UNIVERSITATEA AGORA DIN MUN.

ORADEA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
DOMENIUL DE LICENȚĂ: ȘTIINȚE JURIDICE
PROGRAMUL DE STUDIU: DREPT
ANUL II

ORGANIZAȚII ȘI RELAȚII
INTERNAȚIONALE
TEMA VIII. SOLUȚIONAREA PRIN
CONSTRÂNGERE A DIFERENDELOR
INTERNAȚIONALE. RĂSPUNDEREA
INTERNAȚIONALĂ A STATELOR.
TERORISMUL

Lect. univ. dr. Laurențiu PETRILA

Asist. univ. dr. Felix-Angel POPESCU

3 DECEMBRIE 2020
1. Mijloace bazate pe constrângere în soluţionarea diferendelor internaţionale
1.1. Mijloace bazate pe constrângere fără folosirea forţei armate

Retorsiunea. Este acţiunea prin care un stat ia măsuri împotriva actelor inamicale ale
altui stat care sunt contrare uzanţelor internaţionale. Prin urmare, actele inamicale la
care se răspunde nu sunt încălcări ale dreptului internaţional public, ci doar ale
curtoaziei internaţionale, precum unele acte legislative, judecătoreşti sau
administrative care afectează bunele relaţii dintre state sau cetăţenii acestora (de
exemplu, expulzarea colectivă, creşterea taxelor vamale, tratamente preferenţiale
acordate pe baza unor criterii neacceptabile, cum ar fi cel etnic etc.)
Represaliile. Sunt acţiuni de răspuns ale unui stat la actele altui stat, ilegale din punct
de vedere al dreptului internaţional, în scopul determinării acestuia din urmă să
renunţe la actele sale şi să repare prejudiciile produse. Represaliile constituie un
mijloc licit numai dacă sunt utilizate fără folosirea forţei armate sau a ameninţării cu
forţa şi dacă s-a cerut anterior repararea daunei, dar fără rezultate.
Embargoul. Reprezintă o formă particulară a represaliilor şi constă în acţiunea cu
caracter preventiv prin care un stat care încalcă grav dreptul internaţional i se interzic
importurile şi exporturile, intrarea sau ieşirea navelor comerciale din porturile,
aeroporturile sau din marea sa teritorială, ori chiar reţinerea bunurilor acestuia, până la
încetarea acţiunilor ilegale şi repararea prejudiciilor. Embargoul poate fi aplicat şi ca
măsură colectivă, prin decizie a Consiliului de Securitate, cum au fost, de exemplu,
măsurile de acest tip luate împotriva Irakului şi a Iugoslaviei ca urmare a conflictelor
din anii ’90.
Boicotul. Este tot o formă particulară a represaliilor şi constă în acţiuni de
constrângere a unui stat care încalcă grav dreptul internaţional, mai ales când pune în
pericol pacea şi securitatea internaţională. El este concretizat prin măsuri de
întrerupere a relaţiilor comerciale, culturale, ştiinţifice, a comunicaţiilor terestre,
maritime sau aeriene, poştale, telegrafice sau radio. Şi această măsură poate fi luată
individual sau colectiv de către state, ori prin decizie a Consiliului de Securitate.
Ruperea relaţiilor diplomatice. Reprezintă un act unilateral al statului, prin care
decide rechemarea misiunii sale diplomatice şi cere celuilalt stat să-şi recheme
misiunea sa diplomatică, reprezentarea reciprocă a acestor state putând fi realizată în
continuare prin intermediul unui terţ, stat sau organizaţie internaţională. Ruperea
relaţiilor diplomatice reprezintă un mijloc extrem, prin care, practic, se elimină unul
1
dintre cele mai importante instrumente de realizare a politicii externe a unui stat –
misiunile diplomatice. Ruperea relaţiilor diplomatice nu reprezintă realmente un
mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale ci, mai degrabă, o
pseudosoluţionare, pentru că în lipsa relaţiilor diplomatice se rup punţile de legătură
directă între părţile la diferend.

1.2. Mijloace bazate pe constrângere cu folosirea forţei armate

În cazul unei agresiuni armate, statele au dreptul, individual sau colectiv, să
recurgă la forţă pentru apărarea suveranităţii şi integrităţii lor teritoriale. În
conformitate cu Carta ONU, nici o dispoziţie a acesteia „nu va aduce atingere
dreptului inerent de apărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un
atac armat împotriva unui membru al Naţiunilor Unite, până când Consiliul de
Securitate va lua măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale”.
Există situaţii când, datorită gravităţii lor şi imposibilităţii de soluţionare
paşnică, nici pe cale diplomatică, nici prin intermediul organizaţiei internaţionale, nici
prin mijloace de constrângere fără folosirea forţei, diferendele internaţionale să
degenereze în acte de agresiune armată sau alte acte de violenţă care să pună în
pericol pacea şi securitatea internaţională.
Sistemul securităţii colective consacrat de Carta ONU are în centru Consiliul
de Securitate, singurul organism competent să constate existenţa unei ameninţări
împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune.
Consiliul de Securitate poate întreprinde orice acţiune cu forţe aeriene, navale
sau terestre pentru menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale. În acest scop, toţi
membrii ONU sunt obligaţi să pună la dispoziţia Consiliului de Securitate, la cererea
acestuia, forţele armate, asistenţa şi înlesnirile necesare îndeplinirii misiunilor.

2. Răspunderea internaţională a statelor

Răspunderea internaţională a statelor (dar şi a altor subiecte de drept
internaţional) intervine fie în cazul săvârşirii de fapte sau acte (inclusiv omisiuni)
ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional (prin care se încalcă deci, normele
dreptului internaţional), fie pentru consecinţe prejudiciabile decurgând din activităţi
care nu sunt interzise de dreptul internaţional (licite per se), astfel încât statul (sau

2
subiectul de drept internaţional în cauză) este ţinut să repare prejudiciul produs
statului (sau subiectului de drept internaţional) victimă.
Că fundamentul răspunderii este reprezentat de încălcarea unei obligaţii
internaţionale, deci de actul/faptul ilicit (acţiune sau omisiune) prin care se aduce
atingere unei norme în vigoare a dreptului internaţional.
Răspunderea, în funcţie de gravitatea şi conţinutul violărilor, poate fi morală,
politică sau materială.

Răspunderea morală a statelor

Repararea prejudiciului constă într-o satisfacţie sub forma exprimării de scuze
datorate de statul autor faţă de statul lezat, prezentarea de onoruri sau promisiuni că
actele ilicite nu se vor repeta.
Uneori, răspunderea morală se poate concretiza chiar prin aplicarea unor
sancţiuni funcţionarilor ori cetăţenilor care au săvârşit fapta, sau în plata unor sume de
bani ca despăgubiri punitive.

Răspunderea politică (politico-juridică) a statelor

Este o formă a răspunderii internaţionale a statelor care presupune suportarea
de către statul autor a unor sancţiuni care pot fi concretizate într-o gamă care variază
de la simpla cerere de a pune capăt actului ilicit şi până la sancţiuni dure, chiar cu
folosirea forţei armate, în cazul actelor de agresiune. Se pot lua inclusiv măsuri
reparatorii pentru aducerea situaţiei la starea anterioară actului ilicit. Formele concrete
ale răspunderii politice se prezintă în diverse moduri:
- condamnarea şi alte luări de poziţii de dezaprobare;
- moţiuni şi rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale care pot merge până la
decizia de suspendare sau de excludere din organizaţie a statului autor;
- încetarea sau suspendarea totală sau parţială a tratatelor pentru încălcarea lor
substanţiale;
- întreruperea relaţiilor economice şi a comunicaţiilor;
- ruperea relaţiilor diplomatice;
- folosirea forţei armate aeriene, navale sau terestre în scop demonstrativ sau
chiar operaţii militare în baza deciziei Consiliului de Securitate.

3
Răspunderea materială a statelor
Este o formă a răspunderii internaţionale prin care statul vinovat este obligat
să repare daunele materiale provocate de el altui stat sub dublu aspect: plata
despăgubirilor pentru daunele provocate (reparatio) şi restabilirea drepturilor încălcate
(restitutio).
Statul răspunde material atât pentru acţiunile sale directe de încălcare a
dreptului internaţional, cât şi pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, ori pentru
prejudicii cauzate de un resortisant al său.

2.1. Răspunderea internaţională penală. Noţiuni. Principii.

„Instituţia răspunderii internaţionale are o dublă funcţiune: preventivă, adică
să descurajeze un stat să recurgă la acte de agresiune şi reparatorie, să aducă
lucrurile în starea iniţială şi să suporte consecinţele actelor sale1" .
În materia răspunderii internaţionale penale un subiect de controversă l-a
constituit răspunderea penală, purtându-se discuţii referitoare la subiectele infracţiunii
şi, implicit, la cei ce urmau să răspundă pentru faptele comise. S-a impus teoria
potrivit căreia statele nu pot răspunde penal, ci doar indivizii, în virtutea principiului,
şi nu numai, de drept roman: „societas dilinquere non potesf, teză împărtăşită şi de
juristul român Grigore Geamănu: „răspunderea penală este un atribut al omului, al
persoanei fizice şi nu al unei colectivităţi", „...fără a exonera statul de orice
răspundere”2 .
Răspunderea internaţională s-a consacrat ca un adevărat principiu al
dreptului internaţional public, conform căruia orice încălcare a unei obligaţii
internaţionale antrenează răspunderea autorului încălcării şi obligaţia acestuia de a
repara eventualul prejudiciu produs.
Încălcarea unei norme internaţionale de către un stat are drept consecinţă
stabilirea unui raport juridic între statul lezat şi statul vinovat. Răspunderea
internaţională reprezintă o manifestare a personalităţii juridice a statelor, a
suveranităţii sale. Instituţia răspunderii contribuie la garantarea legalităţii ordinii
internaţionale.

1
I. Cloşca, I. Suceavă, „Dreptul internaţional umanitar", Casa de Editură şi Presă
„Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992,p. 11;
2
G. Geamănu, „Drept internaţional penal şi infracţiunile internaţionale", Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1977,p.25.

4
 La nivel internaţional poate fi angajată şi răspunderea persoanelor fizice în
cazul comiterii de către acestea a unor infracţiuni internaţionale. în acest caz, persoana
fizică răspunde în faţa organelor jurisdicţionale internaţionale, fiind vorba de o
răspundere penală individuală.
Conform teoriilor conturate în dreptul internaţional, răspunderea
internaţională a unui stat sau a altui subiect de drept internaţional poate să aibă la bază
comiterea unui act ilicit internaţional, acţiune sau inacţiune, de o anumită gravitate ce
încalcă principiile şi normele de drept internaţional, sau a unei infracţiuni
internaţionale, faptă de o gravitate deosebită ce lezează nu numai interesele unui stat,
ci şi ale comunităţii internaţionale în ansamblul său. Nu este nevoie de a demonstra
existenţa unei culpe a autorului faptei ilicite (decât în mod excepţional) pentru a se
angaja răspunderea internaţională a acestuia.
Principiile răspunderii internaţionale penale s-au conturat pe măsură ce
dreptul internaţional penal a evoluat, ca ramură a dreptului internaţional.
1.Principiul răspunderii penale individuale,în conformitate cu care statul,
fiind o ficţiune juridică, nu poate nici comite delicte şi nici nu poate fi tras la
răspundere pentru ele. La adăpostul răspunderii colective a statutului s-ar ajunge la
impunitatea adevăraţilor culpabili de săvârşirea unor grave infracţiuni internaţionale.
De aceea, dreptul internaţional pozitiv a consacrat în numeroase acte principiul
răspunderi penale individuale pentru crimele comise în numele şi pe seama statului.
Aceasta nu exclude ci, dimpotrivă, presupune şi o răspundere juridică internaţională a
statelor pentru crimele internaţionale comise, materializate în răspunderea materială
pentru daunele cauzate şi în aplicarea unor sancţiuni, cum sunt mijloacele de
constrângere prescrise de Carta O.N.U., utilizate în mod colectiv sau individual de
către state.
2.Principiul legalităţii incriminării infracţiunilor şi al legalităţii pedepselor
care, deşi a fost contestat în aplicarea sa3, a fost confirmat de practica judiciară şi de
tratatele de drept internaţional. Având la origini regulile de drept roman „mullum
crimen sine lege" şi „mulla poema sine lege poenali anteriorr acest principiu de drept
penal internaţional provine din dreptul penal intern, exprimă regula conform căreia

3 A se vedea I. Cloşcă, I. Suceavă, op. cit., p. 474. Este vorba de invocarea „apărării"
împotriva sentinţelor pronunţate de Tribunalele militare internaţionale de la Nuremberg şi
Tokio, a lipsei de legalitate a acestora prin neprevederea în norme anterioare a infracţiunilor
pentru care s-au făcut vinovaţi cei judecaţi.

5
nimeni nu poate fi considerat autor al unei infracţiuni şi pedepsit dacă actul său nu era
calificat ca atare de către legea penală şi pedepsit de aceasta înainte de comiterea
infracţiunii respective.
3. Principiul represiunii universale este o derogare de la teritorialitatea legii
penale interne prin care statul pe teritoriul căruia a fost descoperit un infractor este
competent să-1 judece chiar dacă infracţiunea a fost comisă pe teritoriul altui stat.
4. Respingerea teoriei „actului de stat" în conformitate cu care supusul unui
stat n-ar fi putut fi tras la răspundere de către un alt stat pentru actele comise de el,
dacă acestea au fost săvârşite conform cu instrucţiunile sau cu aprobarea ori în numele
acestui stat, chiar dacă asemenea acte constituie o violare flagrantă a dreptului
internaţional. Această teorie este respinsă de normele dreptului internaţional pozitiv
deoarece ar exclude orice responsabilitate şi ar însemna imunitatea criminalilor
internaţionali, compromiţând ideea de justiţie în relaţiile internaţionale.
5. Imprescriptibilitatea crimelor contra umanităţii şi crimelor de război este
prevăzută de Convenţia adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 26 noiembrie
1968, ce a fost determinată de reacţia ordinii publice mondiale de a considera - la
propunerea R.F. a Germaniei din 1964 - prescrise crimele de război după trecerea a 25
de ani de la comiterea lor, ceea ce ar fi însemnat absolvirea de pedeapsă a numeroşi
criminali de război, printre care şi cei judecaţi în contumacie sau nepedepsiţi încă.
Acest principiu a fost consacrat şi-n legea română prin prevederile în titlul VII din
Codul penal, în art. 121 şi 125, a imprescriptibilităţii răspunderii penale pentru
„infracţiunile contra păcii şi omenirii” prevăzute în titlul XI, de la art. 356 la art. 361.
6. Inadmisibilitatea invocării stării de necesitate ca scuză pentru încălcarea
legilor şi obiceiurilor războiului s-a impus ca principiu de drept internaţional penal
datorită faptului că anumite state au justificat crime de război prin invocarea stării de
necesitate în legile interne. Or, normele dreptului internaţional aplicabil în conflictele
armate au fost formulate tocmai pentru ca necesitatea izvorâtă din purtarea războiului
să nu depăşească o anumită limită şi ţin cont de necesităţile militare care ar trebui
aplicate şi în funcţie de principiile umanitare de ducere a războiului.
7. Ordinul ierarhic nu înlătură răspunderea penală.
8. Un alt principiu de drept internaţional face referire la imunitatea de
jurisdicţie de care beneficiază agenţii diplomatici şi consulari, reprezentanţi ai statelor
pe lângă organizaţii internaţionale, şefi de stat şi de guverne, miniştri ai afacerilor
externe, nu datorită unor privilegii personale, ci datorită situaţiei lor de reprezentanţi
6
ai unui stat sau ai unei organizaţii protejate de dreptul internaţional. Competenţa
instrumentării şi soluţionării cazurilor de asemenea fel nu revine instanţelor de pe
teritoriul ţării de reşedinţă, unde diplomaţii au comis infracţiunea, ci instanţelor din
ţara pe care o reprezintă, căreia aparţin.
Ei pot fi expulzaţi şi declaraţi „persona non grata" de către instanţele ţării de
reşedinţă şi judecaţi apoi de instanţele competente. Imunităţile diplomatice se acordă
pe bază de reciprocitate, prin convenţii, dar problema este reglementată şi prin
legislaţiile interne ale statelor4.

2.2. Consolidarea principiului răspunderii internaționale penale

Principiul răspunderii internaţionale penale, consacrat în Statutul
Tribunalului de la Nurnberg a fost confirmat de Adunarea Generală a O.N.U. în prima
sa sesiune din 1946. Prin această rezoluţie Adunarea Generală cerea Comitetului
pentru dezvoltarea progresivă şi codificarea dreptului internaţional, denumit şi
Comitetul pentru metode, să formuleze principiile recunoscute în statutul Tribunalului
de la Nurnberg şi în practica acestuia. Comitetul, care a ţinut o singură sesiune în
1947, a elaborat un raport conţinând recomandări asupra modalităţilor de acţiune în
vederea îndeplinirii misiunii ce i-a fost încredinţată, de Comisia de drept internaţional,
(organ nou creat).
Adunarea Generală a O.N.U. a cerut, în baza acestui raport, Comisiei de
Drept Internaţional să elaboreze un cod al crimelor contra păcii şi securităţii omenirii.
Faptele incriminate, care se refereau la anumite crime de drept internaţional comise de
persoane fizice (şi nu de entităţi abstracte), pasibile de a fi pedepsite pe plan intern,
erau „acte care, dacă ar fi comise sau tolerante de către un stat.-.ar aduce în mod
normal atingeri relaţiilor internaţionale într-un mod periculos pentru menţinerea
păcii". Ele cuprindeau:
•folosirea forţei armate cu violarea dreptului internaţional, în special,
recurgerea la un război de agresiune sau la ameninţarea cu un asemenea război;
• aţâţarea la un război civil într-un alt strat;
• anexarea de teritorii cu violarea dreptului internaţional;
• violarea clauzelor militare ale tratatelor internaţionale;
• crima de genocid;

4 G. Geamănu, op. cit.,p.46-57.

7
 • fabricarea şi posedarea de arme interzise prin tratate internaţionale.
Comisia de Drept Internaţional a consacrat acestei probleme trei sesiuni,
între 1949 şi 1951.
La cea de-a treia sesiune Comisia a adoptat în prima versiune proiectul de
Cod al crimelor contra păcii şi securităţii omenirii, sub forma unui text în patru
articole şi 12 paragrafe. Definitivat în 1954, Proiectul de cod prelua şi dezvolta
„Principiile de la Nurnberg", acordând o atenţie deosebită definirii actelor calificate
drept crime contra păcii şi securităţii omenirii. Astfel, art. 2 al Codului conţine
enunţuri şi dezvoltări privind: actele de agresiune; ameninţarea cu agresiunea,
pregătirea războiului; organizarea sau încurajarea bandelor înarmate pe teritoriul altui
stat; desfăşurarea sau încurajarea de activităţi vizând provocarea unui război civil sau
activităţi teroriste în alt stat; violarea obligaţiilor rezultând din tratate menite să
asigure pacea şi securitatea internaţională prin limitarea înarmărilor; pregătirile
militare sau alte măsuri cu acelaşi caracter; anexarea de teritorii prin mijloace contrare
dreptului internaţional; intervenţia în treburile interne sau externe ale altui stat; acte
vizând distrugerea totală sau parţială a unor grupuri naţionale etnice, rasiale sau
religioase; violarea legilor şi obiceiurilor războiului; tratamente neomenoase aplicate
populaţiei civile. Se prevedea, de asemenea, pedepsirea conspiraţiei, instigării,
complicităţii şi tentativei de a comite faptele incriminate în art. 2.
În anul 1954 Adunarea Generală a O.N.U. a amânat examinarea Proiectului
de Cod elaborat de Comisia de Drept Internaţional până la prezentarea raportului final
de către Comitetul Special pentru definirea agresiunii.
Timp de douăzeci de ani problema a rămas în suspensie, în 1974, după
adoptarea definiţiei agresiunii (prin Rezoluţia 3314/XXIX)5, Adunarea Generală a
invitat statele membre ale O.N.U. să prezinte comentariile lor la proiectul de cod, iar
ulterior a cerut Comisiei de Drept Internaţional să-şi reia lucrările, luând în
considerare rezultatele obţinute în procesul dezvoltării progresive a dreptului
internaţional.
Lucrările comisiei asupra Proiectului de Cod au fost reluate în 1982.

5 Definiţia agresiunii este cuprinsă de Rezoluţia 3314 (XXIX) din 14 septembrie 1974,
într-un preambul şi 8 articole, Art. 1: „Agresiunea este folosirea forţei armate de către un stat
împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a unui stat sau în orice
alt mod incompatibil cu Curtea Naţiunilor Unite...".

8
 În 1980 Adunarea Generală a O.N.U. a cerut Comisiei, prin Rezoluţia 44/39
din 4 decembrie să studieze posibilitatea creării unei Curţi Criminale Internaţionale în
cadrul Proiectului de Cod menţionat. Problema se află în continuare pe ordinea de zi a
Comisiei de Drept Internaţional.
Curtea Penală Internaţională a fost creată ca instituţie jurisdicţională
permanentă cu competenţă obligatorie pentru statele părţi a Statutul acesteia.
Jurisdicţia acesteia este complementară jurisdicţiilor penale naţionale. Statutul Curţii a
fost adoptat printr-o convenţie între state şi a fost deschis la seminarul 17 iulie 1998 la
sediul O.N.U. urmând să intre în vigoare după depunerea a 60 de instrumente de
ratificare. Sediul Curţii este la Haga. Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate
juridică internaţională, fiind competentă să-şi exercite funcţiile pe teritoriul oricărui
stat - parte la Statut.
Răspunderea internaţională penală, reiterată la Naţiunile Unite, este în
prezent o instituţie unanim recunoscută a dreptului internaţional, legitimitatea
recunoaşterii ei înregistrând progrese considerabile odată cu consacrarea sa în diverse
tratate internaţionale postbelice şi declaraţii guvernamentale a caracterului criminal de
agresiune. Răspunderea internaţională penală este angajată nu numai în cazul
declanşării unui război de agresiune, ci şi în situaţiile de recurgere la represalii,
blocada paşnică sau intervenţie militară etc.
O modalitate de consolidare a principiului răspunderii internaţionale penale o
constituie declararea ca inprescriptibile a crimelor de război şi a crimelor contra
umanităţii, astfel că făptuitorii unor astfel de crime să poată fi urmăriţi şi judecaţi
oricând, indiferent de timpul care a trecut de la comiterea lor.

3. Terorismul
Terorismul contemporan a devenit un flagel mondial, a cărui eradicare va
necesita, din partea comunităţii internaţionale, eforturi continue, îndelungate şi
extinse, în multiple domenii şi bine coordonate. Mai mult, poate fi considerat chiar
provocarea fundamentală a începutului de secol XXI.
Prin dimensiunile şi multiplele sale forme de manifestare, terorismul
internaţional a devenit una din cele mai grave ameninţări ale acestui început de secol,
la adresa multor naţiuni ale planetei, în raport cu atât de fragila securitate pe plan
internaţional.

9
 Lipsa unei definiţii, acceptată pe plan internaţional, continuă să îngreuneze
procesul de abordare juridică şi legislativă a acestui fenomen. Astfel, în viziunea
americană, Departamentul Apărării al Statelor Unite defineşte terorismul ca fiind
„folosirea ilegală a forţei, violenţei sau ameninţarea cu violenţa din partea vreunei
organizaţii revoluţionare, la adresa persoanelor sau bunurilor, urmărind să constrângă
guverne sau societăţi, slujind adesea unor obiective politice sau ideologice”,
„utilizarea violenţei pentru a induce o stare de frică, intimidând guvernele sau
societăţile, în scopul de a atinge ţeluri politice, religioase sau ideologice”.
O parte dintre europeni consideră că terorismul este o infracţiune, o crimă, o
agresiune gravă la adresa omului şi fiinţei umane şi tratează acest fenomen ca atare.
Unii autori menţionează, în lucrările lor, nouă elemente constitutive în
precizarea noţiunii de terorism, şi anume: existenţa unui grup, de regulă strict
organizat, axat pe un ideal programatic, social, naţional, religios sau pe identificarea
unui anumit inamic, care acţionează fie pe cont propriu, fie cu sprijin tacit sau activ al
unui stat terţ şi care de regulă, nu îşi ascunde identitatea; acţiunea este ilicită din punct
de vedere al normelor juridice recunoscute de comunitatea internaţională, este comisă
cu violenţă şi este provocatoare de mari daune materiale şi pierderi de vieţi omeneşti
şi creează o atmosferă de frică şi panică colectivă, de natură să intimideze autorităţile
unui stat sau un alt grup de putere; alegerea ţintelor pe considerentul producerii unui
impact psihologic cât mai mare, iar scopurile urmărite prin actul terorist să fie cât mai
puternic mediatizate; terorismul constituie o gravă ameninţare la adresa păcii şi
securităţii internaţionale.
Acţiunile teroriste sunt reduse la trei tipuri fundamentale: acţiuni contra
bunurilor (distrugerea cu exploziv a clădirilor, maşinilor, avioanelor etc.); acţiuni
contra persoanelor şi a libertăţii lor (de la răpiri, sechestrări, luări de ostateci etc. până
la asasinate); acţiuni combinate, atât contra bunurilor, cât şi a persoanelor, sub forma
deturnărilor de avioane, maşini capcană etc.
Clasificarea după mobilul şi intenţia care stă la baza actului terorist. Din acest
punct de vedere sunt menţionate ca forme de terorism:
a) terorism de drept comun – înţeles ca acţiune violentă sau de intimidare,
comisă de către un individ sau un grup de persoane, în scop de extorsiune sau
răzbunare ori pentru obţinerea unor avantaje materiale sau morale imediate. Se
caracterizează prin violenţă puternică. În realizarea scopului propus se comit

10
 fapte neobişnuite (şantaj, ameninţări, răpiri, crime etc.), care intră sub
incidenţa legii penale;
b) terorism social, a cărui principală caracteristică este faptul că el nu depăşeşte
graniţele ţării respective. Prin această formă de terorism se urmăreşte
schimbarea orânduirii sociale dintr-o ţară, impunerea unei anumite ideologii,
doctrine sociale şi chiar economice;
c) terorism politic – care se manifestă printr-o gamă variată de forme, toate
dirijate contra statului şi organelor sale reprezentative. Între scopurile sale sunt
menţionate: ruperea relaţiilor paşnice dintre state sau agravarea acestora atunci
când s-a ajuns la anumite înţelegeri; răsturnarea orânduirii politice a unui stat;
înlăturarea de la putere a unor oameni politici; influenţarea politicii interne sau
externe a unui stat etc.; dintre cele mai semnificative acte de acest gen,
literatura de specialitate menţionează uciderea unor preşedinţi, ca de exemplu
J.F. Kennedy (SUA), Anwar El Sadat (Egipt), a premierului Indira Ghandi
(India), Yizak Rabin (Israel), Martin Luther King etc.
d) terorism de stat – o formă complexă de terorism, care se manifestă într-o ţară
în care sistemul politic îl obstrucţionează pe cel judiciar, implicând guvernul
într-o luptă pentru putere, bazată pe coerciţie, ca de exemplu: Chile sub
Augusto Pinocet, 1973-1990.
De asemenea, terorismul de stat se poate manifesta şi pe plan internaţional, prin
acţiuni de ameninţare cu folosirea violenţei ori acte de teroare exercitate de către
un stat contra altui stat, materializat în atacuri armate, producerea de distrugeri
materiale, bombardarea populaţiei civile etc., prin care se urmăreşte a se impune
fie violenţa politică a unui stat asupra altui stat, fie obţinerea de avantaje
teritoriale, economice sau de altă natură.
Având în vedere criteriul spaţiului şi a factorilor implicaţi, actele teroriste
săvârşite sunt menţionate sub forma:
a) Terorismul naţional sau domestic, intern - implică grupuri sau persoane care
fac parte integrantă din populaţia, instituţiile sau guvernele ţării (statului)
victimă şi ale cărui acţiuni se desfăşoară numai pe teritoriul statului respectiv.
Acestea nu sunt influenţate, nu sunt sprijinite şi nici nu servesc interesele altei
ţări;
b) Terorismul internaţional – atunci când acţiunile, factorii angajaţi sau afectaţi şi
efectele actelor săvârşite îmbracă, obligatoriu, elementele de extraneitate, cu
11
caracter internaţional, în ceea ce priveşte atât autorul, victima, locul comiterii
sau pregătirii acţiunii, locul de refugiu al autorilor şi complicilor acestora cât
şi natura intereselor lezate şi urmările actului în sine.
Ca principale forme de manifestare, literatura de specialitate menţionează:
pirateria aeriană, luarea de ostateci, răpirea de diplomaţi sau demnitari, pentru
a căror eliberare se pun condiţii grele, fie de ordin politic, sau material, în a
căror rezolvare sunt angrenate mai multe state;
După principalele cauze generatoare, mai sunt menţionate ca forme ale
terorismului:
a) Terorismul rasist – apărut în SUA, la jumătatea secolului trecut, având ca
reprezentat de frunte organizaţia Ku-Klux-Klan, interzisă, formal, în anul
1960.
b) Terorismul extremist-naţional – cu aria de acţiune limitată la interiorul
unei ţări, mai cunoscute fiind: Mişcarea pământul natal şi libertatea bască
(ETA), din Spania; organizaţia teroristă Armata Republicană Irlandeză
(IRA);
c) Terorismul de nuanţă fundamentalist-religioasă sau terorismul religios,
care foloseşte violenţa pentru a îndeplini ceea ce ei numesc obiective
ordonate de divinitate. Pe lista terorismului de nunaţă fundamentalist-
religioasă sunt înscrise mai multe organizaţii teroriste, între care: Abu
Sayyaf, Filipine; Al-Qaeda; Aum Shinro-kyu (Aum – Adevărul suprem),
responsabil de atacul cu sarin în metroul din Tokio, din martie 1995,
Japonia etc., Hamas, Palestina; Hizbollah, Liban; Jihadul Islamic Egiptean;
d) Terorismul de extremă stânga – urmăreşte subminarea sau distrugerea
capitalismului şi înlocuirea lui cu socialismul sau comunismul.
Reprezentative pe această categorie sunt: Brigăzile Roşii (Italia); Armata
Roşie Japoneză; Facţiunea Armata Roşie;
e) Terorismul de extremă dreapta – urmăreşte abolirea regimurilor liberale,
democratice şi înlocuirea lor cu unul autoritar, putând fi exemplificat prin:
grupuri de extremă dreaptă din America Latină; escadroanele morţii din
Salvador şi grupurile neo-naziste din Europa şi America;
f) Terorismul anarhist – specific perioadei 1870-1920. În prezent, este
reprezentat de mişcări, precum, Celulele Revoluţionare din Germania sau
Squarmish Five din Canada.
12
 Interesantă şi sugestivă este şi clasificarea făcută de institutul american
pentru studiul conflictelor, în viziunea căruia, terorismul este de două feluri:
a) Terorismul diversionist, care, în esenţă, urmăreşte publicitatea, dobândirea
unui prestigiu sau notorietăţi, discreditarea şi demoralizarea autorităţilor,
provocarea acestora să ia măsuri de represiune excesive, care ar duce la
înstrăinarea populaţiei, sau ar genera ample nemulţumiri în rândul acesteia;
b) Terorismul coercitiv –a acesta vizează în opinia autorilor, demoralizarea
populaţiei civile, slăbirea încrederii acesteia în autorităţi şi instaurarea unui
sentiment de teamă.
Se considera forme ale terorismului: bioterorismul - formă de terorism ce
utilizează germeni specifici războiului biologic, prin răspândirea intenţionată a
agenţilor biologici toxici în formă naturală sau prelucrată; narcoterorismul – se referă
la acţiuni teroriste organizate sau desfăşurate de grupuri implicate direct în cultivarea,
producerea, transportul sau distribuţia drogurilor precum şi acele grupuri care folosesc
traficul de droguri pentru finanţarea unor mişcări sau acte teroriste;terorismul explicit
politic – reprezintă o anumită tipologie a terorismului, care vizează în mod direct
structurile de autoritate şi are ca forme de exprimare: terorismul partizan, cu obiectiv
dobândirea puterii de stat; terorismul ideologic motivat de doctrine politice
extremiste; terorismul autonomist separatist.
În scopul combaterii evoluţiei moderne a terorismului, la nivel internaţional şi
ca urmare şi în România s-au întreprins o serie de demersuri legislative menite să
combată pericolul pe care îl reprezintă acţiune organizaţiilor teroriste, dar mai ales să
limiteze evoluţia fenomenului care a devenit un adevărat flagel.
Principalele demersuri legislative în plan internaţional şi intern sunt:
- Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului (1977) - act juridic
semnat de statele membre ale Consiliului Europei având ca scop urmărirea şi
pedepsirea autorilor actelor teroriste în special prin extrădarea celor vinovaţi;
- Rezoluţia nr. 133/2000 a Consiliului de Securitate al ONU şi rezoluţia nr.
1390/2002, ce privesc Afganistanul, adoptate în scopul condamnării talibanilor
pentru permiterea folosirii teritoriului pentru pregătire şi activităţi teroriste,
inclusiv a reţelei Al-Qaeda, precum şi pentru folosirea mercenarilor străini în
acţiuni ostile;
- Rezoluţia nr. 1373/2001 a Consiliului de Securitate al ONU privind
combaterea terorismului, ce priveşte condamnarea atacurilor teroriste din SUA
13
 din 11 septembrie 2001, considerarea acestor acte, ca dealtfel a oricărui act de
terorism internaţional drept o ameninţare la adresa păcii internaţionale;
necesitatea ca statele să acţioneze împreună de urgenţă pentru a preveni şi
suprima actele de terorism;
- Declaraţia Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei din 12.09.2001 şi
Declaraţia Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei din 21.09.2001
privind lupta împotriva terorismului internaţional;
- Recomandarea nr. 1550/2002 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
privind lupta împotriva terorismului şi respectarea drepturilor omului;
- Protocolul de amendare a Convenţiei Europene pentru reprimarea terorismului
adoptat la Strasbourg în 15.05.2003.

3.1. Terorismul în dreptul internațional înainte și după 11 septembrie 2001

Spre sfârşitul secolului XX, în concepţia unor autori, terorismul internaţional
era socotit o formă de conflict de intensitate scăzută, sub pragul de violenţă al
operaţiunilor militare specifice războiului, dar mult mai mult decât, simplele acte
sporadice şi izolate de violenţă. Şi aceasta pentru că, dincolo de „perfecţionarea"
mijloacelor şi metodelor de război terorist utilizate de diverse grupări izolate, în
susţinerea („sponsorizarea") terorismului internaţional s-au implicat şi unele state,
ceea ce afectează şi mai mult pacea si securitatea lumii.
Dincolo de formele sale specifice, practicate în timp de pace (violenţa în
scopuri personale sau de grup), terorismul apare şi în conflictele armate, mai ales în
cele destructurate (ca în Somalia), în care se transformă în acte de banditism colectiv,
cu efecte catastrofale pentru populaţiile civile. Oricum, opinia publică şi dreptul
internaţional resping terorismul datorită consecinţelor tragice nu numai asupra
colaborării paşnice internaţionale, dar şi a persoanelor nevinovate care îi cad victime.
A limita definiţia terorismului la infracţiunile comise contra unui stat ar
însemna să nu se tină cont de realităţile în care trăim, deşi chiar atentatele teroriste din
11 septembrie 2001 au fost îndreptate, aşa cum s-a apreciat, nu împotriva unor
persoane şi clădiri, ci a însemnelor puterii statale politice, economice, financiare şi
militare, la fel ca si atacurile biologice ulterioare. Diversitatea actelor teroriste a făcut
ca societatea internaţională să adopte mai multe convenţii de limitare a aspectelor sale
specifice. Este vorba de • Convenţia de la Tokio, din 1963, referitoare la infracţiuni şi
alte acte survenite la bordul aeronavelor; • Convenţia de la Haga, din 1970, pentru
14
reprimarea capturii ilicite de aeronave (luarea de ostatici); • Convenţia de la Montreal,
din 1971, pentru reprimarea actelor ilicite dirijate contra securităţii aviaţiei civile
(sabotajul); • Convenţia pentru prevenirea şi represiunea infracţiunilor contra
persoanelor aflate sub protecţie internaţională, inclusiv contra agenţilor diplomatici
(1973); • Convenţia internaţională contra luării de ostatici, din 1979; •Convenţia
contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante; •
Convenţia pentru interzicerea atacurilor teroriste cu bombe (1997).
În scopul coordonării luptei împotriva terorismului internaţional, la Naţiunile
Unite s-au adoptat mai multe rezoluţii, iar Consiliul Europei a elaborat, în 1976,
Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, care preia unele elemente din
instrumentele menţionate.
Şi România şi-a adus contribuţia în acest domeniu. prin anteproiectul de
convenţie împotriva terorismului, din 1935, elaborat de Vespasian V. Pella, şi care a
stat la baza Convenţiei din 1937.
Toate aceste instrumente juridice internaţionale se referă la terorism în
general şi au ca element comun faptul că terorismul semnifică, chiar şi în timp de
pace, un război total contra ordinii juridice existente, un război al cărui scop ar
justifica orice mijloace. Astfel, în Declaraţia asupra măsurilor de eliminare a
terorismului internaţional a Adunării Generale a ONU, din 1994, se arată că statele
membre ale Naţiunilor Unite reafirmă fără echivoc condamnarea tuturor actelor,
metodelor şi practicilor teroriste ca fiind criminale şi nejustificabile, oriunde şi de
oricine ar fi comise. în preambulul Convenţiei pentru interzicerea atacurilor teroriste
cu bombe se precizează expres că acţiunile militare ale statelor sunt guvernate de
reguli de drept internaţional, situate în afara cadrului acestui document, şi că
excluderea unor acţiuni din zona de acoperire a convenţiei nu absolvă sau nu conferă
caracter legal actelor cunoscute ca ilegale.

15