libertatii de navigatie si
de survol."'~°
2
~5g Pentru detalii de istoria dreptului international si a relatiilor
intemationale rtinente in materia marii libere vezi Jean-Paul
Pancracio, op.citat, p.173 - 181. ~ Art.88 din Conventia din 1982,
consacrat principiului utilizarii marii libere in scopuri pasnice, nu are
nici un echivalent in Conventia privind marea libera a optata la
Geneva in 1958.
3.9.2. Una dintre chestiunile abordate in jurisprudenta Curtii a fost reglementarea
si respectarea regimului juridic al navelor in marea libera.
Anterior, afirmarea principiului exclusivitatii jurisdictiei statului de pavilion a
fost consacrata prin Hotararea CPJI din 7 septembrie 1927 in Afacerea Lotus.
Noul drept al marii contine codificarea acestui principiu in art.97 al Conventiei
de la Montego Bay, evitand, cu multa precautie, consacrarea vreunui fundament
teoretic al acestuia (teoria navei-teritoriu, teoria extrateritorialitatii sau teoria
functionala).
3.9.3. Rolul CIJ s-a manifestat indeosebi in recunoasterea acordata exceptiilor de la
principiul exclusivitatii jurisdictiei statului de pavilion, indeosebi exceptiei
universale a luptei impotriva pirateriei.
In timpul desfasurarii lucrarilor UNCLOS III, delegatii statelor au fost deosebit de
sensibili in ceea ce priveste chestiunile legate de pirateria maritima si aeriana in
contextul particular al deturnarii navelor si aeronavelor, incidente frecvente in
deceniile 6 -8 ale secolului. Atentia statelor s-a concretizat in nu mai putin de 8
articole (art.100 - 107) consacrate definitiei pirateriei si a navei / aeronavei pirat,
obligatiei de cooperare pentru reprimarea pirateriei s.a. Dealtfel incidentul din 7
octombrie 1985 datorat deturnarii unui pachebot italian de croaziera in marea
libera, desi nu a condus la un contencios al Curtii, a permis SUA avansarea unor
teorii (calificate, in final, ca nepotrivite) care au invocat masiv conditiile pirateriei
moderne asa cum sunt ele stipulate in textul Conventiei de la Montego Bay,
adoptata deja la acel moment. In urma acestui diferend a fost adoptata de catre 23
de state, la 10 martie 1988, Conventia de la Roma privind reprimarea actelor ilicite
contra securitatii navigatiei maritime. Aceasta conventie, intrata in vigoare in iunie
acelasi an, confirma asimilarea pirateriei aeriene cu cea traditionala, maritima si,
deci, extinderea dispozitiilor universale din Conventia de la Montego Bay la
notiunea apreciata `degradata' de piraterie aeriana.
B. REGULILE PROCEDURALE
3.10. Jurisdicda Curtii si comuetenta -iudecatorilor internationali
Este un loc comun utilizarea modalitatilor recunoscute de declansare a
procesului judiciar: fie prin compromis incheiat intre Partile la un diferend prin
care se recunoaste competenta unei anumite instante judiciare in reglementarea
unui anumit diferend, fie prin clauza compromisorie care prevede ca o instanta
judiciara este sesizata de comun acord sau unilateral cu privire la un anumit
diferend interstatal.
Primii 45 de ani de functionare efectiva a CIJ au consacrat compromisul'6' si
clauza compromisorie'62 prin care partile sesizeaza de comun acord. Abia in 1993,
cu ocazia pronuntarii Hotararii privind delimitarea maritima in regiunea situata
intre Groenlanda si Jan Mayen, Curtea s-a aflat, in premiera, in situatia de a statua
cu privire la un diferend care ii fusese adus pe rol prin solicitarea unilaterala a
Danemarcei: "Afacerea curenta de delimitare este, in istoria Curtii, premiera in
sensul ca face obiectul unei cereri unilaterale",'63
Elementul din Afacerea Jan Mayen care a adus cele mai mari pagube evolutiei
dreptului maritim frontalier si practicii statelor a fost efortul Norvegiei de a arata
ca CIJ ar trebui sa statueze prudent si nu sa delimiteze frontiera dintre Jan Mayen
si Groenlanda. Apelul se b~za pe faptul ca afacerea fusese adusa unilateral de catre
Danemarca in jurisdictia obligatorie a Curtii si nu in temeiul unui acord mutual in
vigoare. Norvegia a argumentat ca delimitarea frontaliera este atat de dificila, atat
de tehnica si atat de incarcata de pericol incat Curtea ar trebui doar sa statueze
principiile pe baza carora trebuie sa se bazeze delimitarea. Ar trebui sa evite
delimitarea frontierei insesi in ~ absenta unei intelegeri reciproce in vigoare intre
statele de coasta in vederea supunerii disputei curente Curtii. Norvegia a
argumentat si ca dreptul aplicabil frontierei maritime internationale solicita statelor
numai stabilirea frontierelor maritime prin acord si nu in conformitate cu vreo
regula sau principiu specifice.'~'
Curtea ~a respins aceste argumente si a procedat la delimitarea frontierei. Ea s-
a considerat obligata sa hotarasca asupra disputei in temeiul dreptului international
aplicabil. Prin acesta, obligatia de a stabili frontiera maritima prin acord era
construita mai curand ca o obligatie preliminara ; o data ce eforturile de negociere
au fost epuizate, dreptul substantial international al frontierei maritime a devenit
aplicabil si prevede reguli potrivit carora frontiera trebuie delimitata. In sfarsit,
Hotararea a definit linia frontierei maritime printr-o linie dreapta care uneste
punctele identificate prin coordonatele geografice asa incat au ramas de rezolvat
numai problemele de ordin tehnic.
Daca Curtea ar fi acceptat argumentul Norvegiei ca singura norma de drept
international aplicabila delimitarii frontierei maritime internationale era obligatia
de a incerca negocierea unei intelegeri, ar fi diminuat influenta jurisprudentei in
materie pe care Curtea si tribunalele ad-hoc au dezvoltat-o in ultimii 25 de ani ai
secolului. Aceasta jurisprudenta ar fi fost relevanta numai pentru , consecinta ca
statele contestatare sa fie de acord sa o aplice disputei lor specifice. Daca ar fi awt
succes in argumentatia sa, Norvegia ar fi miscat si anumite beneficii importante ale
adjudecarii internationale din domeniu. Capacitatea Curtii de a realiza delimitari
maritime frontaliere a servit pentru promovarea intelegerilor de frontiera.
Jurisdictia sa obligatorie, cand este activata, si dorinta sa de a realiza delimitari fara
anumite restrictii speciale au incurajat statele sa-si recunoasca disputele lor de
frontiera si sa recurga la procedurile unei terte parti.
In trei afaceri anterioare relative la dreptul marii Curtea s-a confruntat cu lipsa
unor acorduri intre state, contemporane diferendelor, care sa aiba ca obiect
jurisdictia CIJ.
· Afacerea pescariilor anglo-norvegiene din 1951 a fost declansata de Marea
Britanie iar Norvegia nu a contestat jurisdictia obligatorie a Curtii. In disputa nu se
afla frontiera maritima dintre cele doua state riverane ci legalitatea, in dreptul
international, a liniilor revendicate de Norvegia ca limite ale apelor sale interioare
si ca linii de baza ale marii teritoriale. Doctrina sustine ca, desi status nascendi la
inceputul deceniului 5 al secolului, corpusul juridic privind baile juridice si apele
istorice ca si sistemul liniilor de baza drepte era distinct de dreptul international al
frontierei maritime.'65
In sens contrar, apreciez ca, luand in considerare criteriul teleologic al tuturor
acestor reglementari (indiferent de forma lor, conventionala sau cutumiara),
respectiv delimitarea zonelor maritime prin acomodarea apetiturilor intinse ale
statelor de coasta, toate reglementarile materiale si procedurale incidente fac parte
din acelasi corpus juris. Coerenta, consecventa, continuitatea, caracterul sistemic si
recunoasterea sa internationala sunt, in princîpal, atribute sustinute de activitatea
CIJ si relevate, partial, in materialul curent.
· In Afacerea jurisdictiilor de pescuit (Marea Britanie contra Islanda, RF
Germama contra Islanda) dm 1973, ~unsdictia Curtu s-a bazat pe clauzele
compromisorii din acordurile cu Islanda. Aceasta a refuzat sa compara in fata
Curtii pe temeiul absentei
"~5 Vezi Jonathan Charney, op.citat, p. 255.
jurisdictiei. In Hotararea din 1973 Curtea a stabilit ca are jurisdictie si a statuat
asupra fondului cauzei un an mai tarziu.'~
· In Afacerea privind platoul continental al Marii Egee (Grecia contra Turcia),
din 1978, Turcia a refuzat sa apara in fata Curtii dar I-a comunicat obiectii sale de
ordin procedural. Instanta a indicat ca un comunicat comun anuntat impreuna cu
Grecia nu poate tine locul unui acord special care sa supuna disputa frontaliera CIJ
si, prin urmare, jurisdictia obligatorie a Curtii nu avea nici un temei legal.
In toate aceste spete, Curtea s-a concentrat pe drepturile si obligatiile care
decurg in sarcina Partilor atat din acorduri inter se cat si din noul drept
international al marii referitor la jurisdictia exclusiva de pescuit a statelor de coasta
in zone ~ maritime adiacente marii teritoriale. Subliniez si faptul ca, in afacerile
mentionate, nu s-a pus problema delimitarii frontierelor maritime intre statele de
coasta.
Succesul activitatii Curtii nu s-a datorat faptului ca afacerile au fost aduse in
temeiul unor acorduri speciale. In trecut Curtea a angajat experti care sa asiste
executarea tehnica a delimitarii si sar putea sa faca la fel in viitor. Nu exista nici un
motiv pragmatic pentru care Curtea ar trebui sa se retraga din aceste domenii in
afacerile aduse in fata sa in temeiul jurisdictiei obligatorii si a fost inteleapta sa
respinga ferm asemenea argumente in Hotararea din 1993 in Afacerea Jan Mayen.
In sfarsit, ultima dar una dintre cele mai spectaculoase dezvoltari ale aspectelor
procedurale recunoscute de CIJ in Afacerea Jan Mayen se refera la afirmarea (in
fapt, recunoasterea) unei marje discretionare de competenta la dispozitia
judecatorului in domeniul rezervat afacerilor privind delimitarile maritime. Practic,
toti judecatorii Curtii au subliniat, intr-o frapanta unanimitate, acest aspect.
3.11. Algoritmul procedural
Rafinamentele dreptului international maritim al frontierelor s-au afirmat,
cristalizat si recunoscut in ultimele trei decenii de jurisdictie. Ele pot fi dezvaluite
direct din dezvoltarile dreptului substantial propriu-zis dar si, in mod egal, din
consacrarea unui algoritm procedural folosit de tribunale pentru analizarea
disputelor de frontiera. Stabilind parametrii procedurii, tribunalele au croit/format
deseori rezultatele ca si substanta insesi a dreptului incident. De la un anumit
moment pe care il pot situa la inceputul deceniului 8, aceste tribunale au folosit o
abordare comuna a disputelor maritime de frontiera.
Afacerile din domeniul dreptului marii care au consolidat acest tipar
procedural sunt, in ordine cronologica:
3.11.1. Afacerea privind delimitarea platoului dintre Tunisia si Libia, 1982
Succint, Hotararea CIJ cuprinde urmatoarele elemente de delimitare:
· in primul sector, Curtea a inceput prin determinarea celor mai relevante
circumstante: intelegerea partilor privitoare la linia situata la 26 grade EN care,
in opinia Curtii, asigura un rezultat echitabil deoarece "partile insele il considera
echitabil sau actioneaza ca atare" (par.ll8). Al doilea criteriu relevant recunoscut de
Curte este "factorul perpendicularitatii pe tarm si conceptul prelungirii directiei
generale a teritoriului terestru" (par.l20). In acest prim sector, Curtea a stabilit linia
ca fiind cea de la aprox.26 grade E Ras Ajdir pana la intersectia acesteia cu
paralela/latitudinea celui mai vestic punct de pe coasta tunisiana in cel mai mic
reflux, in golful Gabes.
· in al doilea sector de delimitare, CIJ a luat in considerare Insulele Kerkennah dar,
fara alta explicatie, a acordat acestora doar jumatate din influenta. In conformitate
cu aceasta, Curtea a stabilit linia de delimitare ca intersectand unghiul dintre linia
care
' uneste cel mai vest punct al coastei tunisiene cu Ras Kapoudia si linia care
uneste acelasi punct cu tarmul insulelor Kerkennah, respectiv la un unghi de 52
de grade cu meridianul, prelungirea catre NE a acestei linii depinde, in sfarsit,
de delimitarea realizata cu un stat tert de partea cealalta a marii Pelegiene.
. 3.11.2. Afacerea privind delimitarea platoului dintre Libia si Malta, 1985
Pasii procedurali din Hotararea CIJ sunt:
· a desenat o linie provizorie potrivit echidistantei, aceasta metoda fiind
rezonabila mai ales in cazurile intre state opuse.
· a examinat ajustarile necesare, in opinia sa, datorita disparitatii mari dintre
lungimile tarmurilor partilor. La aceasta s-a adaugat situatia geografica a Maltei,
situata in sudul coastelor continentale europene. Curtea a exprimat opinia ca
acesti factori trebuie sa determine ajustari in sensul ca linia de delimitare trebuie
sa fie situata mai aproape de tarmul maltez decat de cel libian. Gradul de
modificare catre nord a liniei mediane a fost determinat de rationamentul
teoretic bazat pe presupunerea ca insulele malteze erau parti din teritoriul italian
si ca delimitarea ar trebui sa fie efectuata intre Italia si Libia. Linia care
delimiteaza platoul continental dintre Libia si Italia s-ar afla undeva la sudul
liniei mediane datorita avantajelor acordate Maltei. Oricum, de vreme ce Malta
nu este parte a Italiei, situatia celei din urma nu poate fi mai rea decat in aceasta
ipoteza, asa incat linia dintre Libia si Malta trebuie sa fie situata la sudul unei
linii mediane fictive dintre Libia si Italia.
· linia finala de delimitare a fost desenata prin translatarea liniei mediane
provizorii cu 18 grade latitudine nordica, adica un avantaj de aproape 2/3 din
distanta intre linia mediana Malta-Libia si linia considerata ca fiind echitabila
in ipoteza fictiva a Maltei ca parte a Italiei.
3.11.3. Afacerea privind delimitarea maritima in regiunea Jan Ma en 1993
, Linia de delimitare trebuie sa se afle intre linia mediana si linia de 200
mm de la liniile de baza ale Groenlandei Orientale.
Plecand in Nord de la punctul A, punctul de intersectie al celor doua linii, ea va
ajunge la un punct situat pe linia de 200 mm trasata plecand de la liniile de baza
revendicate de Islanda, intre punctele D si B de pe harta. Cu scopul definirii liniei
si pentru a asigara de o maniera propice accesul echitabila la resursele heliomarine,
zona de suprapuneri ale revendicarilor va fi impartita in trei sectoare, dupa cum
urmeaza. Linia de la 200 mm de Groenlanda (intre punctele A si B pe harta), se
indoaie in doua locuri, respectiv punctele I si J pe harta. Linia mediana se indoaie,
deasemenea, in punctele marcate cu K si L. Liniile drepte trasate intre I si K,
precum si intre J si L, impart zona de revendicari in trei sectoare care vor fi numite,
de la sud la nord, sectorul 1, sectorul 2 si sectorul 3.
· Sectorul cel mai sudic, sectorul 1, corespunde esential. principalei zone de
pescuit revendicata. Curtea stabileste ca cele doua parti trebuie sa aiba un acces
echitabilla resursele haliomarine ale acestei zone. In acest scop, s-a localizat, pe
linia de 200 mm revendicata de Islanda, intre punctele B si D, un punct, numit M,
echidistant fata de ultimele doua, si, plecand de la punctul M, se traseaza o linie
care taie linia ce uneste punctele J si L intr-un punct N, astfel incat sectorul 1 este
impartiti in doua parti de suprafete egale. Linia de delimitare este indicata pe harta
ca fiind linia care uneste punctele N si M. In aplicarea principiilor echitatii, faptul
ca lungimea litoralului prezinta o vadita disparitate, Curtea opineaza ca impartirea
in parti egale a intregii zone de suprapuneri ale revendicarilor va acorda mai multa
pondere acestei circumstante. Tinand seama de impartirea in parti egale a
sectorului 1, Curtea considera ca va raspunde exigentelor de echitate prin
urmatoarea partajare a partilor restante din zonele de suprapuneri ale
revendicarilor: un punct O, pe linia unind I cu K va fi luat astfel incat distanta de la
I la O sa fie dublul distantei de la O la K~ delimitarea sectoarelor 2 si 3 este
realizata datorita ,
liniei drepte unind punctul O cu A
In mod evident, aceste etape pot fi, indeosebi in a doua jumatate a algoritmului,
inversate. Este situatia inregistrata in Afacerea Jan Mayen cand Curtea a folosit
provizoriu linia echidistanta, intemeiata strict pe geografia coastelor, inainte de alte
consideratiuni care i-au furnizat o baza de ajustare a liniei provizorii. Un alt
argument, de data aceasta substantia, al algoritmului prezentat anterior este legat de
provocarea profesorului Prosper Weil din remarcile sale: pentru analizarea situatiei
de fapt, factorii luati in considerare in stadiul final trebuie sa fi jucat un rol
considerabil si atunci cand circumstantele relevante au determinat linia provizorie.
Forta realizarii jurisdictionale a dreptului marii a cunoscut o evolutie fara
precedent in celelalte domenii ale dreptului international public. Rolul necontestat
si influenta covarsitoare ale jurisprudentei Curtii Internationale de Justitie de la
Haga in aceasta materie dar si interesele in crestere ale statelor in privinta
reglementarii si recunoasterii tuturor revendicarilor maritime in temeiul noului
drept al marii, demonstrate in prezenta lucrare, pun intr-o perspectiva total noua
pentru dreptul international rolul reglementarii jurisdictionale a diferendelor: daca,
in mod traditional, jurisdictiile internationale au, fata de tiparele dreptului intern,
un rol limitat si secundar in ansamblul ordinii publice internationale, in noul drept
al marii pozitia Curtii Internationale de Justitie de la Haga, sustinuta si de
atitudinea favorabila a statelor, chiar litigante, este aceea de garant al aplicarii
normelor juridice.
Intr-o viziune puternic centralizatoare, fara a putea fi calificata in sens
constitutional ca una dintre puterile care asigura ordinea de drept in lume, pentru
domeniul special si important al dreptului marii, CIJ s-a impus, indeosebi in
ultimele doua decenii de activitate jurisdictionala, ca templul necontestat al a
irmarii, interpretarii, recunoasterii, dezvoltarii si sistematizarii dreptului marii. Mai
mult, in ciuda limitelor si inconsecventelor dar luand in calcul trendul catre o mai
sustinuta coerenta si predictibilitate ale jurisprudentei sale, atribute dinamice dar si
perfectibile, Curtea a inceput opera de limpezire a unuia dintre domeniile de viitor
ale dreptului marii caruia i se poate, deja, revendica un statut conceptual de stiinta
distincta: dreptul international al frontierelor maritime.
Nu in ultimul rand, relatiile internationale actuale in care inca ?J3 dintre
potentialele frontiere maritime ale lumii asteapta sa fie reglementate pe temeiuri
necontestabile, sunt un argument strictobiectiv care sustine ideea ca acum este
momentul oportun al impunerii unui model juridic tuturor statelor interesate.
Ramane la latitudinea iecaruia dintre state optiunea cu privire la modalitatile de
construire si impunere a ceea ce cutumele, conventiile, jurisprudenta si doctrinarii
denumesc "solutie echitabila".

ANE 1 \

Comoozitia curenta a Curtii Internationale de TustiNe


·:· Presedinte "4- Stephen M.Schwebel - SUA'~5
·:· Vice-Presedinte - Christopher G.Weeramantry - Sri Lanka ·:· Judecatori
Shigeru Oda Japonia Mohammed Bedjaoui Algeria Gilbert Guillaume Franta
Raymond Ranjeva Madagascar Shi Jiuyong China Carl-August Fleischhauer
Germania Abdul G.Koroma Sierra Leone Vladlen S.Vereshchetin Federatia
Rusa Geza Herczegh Ungaria Rosalyn Higgins Britanie Gonzalo Parra-
Aranguren Venezuela Pieter H.Kooijmmans Olanda Francisco Rezek Brazilia
·:· Grefier
Eduardo Valencia-Ospina Columbia
Nicararagua Nicaragua versus SUA
9 aprilie 1984 - Nicaragua declanseaza procedurile jurisdictionale impotriva
SUA si solicita impunerea unor masuri provizorii cu privire la un diferend
referitor la antrenarea responsabilitatii internationale pentru activitatile militare si
paramilitare in si impotriva statului Nicaragua. Nicaragua face referire la ajutorul
acordat de SUA miscarilor opozante regimului sandinist, angajand atacuri armate
in aceasta tara si impotriva sa.
10 mai 1984 - CIJ pronunta o ordonanta cu privire la solicitarea unor masuri
provizorii. Curtea a confirmat precedentele sale in jurisprudenta (Afacerea
competentei in materie de pescuit si Afacerea experientelor nucleare) si a dat curs
solicitarii statului Nicaragua considerand ca era competenta de vreme ce
"dispozitiile invocate de reclamant reprezinta prima facie o baza pe care
competenta sa poate fi intemeiata." In acest context, Nicaragua a invocat propria sa
declaratie de acceptare a competentei CPJI a carei existenta era contestata de SUA.
Una dintre aceste masuri conservatorii solicita SUA incetarea imediata si
abtinerea de la orice actiune de limitare a accesului in porturile nicaraguene si in
special plasarea minelor, survolul teritoriului de stat si operatiunile lansate
impotriva instalatiilor petroliere si impotriva unei baze navale. '
CIJ a indicat ca dreptul la suveranitate si la independenta politica al statului
Nicaragua, ca si al oricarui alt stat, trebuie sa fie respectat pe deplin si nu
trebuie sa fie pus in pericol de activitati contrare principiului interzicerii
folosirii amenintarii cu forta sau a fortei si principiului neinterventiei in
afacerile care tin de jurisdictia interna a unui stat.
CIJ a decis ca procedurile vor viza intai chestiunile privitoare la jurisdictia
CIJ si la admibibilitatea cererii statului Nicaragua;
4 octombrie 1984 - CIJ decide ca inadmisibila cererea statului El Salvador
de interventie in litigiu, cel putin in faza jurisdictionala a procedurilor;
8-18 octombrie 1984 - audierile partilor in conflict;
26 noiembrie 1984 - Hotararea C1J (adoptata cu 15 voturi pentra) confirma
jurisdictia Curtii in litigiul pe rol si admite cererea formulata de ~ Nicaragua; cele
6 opinii individuale formulate s-au indepartat in ceea ce priveste temeiul
competentei Curtii; declaratia facultativa de acceptare a competentei Curtii si/sau
clauza compromisorie inserata intr-un tratat bilateral). Pe de alta parte, CIJ nu s-a
referit la absenta negocierilor diplomatice prealabile stipulate in tratatul bilateral.
In revansa, Curtea a considerat, justificat, referitor la rezervele formulate de SUA
privind propria declaratie de acceptare a competentei Curtii, ca un stat nu poate
invoca reciprocitatea pentru a nu respecta prevederile propriei sale declaratii. In
speta, SUA a dorit sa invoce in profitul sau faptul ca Nicaragua nu prevazuse nici
un preaviz pentru modificarea declaratiei sale iar SUA prevazuse un asemenea
preaviz pe care, deci, urma sa il respecte.
CIJ recunoaste validitatea declaratiei statului Nicaragua din 1929 si admite
invocarea de catre acesta a declaratiei SUA din 1946 ca temei al jurisdictiei CIJ
(art.36'~6, alin. 2 si alin. 5 din Statutul CIJ).
Procedurile subsecvente s-au desfasurat in absenta SUA deoarece aceasta a conchis
ca litigiul se refera la chestiuni politice, aflate dincolo de competenta ratione
materiae a CIJ. Ca urmare, SUA a retras declaratia sa de acceptare a competentei
CIJ (la fel ca si Franta dupa Afacerea experientelor nucleare), supunandu-se, in
temeiul unei clauze de jurisdictie, unui litigiu care o opunea Italiei (vezi Afacerea
Elletronica Sicula).
I8 ianuarie 1985 - SUA anunta ca "intentioneaza sa nu participe Ia nici o
procedura viitoare legata de aceasta situatie". 12-20 septembrie 1985 - CIJ audiaza
oral pledoaria statului
Nicaragua si administeaza depozitiile a 5 martori ai acuzarii.
27 iunie 1986 - CIJ pronunta o Hotarare pe fond cu o larga majoritate: admite
ca fondata reclamatia statului Nicaragua si respinge temeiul auto-apararii colective
invocat de SUA in ceea ce priveste activitatile militare si paramilitare desfasurate
in sau impotriva statului Nicaragua si stabileste ca SUA a violat obligatiile
(decurgand din dreptul international cutumiar) de neinterventie in afacerile altui
stat, de nefolosire a fortei impotriva altui stat de a nu aduce atingere suveranitatii
altui stat si de a nu intrerupe comertul maritim pasnic. Curtea a stabilit ca SUA a
violat, prin ajutorul acordat fortelor contras si prin anumite initiative proprii, si
anumite obligatii decurgand dintr-un Tratat bilateral de Prietenie, Comert si
Navigatie, incheiat in 1956 si ca a comis acte ca privarea acestui tratat de obiectul
si scopul sau. CIJ a decis ca SUA are obligatia de a inceta imediat si de a se abtine
de la orice act constituind incalcari ale obligatiilor sale legale si ca trebuie sa
acorde reparatii pentru toate daunele cauzate statului Nicaragua prin violarea
obligatiilor stipulate de dreptul cutumiar si de tratatul din 1956, cuantumul acestor
reparatii urmand sa fie stabilit prin proceduri subsecvente daca partile in conflict
nu reusesc sa stabileasca o intelegere. Printr-un ordin ulterior, C1J a f,~xat
termenul limita pentru primirea memoriilor scrise ale partilor -in chestiunea
naturii si cuantumului reparatiilor.
29 martie 1988 - depunerea Memoriului statului Nicaragua. SUA isi
mentine refuzul de a lua parte la acest caz. Septembrie 1991 - Nicaragua a
informat Curtea, inter
alia, ca se retrage din procedurile CIJ. Aceasta schimbare de
atitudine s-a datorat schimbarii de regim politic si ameliorarii relatiilor cu SUA.
SUA a notificat CIJ ca primeste cu satisfactie intreruperea procedurilor;
26 septembrie 1991 - prin Ordinul Presedintelui CIJ, cazul este scos de pe rolul
instantei.

Le alitatea amenintarii cu sau folosiri rmelor nucleare Aviz


consultativ
19 decembrie 1994 (inregistrata la 6 ianuarie 1995) Scrisoarea Secretarului
general al ONU de notificare a hotararii Adunarii Generale a ONU (Rezolutia
49/75 K, adoptata la 15 decembrie 1994) de a supune CIJ, in vederea unui aviz
consultativ urgent, chestiunea urmatoare: " este amenintarea cu sau folosirea
armelor nucleare, in orice circumstante, permisa de dreptul international?"
CIJ a hotarat ca statele indreptatite sa apara in fata sa si celelalte organe ONU
trebuie sa-i furnizeze informatii cu privire la aceasta chestiune, in temeiul art.66,
alin. 2"' din Statutul CIJ.
Au fost depuse declaratii scrise din partea a 28 de state si, ulterior, alte 2
state au depus observatii scrise la acestea. O~tombrie-noiembrie 1995- in
cadrul fazei orale a procedurii,
22 de state au prezentat expuneri orale.
8 iulie 1996 - CIJ pronunta avizul consultativ.
In primul rand, CIJ se declara competenta in temeiul art.65, alin.l'~g din
Statutul CIJ care o inzestreaza cu putere discretionara ratione materiae. In
al doilea rand, CIJ stabileste caracterul legal al chestiunii in discutie. Dupa
examinarea diferitelor materii ale dreptului international, CIJ concluzioneaza ca
materia pertinenta este cea referitoare la folosirea fortei, cuprinsa in Carta
Natiunilor Unite si in legile aplicabile conflictelor armate impreuna cu orice tratat
specifiv privitor la armele nucleare pe care Curtea il poate considera relevant.
Curtea precizeaza ca este imperativ sa tina cont de caracteristicile unice ale
armelor nucleare, indeosebi de capacitatea lor distructiva, de capacitatea de a
provoca suferinte omenesti profunde si de posibilitatea de a provoca pagube
generatiilor viitoare. Curtea analizeaza chestiunea liceitatii folosirii armelor
nucleare in lemina prevederilor Cartei de interzicere a amenintarii sau folosirii
fortei impotriva integritatii teritoriale sau independentei politice a altui stat sau in
orice alta forma contrara scopurilor ONU; interzicerea a fost intemeiata si pe alte
articole ale Cartei: art.51 "9 care recunoaste dreptul individual sau colectiv la auto-
aparare si art.42'8° care prevede competenta Consiliului de Securitate de a adopta
masuri de impunere militara, in conformitat~cu capitolul al VII lea al Cartei'g'.
Curtea a sesizat
inter alia, ca aceste dispozitii se aplica oricarei folosiri a fortei, fara deosebire de
caracterul armelor folosite; a adaugat ca dreptul la invocarea auto-apararii se
exercita in circumstante de necesitate si oportunitate: principiul proportionalitatii
nu exclude, apriori, folosirea armelor nucleare in orice conditii, in auto-aparare. In
acelasi timp, folosirea proportionata a fortei in regula auto-apararii trebuie, pentru
a fi legala, sa respecte cerintele dreptului aplicabil conflictelor armate, inclusiv, in
particular, principiile si regulile dreptului umanitar. Notiunile de "amenintare" si
"folosire" a fortei, in intelesul art.2, alin. 4'82 din Carta Natiunilor Unite sunt
considerate impreuna in sensul ca daca folosirea fortei intr-un anumit caz a fost
ilegala - indiferent de motiv - amenintarea cu folosirea fortei, in âcelasi context, va
~vea, deasemenea, un caracter ilegal.
CIJ s-a referit ulterior la legile aplicabile in caz de conflict armat. In primul
rand, Curtea a aratat ca nu exista prevederi specifice in dreptul cutumiar sau
conventional care sa permita amenintarea cu sau folosirea armelo nucleare sau a
oricaror altor arme, in general sau in anumite circumstante, in particular in
folosirea legitima a auto-apararii. Nu exista nici vreun principiu sau regula care sa
legalizeze amenintarea cu sau folosirea armelor nucleare sau a oricaror alte ârme in
functie de o anumita autorizatie. CIJ remarca faptul ca desi s-au desfasurat multe
negocieri cu privire la armele nucleare, acestea nu s-au finalizat intr-un tratat de
interzicere generala asa cum s-a intamplat in cazul armelor bacteriologice sau
chimice. In acest sens, Curtea considera ca tratatele privitoare la cumpararea,
producerea, posesia, lansarea sau testarea armelor nucleare pot fi considerate ca
prefatand o viitoare interzicere generala a folosirii acestor arme dar nu constituie o
interdictie in sine.
CIJ precizeaza ca:
1 ) Anumite state si-au asumat obligatia de a nu folosi armele nucleare in
anumite zone (America Latina, Pacificul de Sud) sau impotriva anumitor alte
state (statele care nu detin arme nucleare si care sunt parti la Tratatul de
Neproliferare a Armelor Nucleare);
2) Statele detinatoare de arme nucleare si-au rezervat dreptul de a folosi, in
anumite conditii, armele nucleare;
3) Aceste rezerve formulate de statele posesoare de arme nucleare nu au
intalnit obiectii formulate de partile la tratatele in materie sau de Consiliul de
Securitate.
CIJ analizeaza dreptul international cutumiar ca izvor al normei privind
interzicerea amenintarii cu sau folosirii armelor nucleare: membrii comunitatii
internationale au fost profund .
impartiti in doua tabere opuse in chestiunea caracterului de opinio juris al
nerecurgerii la armele nucleare in ultimii 50 de ani, ca atare CIJ nu s-a considerat
capabila sa exprime o opinie, aratand insa ca adoptarea anuala, in cadrul Adunarii
Generale, cu larga majoritate, a rezolutiilor privind cererile statelor membre de a
incheia o conventie de interzicere a folosirii armelor nucleare in orice conditii,
reflecta dorinta unei parti largi a comunitatii internationale de a face, prin
interzicerea expresa a folosirii armelor nucleare, un pas inainte fundamental pe
drumul desavarsirii dezarmarii nucleare. Aparitia, de lege lata, a unei reguli
cutumiare care sa interzica folosirea armelor nucleare, a fost impiedicata de
tensiunile permanente existente intre o opinio juris status nascendi pe de o parte si
aderenta puternica la doctrina descurajarii pe de alta parte.
Curtea examineaza si daca recurgerea la arme nucleare poate fi considerata ca
ilegala in temeiul principiilor si regulilor dreptului international umanitar aplicabil
in conflictele armate si al dreptului la neutralitate. Sunt evocate doua principii
cardinale: a) distinctia dintre combatanti si ne-combatanti si implicit obligatia
statelor de a nu transforma civilii .,in' tintele atacurilor si, in consecinta, de a nu
folosi arme incapabile sa distinga intre tintele civile si cele militare si b) principiul
de a nu cauza suferinte nenecesare combatantilor. Curtea ia in considerare si clauza
Martens, in conformitate cu care civilii si combatantii raman sub protectia si
autoritatea principiilor de drept international derivate din cutumele recunoscute,
din principiile umanitatii ca si cele derivate din constiinta publica. Curtea arata
ca nu se poate
concluzioneaza ca aceste principii si reguli nu se aplica armelor nucleare. O
asemenea concluzie ar fi incompatibila cu caracterul umanitar intrinsec al
principiilor legale in discutie, care a strabatut intregul drept al conflictelor armate
si s-a aplicat tuturor formelor de razboi si tuturor categoriilor de arme, atat din
trecut si prezent cat si din viitor. Curtea precizeaza ca, totusi, concluziile sunt
controversate: in perspectiva caracteristicilor unice ale armelor nucleare, folosirea
acestora poate fi greu conciliata cu cerintele dreptului aplicabil conflictelor armate.
Se considera ca nu exista suficiente elemente pentru a concluziona cu certitudine
ca o asemenea folosire ar fi, in mod necesar, in dezacord cu principiile si regulile
de drept aplicabile in conflictele armate in orice conditii. Mai mult, CIJ nu pierde
din vedere dreptul fundamental al fiecarui stat de a supravietui, la limita prin apelul
la autoaparare, in conforcrutate cu art.51 al Cartei ONU si nici nu poate ignora
politica de descurajare folosita de unii dintre membrii comunitatii internationale de
decenii.
CIJ, luand in considerare stadiul actual al dreptului international public privit ca
intreg si elementele de fapt puse la dispozitia sa, nu poate ajunge la o concluzie
definitiva privind legalitatea sau ilegalitatea folosirii armelor nucleare de catre un
stat in circumstanta extrema a auto-apararii in care miza este supravietuirea statului
respectiv. Intr-un context mai larg, Curtea arata ca este foarte important sa se puna
capat divergentelor de pareri cu privire la folosirea armelor la fel de mortale ca
armele nucleare prin realizarea indelung-promisei dezarmari nucleare. In acest
sens, Curtea apreciaza importanta deplina a recunoasterii de catre art. VI al
Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare'g3 a existentei unei obligatii de
negociere a dezarmarii nucleare cu buna-credinta. Aceasta indoita obligatie (de a
negocia cu bunacredinta si de a realiza dezarmarea nucleara in toate aspectele)
poarta formal asupra tuturor celor 182 state parti la TNP (altfel spus, imensa
majoritate a comunitatii internationale ), necesitand cooperarea tuturor
statelor.
In final, CIJ precizeaza ca a raspuns solicitarii Adunarii Generale printr-o
interpretare sistemica a tuturor izvoarelor de drept in materie.

Afacerea rivind anumid fosf ' debarcati in Nauru Nauru versus


Australia

19 mai 1989 - Republica Nauru notifica la Registratura CIJ cererea de


declansare a procedurilor impotriva Australiei in diferendul privind reabilitarea
unor terenuri pe care fusesera amplasati fosfati din timpul administratiei
australiene, inainte de cucerirea independentei de catre Nauru. In cererea sa, Nauru
pretinde ca Australia si-a incalcat obligatiile decurgand din mandatul de tutela asa
cum a fost acceptat in temeiul art. 76'84 din Carta Natiunilor Unite completat cu
Acordul de Tutela pentru Nauru din 1 noiembrie 1947.
Nauru a reclamat ca Australia si-a incalcat anumite obligatii in temeiul dreptului
international general, in particular cu privire la aplicarea principiului
autodeterminarii si cel al suveranitatii permanente asupra resurselor naturale.
Australia a fost somata sa-si asume responsabilitatea internationala si sa respecte
obligatia de a despagubi Nauru pentru prejudiciile si daunele suferite.
In interiorul termenului fixat pentru depunerea Contramemoriului, Australia a
ridicat obiectii preliminare cu privire la admisibilitatea cererii si referitor
lajurisdictia CIJ.
26 iunie 1992 - CIJ a pronuntat decizia cu privire la cele doua aspecte procedurale
invocate de Australia: cu privire la jurisdictie, Curtea a constatat ca solicitarea
statului Nauru s-a intemeiat pe declaratiile prin care Australia si Nauru au acceptat
jurisdictia CIJ in temeiul art.36, alin.2 din Statutul CIJ.'gs Coroborand Acordul de
Tutela cu rezerva formulata in declaratia Australiei (vezi nota 12), aceasta
argumenteaza ca orice diferend nascut in timpul acordului de tutela intre
"Autoritatea Adminstrativa si populatia indigena" trebuie privit ca fiind
reglementat de finâlitatea tutelei si de efectele "Acordului cu pt~ivire la industria
fosfatilor in insula Nauru" incheiat in 1967. Potrivit acestui tratat incheiat intre
Consiliul Guvernamental Local din Nauru pe de o parte si Australia, Noua
Zeelanda si Marea Britanie pe de alta parte, Nauru ar fi renuntat la pretentiile
privind restaurarea terenurilor cu fosfati. De vreme ce, dupa cucerirea
independentei (31 ianuarie 1968), Nauru nu a incheiat cu Australia vreun acord
prin care cele doua state sa-si reglementeze disputa referitoare la restaurare, CIJ a
respins prima obiectie preliminara a Australiei. De asemenea, a respins urmatoarele
4 obiectii ridicate de Australia. O alta obiectie a Australiei s-a referit la faptul ca
Noua Zeelanda si Marea Britanie nu au fost parti la procedurile declansate, aratand
ca toate cele 3 guverne constituiau, in termenii Acordului de Tutela, "Autoritatea
Administrativa" pentru Nauru. Totusi, aceasta Autoritate nu avea o personalitate
juridica distincta de cea a statelor componente; dintre acestea, Australia a jucat un
rol special reflectat expres de Acordul de Tutela. Curtea a precizat ca nu exista nici
un motiv pentru care pretentiile ridicate impotriva unuia dintre cele 3 state pot fi
declarate ca inadmisibile in limine litis, cu atat mai mult cu cat pretentiile ridicau
chestiuni privitoare la administrarea teritoriului care era impartita cu celelalte doua
state. Acolo unde Curtea este indreptatita sa actioneze, interesele statelor terte sunt
protejate de articolul 59 din Statutul CIJ.'g6 Curtea a considerat ca, in cazul dat,
interesele noii Zeelande si cele ale Marii Britanii nu constituie obiectul de interes
al hotararii pronuntate in procedura declansata de cererea statului Nauru si, in
consecinta, nu poate refuza exercitarea jurisdictiei sale. In final, CIJ a sustinut
obiectia preliminara formulata de Australia la pretentia statului Naurta cu privire la
bunurile de peste mari ale Imputernicitilor britanici in chestiunea fosfatilor, in
conformitate cu care era inadmisibila deoarece reprezenta o revendicare noua,
aparuta pentru prima data in Memoriul statului Nauru si care, deci, transforma
obiectul original al disputei CIJ.
9 septembrie 1993 - Nauru si Australia notifica in comun Curtii ca au ajuns la o
intelegere cu privire la intreruperea procedurilor.
Australia depune un Contra-Memoriu iar Curtea fixeaza datele pentru
depunerea Replicii statului Nauru si a documentului de raspuns la aceasta.
13 septembrie 1993 - printr-un Ordin al Presedintelui CIJ, cazul este scos de pe
rolul Curtii.

Afacerea Canalului Corfu ` Marea Britanie versus Albania


Acest caz a marcat inceputul activitatii jurisdictionale a CIJ in disputele
interstatale. Incidentul a provocat trei hotarari ale CIJ.
15 mai 1946 - in urma exploziei unor mine in apele teritoriale albaneze, 2 nave
britanice au suferit pagube la trecerea prin canalul Corfulg' (care fusese curatat in
noiembrie 1944). Printr-un schimb de note diplomatice, guvernul britanic
revendica dreptul de pasaj prin stramtori fara obligatia anuntarii sau permisiunii de
catre statul riveran in timp ce gtzvernul albanez si-a exprimat opinia ca pasajul
unei nave straine trebuie sa fie anuntat in avans si trebuie sa aiba permisiune din
partea autoritatilor albaneze.
22 octombrie 1946 - Pentru a testa atitudinea Albaniei, un escadron
format din doua cuirasate si doua distru~atoare a parasit portul Corfu,
indreptandu-se catre nord. In s~oarea Corfu, cele doua distrugatoare au
lovit mine, fiind avari~. Mai mult, echipajele au inregistrat morti si raniti.
13 noiembrie 1946 - Flota britanica a desfasurat unilateral operatii de curatare
a Canalului Corfu de mine, in ciuda protestelor puternice din partea Albaniei.
9 aprilie 1947 - prin rezolutia Consiliului de Securitate cazul este adus in
atentia ONU iar statele parti "trebuie sa supuna imediat disputa CIJ in concordanta
cu prevederile Statutului acesteia". Aceasta rezolutie a fost acceptata de ambele
parti.
22 mai 1947 - Marea Britanie sesizeaza CIJ in legatura cu diferendul aparut,
acuzand Albania ca ar ii pus sau permis unui stat tert sa amplaseze mine dupa
operatiunile de curatare desfasurate de Fortele Navale Aliate. Printr-o scrisoare
adresata Curtii, Albania protesteaza vehement impotriva cererii Marii Britanii si
exprima opinia ca aceasta nu este in concordanta cu Statutul Curtii si ca partile ar fi
trebuit sa ajunga la o intelegere in privinta supunerii disputei lor Curtii. In aceeasi
scrisoare, Albania arata ca era, cu toate acestea, pregatita sa apara in fata Curtii. In
prima parte a procedurilor, Albania a ridicat obiectii preliminare privind jurisdictia
Curtii.
25 martie 1948 ~ - Hotararea CIJ ( 15 voturi pentru, 1 contra) rezolva
chestiunile procedurale privind jurisdictia Curtii si admsibilitatea cererii formulate
de Marea Britanie,prin respingerea obiectiilor ridicate de Albania. Curtea arata,
inter alia, ca o comunicare din 2 iulie 1947, adresata ei de catre guvernul din
Albania, stabileste acceptarea voluntara a jurisdictiei CIJ de catre Albania: "prin
supunerea diferendului unei solicitari, guvernul Marii Britanii a acordat guvernului
Albaniei posibilitatea de a accepta jurisdictia Curtii. Aceasta acceptare fusese data
prin scrisoarea guvernului albanez din 2 iulie 1947." Hotararea cuprinde un
element important legat de forum prorogatum: desi la data trimiterii scrisorii
Albania nu era inca stat membru al ONU nu aduce atingere drepturilor cuprinse in
acest document oficial. 7 dintre judecatori au declarat, in opinia individuala
formulata, ca hotararea CIJ ar fi trebuit sa sesizeze expres ca recomandarea
Consiliului de Securitate poate fi considerata ca temei suficient pentru jurisdictia
Curtii. Hotararea precizeaza si ca, in principiu, consimtamantul partilor de a
exercita jurisdictia nu poate fi supus anumitor conditii de forma.
4 aprilie 1949 - Hotararea CIJ, in temeiul administrarii probelor (opinia de
specialitate cu privire la anumite circumstante, a unui comitet format din ofiteri
activi, mroba cu martori s.a.) stipuleaza ca : Albania era responsabila, in temeiul
dreptului international, pentru exploziile care awsesera loc in apele albaneze si
pentru pagubele si pierderile de vieti omenesti consecutive. Curtea nu accepta
ideea ca Albania insasi ar fi amplasat minele sau ar fi incuviintat vreo operatie de
amplasare a minelor desfasurata de Flota iugoslava la cererea Albaniei. Pe de alta
parte, se arata ca minele nu ar fi putut fi amplasate fara stiinta guvernului albanez;
cu aceasta ocazie, se indica in particular faptul ca un control exclusiv exercitat de
un stat in interiorul frontierelor poate face imposibila furnizarea directa a dovezilor
sau faptelor antrenand responsabilitatea sa intemationala. Statul victima trebuie, in
acest caz, sa permita o recurgere libera la dovedirea faptelor sau circumstantelor
evidente; aceasta deductie indire~ta
trebuie privita ca avand o greutate speciala atunci cand este intemeiata pe o serie
de factori legati impreuna si care conduc, in mod logic, la o singura concluzie.
Curtea a precizat si ca, pe baza prezumatei luari la cunostinta a guvernului albanez
de amplasarea minelor in apele sale teritoriale, acesta ar fi fost obligat sa notifice
"in beneficiul transportului maritim, in general, existenta unui camp minat in apele
albaneze si sa avertizeze navele de razboi britanice de pericolul iminent la care se
expun." De vreme ce aceasta obligatie nu fusese respectata de catre Albania,
Curtea a stabilit, cu 11 voturi la 5, responsabilitatea Albaniei si si-a rezervat
competenta de a stabili, ulterior, in temeiul compromisului britanico-albanian,
cuantumul compensatiei.
Albania a depus un Contra-Memoriu impotriva Marii Britanii, acuzand-o de
violarea suveranitatii sale prin trimiterea navelor in apele teritoriale albaneze si
prin desfasurarea operatiunilor de curatare de mine in apele albaneze dupa
explozii. Curtea a respins prima dintre aceste plangeri, precizand ca Marea Britanie
si-a exercitat dreptul de pasaj inofensiv prin stramtorile internationale: "Este, in
opinia Curtii, general recunoscut si in concordanta cu cutuma internationala faptul
ca statele au, pe timp de pace, dreptul de a-si trimite navele de razboi prin
stramtorile servind navigatiei internationale care leaga doua portiuni de mare libera
fara vreo autorizatie prealabila din partea autoritatilor statului de coasta, cu
conditia ca pasajul sa fie inofensiv. Cu exceptia situatiilor cand o conventie
internationala stipuleaza altfel, nu exista nici un drept al statului riveran de a
interzice un astfel de pasaj prin stramtoare pe timp de pace." In legatura cu al
doilea cap de acuzare, CIJ a stabilit in unanimitate (inclusiv votul judecatorului
britanic McNair) ca operatiunile de curatare desfasurate de flota britanica in apele
albaneze in noiembrie 1946 " violasera suveranitatea Albaniei (deoarece nu
existase acceptul guvernului albanez, n.n.) si ca aceasta declaratie a Curtii
reprezinta o satisfactie adecvata unei asemenea violari" . In particular, CIJ nu a
acceptat notiunea de "auto-aparare" folosita de Marea Britanie in sustinerea
interventiei sale.
15 decembrie 1949 - Hotararea CIJ (pronuntata cu 12 voturi pentru si 2 contra)
stabileste cuantumul reparatiilor datorate Marii Britanii de catre Albania la 843 947
lire sterline. Guvernul albanez nu â luat parte la aceasta etapa fmala a procedurilor
si nici nu a platit suma datorata (pentru o alta afacere a Marii Britanii, lipsita de
reusita in ceea ce priveste recuperarea datoriilor prin alte mijloace vezi si Afacerea
aurului monetar, Italia ~ersus Franta, Marea Britanie si SUA).
Afacerea privind dreuturile de uescuit Marea Britanie versus Norvegia
Cu putin inainte de primul razboi mondial, pescarii britanici si-au schimbat
obiceiurile de a se abtine sa pescuiasca in aproprierea coastelor norvegiene, asa
cum obisnuisera pana la inceputul secolului al XX lea. Populatia locala norvegiana
s-a simtit amenintata in singura sa indeletnicire economica.
1935 - autoritatile norvegiene au legiferat ca anumite spatii de pescuit situate
departe de coastele sale nordice sa fie exploatate doar de pescari norvegieni,
promulgand o nuoa delimitare a zonelor de pescuit norvegiene. Chestiunea era
daca acest decret, care stabileste o metoda de desenare a liniilor de baza de la care
poate fi calculata largimea apelor teritoriale norvegiene, avea validitate in dreptul
international. Aceasta chestiune -~a cu atat mai delicata datorita fizionomiei
complicate a coastelor norvegiene, cu nenumarate fiorduri, bai, insule, insulite si
recifuri.
S-au inregistrat o serie de incidente in perioada interbelica. Marea Britanie a
hotarat, dupa 1945, sa sesizeze curtea de la Haga cu privire la aceasta disputa.
Marea Britanie a pretins, inter alia, ca anumite linii de baza fixate in decret nu erau
in concordanta cu directia generala a tarmului si ca nu erau desenate de o maniera
rezonabila. Astfel, nu era respectata regula cutumiara clasica de trasare paralela cu
tarmul, urmarindu-se, deci, scrupulos, ~onfiguratia tarmului. Norvegia folosise,
partial, metoda liniilor de baza drepte, unind anumite puncte avansate ale tarmului
si deviind, in consecinta, de la contururile acestuia, pentru a-si asigura zone de
pescuit mai intinse.
18 decembrie 1951 - hotararea CIJ stabileste, in contradictoriu cu formularile Marii
Britanii, ca nici metoda si nici liniile de baza actuale prevazute in decretul din 1935
nu sunt contrare dreptului international deoarece abaterea de la directia generala a
tarmului nu este de o maniera notabila. Mai mult, CIJ a luat in considerare si faptul
ca sistemul norvegian de delimitare beneficiase de acordul tacit al Marii Britanii
care nu ridicase obiectii timp de 60 de ani.
_ _ _ A:
In rationamentul CIJ sunt 2 puncte principale de discutie:
1) Rolul hotararii de neinterventie asupra hotararii pe fond: respectarea tuturor
pretentiilor Italiei a avut drept rezultat o hotarare care nu poate fi calificata drept "o
rezolvare a disputei" aduse in fata Curtii. Semnificatia se afla nu atat in faptul ca
scopul geograFic al hotararii a fost restrans in modul precizat anterior ci mai
curand in motivele nesatisfacatoare care au condus la hotararea privind cererea de
interventie. Curtea nu a rezolvat adevarata problema a cererii italiene, anume
chestiunea revendicarii unei legaturi jurisdictionale, ci a impiedicat-o prin
intemeierea hotararii sale pe motivatii neconvingatoare si inconsistente. In speta,
este dificil de acceptat modul in care Curtea a procedat. O hotarare cu privire la
punctul nodal al cererii de interventie, adica legatura jurisdictionala, ar fi adus
claritatea necesara de a incuviinta limitarea scopului geografic al hotararii. In loc,
exista temerea ca adevaratul scop, probabil justificat, al unei asemenea abordari, nu
a fost rezolvat. .
Un alt rezultat nesatisfâcator al hotararii este acela ca o cerere de interventie
care, in final, a fost respinsa, a avut acelasi efect de a lamuri Curtea ca si in situatia
in care Italia ar fi fost acceptata ca intervenient. Aceasta pozitie a potentialului-
intervenient, aceeasi sau chiar mai buna cu situatia in care interventia ar fi fost
permisa, este inconsistenta cu motivul pentru care procedura interventiei a fost
initial conceputa.
2) Desenarea liniei de delimitare este criticabila : rezultatul delimitarii CIJ pare
greu de justificat. Asa cum se subliniaza in unele dintre opiniile dizidente
formulate de judecatori din completul Curtii, modificarea catre nord a liniei
mediane dintre Malta si Libia ca si ipotetica incorporare a Maltei in Italia necesitau
temeiuri juridice. Curtea nu a explicat de ce portiunea de platou continental maltez
nu a putut fi definita de linia mediana care deja atribuise Maltei o portiune relativ
mica datorita faptului ca lungimile celor doua coaste erau atat de diferite incat
jumatatea superioara a triunghiului format de tarmuri ar fi constituit, intr-un fel, o
ajustare naturala a delimitarii bazata pe linia mediana. Desi

refasonarea naturii sau cu exercitarea unei ~ustiui ui~uiuuu~~, hotararea din 3


iunie 1985 nu urmeaza aceleasi principii fundamentale.
Se pare ca statele au acceptat ca delimitarea in conformitate cu noul drept al
marii inseamna gasirea unui compromis acceptabil decat o decizie intemeiata pe
lege. Curtea are, astfel, sarcina delicata de a nu impiedica promptitudinea statelor
in acceptarea jurisdictiei bazata intr-o mare masura pe libertatea de optiune, prin
aceasta deplasandu-se dincolo de sfera judiciara de adjudecare. Probabil Curtea ar
trebui sa se abtina de la lamuriri suplimentare regulilor si principiilor pertinente
intr-un anumit caz si sa lase partilor desenarea liniei finale de delimitare printr-un
c~promis care sa fie acceptat prin respectarea circumstantelor date'

Vezi Hotararea din 20 februarie 1969 in Afacerea platoului continental al


arii Nordului (ICJ Reports 1969, p.3).
vezi si ICJ Reports 1984, p.3 -163 si ICJ Reports, p.13-187.
Afacerea pasaiului prin Stramtoarea Marele Belt Finlanda versus Danemarca
17 mai 1991 - Finlanda demareaza proceduri impotriva Danemarcei cu privire
la o disputa privind pasajul pt stramtoarea Marele Belt (Storebaelt) si la proiectul
guvernul Danemarcei de a construi o ruta fixa de trafic care sa lege a1 rutier cat si
pe calea ferata canalele de Est si de Vest ale 1 Stramtorii Marele Belt. Consecinta
acestui proiect si, in particul~ a planificatelor poduri suspendate la mare inaltime
peste Canal de Est ar determina inchiderea permanenta a marii Baltice pent navele
de tractiune de peste 65 metri inaltime, prin acea; impiedicandu-se trecerea
platformelor de foraj si a platformel petroliere fabricate in Finlanda, care necesitata
mai mult spati Finlanda a solicitat Curtii sa judeca si sa statueze ca (a) exista ~
drept de pasaj liber prin stramtoarea Marele Belt de care se bucu toate navele care
intra sau ies din porturile finlandeze si d santierele navale; (b) ca acest drept se
extinde platformelor foraj, platformelor petroliere si oricaror alte vase in chip
rezonal imaginabile; (c) constmctia unui pod fix peste stramtoarea MarE Belt, asa
cum este planuita de Danemarca, ar fi incompatibila exercitarea dreptului de pasaj
anterior prevazut; (d) Danemarca Finlanda sa ~ fie obligate sa inceapa negocierile,
cu buna credin (e) indicarea garantiilor dreptului de pasaj. .
23 mai 1991 - Finlanda solicita Curtii sa dispu masuri provizorii, in temeiul
art.4l2°~ din Statutul CIJ coroborat art.73 din Regulamentul CIJ, avand ca scop
principal stopat oricaror activitati de constructie la podul de pe Canalul de Est ca ar
impiedica trecerea vapoarelor, in particular a platformelor foraj si a platformelor
petroliere, in drumul lor inspre si dinsl porturile si santierele navale finlandeze ca
si abtinerea Danemar~ de la orice actiune care ar putea prejudicia rezultatele
procedurilor jurisdictionale deja declansate.
28 iunie 1991 - Danemarca depune la Registrul CIJ observatiile scrise cu
privire la solicitarea de stabilire a unor masuri provizorii, depusa de Finlanda.
1-5 iulie 1991 - Desfasurarea procedurii orale in cadtvl careia Curtea a audiat
argumentele prezentate de fiecare dintre cele doua parti.
29 iulie 1991 - Curtea arata ca dreptul invocat de Finlada este cel de pasaj prin
Stramtoarea Marele Belt a navelor, inclusiv platformele de foraj si platformele
petroliere. Acest drept este cu atat mai important cu cat, potrivit asertiunilor
Finlandei, Canalalul de Est din Stramtoarea Marele Belt este, pentru anumite nave,
singura cale de acces din si in Marea Baltica. Danemarca, desi recunoaste ca existâ
un drept de pasaj liber prin stramtorile daneze pentru navele comerciale ale tuturor
statelor, neaga aplicarea sa si la structuri mai inalte de 170 de metri de la baza,
inter alia, pentru ca astfel de structuri nu pot fi calificate drept `nave' .Danemarca
arata ca nu pot fi luate masuri provizorii pentru ca, nici macar prima facie, cazul nu
a fost solutionat in favoarea Finlandei. Curtea precizeaza ca nu dreptul de pasaj
liber este disputat ci natura si intinderea sa, concluzionand ca un asemenea drept
poate fi protejat de masuri provizorii.
Instanta precizeaza ca masurile provizorii sunt justificate daca este o urganta in
sensul ca existâ vreo actiune care prejudiciaza drepturile oricarei parti. Potrivit
planurilor de constructie a podului din Canalul de Est, inainte de sfarsitul anului
1994 nu va aparea vreun obstacol fizic care sa impiedica accesul prin stramtoare,
motiv pentru care, sustine Danemarca, nu este necesara indicarea unor masuri
provizorii. Mai mult, Curtea a tinut cont de asigurarile Danemarcei ca nu va
impiedica in nici un fel exercitarea dreptului de pasaj prin stramtoare, inclusiv in
ceea ce priveste platformele de foraj sau platformele petroliere si nu va pune
Finlanda, pana la sfarsitul anului 1994, in situatia de a-si exercita acest drept pe o
ruta mai putin convenabila sau mai costisitoare. Finlanda a sustinut ca proiectul
danez I-a provocat, deja, pagube intereselor sale economice deoarece santierele
sale nu mai pot participa pe deplin la oferte privitoare la nave al caror acces ar fi
impiedicat de constructia podului peste Canalul de Est, existenta proiectului
avand un potential negativ asupra potentialilor clienti ai santierelor
finlandeze. Totusi, Curtea a aratat ca Finlanda nu a adus dovezi cu privire la
aceste pretinse daune.
Printr-un Ordin al Curtii se respinge (in unanimitate) cererea de indicare a unor
masuri provizorii in timp ce se arata ca orice negocieri intre partile implicate cu
privire la obiectul cauzei pendinte cu scopul de a se ajunge la o intelegere directa
si amicala era binevenita. Cu cooperarea partilor implicate se va asigura ca
hotararea pe fond sa fie luata cu cea mai mare promptitudine, aceasta fiind in
interesul ambelor parti implicate.
3 septembrie 1992 - Printr-o scrisoare, reprezentantul Finlandei, a notificat ca
Partile ajunsesera la o reglementare a disputei, solicitand intreruperea procedurilor
in fata Curtii. Danemarca nu a obiectat la intrerupere.
10 septembrie 1992 - Printr-un Ordin, Presedintele C1J dispune intreruperea
procedurilor si scoaterea litigiului de pe rolul Curtii.
ANE
ABREVIERI
A.lIL.- American Journal of International Law CU - Curtea
Internationala de Justitie de la Haga LOS - Law of the Sea mm - mila marina
ONU - Organizatia Natiunilor Unite RGDIP - Revue General du Droit
Intemational Public TNP - Tratatul de neproliferare UNCLOS -
United Nations Conference for the Law of the Sea - zona
economica exclusiva
ANEI
9IBLIOGRAFIE SELECTIV~
1. tate manual mono u ' /
v l~ ~ ~ ~ a·
Droi~rnational - Bilan et p~rspecti s, 2 volume, tie ~
· d ingrijita de Mohammed Bedjaoui, UNESCO, 1992
· Droit international des espaces - air/ mer/ fleuves/ terrel cosmos,
Jean - Paul Pancracio, Armand Colin, Paris, 1997
· Droit international public, Ndenque Quoc Dinh, Patrick Dailler, Alain Pellet,
1995 ' · Increasin the Effectiveness of the International Court of
Justice. Proceedings of the ICJ/LTNTTAR Colloquim to Celebrate the
50~' Anniversary of the Court, UMTAR, colectia Legal Aspects of
Internatio~al Organization, vo1.29, editat de Connie Peck si Roy
S.Lee, . Marrinus Nijhoff Publishers, Haga, 1997.
Manuel sur le reglement pacifique des diff~rends entre Etat~. . ·
, Ne ~~o~rk, 9~~ 2. Studii. 'cole

Jonathan I. Charney, Law of the Sea Forum: the 1994 Agre~ement


on Implementation of the Seabed Provisions of the Convention on
the Law of the Sea, AJIL, vo1.88, 1994,
· Jonathan I. Charney, Progress in International Maritime Boundaries
Delimitation Law, AJIL, 1994, vo1.88.
· Jonathan I. Charney, Universal International Law. AJIL 1993, nr.4, '
·John R. Stevenson, Bernard H. Oxman, The Future of the Existing
United Nations Convention on the Law of the Sea, AJIL, 1994, vo1.88,
nr.3, · A. Mifsud-Bonnici, The Aim of Public International Law ,
1993, Universitatea din Malta · Sven Koopmans, The PCA in
the Field of Conciliation and Mediation: New Perspectives and
Approaches · Francisco Orrego Vicuna si Christopher Pinto, The Peaceful
Settlement of Disputes: Prospects for the Twent~r-First Centur~r,
Raport prezentat la Haga, 1999
3. Serii de documente · A/CONF.l3B/SC.II/L.46, 47 ·
A United Nations Universit~r Agenda for Research Reflectioti and
Advanced Training, Advisory Team Report, 1997 · CIJ Recueil, 1951 - 1993
· ICJ Reports, 1951 - 1992 (Reports of Judgements, Advisory
Opinions and Orders) · Monitorul Oficial nr.300/1996 · Rewe
Generale du Droit International Public, seriile 1986 , 1990,
1991, 1994 · Yearbook of the United Nations, special edition, 1945 - 1995,
Departament of Public Inforniation, New York, ed. Martinus Nijhoff
Publishers · Basic Documents of the International Court of Arbitration
1998