Drept Constitutional Si Administrativ

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE
CURSUL:
DREPT CONSTITUTIONAL ŞI ADMINISTRATIV
Conf. univ. dr.

Valericã DABU
DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI ADMINISTRATIV
CAPITOLUL I
NOTIUNI GENERALE DESPRE DREPT
A. Originea dreptului
Dacã omul nu poate trãi decât în societate, dacã prin însãşi natura fãpturii sale el este sortit
sã-şi împleteascã puterile sale de viaţã cu puterile de viaţã ale tovarãşului sãu, societatea pretinde
omului, ca o lege imanentã a existenţei sale, respectarea anumitor reguli, considerate normale,
reguli sine qua non pentru societate.
Necesitatea apariţiei şi dezvoltãrii regulilor sociale constituie izvorul dreptului şi raţiunea
sa de a fi. La început a fost faptul, acţiunea, inacţiunea şi apoi a intervenit dreptul pentru a o
justifica şi a legitima ceea ce era considerat normal şi astfel unanim admis. Românii spuneau "ubi
societs ibi jus", exprimând legãtura dintre societate şi drept.
Deprinderea cu un anumit fel de viaţã, cu anumite reguli de conduitã general satisfãcãtoare,
a fãcut sã se nascã în sufletul oamenilor sentimentul de dreptate care trebuie sã fie baza oricãrei
activitãţi. Acest sentiment îi determinã pe oameni sã caute întotdeauna o justificare a activitãţii
lor, sã legitimeze prin aceasta actul lor, sã-l încadreze în regulile dreptului. Legitimitatea unui act
îl pune la adãpost pe autorul acestuia de orice acuze sau remuşcãri, fãcând chiar sã se bucure de
recunoştinţã şi aprecieri din partea celorlalţi. Un act este legitim când este drept, just, unanim
admis.
Romanii arãtau cã "Jus est ars boni et aequi" adicã, dreptul este arta binelui şi a echitãţii,
douã concepte inseperabile, unanim recunoascute.
Dar ce este dreptul1? Cuvântul "drept" provine din limba latinã, din cuvântul "directus" luat
metaforic de la "dingo" care înseamnã "drept" - orizontal sau vertical - şi "de-a dreptul" adicã
direct în linie dreaptã. Aceastã accepţiune are mai mult un sens matematic şi chiar economic, ştiut
fiind cã linia dreaptã era consideratã ca drumul cel mai scurt dintre douã puncte, deci, cel mai
eficient şi economicos. Ca urmare, drumul drept, cel mai scurt, cãtre starea de bine trebuie
instituit ca regulã normalã, obligatorie pentru toţi, satisfãcând astfel interesul tuturor, binele
acestora. Insã, în limba latinã, cuvântul care corespunde noţiunilor de drept, dreptate şi legitim este
"jus" din care derivã "just" un cuvânt sinonim celui de "drept".
Or, aşa cum am vãzut, romanii arãtau cã "Jus est ars boni et aequi" adicã "dreptul este arta
binelui şi a echitãţii". Din aceastã definiţie rezultã trei elemente esenţiale pentru definirea
conceptului de "drept".
Un prim element îl constituie "binele". Spunem cã "binele" se realizeazã atunci când o
activitate, acţiune-inacţiune, un fapt sau o stare, satisface interesele unei persoane, ale unui grup de
persoane, sau ale unei naţiuni (beneficiar al dreptului), adicã necesitãţile acestora.
_____________
1)
A se vedea pe larg H.L.A. Hart. Conceptul de drept. Editura Sigma, Chişinãu, 1999
Se ştie cã nevoile l-au format pe om ca fiinţã socialã şi tot acestea îl fac sã existe şi sã se
dezvolte în continuare.
Dupã Maslaw, scara motivaţionalã cuprinde urmãtoarele niveluri ale nevoilor:
a) fiziologice;
b) de siguranţã;
c) de dragoste şi apartenenţã;
d) de afirmare şi recunoaştere socialã;
e) de autodepãşire.
2
Aceste nevoi determinã comportamentul uman, iar satisfacerea lor dã starea de "bine".
Dacã dreptul ar fi limitat numai la starea de "bine", aceastã stare ar obţine-o numai cel mai tare în
detrimentul celui mai slab, iar "binele" pentru cel tare ar fi însoţit de "rãul" pentru cel slab, ceea e
evident nu ar fi corect, creându-se nemulţumiri.
A accepta în acest mod simplist obţinerea stãrii de "bine" înseamnã a justifica, a da
legitimitate dreptului celui mai tare, or, în acest caz, "dreptul celui mai tare" s-ar apropia şi de
teoria selecţiei naturale în care supravieţuiesc numai cei puternici; evident aceastã situaţie nu
trebuie admisã într-o societate civilizatã.
Chiar natura a demonstrat cã selecţia naturalã are o serie de limite. Astfel, dacã în sistemul
ecologic o specie devine foarte puternicã şi distruge complet una sau mai multe alte specii, aceasta
poate produce un dezechilibru cu consecinţe negative pentru întreg sistemul, uneori catastrofale
chiar şi pentru specia în cauzã. In naturã toate speciile, elementele, se intercondiţioneazã,
coexistând în anumite echilibre ce se formeazã în cursul evoluţiei sau involuţiei. Echilibrul însã,
nu înseamnã numai egalitate. Iniţial, omul desprinzându-se de condiţia de animal, a continuat cu
"dreptul celui mai tare" în asigurarea stãrii de bine. Insã cu cât a devenit mai social, a apãrut
problema stãrii de bine a consoartei, familiei şi tribului etc., ceea ce presupunea anumite limite
pentru starea sa de bine, într-un anumit "echilibru" cu a celorlalţi. Spre exemplu, cel care vâna
animalul şi apoi îl împãrţea între el şi membrii familiei în mod egal, nu a avut o evoluţie mai bunã
decât primitivul - vânãtor, care, dupã ce îşi oprea pentru el o porţie mai mare (în raport cu eforturile
iniţiale depuse precum şi cele viitoare pentru asigurarea hranei) -, restul cãrnii îl împãrţea în mod
egal la membrii familiei. Mai evoluat s-a dovedit a fi fost vânãtorul-primitiv care dupã ce şi-a oprit
o porţie de vânat corespunzãtor mai mare, a împãrţit restul de carne la membrii familiei în raport
de contribuţia acestora la întreţinerea lor. O astfel de împãrţire nu mai este egalã ci echitabilã în
raport cu criteriul participãrii membrilor familiei la întreţinerea acesteia.
De aceea, pentru ca ceva sã fie drept, pe lângã elementul "bine", trebuie sã îndeplineascã şi
condiţia de "echitate", în raport cu o serie de criterii de raportare.Astfel, "echitatea" este
superioarã "egalitãţii", aceasta presupunând un echilibru complex intre subiectul dreptului şi
ceilalţi, inclusiv cu natura.
Viaţa a demonstrat însã, cã binele şi echitatea nu sunt suficiente pentru a exista dreptul atâta
timp cât nu intervine arta de a asigura binele în condiţiile echitãţii. Deci, al treilea element al
conceptului de drept îl constituie arta de a satisface binele în condiţiile echitãţii, adicã în aşa fel
încât sã nu producã un rãu nejustificat celorlalţi.
Starea sau obţinerea stãrii de bine în condiţii de echitate, adicã dreptul, trebuie sã fie
recunoscutã şi respectatã de individ şi societate. Trecerea de la regula de a-şi face singur dreptate,
la principiul împãrţirii dreptãţii de cãtre societate a constituit un progres deosebit, dar împãrţirea
dreptãţii este o artã care trebuie însuşitã.
Deci, dreptul într-o accepţiune constituie posibilitatea recunoscutã de societate, sau
comportamentul impus de aceasta, de a satisface necesitãţile sociale ale subiectului activ şi
pasiv în spiritul echitãţii, de a face, a nu face, de a da sau a nu da , ori de a primii ceva,
asigurate prin forţa de constrângere a statului. De exemplu, dreptul de proprietate este un drept
absolut, opozabil "lumii întregi", iar nu unor anumiţi terţi ca în cazul drepturilor personale.
Dreptul este un concept relativ care apare numai în relaţia dintre douã sau mai multe
persoane numite subiecţi.
Dreptul presupune totdeauna o obligaţie pentru altcineva, de aceea nu putem vorbi de drept
dacã nu existã o obligaţie corelativã a altei persoane, grup, societate. Deci, dreptul presupune cel
puţin douã subiecte într-o anumitã relaţie, relaţie care devine raport juridic atunci când este
reglementatã. Unul dintre subiecte este subiectul activ, adicã cel care are posibilitatea recunoscutã
şi asiguratã de societate şi respectiv de stat de a-şi satisface o necesitate potrivit dreptului respectiv.
3
Activitatea subiectului activ (posibilitatea recunoscutã în virtutea dreptului respectiv) este

concretizatã, precizatã, în aşa-zisele atribute, prerogative ale dreptului acestuia.
Spre exemplu, dreptul de proprietate presupune trei prerogative ale subiectului activ:
a) posibilitatea de a poseda bunul respectiv, "posesia"1), adicã de a avea bunul în
sfera de acţiune fizicã a posesorului bunului în cauzã;
b) posibilitatea de a-l folosi, adicã "folosinţa";
c) posibilitatea de a dispune (în mod exclusiv şi absolut) fizic de bunul sãu (a-l
distruge, a-l modifica, a-l transforma) şi juridic (a-l închiria, a-l vinde etc.), adicã "dispoziţia".
Aceste atribute sunt numite şi drepturi (dreptul de posesie, dreptul de folosinţã şi dreptul de
dispoziţie) şi pot exista independent, purtând denumirea de dezmembrãminte ale dreptului de
proprietate.
Subiectele pasive ale dreptului sunt toţi subiecţii care au obligaţii corelative
prerogativelor dreptului subiectului activ.
Obligaţia este legãtura recunoscutã sau impusã de societate prin intermediul
statului, unui subiect faţã de dreptul altui subiect, prin care primul subiect este ţinut ca în
spiritul binelui şi echitãţii sã facã, sã nu facã, sã dea sau sã nu dea ceva, sub sancţiunea
constrângerii statale.
________________
1)
"Posesia este un fapt, dar unul dintre acele fapte în faţa cãrora dreptul se înclinã cu multã
bunãvoinţã, şi aceasta pe calea prescripţiei care permite, rând pe rând, dobândirea şi pierderea
drepturilor. Prescripţia şi posesia sunt, în fond, instrumente pentru mãsurarea forţei şi
longevitãţii drepturilor, îndeosebi a celor considerate perpetue"
Ph. Jestaz. Prescription et possesion des biens en droit francais in R. Dalloz-Sircy, 1984, Chronique,
5e Cahier
Prin "drept", societatea ocroteşte interesele individului, familiei, colectivitãţii şi ale

societãţii, în condiţii general admise.
Conceptul de "artã" din definiţia dreptului presupune:
a)-recunoaşterea de cãtre societate a dreptului unei persoane şi stabilirea obligaţiilor
corelative ale celorlalţi, cu un anumit conţinut şi limite; aceasta se face atât prin legi scrise cât şi
prin obiceiuri, cutume;
b)-garantarea dreptului şi a executãrii obligaţiilor corelative acestuia; aceastã
garanţie este realã numai în condiţiile în care societatea înfiinţeazã organe, stabileşte procedurile de
funcţionare a acestora, instituie sancţiuni pentru neexecutarea obligaţiilor corelative dreptului,
asigurã atât condiţiile de realizare a obligaţiilor de cãtre subiectul pasiv cât şi condiţiile sancţionãrii
organelor statului atunci când acestea nu-şi executã obligaţiile corelative.
c)-repararea dreptului încãlcat, care se face în naturã sau prin despãgubire justã şi
echitabilã.
d)-stabilirea prin lege a unor limite ale reparãrii dreptului pentru ca aceasta sã nu
se facã prin abuzuri, în funcţie de exercitarea acestuia şi de condiţiile concrete astfel:
-repararea în naturã se face numai atunci când este posibilã şi nu se
cauzeazã o altã nedreptate cum ar fi de pildã cazul deposedãrii cumpãrãtorului de bunã credinţã;
-neexercitarea dreptului în anumite termene duce la imposibilitatea realizãrii
lui pe cale judecãtoreascã, intervenind sancţiunea prescripţiei; de exemplu, cel care nu îşi cere
datoria de la datornic timp de 1,8 ani, nu o mai poate obţine cu forţa justiţiei, deoarece prin
inacţiune el a acceptat ca starea de fapt sã se transforme în stare de drept şi astfel dreptul sãu s-a
prescris. Prescripţia în dreptul civil este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se elibera de o
obligaţie sub condiţiile legii se aratã în art. 1837 din Codul civil. Toate acţiunile privind drepturile
4
reale şi personale pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile se prescriu în termen de 30 de ani
prin neuz, fãrã ca cel care invocã aceastã prescripţie sã fie obligat a produce vreun titlu şi fãrã sã i
se poate opune reaua credinţã.
-instituţia "uzucapiunii" care presupune cã cel care s-a folosit ca
proprietar de un bun al altuia o perioadã de timp prevãzutã de lege (de ex. 3o de ani) devine
proprietar al bunului respectiv, adicã starea de fapt perpetuatã o perioadã de timp, se transformã în
stare de drept.1)
__________________
1)
A se vedea pe larg, Dr. Ana Boar. Uzucapiunea, posesia şi publicitatea drepturilor. Editura
Lumina Lex, 1999
"Arta", element al definiţiei dreptului a presupus în primul rând organizarea societãţii în stat,
stat care a creat dreptul ca totalitate de norme general obligatorii (lege) asigurate prin forţa de
constrângere a acestuia.
Este important de observat cã legea nu a fost conceputã ca regulã generalã impusã de un
suveran, ci ca regulã ce exprimã simţul de justiţie al comunitãţii (iustum), deci normã care are
valoarea şi calitatea de a fi justã. Atunci când legea nu mai are calitatea de a fi justã, trebuie
modificatã sau abrogatã1). Nu tot ce este legiferat este şi just, de aceea o lege nedreaptã poate fi
criticatã, modificatã, abrogatã sau înlocuitã cu o altã lege justã. Aceasta nu înlãturã obligativitatea
legii. Legea trebuie întotdeauna respectatã pânã la modificare, abrogare sau înlocuire. A nu respecta
legea înseamnã a ajunge la anarhie. Legea poate fi criticatã de oricine, dar numai Parlamentul are
calitatea, competenţa şi împuternicirea sã o schimbe. Legea trebuie mai întâi respectatã şi apoi
criticatã.
B. Statul şi Dreptul
G. Burdeau, citându-l pe Chesterton, spunea:"O societate chiar dacã s-ar compune numai
din Hanibali şi Napoleoni, ar fi mai bine, în caz de surprizã, ca nu toţi sã comande în acelaşi timp."
Este implicatã aici ideea de diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi, pe care unii doctrinari au
considerat-o caracteristica fundamentalã a statului, aratã Prof. dr. Ioan Deleanu.
Dupã unii, fenomenul statal este comun tuturor societãţilor, indiferent de gradul lor de
dezvoltare. Se afirmã cã oriunde şi totdeauna când cei care "comandã" pot fi diferenţiaţi de cei care
"ascultã", suntem în prezenţa statului. Aceastã tezã a fost combãtutã de prof. T. Drãganu care aratã
cã: "o bandã de gangsteri în care un Al Capone comandã cu mai multã autoritate, poate, decât un
rege supuşilor sãi, nu este un stat." Pentru ca sã poatã fi vorba de existenţa unui stat este necesar ca
în sânul grupului social respectiv sã se nascã ideea cã individul sau indivizii care guverneazã nu se
mãrginesc sã exercite o constrângere corporalã asupra guvernaţilor, ci procedeazã dupã o anumitã
ordine legalã sau cutumiarã care face ca între indivizii care alcãtuiesc aceastã grupare sã stãruie
anumite legãturi şi, chiar dacã persoanele care alcãtuiesc la un moment dat categoria socialã a
guvernanţilor ar înceta sã existe, alţii le-ar lua locul - adaugã prof. T. Drãganu. Statul, cum preciza
M. Hauriou, este o "instituţie". Statul apare pe o anumitã treaptã a dezvoltãrii societãţii, atunci când
puterea politicã instituţionalizatã fiind, dobândeşte astfel caracterul de putere publicã, oficialã,
legitimã. Statul este deci, o formã perfecţionatã a societãţii. Statul ca persoanã juridicã are
drepturi şi obligaţii, drepturi şi obligaţii care într-un stat democratic izvorãsc din necesitãţile
publice şi satisfac interesele publice.
___________
1)
A abroga o lege înseamnã a o scoate din vigoare, adicã din momentul abrogãrii aceasta nu mai
poate produce efecte juridice. Abrogarea nu loveşte efectele juridice produse (drepturi şi obligaţii)
5
de legea în cauzã pânã la data abrogãrii. A abroga nu înseamnã a anula. Actul juridic anulat
desfiinţeazã şi efectele juridice produse pânã în momentul anulãrii.
Drepturile şi obligaţiile statului nu se confundã cu dreptul în general ca totalitate de norme

juridice, ci este o componentã a acestuia, care se regãseşte în normele juridice de drept public.
Dreptul în general urmãreşte satisfacerea intereselor generale, naţionale, locale, private şi
individuale.
Dupã M. Vãraru, interesele generale sunt acele trebuinţe care ridicându-se mai presus de
orice consideraţii locale sau regionale, sunt absolut comune pentru toţi locuitorii unei ţãri şi pentru
toatã întinderea teritoriului sãu. Toţi locuitorii unei ţãri - fãrã nici o deosebire - au interes pentru
apãrarea naţionalã, pentru menţinerea ordinii publice, pentru distribuirea justiţiei, pentru
sãnãtatea publicã, intreţinerea cãilor de comunicare, executarea lucrãrilor de utilitate
publicã, pentru gestionarea domeniului public şi procurarea resurselor necesare pentru
satisfacerea acestor interese comune. Aducerea la îndeplinire a acestor interese generale, cade în
sarcina şi constituie rolul esenţial al Statului şi reprezentanţilor sãi prin mijloacele
dreptului.Reducerea puterii statului peste anumite limite afecteazã satisfacerea intereselor generale;
spre exemplu incapacitatea finanţãrii învãţãmântului, asigurãrilor sociale etc., afecteazã dreptul la
învãţãturã şi dreptul la un nivel de trai decent. Interesele publice pot fi interese generale, la
nivelul naţiunii sau interese publice locale, la nivelul colectivitãţilor locale (judeţ, comunã, oraş,
municipiu).
Statul, ca formã organizatã a puterii într-o societate determinatã pe un teritoriu, este
strâns legat de drept, pe care se sprijinã şi se condiţioneazã reciproc.
Statul creeazã dreptul şi, paradoxal, dreptul delimiteazã configuraţia şi acţiunile statului.
Instituind dreptul, statul impune reguli de conduitã, norme obligatorii pentru toţi persoane fizice,
juridice şi organele statului. Prin drept, statul îşi exprimã şi puterea de comandã, formulând
exigenţe economice, sociale şi politice. Statul asigurã forţa, eficienţa şi viabilitatea dreptului. El
este paznicul normelor juridice, intervenind deseori (coercitiv) pentru a chema la ordine indivizii
care, ignorând prescripţiile normelor, încalcã libertãţile şi drepturile celorlalţi. Statul trebuie sã
asigure respectarea legii inclusiv de cãtre structurile sale, apãrând nu numai interesul public ci şi
interesul privat. Dreptul ca totalitate de norme juridice nu poate exista în afara Statului, decât
numai sub forma normelor morale şi religioase.
C. Dreptul obiectiv şi Dreptul subiectiv
Termenul de drept este întrebuinţat în douã înţelesuri deosebite:

*dreptul obiectiv, ca totalitate a normelor juridice, adicã a acelor reguli a cãror
respectare este asiguratã prin sancţiuni juridice; acesta determinã sfera de activitate a fiecãrui
individ, persoanã juridicã, publicã sau privatã în aşa fel încât fiecare, urmãrind realizarea intereselor
sale, sã nu împiedice înfãptuirea intereselor celorlalţi. Dreptul obiectiv conţine reguli generale şi
impersonale deci, nu pentru anumite persoane sau speţe, ci pentru aplicarea la toate speţele ce s-ar
putea cuprinde în prevederile sale (obligatorii pentru toţi - erga omnes).
*dreptul subiectiv care înseamnã posibilitatea individului de a face un anumit lucru
stabilit de mai înainte, posibilitate prevãzutã şi recunoscutã de lege1); în cazul unui drept subiectiv,
legiuitorul îi recunoaşte autorului acestuia facultatea de a face sau a nu face ceva potrivit voinţei
sale, drepturi care ţin de persoana sa, numite drepturi personale; de exemplu, dreptul de proprietate,
dreptul de creanţã sunt drepturi subiective.
6
Drepturile subiective nu pot fi realizate dacã nu sunt consacrate în dreptul obiectiv atât ca
reglementare, cât şi ca sancţiuni juridice pentru cei care nu le respectã sau împiedicã înfãptuirea
lor.
Astfel, dreptul subiectiv este puterea garantatã prin lege voinţei unei persoane, în temeiul
cãreia aceasta este în mãsurã, în vederea valorificãrii unui interes personal, direct, sã-şi desfãşoare o
conduitã determinatã sau sã cearã unui terţ îndeplinirea
unei acţiuni sau abţinerea de la o anumitã activitate2) care la nevoie poate fi impusã acestuia cu
sprijinul forţei de constrângere a statului.
Individul, cu excepţia drepturilor sale subiective, este obligat sã respecte toate celelate
drepturi şi obligaţii prevãzute în dreptul obiectiv, inclusiv drepturile subiective ale celorlalţi,
reglementate de acesta. Fãrã a distinge dreptul obiectiv de cel subiectiv, putem spune cã dreptul în
general este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de cãtre stat care au ca scop
organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principale relaţii din societate, într-
un climat specific manifestãrii coexistenţei libertãţilor, apãrãrii drepturilor esenţiale ale
omului şi justiţiei sociale3). Aceste reguli se mai numesc şi norme juridice. Prof. N. Popa defineşte
norma juridicã înţelegând acea regulã ordinea socialã, regulã ce poate fi adusã la îndeplinire pe cale
statalã, în caz de nevoie, prin constrângere4).
__________________________
1)
Si dreptul subiectiv, izvorãşte din lege, însã evident în sens general; în cazul dreptului subiectiv,
exercitarea prerogativelor subiectului activ sunt facultative pentru acesta, nu obligatorii.
2)
T. Drãganu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Tg. Mureş, 1993, p. 92. Potrivit prof. univ.
dr.I. Deleanu, dreptul subiectiv reprezintã o prerogativã conferitã de lege în temeiul cãreia titularul
dreptului poate sau trebuie sã desfãşoare o anumitã conduitã ori sã cearã altora desfãşurarea unei
conduite adecvate dreptului sãu sub sancţiunea recunoscutã de lege, în scopul valorificãrii unui
interes personal, direct, nãscut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu
normele de convieţuire socialã. Prof. dr. I.Deleanu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Ed.
Europa Nova Bucureşti, 1996 p. 41
3)
Nicolae Popa.Teoria generalã a dreptului, Bucureşti-1993, p. 24
4)
Nicolae Popa.Teoria generalã a dreptului, T.U.B. 1992, p. 100
D. Dreptul public şi Dreptul privat
Dreptul obiectiv se clasificã în dreptul public şi dreptul privat.

Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, autoritãţile publice şi
raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi privesc prerogativele şi
obligaţiile subiectelor de drept public. Dreptul public este dominat de interesul general (satisfacerea
acestuia) şi de aceea, în raporturile juridice de drept prevaleazã voinţa statului, a autoritãţilor
publice. Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept şi anume: dreptul constituţional,
dreptul internaţional public, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal etc.Aceastã
împãrţire este fãcutã dupã obiectul şi metoda de reglementare specifice fiecãrei ramuri de drept.
Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor fizice sau juridice şi
raporturile dintre ele vizând satisfacerea intereselor private individuale. In dreptul privat se include
dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat etc.
Justificarea împãrţirii normelor juridice în dreptul public şi dreptul privat constã în aceea cã:
*în dreptul public, cel puţin un subiect al raportului juridic este de drept public
adicã statul, autoritatea publicã sau administrativã; în raporturile juridice de drept public subiecţii
7
sunt inegali, iar actele juridice au, de regulã, un caracter obligatoriu pentru toţi (opozabil erga
omnes);
*în dreptul privat, subiecţii raporturilor juridice sunt egali iar actele juridice sunt de
regulã secrete, spre deosebire de cele de drept public, care sunt publice;
*unele principii dupã care funcţioneazã normele juridice de drept public, diferã de
principiile dupã care funcţioneazã normele juridice de drept privat 1);
*în dreptul public prevaleazã interesul general, pe când în dreptul privat interesul
privat şi, ca urmare, regimul de drept public diferã de cel de drept privat.
Dreptul pozitiv îl constituie totalitatea regulilor juridice scrise, iar dreptul natural este
acel drept care derivã din natura lucrurilor şi din raţiunea omeneascã. Dreptul natural se compune
dintr-un mic numãr de maxime, fondate pe echitate şi bunul simţ, care se impun chiar legiuitorului
şi dupã care opera legislativã va putea sã fie apreciatã, lãudatã sau criticatã. Spre exemplu, dreptul
la viaţã este un drept natural.
Dreptul public se deosebeşte de dreptul privat şi se caracterizeazã prin:
*reglementarea relaţiilor sociale privind constituirea statului, structura statului,
relaţiile dintre componentele statului, precum şi dintre acestea şi indivizi în procesul organizãrii şi
executãrii legii (relaţiile din interiorul guvernãrii, inclusiv dintre guvernanţi şi guvernaţi);
*în dreptul public sunt preponderente actele de autoritate pe când în dreptul privat
actele de gestiune, contractele etc.;
____________________
1)
In dreptul privat normele juridice sunt supletive, adicã pãrţile pot conveni derogând de la normele
juridice şi numai în caz cã nu au convenit altfel se aplicã norme juridice de drept privat.
*în dreptul public preponderent este regimul constrângerii (dreptul penal, dreptul administrativ
etc.); din punct de vedere al constrângerii sunt preponderente actele juridice unilaterale, autoritare,
emise de autoritãţile publice;
*dreptul public conţine ansamblul normelor prin care se asigurã satisfacerea
interesului public;
*normele dreptului public sunt de aplicare mai largã vizând de regulã, conduita
tuturor cetãţenilor (legea, hotãrârea de guvern etc.), pe când cele ale dreptului privat au o
aplicabilitate mai restrânsã, vizând de regulã conduita douã sau mai multe persoane;
*normele dreptului public sunt superioare celor de drept privat, ultimele fiind
subordonate primelor;
*dreptul public se exprimã prin acţiuni autoritare, pe când dreptul privat se traduce
prin iniţiativa individualã şi acordul liber de voinţe;
*dreptul public vizeazã interesul public pe când dreptul privat apãrã interesul
privat, particular;
*normele de drept public sunt opozabile erga omnes, iar cele de drept privat numai
la un numãr restrâns de persoane.
*în dreptul public, drepturile statului şi ale autoritãţilor publice sunt obligatorii
de înfãptuit pentru titulari, deoarece prin acestea se apãrã interesul public şi nu al autoritãţii
respective.
E. Relaţiile sociale şi normele juridice
In societate omul intrã inevitabil într-o multitudine de relaţii sociale cu semenii sãi.
Relaţiile sociale sunt legãturi existente în viaţa socialã, economicã şi politicã care apar între
oameni, între aceştia şi stat sau autoritãţi etc.. Orice relaţie socialã trebuie sã se desfãşoare dupã
anumite reguli care vizeazã satisfacerea unor necesitãţi în anumite condiţii. Importanţa regulilor
8
depinde de valoarea scopurilor urmãrite - respectiv de interesele vizate a fi satisfãcute. Regulile se

stabilesc pe baza experienţei, a ideilor, principiilor, scopurilor avute în vedere şi vizeazã
comportamentul, conduita, stimulentele, sancţiunile etc.
In consecinţã, încãlcarea regulilor ce trebuie respectate într-o activitate este sancţionatã mai
mult sau mai puţin grav. Caracterul regulilor morale, juridice, politice, religioase etc. este dat de
caracterul sancţiunilor prevãzute pentru nerespectarea acestora. Spre exemplu, pentru încãlcarea
regulilor juridice se aplicã sancţiuni juridice - adicã acele sancţiuni aplicate de organele abilitate
ale statului, a cãror executare este asiguratã prin forţa de constrângere a statului. Pentru
încãlcarea regulilor moralei se aplicã sancţiuni morale, iar pentru încãlcarea regulilor religioase
se aplicã sancţiuni religioase. Regulii juridice i se mai spune şi normã juridicã.
Deci, în vederea realizãrii binelui şi echitãţii, orice relaţie socialã trebuie sã se desfãşoare
dupã o anumitã regulã sau normã prin respectarea cãreia se asigurã realizarea, în condiţii de
eficienţã, a scopului. Când societatea, statul considerã cã o regulã trebuie impusã relaţiei sociale
prin sancţiuni juridice, atunci regula este transformatã într-o normã juridicã prevãzutã de lege,
în cazul nerespectãrii cãreia intervine forţa de constrângere a statului prin intermediul
sancţiunilor juridice cum ar fi cele penale, civile, administrative etc.
Spre exemplu, pânã în anul 1992, fapta salariatului unui S.R.L. de a pretinde sau a primi
bani pentru a-şi îndeplini sarcinile de serviciu, era consideratã o abatere de la disciplina muncii; prin
Legea nr. 65/1992 aceastã faptã este transformatã în infracţiunea de luare de mitã.
In caz contrar, când o normã juridicã nu mai este frecvent încãlcatã, iar când încãlcarea
acesteia nu mai prezintã un pericol social, aceasta este abrogatã, putând fi trecutã în rândul
normelor morale asigurate de sancţiuni morale şi astfel, este lipsitã de efectele juridice pe care le
impunea (sancţiunile juridice).
Spre exemplu, în decembrie 1989, au fost abrogate normele juridice care sancţionau penal:
deţinerea neautorizatã de valutã, de bijuterii din aur peste uzul personal, avortul provocat de femeie,
deţinerea de instrumente abortive, şi altele.
Deci, norma juridicã este o regulã general obligatorie instituitã prin lege, care dispune
un anumit comportament într-o ipotezã datã, pentru a cãrui nerespectare se aplicã sancţiunile
prevãzute de lege (penale, civile, administrative etc.).
Astfel, o normã juridicã are trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza este o situaţie presupusã, respectiv o variantã a unei relaţii sociale posibile, relaţie
care trebuie sã se desfãşoare conform voinţei legiuitorului ca urmare a importanţei acesteia pentru
societate, stat, autoritãţi, persoane fizice şi juridice.
Dispoziţia este comportamentul (drepturile şi obligaţiile corelative) pãrţilor într-o relaţie
socialã, comportament impus de legiuitor acestora, urmãrind un scop unanim admis, eficienţa
maximã, precum şi respectarea anumitor drepturi şi libertãţi etc.
Sancţiunea juridicã constã în mãsurile constrângãtoare sau reparatorii prevãzute de lege
împotriva celor care ar încãlca "dispoziţia", în scopul prevenirii, educãrii constrângerii şi eventual al
reparãrii prejudiciilor cauzate; acestea pot fi: închisoare, amendã, anularea unui act, plata
despãgubirilor etc.
Când s-a concretizat o relaţie socialã reglementatã de o normã juridicã, adicã ipoteza s-a
materializat, atunci spunem cã s-a nãscut un raport juridic între subiecţii respectivi, subiecţi care
trebuie sã se conformeze dispoziţiei normei juridice. In situaţia în care nu se respectã dispoziţia se
naşte un alt raport juridic între subiecţi şi organele statului chemate sã aplice sancţiunea juridicã.
Deci, raportul juridic este relaţia socialã concretã reglementatã de norma juridicã, şianume,
în situaţia în care drepturile şi obligaţile s-au nãscut, s-au modificat, s-au stins .
Raporturile juridice se nasc, se modificã şi se sting. Raportul juridic se naşte în
momentul când într-o relaţie socialã, se încalcã dispoziţia normei juridice dupã care aceasta trebuie
9
sã se desfãşoare. Raportul juridic se modificã atunci când printr-o nouã normã juridicã se
modificã vechea normã juridicã, componentã a raportului juridic respectiv. Raportul juridic se
stinge atunci când a fost aplicatã sancţiunea sau când norma juridicã a fost abrogatã.
Norma juridicã1) este aşadar condiţia "sine qua non" a dreptului şi elementul primar al
acestuia. Cu privire la norma juridicã se impun câteva precizãri:
*-normele care reglementeazã relaţiile sociale sunt de mai multe feluri: norme
juridice, norme morale, norme religioase, norme politice etc.; multe relaţii sociale sunt
reglementate concomitent de normele morale, religioase şi juridice, iar altele nu;
*-multe din regulile de drept au fost simple reguli de moralã pânã când societatea a
considerat cã sancţiunea moralã nu este suficientã şi atunci au fost juridicizate, instituindu-se
sancţiuni juridice pentru nerespectarea acestora;
*-sursele dreptului şi cele ale moralei sunt diferite; dreptul are ca sursã voinţa
puterii de stat şi de regulã, aceastã voinţã este exprimatã într-o formã şi un conţinut specific - legea
în general; morala poate avea ca sursã revelaţia divinã, conştiinţa individualã sau colectivã, forţa
exemplificatoare a naturii sau experienţa socialã pozitivã ori negativã; conţinutul dreptului şi cel al
moralei sunt definite sub un dublu aspect: obiectul regulilor morale este mai larg, el implicând şi
datoria faţã de sine; dreptul cuprinde şi reguli care sunt moralmente neutre sau chiar contrare
moralei; exigenţele şi scopul moralei sunt mai accentuate, ţintind spre perfecţiune; cele ale dreptului
vizeazã omul obişnuit, omul mediu, fiind mai receptibile, accesibile tuturor pentru a se putea
asigura ordinea socialã; sancţiunile în cazul încãlcãrii normelor moralei ţin de conştiinţa individului
şi a societãţii, materializându-se în dezaprobare, dezacord, delimitare, izolare, disputã, mustrare,
atenţionare, excludere din grup etc., pe când cele juridice îmbracã forma constrângerii statale:
amenda, închisoarea etc.
Normele juridice prevãd drepturi şi obligaţii corelative ale subiecţilor raporturilor juridice,
drepturi şi obligaţii asigurate de stat, la nevoie prin forţa de constrângere. Normele juridice se
împart în norme fundamentale şi norme ordinare. Normele fundamentale sunt normele de
drept constituţional, deoarece reglementeazã relaţii sociale fundamentale pentru stat, privind
câştigarea şi exercitarea puterii, organizarea societãţii, drepturile şi libertãţile fundamentale.
Normele juridice sunt viabile în cadrul unor sisteme juridice. Un sistem juridic cuprinde:
-un organ legislativ pentru elaborarea normelor juridice noi, abrogarea celor mai
vechi sau modificarea celor existente;
-organe de specialitate care pun în aplicare legile şi asigurã executarea acestora (de
exemplu: organele de urmãrire penalã, organele de cercetare penalã);
___________________________
1)
Norma juridicã, asigurã normalizarea relaţiilor sociale adicã intrarea în normal a excepţiilor când
unele relaţii sociale deviazã de la ceea ce legiuitorul apreciazã ca normal (adicã bine şi echitabil).
-instanţele de judecatã care identificã normele juridice aplicabile, stabilesc când şi

cum au fost încãlcate precum şi sancţiunile juridice sau cuantumul compensaţiilor;
-norme juridice care interzic sau impun anumite tipuri de comportament sub
ameninţarea cu sancţiunea juridicã;
-norme juridice care cer persoanelor fizice sau juridice sã acorde compensaţii
persoanelor pãgubite;
-norme juridice care specificã ce urmeazã a se face pentru a întocmi acte juridice
producãtoare de efecte juridice cum sunt: contractele sau alte acorduri ce dau naştere la drepturi şi
obligaţii.
Deci, dreptul nu se confundã cu sistemul juridic.
10
F. Uzul şi abuzul de drept
Uzul de drept este exercitarea dreptului cu bunã credinţã, fãrã a încãlca nejustificat
drepturile şi libertãţile celorlalţi. Dupã cum am arãtat, dreptul se împarte în: dreptul subiectiv şi
dreptul obiectiv. Astfel, în cazul dreptului subiectiv, exercitarea acestuia este facultativã pentru
subiectul activ, respectiv autorul dreptului, deci, exercitarea dreptului este la libera apreciere a
acestuia.
Spre exemplu, în cazul dreptului de creanţã, particularul creditor dacã vrea îl poate ierta pe
debitor de efectuarea plãţii deoarece interesul plãţii sau neplãţii este numai al lui. Pe de altã parte,
când dreptul de creanţã este un drept obiectiv, cum ar fi cazul funcţionarului public reprezentant al
creditorului, acesta nu poate renunţa la exercitarea acestui drept, el fiind obligat sã-i pretindã
debitorului achitarea datoriei, deoarece în acest caz se apãra un interes public. Deci, pe tãrâmul
dreptului public, uzul de drept este obligatoriu pentru funcţionarul public şi autoritatea
publicã, datã fiind satisfacerea interesului public vizat prin dreptul respectiv. Funcţionarul public
trebuie, ca în ceea ce face potrivit funcţiei sale, sã satisfacã interesul public şi astfel, el nu are
dreptul de a renunţa la acesta, respectiv de exercitarea drepturilor conferite prin competenţa
funcţiei sale.
Exercitarea dreptului, atât obiectiv cât şi subiectiv, trebuie sã se facã cu bunã credinţã,
adicã în mod onest, loial, fãrã dol sau fraudã. In domeniul uzului de drept principiul bunei
credinţe presupune în esenţã urmãtoarele:
-scopul exercitãrii dreptului trebuie sã fie asigurarea binelui autorului dreptului,
în condiţiile şi limitele legii, şi protejarea drepturilor şi libertãţilor celorlalţi ;
-scopul exercitãrii dreptului sã nu vizeze încãlcarea abuzivã a drepturilor şi
libertãţilor celorlalţi; atunci când prin exercitarea unui drept se lezeazã patrimoniul altuia, aceastã
lezare trebuie sã fie legitimã şi legalã. Spre exemplu, proprietarul unui teren îi cere celui care
întâmplãtor îi foloseşte terenul fãrã nici un drept, sã nu-şi mai parcheze autoturismul pe acesta. O
astfel de cerere este legitimã, chiar dacã proprietarul autoturismului va suferi unele daune ca urmare
a faptului cã va fi nevoit sã foloseascã o parcare cu platã. Suntem în prezenţa unui abuz de drept
atunci când, spre exemplu, primãria, proprietar al trotuarului sau spaţiului verde, demoleazã un
boutique de pe acesta fãrã a-l soma pe proprietarul boutiqului şi fãrã a-i da posibilitatea în timp şi
spaţiu sã-şi demonteze boutiqul şi sã-şi transporte marfa cu minim de pierderi. Diferenţa dintre
pagubele cauzate prin demolare, în astfel de condiţii, de cãtre primãrie şi pierderile minime pe care
le-ar fi suportat proprietarul boutiqului dacã el şi-ar fi demontat şi transportat marfa în condiţii
obişnuite, constituie prejudiciul cauzat prin abuz de drept.
-autorul dreptului sã fie conştient cã prin modul de exercitare a dreptului sãu nu poate
cauza pagube nejustificate celorlalţi; deci acţioneazã cu bunã credinţã, nu cu rea credinţã.
Buna credinţã se apreciazã raportând-o, de regulã, la un nivel mediu de culturã, la o
pregãtire suficientã în domeniu pentru a conştientiza urmãrile exercitãrii dreptului respectiv.
Vizarea anumitor urmãri prin exercitarea dreptului, adicã numai a acelora care satisfac
necesitãţile autorului dreptului şi neglijarea, acceptarea ori urmãrirea conştientã, a celorlalte urmãri
dãunãtoare pentru ceilalţi, poate fi consideratã "rea credinţã"1). Spre exemplu, în exercitarea
dreptului la informare, unii ziarişti generalizeazã un fapt concret, lezând pe nedrept interesele
celorlalţi. Astfel, prin titluri de articol ca: "Românii i-au speriat cu furturile pe germani", "Jaful prin
privatizare", "Românul M.I. criminal în serie a omorât în Grecia un poliţist şi alţi civili", pe lângã
dezinformare s-au lezat interesele majoritãţii românilor care fiind în Germania nu au furat, precum
şi ale unei categorii de funcţionari ai Fondului Proprietãţii de Stat care au realizat privatizãri
corecte; iar în cazul lui M.I. s-a omis faptul cã acesta provenea dintr-un pãrinte fost cetãţean român,
celãlalt pãrinte fiind grec, iar el (M.I.) s-a nãscut, a crescut şi a fost educat în Grecia, deci sub nici o
11
formã nu era un produs al societãţii româneşti. Oare aceşti ziarişti nu puteau şi nu trebuiau sã
prevadã consecinţele negative, atât în interior cât şi în exterior, ale acestei maniere de exercitare a
dreptului la informare? Este adevãrat cã o astfel de ştire de senzaţie, exacerbatã, a dus la mãrirea
tirajului, dar cu ce preţ pentru cetãţeanul român sau pentru ţarã? Ce efect aşa-zis colateral a avut în
exterior, având în vedere cã aceste ziare sunt în sistemul Internet? O astfel de situaţie ar putea fi
analizatã sub aspectul abuzului de dreptul la informare,ce poate îmbrãca aspecte de dezinformare.
Deci, abuzul de drept înseamnã exercitarea cu rea-credinţã a dreptului, fie în alte scopuri
decât cele avute în vedere prin norma juridicã prin care se recunoaşte şi reglementeazã dreptul
respectiv, fie prin acceptarea unor urmãri socialmente periculoase.
_____________
1)
Recent pentru a se prevenii abuzul de drept al comerciantului faţã de consumator a fost adoptatã
Legea nr. 193/6.XI.2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi
consumatori. O clauzã contractualã care nu a fost negociatã direct cu consumatorul va fi
consideratã abuzivã dacã, prin ea însãşi sau împreunã cu alte prevederi din contract, creeazã, în
detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între
drepturile şi obligaţiile pãrţilor. Aceasta poate apãrea în domeniul aşa ziselor contracte de adeziune
în domeniul dreptului privat.
Spre exemplu, reclamaţiile repetate şi neîntemeiate constituie un abuz de dreptul la petiţie
sau de dreptul de acces liber la justiţie, prin care este şicanat atât cel reclamat, cât şi autoritãţile
judiciare.
In cazul dreptului la informaţie, pot apãrea ca abuzuri de drept fapte ca: publicarea repetatã a
unor articole cu date care astfel nu mai sunt informaţii fiind deja cunoscute, ci sunt de naturã a
diminua electoratul subiectului articolului, sau de a-l influenţa în deciziile ce urmeazã sã le ia;
prezentarea unor zvonuri ca fapte adevãrate fãrã a face un minim de verificãri şi fãrã a arãta cã sunt
simple presupuneri; campaniile de presã organizate, pornind de la poziţii prestabilite şi interese
particulare, de asemenea, constituie un abuz de drept, fapt pentru care sunt şi interzise 1) ; imixtiunile
presei în treburile celorlalte puteri prin substituire, pretinzând sã se ia mãsuri de genul: "Dejeu
afarã" (Dejeu-fostul ministru de interne) şi altele, sunt folosiri abuzive ale dreptului de informare.
Abuzul de drept procesual este o exercitare cu rea credinţã a unui drept prevãzut de lege a fi
utilizat în procesul civil administrativ sau penal, adicã contrar scopului în vederea cãruia a fost
recunoscut de lege. Un astfel de abuz de drept procesual se sancţioneazã, în principiu, cu obligarea
la despãgubiri a celui vinovat de sãvârşirea lui; în cazurile anume prevãzute de lege, cel care a
sãvârşit abuzul de drept este sancţionat şi cu plata unei amenzi civile sau chiar penale. In cadrul
abuzului de drept procesual, atrag sancţiunea amenzii civile urmãtoarele acte fãcute cu rea credinţã
de cãtre una din pãrţile în proces: introducerea unei contestaţii cu scopul de a întârzia punerea în
executare a unei hotãrâri judecãtoreşti, cererea de strãmutare a pricinii, cererea de recuzare, cererea
de suspendare ; etc. toate fãcute în mod nejustificat, urmãrindu-se în fapt tergiversarea judecãţii sau
a executãrii sentinţei civile, şicanarea, rãzbunarea etc.
Fenomenul desemnat prin "abuz de drept" nu constã în existenţa abuzivã a dreptului, dreptul
în sine neputând fi abuziv, ci în exercitarea abuzivã sau neexercitarea lui în mod abuziv, în
deturnarea dreptului de la finalitatea socialã pentru care a fost constituit şi garantat, cauzându-se
astfel un prejudiciu material sau moral ori putându-se cauza un astfel de prejudiciu.
Sunt numeroase împrejurãri în care conduita abuzivã constã în neîndeplinirea unei obligaţii
sau chiar a unui drept, în modul de exercitare sau neexercitare a unor competenţe, funcţii sau puteri
ori chiar în neglijarea unui simplu interes protejat de lege.
Spre exemplu: pot fi abuzuri de drept efectuarea de cãtre Garda Financiarã a douã sau mai
multe controale economice pe an la un agent economic, fãrã a avea la bazã date sau sesizãri cã
acesta încalcã legea, neexercitarea dreptului de a sancţiona o contravenţie constatatã legal de
12
agentul de circulaţie; oprirea fãrã motiv de cãtre agentul de poliţie a conducãtorului auto aflat în
trafic; neeliberarea unei autorizaţii solicitate, în pofida faptului cã sunt îndeplinite condiţiile legale,
pentru autorizare etc..
________________________________
1)
Potrivit art. 21 din Rezoluţia nr.1003/01.07.993 a Adunãrii Parlamentare a Consiliului Europei
adoptate prin Hotãrârea nr. 24/12 sept.1994 a Camerei Deputaţilor, se interzic campaniile ziaristice
organizate pornind de la poziţii prestabilite şi interese particulare.
Normele juridice, dupã obiect, subiect şi metodele de reglementare sunt sistematizate în
ramuri ale dreptului. O primã împãrţire, aşa cum am arãtat, o constituie delimitarea în drept public
şi drept privat.
G. Dreptul constituţional
Cea mai importantã ramurã a dreptului public o constituie dreptul constituţional care este
fundamentul, temelia pentru celelalte ramuri de drept şi în general pentru toate normele juridice.
De fapt, dreptul constituţional constituie factorul structurant al întregului sistem de drept
care guverneazã şi orienteazã reglementarea juridicã din celelalte ramuri ale dreptului,
imprimând un anume conţinut şi o anumitã direcţie. Aceasta este urmarea faptului cã dreptul
constituţional izvorãşte din actul juridic şi politic fundamental al ţãrii - Constituţia, care într-un stat
democratic exprimã cel mai fidel şi concis voinţa poporului suveran. Toate normele cuprinse în
Constituţie abrogã, instituie ori modificã direct sau implicit normele cuprinse în celelalte acte
normative, care includ normele juridice din celelalte ramuri de drept.
Dreptul constituţional conţine totalitatea normelor juridice (prevãzute de Constituţie) dupã
care se organizeazã şi se guverneazã un stat.
Dreptul constituţional este acea ramurã a dreptului unitar formatã din normele juridice care
reglementeazã relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul, instaurãrii, menţinerii şi
exercitãrii statale a puterii1). De aceea, aceste norme sunt esenţiale pentru societate, în ele se
regãsesc principiile dreptului şi constituie izvor pentru celelalte ramuri de drept. Deci, obiectul
dreptului constituţional îl constituie relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul
instaurãrii, menţinerii, exercitãrii şi predãrii puterii statale ca expresie a puterii poporului.
Prin normele constituţionale se instituie ordinea constituţionalã care vizeazã structura
statului, relaţiile dintre organele statului, autoritãţile publice, dintre acestea şi oamenii
obişnuiţi, partidele politice, alte organizaţii, forma de guvernãmânt şi orice altã relaţie
fundamentalã pentru stat şi drept în general.
Din ordinea constituţionalã izvorãşte ordinea de drept în sensul cã ordinea de drept este
acea ordine instituitã prin totalitatea normelor juridice emise în baza şi conform Constituţiei
2)
.
________________________
1)
Ioan Muraru. Drept Constituţional şi Instituţii politice, Actami, Bucureşti, 1997, pag. 19 Dreptul
constituţional este acela care formuleazã în principiu, organizeazã în proceduri şi consolideazã în
instituţii regimul politic al unei ţãri prin norme specifice adoptate de organul legiuitor.
2)
Aristotel înţelegea prin Constituţie o anumitã ordine care reglementreazã asocierea în interiorul
unitãţii politice, determinând modul de distribuire a puterilor, precum şi finalitatea pe care o
urmãreşte colectivitatea care se asociazã în acest fel. Aristotel, Politica, Cartea a IV, cap. I, 128/A,
pag. 15.
Ordinea constituţionalã este ordinea stabilitã de Constituţie pe când ordinea de drept este
ordinea stabilitã de toate celelalte legi emise în baza şi conform Constituţiei. Sfera ordinii de drept
este mult mai mare decât sfera ordinii constituţionale.
13
H. Ierarhia actelor juridice
Actele juridice sunt de douã feluri: acte juridice normative şi acte juridice individuale.
Prin efecte juridice înţelegem drepturi şi obligaţii, a cãror respectare este asiguratã prin forţa de
consta de constrângere a statului.
Actul juridic este manifestarea de voinţã în scopul producerii de efecte juridice.
Actele juridice normative se emit de organele împuternicite ale Statului şi sunt manifestãri
de voinţã prin care se dispune cu privire la modul cum sã se desfãşoare
anumite relaţii sociale, iar în cazul nerespectãrii acestei dispoziţii, sancţiunile ce se aplicã, de cãtre
cine, cui şi în ce mod. Actele normative într-un stat unitar se aplicã, de regulã, pe întreg teritoriul şi
la toţi subiecţii.
Actele juridice individuale se referã numai la cazuri concrete, la nivelul individului, deci
cu efecte juridice limitate la un numãr restrâns de subiecţi.
In orice stat1), actele juridice normative au o ierarhie bine stabilitã, adicã o putere de
reglementare mai micã sau mai mare în raport de competenţa şi puterea de reprezentare a
organului emitent.
Ca urmare, fiecare organ emite un anumit act normativ bine precizat în ierarhie din punct de
vedere al competenţei materiale, personale şi teritoriale pe care o are acel organ.
Legea fundamentalã a oricãrui stat este Constituţia care este elaboratã de Adunarea
constituantã şi toate celelalte legi în statul respectiv se subordoneazã acesteia, în sensul cã toate
reglementãrile ulterioare trebuie sã fie conforme Constituţiei.
Prin Constituţie se reglementeazã structura statului şi relaţiile dintre organele statului pe de
o parte,precum şi dintre acestea şi persoanele fizice sau persoanele juridice, de pe altã parte.
Filosoful grec Socrate, considera Constituţia ca fiind sufletul cetãţii2).
Al doilea act ca putere normativã îl constituie legea organicã; legea organicã se voteazã de
Parlament numai cu o majoritate calificatã (majoritatea din efectivul parlamentar), având un
domeniu de reglementare foarte important în stat prevãzut în mod expres în Constituţie (de
exemplu: regimul proprietãţii, regimul infracţiunilor etc.)
Al treilea act ca putere normativã îl constituie legea ordinarã, adicã acea lege care se
voteazã de Parlament cu majoritate simplã (jumãtate plus 1 din parlamentarii prezenţi)
reglementând celelalte domenii ce nu intrã în obiectul legii organice.
_______________
1)
In Anglia nu existã o ierahie a actelor juridice, având în vedere specificul dreptului engliz, cu
multe norme juridice nescrise.
2)
Julien Freun, L'essence du politique, Sirey Paris, 1986, pag. 344
O lege ordinarã nu poate modifica o lege organicã, nici nu poate contraveni acesteia şi
bineînţeles, Constituţiei.
In vacanţele parlmantare, Guvernul este delegat provizoriu de Parlament, printr-o Lege de
abilitare, sã emitã ordonanţe obişnuite în anumite domenii, acte normative cu putere de lege
ordinarã pânã la aprobarea sau respingerea lor de cãtre Parlament. Prin aceast tip de ordonanţã nu se
poate modifica o lege organicã şi bineînţeles nici Constituţia.
In cazuri de urgenţã, Guvernul poate emite ordonanţe de urgenţã prin care se modificã
legea, inclusiv cea organicã, pânã la aprobarea sau respingerea acestora în Parlament. Ordonanţele
Guvernului pot fi atacate ca neconstituţionale numai în faţa Curţii Constituţionale.
Pentru organizarea executãrii şi executarea în concret a legii, Guvernul emite hotãrâri care
sunt subordonate ordonanţelor, legii ordinare, legii organice şi Constituţiei. Evident, o hotãrâre de
14
Guvern nu poate fi contrarã ordonanţelor Guvernului şi deci, nici nu le modificã. Atunci când
hotãrârile Guvernului contravin legii pot fi atacate în justiţie, putând fi anulate de Curtea de Apel.
Dupã hotãrârile Guvernului, ca putere normativã, se situeazã ordinele şi instrucţiunile cu
caracter normativ, emise de miniştrii dupã o anumitã procedurã. Acestea, evident, sunt subordonate
tuturor celorlalte acte normative mai sus enumerate, adicã trebuie sã fie în concordanţã cu ele,
potrivit ierarhiei actelor juridice.Toate aceste acte normative, emise deminiştri, din punct de
vedere teritorial, se aplicã în toatã ţara, însã din punct de vedere material, numai în domeniile ce
le-au fost rezervate.
Acte normative cu competenţã limitatã de aplicare atât teritorialã cât şi materialã, emit
Consiliile judeţene, Consiliile locale şi primãriile respectiv numai pe teritoriul lor de competenţã.
I. Sisteme constituţionale
1. Consideraţii generale
Potrivit D.E.X. prin "sistem" se înţelege un ansamblu de elemente (principii, reguli, fapte
etc.)dependente între ele şi formând un întreg organizat, care pune în ordine într-un domeniu de
gândire teoreticã, reglementeazã clasificarea materialului într-un domeniu de ştiinţe ale naturii sau
face ca o activitate practicã sã funcţioneze potrivit scopului urmãrit.
Sistemele constituţionale, sunt de fapt modalitãţi prin care regimurile politice se exprimã pe
planul juridic al organizãrii constituţionale. Regimurile politice au fost definite în literatura de
specialitate ca reprezentând anumite modalitãţi prin care puterea politicã este organizatã într-o ţarã
determinatã. Intr-o altã concepţie, regimul politic însumeazã însuşi modul de organizare şi de
funcţionare a mecanismelor prin care se
înfãptuieşte puterea politicã în strânsã legãturã cu situaţia drepturilor şi libertãţilor democratice.1)

In opinia autorilor francezi, noţiunea de regim politic este o noţiune complexã, care face
apel la regulile de organizare şi de funcţionare a instituţiilor constituţionale, la sistemul de partide,
la practica vieţii politice, precum şi la ideologie şi la moravuri politice. Esenţiale în aceastã privinţa
ar fi, potrivit unor autori, raporturile dintre forţele politice care se stabilesc în procesul guvernãrii
între guvernanţi şi guvernaţi, dar şi relaţiile care se stabilesc între înseşi instituţiile politice care fac
parte dintr-un anumit sistem politic. 2)
Existenţa sistemului politic reprezintã în zilele noastre o necesitate, deoarece prin sistemul
politic se înfãptuieşte practic posibilitatea cetãţenilor de a decide, în cunoştinţã de cauzã, asupra
posibilelor orientãri ale întregii activitãţi a organelor statului, prin acest sistem sunt definite şi
consacrate instituţiile care le asigurã drepturile şi libertãţile, inclusiv mecanismele la care pot
recurge în situaţiile în care acestea ar fi nesocotite sau încãlcate. Desemnarea regimurilor politice îşi
gãseşte fundamentul într-o anumitã opţiune la care cetãţenii recurg. Dupã expresia lui Julie Freund
"un regim se naşte dintr-o alegere politicã şi nu valoreazã decât prin aceastã alegere". 3)
Orice colectivitate politicã comportã, prin însãşi natura sa, un sistem constituţional care
presupune o formã a puterii, structura statului, raporturilor dintre componentele statului şi
dintre acestea şi membrii colectivitãţii, principiile care guverneazã relaţiile sociale, drepturile
şi libertãţile fundamentale ale omului şi cetãţeanului.
Intre regimul politic şi sistemul constituţional existã o strânsã relaţie care îmbracã forme şi
conotaţii diferite dupã cum va fi conceput regimul politic, fie ca un regim autoritar, axat pe forţa
puterii publice, fie ca un regim democratic, larg, în care vor fi respectate la maximum drepturile şi
libertãţile cetãţeneşti, ori ca un regim intermediar în care drepturile cetãţenilor vor fi împletite cu
drepturile autoritãţilor ce se vor afla permanent sub controlul opiniei publice.4)
15
De acord cu alţi autori, putem vorbi de sisteme constituţionale democratice şi sisteme

autoritare. Sistemele constituţionale democratice pot fi la rândul lor clasificate în sisteme
parlamentare, prezidenţiale, semiprezidenţiale şi directoriale, iar sistemele autoritare în sisteme
constituţionale autocratice, militare etc.
_________________
1)
Ioan Muraru. Drept constituţional şi instituţii politice.Ediţia a VIII-a revãzutã. Editura
Actami,Bucureşti,pag.17
2)
Philippe Ardant, Institutions politiques et Droit constitutionnel, 8 Edition, L.G.J.D. Paris 1996,
pag. 221
3)
Julien Freund, L'essence du politique, Sirey, Paris, 1986, pag. 261
4)
Antonie Iorgovan. Drept constituţional şi instituţiile politice. Teorie generalã. Editura "Galeriile
J.L. Calderon", Bucureşti, 1994, pag. 169
2. Sistemul prezidenţial
Acest sistem oferã o clarã separaţie a puterilor între executiv, legislativ şi judiciar, însã o
preponderentã a atribuţiilor preşedintelui statului. De exemplu, în S.U.A. preşedintele este şi
prim-ministru, el numeşte miniştrii fãrã acordul Congresului. Totuşi, Constituţia americanã prevede
proceduri transparente care permit controlul opiniei publice, inclusiv tragerea la rãspundere a
preşdintelui atunci când acesta s-a îndepãrtat de la mandatul ce i-a fost conferit. De exemplu, în
anul 1974, Congresul a declanşat împotriva preşedintelui Richard Nixon procedura de
impeachement, acuzându-l de încãlcarea constituţiei prin folosirea neautorizatã a tehnicii de
ascultare (cazul Watergate), fapt ce l-a determinat pe acesta sã demisioneze. Fapta lui Richard
Nixon a fost amnistiatã ulterior de preşedintele Gerald Ford şi, numai astfel, s-a evitat ajungerea lui
Richard Nixon în faţa justiţiei.
In sistemul parlamentar, preşedintele statului este ales de Parlament, pe când în cadrul
sistemului prezidenţial, acesta este ales prin vot universal de cetãţeni, direct sau indirect (prin
electori aşa cum este în S.U.A.). Sistemul prezidenţial constitutie o formã eficientã şi viabilã de
organizare şi exercitare a puterilor ce decurg din Constituţie cu condiţia ca el sã fie permanent
raportat la un sistem de control şi de verificare a modului în care preşedintele îşi exercitã
prerogativele.
"Dacã au existat situaţii, în special în epoca postbelicã, în care o serie de state care au
adoptat din punct de vedere juridic sistemul american - de pildã Liberia- au cunoscut revolte,
mişcãri insurecţionale etc., aceasta se datoreşte nu ineficienţei sistemului prezidenţial de guvernare
ca atare, ci faptului cã nu s-au racordat corect toate instituţiile şi mecanismele statului la nivelul
unui sistem democratic." 1)
3.Sistemul constituţional semiprezidenţial

Sistemul semiprezidenţial cautã sã suplineascã o serie de dezavantaje ale sistemului
prezidenţial, dar şi de imperfecţiuni ale regimului parlamentar. Intre un sistem care acordã
preşedintelui prerogative foarte largi şi un sistem care nu-i acordã deloc, regimul semiprezidenţial
imagineazã o cale de mijloc, în care preşedintele ales de întregul popor devine un arbitru între
puterile statului, iar puterea executivã aparţine de fapt Guvernului, în fruntea cãruia se gãseşte
primul-ministru.
Aceasta reprezintã de fapt, prima şi cea mai importantã deosebire între sistemul
semiprezidenţial şi sistemul prezidenţial deoarece în regimurile prezidenţiale, preşedintele este şeful
16
exclusiv al puterii executive. Ca element comun între regimurile prezidenţiale şi cele

semiprezidenţiale este posibilitatea de punere sub acuzare a preşedintelui în anumite situaţii grave
dar, în timp ce în regimurile semiprezidenţiale, în anumite situaţii cu totul speciale, preşedintele
poate dizolva Parlamentul, acest lucru nu-l poate face niciodatã preşedintele într-un sistem
prezidenţial.
________________
1)
Victor Duculescu şi colectiv. Drept constituţional comparat. Ediţia a II-a, vol. I, Editura "Lumina
Lex" Bucureşti, 1999, pag. 45
In sistemul semiprezidenţial, preşedintele republicii, prezideazã Consiliul de Miniştri, fie în
mod obişnuit cum este în Franţa, fie numai în anumite situaţii cum este în România. In regimurile
semiprezidenţiale preşedintelui nu îi mai este permis sã se implice în viaţa politicã şi nici sã mai
facã parte dintr-un partid. Atât în sistemul prezidenţial cât şi în cel semiprezidenţial, preşedintele nu
are iniţiativã legislativã, dar el poate opri adoptarea unor proiecte de legi şi sã dispunã trimiterea lor
pentru o nouã discutare Camerei (sau Camerelor) în scopul reexaminãrii proiectului pe care nu-l
acceptã. Socotim cã atunci când preşedintele prezideazã şedinţele Guvernului, poate contribui prin
iniţiativa legislativã a Guvernului, în cadrul delegãrii acestuia de cãtre Parlament sau în cazurile de
urgenţã, la activitatea legislativã a acestuia şi deci indirect a Parlamentului.
Atribuţiile de politicã externã sau cele privind funcţiile militare sunt, în general, aceleaşi.
4. Sistemul parlamentar
In cadrul sistemului parlamentar rolul principal îl are Parlamentul. Guvernul - condus de
un prim-ministru eficient şi cu largi puteri este obligat sã dea socotealã Parlamentului care îi poate
retrage oricând încrederea, fãrã prea mari dificultãţi, în condiţiile în care apreciazã cã nu-şi
îndeplineşte mandatul.
Preşedintele republicii este o figurã mai mult decorativã, având atribuţii de reprezentare
şi protocol, un rol politic minor ce este depãşit de departe de poziţia proeminentã a primului
ministru. Preşedintele republicii poate acţiona însã cu succes în situaţii de crizã, în care el este de
fapt cel ce va conferi mandatul viitorului premier; o asemenea opţiune însã nu poate fi fãcutã nici
discreţionar, deoarece preşedintele va recurge la o anumitã nominalizare numai dupã ce va avea
girul forţelor politice şi se va confrunta cu aceştia. 1) Guvernul rãspunde din punct de vedere politic
în faţa Parlamentului atât pentru propriile sale acte, cât şi pentru cele ale şefului statului. De
asemenea, Guvernul trebuie sã se bucure de încrederea Parlamentului urmând sã demisioneze atunci
când o pierde.
5. Sistemul directorial
Acest sistem care are la bazã principiul pluralismului politic, se caracterizeazã prin aceea cã
puterea executivã este deţinutã de un colegiu ales de cãtre legislativ, pe un anumit termen, pânã la
expirarea cãruia nu poate fi revocat. Un asemenea sistem se deosebeşte în mod evident de regimul
parlamentar, întrucât Guvernul (executivul) nu poate fi revocat de Parlament pânã nu îşi va fi
terminat mandatul. Acest sistem nu cunoaşte instituţia responsabilitãţii politice a miniştrilor.
Dar acest fapt nu este menit sã ducã la o consolidare a poziţiei executivului pentru cã, în locul unui
executiv numit de şeful statului ca în sistemul parlamentar, sistemul directorial cunoaşte un
____________
1)
Ion Deleanu. Drept Constituţional şi instituţii politice. Tratat. vol. I. Editura "Europa Nova",
Bucureşti, 1996, pag. 169
executiv ales de puterea legiuitoare, deşi nu poate revoca executivul înainte de expirarea mandatului
lui, îi poate anula sau modifica actele. Elementele menţionate deosebesc regimul directorial şi de
regimul prezidenţial cãci acesta creeazã un executiv puternic care se bucurã, în principiu, de aceeaşi
17
autoritate ca şi puterea legiuitoare, fiind ales întocmai ca ea de corpul electoral, executivul

regimului directorial este, prin chiar originea sa, dependent de legislativ. In acelaşi timp, este de
remarcat cã executivul, nefiind concentrat în mâinile unei singure persoane ci fiind un executiv
colegial, va fi necesarã întotdeauna realizarea unei unitãţi de voinţã între cei care fac parte din
executivul colegial.
Executivul, fiind colegial, presupune o dezbatere în cadrul sãu a principalelor acte pe care le
emite, ceea ce face ca sã existe totuşi o posibilitate de a diminua sau de a evita excesele unei puteri,
care pe tot timpul mandatului sãu, devine independentã faţã de legislativ. In Elveţia unde
funcţioneazã acest sistem, potrivit pãrerii autorilor de specialitate, se constatã totuşi o puternicã
influenţã a executivului asupra legislativului.
6.Monarhia constituţionalã
In ceea ce priveşte relaţia dintre republicã şi monarhie, ca regimuri politice, este necesar sã
precizãm cã în actualele condiţii istorice când republicile pot fi prezidenţiale, semiprezidenţiale sau
parlamentare, monarhia este numai de un singur fel: monarhie constituţionalã. Epoca monarhiilor
absolute, a abuzului de putere al acestora, a monarhilor judecaţi şi detronaţi, a revoluţiilor
sângeroase a fost depãşitã de mult prin adoptarea instituţiilor monarhiei la condiţiile societãţii
moderne. In ţãrile, desigur puţine la numãr, în care fiinţeazã regimul monarhic, acesta este în
realitate un regim monarhic constituţional, al cãrui principiu fundamental este acela cã regele nu se
amestecã în politicã, ci rãmâne esenţialmente un simbol al statului. Respectul şi consideraţia de
care se bucura regina Marii Britanii reprezintã un fenomen bazat pe tradiţiile britanice, în care
primul ministru este acela care exercitã practic atribuţiile fundamentale de guvernare.
In ţãrile precum Danemarca, Olanda, Spania, Suedia, Norvegia etc., monarhia pãstreazã
aceleaşi virtuţi simbolice, neimplicându-se în mod direct în politicã şi pãstrând în general
prerogativele care revin preşedintelui de republicã.
TEME pentru REFERAT:
-Structura normei juridice. Comparaţie între normele juridce şi normele

morale.
-Ierarhia normelor juridice.
-Comparaţie între dreptul public şi dreptul privat.
-Locul şi rolul dreptului constituţional în sistemul dreptului.
BIBLIOGRAFIE
1.Prof. univ.dr. Ioan Deleanu - Drept Constituţional şi instituţii publice, Editura

Europa-1966, p. 5-52
2.Prof. univ.dr. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi instituţii publice, Editura
Actami, Bucureşti-1997, p. 11-17
3.Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi instituţii publice, Editura
Lumina Lex, Bucureşti-1997, p. 9-31
cã Dabu - Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed.
Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 17-22
18
ANEXA 1
NOTIUNI GENERALE DESPRE DREPT

Scheme ajutãtoare
Statul a creat dreptul. Dreptul limiteazã acţiunea Statului. Dreptul asigurã libertatea prin instituirea
responsabilitãţii, pentru cei care o încalcã, responsabilitãţi pe care Statul le transformã în
rãspundere, dupã caz.
-Obiectul dreptului:-normalizarea(reglementarea) relaţiilor sociale, prin intermediul normelor

juridice.
-acţiuni
a)legãtura între oameni -inacţiuni
-Relaţii sociale şi persoane juridice -fapte
b)subiecte -active
-pasive
Relaţia socialã este ipoteza normei juridice.
-a)Ipotezã(relaţia socialã) -subiect activ şi subiect pasiv

-Normã juridicã -b)Dispoziţie -subiect activ şi subiect pasiv
-Organul statului aplicã sanctiunea subiectului activ fãcând dreptate subiectului pasiv şi societãţii
-a)Norme juridice -Sancţiuni juridice - aplicate de Stat

-b)Norme morale -Sancţiuni morale - aplicate de opinia publicã
Norme
19
-c)Norme religioase -Sancţiuni religioase - aplicate de autoritãţile religioase

-d)Norme politice -Sancţiuni politice - aplicate de autoritãţile politice
Totalitatea normelor juridice alcãtuiesc dreptul, ca sistem de norme juridice.
-dreptul constituţional
-dreptul administrativ
a)dreptul public -dreptul penal
-dreptul procesual penal
-dreptul internaţional public
Dreptul
-dreptul civil
b)dreptul privat -dreptul comercial
-dreptul muncii
-dreptul internaţional privat
ul obiectiv - totalitatea normelor juridice, prevãzute de lege, care exista şi se exercitã independent de voinţa
individualã
Dreptul b)dreptul subiectiv - totalitatea drepturilor individului care se exercitã ca
facultãţi ale acestuia
a)dreptul pozitiv - totalitatea normelor juridice scrise
Dreptul b)dreptul cutumiar - totalitatea cutumelor, obiceiurile recunoscute ca
norme juridice
20
ANEXA 2
SCURTA COMPARATIE INTRE DREPTUL PUBLIC SI

DREPTUL PRIVAT
Comparatie DREPTUL PUBLIC DREPTUL PRIVAT

din punct de
vedere al:
- subiectelor -autoritãti publice -persoane fizice şi juridice private
-autoritãti publice +
persoane fizice şi juridice
-ce interes vizeazã -interesul public -interesul privat
-caracterul actelor -preponderent de autoritate -preponderent acte de gestiune,
juridice contracte etc.
-caracterul actelor -de regulã publice -de regulã secrete
juridice
-caracterul efectelor -preponderent normativ -preponderent individual
juridice
-al aplicabilitãţii -tuturor autorãtilor publice, -la douã sau mai multe persoane
persoanelor fizice şi juridice (aplicabilitate restrânsã)
-opozabilitãţi -erga omnes -numai persoanei sau persoanelor
(tuturor) prevãzute în actul juridic
-obiectului -relaţiile din interiorul -relaţiile dintre persoanele private
reglementãri guvernãrii, inclusiv dintre (fizice şi juridice)
guvernanţi şi guvernaţi
ANXA 3
SCHEMA COMPARATIVA INTRE
21
DREPTUL CONSTITUTIONAL, DREPTUL ADMINISTRATIV

SI DREPTUL PENAL
Din punct de vedere al subiectilor, obiectului reglementãrii şi mijloacelor de reglementare,

normele juridice sunt structurate pe mai multe ramuri de drept, spre exemplu:
Comparaţie din punct

DREPTUL PUBLIC DREPTUL PRIVAT
de vedere al:
- subiectelor - aurorităţi publice - persoane fizice şi juridice private
- autorităţi publice+
persoane fizice şi juridice
-ce interes vizează -interes public -interes privat
- caracterul actelor - preponderent de autoritate preponderent acte de gestiune,
juridice contracte etc.
- caracterul actelor - de regulă publice - de regulă secrete
juridice
- caracterul efectelor - preponderent normativ - preponderent individual
juridice
- al aplicabilităţii -tuturor autorităţilor publice
- la două sau mai multe persoane
persoanelor fizice şi juridice
(aplicabilitate restrânsă)
- opozabilităţi - ergo omnes (tuturor) - numai persoanei sau persoanelor
prevăzute în act
- obiectului reglementări - relaţiile din interiorul - relaţiile dintre persoanele private
guvernării, inclusiv dintre
guvernanţi şi guvernaţi
Ordinea socialã include:

a) Ordinea de drept
b) Ordinea moralã
c) Ordinea religioasã
d) Ordinea politicã
Ordinea de drept în general include:
a) Ordinea constituţionalã
b) Ordinea de drept (în sens restrâns)
Ordinea constituţionalã include structura constituţionalã şi relaţiile dintre

componentele acesteia, prevãzutã în Constituţie.
ANEXA 4
Ierarhia actelor juridice

22
a) Constitutia - elaboratã de Adunarea Constituantã
b) Legea organicã emisã de Parlament (votatã cu majoritate calificatã)
c) Legea ordinarã emisã de Parlament (votatã cu jumãtate plus unu dintre parlamentarii prezenti)
d) Ordonanta de urgentã
e) Ordonanta - emise de Guvern
f) Hotãrârile
g) Ordine şi instructiuni - emise de miniştri
h) Hotãrâri şi decizii - emise de Consiliile judetene şi locale
Ierarhia actelor juridice presupune:
-toate actele juridice trebuie sã izvorascã din Constituţie, iar actul juridic inferior
trebuie sã fie conform actelor superioare.
-puterea unui act normativ este datã de rangul autoritãţii emitente în structura
acestor organe.
-orice modificare a actelor juridice superioare, modificã implicit orice act juridic
normativ inferior care ar deveni contrar.
-Ordonantele Guvernului prin care se modificã o lege, se dau în regimul delegãrii

date de Parlament prin legea de abilitare, delegare care este provizorie pânã ce ordonanţa este
aprobatã sau nu de Parlament.
-Ordonanţele de urgenţã sunt excepţii ce pot fi date numai în cazuri urgente, fãrã
nici o abilitare expresã.
-Ordonanţele obişnuite ale Guvernului se admit numai în limitele legii de abilitare
datã de Parlament şi numai pe timpul vacanţei parlamentare.
23
ANEXA 5
ORGANELE STATULUI, ACTELE PE CARE LE EMIT

SI COMPETENTA ACESTORA
Structura
Acte normative Componenta
organelor
care le emit de aplicare
statului
Teritorială Materială Personală
Adunarea Constituţie pe toată ţara orice domeniu orice persoană
Constituantă
Parlament Legea organică - « - -în domeniul legii -« -
organice
Legea ordinară - « - -în alte domenii -« -
decât cele
rezervate legii
organice
Guvern Ordonanţa de - « - -în domeniul legii - « -

urgenţă organiceşi al legii
ordinare
Ordonanţă - « - numai în - « -
domeniul legii
ordinare şi în
limita fixată de
Parlament prin
legea de abilitare
Hotărâri - « - numai în -« -
aplicarea legii
Ministere Ordine şi - « - numai în

instrucţiuni domeniul -« -
ministerului
respectiv
Consilii judeţene Hotărâri Pe judeţ - numai în
şi locale Decizii Oraş domeniul stabilit -« -
Comună în mod expres de
lege
24
CAPITOLUL II
PRINCIPIUL SEPARATIEI PUTERILOR, AL EGALITATII,
COOPERARII SI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA
I. Conceptul de putere. Puterea de Stat. Puterea Poporului. Noţiune.

Trãsãturi. Deosebirile fatã de alte puteri.
Puterea1) este capacitatea, însuşirea, posibilitatea fizicã, moralã, intelectualã, politicã,

militarã, economicã de a-şi impune voinţa faţã de oameni sau naturã. In funcţie de subiectul
deţinãtor al puterii, mijloacele folosite şi obiectul exercitãrii acesteia, putem distinge: putere
politicã, putere de stat, putere militarã, putere economicã etc. Spre exemplu, puterea de stat se
realizeazã prin mijloace specifice, inclusiv forţa de constrângere, prin autoritãţi, funcţii şi
funcţionari publici, într-un sistem de legi.
C.G.Rarincescu arãta cã noţiunea de putere are trei sensuri. Intr-un prim sens, cuvântul
putere desemneazã noţiunea de funcţie, de activitate specialã; spre exemplu, se spune - puterea
legislativã se exercitã de Parlament. In al doilea sens, cuvântul putere vizeazã noţiunea de organ,
de ex. când se face referire la puterea executivã care prin excesul de ordonanţe, încalcã domeniul
puterii legiuitoare2). In al treilea sens, prin cuvântul putere se vizeazã elementele constitutive ale
voinţei naţionale întrucât aceasta poate fi fracţionatã în anumite elemente ce pot fi delegate şi
încorporate într-un anumit organ respectiv serviciul public care exercitã funcţii corespunzãtoare.
Fiind şi dovedindu-se a fi categoria cheie în organizarea statalã a societãţii umane, puterea
(în sensul cuceririi sau aproprierii sale) a fost şi rãmâne scopul fundamental al revoluţiilor,
mişcãrilor şi convulsiilor sociale, din aceasta rezultând (sau acestea sunt rezultatul) legãtura strânsã
cu categoriile popor şi naţiune. Uneori, categoria putere este exprimatã prin cea de suveranitate.
Astfel, constituţiile stabilesc cã suveranitatea (sau puterea) aparţine poporului. In acest fel sunt
redactate constituţiile Spaniei (art. 1 pct. 2), Franţei (art. 3), României (din anii 1948 art. 3 şi 1965
art. 2) şi altele. Alte constituţii folosesc expresia de suveranitate care aparţine naţiunii sau emanã de
la naţiune. Constituţia actualã a României prin art. 2 stabileşte cã "Suveranitatea naţionalã aparţine
poporului român, care se exercitã prin organele sale reprezentative şi prin referendum." De aici
rezultã douã constatãri: prima priveşte legãtura între categoriile şi fenomenele popor, naţiune,
putere de stat, puteri publice, iar cea de-a doua priveşte
________________________
1)
V.Dabu. Responsabilitatea juridicã a funcţionarului public. Tezã de doctorat p.4. "Oricum
etimologia termenului "putere" exprimã numai în parte sensul sãu politic, care nu este capacitatea
de a face, ci puissance "capacitatea de a face sã se facã"(pouvoire de faire faire)... Astfel, puterea
ordonã, iar puterea statului impune comenzi susţinute prin monopolul legal al forţei." Giovani
Sartori. Teoria democraţiei reinterpretate. Colegiul Polirom. 1999.p.181.
2)
O ordonanţã de urgenţã este susceptibilã de a fi neconstituţionalã atunci când nu sunt îndeplinite
condiţiile de "urgenţã" impuse de Constituţie.
formulãrile extrem de nuanţate cu care se opereazã, precum cele de putere, puteri publice,
suveranitate, suveranitate naţionalã (care în fond exprimã acceeaşi categorie) sau cele ce "rezidã în
naţiune", "aparţin naţiunii", "aparţin poporului".
Totuşi, poporul şi statul sunt subiecte distincte de drept. Dupã Giovani Sartori conceptul
de popor este folosit în cel puţin 6 accepţiuni 1):
1. Popor înseamnã, literalmente, toatã lumea;
2. Popor înseamnã o parte majoritarã indeterminatã; marea parte a
mulţimii;
3. Popor înseamnã clasele inferioare;
25
4. Popor ca entitate indivizibilã, ca întreg organic;

5. Popor ca mare parte exprimatã prin principiul majoritãţii absolute;
6. Popor ca mare parte exprimatã prin principiul majoritãţii limitate.
Credem cã ceea ce intereseazã în primul rând, respectiv satisfacerea intereselor publice, ar
trebui avut în vedere la clarificarea accepţiunii de popor. Ideal ar fi ca prin popor sã se înţeleagã
toatã lumea dar, cel puţin pentru mult timp, va fi foarte greu sã se opereze cu aceastã accepţiune.
Satisfacerea intereselor întregului popor pare o utopie având în vedere multitudinea şi
diversitatea acestora. De aceea,se lucreazã cu conceptul de interese generale, noţiune care
presupune interesele esenţiale, importante pentru toţi, ceea ce nu înseamnã cã se satisfac în
totalitate interesele tuturor, chiar dacã unii le considerã esenţiale numai pentru ei. Deci, este dificil
sã stabilim ce este esenţial pentru toţi; practica a demonstrat cã aceasta o pot hotãrî cei mai mulţi
plecând de la majoritatea simplã, pânã la limita maximã-întregul popor. In viaţã pot apãrea
diferenţe între opiniile majoritãţii simple şi ale majoritãţii calificate în stabilirea şi definirea
intereselor generale ale societãţii. In astfel de situaţii socotim cã opinia majoritãţii calificative este
mai aproape de voinţa poporului dacã aceasta ia în considerare şi drepturile minoritãţii 2). In
anumite situaţii majoritatea simplã hotãrãşte, dar aceasta numai în limitele şi domeniile stabilite
conform voinţei exprimate prin referendumul popular, cât şi prin reprezentanţii societãţii din
Adunarea Constituantã atunci când aprobã Constituţia. De exemplu, o lege ordinarã poate fi
aprobatã în Parlament de majoritatea simplã a parlamentarilor dar, aceasta se face în baza unei
Constituţii, votatã de o majoritate calificatã şi prin referendumul popular. Chiar statul şi puterea sa,
inclusiv dimensiunile acesteia, trebuie sã îşi aibã sorgintea în Constituţia votatã atât de Adunarea
Constituantã cât şi prin referendumul popular.
Noţiunea de "stat", aşa cum am vãzut, cunoaşte douã accepţiuni:
______________________
1)
Giovani Sartori: Teoria democraţiei reinterpretatã. Colegiul Polirom. 1999, Bucureşti pag.46
2)
V.Dabu, Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, pag. 18
Intr-o accepţiune mai mult politicã1), sociologicã, prin stat se înţelege suma a trei elemente
distincte şi anume:teritoriul,populaţia(naţiunea) şi suveranitatea(în sensul
puterii statale (de fapt statul în accepţiunea strict juridicã). In accepţiunea aceasta, statul este
sinonim cu ţara el incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autoritãţile etc.
Intr-o a doua accepţiune, o accepţiune restrânsã, prin stat se înţelege forma organizatã a puterii
poporului, mai exact mecanismul sau aparatul. Aceasta este accepţiunea strict juridicã. Aşa
vãzute lucrurile, urmãtorul raţionament ne permite explicarea edificiului statal. Poporul, naţiunea2)
deţin puterea politicã. Pentru a putea exercita aceastã putere, poporul creeazã statul, ca ansamblu
sistematizat de organe de stat legiuitoare, administrative, judecãtoreşti, de armatã şi poliţie etc.,
deseori denumite autoritãţi statale (publice). Statul este deci sistemul acestor autoritãţi publice şi
aceasta este accepţiunea cu care vom opera în continuare - organizarea statalã a puterii
poporului. Puterea statalã nu se confundã cu puterea politicã.
Ca trãsãturi generale ale puterii de stat reţinem:
1). caracterul de putere;
2). putere de constrângere;
3). putere socialã;
4). putere de a exprima şi realiza voinţa ca voinţã de stat;
5). caracterul organizat;
6). suveranitatea;
1.Caracterul de putere:
26
Acest caracter general al puterii de stat, care exprimã "genul proxim" în definirea puterii de
stat, constã în aceea cã puterea este o putinţã efectivã, o capacitate de a exprima şi realiza voinţa
ca voinţã obligatorie pentru întreaga societate. Dar pentru a defini puterea de stat sunt necesare
şi alte elemente, respectiv cele care o diferenţiazã de alte puteri şi care reprezintã aşa numita
"diferenţa specificã".
2. Puterea de stat este o putere de constrângere3).
Fiind o putere socialã, puterea de stat se distinge în cadrul fenomenului putere prin faptul cã
este o putere de constrângere. In realizarea voinţei lor, guvernanţii apeleazã la un întreg arsenal de
mijloace, inclusiv forţa de constrângere legalã, denumitã şi "constrângerea de stat" împotriva celor
care nu se conformeazã legii. Elementul constrângere este definitoriu pentru putere, ca putere de
stat, deoarece, în momentul în
___________________________
1)
"Termenul politicã are multiple sensuri definite prin dicţionare. In sensul care ne intereseazã,
politica este o formã de activitate socialã care se extinde asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni
şi alte grupãri sociale, ca şi a acelora dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere. Principala
sferã a politicii o constituie participarea la guvernare, determinând formele funcţiilor şi conţinutul
acestora, precum şi. exigenţele politicii care se reflectã puternic în stat şi drept. "I. Muraru. Drept
Constituţional şi Instituţii Politice. Editura Actami. Bucureşti,1997,p.14
2)
Statele naţionale sunt cele în care populaţia majoritarã formeazã o singurã naţiune. Elementele
naţiunii sunt: rasa, limba, religia, tradiţiile istorice, interesele materiale şi culturale comune în
situaţia geograficã.
3)
In dicţionarul de neologisme termenul "constrângere" este definit ca "acţiunea" de constrângere şi
rezultatul ei, forţare, iar verbul "a constrânge" este definit astfel: "a sili, a obliga (pe cineva) sã facã
ceva, a forţa". Florin Marcu şi Constantin Moneca. Dicţionar de neologisme, Ed. Academiei, Ediţia
a III-a, Bucureşti, 1978, p. 256.
care dispare constrângerea dispare chiar statul. Acesta (elementul constrângerii) deosebeşte
puterea de stat de puterea socialã existentã în comuna primitivã, care era o putere obşteascã şi se
baza pe convingere, pe înţelegerea rostului şi necesitãţii mãsurilor luate. De asemenea, el
deosebeşte puterea de stat de alte puteri sau activitãţi exercitate de organe şi organizaţii nestatale
(partide politice, diferite organizaţii sociale, organizaţii religioase). Ca atare, orice putere de stat
este o putere de constrângere, contrângerea
de stat fiind una din "trãsãturile esenţiale ale oricãrei puteri de stat". Dar constrângerea de stat
trebuie folositã doar în ultimã instanţã1), adicã atunci când voinţa de stat exprimatã prin lege nu este
respectatã de bunã voie. Constrângerea de stat se realizeazã printr-o forţã instituţionalizatã,
care trebuie sã funcţioneazã numai în baza şi în limitele legii, adicã numai în cazurile şi
condiţiile prevãzute de lege dupã proceduri stricte şi numai prin organele abilitate de lege. In
cazul când constrângerea de stat este folositã în afara legii, este necesarã tragerea la rãspundere
civilã, administrativã sau penalã dupã caz, atãt a funcţionarului public vinovat cât şi a autoritãţii
publice în cauzã.
3. Caracterul social al puterii statale
Puterea de stat are evident un caracter social şi se manifestã într-un mediul social. Acest
caracter explicã apariţia sa, apartenenţa, conţinutul şi funcţiile sale. Puterea organizatã statal a
apãrut ca putere a unor forţe sociale (grupuri, clase) şi a fost folositã la consacrarea şi protejarea
intereselor acestora. Drumul parcurs în organizarea statalã a puterii de la despotism pânã la statul de
drept şi democratic se analizeazã şi se explicã în raport tocmai cu caracterul social al puterii.
4. Puterea de stat este puterea de a exprima şi realiza voinţa guvernaţilor2) ca voinţã
general-obligatorie. Aceastã trãsãturã exprimã raţiunea de a fi a puterii organizatã statal.Trebuie
subliniat cã voinţa indivizilor, a grupurilor sociale, a poporului, a naţiunii (depinde de sfera ce o
27
dãm noţiunii "guvernaţilor") exprimatã prin lege, nu este suma aritmeticã a voinţei membrilor,
grupurilor sau claselor sociale. In lege trebuie sã se exprime interesele fundamentale, precum şi
celelalte care au caracter general pentru categoria guvernaţilor. Raportul lege-voinţã realã a
poporului este în strânsã legãturã cu caracterul democratic al statului. Ca atare, nu întotdeauna
legea exprimã voinţa poporului, fie din cauza unor alegeri incorecte, fie din cauza îndepãrtãrii
guvernanţilor de la ceea ce au promis când au fost aleşi etc..
In caracterizarea puterii se vorbeşte şi de legalitatea puterii precum şi legitimitatea
puterii, sintagme cu conţinutul diferit.
_______________________
1)
Intr-un stat democratic normele juridice, de regulã, se respectã de bunã voie, deoarece acestea
exprimã voinţa poporului şi sunt un rezultat al necesitãţilor sociale, economice, politice la
momentul respectiv. Atunci când normele juridice nu mai exprimã voinţa poporului sau nu mai
corespund necesitãţilor actuale, creşte frecvenţa încãlcãrii lor, impunându-se modificarea, abrogãrea
sau incriminarea acestora.
2)
Intr-un stat democratic guvernanţii sunt reprezentanţii poporului, iar prin lege şi programele lor
expuse în campaniile electorale, aceştia au fost mandataţi cu privire la interesele generale de
satisfãcut şi mijloacele de folosit în acest scop.
Astfel, prin legalitatea puterii înţelegem câştigarea, exercitarea şi menţinerea puterii în
limitele Constituţiei şi a legilor date în baza acesteia. Pe de altã parte, prin legitimitatea puterii
înţelegem câştigarea, exercitarea şi menţinerea puterii, pe baza Constituţiei şi a legilor date în baza
acesteia, Constituţie şi legi care exprimã voinţa realã a poporului. Când Constituţia şi legile nu
mai corespund voinţei reale a poporului, atunci puterea care le respectã este legalã, dar nu mai este
legitimã. In astfel de situaţii puterea trebuie sã actualizeze Constituţia şi legile conform voinţei
poporului.
5. Caracterul organizat al puterii statale.
Puterea de stat este şi existã numai ca o putere organizatã sub forma unui aparat,
mecanism sau a unor autoritãţi investite cu "puteri" exprimate în competenţe organizate într-o
ierarhie dar şi pe verticalã. Puterea de stat nu poate exista decât organizatã. Organizarea puterii
statale, pe principiul separãrii, egalitãţii, cooperãrii şi controlului reciproc al puterilor în stat
prezintã incontestabile avantaje în exerciţiul democratic al funcţiilor încredinţate structurilor
acestuia (autoritãţii publice, funcţionarii publici, instituţii publice etc.).
6. Suveranitatea puterii de stat.
Este o altã trãsãturã a puterii organizate statal, respectiv supremaţia şi independenţa puterii
în exprimarea şi realizarea voinţei guvernaţilor ca voinţã de stat. Aceastã trãsãturã se analizeazã sub
denumirea de suveranitate de stat pentru a fi deosebitã de suveranitatea poporului şi suveranitatea
naţionalã.
II. Despre autolimitarea puterii.
Viaţa în stat s-a fãcut posibilã prin sacrificiul libertãţii neţãrmurite a fiecãrui individ,
pentru ca astfel sã poatã fi asigurat exerciţiul libertãţilor inerente vieţii1). Atunci când este vorba
de "mulţi" şi de toţi, puterea şi libertatea nu se pot exersa şi deci realiza, decât dacã se
autoîngrãdesc. Faptul de a hotãrî în privinţa multora (a tuturor) este mai întâi rezultatul delegãrii de
cãtre aceştia a unei pãrţi a libertãţii lor; eu şi ceilalţi asemenea mie am hotãrât liber ca altcineva
(puterea) sã hotãrascã pentru noi. Dar, dacã este o delegare parţialã a libertãţii noastre fãcutã
puterii, atunci aceasta trebuie sã se exercite numai în limitele înfãptuirii şi dezvoltãrii libertãţii
noastre. Depãşirea acestor limite impune responsabilitãţi acceptate de puterea care se respectã2).
Puterea reglementeazã relaţiile sociale pentru a-şi guverna realizãri drepturilor şi
28
___________________________
1)
Paul Negulescu. Tratat de Drept Public. Casa Scoalelor, 1942, p. 75
2)
Gabriel Liiceanu. Despre limitã. Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 104-111 şi 124
libertãţilor1). Aceasta se face în raport de interesele care se vizeazã a fi realizate. De aceea de multe
ori individul copleşit, de exemplu, de variatele imixtiuni şi controale din partea puterii, este
îndreptãţit sã se întrebe dacã nu cumva puterea are limite şi responsabilitãţi, şi dacã da, care sunt
acestea?
Orice lucru, proces, fenomen structurã, sistem scãpat de sub control distruge sau se autodistruge2).
Istoria a demonstrat cã o putere nelimitatã iese din slujba celor care au creat-o, putând
acţiona chiar în deserviciul acestora. Simpla limitare a puterii, fãrã instituirea şi înfãptuirea
responsabilitãţii pentru depãşirea limitelor acesteia, este o utopie, iar administraţia acesteia se
întoarce contra celor care au înfiinţat-o.
In concepţia anticã, puterea era fundamental totalitarã sub toate cele trei forme: ca funcţie,
organ şi voinţã. Tomismul, fãcând distincţie între "legea eternã" şi "legea umanã", are meritul de a
oferi un "pretext" pentru limitarea puterii, indiferent de formele de exercitare ale acesteia. Astfel,
formula biblicã "Dã-i Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu"
fondeazã ideea limitãrii puterii şi instituirea responsabilitãţii pentru depãşirea acestor limite, idei
care s-au materializat pentru prima datã în obiceiuri şi apoi în legi. Dacã anterior suveranul putea sã
facã şi sã desfacã legi dupã bunul sãu plac, prin adoptarea principiului "princeps legibus tenetur",
acesta este ţinut sã respecte dreptul, chiar dacã iniţial era vorba numai de dreptul natural nu şi de
dreptul cetãţii, dreptul civil.
Apariţia Constituţiei ca "lege fundamentalã a Statului", a consacrat principiul
autolimitãrii puterilor statului, în sensul cã puterea acestuia trebuie sã se exercite în limitele
prevãzute de Constituţie deci, fãrã a-şi încãlca propriile legi, iar încãlcarea acestora sã atragã
responsabilitatea juridicã a autoritãţii publice şi funcţionarilor sãi. Ba mai mult, în Franţa,
Constituţia din 1789 introduce pentru prima datã posibilitatea de control a constituţionalitãţii legilor
deci, posibilitatea de control judecãtoresc asupra puterii legislative în activitatea de elaborare a legii
care trebuie sã fie totdeauna conformã cu Constituţia3). Controlul constituţionalitãţii legilor vizeazã
împiedicarea legiuitorului de a face legi dupã bunul plac, deci limiteazã legiferarea la principiile
constituţionale. Astfel
_____________
1)
Tratând raportul putere-dreptate, un filozof francez arãta "Drept este ca ceea ce este drept sã fie
urmat, necesar este ca ceea ce e mai puternic sã fie ascultat. Dreptatea fãrã putere este
neputincioasã; puterea fãrã dreptate este tiranicã. Dreptatea fãrã putere este contestatã, fiindcã existã
totdeauna rãuvoitori; puterea fãrã dreptate este învinuitã. Aşadar, puterea şi dreptatea trebuie
aşezate laolaltã şi pentru aceasta trebuie fãcut astfel încât ceea ce e drept sã fie puternic sau ceea ce
e puternic sã fie drept. Dreptatea poate fi discutatã, puterea este uşor de recunoscut şi nu se discutã.
Aşa se face cã dreptatea n-a putut cãpãta putere, pentru cã puterea a combãtut dreptatea, afirmând
cã este nedreaptã şi cã ea este cea care e dreaptã. Incât neputând face sã fie puternic ceea ce este
drept, am fãcut sã fie drept ceea ce este puternic." Blaise Pascal, Cugetãri, Ed. Univers, 1978, p. 69,
citat de Mihai Runcan în Introducere în etica şi legislaţia presei, Ed. ALL, Bucureşti, 1998, p. 46
2)
V.Dabu, Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global Lex, 2000, p. 18-29
29
3)
A.V. Dicey scris: "Bastilia era semnul vizibil al puterii fãrã lege. Cãderea ei a fost simţitã cu
adevãrat ca prevestind pentru restul Europei, acea supremaţie a dreptului ce existã deja în Anglia."
A.V.Dicey, Constituţion. Londra 1984, p. 177
se scot în afara Constituţiei tendinţele de însuşire a puterii exprimate plastic prin "L'Etat c' est
moi."
In Anglia, spre deosebire de Franţa, parlamentul şi regele nu puteau sã creeze dreptul, ci
doar sã descopere şi sã exprime regulile acestuia. Common Law stãtea la baza dreptului, iar
legiuitorul nu putea acţiona contrar spiritului acestuia. Revoluţia din 1688 a marcat un triumf al
"supremaţiei parlamentului", excluzându-se orice control judecãtoresc asupra validitãţii legilor1).
Cu toate acestea, în coloniile engleze inclusiv America de Nord, judecãtorii şi-au asumat "un
drept de control" prin ignorarea legilor locale când ele nu erau conforme cu dreptul englez, fapt
consacrat în anul 1803 în "principiul considerat esenţial
în toate constituţiile scrise, cã o lege incompatibilã cu Constituţia este nulã şi cã instanţele, ca şi
celelalte organe ale puterii, trebuie sã asigure efectele Constituţiei".
Istoria a dovedit cã autolimitarea puterilor statului, fãrã instituirea responsabilitãţii pentru
încãlcarea acestor limite, este insuficientã în asigurarea drepturilor omului contra tendinţelor
despotice sau a abuzurilor autoritãţii, fie ea şi judecãtoreascã. O serie de constituţii şi documente
internaţionale au consfinţit şi garantat drepturile oamenilor ca fiind sacre de-a pururi şi nici un
ordin impus de tiranie sau de o putere arbitrarã nu poate avea destulã autoritate pentru a le aboli2).
Garantarea drepturilor omului este datã de consacrarea lor prin lege şi instituirea domniei legii faţã
de orice autoritate, deziderat ce nu se poate realiza fãrã existenţa responsabilitãţii autoritãţii publice
şi a funcţionarului sãu. Deci, orice hotãrâre judecãtoreascã sau act al unei alte autoritãţi publice prin
care se încalcã, ilegal, drepturile unei persoane trebuie desfiinţatã, atrãgând rãspunderile juridice
corespunzãtoare, evident numai pe baza unei proceduri prevãzute de lege. Cãci, numai o
guvernare prin lege este esenţa libertãţii, aratã Montesquieu.
III. Principiul separãrii puterilor, al egalitãţii, cooperãrii şi controlului reciproc al acestora
De-a lungul evoluţiei dreptului s-au cristalizat o serie de principii, adicã idei de bazã
general valabile ce se regãsesc în normele care reglementeazã instituţiile dreptului. Dintre
principiile menite sã asigure drepturile omului prin limitarea puterii autoritãţii şi funcţionarilor
publici, precum şi prevenirea exercitãrii abuzive a acesteia, voi reaminti doar câteva: principiul
separaţiei puterilor, al echilibrului, cooperãrii şi controlului reciproc al acestora; toţi oamenii sunt
egali în faţa legii şi au dreptul, fãrã deosebire , la o protecţie egalã a legii; dreptul fiecãruia de a se
adresa în mod efectiv __________________________________
1)
Prof. dr. I.Deleanu, Justiţia Constituţionalã, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 19
2)
David Hume, citat de Adrian-Paul Iliescu în Limitele puterii, Editura ALL, Bucureşti, 1994, p.31
instanţelor judiciare competente, împotriva acelora care îi violeazã drepturile şi libertãţile
recunoscute prin Constituţie sau alte legi; nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat, în mod
arbitrar; imparţialitatea şi independenţa justiţiei; prezumţia de nevinovãţie; garantarea dreptului la
apãrare; neretroactivitatea legii şi aplicarea legii penale mai blânde pentru individ; principiul
legalitãţii; principiul garantãrii dreptului fiecãrei persoane vãtãmate de o autoritate publicã;
principiul responsabilitãţii puterilor statului şi funcţionarilor publici; exercitarea drepturilor şi
libertãţilor poate fi îngrãditã numai de lege şi numai "în scopul exclusiv al asigurãrii recunoaşterii
şi respectului drepturilor şi libertãţilor celorlalţi" în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei,
ordinii publice şi bunãstãrii într-o societate democraticã; principiul supremaţiei Constituţiei. Aceste
30
principii nu fac altceva decât sã continue limitarea puterilor statului în raport cu individul pentru
care au fost separate şi organizate în aşa fel încât sã se poatã controla şi limita reciproc,
înlãturându-se astfel posibilitatea cãderii vreuneia din acestea în absolutism, iar a statului în anarhie.
Montesquieu afirma cã orice om care ar deţine întreaga putere într-un stat (legislativã,
executivã şi judecãtoreascã) ar fi tentat sã abuzeze de ea1), de unde şi concluzia cã divizarea
acesteia în pãrţi ce coopereazã dar se şi controleazã reciproc este de naturã a asigura echilibrul şi
stabilitatea puterilor şi, în mod deosebit, folosirea non-abuzivã a acestora.
Principiul separaţiei puterilor a fost proclamat de Revoluţia francezã pentru a pune capãt
absolutismului când o singurã persoanã concentra toatã puterea în stat, adicã puterea de a face legi,
de a le executa precum şi de a judeca atunci când sunt încãlcate. Este cunoscutã expresia
monarhului "L'Etat c'est moi", sintagmã care exprimã cel mai bine concepţia cu privire la putere,
dominantã pânã în Revoluţia francezã. Separarea puterii în putere legislativã, executivã şi
judecãtoreascã, a fost un progres pentru vremea aceea, fiecare din cele trei mari puteri trebuind sã
fie deţinute şi exercitate de structuri diferite. Dar limitarea acestui principiu numai la separarea
puterilor, în cele trei puteri, este periculoasã pentru cã poate duce la anarhie. Astfel, din pãcate,
imediat dupã Revoluţia din 1789, în Franţa acest principiu a fost iniţial "folosit mai ales pentru a
proteja autoritãţile administrative de orice ingerinţã a tribunalelor", întãrindu-se în loc sã se limiteze
puterea executivã de cãtre puterea judecãtoreascã. Aceasta a fost posibila ca urmare a înfiinţãrii
unor structuri hibrid, administrativ-judecãtoreşti, care soluţionau exclusiv conflictele dintre
autoritãţi şi individ în locul autoritãţilor judecãtoreşti.
La germani, dezvoltarea concepţiei de Reichsstaat este rezultatul direct al vechiului ideal al
supremaţiei dreptului,prin care trebuia limitat nu un monarh sau un for legislativ, ci un complicat
aparat administrativ2).
Simpla separare a puterilor a ridicat o serie de probleme în practicã, astfel:
-disputarea între acestea a supremaţiei, ori exercitarea fãrã limite a puterii ce
o deţin;
____________
1)
Marin Enache. Câteva consideraţii în legãturã cu puterea executivã, concept şi funcţionare, în
revista Dreptul nr. 9/1997, p.3
2)
Friedrich A. Hayik. Constituţia Libertãţii, Institutul European, 1998, p.221
-lipsa de cooperare între puteri, care poate provoca reciproc greutãţi şi
piedici etc.;
-necunoaşterea reciprocã a activitãţii lor, lipsa de control reciproc limitat
între acestea, izolarea acestora cu efecte negative pentru realizarea scopului
lor.
"Puterile nu sunt şi nu trebuie sã fie izolate. La aceasta s-ar opune, însãşi ideea
suveranitãţii care este unicã şi indivizibilã, iar în practicã s-ar ajunge la nesfârşite conflicte.
Guvernate de ideea egalitãţii între ele, puterile trebuie sã colaboreze şi sã se controleze reciproc,
stabilind o interdependenţã complexã între ele. Cu acest chip se împiedicã abuzurile, se înlãturã
conflictele şi se ajunge la unitatea cu care trebuie sã se exercite suveranitatea naţionalã. Tocmai
în realizarea acestei unitãţi stã meritul alcãtuitorilor noii Constituţii, care va trebui sã cuprindã
principiul separaţiei puterilor1)".
In consecinţã, principiul separaţiei puterilor a fost perfecţionat în scopul unei funcţionãri
eficiente a acestora în realizarea menirii lor.Astfel, la principiul separãrii puterilor s-a adãugat
sintagma "al egalitãţii acestora", care înseamnã cã nici una nu trebuie sã domine pe alta şi nici una
nu se subordoneazã alteia. Regula egalitãţii puterilor presupune:
-toate puterile sunt egale, principiu consacrat constituţional;
31
-toate puterile se subordoneazã numai Constituţiei şi legilor date în baza acesteia

(principiul domniei legii); spre exemplu, Parlamentul nu poate sã elaboreze o lege contrarã
Constituţiei;
-faptul cã legile elaborate de Parlament sunt obligatorii pentru celelalte puteri nu
înseamnã cã acesta este superior celorlalte puteri constituite în stat. Ba mai mult, nu toate legile
elaborate de Parlament trebuiesc executate de celelalte puteri. Astfel, în cazul legilor date de
Parlament prin încãlcarea dispoziţiilor constituţionale, cei interesaţi pot obţine, dupã anumite
proceduri prevãzute de lege, declararea lor ca neconstituţionale şi deci, acestea nu mai pot produce
efecte juridice.
A acorda o putere mai mare uneia din cele trei puteri presupune predispoziţia la abuz de
putere din partea acesteia şi chiar disfuncţionalitãţi în structurile statului. Potrivit Constituţiei din
1965, s-a apreciat cã puterea legislativã era putere supremã în stat şi ca atare, celelalte puteri nu o
puteau controla, fiind subordonate acesteia, împrejurare cu unele implicaţii negative.
Ca urmare, în acea perioadã nu se putea vorbi de un contencios administrativ şi
constituţional în cazul unor abuzuri. Dar simpla separare a puterilor, precum şi egalitatea acestora
nu sunt suficiente pentru a asigura buna funcţionare a lor, în special, şi a statului în general. Faptul
cã puterile sunt ale unei entitãţi, statul, presupune organizarea lor într-un sistem, un angrenaj care
trebuie sã funcţioneze eficient în vederea realizãrii scopului unic al statului, scop stabilit de
popor. Aceasta înseamnã cã între puteri nu trebuie sã fie izolare, dezinteres, necunoaştere, ci
intercondiţionare, conjugare a ___________________________
1)
Andrei Rãdulescu. Marea Constituţie a României, 1922, p.199
activitãţilor, cunoaştere reciprocã a scopurilor mediate, într-un cuvânt cooperare. Astfel,
regula cooperãrii puterilor presupune:
-subordonarea scopurilor, scopului comun care uneşte puterile în stat,
statul fiind suveran şi indivizibil;
-cooperarea puterilor în limitele Constituţiei şi legilor date în baza
acesteia;
-desfãşurarea activitãţilor cu bunã credinţã şi fidelitate faţã de ţarã.
Astfel, s-a ajuns la formularea principiului separaţiei puterilor, al egalitãţii şi cooperãrii
acestora.
Dar, viaţa a demonstrat cã acest principiu, trebuie perfecţionat în sensul introducerii şi a
regulii privind "controlul reciproc al acestora."
Aceastã regulã presupune cã prin Constituţie trebuie sã se prevadã proceduri precise şi
instituţii publice pe baza cãrora puterile sã se controleze reciproc sub aspectul respectãrii
Constituţiei şi a legilor emise în baza acesteia.
Cu privire la controlul reciproc al puterilor în S.U.A., Alexis de Tocqueville arãta: "Pacea,
prosperitatea, însãşi existenta uniunii, stau neîncetat în mâna celor şapte judecãtori federali (Curtea
Supremã a S.U.A.). Fãrã ei, Constituţia este literã moartã; la ei apeleazã puterea executivã pentru a
rezista presiunilor corpului legislativ; legislativul pentru a se apãra de iniţiativele puterii executive;
Uniunea pentru a se impune în fata statelor; statele pentru a respinge pretentiile excesive ale
Uniunii; interesul public-contra interesului privat; spiritul conservator contra instabilitãţii
democratice1) etc.
Controlul reciproc al puterilor presupune:
-cãi de atac legale prin care o putere sau autoritate a acesteia, poate acţiona în
judecatã o altã putere sau structurã a acesteia atunci când aceasta abuzeazã, încalcând legea;
-alegerea ori numirea funcţionarilor unei puteri de cãtre o altã putere;
-dizolvarea, suspendarea, demiterea funcţionarilor unei puteri de o altã putere,
în condiţiile legii;
32
-avizul sau acordul reciproc; de exemplu unele acte din activitatea de reglementare
separatã a Camerelor Parlamentului, sunt urmate de mediere, conform legii, atunci când acestea
diferã etc…
Ca urmare, reglementarea şi funcţionarea puterilor statului, conform principiului
separãrii, egalitãtii, cooperãrii şi controlului reciproc al acestora, este o garanţie a realizãrii
interesului general în condiţiile legii.
_______________________
1)
Alexis de Tocqueville. Despre democratie în America, Editura Humanitas, 1995, p. 207
IV. Principiul separãrii puterilor, al egalitãtii,cooperãrii si controlului reciproc

al acestora prevãzut în Constituţia României din anul 1991
Constituţiile moderne, inclusiv a României (1991), în scopul unei autolimitãri eficiente a

puterii în general, au depãşit faza separaţiei puterilor numai în trei componente esenţiale
(legislativã, executivã şi judecãtoreascã). In ţara noastrã sunt organizate şi funcţioneazã o serie de
autoritãţi publice care nu sunt subordonate nici uneia din cele trei puteri clasice şi nici incluse în
acestea, respectiv: Curtea Constituţionalã, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, Banca Naţionalã
a României etc.1) De asemeni, puterea legislativã este "împãrţitã" între cele douã camere ale
Parlamentului respectiv, Senatul şi Camera Deputaţilor care la rândul lor coopereazã şi se
controleazã reciproc. Astfel, nici o lege nu poate intra în vigoare fãrã sã fie votatã în aceeaşi
redactare de cele douã camere. In caz de divergenţã între normele votate de Senat şi cele votate de
Camera Deputaţilor se aplicã procedura medierii. De asemenea, aceasta rezultã şi din relaţiile
instituite între celelalte instituţii politice. Astfel, Preşedintele numeşte primul ministru şi Guvernul,
care se confirmã de Parlament, iar Guvernul organizeazã şi conduce alegerile pentru Preşedinte şi
Parlament. Decretele Preşedintelui nu produc efecte juridice dacã nu sunt contrasemnate de Primul-
ministru. Preşedintele are dreptul sã cearã urmãrirea penalã a membrilor Guvernului, sã-i suspende
s-au sã-i revoce, însã numai la propunerea primului ministru. Preşedintele României numeste
magistraţii, care fac parte din puterea judecãtoreascã. Puterea judecãtoreascã poate sã anuleze
hotãrârile Guvernului şi sã sesizeze Curtea Constituţionalã pentru a declara ca neconstituţionale
legile date de Parlament sau ordonanţele emise de Guvern cu încãlcarea Constituţiei.
In Constituţia României sunt şi alte atribuţii ale instituţiilor puterii prin care se
reglementeazã relaţiile de cooperare şi control reciproc ale acestora.
Potrivit Constituţiei nici una dintre puteri sau instituţii ale puterii nu este mai mare
decât alta. Spre exemplu, Parlamentul poate fi dizolvat de Preşedinte în anumite condiţii şi dupã o
anumitã procedurã, iar Parlamentul în condiţiile legii îl poate suspenda pe Preşedinte.
O astfel de reglementare modernã, prin încredinţarea atributelor puterii la mai mult de trei
autoritãţi independente din care nici una nu este mai mare, toate fiind subordonate numai
dispoziţiilor Constituţionale, este un pas înainte spre democratie, constituind un factor de
prevenire a tendinţelor de însuşire a puterii de cãtre o persoanã sau un grup ori chiar de o
categorie socialã.
De la regula controlului reciproc au fost şi încã mai sunt excepţii obiective sau unele chiar
subiective, cu implicaţii negative asupra exercitãrii puterii.
Astfel, au fost cazuri când modul concret de efectuare a controlului între diferite instituţii nu
a fost reglementat prin lege datoritã aglomerãrii Parlamentului cu proiecte de ___________________________
1)
Totusi în comentariile fãcute pe marginea art. 58 din Constituţia României se afirmã cã:"în cadrul
celor trei puteri existã autoritãti publice distincte, fiecare fiind separatã de cealaltã". A se vedea N.
33
Constantinescu si colectiv. Constituţia României comentatã si adnotatã. R.A. Monitorul Oficial,

Bucuresti, 1992, p.135
legi mai mult sau mai puţin necesare etapei respective. De exemplu, legea de organizare
judecãtoreascã a apãrut în anul 1992, ori de la apariţia Constituţiei(1991) şi pânã 1992, controlul
judecãtorilor nu a fost reglementat. Instituţia Avocatul Poporului a fost reglementatã în 1997 şi
deci, controlul pe care aceasta îl exercita asupra autoritãţilor administrative în relaţia cu individul
nu a funcţionat timp de 6 ani. Pe de altã parte, au existat tendinţe, unele reuşite, de a sustrage
controlului anumite structuri ale puterii sau categorii de funcţionari, prin sistemul privilegilor
instituit pur şi simplu prin lege, ori ordonanţe sau hotãrâri ale Guvernului1).
Astfel, prin Ordonanţa nr. 88/1997 a Guvernului României, Fondul Proprietãţii de Stat a fost
practic scos de sub controlul Curţii de Conturi în ceea ce priveşte activitatea de privatizare inclusiv
a oricãrui alt organ de control de specialitate, financiar, contabili, economic. Prin H.G. nr. 220/1992
si Legea nr. 74/1995, s-a dispus cã medicii din Serviciul public nu sunt funcţionari publici. O astfel
de dispoziţie îi scoate pe acesţia de sub incidenţa rigorilor responsabilitãţii juridice a funcţionarului
public şi în mod deosebit de la rãspunderea penalã pentru infracţiunile de corupţie. Pentru a pune
capãt acestei situaţii, Curtea Supremã de Justiţie a statuat cã medicii din sistemul public, pot
rãspunde pentru infracţiunile de luare de mitã, fiind funcţionari publici în sensul Codului penal.
Recent prin Legea nr. 21/1999 s-a instituit infracţiunea de spãlarea banilor murdari, omiţând din
pãcate faptele de spãlarea banilor proveniţi din acte de corupţie.
De asemenea, în perioada 1991-1999, miniştrii nu puteau fi traşi la rãspundere pentru faptele
sãvârşite în exercitarea funcţiei deoarece nu a existat o lege a responsabilitãţii ministeriale. Tot în
domeniul responsabilitãţii ministeriale, considerãm cã privilegiul imunitãţii parlamentare pentru
parlamentarii care sunt şi miniştri nu este la adãpost de criticã, putând fi un scut pentru ministru, în
activitatea ministerialã. Aceasta contravine conceptului de "ministru", care este si trebuie sã fie un
servitor public, deci, în serviciu public, şi nu un privilegiat. El trebuie sã se subordoneze numai
legii, şi orice încãlcare a acesteia nu trebuie sã fie pusã la adãpost de responsabilitatea şi
rãspunderea celui care este în serviciul public. Activitãţile ministeriale sunt activitãţi de mare
importanţã ce pot avea implicaţii cu pagube însemnate pentru interesul general, or acestora trebuie
sã le corespundã o responsabilitate şi rãspundere pe mãsurã, neafectate de privilegii. Imunitatea
parlamentarã trebuie sã ţinã de activitatea parlamentarã şi sã nu poatã fi invocatã pentru protecţia
unui ministru care în serviciul sãu a încãlcat legea. Aceasta este ca urmare a faptului cã prin
Constituţie nu s-a instituit incompatibilitatea între calitatea de parlamentar si calitatea de ministru
(art. 68 pct. 2 din Constituţie). Deşi, potrivit art. 68 din Constituţie, se dispune cã prin lege organicã
se vor prevedea alte incompatibilitãţi pentru parlamentari, încã nu a apãrut o astfel de lege. Astfel
este anormal
ca un Preşedinte al Fondului Proprietãţii de Stat sã fie si parlamentar si deci, sã se bucure de
imunitatea parlamentarã, în activitãtile de naturã economicã din cadrul Fondului Proprietãtii de Stat,
care nu au nici o legãturã cu activitatea de parlamentar.
__________________
1)
A se vedea V. Dabu, Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti,
2000, p. 26-29
Pe de altã parte, se ştie cã este dificil ca puterea executivã sã controleze un parlamentar care
deţine funcţii de reprezentare profesionalã, salarizat în cadrul organizaţiilor cu scop comercial (de
exemplu membru în Consiliile de Administraţie).
De asemenea, un parlamentar care îşi conduce afacerile, nu poate afirma cã nu a beneficiat
de "influenţa" ce o presupune funcţia de parlamentar, atâta timp cât personal a încheiat si încheie
contracte comerciale etc.
34
Am prezentat pe scurt câteva dintre imperfecţiunile punerii în practicã a principiului

separaţiei puterilor, al egalitãţii cooperãrii şi controlului reciproc al acestora în România fãrã a
omite a constata cã actuala Constituţie a României, prevede reglementãri superioare calitativ,
multor Constituţii din statele occidentale.
TEME pentru referate:

-Deosebirea dintre suveranitatea poporului, suveranitatea naţionalã
si suveranitatea Statului;
-Despre controlul reciproc al puterilor în România potrivit
Constituţiei şi legilor actuale.
BIBLIOGRAFIE
1.Ioan Muraru -Drept Constituţional si Instituţii Politice, Editura Actami,

Bucuresti-1997,p.263-285
2.Ioan Deleanu -Drept Constituţional si Instituţii Politice, Tratat vol. I,Editura

Europa-1966, p.59-99
3.Cristian Ionescu -Drept Constituţional si Instituţii Politice, Vol. I, Editura Lumina

Lex, Bucuresti-1997, p. 207-201 si 263-288;
4.Victor Diculescu -Drept Constituţional Comparat, Vol. II, Editura Lumina Lex
Bucuresti, 1999, p.937-955;
5.Giovani Sartori -Teoria democratiei reinterpretatã, Collegium Polirom, 1999, p. 45-

56; 203-229; 289-294;
6.Tudor Draganu -Drept Constituţional si Instituţii Politice, Vol. II, Cluj Napoca,
1992; p.121-136.
7.Valericã Dabu -Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global Lex.

Bucureşti, 2000, p. 23-30
ANEXA I
35
PRINCIPIUL SEPARATIEI PUTERILOR, AL EGALITAT II COOPERARII

SI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA
SCHEMA AJUTATOARE
-putere politicã -deţinutã de popor, naţiune

-putere de stat -deţinutã de stat
PUTEREA
-putere militarã -deţinutã de militari(exercitatã prin metode militare)
-putere economicã -deţinutã de proprietarii celor mai importante
mijloace de producţie care şi conduc principalele
relaţii economice
-funcţie
PUTEREA -organ
-voinţa naţionalã
TRASATURILE PUTERII DE STAT:

-caracterul de putere
-putere de constrângere
-putere socialã
-putere de a exprima şi realiza voinţa, ca voinţã de stat
-caracterul organizat
-suveranitatea
-poporului
SUVERANITATEA -naţionalã
-de stat
SEPARAREA PUTERILOR PRESUPUNE

-puterea împãrţitã la mai multe instituţii constituţionale;
-delimitarea prin legea a instituţiilor puterii;
-autonomia limitatã a instituţiilor puterii;
-putere legislativã, executivã, judecãtoreascã şi autoritãţi publice centrale autonome.
PRINCIPIUL EGALITATII PUTERILOR PRESUPUNE:

-egalitate constituţionalã, între puteri;
-supremaţia Constituţiei şi domnia legii;
-toate puterile se subordoneazã Constituţiei şi legilor date în baza Constiţutiei
COOPERAREA PUTERILOR PRESUPUNE:

-subordonarea scopurilor, scopului statului stabilit de puterea politicã;
-colaborarea dintre acestea în limitele Constituţiei şi legilor date în baza acesteia;
-desfãşurarea activitãţilor cu bunã credinţã şi cu fidelitate faţã de ţarã.
CONTROLUL RECIPROC AL PUTERILOR PRESUPUNE:

-cãi de atac legale a uneia faţã de cealaltã, atunci când încalcã legea;
-alegerea, ori numirea, revocarea personalului uneia de cãtre alta, potrivit legii;
36
-dizolvarea, suspendare, demiterea funcţionarilor uneia de cãtre cealaltã, în condiţiile legii;

-avizare reciprocã, acord, reglementare separatã urmatã de mediere conform legii etc…
PRINCIPIUL AUTOLIMITARII PUTERII STATULUI PRESUPUNE:

-puterea statului este limitatã de puterea poporului prin Constituţie;
-Constituţia sã fie elaboratã de Adunarea Constituţionalã (forul cel mai reprezentativ)
şi aprobatã prin referendum popular;
-principiul domniei legii faţã de toate puterile;
-supremaţia Constituţiei, faţã de orice alt act normativ;
-funcţionarea principiului separãrii puterilor al egalitãţii, cooperãrii şi controlului
reciproc al acestora;
-responsabilitatea şi rãspunderea realã a autoritãţii publice şi a funcţionarului public.
37
ANEXA II
STRUCTURA PUTERII DE STAT IN ROMANIA
AUTORITATILE
PUTERII ---- AUTORITĂŢILE
PUTERII
---- AUTORITĂŢILE
PUTERII
-------------- AUTORITĂŢILE
PUBLICE
LEGISLATIVE EXECUTIVE JUDECĂTOREŞTI AUTONOME
Parlamentul Curtea
Preşedintele Guvernul Curtea
ROMÂNIEI Constituţională
ROMÂNIEI ROMÂNIEI Supremă Parchetul
de General
Consiliul Suprem
Justiţie
de Apărare a Ţării
Parchetel Consiliul Legislativ

Curţile e de pe
Ministerele de lângă
şi celelalte Apel Curţile Curtea de Conturi 1)
organe de Apel
centrale de
specialitate
ale Serviciul Român
administra de
ţiei Tribunalele Informaţii
Parchetele
judeţene şi al
de pe lângă Consiliile locale,
Municipiului primării şi consiliile
Prefecţii Tribunale judeţene 2)
Serviciile Bucureşti
desconcentrate
ale ministerelor
şi celorlalte
organe centrale
de specialitate Parchetele de
ale Judecătoriile pe lângă
administraţiei Judecătorii
NOTĂ:
------ relaţii de colaborare

_______ relaţii de subordonare
1)
La nivelul judeţelor se organizeazã Camere de conturi.
2)
Se organizeazã ca autoritãţi autonome alese, în unitãţile administrativ teritorial
38
ANEXA III
SISTEMUL ADMINISTRATIEI PUBLICE IN ROMANIA
PREŞEDINTELE GUVERNUL
-------------------------
ROMÂNIEI ROMÂNIEI
-------
ADMINSTRAŢIA ----------------------------------------------
ADMINISTRAŢIA
DE STAT LOCALĂ AUTONOMĂ
REGII AUTONOME
------------------------ AUTORITĂŢI - - - REGII AUTONOME
AUTORITĂŢI
ŞI INSTITUŢII AUTONOME ŞI INSTITUŢII
DE STAT
PUBLICE ALESE PUBLICE
Regii autonome şi
-----------instituţii publice de Consilii Regii autonome şi
Ministere şi judeţene instituţii publice de
Autorităţi interes naţional
alte organe interes judeţean
autonome centrale de
specialitate
Filiale Filiale ale Consilii Regii autonome şi

Servicii
(instituţii Prefecţi regiilor locale instituţii publice de
descentralizate
teritoriale) autonome şi interes local
instituţiilor
publice
------------------------------------- - -- -- -- -- -- -- -- -- ---
Primării
Raporturi de subordonare
------------------- Raporturi de colaborare
39
ANEXA IV
PRINCIPIUL SEPARARII PUTERILOR, AL EGALITATII,
COOPERARII SI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA IN FRANTA
Puterea Puterea Puterea Autorităţi publice

executivă legislativă judiciară autonome
Cine exercită Preşedintele Parlament Magistraţii Consiliul Constituţional
Republicii Adunarea Independenţa lor Controlează conformitatea
+ Naţională este garantată de legilor cu Constituţia şi
Guvernul + către Preşedinte rezolvă conflictele electorale:
Primul Senat ajutat de Înaltul Consiliul de stat este
Ministru Consiliu al investit cu o dublă misiune
Magistraturii 1)de a care opun cetãţeanului
Miniştrii statul :
2)de a consilia guvernul în
materie de legi:
Consiliul Economic şi Social
dă, la cererea guvernului,
avizul său asupra proiectelor
de legi, de ordonanţe sau de
decrete şi asupra problemelor
economice şi sociale care îi
sunt supuse atenţiei
Înalta Curte de Justiţie :
Judecă :
-Preşedintele republicii în caz
de înaltă trădare.
-Membrii guvernului şi
complicii lor dacă comit crime
sau delicte în exerciţiul
funcţiunii lor…
Curtea de Conturi :
Controlează conturile publice,
precum şi serviciile
administraţiei şi ale sectorului
public. Camerele regionale de
conturi controlează conturile
colectivităţii locale.
În ce scop ? Al aplicării Reprezentarea Înfăptuiesc justiţia
po-litice cetăţenilor care şi asigură
naţionale şi le-au ales vota- respectarea ei.
executării le- rea legilor şi
gilor votate de controlului
adunările le- exe-cutivului
gislative
40
ANEXA V
PRINCIPIUL SEPARATIEI PUTERILOR, AL EGALITATII COOPERARII SI
CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA IN S.U.A
AUTORITATEA
LEGISLATIVUL EXECUTIVUL
JUDECĂTOREASCĂ
CONGRESUL PREŞEDINTELE
SENATUL, CAMERA BIROUL EXECUTIV AL
REPREZENTANŢILOR PREŞEDINTELUI
Arhitecţii Capitoliului
Biroul Casei Biroul Curtea supremă a SUA
Biroul Genertral de Presă Albe Reprezentan- Curţile de Apel ale
Imprimeria Guvernamen- Biroul de ţilor Speciali SUA
tală Biblioteca Congre- Management şi pentru Curţile districtuale ale
sului Grădina Botanică a Buget Negocieri SUA
Statelor Unite Consiliul Comerciale Curţile pt. plângeri ale
Consilierilor Consiliul pt. SUA
Economici Politică Curtea SUA pt. vamă şi
Consiliul Economică patente
Naţional pentru Interna-ţională Curtea pt. vamă a SUA
Aeronautică şi Biroul pt. Curţi teritoriale
spaţiul Cosmic Problemele Centru Federal Judiciar
Consiliul Consumatorilor Biroul Administrativ al
securităţii Biroul pt. curţilor SUA
Naţionale Relaţii In- Curtea pt. taxe a
Biroul pt. terguvernament SUA
Orientare ale
economică Consiliul pt.
Biroul pt. Proble-mele
Situaţii de Curente
pericol Consiliul pt.
Biroul pt. Asigurarea
Ştiinţă şi calităţii
tehnologie mediului
Biroul pt.
Politică în
domeniul
Telecomu-
nicaţiilor
Departamentul de Departamentul Departamentul Departamentul Departamentul
Stat Finanţelor Apărării Justiţiei Afacerilor
Interne
Departamentul Departament Departame Departamentul Departamen Departa-
Agriculturii ulComerţului n-tul Sănătăţii -tul Locativ mentul
Muncii Educaţi-ei şi şi al Transportu
Bunăstării Dezvoltării rilor
Urbane
41
BIROURI ŞI INSTITUŢII INDEPENDENTE

Conferinţa Comisia Federală N .A.S.A. Sistemul pt. servicii
Administrativă a SUA Maritimă Fundaţia Naţională Selective
Comisia pt. Energie Serviciul Federal de pt. Arte şi Ştiinţe Administraţia
Atomică Mediere şi umaniste Micilor Afaceri
Consiliul pt. Conciliere Consiliul Naţional Institutul
Aeronautică Civilă Comisia Federală al Relaţiilor de Smithsonian
Districtul pt. Energie Muncă Autoritatea Văii
COLUMBIA Consiliul Sistemului Consiliul Naţional Tennesse Comisia
Agenţia pt. Protecţia Rezervelor Federale de Mediere SUA pentru Servicii
Mediului înconjurător Guvernatorii Fundaţia Naţională Civile
Banca Americană Comisiei Federale pentru schimburi şi Agenţia de
pentru Export-Import de Comerţ garanţii informaţii a SUA
Administraţia Administraţiei Comisia SUA pt.
creditelor agricole Serviciilor Generale Tarife
Comisia Federală pt. Comisia Comerţului Administraţia
Comunicaţii Interstatal Vămilor
Corporaţia Federală
pentru închirieri
locative
42
CAPITOLUL III
STATUL. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI
FORMA PUTERII DE STAT
A. Societatea
Termenul de societate are multiple sensuri şi întrebuinţãri. Societatea umanã este un

ansamblu unitar, complex, sistematic, de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, condiţie
şi rezultat al activitãţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale
necesare traiului individual şi colectiv. Societatea umanã are un caracter organizat rezultat din
exigenţele existenţei şi dezvoltãrii, din dorinţa de perfecţiune. Numai în cadrul societãţii umane
omul îşi poate realiza cele cinci categorii de necesitãţi care îl caracterizeazã1) şi tinde cãtre binele
comun şi fericirea personalã. Este de reţinut faptul cã o societate umanã poate sã existe, sã se
dezvolte şi sã se impunã numai prin structuri organizate cu funcţii bine precizate, iar structura care
s-a impus, a rezistat şi rezistã, este statul.
B. Statul
Din punct de vedere semantic, noţiunea de Stat s-a format din verbul latin "statuo", care
înseamnã "a pune, a aşeza, a întemeia", ceea ce în cadrul statului - cetate, înseamnã, aşezare pe un
teritoriu, întemeierea unei cetãţi, cu un minim de organizare şi conducere. Romanii au acordat
cuvântului "status" o semnificaţie politicã, adãugându-i determinativul "res publica", adicã "lucru
public", deci bunuri şi activitate de interes public. "Res publica" definea însã şi ideea de conducere
a vieţii publice sau a statului. Aşadar, "status rei publicae" însemna pentru magistraţi şi poporul
roman "starea lucrãrilor publice" sau altfel spus, "situaţia conducerii vieţii publice"2). Romanii au
folosit însã douã noţiuni diferite pentru conceptul de Stat şi anume, "res publica" pentru perioada
republicii şi "imperium", pentru perioada imperiului (dominatului).
Statul antic se caracterizeazã înainte de toate prin confuzia între monarhul ereditar şi
prerogativele sale de conducere pe care le deţinea ca bunuri personale, prin centralizarea
excesivã a puterii şi folosirea de metode despotice de guvernare.
Machiavelli, în lucrarea sa "Principele" aratã "Toate statele, toate stãpânirile care au avut şi
au autoritate asupra oamenilor au fost şi sunt republici sau principate"3).
______________________
1)
Potrivit lui Maslaw, cele cinci categorii de necesitãţi ale omului sunt: a)fiziologice; b)de siguranţã;
c)de dragoste şi apartenenţã; d)de afirmare şi recunoaştere socialã; e)de autodepãşire
2)
A se vedea şi Henri Brun, Guy Tremblay, Droit Constitutionnel, Les Editions Yvon Blais Inv,
Quebec, 1990, p.61, citat de Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Ed.
Lumina Lex, 1997, p.39
3)
Machiavelli. Principele. Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p.4
In Evul Mediu pentru Stat se folosea îndeosebi termenul de regat, ţarã, principat sau
republicã, noţiuni care exprimau ideea de întindere a teritoriului statal şi ideea de putere a
regelui, principelui sau, dupã caz, a corpului politic local de a comanda şi de a cere sã li se dea
ascultare.
In secolul al XVI-lea, Jean Bodin în lucrarea "Les six livres de la Republique"
fundamenteazã conceptul de suveranitate a poporului, pe care o prezintã distinct de suveranitatea
monarhului ceea ce presupunea o limitare a puterii monarhului şi respectiv o evoluţie a
conceptului de Stat. In concepţia lui Bodin, regele este o persoanã care exercitã prerogativele
monarhice în nume propriu dar ca rezultat al împuternicirii date de poporul suveran şi potrivit
43
unei ordini legale care obiectiveazã în norme juridice voinţa lui Dumnezeu. Acest gânditor
îmbrãţişeazã ideea unui absolutism legitim opus unei despoţii arbitrare. Intr-un astfel de regat,
aşa cum ne-a transmis Bodin în lucrarea sa, supuşii trebuie sã dea ascultare legilor Monarhului,
iar Monarhul sã dea ascultare legilor naturii, ceea ce presupune limitarea puterii acestuia în raport
cu drepturile naturale ale celorlalţi.
Concepţia cã statul presupune existenţa a douã entitãţi aflate în relaţii de subordonare una
faţã de alta (guvernaţi şi guvernanţi) o întâlnim şi la alţi autori în perioada renaşterii, ceea ce a
constituit un evident progres pentru acea perioadã. In lucrarea "Monarhia", Dante afirmã cã în
Cetate, "al cãrui scop este vieţuirea în bunã stare, este necesar sã existe o singurã conducere şi
aceasta nu numai în dreapta ocârmuire ci şi în cea abuzivã" 1). Treptat, s-a accentuat diferenţierea
dintre toţi cei investiţi cu atribuţii de guvernare sau de conducere şi cei obligaţi sã se conformeze
acestora. Raporturile speciale de subordonare între guvernanţi şi guvernaţi reprezintã o altã
trãsãturã esenţialã a noţiunii moderne de stat. Potrivit unei asemenea accepţiuni, guvernanţii au
dreptul sã impunã numai o anumitã voinţã faţã de restul populaţiei, acţionând în numele
statului şi nu al lor personal, aşa cum fãceau monarhii în antichitate, voinţã care trebuie sã
corespundã voinţei guvernaţilor. Am putea spune cã este vorba de o subordonare reciprocã
reglementatã prin lege, pe domenii bine precizate. Aceasta înseamnã cã guvernaţii împuternicesc în
anumite limite pe guvernanţi, sã-şi impunã o anumitã voinţã faţã de ei, iar când guvernanţii încalcã
acest mandat, guvernaţii pot sã-i schimbe pe guvernanţi şi mandatul lor. Tot în aceastã perioadã se
formeazã noţiunea de teritoriu statal prin disocierea posesiunilor Coroanei, de domeniile private
ale Regelui, care constituie un alt element al conceptului de Stat.
Astfel, domeniile Coroanei, adicã ale Statului nu mai puteau fi înstrãinate de Rege, nici
mãcar membrilor propriei familii. Aceste domenii erau legate de stat ca instituţie ori de monarhie ca
instituţie a statului şi nu de Monarh ca persoanã fizicã. Se susţine cã poporul, ca titular al puterii
suverane, nu se poate autoguverna. De aceea, poporul încredinţeazã exerciţiul puterii sale suverane
principelui sau unui grup de ____________________
1)
A se vedea Dante, Monarhia, în Constant Floru ş.a. "Izvoare de filozofie. Culegere de studii şi
texte." Ed. Toronţiu, Bucureşti, 1942, p.152
guvernanţi pe care îi controleazã şi îi poate schimba oricând, dacã aceştia conduc tiranic, ceea ce
apare ca o subordonare suis generis.
Ca urmare, se susţine cã Statul este forma instituţionalã de organizare politicã a unei
colectivitãţi umane constituitã istoric şi localizatã geografic pe un anumit teritoriu, în care un
grup de indivizi, deţinând în virtutea suveranitãţii poporului şi ca expresie a voinţei acestuia
ori ilegitim, prerogativele şi instrumentele exercitãrii autoritãţii publice, ale elaborãrii şi
aplicãrii normelor de convieţuire sociale, exprimã şi apãrã interesele fundamentale ale statului
şi ale naţiunii şi impune voinţa acestora ca voinţã general-obligatorie1).
Esmenin a definit statul ca fiind personificarea juridicã a unei naţiuni precum şi ca subiect
şi suport al autoritãţii publice2).
Profesorul Tudor Drãganu defineşte statul ca o instituţie "având ca suport o grupare de
oameni aşezatã pe un spaţiu delimitat, capabilã de a-şi determina singurã propria sa
competenţã şi organizare în vederea exercitãrii unor activitãţi care pot fi grupate în funcţiile
legislativã, executivã şi jurisdicţionalã"3).
Indiferent de formulãrile folosite în definirea statului de diverşi autori, elementele esenţiale
ale definiţiei complete a acestuia sunt urmãtoarele:
a)forma de organizare politicã a unei colectivitãţi umane constituitã istoric;
b)localizarea geograficã;
44
c)existenţa unui grup conducãtor învestit cu atribuţii de guvernare şi de exercitare a

autoritãţii publice în numele şi de cãtre popor, grup controlat şi subordonat de popor în limitele legii
fundamentale;
d)prerogativa grupului conducãtor de a stabili şi apãra ordinea statalã şi, în cadrul
acesteia, a celei juridice.
Din punct de vedere politologic, Statul apare ca o colectivitate umanã istoriceşte constituitã
şi organizatã pe un anumit teritoriu, care se structureazã în grupul de guvernanţi şi restul populaţiei.
Din perspectivã sociologicã, Statul apare ca o grupare de indivizi având un grad ridicat de
organizare şi stabilitate, care ocupã un teritoriu determinat geografic şi recunoscut politic asupra
cãreia o autoritate publicã exercitã prerogative de comandã sau
de putere, înzestratã, totodatã, cu vocaţia şi capacitatea organizatoricã şi instituţionalã de a exprima
şi impune tuturor voinţa grupului ca voinţã generalã.
Din punct de vedere juridic statul poate fi privit ca o persoanã juridicã sau persoanã moralã,
adicã este titular de drepturi şi obligaţii şi deci, este subiect de drept. Dar aceste drepturi şi
obligaţii trebuie sã vizeze în principal interesul general, întrucât sunt drepturile şi obligaţiile
poporului, pentru cã atunci când nu îndeplinesc __________________________
1)
Cristian Ionescu, opere cit. p.42
2)
A. Esmenin. Elements de Droit Constitutionnel francais et compare, Sirey, Paris, 1909, p.1.
4)
Tudor Drãganu. Drept Constituţional şi instituţii politice, vol. I, Târgu Mureş,1990, p.94
aceastã condiţie, poporul în virtutea suveranitãţii sale, îi poate schimba pe guvernanţi şi legile
nedrepte fãcute de aceştia.
C. Elementele constitutive ale statului
Teritoriu. Populaţia şi puterea politicã suveranã.

1. Teritoriul de stat este spaţiul geografic alcãtuit din sol, subsol, ape precum şi din coloana
aerianã de deasupra solului şi apelor asupra cãruia un stat îşi exercitã suveranitatea sa exclusivã şi
deplinã.
Asupra întregului sãu teritoriu, statul exercitã o autoritate manifestatã sub trei aspecte
generale: a)plenitudine ; b)exclusivitate; c)opozabilitate faţã de orice alt stat sau persoanã de
drept public sau privat.
Prin plenitudine înţelegem cã Statul îşi exercitã funcţiile sale în toatã plenitudinea lor pe
teritoriul sãu. (ex.: statul, prin organismele sale specializate, legifereazã, organizeazã administraţia
localã, stabileşte instanţele de judecatã, organizeazã armata şi forţele de poliţie ş.a.)
In ceea ce priveşte exclusivitatea, este general admis cã pe teritoriul sãu, statul exercitã
singur şi în mod liber întreaga sa autoritate, fiind exclusã aşadar, intervenţia sau amestecul altui stat.
Aspectul opozabilitãţii este conferit, în primul rând de legitimitatea şi recunoaşterea
internaţionalã a constituirii unui stat pe un anumit teritoriu. Cu alte cuvinte, un teritoriu poate
aparţine unui stat doar în mod legitim şi legal. Teritoriul este indivizibil şi inalienabil. Autonomia
localã într-n stat unitar este numai administrativã şi în limitele legii şi nu afecteazã teritoriul, în
cadrul statului unitar.
2. Populaţia unui stat este formatã din cetãţeni şi persoane fãrã cetãţenie. Cetãţeanul este
individul legat de stat printr-o "legãturã juridicã" denumitã "cetãţenie", care presupune un complex
de drepturi şi obligaţii între cetãţean şi stat specifice acestei calitãţi. Spre exemplu, dreptul la vot şi
dreptul de a fi ales sunt exclusiv ale celui care are calitatea de cetãţean. Strãinul este cetãţean al
altui stat şi rãmâne supus acestuia din punct de vedere al îndatoririlor cetãţeneşti. In categoria de
strãin intrã şi persoanele fãrã cetãţenie (apatrizii). Funcţiile şi demnitãţile publice, civile sau
militare pot fi ocupate de persoanele care au numai cetãţenia românã şi domiciliul în ţarã. O
45
astfel de dispoziţie se gãseşte şi în constituţiile altor ţãri. Cetãţeanul român nu poate fi extrãdat
sau expulzat din România, prevedere care se gãseşte în mod corespunzãtor şi în constituţiile altor
ţãri şi în convenţiile internaţionale. Cunoscând aceasta, unii cetãţeni ai unor ţãri, cu care România
încã nu are Convenţii de întrajutorare juridicã au sãvârşit infracţiuni economice cu prejudicii mari
în România, dupã care s-au ascuns în ţara ai cãrei cetãţeni sunt, aşteptând intervenţia prescripţiei
penale, mizând pe o acţiune inadecvatã a autoritãţilor româneşti, precum şi pe dispoziţiile
Convenţiei privind extrãdarea.
Potrivit art. 50 din Constituţia României, fidelitatea faţã de ţarã este sacrã.
Prezenţa unei comunitãţi de strãini într-un stat ridicã probleme multiple de ordin economic,
financiar, politic, social, cultural, religios etc.
In legãturã cu aceastã problemã, existã pericolul ca autoritãţile unui stat sã-şi trateze
grupurile minoritare-cetãţeni ai statului respectiv - ca pe nişte strãini.(ex. tibetani în China, chinezi
în Indonezia, asiatici în Africa etc.)1).
Din punct de vedere calitativ fiecare stat grupeazã într-o proporţie mai mare sau mai micã
populaţii cu trãsãturi etnice diferite. In funcţie de aceastã regrupare, statele se pot împãrţi în state
naţionale şi state multinaţionale.
Statele naţionale sunt cele în care populaţia majoritarã formeazã o singurã naţiune.
Elementele naţiunii sunt: rasa; limba; religia; tradiţiile istorice; interesele materiale şi
culturale, situaţia geograficã. Datoritã unor împrejurãri speciale nu întotdeauna aceste elemente pot
fi întrunite şi totuşi, naţiunea nu este afectatã. Astfel, cele douã state germane au format, pânã la
reunificare (octombrie 1990) o singurã naţiune,deşi unele elemente nu au fost întrunite(de
ex.comunitatea de viaţã economicã).
De asemenea, românii din Basarabia şi Bucovina de Nord, împreunã cu cei din România
constituie un element etnic unic, deşi sunt despãrţiţi de graniţe; cele douã state coreene cu
organizãri diferite cuprind împreunã o singurã naţiune.
Naţiunea presupune o incontestabilã unitate sociologicã a populaţiei. Din aceastã
perspectivã, identificarea Stat-naţiune se relevã, în doctrina constituţionalã occidentalã, ca fiind
soluţia cea mai bunã pentru cã ea asigurã cea mai profundã solidaritate în sânul populaţiei. In ceea
ce priveşte raportul dintre naţiune şi stat, naţiunea precede statul naţional. Naţiunea românã s-a
format înainte de unirea celor douã principate româneşti şi formarea statului naţional în 1859. La 1
decembrie 1918 s-a desãvârşit statul naţional unitar român. Grija de a avea în stat o populaţie
omogenã nu a dispãrut. Aceastã grijã a animat mişcarea sionistã înainte şi dupã crearea statului
Israel. Un exemplu în acest sens sunt încercãri ale fostului lider comunist bulgar Teodor Jivcov, de
a desnaţionaliza un milion de cetãţeni bulgari de origine turcã, politica de desnaţionalizare a
românilor din Imperiul ţarist, apoi din fosta U.R.S.S. şi din Ungaria2).
Statul multinaţional este statul a cãrui populaţie este formatã din diferite rase sau
naţionalitãţi, vorbind limbi diferite şi având culturi şi un trecut istoric diferit.
3. Puterea politicã suveranã este un alt element al Statului şi aceasta înseamnã cã Statul nu
este supus nici unei autoritãţi atât în cadrul intern cât şi pe plan extern, el deţinând în mod exclusiv
puterea de stat.
Unul din atributele esenţiale ale statului îl constituie dreptul sãu inalienabil de legiferare
în mod liber fãrã nici o imixtiune din partea altui stat, organizarea şi funcţionarea sistemului politic,
raporturile societate - stat - cetãţean, raporturile personale şi patrimoniale între indivizi etc., prin
intermediul normelor juridice.
___________________________
1)
Charles Cadoux. Droit Constitutionnel ei institutions politiques, vol. I, Cujas, Paris,1973,p.57
2)
Cristian Ionescu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, p.58
Suveranitatea puterii de stat în domeniul legiferãrii presupune:
46
-cã instituie norme juridice de ocrotire şi consolidare a valorilor fundamentale pe

care se întemeieazã şi relaţiile sociale corespunzãtoare acestor valori;
-cã juridicizeazã obiectivele cele mai importante ale dezvoltãrii social-economice şi
politice, obiective pe care le hotãrãşte fãrã imixtiuni şi în realizarea intereselor generale ale
naţiunii;
-cã stabileşte o ordine juridicã în raport de interesele generale, individuale, tradiţii,
culturã etc., pe care o impune în condiţiile legii prin forţa de constrângere;
-dreptul exclusiv de a se organiza de sine stãtãtor din punct de vedere: economic,
politic, militar şi administrativ, prin norme juridice.
Suveranitatea puterii de stat presupune cã şi în domeniile exercitãrii puterilor
judecãtoreşti şi executive, autoritãţile publice, se supun numai legii, fãrã nici o imixtiune din
interior sau exterior.
O problemã interesantã este raportul dintre suveranitatea puterii de stat şi caracterul legitim
al acesteia.
O putere de stat este legitimã atunci când se exercitã în cadrul legislaţiei constituţionale
adoptatã şi reactualizatã în mod democratic potrivit constituţiei; o putere devine ilegitimã prin
contestarea ei de cãtre întreaga naţiune sau de cãtre majoritatea populaţiei, ceea ce înseamnã cã nu
mai reprezintã interesele acestora1).
Deci, ca o putere sã fie legitimã trebuie sã fie aleasã legal, sã funcţioneze conform legii, iar
legile sã fie actuale în raport de voinţa generalã, ceea ce presupune suportul popular permanent.
Simpla contestare a unui guvern de cãtre partidele din opoziţia parlamentarã sau de opinia
publicã prin mitinguri de protest, demonstraţii antiguvernamentale, marşuri, grevã etc., nu înseamnã
automat şi pierderea legitimitãţii Guvernului. Raţiuni de ordine publicã impun cerinţa stabilitãţii
instituţiilor constituţionale şi în cadrul acestora a Guvernului. De aceea, contestarea publicã a unei
autoritãţii statale nu are ca rezultat automat revocarea acesteia şi înlocuirea funcţionarilor sãi cu
alţii. Pe de altã parte, un Guvern devine ilegitim atunci când majoritatea parlamentarilor i-au retras
sprijinul politic, potrivit procedurii prevãzute de Constituţie (se constatã oficial prin votarea unei
moţiuni de cenzurã) sau ca rezultat al unei revoluţii ori revolte populare. In cazul constatãrii
nelegimitãţii guvernului, urmeazã ca acesta sã fie înlocuit cu un alt guvern cu respectarea
dispoziţiilor constituţionale în materie.
Elementele legitimitãţii puterii de stat sunt:
-legalitatea instituirii puterii (conform Constituţiei sau prin revoluţie);
-legalitatea funcţionãrii puterii;
__________________________
1)
In declaraţia de independenţã a S.U.A. din 14 iulie 1776, se preciza cã "oamenii au fost creaţi
egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se gãsesc
viaţa, libertatea şi cãutarea fericirii... Oricând o formã de guvernare devine contrarã acestui
scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a aboli şi de a stabili un nou guvernãmânt."
Victor Luncan.Drepturile Omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993,p.22
-actualitatea legilor dupã care funcţioneazã puterea.
Este important de subliniat cã în numele legitimitãţii sale, instituţia statalã exercitã în limite
prestabilite dominaţia socialã. La rândul sãu populaţia se supune ordinelor primite de la guvernanţi
(instituţia statalã) în numele aceleiaşi legitimitãţi, pe care de altfel el i-a conferit-o prin sprijinul sãu
electoral.
Pentru justificarea legitimitãţii de comandã exercitatã de guvernanţi s-au invocat mai multe
teorii. Dintre acestea se remarcã în mod deosebit cea formulatã de sociologul german Max Weber.
Potrivit acestuia, existã trei tipuri de legitimare a puterii în numele cãreia liderul exercitã
dominaţia: calitãţile personale ale liderului (dominaţia charismaticã); tradiţia (dominaţia este
47
acceptatã de populaţie ca un obicei intrat în conştiinţa publicã); legalã (poporul se supune ordinelor
şi legilor adoptate de autoritãţile publice pe care el le-a investit în mod legal cu atribuţii de
guvernare, potrivit voinţei sale).
Din punct de vedere politologic legitimitatea este consideratã un principiu de întemeiere şi
justificare a unui sistem de guvernãmânt care presupune, o anumitã recunoaştere a acestui drept de
cãtre cei guvernaţi1).
D. Forma puterii de stat si structura de stat
1. Conceptul formei de stat

Forma de stat este un concept politico-juridic care exprimã modul de constituire,
organizare, conducere şi exercitare a puterii prin stat. Intr-o altã formulare, forma statului
exprimã modul de organizare a conţinutului puterii, structura internã şi externã a acestui conţinut2).
Statul este o "instituţie de instituţii" constituite într-un ansamblu unic şi organic articulat3).
Forma puterii de stat şi structura acesteia nu se confundã cu statul. Statul conţine
populaţia, teritoriul şi puterea de stat, ca principale elemente ale acestuia.
Puterea de stat se exercitã conform Constituţiei şi legilor printr-o structurã de autoritãţi
publice şi instituţii care constituie numai o componentã juridico-politicã a Statului. Prof. I. Muraru
vorbeşte de instituţii relative la putere, în care include autoritãţile publice şi instituţiile publice. Prin
instituţii relative la putere înţelegem colectivitãţii umane constituite pe baza şi în executarea legii,
înzestrate cu mijloace materiale şi financiare potrivit legii, precum şi cu personalitate juridicã şi
competente în domeniul legiferãrii, organizãrii, executãrii, şi executãrii în concret a legii precum şi
în domeniul judecãtoresc.
________________________
1)
Mica Enciclopedie de Politologie, Ed. Stiinţiificã şi Enciclopedicã, Bucureşti, 1977, p. 262-263
2)
Nicolae Popa. Teoria generalã a dreptului. Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 109
3)
Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat. Vol. I, Ed. Europa Nova
Bucureşti,1996, p.131. A institui înseamnã a înfiinţa, a întemeia; instituţie înseamnã forma de
organizare a raporturilor sociale-politice, juridice etc. - parte a suprastructurii, Florin Marcu,
Dicţionar de neologisme, Ed. Academiei, Bucureşti-1978, p.577
Forma puterii de stat diferã de la un stat la altul în raport de trei criterii definitorii: a)
structura de Stat; b) forma de guvernãmânt; c) regimul politic.
a)Structura de Stat desemneazã scheletul autoritãţilor şi instituţiilor publice, limitele
competenţei teritoriale şi materiale a acestora şi între acestea, respectiv legãturile specifice între
întreg şi parte.
b)Forma de guvernãmânt desemneazã modul de formare şi organizare a structurilor
statului (autoritãţi şi instituţii publice), caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor
dintre acestea, în special între organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului.1)
c)Regimul politic exprimã relaţia dintre puterea politicã - puterea de stat şi dintre acestea şi
individ, inclusiv mijloacele şi metodele de înfãptuire a puterii, de consacrare şi garantare a
drepturilor şi libertãţilor fundamentale cetãţeneşti.
In funcţie de aceste criterii putem spune cã forma puterii de stat poate fi a unui stat unitar
sau stat federal, a unei monarhii sau republici, a unui stat democratic sau autoritar.
Opţiunea democraticã pentru oricare dintre formele puterii de stat nu poate fi decât
rezultatul unui referendum popular.
Caracterul real al unei astfel de opţiuni depinde de: gradul de participare la referendum, dacã
alegãtorii sunt conştienţi de ce şi cum voteazã, adicã nu sunt manipulaţi, şi dacã referendumul este
corect organizat şi finalizat.
48
2. Statul unitar prezintã urmãtoarele caracteristici principale:

a)-este format dintr-un ansamblu unic de organisme constituţionale prin care se
exercitã puterea politicã la nivel central şi local;
b)-populaţia are o singurã cetãţenie.
Deşi statul este unitar, teritoriul sãu poate fi împãrţit în unitãţi administrativ teritoriale.
Subdiviziunile administrativ-teritoriale ale statului unitar au caracter eminamente administrativ şi
nu constituie state în interiorul statului. Structura unitarã a statului este, de regulã, conceputã pe
principiul centralizãrii, ea presupunând aşa cum s-a arãtat deja, un ansamblu unic de instituţii în
care puterea de control aparţine autoritãţilor publice centrale asupra autoritãţilor locale.
Aceasta înseamnã cã statul unitar are o singurã constituţie şi o legislaţie uniformã, o
singurã organizare administrativ-teritorialã, un singur parlament, un singur şef al statului şi
un guvern unic, un singur sistem de organizare
___________
1)
Distingând între "forma de stat" şi "forma de guvernãmânt" G. Burdeau considerã cã forma de stat
vizeazã consistenţa puterii în care statul este titular; forma de guvernãmânt este determinatã de
maniera în care sunt desemnaţi agenţii acestei puteri şi modul în care ei o exercitã. G. Burdeau, op.
cit. p. 50
judecãtoreascã a cãror competenţã se extinde pe întregul teritoriu al statului fãrã nici o excepţie1).
Teoretic, exercitarea puterii presupune concentrarea acesteia la un centru unic de decizie
care o va transforma în decizii obligatorii pentru întreaga populaţie şi toate autoritãţile şi instituţiile
de pe întreg teritoriul statului, denumite şi acte de putere.
Spre exemplu, în monarhiile absolute puterea era exercitatã pe principiile stricte de
centralizare pentru ca monarhul sã controleze, direct sau prin aparatul sãu specializat, pe
funcţionarii administrativi şi modul în care i se respectã deciziile. Centralizarea a fost reazemul
absolutismului monarhic.
Intr-un stat democratic centralizat, aparatul central statal reprezintã de fapt întreaga naţiune
servind interesele generale ale acesteia, şi nu ale unei singure persoane, respectiv monarhului.2)
Statul centralizat a fost susţinut nu numai de factorii politici şi juridici, ci şi de cei
economici deoarece reglementãrile locale împiedicã relaţiile economico-financiare, comerciale,
necesare dezvoltãrii economiei de piaţã. Centralizarea nu exclude însã crearea la nivel local a unui
aparat funcţionãresc care faciliteazã raporturile centrului cu cei administraţi. In acest caz aparatul
local este supus controlului ierarhic al centrului.
Practica a dovedit cã o structurã statalã unitarã, conceputã pe metodele stricte de
centralizare, nu are eficienţa necesarã în condiţiile statului modern. Astfel, într-un stat modern, nu
se poate concepe cã membrii guvernului pot sã cunoascã şi sã satisfacã interesele locale în foarte
bune condiţii. Ar fi o sufocare a guvernului sã i se pretindã cunoaşterea şi rezolvarea intereselor
publice locale. Ca urmare, sunt necesare autoritãţii locale care au un dublul rol:
-sunt intermediari între guvern şi populaţie;
-cunosc şi se ocupã şi de rezolvarea intereselor publice locale, fiind responsabili în
faţa celor care îi aleg pe plan local.
Aceasta presupune într-un stat unitar o anumitã autonomie pentru autoritãţile locale,
respectiv numai administrativã şi limitatã de lege.
Din punct de vedere legislativ şi judecatoresc, nu se poate vorbi de vreo autonomie localã,
legile fiind unice în elaborare, executare şi ca fundament al judecãţii.
49
Intr-adevãr activitatea judecãtoreascã se desfãşoarã şi prin autoritãţi locale (tribunale

judeţene şi judecãtorii), dar judecata se face numai dupã aceleaşi legi peste tot existând controlul
judecãtoresc pe trei trepte de jurisdicţie: fond, apel şi recurs, care se exercitã inclusiv de autoritatea
supremã judecãtoreascã.
In vederea satisfacerii intereselor locale, cu respectarea legilor, se foloseşte principiul
desconcentrãrii şi descentralizãrii la organizarea şi funcţionarea statului unitar.
___________________________
1)
Charles Cadoux, Droit Constitutionnel ei Institutions Politiques, Cujas, Paris, 1973, p.100-102
2)
Charles Debbasch. Science administrative. Administration publique. Dalloz, Paris, 1989,p.98
a) Desconcentrarea
Desconcentrarea constã în delegarea unor atribuţii ale puterii centrale unor autoritãţi locale
numite de puterea centralã ca reprezentanţi ai guvernului în teritoriu. Astfel prefecţii sunt
reprezentanţi ai guvernului în teritoriu însãrcinaţi :
-sã asigure respectarea legii şi a actelor normative emise de Guvern, pe raza de
competenţã a prefecturii; deci, vizeazã realizarea intereselor naţionale în teritoriu;
-sã exercite controlul cu privire la legalitatea actelor administrative emise de
autoritãţile publice locale;
-sã conducã serviciile publice desconcentrate ale ministerelor şi altele prevãzute de
lege, care diferã de la un stat la altul.
Avantajul desconcentrãrii constã, între altele, în faptul cã agenţii locali desemnaţi de
guvern cunosc mai bine realitãţile politice, economice şi sociale la nivel local, au resurse proprii
putând sã ia astfel decizii operative şi eficiente1). Prefecţii se aflã sub autoritatea guvernului şi
controlul ierarhic al acestuia. De menţionat cã prefecţii trebuie sã respecte legea. Socotim cã prin
Ordonanţa nr. 22/1997 a Guvernului Victor Ciorbea, se introdusese în Legea administraţiei publice
locale o dispoziţie cel puţin criticabilã, ca sã nu zicem contrarã principiului legalitãţii, respectiv cã
prefecţii sunt obligaţi sã înfãptuiascã "Programul politic al Guvernului". Or când Programul politic
al Guvernului contravine legii, prefectul trebuie sã respecte legea şi nu programul aşa cum prevedea
Ordonanţa sus citatã. Programul politic al Guvernului nu creeazã drepturi şi obligaţii juridice decât
dacã o iniţiativã legislativã a Guvernului, prin care se prevede reglementãri conform programului
acestuia, este transformatã în lege de Parlament şi promulgatã de Preşedinte. Or, în astfel de
situaţie, drepturile şi obligaţiile juridice izvorãsc din legea respectivã, nu din Programul politic al
Guvernului.
b) Descentralizarea
Principiului centralizãrii i s-a adus, pe lângã desconcentrare un al doilea corectiv principal
respectiv descentralizarea, care constã în posibilitatea recunoscutã de puterea centralã
colectivitãţilor locale de a adopta în anumite domenii sau la nivel teritorial anumite acte sau decizii,
fãrã a se consulta în prealabil cu centrul sau a cere aprobarea acestuia. Astfel, autoritãţile publice
locale, respectiv primarii şi consiliile locale beneficiazã de o anumitã independenţã faţã de
puterea centralã şi acţioneazã în mod autonom, principiu al cãrui temei constã în aceea cã nu
sunt numite de puterea centralã ci alese de colectivitãţile locale.
Descentralizarea este reglementatã în aşa fel încât sã nu fie în contradicţie cu centralizarea şi
nu are legãturã cu principiile statului federal. Autoritãţile descentralizate sunt autoritãţile
administraţiei publice locale care nu sunt subordonate la centru, fiind autonome- respectiv:
Consiliile judeţene, municipale, orãşeneşti, comunale şi primãrii.
___________________________
1)
A se vedea Legea administraţiei publice locale. Legea nr.69/1991, M.O.nr.79/18.04.1996
50
Descentralizarea are la bazã principiul potrivit cãruia cei guvernaţi îşi cunosc mai bine
interesele şi-şi gestioneazã cu mai multã eficienţã resursele ce li se alocã şi cele create pe plan
local, prin autoritãţile alese la nivelul judeţului sau localitãţii.
Desconcentrarea serviciilor publice ale ministerelor diferã de descentralizare şi este un alt
principiu al Statului unitar, care înseamnã cã pe plan local se înfiinţeazã servicii publice care sunt
doar tutelate de ministere. De exemplu: Ministerul Sãnãtãţii, Ministerul Educaţiei Naţionale,
Ministerul de Interne etc. înfiinţeazã la nivelul judeţelor servicii publice, denumite inspectorate.
Conceptul de serviciu public are douã sensuri: primul de activitate şi al doilea de
organism. Prin serviciu public1) înţelegem acea activitate desfãşuratã în regim de drept public, în
scopul satisfacerii continue şi permanente a intereselor generale, naţionale şi locale, desfãşuratã de
o structurã organizatoricã special înfiinţatã prin lege sau pe baza legii, de cãtre stat, judeţ,
municipiu, oraş şi comunã, investitã cu o anumitã competenţã, dotatã cu mijloace materiale şi
bãneşti şi încadratã cu personal de specialitate, cu regim de funcţionar public. Serviciile publice pot
fi de trei feluri: legislativ, judecãtoresc şi administrativ.
Astfel autoritãţile administraţiei publice locale au în subordine servicii publice pe care le
gestioneazã, le înfiinţeazã în raport de interesele locale pe care le servesc, servicii prin care
contribuie la autonomia administrativã localã. Aceste servicii publice nu se subordoneazã central şi
fiind descentralizate, funcţioneazã în cadrul autoritãţilor administrative locale sau pe lângã acestea.
c) Autonomia administrativã localã

Este un principiu (în consens cu descentralizarea) dupã care funcţioneazã numai
autoritãţile publice locale, respectiv consiliile locale şi primarii, şi se caracterizeazã prin aceea cã:
-exclude autonomia legislativã şi judecãtoreascã;
-autonomia administrativã este stabilitã şi reglementatã de legiuitor care este
unic la nivel central; stabilirea acesteia în afara legii vizeazã unitatea statului;
-autonomia administrativã se exercitã numai în limitele legii;
-autonomia administrativã urmãreşte satisfacerea intereselor generale locale;
-autoritãţile administraţiei publice locale sunt subordonate numai legii; de
exemplu primarul nu are un şef care sã-l controleze şi sancţioneze
disciplinar;
-controlul asupra autoritãţilor administraţiei publice locale este limitat fiind
numai "de legalitate", denumit "control de tutelã"; autoritãţile tutelare nu se
substituie autoritãţilor tutelare; controlul de legalitate se exercitã şi de
prefect prin intermediul justiţiei;
____________________
1)
A se vedea pe larg V. Dabu. Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global Lex.
Bucureşti, 2000, p.86-100
-presupune autonomie funcţionalã şi autonomie teritorialã (dar numai în
domeniul administraţiei , adicã al organizãrii executãrii şi executarea în
concret a legii).
Avantajele descentralizãrii sunt:
-autoritãţile locale autonome administrativ cunosc mai bine decât cele
centrale interesele colectivitãţii locale, mijloacele şi modalitãţile de
satisfacere a acestora;
-autoritãţile locale sunt alese de cei care îi servesc, respectiv colectivitatea
localã, pentru care probabilitatea de a se înşela asupra lor este micã,
putându-i sancţiona prin nerealegere sau prin referendum;
-autoadministrarea limitatã şi-a dovedit eficienţa;
51
-este un rezultat al aplicãrii eficiente a principiului separaţiei puterilor;

-permit valorificarea iniţiativei locale în raport de specificul local.
Neajunsurile descentralizãrii s-au dovedit a fi:
-cele douã forme ale descentralizãrii au uneori ca rezultat apariţia unui angrenaj
birocratic cu funcţionare greoaie (mulţi funcţionari, formulare complicate, o specializare îngustã a
funcţionarilor ş.a.) agravatã de creşterea complexitãţii activitãţii statale;
-descentralizarea poate fi compromisã de un personal administrativ incompetent ales
sau numit pe "plan local";
-sãvârşirea unor abuzuri grave de cãtre funcţionarii cãrora li s-au încredinţat
prerogative de conducere administrativã pe plan local şi care nu pot fi controlaţi temeinic de la
centru, iar formele de control cetãţenesc au uneori caracter formal (dacã existã) sunt coruptibile
ori nu sunt eficiente; spre exemplu, pentru un primar indolent, beţiv, incompetent etc., nu existã un
şef care pânã la alegerile locale sã-l sancţioneze pentru abaterile sale, aspect ce poate influenţa
serios eficienţa sa;
-pe de altã parte, autonomia poate fi o sursã de conflicte economice, sociale,
religioase, culturale între unitãţile cãrora li s-a acordat autonomie sau între cele care beneficiazã de
autonomie şi cele care nu au cãpãtat autonomie;
-poate apãrea tendinţa unor unitãţi administativ-teritoriale autonome de a se
desprinde de statul unitar1), tendinţã ce se poate transforma într-o sursã de conflicte, cu implicaţii
deosebite.
3. Statul unitar complex

Statul unitar complex este statul care, fãrã a pierde unitatea sa de structurã prezintã ,în
acelaşi timp, mari diversitãţi locale administrative, de legislaţie, chiar de jurisdicţie, datoritã cãrora
în interiorul sãu sunt pãstrate enclave istorice având particularitãţi de dezvoltare politicã socialã,
economicã şi juridicã. Intre autoritatea centralã şi particularitãţile locale se pãstreazã un echilibru
care asigurã funcţionalitatea conducerii ___________________________
1)
Charles Cadoux, op. cit. p. 105-106
sociale. In practicã sunt considerate state unitare complexe "uniunea încorporatã" şi
regionalismul".
Uniunea încorporatã este un stat caracterizat prin unitatea puterii centrale în interiorul
cãreia existã o diversitate de legislaţii, corespunzând unei diversitãţi de
populaţii şi teritorii "încorporate" statului. In aceastã situaţie existã un singur parlament dar acesta
voteazã legi deosebite pentru populaţii distincte şi regiuni distincte.
Astfel Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord este un stat unitar (o uniune
încorporatã) în care regimul legislativ nu este uniform pentru toate regiunile (Anglia, Tara Galilor,
Scoţia, Irlanda de Nord).
La baza formãrii uniunilor încorporate se aflã factorii istorici. In cazul Marii Britanii,
cucerirea de teritorii şi încorporarea lor de cãtre Coroana Statului englez nu a eliminat
particularitãţile populaţiilor cucerite (Tara Galilor în 1536, Scoţia 1707, Irlanda 1800-1921). Dupã
prãbuşirea sistemului colonial, unele teritorii au rãmas sub autoritatea metropolei. Statul francez,
de pildã, încorporeazã unele teritorii sau departamente situate "peste mãri". Astfel, potrivit art. 74
din Constituţia Franţei, teritoriile de peste mãri ale Republicii au o organizare particularã,
corespunzãtoare propriilor interese în ansamblul intereselor Republicii Franceze. Aceastã
organizare este definitã şi modificatã prin lege dupã consultarea adunãrilor teritoriale interesate.
Regionalismul exprimã o situaţie geograficã, politicã, administrativã, lingvisticã, spiritualã,
cu rãdãcini istorice în dezvoltarea unui stat unitar datoritã cãreia acesta opteazã pentru împletirea
atributelor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei autonomii de regulã, largã, unor
52
colectivitãţi regionale1). Adepţii regionalismului au invocat incapacitatea structurilor politico-

administrative centrale de a oferi soluţii viabile şi eficiente cererii unor forţe sociale de participare
la guvernare, lipsa voinţei politice a autoritãţilor centrale de a rãspunde necesitãţii de redistribuire a
puterii în favoarea unitãţilor administrative locale2). Adversarii regionalismului au susţinut cã acesta
ameninţã însãşi unitatea statului şi cã este un factor de dezmembrare a acestuia.
Practica a demonstrat cã regionalismul fãrã realismul politic al factorilor de guvernare riscã
sã ridice probleme nu şi sã le rezolve.
Regionalismul presupune împletirea în acelaşi cadru geografic, a unor interese generale cu
particularitãţile etnice lingvistice, tradiţii şi interese locale care pot fi însã şi multietnice.
Regionalismul devine politic, atunci când competenţele regiunii depãşesc pe cele ale unei
simple circumscripţii administrative care beneficiazã de autonomie localã, respectiv într-un cadru
constituţional deţine puterea de a se autoguverna.
Este adevãrat cã regionalismul politic poate tinde spre federalism. In Franţa şi Italia s-a
considerat cã regionalismul încurajeazã forţele centrifuge interesate în
____________
1)
Paul Negulescu. Tratat de drept administrativ, Vol. I, Bucureşti, 1934, p. 611-612
2)
României, stat unitar naţional, i s-a impus un gen de regionalism consfinţit în Constituţia din 1952,
care a durat pânã în anul 1968.
independenţa regiunilor sau federalizarea statului. Potrivit lui Charles Cadoux, regionalismul
politic presupune atât autonomie administrativã, cât şi autonomie politicã, exceptând autonomia
legislativã judecãtoreascã şi militarã.
Unele state au introdus în legislaţia lor regionalismul politic:
-Italia prin Constituţia din anul 1947, a statuat regionalismul politic pentru Sicilia
care are propriile instituţii de guvernare, dar care funcţioneazã conform Constituţiei Italiei.
-In Belgia existã aşa-zisul "regionalism variabil", respectiv din punct de vedere
teritorial "regiunea Wallaria, regiunea Flamandã şi regiunea Bruxelles"; din punct de vedere
lingvistic sunt patru regiuni: de limba francezã; de limba germanã; bilingvã şi de limbã
neerlandezã; din punct de vedere cultural existã trei regiuni: francezã, germanã, neerlandezã şi
flamandã.
Toate cele trei categorii de regionalism: politic, lingvistic şi cultural sunt prevãzute în
Constituţie, limitele geografice între ele neputând sã fie modificate decât printr-o lege adoptatã cu o
majoritate specialã1).
4. Statul compus
Statul compus este un stat constituit din mai multe state. Acesta este de regulã o formã
artificialã, rezultatã din conjuncturi politico-militare care îmbracã forma statului federal sau a
uniunii de state.
Statul federal este o asociaţie de state care decid în mod liber, în virtutea suveranitãţii lor,
sã creeze organe comune cãrora le conferã numai o parte din competenţele lor, îndeosebi în
domeniul militar, al diplomaţiei sau financiar.
Uniuni de state sunt atunci când douã sau mai multe state se grupeazã pentru a forma o
nouã entitate politicã distinctã şi pentru a exercita în comun anumite activitãţi în special în
domeniul apãrãrii, finanţelor şi relaţiilor internaţionale.
In cadrul uniunii, fiecare stat membru îşi pãstreazã personalitatea juridicã internã şi
internaţionalã, dar acceptã sã încredinţeze unui organ comun responsabilitatea luãrii deciziilor în
domeniile stabilite prin actul juridic (tratatul) ce consfinţeşte uniunea.
Uniunea de state este de douã feluri: uniunea personalã şi uniunea realã.
53
Statele constituite într-o uniune personalã au în comun instituţia şefului Statului, fiecare
pãstrându-şi parlamentul şi guvernul între care nu se stabilesc raporturi rezultate din actul de unire.
Exemplu: Anglia şi Regatul Hanovrei (1714-1837); Tãrile de Jos şi Luxemburgul (1815-1890);
Moldova şi Tara Româneascã (1852-1862).
In uniunea realã, legãtura de asociere între statele componente este mai puternicã; uniunea
este condusã de acelaşi monarh, statele componente îşi constituie organe comune care exercitã în
numele uniunii reale, suveranitatea statalã în domeniul diplomaţiei, apãrãrii şi finanţelor.
_________________________
1)
Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1980,
p.243-251
Pentru restul prerogativelor statale, fiecare stat component acţioneazã distinct unul faţã de
celãlalt.
Exemplu de uniuni reale: Uniunea dintre Suedia şi Norvegia (1815-1905); Uniunea dintre
Austria şi Ungaria (1869-1918); Moldova cu Tara Româneascã (1862-1864).
5. Confederaţiile de state
Este o asociaţie teoretic permanentã de state care urmãreşte obiective identice, îndeosebi în
domeniul relaţiilor internaţionale şi al apãrãrii şi sunt legate prin angajamente reciproce.
Aceasta are unul sau mai multe organe comune care exercitã atribuţii în numele
confederaţiei, însã fiecare stat membru îşi pãstreazã suveranitatea sa internã, conform cadrului
sãu constituţional.
De asemenea, suveranitatea externã a fiecãrui stat este exercitatã în numele confederaţiei
de un organ comun - Adunare, Dietã - care adoptã decizii în unanimitate.
Principiul unanimitãţii riscã sã blocheze funcţionarea Confederaţiei putând apãrea o
anumitã instabilitate. In plus, dreptul de retragere din federaţie accentueazã şi mai mult
instabilitatea confederaţiei1). Uneori confederaţiile se destramã sau evolueazã cãtre un stat federal
cum sunt S.U.A. şi Elveţia.
Motivele care determinã crearea uniunii de state sunt diferite: conştiinţa intereselor comune;
dorinţa de hegemonie politicã a unui stat; uniunea pe principii ideologice etc..
6. Statul federal
Statul federal este format din mai multe formaţiuni statale care beneficiazã de autonomie în
materie constituţionalã, legislativã şi judecãtoreascã. In exterior, numai statul federal are calitata
de subiect de drept. Deci, Statul federal se prezintã ca o asociere de state care se supun, pe de o
parte, unei puteri centrale unice (puterea federalã) şi care, pe de altã parte, conservã o largã
autonomie constituţionalã, administrativã şi jurisdicţionalã. In S.U.A., Constituţia federalã se
impune tuturor constituţiilor celor 50 de state componente. Se apreciazã cã sunt douã modalitãţi de
constituire a federaţiilor: prin integrarea mai multor state şi constituirea unor noi entitãţi statale;
prin separarea unor regiuni ale statului unitar şi constituirea împreunã cu teritoriul rãmas a unei
federaţii. Motivele constituirii statului federal sunt: apãrarea comunã împotriva unei ameninţãri
externe; preocuparea de a asigura (prin integrare) o ordine socialã internã stabilã, dorinţa de a folosi
mai eficient resursele economice, particularitãţile geografice etc.
Trãsãturile caracteristice ale statului federal sunt:
-Unitatea pe plan internaţional; Statele membre ale Statului federal nu au
posibilitatea de a se manifesta juridic pe plan internaţional, deosebindu-se de confederaţia de state
ale cãrei componente sunt recunoscute pe plan internaţional şi în federaţie.
____________________________
1) Charles Cadoux, op. cit. p. 114
54
-Diversitatea constituţionalã şi judiciarã pe plan intern. Fiecare stat federal are în

mod normal propriul sãu sistem constituţional, instituţiile sale guvernamentale, propria legislaţie,
sistemele sale de organizare judecãtoreascã. Aceastã varietate genereazã evident o complexitate de
raporturi juridice dar ea este dovada autonomiei politice recunoscutã membrilor federaţiei;
-Supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre, care asigurã stabilitatea şi
menţinerea statului federal.
Organizarea competenţelor în statul federal
Federalismul veritabil se bazeazã pe douã principii complementare: principiul autonomiei
şi principiul participãrii:
Principiul autonomiei în statul federal presupune:
-autonomie în domeniul legislativ;
-autonomie în domeniul economic;
-autonomie în domeniul jurisdicţional;
-autonomie în domeniul administrativ.
Totuşi, autonomia în aceste domenii este limitatã prin Constituţia statului federal. De
asemenea, anumite atribuţii ale statelor membre, chiar în interior, sunt executate de statul federal
respectiv în domeniul: securitãţii naţionale, poliţiei, serviciilor secrete, jurisdicţional etc.
In caz de conflict între autoritãţile centrale şi cele locale, se apeleazã la justiţia federalã care
le soluţioneazã.
Sunt folosite, de regulã, trei metode de împãrţire a competenţelor între statele membre şi
Statul federal astfel:
-în Constituţia Statului federal sunt prevãzute expres competenţele exclusiv ale
acestuia;
-precizarea numai a competenţelor atribuite statelor membre rezultând astfel cã toate
celelalte atribuţii sunt conferite în principiu statului federal;
-stabilirea concomitentã prin Constituţie a sferelor de atribuţii repartizate exclusiv
statului federal cât şi cele ale statelor membre.
Principiul participãrii
Este de esenţa statului federal faptul cã statele membre participã pe baze egale la elaborarea
deciziilor aplicabile pe teritoriul statului federal; este vorba de o egalitate politicã şi juridicã
indiferent de întinderea lor, de bogãţiile naturale şi mãrimea numãrului populaţiei. De aici rezultã
necesitatea creerii unor organe federale, însãrcinate sã înfãptuiascã interesele comune, inclusiv o
constituţie federalã.
In ultimii ani, evoluţia federalismului se caracterizeazã printr-un regres al principiului
autonomiei, cât şi o alterare a principiului participãrii, statele federale întãrindu-şi puterea faţã de
statele membre, deci o tendinţã de centralizare(Germania, de exemplu). Creşterea puterii federale
prin subvenţii economice acordate pe plan local,
multiplicarea şi penetrarea serviciilor publice federale şi altele au dus la creşterea rolului Statului
federal în defavoarea statelor membre (de exemplu în Statele Unite ale Americii)..
7. Forma de guvernãmânt
Aşa cum am arãtat, forma de guvernãmânt indicã modul în care sunt constituite şi
funcţioneazã organele supreme şi este raportatã în principiu, la trãsãturile definitorii ale şefului de
stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. Potrivit formei de guvernãmânt, statele se împart în
douã categorii: republici şi monarhii.
Republica este acea formã de guvernãmânt în care organul care îndeplineşte funcţia de şef
al statului este ales, de regulã, pentru o anumitã perioadã.
55
Republicile pot fi prezidenţiale sau parlamentare. In republicile prezidenţiale, preşedintele

este ales prin vot universal direct şi secret; în republicile parlamentare, preşedintele este ales de
cãtre parlament.
Republica semi-prezidenţialã se caracterizeazã în principal prin alegerea Preşedintelui prin
vot universal direct şi prin rãspundere politicã a guvernului faţã de parlament, de exemplu România.
Monarhia este acea formã de guvernãmânt în care organul care îndeplineşte atribuţiile de
şef al statului este un monarh care ocupã tronul fie prin alocarea pe viaţã fie prin succesiune
ereditarã.
Monarhia poate fi: absolutã, adicã monarhul este singurul organ suprem în stat şi limitatã
sau constituţionalã, adicã atunci când alãturi de şeful statului sunt şi alte organe care exercitã
puterea - parlamentul, guvernul şi primul-ministru.
In monarhia constituţionalã prerogativele monarhului sunt restrânse, iar guvernul este
emanaţia parlamentului şi deţine puteri sporite (de exemplu în Anglia).
Monarhia dualistã se deosebeşte de cea constituţionalã prin faptul cã guvernul este numit
de monarh şi subordonat acestuia. Puterile monarhului sunt însã limitate prin atribuţiile conferite
parlamentului.

-Deosebirea dintre desconcentrare şi descentralizare;
-Avantajele şi dezavantajele aplicãrii principiului autonomiei administrative
locale;
-Deosebirea dintre controlul de legalitate şi controlul de oportunitate,
precum şi între controlul ierarhic şi controlul de tutelã administrativã;
-Despre legitimitatea puterii de stat;
-Comparaţie între autonomia administrativã a autoritãţii locale într-un stat
unitar şi autonomia administraţiei locale într-un stat federal.
BIBLIOGRAFIE
Ion Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Ed. Actami, Bucureşti,

1997, p. 10-1; 28-29; 129-137
Tudor Drãganu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Târgu Mureş, 1993,
p.114-142
Ion Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Ed. EUROPA NOVA,
p.130-161
Paul Negulescu - Tratat de drept administrativ, Bucureşti, vol. I, p. 609-615
Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Ed. Lumina Lex,
56
CAPITOLUL IV
ROLUL SI FUNCTIILE STATULUI.
FORMELE ORGANIZARII POLITICE
ALE POPORULUI. PARTIDELE POLITICE.
ASOCIATII SI ORGANIZATII SINDICALE.
GRUPURILE DE PRESIUNE
A. Statul şi interesele sociale generale
Rolul statului constã, în principiu, în asigurarea, apãrarea şi promovarea prin mijloacele

prevãzute în Constituţie şi în celelalte legi a interesului general, a interesului public, a binelui
comun, inclusiv a interesului individual. Dar, statul trebuie sã fie un instrument special şi
specializat al poporului în primul rând pentru satisfacerea interesului general. Din nefericire,
înţelesul interesului general diferã de la un stat la altul, în raport de caracterul statului şi de cât de
fidel reprezintã acesta interesul poporului ca deţinãtor al puterii politice. In principiu, interesul
general reprezintã sinteza calitativã a intereselor politice, economice, religioase, etnice sau
naţionale ale poporului privite în integralitatea lor1). Dupã M. Vãraru, interesele generale sunt
acele trebuinţe, care ridicându-se mai presus de orice consideraţii locale sau regionale, sunt absolut
comune pentru toţi locuitorii unei ţãri şi pentru toatã întinderea teritoriului sãu2). A lovi într-un
stat democrat înseamnã a lovi în interesul general, însã a lovi într-un stat abuziv, stat alienat de
menirea sa, înseamnã a apãra interesul general. Pe de altã parte, Statul trebuie sã asigure toate
condiţiile necesare realizãrii intereselor individuale atât în raporturile individ-individ, cât şi
individ-stat.
1. Criterii de delimitare a funcţiilor statului

In înfãptuirea interesului general, statul trebuie sã asigure ca acelaşi gen de activitate sã se
desfãşoare în mod repetat, dar în condiţii superioare de eficienţã de cãtre organisme
specializate, potrivit unor norme şi metode clare şi bine stabilite. Aceste activitãţi se regrupeazã
şi se deruleazã în cadrul diferitelor funcţii ale statului a cãror analizã nu poate fi fãcutã decât
pornindu-se de la douã criterii specifice: criteriul material şi criteriul formal.
Criteriul material vizeazã conţinutul şi natura activitãţii care constituie substanţa
funcţiei statului. Deşi este criticat, acest criteriu socotim cã prezintã interes.
In vederea satisfacerii necesitãţilor de ordin general se stabilesc anumite scopuri şi
activitãţile necesare pentru atingerea acestora. Criteriile de eficienţã impun gruparea anumitor
activitãţi sub forma unor funcţii. Aceste activitãţi sunt formate din
___________________________
1)
A se vedea V. Dabu. Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global Lex.2000, p.152
2)
M. Vãraru. Tratat de drept administrativ român. Bucureşti, Editura Librãriei Socec, 1928, p.300
drepturi şi obligaţii juridice care au o anumitã specificitate, presupun o anumitã calificare,
caracteristici etc., care necesitã o anumitã organizare, eficientizare, procedura specialã de
reglementare, organe speciale de executare etc.
Astfel, activitatea legislativã (al cãrui scop este reglementarea relaţiilor sociale conform
voinţei poporului) presupune un conţinut şi o naturã specificã, respectiv activitatea specificã de
elaborarea legii dupã anumite reguli de cãtre un organ special numai legiuitor. Un alt scop,
conţinut şi o altã naturã o are activitatea de organizare a executãrii şi executarea în concret a
legii de cãtre alte organe, respectiv organele administraţiei publice. Simpla existenţã a legii nu-i
suficientã dacã nu este şi executatã, aplicatã. La fel putem spune şi despre activitatea
57
judecãtoreascã, al cãrei specific este soluţionarea dupã principii specifice şi conforme legii a
litigiilor civile, comerciale, administrative, de muncã, fiscale, penale etc. atunci când acestea
apar în activitatea de executare şi respectare a legii. Tot din punct de vedere al criteriului material,
se pot deosebi activitãţile externe ale statului, precum şi activitãţile economice etc. care au un alt
scop, conţinut şi o altã naturã.
Criteriul material vizând conţinutul nu se confundã cu caracterul juridic1) care priveşte
forma, deoarece toatã activitatea statalã nu poate fi decât juridicã.
Criteriul formal presupune a se ţine seama de specificul autoritãţii care efectueazã
activitatea statalã, cât şi forma actelor emise de acestea. Acest criteriu ţine deci de forma datã atât
organului care trebuie sã desfãşoare activitate, precum şi forma pe care trebuie sã o îmbrace
activitatea statalã. Spre exemplu, autoritatea care elaboreazã legea trebuie sã fie cea mai
reprezentativã pentru popor, membrii acesteia sã fie aleşii poporului, autoritatea trebuie sã
funcţioneze dupã anumite reguli, încât sã exprime voinţa poporului în actele pe care le emite
respectiv, legile. De asemenea, pentru ca voinţa poporului sã devinã general obligatorie, trebuie sã
se exprime în anumite forme şi dupã anumite proceduri specifice numai legii, care este o regulã de
maximã generalitate, obligatorie pentru toţi, garantatã şi asiguratã prin forţa de constrângere
a Statului. Ca atare, într-un stat, pentru cunoaşterea voinţei poporului, asigurarea manifestãrii ei şi
instituţionalizarea acesteia, se foloseşte un anumit gen de activitãţi specifice ce ţin de
instituţionalizarea Parlamentului ca organ legiuitor2) şi activitatea legislativã a acestuia. In acest
sens, putem spune cã activitatea legislativã este o funcţie a statului. Dar simpla existenţã a legilor
fãrã organizarea executãrii acestora, nu duce la realizarea interesului general şi individual conform
menirii statului. Ca urmare, sunt necesare organe specializate, precum şi activitãţi specifice bine
reglementate şi delimitate pentru organizarea executãrii şi excutarea în concret a legii.
_________________________
1)
Spunem cã o activitate are caracter juridic, atunci când aceasta se desfãşoarã dupã acele norme
(juridice) a cãror respectare este asiguratã şi garantatã la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
2)
Parlamentul trebuie sã fie constituit nu numai ca un organ special, dar şi specializat. Caracterul
special trebuie sã constea în modul de înfiinţare şi funcţionare, mod care sã asigure exprimarea
voinţei poporului de cãtre aceştia. Caracterul specializat trebuie asigurat de nivelul de pregãtire al
parlamentarilor şi consilierilor, experţilor acestora, în domeniile de reglementare a legii.
Acestea sunt autoritãţile administrative iar activitatea acestora se cheamã activitate
administrativã, ceea ce constituie funcţia administrativã a statului.
Astfel, şi din punct de vedere al criteriului formal, activitatea statului poate fi clasificatã pe
funcţii ale statului. Pentru aceste funcţii ale statului se concep şi se organizeazã anumite autoritãţi
dupã principii şi reguli specifice: autoritatea legislativã, autoritãţi ale administraţiei publice,
autoritãţi judecãtoreşti, autoritãţi centrale autonome etc. De asemenea, forma pe care trebuie sã
o îmbrace activitatea statului diferã dupã importanţa activitãţii respective, precum şi puterea
regulilor care o guverneazã. Exemplu: legea este un act al activitãţii statale cu anumite
caracteristice: se elaboreazã numai de Parlament, trebuie sã exprime voinţa poporului, este general
obligatorie, iar respectarea acesteia se asigurã prin forţa de constrângere; de asemenea, poate fi
abrogatã sau modificatã numai de autoritatea legiuitoare şi poate fi declaratã ca neconstituţionalã
numai de Curtea Constituţionalã. Pe de altã parte, un act administrativ normativ se emite numai
de autoritãţile administrative prevãzute de lege (Preşedinte, Guvern, ministru, Consiliul Judeţean,
primar etc.); acesta poate fi revocat, modificat sau abrogat de autoritatea emitentã, autoritatea
ierarhic superioarã a acesteia, precum şi prin lege. Un act al autoritãţii administrative, dacã este
ilegal, poate fi anulat şi de instanţã de judecatã dupã o procedurã specialã denumitã procedura
contenciosului administrativ.
58
In general, prin funcţie a statului se înţelege un complex de drepturi şi obligaţii,

atribuţii constituite dupã un scop, mijloace şi o naturã comunã, stabilite de lege şi realizate de
o autoritate statalã specialã şi specializatã potrivit unei anumite competente1).
2. Clasificarea funcţiilor statului

Dupã unii autori, statul ar avea trei funcţii, respectiv: a)funcţia legislativã; b)funcţia
executivã sau administrativã şi c)funcţia jurisdicţionalã2). Dupã alţi autori, statul ar avea patru
funcţii: legislativã; executivã sau guvernamentalã; administrativã şi judecãtoreascã3).
Separarea funcţiei executive în douã funcţii este, în principal, motivatã de modernizarea şi
tehnicizarea funcţiei pur administrative, ceea ce justificã pe deplin calificarea acesteia ca o funcţie
propriu-zisã. Importanţa deciziilor cu caracter administrativ în viaţa cotidianã, diversificarea
tehnicilor administrative şi constatãrile "ştiinţei administraţiei" întãresc acest punct de vedere. Intr-o
asemenea concepţie, administraţia (funcţia administrativã) ar reveni guvernului, iar funcţia
executivã ar reveni şefului statului, iar în unele situaţii primului-ministru. De observat cã o lege
votatã de Parlament nu poate intra în vigoare, potrivit Constituţiei României, dacã nu este
_______________________________
1)
A se vedea V. Dabu. Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti,
2000, p.100-128
2)
Charles Debbasch şi alţii, op. cit. p. 24-25
3)
Charles Debbasch şi alţii, op. cit. p. 85
promulgatã de Preşedinte - şeful statului - prin decret prezidenţial. Prin decretul de promulgare al
unei legi se:
-investeşte legea respectivã cu putere executorie, adicã cu obligativitatea "erga
omnes" a executãrii şi respectãrii ei:
-se dispune tuturor autoritãţilor cu atribuţii în cauzã sã treacã imediat la
organizarea şi executarea legii.
Prin publicarea legii şi a decretului de promulgare:
-legea intrã în vigoare, adicã devine obligatorie de cunoscut şi de respectat pentru
toţi, începând sã producã efecte juridice;
-autoritãţile competente sunt obligate sã organizeze executarea, de regulã imediat,
a legii în cauzã şi sã o execute în mod concret1).
a) Funcţia legislativã constã în adoptarea de cãtre Parlament a unor reguli conform voinţei
poporului - obligatorii pe teritoriul statului şi pentru orice persoanã fizicã, juridicã, inclusiv
autoritãţile publice şi Statul.
Aşa cum am arãtat la un curs anterior, existã o ierarhie a legilor în raport de puterea
reprezentativã a autoritãţii care o adoptã. Constituţia se adoptã de Adunarea Constituantã şi se
aprobã prin referendum popular; legea organicã se aprobã de majoritatea calificatã a
Parlamentului, iar legea ordinarã de cãtre majoritatea simplã a Parlamentului.
Legea reglementeazã, de regulã, situaţii generale, impersonale şi rareori doar un singur
caz, cum ar fi Legea privind expropierea unui teren pentru cauzã de utilitate publicã sau Legea
privind ratificarea unei convenţii ori tratat.
Funcţia legislativã exercitatã de un organism specializat în mod exclusiv, a ridicat încã de la
bun început (avem în vedere îndeosebi secolul al XVIII-lea când s-a conturat necesitatea codificãrii
cutumei constituţionale) problema evitãrii hegemoniei corpului legiuitor asupra celorlalte
organisme de guvernare şi chiar a naţiunii. Un Parlament omnipotent, neconstrâns de o altã putere
ar fi putut devenii discreţionar, înlocuind tirania monarhului absolut cu propria tiranie. In condiţiile
în care Parlamentul îşi revendicã puterea de la popor, acesta fiind suveran ar fi fost foarte uşor ca
59
forul legislativ sã fi pretins o poziţie dominantã în raport cu celelalte instituţii de guvernare. O

asemenea posibilitate ar fi rãsturnat însãşi scopul fundamental al Parlamentului ca instituţie
reprezentativã a intereselor poporului, respectiv înlãturarea absolutismului monarhic.
In acest sens, principiul separaţiei puterilor, al egalitãţii, cooperãrii şi controlului reciproc,
reglementeazã în mod corespunzãtor aceastã problemã, aşa cum am arãtat în capitolul anterior, când
am tratat acest principiu.
_________________________
1)
Atunci când legiuitorul apreciazã cã pentru cunoaşterea legii şi organizarea executãrii acesteia este
necesarã o perioadã de timp de la publicare, atunci stabileşte în mod expres un termen rezonabil, de
când legea începe sã intre în vigoare. De exemplu, Ordonanţa nr. 37/1999 privind introducerea
impozitului pe venitul global, deşi a fost publicatã în Monitorul Oficial la 31.08.1999 intrã în
vigoare la 01.01.2000, fiind necesar timp pentru procurarea logisticii, cunoaşterea legii de cãtre
populaţie şi în special de cei care au obligaţii în acest sens.
In principiu, funcţia legislativã este exercitatã numai de Parlament. In mod excepţional, este
admis ca în anumite limite în timp, spaţiu şi domeniu, Guvernul sã fie abilitat de Parlament sã
desfãşoare o activitate legislativã prin instituţiile juridice ale Ordonanţei de urgenţã sau al
Ordonanţei ordinare. Aceastã posibilitate este reglementatã expres în Constituţia României în art.
114. Activitatea legislativã a Guvernului este de excepţie, provizorie, pe problema sau cazul în
care a fost abilitat de Parlament astfel:
-pe timpul vacanţei parlamentare Guvernul este abilitat sã emitã Ordonanţe în
domenii şi probleme limitativ prevãzute în legea de abilitare datã de Parlament; prin legea de
abilitare se împuterniceşte Guvernul sã emitã ordonanţe pe timpul vacanţei parlamentare şi numai în
anumite domenii şi probleme ce nu suferã amânare pânã la terminarea vacanţei parlamentare;
-în caz de urgenţã1), Guvernul emite Ordonanţe de urgenţã oricând şi în orice
domeniu cu excepţia celui rezervat Constituantei;
-aceste ordonanţe ale Guvernului produc efecte juridice numai pânã în momentul
aprobãrii sau respingerii de Parlament.
b) Funcţia executivã
Aşa cum s-a subliniat în doctrinã Guvernul deţine o "putere de reglementare2) care constã
în abilitatea acestuia de:
-a emite acte normative date în executarea legilor;
-a emite acte normative care reglementeazã relaţiile sociale din domeniile care nu
sunt rezervate legiuitorului şi într-un mod care sã nu contravinã legii.
Funcţia executivã constã în activitatea specialã de asigurare şi organizare a executãrii
legilor şi, de asemenea, în adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare şi administrare
pe plan central şi local. De exemplu, problema restituirii locuinţelor este reglementatã prin Legea
nr. 112/1995, prin care se prevãd cazurile de restituire şi principiile care guverneazã concret aceastã
activitate, însã, modul concret de restituire, respectiv procedura de organizare şi funcţionare a
comisiilor judeţene, precum şi activitatea acestora este stabilitã prin norme metodologice aprobate
prin hotãrâre de Guvern. Normele de aplicare a legilor sunt date, de regulã, de Guvern, iar în alte
cazuri şi de alte autoritãţi ale administraţiei publice, când sunt abilitate prin lege. Este cazul Bãncii
Naţionale a României, care emite norme în aplicarea unor legi aşa cum sunt Normele nr. 7/1994
date în aplicarea Legii nr. 59/1934. Actele emise în realizarea funcţiei executive sunt extrem de
diverese (administraţia generalã a ţãrii; diplomaţie, gestiune financiarã, adicã acte de organizare a
executãrii şi executarea în concretã a legii).
_____________
60
1)
Spre exemplu, în cazul Ordonanţei de Urgenţã prin care s-a reglementat starea de asediu, datã în
condiţiile mişcãrii greviste din Valea Jiului.
2)
Puterea reglementarã a Guvernului se referã numai la actele administrative emise de Guvern
respectiv hotãrâri, regulamente, nu şi la Ordonanţe.
Toate aceste acte administrative sunt subordonate legii şi Constituţiei, începând cu hotãrârea
de Guvern şi ordinele, instrucţiunile, normele metodologice ale ministerelor şi terminând cu decizia
primarului comunal sau procesul verbal de contravenţie întocmite de agentul de poliţie. Actele
executive sunt fie individuale fie normative. In sistemul Constituţional francez, exista o ierarhie a
actelor administrative numite şi regulamente, astfel: decrete; hotãrâri ministeriale; diferite alte
hotãrâri, decizii şi rezoluţii.
c) Funcţia jurisdicţionalã1)
Un stat de drept este de neconceput fãrã funcţia jurisdicţionalã. Lipsa justiţiei veritabile
însemnând arbitrariu şi nedreptate2). Dacã o viaţã socialã normalã trebuie sã se desfãşoare potrivit
Constituţiei şi legilor în vigoare, în mod firesc trebuie sã existe o funcţie şi respectiv un sistem de
autoritãţi care atunci când legile sunt încãlcate sã restabileascã situaţia de fapt şi de drept şi sã
aplice dupã caz corecţiile necesare. Aceastã funcţie jurisdicţionalã a statului este încredinţatã unor
autoritãţi independente şi imparţiale, respectiv instanţele Constituţionale şi instanţele
judecãtoreşti. Actul de justiţie poate fi înfãptuit în bune condiţiuni numai de "al treilea" care este
neutru, imparţial, neimplicat în vreun fel în cauzã. Cãci nimeni nu trebuie sã-şi facã dreptate
singur pentru cã atunci ar avea dreptate numai cei mai puternici. De aceea, dreptatea trebuie
împãrţitã de autoritãţi neutre, specializate, în mod egal pentru cei slabi cât şi pentru cei
puternici.
Conceputã astfel ca o funcţie realizatã independent şi imparţial, justiţia s-a impus ca o
idee şi realitate în care oamenii cred şi trebuie sã creadã cã îi poate apãra atunci când drepturile şi
interesele legitime sunt încãlcate, ca similarul dreptãţii triumfãtoare3). "Fiat justiţia pereat mundus"
(justiţia sã-şi urmeze cursul ei chiar dacã lumea ar fi sã piarã) este dictonul preferat în legãturã cu
justiţia. Semnificaţia acestui dicton este aceea cã precum veşnica dreptate a Dumnezeirii e neclintitã
în fermitatea ei, dezvãluindu-se în orice condiţii, chiar ale prãbuşirii întregii lumi, tot aşa
judecãtorul care se ocupã de un anume caz trebuie sã-l ducã la bun sfârşit şi sã-l rezolve dupã cum îl
îndeamnã ştiinţa şi conştiinţa4) chiar dacã între timp ar venii sfârşitul lumii cu toate grozãviile sale.
Fac obiectul jurisdicţiilor, litigiile dintre persoane fizice, dintre acestea şi persoanele juridice
civile sau de drept public, ori dintre acestea şi autoritãţile publice. Soluţionarea litigiilor se face în
cadrul unui proces, dupã anumite reguli, prin acte numite hotãrâri judecãtoreşti. Judecãtorul care
înfãptuieşte justiţia cerutã trebuie sã afle adevãrul în _____________________
1)
Conceptul de "jurisdicţional" include noţiunea de judiciar pe lângã alte jurisdicţii astfel putem
vorbii de jurisdicţii civile,penale, comerciale, administrative, constituţionale, de drept al muncii etc.
2)
I. Muraru, op. cit. p. 458
3)
4)
Potrivit Constituţiei judecãtorii se subordoneazã numai legii, deci hotãrârile lor trebuie sã fie în
baza şi în executarea legii şi nu conştiinţei lor care poate fi subiectivã, influenţatã politic etc. De
aceea orice hotãrâre judecãtoreascã trebuie sã fie motivatã numai pe lege şi starea de fapt stabilitã
pe bazã de probe.
procesul respectiv, pentru a identifica exact încãlcarea legii, victimele, cauzalitatea, rãspunderea şi
responsabilii. Pentru ca justiţia sã-şi poatã înfãptuit misiunea, ea cunoaşte o anumitã structurã şi
anumite principii de organizare şi funcţionare. Organizarea justiţiei se face pe grade de jurisdicţie
care presupune controlul în trepte pentru a evita eroarea judiciarã. Aceste grade de jurisdicţie permit
o evaluare a judecãţii în fond dar şi în apel şi recurs, ca posibilitate de îndreptare a erorilor, de
61
reevaluare a sentinţelor în raport cu probele în cauzã. Fondul se judecã de o instanţã, apelul de

instanţa ierarhic superioarã, iar recursul de instanţã ierarhic superioarã celei din apel.
In doctrina constituţionalã s-a exprimat şi opinia cã cele trei funcţii ale statului ar fi:
a)funcţia de exercitare a suveranitãţii atât pe plan intern (de exemplu: stabilirea
ordinii juridice şi apãrarea ei prin folosirea forţei publice), cât şi pe plan extern (stabilirea liniilor
generale ale politicii externe, colaborarea internaţionalã cu alte State; participarea la organisme
internaţionale, apãrarea teritoriului naţional).
b)funcţia de orientare generalã a dezvoltãrii societãţii;
c)funcţia de promovare a progresului.
O altã analizã tipologicã a funcţiilor statului în doctrina constituţionalã contemporanã
distinge trei categorii de funcţii:
a)funcţii politice: menţinerea ordinii sociale interne şi apãrarea teritoriului naţional,
alte intervenţii ale statului fiind excluse; asigurarea programului economico-social:
b)funcţii juridice: legislativã, executivã şi jurisdicţionalã;
c)funcţii sociologice: constrângerea socialã; activitatea de convingere a cetãţenilor
în legãturã cu compatibilitatea între interesele generale şi cele personale ş.a.
Se mai poate vorbi de atribuţiile esenţiale ale statului care sunt, de fapt, monopoluri:
monopolul apãrãrii şi al constrângerii sociale (armata şi poliţia); menţinerea cadrului juridic;
conducerea relaţiilor internaţionale şi emiterea monedei naţionale.
B. Formele organizãrii politice a poporului: partidele politice;

asociaţiile şi organizaţiile sindicale; grupurile de presiune
1. Partidele politice:
"Statul exprimã colectivitatea în timp ce partidele politice exprimã ideologiile şi
interesele grupurilor sociale care coexistã în cadrul naţiunii".1)
Procesul apariţiei partidelor politice trebuie privit în strânsã corelaţie cu apariţia şi
dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viaţa publicã.
Partidele politice îşi au sorgintea încã din antichitate, însã, acestea se impun în viaţa politicã
odatã cu apariţia parlamentarismului, când burghezia, vãzând în acestea instrumente de luptã
împotriva feudalismului şi a absolutismului monarhic, ca şi împotriva pretenţiilor nobilimii, le-a
promovat pentru a-şi instaura şi întãri dominaţia.
"Conştientizând funcţia socialã a partidelor, burghezia şi-a îmbrãcat interesele şi aspiraţiile
de clasã într-o hainã ideologicã şi a fãurit programe revoluţionare pentru a le impune prin formele
luptei parlamentare2)
Partidele moderne s-au nãscut în paralel cu dezvoltarea parlamentelor moderne, de fapt, au
rezultat dinlãuntrul acestora, ca fracţiuni sau aripi, constituind noi forme de control asupra
guvernanţilor şi o legãturã activã dintre guvernaţi şi guvernanţi. Partidele politice, în lupta
pentru putere, contribuie la realizarea puterii politice a poporului şi, în mod deosebit, a controlului
acestuia asupra puterii statale. Aceasta depinde de gradul de culturã şi maturitate politicã a
poporului, grad care are un rol deosebit în prevenirea şi reducerea manipulãrii maselor.
Câştigarea electoratului precede câştigarea puterii statale de cãtre un partid, putere care normal ar
trebui sã se exercite conform voinţei şi intereselor puterii politice a poporului.
Partidele politice active se manifestã ca forţe politice, iar atunci când sunt şi parlamentare,
participã şi influenţeazã actele Parlamentului. In acest sens acţioneazã în primul rând partidele
politice care reprezentând majoritatea parlamentarã, urmãresc elaborarea legilor în conformitate cu
programele lor politice, putându-se astfel realiza ca forţe politice. Pe de altã parte, partidele
62
politice din opoziţia parlamentarã participã la actele Parlamentului în dublu sens, ceea ce implicã o
responsabilitate politicã3), astfel:
-partidele din opoziţia parlamentarã dacã sunt active şi urmãresc interesele
generale, vor avea o puternicã susţinere de masã şi astfel în Parlament vor împiedica partidele de la
putere sã se îndepãrteze de "promisiunile electorale" cu care au câştigat alegerile, precum şi sã
"greşeascã";
-inactivitatea partidelor din opoziţia parlamentarã poate favoriza abuzul de putere al
majoritãţii parlamentare, în sensul devierii acesteia de la programul electoral cu care a câştigat
puterea statalã şi, deci, de la interesele generale şi conducerea statului pentru realizarea intereselor
de grup ale membrilor partidelor respective.
Unii autori includ în conceptul de forţe politice şi alte organizaţii nonguvernamentale cum
sunt: sindicatele, organizaţii ale minoritãţilor etnice, asociaţiile religioase, comitetele cetãţeneşti,
ligile culturale etc.4)
Credem cã ar fi mai corect sã socotim ca forţe politice numai partidele parlamentare,
partide care, indiferent dacã sunt la putere sau în opoziţie, au o serie de drepturi recunoscute în
Constituţie şi legile date în baza acesteia, prin care participã mai mult sau mai puţin la exercitarea
puterii legislative. (art. 8, 37, 61 şi altele din Constituţie). Ca atare, partidele politice
neparlamentare, deşi fac politicã, socotim cã nu pot fi considerate ca adevãrate forţe politice.
___________________________
1)
Dimitri Georges Lavraff. Les partis politques en Afrique Noire. Press Universitaires de France.
Paris, 1970, p.101
2)
Cristian Ionescu, op. cit. p. 311
3)
In Anglia funcţia de şef al opoziţiei este consideratã o funcţie importantã în stat, fiind salarizatã.
4)
Cristian Ionescu, op. cit., p. 312
De asemenea, credem cã sindicatele nu pot fi considerate forţe politice, ele fiind constituite
nu pentru a face politicã, ci pentru a apãra drepturile şi promovarea intereselor profesionale,
economice şi sociale ale salariaţilor.(art. 9 din Constituţie). Folosirea mijloacelor legale sindicale
pentru scopuri politice apare ca un abuz de putere care creazã disfuncţionalitãţi în viaţa politicã,
statalã, economicã şi socialã.
Aceasta nu înseamnã cã celelalte organizaţii nonguvernamentale (partidele politice
neparlamentare, sindicatele, asociaţiile religioase, culturale etc.) nu au libertate de exprimare şi
respectiv de a critica politica şi puterea de stat. Insã, de la a critica şi pânã la a pretinde pe alte cãi
decât cele legale luarea unor mãsuri în structura organelor statului, (schimbarea guvernului, a
preşedintelui, a unui ministru etc.) este distanţã mare. Este adevãrat cererea schimbãrii unor
funcţionari publici nu poate fi interzisã, dar, o astfel de cerere, nu poate fi obligatorie, deci,
producãtoare de efecte juridice.
Potrivit lui Edmund Burke, gânditor englez, un partid politic este "un corp de oameni
animaţi de un principiu particular, asupra cãruia sunt de acord pentru a promova prin efortul lor,
interesul naţional"1). Aceatã definiţie este discutabilã, având în vedere raportul dintre interesele
membrilor de partid şi interesul naţional care diferã de la un partid la altul. Dupã Dimitrie Gusti
"partidul politic este o asociaţie liberã de cetãţeni uniţi în mod permanent prin interese şi idei
comune, de caracter general, asociaţie ce urmãreşte, în plinã luminã publicã, a ajunge la puterea de
a guverna pentru realizarea unui ideal etic social".2)
Dupã prof. I. Muraru partidele politice sunt formaţiuni mai mult sau mai puţin durabile
care sunt constituite şi funcţioneazã în scopul de a cuceri sau conserva puterea, pe baza unui
program ideologic şi urmând o strategie elaboratã.3)
Prin urmare, trãsãturile partidelor politice sunt:
63
a)aceste formaţiuni sunt constituite ca o organizaţie a unor adepţi, (membri)

structuratã pe criterii teritoriale şi ierarhice, care funcţioneazã pe baza unor norme proprii şi
urmãreşte obiective programatice;
b)aceste formaţiuni sunt constituite ca structuri politice durabile; prin caracterul de
"organizaţie stabilã sau durabilã" partidul se distinge de simpla clientelã, fracţiune, clicã, camarilã,
care dispar împreunã cu fondatorii sau animatorii lor. Dorinţa de a prelua şi de a exercita puterea
delimiteazã partidul de grupul de presiune şi de alte organisme sociale, precum sindicatele şi
organizaţiile de tineret.4)
c)Organizaţia de partid are un program ideologic rezultat din totalizarea aspiraţiilor
latente, a opiniilor individuale difuze şi deseori contradictorii, reflectând deci sinteza calitativã a
tuturor acestora.
___________________________
1)
Mihai M. Petrescu. Partide, clase, noţiuni. Editura politicã, Bucureşti, 1977, p. 26
2)
Dimitrie Gusti. Partidul politic în Doctrinele partidelor politice. Institutul Social Român. Cultura
Naţionalã, Bucureşti,1922, p.4
3)
I. Muraru. op. cit. vol. I, p. 208
4)
E. Burke, Thoights on the Cause of the Present Discontent. 1770. I. p. 530, citat de I. Muraru în
op. cit. p. 207
d)Partidul - în majoritatea covârşitoare a cazurilor - îşi propune cucerirea sau
conservarea puterii sau cel puţin influenţarea într-un anumit sens a puterii.
e)Partidul îşi organizeazã şi mobilizeazã mijloacele într-o ofensivã al cãrei obiectiv
primordial rãmâne, de regulã, victoria în alegeri şi numai rareori schimbarea regimului politic1).
Intr-o accepţiune largã, un partid politic reprezintã o grupare sau o asociaţie permanentã de
indivizi uniţi în mod liber între ei prin afinitãţi ideologice şi convingeri politice comune, creatã la
nivel teritorial pe baza unor principii stricte de organizare şi disciplinã, al cãrui scop, înscris într-un
program sau statut, constã în promovarea şi înfãptuirea în competiţia electoralã şi parlamentarã cu
alte partide, a unei anumite doctrine sau concepţii politice privind dezvoltarea şi conducerea unei
societãţi date.2)
Vorbind despre partidele politice, Lucreţiu Pãtrãşcanu arãta " Un partid fiind o grupare de
oameni care apãrã anumite interese de clasã şi luptã pentru puterea politicã, elementul
determinant pentru structura lui este natura intereselor pe care le reprezintã şi pentru satisfacerea
cãrora îşi desfãşoarã întreaga-i activitate. Interesele de clasã, prin conţinutul lor, determinã totodatã,
aderenţa sau lipsa de aderenţã a unui organism politic faţã de regimul social sau politic înlãuntru
cãruia lucreazã, dupã cum, tot asemenea, interesele îi fixeazã obiectivele pe care le urmãreşte şi
hotãrãsc mijloacele de care înţelege sã se foloseascã în atingerea lor în raport cu normele de drept
existente3)
In doctrinã se aratã cã limitarea partidelor la interesele de clasã este discutabilã. In prezent,
partidele politice sunt tot mai mult interesate sã atragã membrii şi simpatizanţi (alegãtori) din toate
straturile sociale, uniţi prin acelaşi ideal: satisfacerea unor interese individuale ale fiecãruia
prin progresul general al societãţii; Partidele care promit şi realizeazã acest ideal cuceresc, prin
suport electoral, puterea politicã4).
______________
1)
I. Muraru, op. cit. vol. I, p. 128
2)
Cristian Ionescu, op. cit., p. 313
3
Lucreţiu Pãtrãşcanu. Probleme de bazã ale României. Editura Socec, Bucureşti, 1944, p. 24
4)
Cristian Ionescu, op. cit. p. 316
Cât priveşte rolul social al partidelor politice se considerã cã acestea au trei funcţii:
64
a)funcţia electoralã, prin care partidele politice îşi propun candidaţii la funcţiile
eligibile în organisme reprezentative la nivelul central şi local, şi recruteazã prin programele lor
electorale aderenţi;
b)funcţia de formare a conştiinţei civice prin sensibilizarea cetãţeanului cu
problemele societãţii, ale responsabilitãţii şi rãspunderii civice, atât a celui care alege, cât şi a celui
care este ales sau numit pe funcţia publicã;
c)de a asigura un raport activ între guvernanţi şi guvernaţi, prin intermediul
parlamentarilor şi miniştrilor care fac parte dintr-un partid; astfel, aceştia îşi exercitã atribuţiile
conform legii dar şi în spiritul programelor politice ale partidului din care fac parte; aceasta nu
înseamnã sã se încalce legea în favoarea politicii partidului, ci în mod legal, sã promoveze iniţiative
legislative (guvernul) şi sã voteze legi (parlamentul) în concordanţã cu strategia partidului lor;
d)funcţia de conducere; partidele tind sã exercite chiar şi pe cale mediatã puterea
politicã, sã-şi asume prerogative de conducere; normal, aceastã funcţie trebuie exercitatã, aşa cum
am arãtat, prin intermediul legii elaborate potrivit Constituţiei.
In sistemele parlamentare, multe funcţii publice sunt ocupate de membrii partidelor ajunse la
putere, în timp ce în sistemele prezidenţiale pot fi numiţi miniştri, personalitãţi care nu aparţin
partidului victorios în alegeri.
La unele partide s-au constatat practici specifice clientelismului politic, în baza cãrora cei
care au "ajutat" în alegeri sunt numiţi pe funcţii publice, deşi nu au competenţa necesarã1), cum
sunt:
-înfiinţarea funcţiilor publice ca recompensã pentru anumite persoane şi nu ca
urmare a necesitãţilor impuse de interesele generale;
-desfiinţarea unor funcţii publice pentru a scoate din sistem persoanele
"incomode" şi înfiinţarea altor funcţii în raport de pretenţiile clientelei politice:
-încãlcarea sub diferite forme a principiului stabilitãţii funcţionarului public, prin
rotire, mutare, transfer, "promovare" pentru a face loc clientelei politice.
_____________________________
1)
S-a încercat şi se încearcã sã se justifice practicile clientelare prin aceea cã "trebuie sã existe o
continuã unitate de vederi şi de acţiune între guvern şi funcţionar, între ministru şi secretarul sãu
general, între ministru şi prefecţi etc., unitate cerutã de însãşi mersul afacerilor publice, cãci la ce
rezultat s-ar putea ajunge dacã ministru ar comanda într-un fel, iar funcţionarul inferior din cauza
deosebirilor de vederi şi mai ales de vederi politice ar executa în alt fel". Intr-o asemenea situaţie, se
pretinde cã autoritatea superioarã are neapãratã nevoie sã poatã revoca pe funcţionar fãrã sã fie
încãtuşatã de nici o rãspundere. Distinsul prof. An. Teodorescu a combãtut aceastã tezã afirmând cã,
"cerinţele unui sistem modern de administraţie, impun ca preocupãrile politice sã fie scoase cât mai
mult din exerciţiul autoritãţii administrative. Neajunsul nãscut din lipsa de unitate de vederi şi de
acţiune dintre autoritatea superioarã şi funcţionarii inferiori, în cazul când aceştia nu ar fi revocabili,
este fictiv cãci dacã ordinele date sunt legale, atunci cea dintâi are la îndemânã mijloacele de
constrângere prevãzute de lege împotriva funcţionarului sau, dacã ele sunt nelegale, atunci refuzul
de a le executa, al funcţionarului inferior este perfect legal."
An. Teodorescu citat de V. Dabu în "Teza de doctorat", Bucureşti, 1998, p. 114
"Clienţii" nu fac decât sã prolifereze corupţia politicã1), incompetenţa în exercitarea
funcţiilor primite, dezorganizarea serviciilor publice, prin înfiinţarea unor funcţii dupã interesele
clienţilor şi nu dupã cele generale, naţionale sau locale. Acest sistem al clientelismului politic este
favorizat de o defectuoasã reglementare a stabilitãţii funcţionarului public şi în mod deosebit a
responsabilitãţii acestuia. P. Alexandrescu Roman arãta cã un funcţionar bine pregãtit înlocuieşte
cinci funcţionari nepregãtiţi.2)
65
Având în vedere raportul dintre partide şi societate, putem vorbi de: monopartidismul,
bipartidismul şi multipartidismul.
1. Monopartidismul3) se caracterizeazã prin existenţa unui singur partid, care polarizeazã

toate celelalte forţe politice şi sociale sau chiar le incorporeazã, specific regimurilor monolitice,
totalitare şi care, de regulã, personificã puterea, o individualizeazã. Ca premise justificative sunt
invocate: cerinţa integrãrii naţionale, transformarea unicului partid într-un "creuzet al naţiunii", în
"centrul vital al întregii societãţi"; cerinţa mobilizãrii energiilor pentru modernizarea economicã şi
socialã; realizarea omogenizãrii sociale a "poporului unic" etc. Acest sistem prezintã avantajul de a
asigura stabilitatea guvernamentalã, având însã multe dezavantaje, în afara monotoniei politice şi a
platitudinii sufragiului, cum sunt: sistem politic predispus la imobilism; echipa executivã guvernând
fãrã concurenţã, nu va fi stimulatã iniţiativa, preocuparea pentru progres etc.; partidele de opoziţie
ajung sã fie simple grupuri de interese; opoziţia extraparlamentarã se îndreaptã împotriva partidului,
cu care ea însãşi se confundã, exprimându-se cel mai adesea ca fracţiune.
2. Bipartidismul poate fi "numeric - în sensul cã existã numai douã partide - sau "calitativ"-
adicã predominã numai douã partide. Efectul acestui sistem este alternanţa la putere. Bipartidismul
poate fi "rigid" (sistemul britanic), când şeful guvernului - adicã liderul partidului majoritar - este
sigur de fidelitatea membrilor sãi4) sau "suplu" (sistemul american), când cele douã partide nu
impun celor aleşi nici o disciplinã de vot.
De asemenea, el poate fi "perfect" când existã numai douã partide (ceea ce este o simplã
ipotezã de şcoalã), şi "imperfect" când, pe lângã cele "douã mari", existã şi alte partide mai mici".5)
In fine, poate fi un bipartidism "echilibrat", când alternanţa la putere se produce cu o
oarecare regularitate, sau "dominant" când, treptat dar ireversibil se alunecã spre un partid unic.
3. Multipartidismul, adicã situaţia în care existã mai mult de douã partide, repezintã
indiscutabil regula, dar cu o amploare variabilã; de exemplu, un numãr mare de partide era în
Austria, înainte de 1914, doar numai 4 în Scandinavia şi 3 în Belgia etc.
In România, dupã 1989, s-au înregistrat peste 200 de partide sau alte formaţiuni politice.
De regulã, un numãr mare de partide politice poate duce la: dezorientarea electoratului,
pulverizarea lui, minimalizarea temelor majore, diletantism, risipã financiarã şi altele. Pe de altã
parte se poate susţine cã dintr-o multitudine de partide apare mai uşor, noul, eficientul, progresul
etc.
____________
1)
V.Dabu. Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, p. 108-
150
2)
P. Alexandrescu-Roman. Rostul şcolilor de pregãtire a funcţionarilor publici, în Revista de Drept
Public, 1937, XII, p. 336
3)
De regulã regimurile politice caracterizate prin monopartidism degenereazã în regimuri totalitare.
Sunt şi excepţii cum ar fi Partidul Republican al Poporului fondat de Kemal Ataturk care a
funcţionat ca partid unic în Turcia între 1923-1946 şi care nu a devenit totalitar nici prin ideologie şi
nici prin structurã.
4)
Plastic şi picant se exprimã R.B..Schwartzenberg:"majoritatea parlamentarã şi guvernãmântul sunt
în situaţia trupelor faţã de statul major". R.B.Schwartzenberg, Socilogie politique. Edition
Montchrestien, Paris, 1971, p.387
5)
Adeseori, cel de al treilea "stricã jocul", impunând alianţe pentru asigurarea majoritãţii
parlamentare, de exemplu în Germania, Belgia. Se ajunge astfel la un sistem para-dualist "deux
partis et demis".
66
4. Grupurile de interese (pressure groups) sau grupurile de presiune sunt considerate ca fiind
"cea de a treia camerã" sau "guvernul invizibil", încât deşi ele nu-şi propun sã cucereascã
puterea, totuşi, o pot influenţa în fapt prin pressing-ul desfãşurat asupra ei, în interesul
membrilor lor. Aceste grupuri de presiune cuprind sfera celorlalte interese ce nu sunt vizate de
partidele politice, ceea ce evident nu îndreptãţesc afirmaţiile cã acestea reprezintã "poporul real".
Aceste grupuri de presiune nu reprezintã interesele generale, sintagmã legatã indisolubil de popor.
Nota definitorie a tuturor acestor organisme este sã exercite prin mijloacele care le stau la
dispoziţie (presã, literaturã, radio, televiziune, manifestãri publice etc.), presiuni asupra factorilor
politici, inclusiv influenţarea opiniei publice în sensul dorit de aceştia.
Existã o paletã foarte largã de organisme având caracterul unui grup de presiune, cum sunt
organismele confesionale, artistice, asociaţii feministe, de tineret, grupuri economice, financiare,
profesionale, umanitare, religioase, militare, etnice etc., care în activitatea lor ar trebui sã foloseascã
numai mijloace legale.
Expresia "lobby-hol" în limba englezã are semnificaţia politicã de "culoar al parlamentului"
şi "influenţarea parlamentarilor".
Uneori, fenomenul lobby indicã pe oricine care intenţioneazã sã influenţeze deciziile
puterilor (legislative, executive şi ale tribunalelor).
De multe ori lobby-ul, în sens negativ, este favorizat de lipsa de demnitate a parlamentarului
sau funcţionarului public, de incompetenţã sau de slãbiciune la electoratul mediatic, de faptul cã
sunt uşor influenţabili, toate acestea dând incoerenţã în activitatea lor politicã. Din nefericire, sunt
cazuri când lobby-ul se face plecând de la manipulãrile mas-media şi pânã la şantaj, blocãri de
drumuri publice sau finanţãri ilegale a unor partide
ori demnitari etc. In România, în prezent, legislaţia este deficitarã în prevenirea şi decelarea a ceea
ce este ilegal şi periculos, în folosirea unor mijloace ale lobby-ului.1)
In viaţa politicã a unui Stat grupurile de presiune pot juca un rol pozitiv sau negativ . Acesta
este şi motivul pentru care în unele state s-au adoptat legi referitoare la activitatea grupurilor de
presiune. Statele Unite au adoptat o lege privind lobby-ismul în anul 1946 (Federal Regulation of
Lobbying Act), prin care s-a stabilit obligaţia de a se înregistra numele şi raportul financiar de
cheltuieli ale oricãrei entitãţi care "solicitã, încaseazã sau primeşte bani ori alte bunuri de valoare
pentru a fi folosiţi în principal ca un sprijin în adoptarea sau abrogarea oricãrei legi de cãtre
Congresul Statelor Unite". O astfel de reglementare este o piedicã în calea corupţiei politice.
Dupã prof. I. Deleanu raporturile dintre grupurile de presiune şi partidele politice se pot
exprima într-una din urmãtoarele forme:
a)pe faţã sau ocult, partidele sunt dependente de grupurile de
interese.
b)dimpotrivã, grupurile de interese sunt dependente de partide.
c)grupurile de interese şi partidele interpenetreazã.
d)grupurile de interese şi partidele sunt, în principiu independente.
e)ele îşi partajeazã rolurile.
5. Sindicatele, în sens larg, pot fi considerate grupuri de interese, dar a cãror activitate, scop şi
mijloace sunt reglementate în mod expres de lege. Sindicatele nu trebuie sã vizeze scopuri politice.
Activitatea sindicatelor are un caracter pronunţat profesional.
Potrivit art. 9 din Constituţia României, sindicatele contribuie la apãrarea drepturilor şi la
promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor. In art. 7 al
Constituţiei Spaniei, sindicatele şi asociaţiile patronale "contribuie la apãrarea şi promovarea
intereselor economice şi sociale ce le sunt proprii". Fenomenul sindicalismului a fost generat de
aspiraţia clasei muncitoare de a i se recunoaşte şi respecta de cãtre guvernanţi şi asociaţiile
67
patronale, drepturi legate de raporturile de muncã: salarizare, concedii de odihnã, medicale,

pregãtire profesionalã, protecţia muncii, ajutoare de şomaj şi alte instrumente de protecţie socialã,
dreptul la grevã, la un program de muncã rezonabil, regimul de muncã în general, al femeilor,
tinerilor şi copiilor etc. Sindicatele se deosebesc de partidele politice prin aceea cã
ele nu vizeazã accesul la putere. Din nefericire, de multe ori, sindicatele nu cunosc şi nu
utilizeazã mijloacele legale de acţiune în soluţionarea problemelor lor profesionale, uzând tot mai
des de grevã, iar uneori de mijloace ilegale, ca blocarea drumurilor etc.
68

-Deosebirea dintre partide politice şi grupurile de presiune.
-Drepturile Statului şi interesele generale naţionale.
-Ce conferã legitimitate unui partid politic?
-Deosebirea dintre interesele generale naţionale şi interesele
unei clase sociale.
-Ce este lobby-ul şi care sunt mijloacele acestuia?
-Ce este clientelismul politic?
___________________________
1)
Potrivit art. 294 din Codul penal Carol al II-lea, comitea "delictul de intimidare a justiţiei şi se
pedepsea cu închisoarea corecţionalã de la unu la şase luni şi interdicţia corecţionalã de la unu la
doi ani, acela care participã la demonstraţii ori manifestaţii, în preajma sau în pretoriul instanţelor
judecãtoreşti, cu ocazia cercetãrii sau judecãrii unui proces , în scopul de a intimida sau înrâuri şi
influenţa orice fel judecata". Acest articol este abrogat din anul 1968. In prezent au fost cazuri când
asupra unor funcţionari publici (poliţişti, procurori, judecãtori, miniştri etc.) s-au declanşat "în presã
atacuri la persoanã pentru ai intimida sau chiar înlãtura din funcţie când aceştia în activitatea lor"
"loveau" legal în anumite interese.
BIBLIOGRAFIE
1.Ioan Muraru -Drept constituţional şi instituţii politice, Editura
Actam Bucureşti-1997,p.29-30, 287-304
2.Ioan Deleanu -Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat vol.I,
Editura Europa-1966, p.207-219
3.Cristian Ionescu -Drept constituţional şi instituţii politice, Vol. I,
Editura Lumina Lex, Bucureşti-1997, p. 90-104 şi
309-331;
4.Constantin G.Dissescu -Drept constituţional, Ed. Socec,Bucureşti, 1915, p.
771-783
5.Anibal Teodorescu -Noţiuni de Drept administrativ, Bucureşti 1915, p.
64-81
6.Paul Negulescu -Tratat de drept public, Editura Casa Scolilor,
7.Valericã Dabu- -Rãspunderea juridicã a funcţionarului public, Ed. Global Lex,
69
CAPITOLUL V
SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL ROMANIEI
I. A. Constituţie. Sistem constituţional.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul constituţie provine din substantivul latin
"constitutio" care înseamnã "aşezare cu temei" sau "starea unui lucru", inclusiv de structurã a
acestuia.
In Declaraţia francezã a drepturilor omului şi cetãţeanului din anul 1789, se aratã "Orice
societate în care garanţia drepturilor şi separaţia puterilor nu sunt asigurate, nu are constituţie." In
preambulul Constituţiei americane din 1787 se aratã "Noi, poporul american, în vederea formãrii
unei uniuni perfecte, stabilirii justiţiei, asigurãrii liniştii interioare, asigurãrii apãrãrii comune,
dezvoltãrii, bunãstãrii generale şi asigurãrii binefacerilor libertãţii pentru noi şi urmaşii noştri,
poruncim şi stabilim prezenta constituţie..."1). Observãm cã autorul constituţiei trebuie sã fie
poporul. Constituţia poate fi definitã în diferite forme şi din varii perspective: ea este un sistem de
norme fundamentale, esenţiale, principale şi prin aceasta, reluând cuvintele lui Ihering, ea este
"sora geamãnã a libertãţii"; Constituţia este un "pact social" între guvernaţi şi guvernanţi; ea este
actul prin care s-a naţionalizat puterea, dându-i-se conţinut conceptului de popor liber; este forma
prin care se tinde la "raţionalizarea puterii şi a statului"; este organizarea formei de guvern pe
care poporul suveran şi-o dã. Paul Negulescu a definit Constituţia ca fiind "principiile referitoare
la organizarea statului şi la raporturile de echilibru între diferite puteri ale statului, precum şi
drepturile". In concepţia lui Andre Hauriou, într-un sens foarte general, prin Constituţie se înţelege
ansamblul regulilor care administreazã organizarea şi funcţionarea statului. Un alt constituţionalist,
Benoit Jeanneau, defineşte constituţia, în sens material, ca ansamblul regulilor relative la
organizarea şi activitatea statului, iar în sens formal, ca documentul care reglementeazã
instituţiile şi care nu poate fi elaborat sau modificat decât dupã o procedurã diferitã de cea
folositã pentru alte reguli de drept.
Cristian Ionescu definind constituţia aratã cã Legea supremã a oricãrui stat - Constituţia
este un act politico-juridic fundamental, inspirat de o anumitã filozofie socialã şi adoptat de
naţiune sau în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de organizare şi de funcţionare
ale puterilor statului şi raporturile între acestea, principiile generale ale ordinii juridice a
societãţii, precum şi drepturile şi îndatoririle cetãţenilor, act care este adoptat şi modificat
potrivit unei proceduri speciale".
________________
1)
Ioan Muraru. Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami, Bucureşti, 1997,p. 45
Aceastã definiţie nu ar corespunde, constituţiilor octroiate, adicã "acordate" de altcineva
decât naţiunea sau poporul, precum şi în cazul statutelor sau pactelor constituţionale. Credem cã,
mai degrabã, aşa-zisele constituţii octroiate, statutele constituţionale sau pactele constituţionale, nu
sunt adevãrate constituţii, neexprimând voinţa poporului.
In opinia unuia dintre fondatorii constituţionalismului american James Madison, "scopul"
oricãrei constituţii politice este, ori trebuie sã fie, în primul rând, sã obţinã pentru guvernanţii care
posedã cea mai mare înţelepciune de a discerne şi cea mai înaltã însuşire de a conduce, binele
comun al societãţii iar, în al doilea rând, sã ia cele mai eficiente mãsuri de prevedere pentru a-i
pãstra pe aceşti virtuoşi cât timp exercitã conducerea.
Intr-o concepţie autentic democraticã, esenţa constituţiei constã în reflectarea politico-
juridicã a condiţiilor social-istorice existente într-o societate la un moment dat, precum şi a
intereselor generale, fundamentale ale naţiunii, privite din perspectiva procesului de cucerire
70
prin competiţie electoralã democraticã a puterii şi exercitarea acesteia pentru înfãptuirea

"binelui comun" al poporului.
Constituţia are un caracter politic.
Astfel, aceasta depinde şi de structura politicã a adunãrii constituţionale, ştiut fiind cã tezele
constituţionale sunt iniţial votate în adunarea constituantã, impunându-se votul majoritãţii
calificate. De asemenea , în faza a doua, Constituţia este votatã prin referendum, deci de
majoritatea populaţiei cu drept de vot. Astfel, interesul general instituit, reglementat şi apãrat prin
constituţie poartã amprenta celor douã majoritãţi, rezultate ale luptei politice atât din societate
cât şi dintre reprezentanţii acesteia.
Din punct de vedere al politologiei constituţia a fost definitã, de pildã, ca fiind ansamblul
normelor politice şi legale fundamentale care prescriu regulile de guvernare.1)
Din punct de vedere sociologic, constituţia reprezintã în esenţã un pact social (acord
raţional încheiat între oameni) intervenit între guvernanţi şi guvernaţi prin care acestora din urmã li
se garanteazã un sumum de drepturi în schimbul acceptãrii de cãtre ei a puterii de comandã şi a
dominaţiei la care sunt supuşi de guvernãmânt, fãrã, însã, ca acesta sã devinã tiranic. Respectarea
acordului este asiguratã printr-o infrastructurã instituţionalã (instituţiile politice şi autoritãţile
publice) organizatã pe principiul separaţiei puterilor şi al verificãrii lor reciproce (checks and
balances) - prevãzute, de asemenea, în constituţie.2)
___________________
1)
Jay M. Shafritz. Dictionary of American Government and Politics, Dorsey Press, Chicago, 1988,
p. 131
2)
Cristian Ionescu. Drept constituţional şi Instituţii Politice. Vol.I, Ed.Lumina Lex Bucureşti,1997,
p.114
Caracterul pactului social poate sã difere, dupã cum ne situãm pe poziţiile unei guvernãri
absolutiste sau dimpotrivã, a unei guvernãri democratice.
Prof. Tudor Drãgan precum şi prof. Ion Deleanu definesc constituţia ca fiind acea lege
care, având forţa juridicã superioarã celorlalte legi, reglementeazã în mod sistematic atât
principiile structurii social-economice cât şi cele ale organizãrii şi funcţionãrii statului bazat
pe aceasta, garanteazã material drepturile fundamentale, cetãţeneşti şi stabileşte datoriile
corespunzãtoare acestor drepturi.
Criticând aceastã definiţie, prof. Ioan Muraru aratã cã metoda enumerãrii principalelor
domenii pe care le reglementeazã Constituţia, în definirea acesteia este dificilã atunci când vom
defini unele constituţii cãrora le lipsesc unele elemente enumerate. De aceea, într-o definiţie este
necesar sã se punã accent pe elementele calitative care sã fie caracteristice tuturor tipurilor de
constituţie, sã evidenţieze clar locul sãu în sistemul de drept şi în subsistemul dreptului
constituţional. Astfel, prof. Ioan Muraru defineşte Constituţia ca fiind legea fundamentalã a
unui stat constituitã din norme juridice, investitã cu forţa juridicã supremã şi care
reglementeazã acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului.
Ne permitem sã completãm cã la aceastã definiţie ar trebui adãugat faptul cã în Constituţie
nu este urmãrit numai interesul general motiv al puterii politice a poporului, ci şi interesul
individual, respectiv drepturile şi libertãţile omului. Chiar forma de organizare a poporului vizeazã
realizarea interesului individual , începând cu ceea ce este general pentru toţi.
De aceea, credem cã o definiţie a Constituţiei ar fi: legea fundamentalã a unui stat
investitã cu forţa juridicã supremã şi care reglementeazã acele relaţii sociale fundamentale,
esenţiale pentru instaurarea, menţinerea, exercitarea puterii politice a poporului, precum şi
garantãrii drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale omului.
71
I.B. Trãsãturile constituţiei. Considerãm cã trãsãturile Constituţiei actuale

a României corespund pe deplin trãsãturilor unei constituţii democratice.
a)Constituţia este legea juridicã supremã în stat. Nu este o lege a fizicii sau matematicii,
ci este o lege juridicã, adicã o lege socialã, care exprimã voinţa poporului sub forma juridicã
supremã denumitã Constituţie. Caracterul de lege supremã rezultã în primul rând din domeniul de
reglementare care prezintã relaţiile sociale esenţiale pe care se fundamenteazã statul şi puterea
politicã a poporului în realizarea interesului general şi individual.
Caracterul de lege supremã rezultã şi din forţa juridicã supremã a normelor
constituţionale, care stau la baza tuturor celorlalte norme juridice. Toate normele juridice se
subordoneazã normelor constituţionale conform principiului ierarhiei actelor juridice.1)
b)Constituţia trebuie sã fie expresia voinţei suverane reale a poporului de a-şi stabili
rânduielile economice, sociale şi politice. Aceasta depinde de:
-corectitudinea alegerii membrilor Adunãrii Constituante, procedura alegerii şi a
votãrii;
-fidelitatea reprezentãrii voinţei poporului de cãtre majoritatea din Adunarea
Constituantã;
-exprimarea unui vot conştient de cãtre alegãtor în conformitate cu interesul general
şi individual;
-alegãtorul trebuie sã voteze în deplinã cunoştinţã de cauzã şi nu ca urmare a unei
manipulãri;
-sã existe o culturã socialã economicã şi politicã necesarã alegãtorilor în urmãrirea şi
realizarea intereselor lor.
Referitor la Constituţia României din 1991, prin alegerile desfãşurate pe baza Decretului
Lege nr. 92/1990, Parlamentul a fost investit sã se constituie, de drept, în Adunare Constituantã,
pentru ca, în termen de cel mult 18 luni de la constituirea ei, sã adopte noua Constituţie. Constituţia
a intrat în vigoare dupã votarea acesteia prin referendum în care 77,3% din alegãtori au votat
"pentru", aceastã lege fundamentalã în forma prezentatã.
c)Constituţia recepteazã şi revalorizeazã tradiţiile democratice ale statului şi societãţii
româneşti, asimilate - în condiţii concret istorice - experinţa constituţionalã şi valorile
democraţiei constituţionale ale celor mai avansate ţãri, precum şi standardele internaţionale ale
democraţiei;
d)Constituţia este opera unei puteri originare2), primare, iar forţa ei moralã se sprijinã pe
verdictul aprobativ al poporului.
e)Este Constituţia unei perioade de tranziţie, ceea ce, în parte, şi explicã existenţa unor
declaraţii de intenţii, a unor principii mai degrabã ideologice decât de drept pozitiv, a unor obligaţii
de mijloace alãturi de cele de rezultat, precum şi caracterul ei de "constituţie socialã" şi "constituţie
politicã"3)
f)Constituţia României - ca sistem de norme juridice fundamentale - îşi propune, în
ambianţa valorilor şi funcţiilor sistemului juridic internaţional sã comunice cu acesta. Spre
exemplu, potrivit art. 20 din Constituţie ________________
1)
Vezi pag.
2)
Puterea constituantã, originarã, primarã, necondiţionatã este acea putere chematã sã stabileascã o
nouã ordine juridicã.
3)
Ion Deleanu. Drept Constituţional şi instituţii politice. Tratat. Vol. II, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1996, p. 97
"Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor, vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţã cu Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu
celelalte tratate la care România este parte. Dacã exista neconcordanţã între pactele şi tratatele
72
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au
prioritate reglementãrile internaţionale."
Este de observat cã este vorba numai de neconcordanţa dintre legile interne (şi nu
Constituţia), pe de o parte, şi pe de altã parte pactele şi tratatele la care România a aderat. Aceastã
neconcordanţa reglementatã trebuie sã fie numai în domeniul drepturilor fundamentale ale
omului. In alte domenii au prioritate legile interne, potrivit Constituţiei. Pactele şi tratatele
ratificate de Parlamentul României fac parte din dreptul intern (art. 11 din Constituţie).
g)Constituţia României este o constituţie realã şi realistã, pusã sub semnul efectivitãţii şi
al posibilitãţilor economice şi sociale în devenire, ceea ce rezultã din îmbinarea unor norme
imperative sau norme vocative.1)
h)Constituţia României nu este rigidã, ea poate fi revizuitã în condiţiile strict prevãzute în
art. 146-148 din Constituţie. Revizuirea nu poate viza caracterul naţional, independent, unitar şi
indivizibil al Statului român, forma republicanã de guvernãmânt, integritatea teritoriului,
independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficialã sau suprimarea drepturilor şi libertãţilor
fundamentale.
I.C. Controlul constituţionalitãţii legilor în România
Necesitatea controlului constituţionalitãţii legilor derivã în primul rând din principiul

separaţiei puterilor al egalitãţii cooperãrii şi controlului reciproc al acestora. In al doilea rând,
Constituţia fiind legea fundamentalã în stat, toate celelalte legi trebuie sã fie conforme, potrivit
principiului supremaţiei Constituţiei prevãzut în art. 51 din Constituţie.
Ordonanţa Guvernului, legea ordinarã aprobatã de jumãtate plus unul din membrii prezenţi
ai celor douã Camere şi legile organice aprobate cu votul majoritãţii membrilor fiecãrei camere au
putere juridicã inferioarã Constituţiei, datoritã procedurii de elaborare, de aprobare şi în mod
deosebit al modului de reprezentare a poporului, de cei care le voteazã. Viaţa a demonstrat cã existã
riscul ca aceste acte normative sã cuprindã dispoziţii care sã fie contrare Constituţiei, fapt ce nu
poate fi tolerat. Ca urmare este necesar controlul constituţionalitãţii legilor şi a ordonanţelor
Guvernului.
_____________________
1)
In doctrinã se vorbeşte de constituţii fictive, retorice, propagandistice, inutile. I. Deleanu op. cit.
p. 98
Constituţia României încredinţeazã controlul constituţionalitãţii legilor unei autoritãţi
publice autonome, denumitã Curtea Constituţionalã. Aceasta este formatã din 9 judecãtori
numiţi pentru o duratã de 9 ani, fãrã posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, 3 de cãtre
Camera Deputaţilor, 3 de cãtre Senat şi 3 de cãtre Preşedintele României. Preşedintele Curţii
Constituţionale este ales dintre judecãtorii Curţii, de cãtre aceştia, prin vot secret, pentru o perioadã
de 3 ani.
Trebuie observat cã activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai controlul
constituţionalitãţii legilor, ci cuprinde şi alte domenii desigur în strânsã legãturã cu aplicarea şi
respectarea Constituţiei.
De aceea, având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor Curţii Constituţionale, precum
şi procedurile potrivit cãrora îşi realizeazã aceste atribuţii ea poate fi consideratã autoritate publicã
politico-jurisdicţionalã independentã. Caracterul politic rezultã din modul de desemnare a
membrilor Curţii Constituţionale, precum şi din natura unor atribuţii; caracterul jurisdicţional
rezultând din principiile de organizare şi funcţionare, independenţa şi inamovibilitatea judecãtorilor
precum şi din alte atribuţii şi proceduri. Sunt de asemenea interesante pentru caracterizarea Curţii
Constituţionale dispoziţiile legale potrivit cãrora aceasta este unica autoritate jurisdicţionalã
73
constituţionalã din România, este independentã faţã de orice altã autoritate publicã, iar
competenţa sa nu poate fi contestatã de nici o autoritate publicã.
In sfera controlului de constituţionalitate intrã urmãtoarele acte: legile ca acte juridice ale
Parlamentului; iniţiativele de revizuire a Constituţiei; regulamentele Parlamentului; ordonanţele
guvernului; iniţiativele legislative populare.
Cât priveşte legile se disting douã situaţii exprimate printr-un control prealabil şi printr-un
control posterior.
Controlul prealabil normal se exercitã asupra legilor votate de cãtre Parlament, dar înaintea
promulgãrii lor de cãtre Preşedintele României.
Curtea Constituţionalã efectueazã controlul de constituţionalitate numai la sesizarea uneia
dintre autoritãţile publice prevãzute de cãtre Constituţie, şi anume: preşedintele României,
preşedinţii celor douã camere, Guvernul, Curtea Supremã de Justiţie, cel puţin 50 de deputaţi sau
cel puţin 25 de senatori. Ca atare este exclus controlul din oficiu, aceasta find o garanţie contra
unui eventual abuz de putere din partea Curţii Constituţionale.
Cea de a doua situaţie, priveşte controlul posterior al constituţionalitãţii legilor (priveşte
deci legile intrate în vigoare), iar acest control se realizeazã pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate ce poate fi ridicatã numai în cadrul unui proces judiciar. In legãturã cu acest
control trebuie sã reţinem cã, potrivit Legii privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale art. 23 pct. 3, nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a cãror
constituţionalitate a fost stabilitã pe calea controlului prealabil, prevãzutã de art. 145 (1) din
Constituţie. Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu juridic ce permite accesul
cetãţenilor la Curtea Constituţionalã, atunci când într-un proces la instanţele judecãtoreşti se
pretinde cã li s-a încãlcat un drept sau un interes legitim printr-o lege pe care o apreciazã ca fiind
contrarã Constituţiei. Dosarul în cauzã se trimite de instanţa judecãtoreascã la Curtea
Constituţionalã pentru a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate şi apoi în funcţie de
Decizia Curţii Constituţionale, instanţa judecãtoreascã va judeca şi se va pronunţa în dosarul
respectiv. Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii.
Iniţiativa de revizuire a Constituţiei exprimatã în limitele dispoziţiilor art. 146 şi 148 din
Constituţie este şi ea supusã controlului de constituţionalitate. In legãturã cu aceastã atribuţie a
Curţii Constituţionale s-ar putea crede cã este un paradox, din moment ce o iniţiativã de acest gen
este prin ea însãşi "contrarã" Constituţiei, atâta timp cât urmãreşte modificarea unor prevederi ale
acesteia.
De aceea, aceastã atribuţie trebuie analizatã prin coroborare cu textele din Constituţie care
privesc revizuirea Constituţiei, Curţii Constituţionale revenindu-i misiunea nu de a împiedica
iniţiativele de modificare ci de a se pronunţa dacã ele sunt fãcute cu respectarea art. 146 şi desigur,
cu respectarea art. 148 unde sunt prevãzute limitele revizuirii, deci numai din punct de vedere
procedural constituţional.
Ca atare, o interpretare sistematicã a dispoziţiilor constituţionale permite o clarã determinare
a dimensiunilor juridice ale acestei atribuţii.
Regulamentele Parlamentului sunt şi ele supuse controlului de constituţionalitate. Vom
observa mai târziu cã practic existã trei categorii de regulamente: regulamentul şedinţelor comune
şi regulamentele celor douã Camere.
Ordonanţele Guvernului. Potrivit art.114 din Constituţie, Guvernul poate fi abilitat de
cãtre Parlament, printr-o lege specialã, sã emitã ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor
organice. De asemenea, în cazuri de urgenţã, Guvernul poate emite Ordonanţe de Urgenţã în
domeniul legilor organice sau ordinare. Atât ordonanţele de urgenţã, cât şi ordonanţele ordinare ale
Guvernului produc efecte juridice din momentul publicãrii, pânã în momentul respingerii sau
aprobãrii prin lege de cãtre Parlament. Aceste ordonanţe conţin de fapt norme cu putere de lege,
74
instituţia ca atare fiind cunoscutã în teorie şi legislaţie ca delegare legislativã. Aşa stând lucrurile,
este firesc ca şi ordonanţele sã fie supuse controlului de constituţionalitate, aceasta realizându-se
însã prin procedeul excepţiei de neconstituţionalitate.
Iniţiativele legislative populare. Aşa cum vom explica la procedura de elaborare a legii,
iniţiativa legislativã poate avea un numãr de cel puţin 250.000 de cetãţeni cu drept de vot, cu
respectarea desigur a unor reguli constituţionale.
Verificarea respectãrii acestor reguli constituţionale în cazul iniţiativei legislative populare,
revine Curţii Constituţionale.
In afara controlului constituţionalitãţii legilor, regulamentelor, ordonanţelor, Curţii
Constituţionale îi revin şi alte atribuţii. Prin aceste atribuţii Curtea este împuternicitã sã se pronunţe
asupra constituţionalitãţii unor acţiuni sau mãsuri întreprinse de cãtre unele autoritãţi publice
situate la înalte nivele statale.
O astfel de atribuţie este aceea de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea
Preşedintelui României şi de confirmare a rezultatelor sufragiului.
O altã atribuţie este constatarea existenţei împrejurãrilor care justificã interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului
şi Guvernului. In anumite situaţii clar stabilite prin Constituţie, apare necesarã asigurarea
interimatului în funcţia de Preşedinte al României, deoarece titularul nu mai poate exercita
prerogativele de conducere. Constatarea împrejurãrilor care justificã interimatul, adicã aceastã
soluţie provizorie care asigurã continuitatea funcţiei, revine Curţii Constituţionale.
Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfãşurarea
referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia. Potrivit Constituţiei referendumul se
poate organiza în urmãtoarele situaţii: la cererea Preşedintelui României, dupã consultarea
Parlamentului, în probleme de interes naţional; pentru demiterea Preşedintelui României; pentru
aprobarea revizuirii Constituţiei. Intr-o interpretare corectã a articolului 2 din Constituţie, nu pot fi
excluse şi alte situaţii de referendum.
Curţii Constituţionale îi revine şi atribuţia de a veghea la respectarea procedurii
referendumului.
Rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, este
de competenţa Curţii Constituţionale.
Partidele politice îşi gãsesc reglementarea constituţionalã în articolele 1 al. 3, care declarã
pluralismul politic drept valoare supremã şi o garanteazã în art. 8, care dezvoltând art. 1 pct. 3,
defineşte scopul activitãţii partidelor politice, în art. 37, care reglementând dreptul de asociere
stabileşte ce partide sunt sau pot deveni neconstituţionale, precum şi persoanele care nu pot face
parte din partidele politice.
Potrivit art. 37 din Constituţie, sunt neconstituţionale partidele sau organizaţiile care prin
scopurile lor ori prin activitatea lor, militeazã împotriva pluralismului politic, a principiilor statului
de drept ori a suveranitãţii, a integritãţii sau a independenţei României. Constatarea
neconstituţionalitãţii unui partid politic revine Curţii Constituţionale.
Efectele juridice ale Deciziilor Curţii Constituţionale.
Analiza efectelor juridice ale actelor Curţii Constituţionale trebuie efectuatã ţinând cont
dacã suntem în prezenţa unui control prealabil sau posterior, ori în situaţia exercitãrii altor atribuţii.
Deciziile emise în exercitarea atribuţiilor prevãzute de art. 144 literele "a" şi "b" din
Constituţie prin care se constatã neconstituţionalitatea legilor înainte de promulgarea lor, sau
neconstituţionalitatea iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, se trimit Parlamentului care se
pronunţã potrivit Constituţiei asupra acestora.
Cât priveşte legea, dacã ea este adoptatã în aceeaşi formã cu votul a cel puţin douã treimi
din numãrul membrilor fiecãrei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlãturatã, iar
75
promulgarea devine obligatorie. Ca atare într-o asemenea situaţie, decisiv este votul
Parlamentului, efectele deciziei Curţii Constituţinale obligând doar la reexaminarea legii în
discuţie. Decizia Curţii Constituţionale are valoarea unui veto suspensiv şi se poate impune aici
prin soliditatea argumentaţiei juridice şi prin receptivitatea de care dau dovadã parlamentarii.
Cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei, decizia Curţii Constituţionale nu poate
depãşi forţa juridicã a unui aviz în procedura de modificare a legii fundamentale.
In situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia Curţii
Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice în cauzã. Dacã se
decide cã prevederea legalã în cauzã este neconstituţionalã, ea nu mai poate fi aplicatã în cauza
respectivã, procesul judecându-se la instanţele judecãtoreşti cu luarea în consideraţie a acestei noi
realitãţi juridice. Ca atare, decizia Curţii Constituţionale paralizeazã efectele juridice ale
normei juridice contestate în procesul concret în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.
Aşa stând lucrurile, Legea nr. 47/1992 stabileşte cã decizia definitivã prin care se constatã
neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe constituie temei legal pentru rejudecarea
cauzei, la cererea pãrţii care a invocat excepţia de neconstituţionalitate într-un proces civil (art. 26
al. 1) şi cã în procesele penale aceastã decizie constituie temei legal pentru rejudecarea cauzelor în
care condamnarea s-a pronunţat pe baza pevederii legale declarate ca neconstituţionale.(art. 26 al.
2).
Se poate observa cã deciziile Curţii Constituţionale, în aceste situaţii, nu au ca efect
scoaterea prevederii legale din legislaţie, ci neaplicarea sa în cazul concret. Prevederea legalã
rãmâne deci în legislaţie, situaţie cãreia trebuie sã i se gãseascã o soluţie, pentru cã, deşi în vigoare,
aceastã prevedere nu se va putea aplica în viitor. De aceea, legea obligã Curtea Constituţionalã
sã comunice asemenea decizii atât celor douã Camere ale Parlamentului cât şi Guvenului. Prin
aceasta, autoritãţile publice competente în procesul de legiferare sunt înştiinţate de situaţia produsã
pentru a lua mãsurile ce se impun (abrogare, modificare etc.).
Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea ordonanţelor Guvernului, au
aceleaşi efecte juridice ca şi deciziile date în judecarea excepţiei de neconstituţionalitate a legii.
Efectele juridice ale deciziei Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea unui partid
politic constau în radierea partidului politic din evidenţa partidelor legal constituite.
Cât priveşte efectele juridice ale altor hotãrâri ale Curţii Constituţionale, ele trebuie
apreciate nuanţat, în funcţie de situaţiile în care intervin. Astfel, ele nu pot depãşi efectele juridice
ale unui aviz dacã intervin în exercitarea atribuţiilor de la art. 144 lit. "e", "g" şi "h", adicã pentru
constatarea existenţei împrejurãrilor care justificã interimatul, cele privind contenciosul electoral şi
cele privind îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative populare.
In fine, aşa cum am mai arãtat, în exercitarea atribuţiei de la art. 144 din Constituţie, Curtea
Constituţionalã emite hotãrâri, iar potrivit Legii electorale aceste hotãrâri sunt definitive.
I.D. România, stat naţional, unitar şi indivizibil.
Sub aspectul structurii de stat, România se prezintã ca un stat unitar. Astfel, pe teritoriul
României este organizatã o singurã formaţiune statalã. De aici, drept consecinţã, decurge existenţa
unui singur rând de autoritãţi publice centrale: un singur Parlament, un singur Guvern şi un singur
for judecãtoresc suprem.
Cetãţenii au o singurã cetãţenie, cetãţenia românã. Dupã 1989 s-a reglementat şi
responsabilitatea de a avea dublã cetãţenie. Teritoriul ţãrii este organizat în unitãţi administrativ-
teritoriale (judeţene, oraşe şi comune), iar autoritãţile publice din aceste unitãţi sunt subordonate
uniform, faţã de cele centrale.
Intreaga organizare statalã este stabilitã prin Constituţie.
76
Caracterul naţional al statului unitar român exprimã unul din elementele constitutive ale
acestuia, ştiut fiind cã, în accepţiunea largã, statul este constituit din trei elemente: teritoriu,
populaţie (naţiune) şi suveranitate (puterea organizatã statal). Se preferã, însã, în contextul
explicãrii caracteristicilor statului termenul naţional, pentru cã, din punct de vedere riguros
ştiinţific, naţiunea este elementul constitutiv al statului, ea putând fi definitã ca populaţia de ieri,
de azi şi de mâine. Naţiunea exprimã istoria, continuitatea şi mai ales comunitatea spiritualã şi
materialã. In populaţie, de regulã distingem trei categorii şi anume: cetãţenii, strãinii şi apatrizii,
ori aceste douã categorii de la urmã nu sunt încorporate în categoria naţiune.
Formarea statului român ca stat naţional unitar, este rodul unui proces istoric îndelungat,
proces dominat de lupta poporului român pentru unitate şi independenţã, pentru eliberarea naţionalã
şi socialã. Formarea statului naţional român a fost mult timp întârziatã deoarece în aceastã parte a
Europei capitalismul s-a dezvoltat mult mai târziu şi mai lent decât în apus. La aceasta s-a adãugat
jugul strãin, îndeosebi cel otoman.
Un moment important în formarea statului naţional unitar român l-a constituit unirea
Moldovei cu Tara Româneascã în anul 1859. Desãvârşirea statului naţional unitar român s-a realizat
în anul 1918 prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Formarea statului
naţional unitar român a fost opera întregului popor, a întregii naţiuni.
Forma unitarã corespunde conţinutului statului precum şi compoziţiei naţionale a poporului
român.
De aceea, Constituţia României stabileşte, prin articolul 1, cã România este stat naţional,
suveran, independent, unitar şi indivizibil.
In decursul istoriei, anterior formãrii statului naţional unitar, pe teritoriul ţãrii, alãturi de
români s-au aşezat maghiari, evrei, ţigani şi germani, precum şi într-un numãr mai mic oameni de
alte naţionalitãţi. Aceştia au muncit şi luptat alãturi de români, au suferit împreunã cu români şi se
bucurã astãzi de drepturi egale cu românii. Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român,
caracter exprimat încã de Constituţia din anul 1866, acesta priveşte toate cele trei elemente
constitutive ale statului, precum şi pe fiecare dintre ele. Nici unul dintre cele trei elemente, teritoriu,
populaţie şi suveranitate, nu poate fi împãrţit în sensul de a fi sub stãpânirea altor state.
I.E. România, stat suvern şi independent
Inţelegerea suveranitãţii de stat a României impune o succintã prezentare a noţiunii de

suveranitate. Pentru explicarea suveranitãţii este necesarã luarea în consideraţie a cel puţin trei
probleme teoretice şi anume: evoluţia istoricã a conceptului de suveranitate, existenţa a trei noţiuni
care, deşi se gãsesc într-o strânsã corelaţie, sunt totuşi noţiuni distincte şi anume suveranitatea
poporului, suveranitatea naţionalã, suveranitatea de stat şi problema titularului suveranitãţii.
Suveranitatea, ca atribut al statului, a apãrut odatã cu apariţia acestuia, dar ideile şi concepţiile
despre suveranitate apar mult mai târziu, ele fiind situate spre sfârşitul Evului Mediu. Se considerã
cã primul care a clarificat conceptul de suveranitate a fost Jean Bodin (1530-1595) în cunoscuta sa
lucrare "Les sixs livres de la Republique" (1576), care, considerând suveranitatea de origine divinã,
a definit-o ca puterea supremã absolutã a statului, inalienabilã, constantã, imprescriptibilã şi
indivizibilã.
In decursul istoriei s-au emis numeroase concepţii, opinii diferite asupra suveranitãţii,
mergându-se de la afirmarea şi justificarea suveranitãţii, ca realitate şi principiu, la negarea
suveranitãţii, la considerarea suveranitãţii ca ceva învechit, demodat, şi mai mult chiar pânã la
considerarea suveranitãţii ca sursã a conflictelor dintre state.
77
Uneori, în doctrina juridicã mai veche, suveranitatea era consideratã unul şi acelaşi lucru cu
puterea de stat. Problemã de mare importanţã şi actualitate, suveranitatea de stat se impune şi astãzi
ca una din marile realitãţi ale lumii contemporane.
Ideea de bazã ce trebuie subliniatã este aceea cã, în decursul istoriei conceptul de
suveranitate a evoluat în funcţie de scopurile societãţii, de interesele şi valorile ce trebuiau
protejate. Conţinutul suveranitãţii se deosebeşte de la o orânduire socialã la alta, deoarece chiar
aceste orânduiri se deosebesc între ele. Aşa cum se subliniazã în literatura juridicã, conţinutul
suveranitãţii, adicã domeniile în care se exercitã, s-au extins de la politic la economic, cu precizarea
cã însuşi politicul şi-a schimbat în timp semnificaţia.
Precum observãm, în stabilirea conceptului de suveranitate trebuie explicate şi alte douã
noţiuni des întâlnite în literatura juridicã şi mai ales în cea politicã, şi anume suveranitatea
poporului şi suveranitatea naţionalã.
Prin suveranitatea poporului se înţelege dreptul poporului de a decide asupra sorţii
sale, de a stabili linia politicã a statului şi alcãtuirea organelor lui, precum şi de a controla
activitatea acestora. In societatea în care puterea de stat aparţine real întregului popor,
suveranitatea poporului se identificã cu suveranitatea de stat. Suveranitatea poporului legitimeazã
dreptul acestuia la insurecţie, atunci când s-au epuizat toate mijloacele legale.
Prin suveranitatea naţionalã se înţelege dreptul la autodeterminare şi la dezvoltarea
independentã a fiecãrei naţiuni, care îi aparţine fie cã posedã sau nu o organizaţie proprie de
stat.
Bineînţeles cã atunci când naţiunea s-a constituit într-un stat suveran şi independent,
suveranitatea naţionalã se identificã cu cea de stat.
Apare, evidentã credem noi, atât deosebirea, cât şi legãtura între suveranitatea de stat, pe de
o parte şi suveranitatea naţionalã, pe de altã parte. Se observã cã numai suveranitatea de stat este
o caracteristicã generalã a puterii de stat. Realitatea cã deseori aceste trei noţiuni se regãsesc
înmãnuchiate într-una singurã, atotcuprinzãtoare, nu ne poate duce la ideea negãrii existenţei a trei
noţiuni distincte.
In aceastã categorie de definiţii, suveranitatea de stat este consideratã a fi acea
caracteristicã a puterii de a fi supremã pe teritoriul statului şi independentã faţã de orice
putere strãinã, caracteristicã exprimatã în dreptul statului de a-şi rezolva liber treburile
interne şi externe, cu excluderea oricãrui amestec al altor state şi cu respectarea drepturilor
corespunzãtoare ale acestora şi a regulilor generale admise ale dreptului internaţional. Se
adaugã deci la supremaţie şi independenţã obligaţia respectãrii drepturilor altor state şi a
normelor şi principiilor dreptului internaţional.
Este foarte adevãrat cã din modul cum sunt formulate aceste definiţii nu reiese întotdeauna
în mod expres cã este vorba de douã condiţii alãturate, supremaţie şi independenţã, dar o asemenea
interpretare este posibilã. Cei care definesc suveranitatea în modul mai sus arãtat, pleacã de la ideea
reciprocitãţii în relaţiile dintre state. Se aratã, corect de altfel, cã suveranitatea exclude arbitrariul,
încãlcarea suveranitãţii altor state, cã ea nu trebuie sã fie un privilegiu al statelor mari şi puternice în
dauna altor state. Statul suveran este obligat sã respecte drepturile altor state, normele unanim
admise ale dreptului internaţional, sã respecte principiul legalitãţii suverane a statelor.
Menţionarea, însã, în definiţia suveranitãţii de stat a obligaţiei de a respecta drepturile
altor state, precum şi normele dreptului internaţional, poate fi interpretatã în sensul de condiţii
pentru existenţa suveranitãţii ceea ce este, bineînţeles criticabil. Pentru cã aşa cum se aratã în
literatura de specialtate, practica internaţionalã a cunoscut exemple de încãlcare a drepturilor
statelor din partea unor state puternice, dar aceasta nu poate duce la concluzia cã, aceste state care
au încãlcat drepturile altora nu sunt suverane.
78
Un al doilea mod de definire al suveranitãţii este acela în care nu sunt reţinute în definiţie, ca
elemente constitutive ale suveranitãţii, obligaţiile de respectare a dreptului internaţional şi a
drepturilor altor state. Nu înseamnã însã cã aceşti autori nu dau importanţa cuvenitã egalitãţii
suverane a statelor, reciprocitãţii în viaţa internaţionalã, normelor şi principiilor dreptului
internaţional.
I.F. România, stat de drept, democratic şi social
a) România este un stat de drept, se aratã în Constituţie. Statul de drept, ca teorie şi realitate,
s-a impus mult mai târziu în istoria societãţii, în principiu ,atunci când s-a considerat cã şi
autoritãţile publice, guvernanţii trebuie sã se supunã unor reguli juridice. Este evident cã
statul de drept a apãrut ca o replicã datã statului despotic. Juriştii clasificã statele în: statul de
drept, în care guvernanţii sunt supuşi regulilor juridice şi statul despotic în care guvernanţii sunt
scutiţi de a respecta regulile juridice. Si astãzi, sau poate astãzi mai mult ca oricând, sunt de
actualitate cuvintele inegalabilului Leon Duguit, cuvinte ce trebuie menţionate în integralitatea lor
"Statul, fãcând legea, este obligat sã o respecte, atât timp cât ea existã. El o poate modifica sau
abroga; dar atâta timp cât ea existã, el nu poate face un act contrar, un act administrativ sau
jurisdicţional decât în limitele fixate prin aceastã lege şi astfel statul este un stat de drept.
Statul, în virtutea aceleiaşi idei este justiţiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte
într-un proces; el poate fi condamnat de proprii sãi judecãtori, şi este ţinut ca un singur
particular de a executa sentinţa prezentatã împotriva sa." Ca orice concept juridic şi cel de "stat
de drept" a cunoscut amplificãri şi perfecţionãri. Fãcându-se cuvenitele diferenţieri dintre statul
legiuitor, statul administrator şi statul judecãtor, trebuie sã reţinem cã statul de drept nu se
confrundã cu principiul legalitãţii, el este mai mult decât atât. Statul de drept rãmâne o simplã teorie
dacã nu este constituit dintr-un sistem de garanţii (inclusiv juridice) care sã asigure reala
încadrarea a autoritãţilor publice în coordonatele dreptului. Statul de drept trebuie efectiv sã se
autolimiteze prin drept, în toate cele trei ipostaze în care, aşa cum am vãzut poate apare. Chiar
dacã se poate discuta mult încadrarea statului legiuitor (autoritãţile legislative), în aceste
coordonate, soluţiile corecte, teoretice şi practice, pot fi gãsite prin luarea în consideraţie a
mijloacelor de exercitare a suveranitãţii naţionale şi a supremaţiei constituţiei. Ca atare statul de
drept are un conţinut complex şi în acest sens se considerã cã suntem în prezenţa unui stat de drept
acolo unde: domnia dreptului este evidentã; conţinutul acestui drept valorificã la dimensiunile lor
reale drepturile şi libertãţile cetãţeneşti; se realizeazã echilibrul, colaborarea şi controlul
reciproc al puterilor publice (autoritãţilor publice); se realizeazã accesul liber la justiţie.
b) România este un stat democratic. Democraţia poate fi examinatã din multe unghiuri şi de
aici multitudinea de definiţii, explicaţii. Caracterul democratic al statului trebuie sã le înmãnucheze
pe toate. Caracterul democratic al statului înseamnã cã autoritãţile publice se întemeiazã pe voinţa
poporului, exprimatã prin alegeri libere şi corecte. De asemenea, implicã proclamarea şi
garantarea libertãţilor publice. Totodatã democraţia implicã: un sistem pluralist,
responsabilitatea guvernanţilor, obligaţia lor de a se conforma legilor, exercitarea imparţialã a
justiţiei de cãtre judecãtorii independenţi şi inamovibili. Democraţia are ca fundament
respectarea fiinţei umane şi a statului de drept. Caracterul democratic al statului şi statul de drept se
implicã şi se impun reciproc. Aceste trãsãturi se pot regãsi acolo unde echilibrul puterilor este
realizat, unde supremaţia constituţiei este asiguratã. Pentru cã, în fond, democraţia poate fi definitã
şi ca domnia dreptului legitim.
c) România este un stat social. Acest caracter rezultã atât din natura statului cât şi mai ales din
funcţiile sale. Statul modern poate şi trebuie sã imprime tuturor acţiunilor economice , politice,
culturale, un conţinut social, fundamentat pe valori etice şi umane care sã creeze terenul fertil
79
exprimãrii reale a personalitãţii cetãţenilor, a drepturilor şi libertãţilor lor, a şanselor lor egale.
Statul social nu poate fi un simplu partener de afaceri, un simplu observator, ci un participant care
trebuie sã intervinã, trebuie sã aibã iniţiativã şi mai ales sã ia mãsuri care sã asigure realizarea
binelului comun. El trebuie sã protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin şi de şansã, trebuie
sã sprijine sectoare economice aflate în crizã dar care sunt indispensabile promovãrii unui
trai civilizat, trebuie sã asigure funcţionarea unor servicii publice de protecţie şi intervenţie
socialã. Inţelegerea caracterului social al statului ne permite explicarea sensului şi dimensiunilor
unor prevederi constituţionale, precum cele din: art. 32 privind garantarea dreptului la învãţãturã:
art. 33 privind obligaţia statului de a lua mãsuri pentru asigurarea igienei şi sãnãtãţii publice: art. 38
privind protecţia socialã a muncii; art. 43 privind obligaţia statului de a lua mãsurile necesare
asigurãrii unui nivel de trai decent cetãţenilor; art. 45 privind protecţia copiilor şi tinerilor şi art. 46
privind protecţia persoanelor handicapate.
II. Elementele constitutive ale statului român
Ca orice stat unitar elementele constitutive ale statului sunt: teritorial, populaţia şi puterea
politicã suveranã.
Puterea politicã suveranã este organizatã în cadrul unui sistem, denumit sistemul
instituţional al puterii. Teritoriul statului are o anumitã organizare în raport cu structura
administrativã şi politicã a statului, în vederea înfãptuirii conducerii de stat în mod unitar pe
întreaga ţarã, potrivit cu sarcinile şi funcţiile statului.
II.A. Organizarea administrativã a teritoriului
Astfel, precum se subliniazã în literatura juridicã, în organizarea administrativã a

teritoriului, elementul unic este teritoriul deoarece el face obiectul organizãrii în unitãţi.
Teritoriul fiind una din bazele organizãrii puterii de stat, definiţia trebuie sã exprime diferenţa dintre
teritoriu şi organizarea puterii de stat, mai mult, populaţia nu constituie în totalitatea ei o bazã a
organizãrii puterii de stat, deoarece nu toatã populaţia participã la conducerea de stat, la aceasta
participând numai cetãţenii.
Iar cetãţenii nu pot fi reţiunţi în definiţii, deoarece cetãţenia nu este specificã conduceri de
stat în diferitele unitãţi administrativ teritoriale, ci ea este specificã exercitãrii puterii de stat atât pe
planul întregii ţãri, cât şi pe acela al unitãţilor administrativ teritoriale.
Se mai pot adãuga, bineînţeles, şi alte considerente în sprijinul tezei cã organizarea
administrativã a teritoriului este delimitarea teritoriului în unitãţi. Vom aminti astfel cã, art. 3(3) din
Constituţie, precum şi dispoziţiile legale în materie stabilesc cã "Teritoriul ... este organizat în
unitãţi administrativ teritoriale..." (s.n.). Credem cã definirea organizãrii administrative a teritoriului
în sensul primei opinii duce la diminuarea nejustitificatã a rolului şi importanţei teritoriului ca bazã
distinctã a organizãrii puterii. Este îndeobşte admis cã teritoriul constituie cadrul natural,
geografic, al organizãrii puterii de stat, el determinã fizic existenţa statului şi cã nu poate exista un
stat dacã nu existã un teritoriu pe care acest stat sã fie organizat. De pildã, lupta palestinienilor
pentru redobândirea teritoriului statului Palestina. In aprecierea rolului teritoriului trebuie sã se
plece de la apreciere ştiinţificã, exactã, a corelaţiilor sale cu puterea.
Consideraţiunile sale expuse nu pot duce însã la neglijarea rolului populaţiei în realizarea
organizãrii administrative a teritoriului. Dacã organizarea administrativã a teritoriului este
delimitarea acestuia în unitãţi, populaţia este un criteriu ce este luat în seamã alãturi de alte criterii
(economic, naţional, social, cãi de comunicaţie etc.). Delimitarea însã este teritorialã, geograficã şi
pentru cã populaţia este factorul mobil, iar delimitãrile teritoriale sunt fixe. Cadrul natural,
80
geografic, de organizare a puterii de stat respectiv, teritoriul are urmãtoarele caracteristici

juridice:inalienabilitatea, indivizibilitatea şi egalitatea (în sensul cã nu trebuie sã existe privilegii
în formarea unor anumite regiuni sau zone geografice). Constituţiile României au stabilit expres cã
teritoriul ţãrii este inalienabil şi indivizibil. Plecând de la textul constituţional, unii autori criticã
definiţiile mai vechi date organizãrii administrative a teritoriului în sensul de "împãrţire a
teritoriului în unitãţi administrativ teritoriale". In acest sens se aratã cã, utilizarea termenului
"împãrţire" a teritoriului nu poate fi acceptatã faţã de realitatea cã prevederile constituţionale
stabiliesc indivizibilitatea statului. In legãturã cu aceastã observaţie, trebuie sã menţionãm cã ea ţine
de acurateţea ştiinţificã a exprimãrilor şi nu trebuie înţeles cã cei care au definit astfel organizarea
administrativã a teritoriului au evocat ideea împãrţirii acestuia şi nu a delimitãrii. Aceasta cu atât
mai mult cu cât caracterul indivizibil al teritoriului este foarte vechi şi a fost proclamat expres chiar
de Constituţia românã de la 1866.
O problemã teoreticã ce trebuie rezolvatã priveşte chiar expresia organizarea
administrativã a teritoriului. S-a susţinut cã deoarece organizatoric, puterea de stat acţioneazã în
forma organelor statului şi delimitarea teritoriului se face în unitãţi teritoriale în care sã fie
aşezate diferitele organe ale statului. Se considerã cã denumirea numai este proprie pentru
organizarea de stat contemporanã deoarece ea este preluatã de la vechea orânduire în care puterea
executivã realizatã prin organele administrative, nu era precumpãnitoare şi unde delimitarea
teritoriului în unitãţi teritoriale servea, în principal, aşezãrilor organelor administrative, de unde şi
denumirea. Or, în organizarea actualã de stat, unde organele reprezentative, cu funcţii normative
şi de conducere sunt precumpãnitoare, ele fiind constituite nu numai la centru ci pe întreg
teritoriul, denumirea apare ca improprie. Nu putem sã nu observãm cã delimitarea teritoriului este
administrativã prin natura sa şi cã, pe planul local, acţioneazã şi alte organe de stat în afara
organelor puterii executive şi anume judecãtoreşti.
In fine, o altã problemã teoreticã priveşte delimitarea noţiunilor de structurã de stat şi de
organizare administrativã a teritoriului. Dificultatea pleacã de la existenţa factorului comun care
este teritoriul. S-a încercat deosebirea acestor douã noţuni prin stabilirea deosebirilor ce existã între
unitãţile administrativ-teritoriale şi subiectele de federaţie. Astfel, se aratã cã în timp ce subiectele
de federaţie îndeplinesc funcţii guvernamentale, unitãţile administrativ-teritoriale înfãptuiesc funcţii
administrative. De asemenea, subiectele de federaţie sunt colectivitãţi politice, individualizate şi
distincte, având fiecare un sistem legislativ, administrativ şi judecãtoresc propriu, ceea ce nu se
întâlneşte la unitãţile administrative în cadrul statului unitar etc..
Trebuie sã observãm cã aceste douã noţiuni sunt strâns legate între ele, deoarece privesc
douã aspecte ale uneia şi aceleiaşi baze de organizare a puterii de stat şi anume teritoriul. Dar nu
trebuie scãpat din vedere cã fiecare noţiune are un conţinut şi un sens propriu. Deosebirea
principalã între structura de stat şi organizarea administrativ-teritorialã, constã în faptul cã
prima se referã la organizarea puterii la nivelul statului în întreg sãu, în timp ce organizarea
administrativã a teritoriului are în vedere crearea pe teritoriul statului a unui numãr de
unitãţi în scopul unei mai eficiente conduceri de stat pe plan local. Denumirea de unitãţi
administrative este folositã pentru a se distinge de cele politice, care sunt formaţii statale în cadrul
statului federal.
La sfârşitul acestor consideraţiuni putem spune cã organizarea administrativã a teritoriului
este delimitarea teritoriului unui stat în unitãţi administrativ-teritoriale, delimitare fãcutã în
scopul realizãrii unitare a puterii. Vom adãuga la cele de mai sus cã organizarea administrativã a
teritoriului se face în funcţie de anumite obiective şi criterii şi cã realizarea unitarã a puterii se
înfãptuieşte prin organele de stat aşezate în teritoriu.
81
Constituţia stabileşte, prin art. 3 pct. 3, cã teritoriul este organizat sub aspect administrativ în
comune, oraşe şi judeţe. De asemenea, adaugã acelaşi articol, în condiţiile legii unele oraşe sunt
declarate municipii.
a)Judeţul. Judeţul este unitatea administrativ-teritorialã ce joacã rolul de verigã
intermediarã în cadrul organizãrii administrative a teritoriului. Faţã de aceastã situaţie, judeţul are
trãsãturi şi funcţionalitãţi proprii, specifice.
Judeţul este o unitate administrativ-teritorialã complexã din punct de vedere economic şi
social culturalã, unitate de coordonare şi control din punct de vedere politico-administrativ.
Organele de stat din judeţe au legãturi nemijlocite cu organele centrale de stat. Judeţul cuprinde
municipii, oraşe şi comune. In stabilirea numãrului judeţelor s-a urmãrit ca acestea sã fie
echilibrate ca suprafaţã, numãr de locuitori şi potenţial economic, capabile sã asigure
valorificarea resurselor materiale de pe întreg cuprinsul ţãrii noastre. Existã astfel în ţara noastrã
un numãr de 40 de judeţe. Suprafaţa unui judeţ este în medie de aproape 600.000 km iar populaţia
în medie de peste 450.000 locuitori. In funcţie de condiţiile naturale starea cãilor de comunicaţie,
precum şi de legãturile dintre localitãţi au fost însã constituite şi judeţe cu o suprafaţã diferitã de
proporţiile medii.
Judeţele sunt astfel delimitate încât sã cuprindã zone pedoclimatice, diverse, care sã
permitã dezvoltarea agriculturii. De asemenea, au fost luate în consideraţie cãile de comunicaţie,
astfel încât sã se asigure legãturi directe, uşoare şi rapide între localitãţile din cuprinsul judeţului
şi reşedinţa sa.
Judeţele cuprind în afara comunelor şi un numãr de oraşe. Oraşele în care-şi au sediul
autoritãţile publice judeţene sunt oraşe de reşedinţã. Oraşul reşedinţã este stabilit în funcţie de
importanţa sa economicã, socialã şi politicã, şi eventual, de perspectivele sale de dezvoltare. De
asemenea, în stabilirea oraşului reşedinţã s-a urmãrit ca acestea sã ocupe o poziţie geograficã cât
mai centralã, pentru a asigura legãturi rapide cu toate localitãţile din cuprinsul judeţului. Desigur,
sunt şi oraşe reşedinţã de judeţe care, geografic, nu se aflã în centrul judeţului, stabilirea lor ca
reşedinţã fiind impusã de importanţa lor economicã, socialã şi culturalã.
b)Oraşul. Oraşul este o unitate administrativ-teritorialã de bazã în cadrul organizãrii
administrative a teritoriului. El este un centru de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere
economic, social-cultural şi edilitar gospodãresc, având multiple legãturi cu zona înconjurãtoare şi
asupra cãreia trebuie sã exercite o influenţã civilizatoare. Unele oraşe sunt declarate municipii.
Municipii au fost declarate acele orase care au un numãr mai mare de locuitori, o însemnãtate
deosebitã în viaţa economicã, social-politicã şi cultural-ştiinţificã a ţãrii, o îndelungatã tradiţie
istoricã sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii.
Municipiul Bucureşti, faţã de importanţa sa economicã, politicã şi cultural-ştiinţificã, faţã
de faptul cã este capitala ţãrii, are o organizare proprie, distinctã. Municipiul Bucureşti este
organizat pe şase sectoare, numerotate. Fiecare sector are organe de stat proprii, care se
subordoneazã organelor de stat ale municipiului, iar acestea se subordoneazã organelor centrale de
stat. Sub acest aspect, Municipiul Bucureşti are un regim juridic şi politic asemãnãtor cu al
judeţului.
c) Comuna. Comuna, în sensul legii nr. 2/1968, este unitatea administrativ-teritorialã de
bazã care cuprinde populaţia ruralã unitã prin comunitate de interese şi tradiţii, alcãtuitã din unul
sau mai multe sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice.
Satele în care-şi au sedile autoritãţile publice comunale sunt sate reşedinţã.
II.B. Populaţia României
82
Populaţia este formatã din cetãţeni români şi persoane care nu au cetãţenia românã, respectiv
cetãţenii strãini şi apatrizi (cei care nu sunt cetãţeni ai vreunei ţãri).
Noţiunea de cetãţenie are, în ştiinţa dreptului constituţional, douã accepţiuni. In primul rând,
noţiunea de cetãţenie este utilizatã pentru a desemna o instituţie juridicã, adicã o grupã de norme
juridice, care reglementeazã legãtura dintre stat şi cetãţean.
Dar, noţiunea de cetãţenie este folositã şi pentru a caracteriza condiţia juridicã ce se creeazã
acelor persoane care au calitatea de cetãţean. In aceastã a doua accepţiune, cetãţenia se axeazã în
jurul ideii de subiect de drept şi numai atunci se vorbeşte de cetãţenia unei persoane, dobândirea şi
pierderea cetãţeniei. Aceastã accepţiune ne intereseazã în mod deosebit, ea constituind obiectul
controverselor din literatura juridicã.
In literatura juridicã, cetãţenia a fost conceputã, de regulã, fie ca o "legãturã între individ şi
stat", fie ca o"legãturã politicã şi juridicã", ca o "apartenenţã juridicã" sau ca o calitate a persoanei.
O definiţie consideratã exactã priveşte cetãţenia ca fiind legãtura politicã şi juridicã
permanentã dintre o persoanã fizicã şi un anumit stat. Aceastã legãturã se exprimã prin
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoanã şi statul al cãrui cetãţean este
şi, mai mult, este o legãturã juridicã specialã, reflectatã pe plan extern, pãstratã şi prelungitã
oriunde s-ar gãsi persoana, în statul sãu de origine, în alt stat, pe mare, în aer sau în cosmos.
Pentru a defini cetãţenia românã trebuie sã pornim de la faptul cã cetãţenia are un conţinut şi
o finalitate care se coreleazã cu realitãţii economice, sociale şi culturale concrete, dintr-o societate
datã.
Vom remarca astfel cã titlul de cetãţean dovedeşte apartenenţa cetãţeanului la statul român,
stat în care suveranitatea naţionalã aparţine poporului. Cetãţenii români se bucurã de drepturi şi
libertãţi democratice, drepturi care nu sunt numai proclamate ci şi garantate în exercitarea lor
efectivã.
Beneficiari ai drepturilor şi libertãţilor cetãţenii români sunt în acelaşi timp şi titularii unor
îndatoriri. Titlul de cetãţean român impune devotament şi fidelitate faţã de patrie, slujirea
intereselor poporului precum şi îndeplinirea cu bunã credinţã a drepturilor şi obligaţiilor
înscrise în Constituţie şi legile ţãrii. Egali în drepturi şi îndatoriri, cetãţenii români sunt rãspunzãtori
deopotrivã pentru dezvoltarea economicã şi socialã a ţãrii, pentru apãrarea suveranitãţii şi
independenţei naţionale.
In definirea cetãţeniei române trebuie sã plecãm de la faptul cã ea reprezintã expresia
relaţiilor social-economice, politice şi juridice, dintre persoanele fizice şi statul român.
Privitã astfel, apare deosebit de limpede ideea cã cetãţeania românã nu este o simplã
legãturã politicã sau juridicã între individ şi colectivitatea politiceşte organizatã, ci este o integrare
angajatã în sânul acestei colectivitãţi.
Totodatã, vom remarca faptul cã numai persoanele fizice au cetãţenie. In nici un caz
persoanele juridice sau bunurile nu au cetãţenie în sensul pe care-l dãm noi acestei categorii
juridice.
Astfel, cetãţenia românã trebuie consideratã ca acea calitate a persoanei fizice ce
exprimã relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizicã şi
stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi
titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevãzute de Constituţia şi de legile României.
In fine, pentru explicarea conceptului de cetãţenie, se impun câteva precizãri privind
terminologia. Astãzi, cele mai multe constituţii şi legi folosesc termenul cetãţenie pentru a desemna
aceastã apartenenţã.
Iniţial, cetãţenia a fost desemnatã prin termenul naţionalitate, termen ce îl mai întâlnim şi
astãzi, de exemplu, în Constituţia Franţei, în art. 34. Dacã rememorãm câteva reglementãri juridice
din România vom putea observa cã: în anul 1877 s-a adoptat legea pentru acordarea cetãţeniei
83
române ofiţerilor de origine românã care au servit în armata strãinã (M.Of. nr. 117 din 6.V.1877); în
anul 1924 s-a adoptat legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalitãţii române (M.Of. nr.
41 din 24.II.1924), urmatã de douã regulamente, unul privitor la constatarea naţionalitãţii române
şi altul privitor la dobândirea naţionalitãţii române prin naturalizarea şi la redobândirea acestei
naţionalitãţi; în anul 1939 s-a adoptat legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalitãţii
române (M.Of. nr. 16 din 19.I.1939); începând cu anii 1948 legile s-au referit la cetãţenia românã
(Decretul nr. 125 din 1948, Decretul nr. 33/1952, Legea nr. 24/1971, Legea nr. 21/1991).
Renunţarea, în timp, la termenul naţionalitate poate fi explicatã prin aceea cã naţionalitatea
este o categorie politicã, ea indicã apartenenţa la o naţiune. Pentru a se evita confuziile şi mai ales
speculaţiile posibile din punct de vedere juridic s-a preferat cuvântul cetãţenie, el exprimând un
anumit statut juridic al omului. Aceste explicaţii prezintã interes pentru cel care dorind sã rezolve
probleme juridice privind apartenenţa juridicã a unei persoane la un anumit stat, trebuie sã identifice
conţinutul reglementãrilor juridice ale timpului la care se referã. Pentru cã, şi nu spunem o noutate,
chiar terminologia juridicã a cunoscut şi cunoaşte o evoluţie a sensurilor sale.
Analiza normelor juridice care formeazã instituţia juridicã a cetãţeniei, permite formularea
unor principii care stau la baza cetãţeniei române.
1.Numai cetãţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevãzute de Constituţie şi
legi. In aceastã privinţã se impune încã de la început sã observãm cã, de regulã, acesta nu este
considerat un principiu în lucrãrile de specialitate, dar problema, ca atare, prezentând o deosebitã
importanţã teoreticã şi practicã, este totuşi analizatã, deşi distinct de principiile cetãţeniei. Cu toate
acestea, aceastã regulã se impune ca o regulã de bazã a cetãţeniei române, ea strãbãtând întreaga
legislaţie în acest domeniu. Cât priveşte formularea ce am dat-o acestui principiu, ea ni se pare a fi
potrivitã deoarece sugereazã cã persoanele care nu au calitatea de cetãţeni români nu se pot
bucura - în condiţiile legii - decât de o parte din drepturile şi îndatoririle prevãzute de
Constituţia şi legile ţãrii noastre.
In aceastã ordine de idei trebuie sã arãtãm cã din drepturile înscrise în Constituţie şi legile
ţãrii unele pot fi exercitate numai de cetãţenii ţãrii respective, strãini sau apatrizi neavând acces la
ele. Existã deci o diferenţã între sfera drepturilor pe care le pot exercita cetãţenii români şi sfera
drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu au aceastã calitate, dar locuiesc pe teritoriul
statului nostru. Aceste drepturi, care nu pot fi exercitate şi de strãini sau apatrizi sunt atât
drepturi fundamentale cât şi drepturi subiective obişnuite. In grupa acestor drepturi sunt incluse.
a)Dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative. Aceste drepturi,
fiind prin excelenţã drepturi politice, aparţin în exclusivitate numai cetãţenilor;
b)Dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi a se deplasa nestânjenit pe acest
teritoriu;
c)Dreptul de a fi proprietar de terenuri în România;
d)Dreptul de a fi angajat în orice funcţie pentru care îndeplineşte condiţiile cerute de
legile ţãrii. Trebuie arãtat cã, pentru anumite funcţii, legile cer în mod expres ca persoana sã aibã
calitatea de cetãţean român. De exemplu, pentru ocuparea funcţiei de judecãtor, procuror, funcţionar
şi demnitar public etc;
e)Dreptul de a nu fi extrãdat sau expulzat din România. Cetãţeanul român nu poate fi
extrãdat la cererea unui stat strãin în vederea executãrii pedepsei. De asemenea, el nu poate fi
expulzat din România;
f)Dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se aflã în strãinãtate. Cetãţenia românã
implicã pentru statul român obligaţia de a-şi proteja cetãţenii sãi atunci când aceştia, aflându-se în
afara graniţelor - vremelnic sau domiciliind, au nevoie de asemenea ajutor împotriva încãlcãrii
drepturilor lor.
84
2.Numai cetãţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţie si
legile ţãrii.
Reţinând aceleaşi remarci pe care le-am fãcut la primul principiu, vom arãta cã cetãţeanul
român, titular de drepturi si libertãţi, este în acelaşi timp obligat sã îndeplinescã şi toate îndatoririle
prevãzute de Constituţia si legile ţãrii. Aceasta cu atât mai mult cu cât cetãţenia românã presupune
responsabilitate civicã. In conformitate cu acest principiu, unele obligaţii prevãzute de Constituţie
şi legi aparţin în exclusivitate cetãţenilor români, cãci numai ei pot fi titularii tuturor drepturilor
şi obligaţiilor.
Persoanele care nu au aceastã calitate nu sunt ţinute a îndeplini anumite îndatoriri, ce
revin numai cetãţenilor români, singuri rãspunzãtori pentru dezvoltarea economicã şi socialã a
României, pentru apãrarea independenţei, suveranitãţii şi integritãţii sale. Aceste obligaţii sunt
urmãtoarele:
a)Obligaţia de fidelitate faţã de ţarã;
b)Obligaţia de a satisface serviciul militar;
c)Indatorirea de apãrare a patriei.
3.Cetãţenii români sunt egali în drepturi si îndatoriri, fãrã deosebire de rasã,
naţionalitate, origine etnicã, limbã, religie, sex, opinie, apartenenţã politicã, de avere sau origine
socialã şi indiferent de modul în care au dobândit cetãţenia. In alte ţãri la muncã egalã salariu este
diferit, dupã cum eşti sau nu cetãţean al ţãrii respective.
4.Cetãţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se desprinde cu
deosebitã claritate din dispoziţiile constituţionale şi legale conform cãrora stabilirea drepturilor şi
îndatoririlor cetãţenilor români, a modurilor de dobândire şi de pierdere a cetãţeniei române,
constituie un atribut exclusiv al statului.
5.Cetãţenia nu produce nici un efect juridic asupra cetãţeniei soţilor. Acest principiu se
desprinde din dispoziţiile exprese ale legii cetãţeniei române conform cãrora încheierea cãsãtoriei
între un cetãţean român şi un strãin nu produce nici un efect asupra cetãţeniei soţului care a
dobândit cetãţenia românã în timpul cãsãtoriei.
6.Schimbarea cetãţeniei unuia din soţi nu produce nici un efect asupra cetãţeniei
române a celuilalt soţ.
Potrivit legislaţiei României, dobândirea cetãţeniei se face prin: naştere în România,
repatriere, adopţii, la cerere, precum şi în cazul gãsirii copilului neidentificat, cu pãrinţi
necunoscuţi, pe teritoriul României.
Conform legislaţiei române, cetãţenia românã se pierde prin: retragerea cetãţeniei române;
renunţarea la cetãţenia românã; adopţia unui copil minor român de cetãţeni strãini, stabilirea
filiaţiei copilului gãsit pe teritoriul României, anularea sau desfacerea adopţiei pe cale
judecãtoreascã.
Legislaţia românã de dupã 1989 îngãduie dubla cetãţenie. Soluţia s-a impus pentru a
permite rezolvarea problemelor multor cetãţeni români care în perioada 1944-1989 locuind în afara
graniţelor ţãrii au pierdut şi cetãţenia românã. Astfel, prin Decretul-Lege nr. 137/1990 s-a stabilit cã
foştii cetãţeni români, care înainte de 22 Decembrie 1989 au pierdut cetãţenia românã din diferite
motive o pot redobândi la cerere, în baza unei declaraţii autentificate, în strãinãtate, la
reprezentanţele diplomatice sau consulare ale României, iar în ţarã la Notariatul de Stat al
municipiului Bucureşti, chiar dacã au o altã cetãţenie şi nu îşi stabilesc domiciliul în România.
Legea din 1991 a pãstrat aceste reglementãri.
Desigur soluţia legii române este solid motivatã de istorie. Trebuie însã reţinut cã statele în
general nu agreazã dubla cetãţenie în statele unitare deoarece aceastã situaţie poate genera unele
implicaţii nedorite. De exemplu Constituţia România ca şi alte constituţii instituie "fidelitatea faţã
85
de ţarã" ca îndatorire or persoanã cu dublã cetãţenie faţã de care ţarã este fidelã, atunci când
interesele între cele douã ţãri sunt contrare.
Strãinii şi apatrizii.
In afara cetãţenilor români, pe teritoriul României existã şi strãini precum şi apatrizi.
Strãin în România este persoana care are cetãţenia unui alt stat. Apatridul este persoana care nu
are nici o cetãţenie, fiind desemnat în general prin expresia cetãţean al lumii. Regimul juridic al
strãinilor în România rezultã atât din Constituţie cât şi din legea specialã privitoare la acestia.
Legea stabileşte pânã la detalii condiţia juridicã a strãinilor, drepturilor şi libertãţilor acestora fiind
garantatã de Constituţie.
II.C. Sistemul instituţional al puterii în România
Autoritãţile publice, direct sau indirect, sunt dependente - ca expresie primordialã a

democraţiei - de instanţa politicã, juridicã si moralã absolutã: poporul. Sub aspect social, moral şi
politic, poporul este titularul suveranitãţii, fiind reprezentat de corpul electoral. Poporul - prin
corpul sãu electoral - se înfãţişeazã deci într-o dublã calitate: ca forţã propulsoare a puterii - o forţã
primarã, originarã, politicã, juridicã si moralã - care îi conferã puterii legitimare şi autoritate - şi
ca fundament social al acestei puteri.
Autoritãţile publice potrivit legii sunt alese sau numite. Fac parte din prima categorie
Parlamentul, Preşedintele Republicii, consilierii locali şi primarii, iar din cea de a doua categorie
toate celelalte autoritãţi publice. Alegerea sau numirea se face pe baza principiului separaţiei
puterilor al egalitãţii cooperãrii şi controlului reciproc al acestora.
Astfel, Parlamentul este "organul1) reprezentativ suprem al poporului român" (art. 58, al. 1),
ales prin "vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat" (art. 59 al. 1); Preşedintele României
este "ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat" (art. 81 al. 1); consiliile locale,
judeţene, orãşeneşti şi comunale sunt alese - în condiţiile legii2) - de cãtre corpul electoral
din circumscripţiile respectivelor unitãţi administrativ-teritoriale (art. 120, al. 1); în fine, primarii
sunt aleşi, în aceleaşi condiţii ca şi consilierii locali (art. 120, al. 1)3). Dimpotrivã, cei care
alcãtuiesc alte autoritãţi publice decât cele arãtate sunt investiţi, desemnaţi4) sau numiţi, fie de cãtre
organele reprezentative sau direct reprezentative, fie de cãtre autoritãţile administrative ierarhic
superioare. Camera Deputaţilor şi Senatul numesc fiecare, câte trei membri ai Curţii
Constituţionale (art. 140, al. 2); în şedinţa comunã, cele douã Camere ale Parlamentului numesc,
dintre magistraţi, membrii Consiliului Superior al Magistraturii art. 132); Senatul numeşte Avocatul
Poporului (art. 55, al. 1). Preşedintele României desemneazã un candidat pentru funcţia de prim-
ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament, iar în caz de
remaniere guvernamentalã sau de vacanţã a postului, revocã sau numeşte, la propunerea primului-
ministru, pe ceilalţi membri ai Guvernului (art. 85); Preşedintele României numeşte pe trei dintre
membrii Curţii Constituţionale (art. 140, al. 2); de asemenea, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii, numeşte în funcţie magistraţii judecãtori şi procurori, cu excepţia celor stagiari (art.
124 al. 1 si art. 133 al. 1); Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul
Bucureşti (art. 122 al 1).
Potrivit cu funcţia fundamentalã ce revine fiecãrei autoritãţi publice, distingem între:
autoritatea deliberativã, îndeplinind în principal funcţia legislativã; autoritatea preşedinţialã,
îndeplinind funcţia de mediere între "puterile statului"5), precum şi între stat şi societate, de
reprezentare a statului român si de garant al independenţei naţionale si al integritãţii teritoriale a
ţãrii; autoritatea guvernamentalã, având ca principalã funcţie asigurarea înfãptuirii
86
__________________
1)
Termenul astfel formulat, la singular şi articulat, nu trebuie sã conducã la concluzia - evident
greşitã - cã Parlamentul este "unicul" organ reprezentativ. Numai pentru a respecta rigorile
gramaticale - în sensul corelãrii adecvate cu adjectivul care urmeazã - s-a recurs la aceastã
formulare.
2)
A se vedea şi art. 5, 7 şi 13 din Legea nr. 69/1991şi art. 1 din Legea nr. 70/1991
3)
A se vedea art. 5 din Legea nr. 9/1991 şi art. 1 din Legea nr. 70/1991
4)
Potrivit art. 7 al. 1 si art. 63 din Legea nr. 69/1991, legea administraţiei locale, consiliul judeţean
"alege", din rândul membrilor sãi, delegaţia permanentã. "Alegerea" are, în acest caz, semnificaţia
desemnãrii unor dintre cei "aleşi prin sufragiu" pentru "conducerea operativã a treburilor
administraţiei publice judeţene", exercitând unele dintre atribuţiile consiliului. Termenul de
"desemnare" are însã o semnificaţie identicã cu cea comunã în situaţia reglementatã de art. 85 al. 1
din Constituţie:"desemnarea" candidatului pentru funcţia de prim-ministru.
5)
Sintagma trebuie interpretatã în sensul de "organe ale statului", statul neputând avea mai multe
"puteri". El are mai multe categorii de organe, investite cu competenţe specifice adicã, drepturi şi
obligaţii specifice.
politicii interne şi externe a ţãrii şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice;
autoritatea de jurisdicţie constituţionalã, asigurând conformitatea legilor cu Constituţia;
autoritatea judecãtoreascã, chematã sã înfãptuiascã justiţia; autoritatea constituitã în instituţia
Avocatul Poporului, având ca funcţie unicã garantarea drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor.
Potrivit cu nivelul la care ele funcţioneazã, unele autoritãţi sunt centrale sau naţionale,
altele sunt locale (de exemplu, Parlamentul, Preşedintele Republicii şi Guvernul, ca autoritãţi
centrale; consiliile locale, primarii şi prefecţii, ca autoritãţi locale).
Din perspectiva proprietãţilor generale ale sistemului si prin examinarea modului de
articulare a sistemului puterii de stat, putem identifica principalele lui trãsãturi:
a)El este un ansamblu complex, alcãtuit din patru subsisteme: organul
reprezentativ suprem si unica putere legiuitoare a ţãrii; autoritatea executivã; autoritatea de
jurisdicţie constitiuţionalã; autoritatea judecãtoreascã. Douã precizãri sunt necesare: prin natura
funcţiilor şi a atribuţiilor lui, Preşedintele Republicii nu este pur si simplu un organ administrativ
sau numai un asemenea organ; Avocatul Poporului poate fi integrat - fãrã a-i anula astfel trãsãturile
specifice - în categoria autoritãţilor administrative, dar nu este subordonat nici Guvernului şi nici
Preşedintelui;
b)Sistemul puterii este un sistem deschis, dinamic, implicând nu numai
multiplicarea elementelor sale constitutive sau reorganizarea acestora;
c)Mediul ambiant - cu care interacţioneazã sistemul puterii - îl constituie, pe plan
intern, sitemul social-politic, iar pe plan extern, sistemul comunitãţii internaţionale a statelor;
d)Sistemul puterii de stat si fiecare dintre subsistemele acestuia au una sau mai
multe funcţii caracteristice;
e)Ordinea lãuntricã a sistemului se caracterizeazã prin raporturi de subordonare,
de coordonare, colaborare şi control reciproc;
f)Sistemul puterii de stat reprezintã o structurã definitã, însumând legãturi stabilite
între întreg şi parte, precum şi între pãrţile întregului;
g)Sistemul puterii de stat are la bazã fluxul informaţional dintre el si societate,
dintre el şi pãrţile ce-l alcãtuiesc, precum şi dintre aceste pãrţi;
h)Sistemul puterii de stat si fiecare dintre subsistemele acestea au capacitate de
autoreglare, precum şi capacitatea de a contribui la reglarea altor sisteme sau subsisteme;
i)"Cartea tehnicã" a sistemului este Constituţia, care îi instituie şi constituie
elementele, îi stabileşte atributele, funcţiile şi structura.
87
Fiecare dintre aceste trãsãturi ar trebui "desfoliate", prezentate argumentele şi

exemplificate, ceea ce - sperãm cã se va înţelege - nu este posibil, acum şi aici. Poate, totuşi,
descrierea, chiar sumarã, a structurii sistemului va fi de naturã sã complineascã simpla enunţare a
trãsãturilor acestuia.
Structura sistemului. "Cartea de identitate" a sistemului puterii de stat o reprezintã
structura acestuia, adicã ansamblul interrelaţiilor, prevãzute de Constituţie, între toate categoriile
de organe ale statului potrivit principiului separaţiei puterilor, al egalitãţii, cooperãrii şi controlului
reciproc al acestora. Dintre acestea, le consemnãm pe cele mai semnificative:
1.Corpul electoral alege cele douã Camere ale Parlamentului, prin sufragiu universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat;
2.Acelaşi corp electoral şi prin sufragiu având aceleaşi atribute, alege pe Preşedintele
Republicii. De asemenea, prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la suspendarea din
funcţie a Preşedintelui Republicii, corpul electoral hotãrãşte asupra demiterii din funcţie a
Preşedintelui;
3.Parlamentul, în şedinţa comunã a celor douã Camere, acordã votul de încredere
Guvernului, votul de învestiturã a acestuia. De asemenea, printr-o moţiune de cenzurã, Parlamentul
- tot în şedinţa comunã a celor douã Camere - retrage încrederea acordatã Guvernului (atât votul
de încredere, cât şi moţiunea de cenzurã, pot fi "provocate" de Guvern, prin angajarea rãspunderii
lui, în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, asupra unui program, a unei declaraţii de politicã
generalã a unui proiect de lege)1).
Pentru exercitarea funcţiei sale de control asupra Guvernului, acesta trebuie sã punã la
dispoziţia Parlamentului sau a uneia dintre structurile lui, în condiţiile prevãzute de lege,
informaţiile şi documentele cerute; membrii sãi trebuie sã participe la lucrãrile Parlamentului,
dacã li se solicitã prezenţa; Guvernul sau membrii lui trebuie sã rãspundã la interpelãrile formulate
de deputaţi sau senatori.
Camera Deputaţilor şi Senatul pot cere urmãrirea penalã a membrilor Guvernului, pentru
faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor;
4.Preşedintele Republicii desemneazã candidatul pentru funcţia de prim-ministru şi
numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. De asemenea, la propunerea
primului-ministru, revocã sau numeşte pe ceilalţi membri ai Guvernului, în caz de remaniere
guvernamentalã sau de vacanţã a postului.
Preşedintele poate sã cearã urmãrirea penalã a membrilor Guvernului, pentru faptele
sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor. In toate cazurile de aceastã naturã, el este acela care poate
dispune suspendarea din funcţie a respectivei persoane;
____________________
1)
Intr-o asemenea situaţie, votul de încredere - care nu este identic cu votul de investiturã -
rezultã, implicit, prin nedepunerea unei moţiuni de cenzurã. Moţiunea de cenzurã trebuie sã fie
totdeauna explicitã, ea neputând rezulta- pe cale de interpretare - din simple împrejurãri de fapt.
5.Parlamentul, în şedinţa comunã a celor douã Camere, poate suspenda din funcţie pe
Preşedintele României, în cazul sãvârşirii unor fapte grave prin care încalcã prevederile
Constituţiei. Parlamentul poate, de asemenea, sã cearã trimiterea în judecatã a Preşedintelui
pentru înaltã trãdare;1)
6.In relaţia sa cu corpul electoral, Parlamentul poate solicita exprimarea voinţei
acestuia în patru ipoteze: pentru constituirea, prin sufragiu, a unui nou Parlament, în cazul
dizolvãrii celui existent, întrucât el nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în
termen de 60 de zile de la prima solicitare a învestiturii; pentru constituirea, prin sufragiu, a noului
Parlament, la expirarea mandatului celui existent; atunci când, dupã suspendarea din funcţie a
Preşedintelui Republicii, urmeazã ca - prin referendum - sã se decidã eventuala demitere a acestuia;
88
în fine, în situaţia când, acceptând iniţiativa de revizuire a Constituţiei, aceasta trebuie aprobatã prin
referendum;
7.Preşedintele Republicii poate - şi el - sã solicite exprimarea voinţei corpului electoral, cu
privire la probleme de interes naţional;
8.Secţiunile corpului electoral din circumscripţiile unitãţilor administrativ-teritoriale aleg
consiliile locale şi primarii;
9.Autoritãţile administraţiei publice locale pot, dupã caz, sã iniţieze sau sã decidã
aprobarea, prin referendum local, a "problemelor de interes deosebit din unitãţile administrativ-
teritoriale".2)
10.O parte a corpului electoral, în condiţiile prevãzute de lege, se poate constitui în subiect
al dreptului de iniţiativã legislativã, fie pentru adoptarea unei legi organice sau ordinare - cu
excepţia celor prevãzute de legea fundamentalã -, fie pentru adoptarea unei legi de revizuire a
Constituţiei, dacã prin obiectul ei o asemenea lege este admisibilã.
_______________________
1)
Este o prerogativã a Parlamentului introdusã în textul Constituţiei în urma unui amendament,
pentru a marca şi ipoteza responsabilitãţii juridice penale a Preşedintelui Republicii. Formal, legea
fundamentalã s-a abãtut astfel de la principiul paralelismului regulilor procedurale constituţionale -
sau de la principiul simetriei în drept-, mandatul Preşedintelui încetând pe o altã cale decât prin
voinţa celor care l-au ales. Abaterea poate fi însã justificatã: în ipoteza examinatã nu este vorba
despre angajarea responsabilitãţii politice a Preşedintelui - asupra cãreia se decide, într-adevãr, prin
referendum-, ci despre responsabilitatea lui penalã, care nu poate face obiectul unui referendum.
2)
Art. 10 din Legea nr. 69/1991 este defectuos formulat şi insuficient corelat cu alte dispoziţii ale
acestei legi: evident, nu "problemele se supun unui referendum, ci soluţiile preconizate pentru
rezolvarea lor; din cuprinsul art. 44 al legii rezultã cã iniţiativa organizãrii unui referendum local
nu poate aparţine decât primarului. Dar, cum la nivelul judeţelor nu existã primar, ar însemna cã,
contrar celor prevãzute în art. 10, consiliile judeţene nu pot dispune, din proprie iniţiativã,
organizarea unui referendum local. (De altfel, între atribuţiile consiliului judeţean nu figureazã şi
aceea de a organiza un referendum local). Inseamnã cã textul art. 10 din lege trebuie interpretat
restrictiv, el vizând numai autoritãţile publice din comune şi oraşe. Pe de altã parte, faţã de
dispoziţiile cuprinse în acelaşi text, trebuie sã admitem concluzia cã iniţiativa referendumului poate
aparţine şi însuşi consiliului local.
11.Parlamentul, dupã adoptarea legii, o trimite Preşedintelui României pentru promulgare.
12.Preşedintele României, în raporturile lui cu Parlamentul, dispune de câteva prerogative,
care pot fi considerate "impulsuri" sau mãsuri de "reglare" pentru funcţionarea adecvatã a
organului "reprezentativ suprem", între care: dizolvarea Parlamentului în condiţiile art. 89 din
Constituţie; transmiterea unor mesaje cu privire la principalele probleme ale naţiunii; consultarea
Parlamentului în vederea organizãrii unui referendum; solicitarea reexaminãrii unei legi ce i-a fost
transmisã spre promulgare; încuviinţarea mãsurilor excepţionale; solicitarea aprobãrii pentru
mobilizarea parţialã sau generalã a armatei; supunerea spre ratificare a tratatelor internaţionale
încheiate în numele României.
13.Parlamentul poate decide, printr-o lege specialã de abilitare, delegarea legislativã în
favoarea Guvernului.
14.Guvernul interacţioneazã cu Parlamentul prin alte câteva mijloace decât cele deja arãtate:
el exercitã dreptul la iniţiativã legislativã; poate solicita delegarea legislativã pentru emiterea de
ordonanţe şi trebuie sã solicite aprobarea Parlamentului în cazul emiterii unor ordonanţe de
urgenţã; el poate "provoca" un vot de încredere implicit sau o moţiune de cenzurã, angajându-şi
rãspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, a unei declaraţii de politicã generalã sau a
89
unui proiect de lege; poate solicita Parlamentului adoptarea unor proiecte de legi în procedurã de
urgenţã; membrii Guvernului au acces la "lucrãrile" Parlamentului.1)
15.In interiorul Parlamentului, al acestui subsistem din sistemul puterii de stat, între cele
douã "pãrţi" constitutive, adicã între cele douã Camere, existã o multitudine de interrelaţii
caracteristice. In acest sens şi exemplificativ, menţionãm: organizarea unor şedinţe comune;
transmiterea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative de la o Camerã la cealaltã în vederea
dezbaterii şi eventualei lor adoptãri; constituirea comisiei paritare pentru declanşarea procedurii de
mediere, atunci când una din Camere adoptã un proiect de lege sau o propunere legislativã într-o
redactare diferitã de cea aprobatã de cealaltã Camerã.
16.In interiorul ramurii executive a organelor statului, între Preşedintele Republicii şi
Guvern sunt stabilite de asemenea forme specifice de interacţiune: Preşedintele poate consulta
Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţã deosebitã; el poate participa la şedinţele
Guvernului - şi, în _____________________
1)
Termenul "lucrãri" semnificã implicit dreptul de a participa la dezbaterile din cadrul
Parlamentului. Posibilitatea de a participa la lucrãrile Parlamentului implicã desigur şi accesul la
lucrãrile organelor interne ale Parlamentului - comisiile parlamentare.
asemenea cazuri, prezideazã acele şedinţe -, atunci când se dezbat probleme de interes naţional
privind politica externã, apãrarea ţãrii, asigurarea ordinii publice. Pe de altã parte, primul-ministru
poate invita pe Preşedinte sã participe la lucrãrile Guvernului, în alte situaţii decât cele arãtate.
Totodatã, primul-ministru contrasemneazã unele dintre decretele emise de Preşedintele României,
angajându-şi astfel propria rãspundere politicã.
17.In raporturile Parlamentului, Preşedintelui Republicii, Guvernului şi Justiţiei cu Curtea
Constituţionalã menţionãm: numirea membrilor acesteia de cãtre cele douã Camere şi de cãtre
Preşedinte; sesizarea Curţii de Preşedintele României, de preşedintele uneia din Camerele
Parlamentului, de Guvern, de Curtea Supremã de Justiţie, de un numãr de cel puţin 50 de deputaţi
sau de cel puţin 25 de senatori asupra constituţionalitãţii legilor, înainte de promulgarea acestora,
precum şi sesizarea ei de cãtre oricare dintre instanţele judecãtoreşti, prin transmiterea spre
rezolvare a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa acestora, în privinţa legilor şi a
ordonanţelor; solicitarea Curţii de cãtre Parlament sã constate existenţa împrejurãrilor care justificã
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României, precum şi pentru avizarea
propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui. Curtea Constituţionalã verificã, din oficiu,
constituţionalitatea iniţiativelor de revizuirea a Constituţiei. La sesizarea unuia dintre
preşedinţii celor douã Camere, a unui grup parlamentar sau a unui numãr de cel puţin 50 de deputaţi
sau de cel puţin de 25 de senatori, Curtea se pronunţã asupra constituţionalitãţii regulamentelor
Parlamentului (regulamentele fiecãrei Camere şi regulamentele lor comune).
Avocatul Poporului este numit de Senat, pentru apãrarea drepturilor şi libertãţilor
cetãţenilor.
19.Avocatul Poporului prezintã Parlamentului rapoarte anuale sau la cererea acestuia, fãcând
recomandãri privind legislaţia sau pentru luarea altor mãsuri, în scopul ocrotirii drepturilor şi a
libertãţilor cetãţenilor.
20.Procedând din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile sau libertãţile lor,
Avocatul Poporului sesizeazã autoritãţile competente, centrale sau locale, pentru ca, în condiţiile
legii, acestea sã adopte mãsuri de naturã sã înlãture faptele sau actele de nesocotire, încãlcare sau
ignorare a drepturilor subiective ori intereselor legitime juridic protejate.
21.Cât priveşte intervenţia Avocatului Poporului în spaţiul activitãţii de judecatã, faţã de
principiile ce guverneazã aceastã activitate îndeosebi în raport cu principiile independenţei justiţiei,
contradictorialitãţii, garantãrii dreptului la apãrare, organizãrii activitãţii de judecatã de regulã în
douã grade de jurisdicţie şi instituţionalizarea unor cãi de atac pentru înlãturarea nelegalitãţii sau
90
netemeiniciei hotãrârilor, opinãm cã implicarea lui în aceastã activitate nu poate privi decât
celeritatea justiţiei.
22.Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, numeşte în
funcţie judecãtorii şi procurorii, cu excepţia celor stagiari.
23.Autoritãţile administraţiei publice locale - respectiv consiliile locale - funcţioneazã pe
baza principiului autonomiei.1). Totuşi, ele se înscriu în câteva raporturi specifice cu Guvernul şi
cu prefecţii. Referindu-ne exclusiv la raporturile lor cu Guvernul aducem în atenţie dreptul acestuia
de a proceda - în cazurile prevãzute de lege 2) şi la propunerea prefectului - la dizolvarea consiliului.
Hotãrârea de dizolvare poate fi atacatã, de cei interesaţi, în faţa instanţei de contencios
administrativ. De asemenea, prin hotãrârea Guvernului - susceptibilã de control din partea
instanţei de contencios administrativ - un membru al consiliului poate fi demis din funcţie, la
propunerea prefectului, dacã a sãvârşit acte contrare Constituţiei ori celorlalte legi sau dacã a
compromis, cu rea-credinţã, interesele comunei, respectiv ale oraşului.3) In aceleaşi condiţii şi dupã
aceeaşi procedurã poate fi demis şi primarul.
24.Prefectul este numit sau eliberat din funcţie de cãtre Guvern, cãruia îi prezintã anual un
raport asupra "stãrii generale economice, sociale, culturale şi administrative a judeţului", respectiv a
municipiului Bucureşti.4)
25. Consiliile locale comunicã prefectului dizolvarea lor de drept; de asemenea transmit
acestuia - în vederea examinãrii sub aspectul legalitãţii - actele "adoptate şi emise"; primarul
sesizeazã prefectul atunci când considerã cã o hotãrâre a consiliului local este ilegalã.
26.Prefectul sesizeazã instanţa de contencios administrativ, dacã considerã cã actul adoptat
sau emis de o autoritate publicã localã - exceptând actele de gestiune curentã - este ilegal. Actul
atacat este suspendat de drept.
27.Prefectul poate participa la şedinţele consiliilor locale; prezintã anual consiliului
judeţean, respectiv celui al municipiului Bucureşti, o informare cu privire la activitatea desfãşuratã
de serviciile publice ale ministerelor şi ale __________________
1)
Astfel cum precizeazã art. 8 din Legea nr. 69/1991, autonomia priveşte şi "relaţiile dintre
administraţia publicã localã şi cea judeţeanã" - formulare neinspiratã, întrucât se vorbeşte de
"administraţie" şi se lasã a se înţelege cã "administraţia judeţeanã" nu e localã - între cele douã
"administraţii" neexistând raporturi de subordonare. (Punctãm aici un lucru esenţial: autonomia nu
poate fi conceputã şi dezvoltatã în afara imperativelor ce rezultã din principiul legalitãţii).
2)
Aceste cazuri sunt precizate la art. 33 din Legea nr. 69/1991
3)
Din aceastã formulare - circumscrisã la oraşe şi comune - s-ar putea înţelege cã procedura de
demitere nu priveşte şi pe membrii consiliului judeţean. Diferenţa de tratament juridic n-ar fi însã
prin nimic justificatã. De altfel, prin referire la cele cuprinse în art. 60 din lege, concluzia nu poate
fi decât aceea cã tratamentul juridic al consilierilor este identic.
4)
Potrivit art. 11 al. 2 al Legii nr. 69/1991, prefectul "conduce" serviciile publice descentralizate ale
ministerelor şi ale celorlalte autoritãţi ale administraţiei publice organizate în unitãţile
administrativ-teritoriale. In sensul art. 122 din Constituţie, prefectul "conduce" serviciile publice
descentralizate. In aceste condiţii, evident cã activitatea prefectului nu s-ar fi putut mãrgini doar la
"coordonarea şi supravegherea" serviciilor publice, cum preciza anterior modificãrii legea
administraţiei publice locale.
celorlalte autoritãţi ale administraţiei centrale organizate în circumscripţia sa; propune Guvernului,
în condiţiile legii, dizolvarea unui consiliu local sau demiterea unui membru al acestuia; poate
dispune suspendarea din funcţie a consilierului în privinţa cãruia a cerut demiterea; exceptând actele
de gestiune curentã ale consiliilor locale, prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios
administrativ actele autoritãţilor administraţiei publice locale, considerate de el ca fiind ilegale.
91
28.Consiliile locale sau, dupã caz, membrii acestora ori primarii se pot adresa instanţei de
contencios administrativ pentru verificarea legalitãţii hotãrârii Guvernului de dizolvare a
consiliului, de demitere a consilierului sau a primarului.
Fireşte cã cele câteva interrelaţii consemnate pânã aici nu epuizeazã complexitatea,
funcţionalitatea şi dinamismul structurii sistemului puterii de stat. Ele pot însã avea o oarecare forţã
de sugestie şi pot fi convertite în argumente în favoarea ideii cã acest sistem este organic articulat,
autoreglabil prin propria lui structurã, un sistem în care circuitele de reglare sau autoreglare,
funcţionând pe baza "cãrţii tehnice a sistemului" - Constituţia -, pun în valoare unele dintre
dimensiunile democraţiei constituţionale şi atribuie acestei democraţii semnificaţia de unic şi
radical remediu faţã de fenomenele patologice ale sistemului.
In ceea ce priveşte corpul electoral, vom face câteva consideraţii:
Corpul electoral este o colectivitate de persoane fizice, din multitudinea celor care
alcãtuiesc poporul, care, având calitatea de cetãţeni şi îndeplinind condiţiile de capacitate juridicã şi
aptitudine moralã, participã la exercitarea puterii. Corpul electoral mai poate fi deci calificat ca
"putere de sufragiu".1)
Corpul electoral este o putere politicã autenticã. Exercitându-şi puterea sa prin mijloacele
democraţiei semi-directe, corpul electoral este acela care constituie cele mai importante instituţii ale
democraţiei, reprezentative, în primul rând Parlamentul.
Corpul electoral este alcãtuit din toţi cetãţenii români care au drept de vot.
El se organizeazã pe circumscripţii electorale judeţene şi la nivelul municipiului Bucureşti.
Votul este universal, egal, direct, secret şi facultativ ("liber exprimat"), astfel cum se
consacrã prin art. 59, al. 1 şi art. 81, al. 1 ale Constituţiei.
Universalitatea votului constituie forma specificã de exprimare a douã dintre principiile
democraţiei autentice: universalitatea drepturilor şi egalitatea în drepturi, inclusiv egalitatea în faţa
legii (art. 15, al. 2 şi art. 16, al. 1).
______________________
1)
Cl.Franck, Droit des elections nationales et locales, 1988, apud J.Gicquel,op. cit. p. 596
Egalitatea votului este - şi ea - o formã de exprimare a egalitãţii între cetãţeni, în sensul cã
aceeaşi forţã este ataşatã fiecãrui buletin de vot. Cu alte cuvinte, voturile se numãrã, nu se
cântãresc,ele fiind egale din punct de vedere al puterii de sufragiu.
Caracterul direct al votului derivã din atributul sãu personal exprimând astfel concepţia
individualistã a democraţiei pluraliste. Alegãtorul trebuie sã-şi exprime voinţa nemijlocit, nu prin
intermediar.
Votul este secret, garantând astfel alegãtorului posibilitatea de a decide în deplinã
libertatea şi intimitate. Votul public este profesat, de regulã, în societãţile unanimiste.
Votul este facultativ, adicã discreţionar, rãmânând la aprecierea titularului sãu dacã şi-l
exercitã sau nu. Caracterul facultativ al votului corespunde, fireşte, esenţei lui personale şi
concepţiei liberaliste, dar el este de naturã sã favorizeze absenteismul.1) Acest fenomen nu este însã
negativ prin definiţie. Absenteismul sau "votul prin tãcere", ca formã de exprimare a unei atitudini
politice, poate fi un gen de "democraţie refractarã", dar cu riscurile de rigoare. Votul liber exprimat,
exclude manipulare; se cunoaşte cã de multe ori, încãlcându-se libertatea de conştiinţã, se practicã
manipularea electoratului prin mijloacele media, prin mãsuri provizorii populiste, campanii de
denigrare sau de "cultivare" etc…
III.A. Parlamentul
Parlamentul României este format din Camera Deputaţilor şi Senat alese pentru un mandat
de 4 ani prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Norma de reprezentare pentru
92
alegerea Camerei Deputaţilor este de un deputat la 70.000 locuitori, iar pentru alegerea Senatului
este de un senator la 160.000 locuitori. Din punct de vedere al tipului de scrutin, Legea electoralã
prevede cã deputaţii şi senatorii se aleg în circumscripţii electorale pe bazã de scrutin de listã şi de
candidaturi independente potrivit principiului reprezentãrii proporţionale.
Candidaturile pentru Camera Deputaţilor şi Senat se propun de partidele politice şi alte
formaţiuni politice, constituite potrivit legii. Fiecare Camerã a Parlamentului este condusã de
biroul permanent ales format din preşedinte, vicepreşedinte, secretari şi chestori, care au
urmãtoarele trãsãturi:
a)au caracter colegial, întrucât sunt constituite din preşedinte, vicepreşedinte, secretar şi
chestori;
b)sunt organe alese;
______________________
1)
Este motivul pentru care legile electorale ale unor ţãri au prevãzut obligativitatea votului (în
Belgia, Grecia, Argentina, Australia, Costa Rica şi, pe plan local, parţial, în Austria, Elveţia etc.)
c)respectã configuraţia politicã a Camerei respective, fiind constituite prin negocieri între
grupurile parlamentare;
d)sunt organe interne de conducere ale Camerelor;
e)activitatea lor are, practic, caracter permanent;
f)rãspund pentru întreaga activitate în faţa Camerelor.
Preşedintele Camerei Deputaţilor exercitã urmãtoarele atribuţii:
a)convoacã deputaţii în sesiuni ordinare sau extraordinare;
b)conduce lucrãrile Camerei Deputaţilor, asistat obligatoriu de 2 secretari şi asigurã
menţiunea ordinii în timpul dezbaterilor, precum şi respectarea regulamentului;
c)acordã cuvântul, modereazã discuţiile, sintetizeazã probleme puse în dezbatere, stabileşte
ordinea votãrii şi anunţã rezultatul acesteia;
d)conduce lucrãrile şedinţelor Biroului permanent;
e)sesizeazã Curtea Constituţionalã în cazul neconstituţionalitãţii unei legi sau articol din
Regulament;
f)asigurã trimiterea de îndatã la Senat spre dezbatere a proiectelor de legi adoptate sau
respinse de Camerã sau, dupã caz, Preşedintelui României, spre promulgare, a legilor votate, în
termenele stabilite de lege;
g)reprezintã Camera Deputaţilor în relaţiile interne şi externe;
h)îndeplineşte orice alte atribuţii prevãzute de regulament, precum şi însãrcinãrile date de
cãtre Camera Deputaţilor;
Preşedintele Senatului, are urmãtoarele atribuţii:
a)convoacã Senatul în sesiuni ordinare şi extraordinare;
b)conduce lucrãrile Senatului fiind asistat de 2 secretari;
c)conduce lucrãrile Biroului permanent;
d)asigurã menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea regulamentului;
e)anunţã rezultatul votãrii şi hotãrârilor adoptate;
f)asigurã legãtura Senatului cu Preşedintele României, Camera Deputaţilor, Guvernul,
Curtea Constituţionalã şi Curtea Supremã de Justiţie;
g)asigurã interimatul funcţiei de Preşedinte al României conform art. 97 din Constituţie;
h)reprezintã Senatul în relaţiile interne şi internaţionale;
i)poate sesiza Curtea Constituţionalã cu legile sau articolele din Regulament
neconstituţionale;
j)îndeplineşte orice alte atribuţii prevãzute de regulament sau însãrcinãri date de Senat.
93
Lucrãrile de specialitate pregãtitoare dezbaterii în Camere sunt efectuate de comisii

parlamentare.
Potrivit regulamentelor, comisiile sunt organe de lucru ale Camerelor înfiinţate în scopul de
a îndeplini însãrcinãrile care le sunt încredinţate de aceştia. Este de la sine înţeles cã în ultimã
instanţã deciziile care angajeazã Camerele sunt luate de acestea, nu de comisii. Cele douã Camere
au mai multe tipuri de comisii astfel, comisii permanente, comisii speciale, comisii de anchetã şi
comisii de mediere.
Comisiile permanente se constituie pe domenii de activitãţi care corespund -în limite
relative- specializãrii ministerelor. Activitãţile parlamentarilor, din comisiile permanente sunt atât
tehnice cât şi politice.
Comisiile speciale se instituie pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru
elaborarea unor propuneri legislative sau în alte scopuri indicate în hotãrârea de înfiinţare a
comisiei. Spre exemplu, o comisie specialã a fost comisia instituitã pentru redactarea proiectului
actualei Constituţii.
Comisiile de anchetã, se înfiinţeazã la cererea unei treimi din membrii Camerei pentru
efectuarea unei anchete parlamentare în domeniile de competenţa Parlamentului. Spre exemplu,
anumiţi demnitari şi funcţionari publici nu pot fi controlaţi prin comisii de anchetã aşa cum sunt
Preşedintele României, judecãtorii şi alţii. Persoanele audiate nu au statutul juridic de martori ci
numai de invitaţi.
Comisiile de mediere, se formeazã atunci când diferã în conţinut aceeaşi lege dupã cum
este votatã de Senat sau Camera deputaţilor. Astfel, dupã configuraţia politicã sunt formate din 7
senatori şi 7 deputaţi. Conducerea lucrãrilor se face prin rotaţie, iar hotãrârile se iau cu votul
majoritãţii.
III.B. Funcţionarea Parlamentului
Parlamentul are trei funcţii: legislativã, de informare şi de control.

Funcţia legislativã. Durata unei legislaturi este de 4 ani, dupã care, se alege un nou
Parlament. Parlamentul României fiind bicameral, de regulã lucreazã separat pe camere iar în
unele cazuri deosebite expres prevãzute de Constituţie şi regulamentele celor douã Camere,
Parlamentul lucreazã cu cele douã camere reunite.
Parlamentul lucreazã ca o singurã camerã atunci când:
a)primeşte mesajul Preşedintelui României;
b)aprobã bugetul de stat şi bugetul asigurãrilor sociale de stat;
c)declarã mobilizarea parţialã sau generalã;
d)declarã starea de rãzboi;
e)hotãrãşte suspendarea sau încetarea ostilitãţilor militare;
f)examineazã rapoartele Consiliului Suprem de Apãrare a ţãrii şi ale Curţii de Conturi;
g)numeşte la propunerea Preşedintelui României, directorul Serviciului Român de
Informaţii şi exercitã controlul asupra activitãţii acestui serviciu;
h)îndeplineºte alte atribuţii, care potrivit Constituţiei, regulamentului şedinţelor comune ale
celor douã Camere prevãd cã acestea se reunesc şi în alte scopuri cum ar fi: al soluţionãrii textelor
legislative divergente, reexaminarea Legii bugetului de stat şi a Legii bugetului asigurãrilor sociale
şi altele.
Convocarea Camerelor în şedinţã comunã se face de preşedinţii acestora de comun
acord.
Parlamentul lucreazã în sesiuni ordinare şi extraordinare.
94
Intr-un an sunt douã sesiuni ordinare: prima începe în luna februarie şi se terminã la
sfârşitul lunii iunie, iar a doua sesiune începe la 01 septembrie şi se terminã la sfârşitul lunii
decembrie.
Potrivit art. 63 al. 2 Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiunile extraordinare
la cererea Preşedintelui României, a Biroului permanent al fiecãrei Camere şi a cel puţin o treime
din numãrul deputaţilor sau al senatorilor. Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora. In
cererea de convocare a sesiunii extraordinare se va menţiona în mod obligatoriu ordinea de zi
precum şi perioada de desfãşurare a sesiunii. In fiecare Camerã, potrivit art. 64 din Constituţie, este
necesar sã se îndeplineascã cvorumul legal, respectiv "prezenţa majoritãţii membrilor" ceea ce
presupune 50% + 1 din totalul membrilor ce constituie fiecare Camerã în parte.
Sedinţele celor douã Camere sunt publice. Camerele pot hotãrâ ca anumite şedinţe sã fie
secrete.
III.C. Etapele procedurii legislative
Funcţia legislativã a Parlamentului se exercitã potrivit regulamentului propriu de cele douã

Camere atât în şedinţe separte, cât şi în şedinţe comune, dacã Constituţia şi regulamentul şedinţelor
comune prevãd astfel. Procedura legislativã este aceeaşi la ambele camere şi are urmãtoarele
etape principale:
a)iniţiativa legislativã;
b)examinarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative în comisiile parlamentare;
c)dezbaterea în plenul fiecãrei camere;
d)votarea;
e)medierea;
f)promulgarea.
a)Iniţiativa legislativã
La Camera Deputaţilor şi la Senat iniţiativa legislativã aparţine precum şi unui numãr de
cel puţin 250.000 de cetãţeni cu drept de vot. Cetãţenii care îşi manifestã dreptul la iniţiativã
trebuie sã provinã din cel puţin un sfert din judeţele ţãrii; iar în fiecare dintre aceste judeţe sau
din municipiul Bucureşti, trebuie sã fie înregistrate cel puţin 10.000 de semnãturi în sprijinul
iniţiativei populare. Nu pot fi obiect al iniţiativei legislative cetãţeneşti problemele fiscale,
actele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
In ceea ce priveşte legile constituţionale, acestea pot fi iniţiate în concordanţã cu art. 146
din Constituţie, de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pãtrime din
numãrul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetãţeni cu drept de
vot, provenind din cel puţin jumãtate din judeţele ţãrii, în fiecare dintre ele sau, în municipiul
Bucureşti, trebuind sã fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnãturi în sprijinul iniţiativei de
revizuire a Constituţiei.
b)Examinarea în comisiile permanente
Dupã ce au fost distribuite membrilor Camerei proiectele şi propunerile legislative se trimit
de îndatã, de cãtre Biroul permanent spre dezbatere şi avizare comisiilor permanente competente.
Comisia permanentã sesizatã în fond examineazã în detaliu proiectul de lege sau propunere
legislativã. Dupã examinare, Comisia întocmeşte un raport care va cuprinde propuneri cu privire la
adoptare sau, dupã caz, modificarea ori respingerea proiectului sau a propunerii legislative
examinate. Raportul se transmite Biroului permanent, care va asigura multiplicarea şi difuzarea
acestuia Guvernului, deputaţilor şi iniţiatorilor. Proiectele sau propunerile legislative avizate se
supun dezbaterii Camerei în succesiunea prevãzutã pe ordinea de zi aprobatã de aceasta.
c)Dezbaterea în plenul fiecãrei Camere
95
Aceastã etapã cuprinde, de fapt, douã faze: dezbaterea generalã (foarte scurtã) şi
dezbaterea pe articole. Dezbaterea generalã urmãreşte sã facã cunoscute ideile de bazã ale
proiectului, ca şi observaţiile de esenţã ce i se poate aduce, care este precedatã de prezentarea de
cãtre iniţiator, a motivelor care au condus la promovarea proiectului precum şi a raportului comisiei
permanente de cãtre preşedintele acesteia sau de un raport desemnat de comisie. La dezbaterea
generalã ia cuvântul câte un reprezentant al fiecãrui grup parlamentar fãrã a se propune
amendamente. Dacã prin raportul comisiei sesizate în fond se propune respingerea proiectului sau
a propunerii legislative, dupã încheierea dezbaterii generale, preşedintele cere Camerei sã se
pronunţe prin vot. In cazul în care comisia a avizat favorabil proiectul sau propunerea se trece la
dezbaterea şi votarea fiecãrui articol.
d)Procedura de vot
Votul parlamentarului este personal şi poate fi deschis sau secret. Votul deschis se exprimã
prin ridicarea mâinii, prin ridicarea în picioare prin apel nominal sau prin mijloace electronice la
vedere. Votul poate fi: pentru, contra sau abţinere. Votul secret se exprimã prin buletin de vot,
prin bile sau prin mijloace electronice. Proiectele de legi şi propunerile legislative adoptate de o
Camerã se semneazã de preşedintele acestuia şi se înainteazã celeilalte în vederea dezbaterii şi
adoptãrii. Proiectele adoptate de o Camerã şi respinse de cealaltã se trimit Camerei care le-a adoptat
în vederea unei noi dezbateri.
Dupã a doua dezbatere proiectul se trimite din nou Camerei care le-a respins. O nouã
respingere este definitivã.
e)Medierea
Riscul bicameralismului este acela cã, aceiaşi lege sã fie votatã în redactãri diferite de cele
douã Camere. In o astfel de situaţie se declanşeazã procedura medierii, printr-o comisie comunã
de mediere. In cadrul medierii sunt posibile practic douã posibilitãţi: sã se accepte textul adoptat de
una din Camere; sã se propunã un text comun al comisiei. In cazul în care Camera Deputaţilor şi
Senatul aprobã raportul Comisiei de mediere, legea se trimite Preşedintelui României spre
promulgare. In situaţia în care nu s-a reuşit medierea, textele în divergenţã se supun dezbaterii
Camerelor în şedinţã comunã şi se va decide prin vot.
f)Promulgarea legii
Promulgarea este actul prin care Preşedintele României autentificã şi investeşte legea
adoptatã de Parlament cu formulã executorie şi dispune publicarea ei în Monitorul Oficial al
României pentru intrarea în vigoare. Promulgarea se face prin decret semnat de Preşedinte. Inainte
de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului o singurã datã reexaminarea legii, pe
motive de legalitate sau oportunitate. De asemenea, Preşedintele poate sesiza Curtea Constituţionalã
cerând verificarea constituţionalitãţii legii. In aceste douã cazuri, promulgarea legii se face în cel
mult 10 zile de la primirea legii adoptate dupã reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii
Constituţionale prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.
III.D. Funcţia de informare
Parlamentul, fiind un organ de decizie politicã, economicã şi socialã prin intermediul legii,
trebuie sã dispunã de informaţiile necesare. Deciziile Parlamentului trebuie sã aibã un caracter
ştiinţific, bazat pe cunoaşterea exactã a realitãţii, pentru a-şi asigura eficienţa necesarã. Numai
astfel voinţa politicã este eficientã. Trebuie reţinut cã solicitarea sau primirea informaţiilor
reprezintã o prerogativã constituţionalã a Parlamentului.
Informarea Parlamentului se realizeazã: prin petiţiile adresate de cetãţeni, prin solicitarea
de informaţii de cãtre Camere, prin întrebãrile sau interpelãrile adresate de senatori şi deputaţi
membrilor Guvernului, prin raportul comisiilor, prin declaraţiile de politicã generalã ale
96
Guvernului, prin invitarea unor specialişti la şedinţele în plen sau ale comisiilor. O altã cale de
transmitere a informaţiilor este prezentarea de cãte unele autoritãţi publice specializate a unor
rapoarte proprii cum sunt: Curtea de Conturi,Avocatul Poporului, Consiliul Legislativ, S.R.I.
In legãturã cu dreptul de informare al Parlamentului reglementat de art. 110 al. 1 din
Constituţie se impune precizarea cã titularii solicitãrii pot fi Camera Deputaţilor, Senatul sau
Comisiile parlamentare prin intermediul preşedinţilor acestora. Parlamentarii nu pot solicita
individual asemenea informãri. Intr-un singur caz solicitarea informãrii este obligatorie respectiv
în baza art. 110 pct. 1 din Constituţie atunci când o iniţiativã legislativã implicã modificarea
prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurãrilor sociale de stat. Este de observat cã sunt
legi care au fost adoptate, cu imperfecţiuni, lacune, posibilitãţi de ocolire din anumite cauze
cum ar fi:
-deficienţe în informarea Parlamentului;
-proiectele de legi nu sunt precedate de o dezbatere publicã, în presã;
-manifestarea unor interese de grup în hainã politicã;
-nivelul de pregãtire şi experienţã al parlamentarilor, inclusiv al celor care elaboreazã
proiectul;
-nivelul de conseiere al parlamentarilor;
-gradul de cunoaştere a realitãţilor de cãtre parlamentari, în relaţii cu alegãtorii şi în
general cu mediul social;
-graba, imitarea neraţionalã, neconsultarea specialiştilor atât în teorie cât şi în
practicã etc.
Sociologul Dimitrie Gusti atrãgea atenţia în cursul sãu de sociologie generalã din 1970-
1971, cã neglijarea observaţiei şi reflectãrii experienţei sociale în activitatea legislativã are ca
efect scãderea autoritãţii Parlamentului şi chiar a ideii de stat, întrucât are ca rezultat votarea
unor legi incoerente, care nu corespund realitãţii ci prejudecãţilor.
De aici-spunea Gusti - atmosfera de apatie a indivizilor în jurul Parlamentului şi în general a
operei de legiferare.
III.E. Funcţia de control parlamentar
Funcţia de control parlamentar este la fel de importantã ca şi funcţia legislativã, având

suportul în principiul separãrii puterilor, al egalitãţii, cooperãrii şi controlului reciproc acestora .
Controlul parlamentar nu este un control ierarhic ci un control special, ce rezidã din
principiul mai sus arãtat şi se exercitã în condiţii de egalitate, reciprocitate şi cooperare.
Echilibrarea raporturilor de putere între Legislativ şi Executiv se face, din partea Legislativului în
principal prin controlul parlamentar exercitat asupra Guvernului, precum şi asupra Preşedintelui
României în forme şi modalitãţi prevãzute în Constituţie şi în regulamentul corpurilor legiuitoare.
Este adevãrat cã potrivit art. 58 pct. 1 din Constituţie Parlamentul este "organul
reprezentativ suprem al poporului român" dar asta nu înseamnã cã este ierarhic superior celorlalte
puteri, cu care de altfel este egal. Intr-adevãr cuvântul "suprem" îl situeazã ca cel mai reprezentativ
dintre organele alese, pentru popor. Tocmai şi din aceste motive are atributul de a legifera voinţa
poporului.
Practic controlul parlamentar este strict reglementat de lege, fiind specializat şi restrâns
numai la anumite autoritãţi publice sau organizaţii sociale. De exemplu, instanţele judecãtoreşti,
biserica, nu sunt controlate de Parlament, în sensul conceptului de control, dar activitatea acestora
se desfãşoarã numai în limitele legilor adoptate de Parlament. In schimb S.R.I.-ul este controlat de
Parlament printr-o comisie specialã.
Caracterul special al controlului parlamentar constã în aceia cã:
97
-izvorãşte din principiul separaţiei puterilor, al egalitãţii, cooperãrii şi controlului

reciproc al acestora;
-exclude toate trãsãturile unui control ierarhic;
-se exercitã în forme specifice: rapoarte, informãri anuale sau, ori de câte ori se cere,
comisii speciale (S.R.I., S.I.E. etc.), aplicã sancţiuni constituţionale (moţiunea de cenzurã,
suspendarea Preşedintelui României, votul de încredere, punerea sub acuzarea Preşedintelui etc.);
-este un control strict limitat de Constituţie.
Intrucât, prin definiţie orice formã de control presupune posibilitatea recurgerii la sancţiuni,
în cazul în care în urma controlului parlamentar sunt depistate disfuncţionalitãţi în sistemul de
echilibru al puterilor sau diminuarea încrederii Parlamentului în Guvern ori sãvârşirea de cãtre
Preşedintele României a unor fapte de înaltã trãdare sau a unor fapte grave care încalcã prevederile
Constituţiei, autoritãţile executive în cauzã vor fi sancţionate politic sau penal. Aşa, de pildã, în
cazul angajãrii de cãtre Guvern a rãspunderii sale în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului în şedinţã
comunã asupra unui program, a unei declaraţii de politicã generalã sau a unui proiect de lege,
adoptarea unei moţiuni de cenzurã în legãturã cu acestea, atrage, potrivit art. 113 al. (2) din
Constituţie demisia Guvernului. In schimb, de pildã, dacã Preşedintele României instituie starea
de asediu sau starea de urgenţã şi nu solicitã Parlamentului aşa cum prevede art. 93 al. (1) din
constituţie, încuvinţarea mãsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acesteia, omisiunea şefului
statului echivaleazã cu sãvârşirea de cãtre acesta a unor fapte grave prin care încalcã prevederile
Constituţiei, motiv pentru care poate fi suspendat din funcţie de cele douã Camere în şedinţa
comunã în condiţiile stabilite de art. 95 al. (1) şi (2) din Legea fundamentalã. Esenţial este cã atât
formele de control cât şi sancţiunile ce urmeazã a fi aplicate Executivului sã fie expres şi exclusiv
prevãzute de Constituţie.
In ceea ce priveşte instrumentele sau procedurile de control parlamentar, acestea vor fi
sistematizate astfel:
a)aprobarea prealabilã a Parlamentului şi consultarea prealabilã a acestuia de cãtre
Preşedintele României ori încuviinţarea de cãtre forul legislativ a mãsurilor excepţionale luate de
şeful statului, potrivit art. 93 al. (1) din Constituţie. In aceastã categorie de proceduri se include, de
asemenea, şi dezbaterea mesajului prezidenţial prin care se aduc la cunoştinţã Parlamentului
mãsurile luate de preşedintele României pentru respingerea agresiunii împotriva ţãrii;
b)acordarea şi retragerea încrederii acordate Guvernului;
c)întrebãrile şi interpelãrile;
d)anchetele parlamentare;
e)angajarea rãspunderii Guvernului în faţa Parlamentului asupra unui program, a unei
declaraţii de politicã generalã sau a unui proiect de lege;
f)suspendarea din funcţie a Preşedintelui României;
g)punerea sub acuzare a Preşedintelui României;
h)solicitarea urmãririi penale a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul
funcţiei lor de fiecare camerã pentru parlamentarii care fac parte din camera respectivã.
III.F. Funcţia de desemnare prin investire, alegere sau numire a unor autoritãţi publice
Potrivit Constituţiei Parlamentul:
a)acordã votul de încredere Guvernului;
b)alege Consiliul Superior al Magistraturii;
c)numeşte membrii Curţii de Conturi;
d)numeşte directorul Serviciului Român de Informaţii;
e)Camerele numesc câte 3 din cei 9 membrii ai Curţii Constituţionale.
98
In diferite legi speciale sunt prevãzute alte prerogative de numire ale Parlamentului, cum ar
fi, de pildã, art. 7 al. 2 din Legea nr. 73/1993, în baza cãreia numeşte preşedintele Consiliului
Legislativ şi preşedinţii de secţii ai acestei autoritãţi publice.
In literatura juridicã se mai vorbeşte şi de alte funcţii ale Parlamentului cum ar fi:
determinarea cadrului general al politicii externe, funcţia de organizare internã precum şi funcţia de
control exercitat prin Avocatul Poporului.
III.G. Actele Parlamentului
Parlamentul adoptã: legi constituţionale, legi organice, legi ordinare, regulamente şi

moţiunea de cenzurã. In afara acestor acte, preşedinţii celor douã Camere au dreptul de a adopta,
sau, dupã caz de a emite o serie de acte prin care se concretizeazã diferite atribuţii conferite
acestora, îndeosebi prin regulamente, respectiv: avize, rapoarte, decizii, adrese şi hotãrâri. Actele
juridice ce emanã de la organele interne de lucru ale Camerelor sau de la organele de conducere ale
acestora sunt fãrã îndoialã manifestãti de voinţã ale unor subiecte de drept public sãvârşite în
scopul de a da naştere unor efecte juridice, adicã de a crea drepturi şi obligaţii.
Legea poate fi definitã ca fiind actul juridic iniţiat potrivit Constituţiei şi adoptat de cele
douã Camere corespunzãtor procedurii legislative regulamentare, promulgat de Preşedintele
Române şi publicat în Monitorul Oficial.
Trãsãturile legii ca act normativ sunt:
-este un act al Parlamentului adoptat de acesta potrivit unei proceduri solemne;
-conţine reguli sau prescripţii de conduitã socialã general-obligatorie şi
impersonale, a cãror respectare este asiguratã la nevoie prin forţa de constrângere a statului;
-exprimã voinţa generalã a unei colectivitãţi.
Profesorul Ioan Muraru defineşte legea ca fiind actul juridic al Parlamentului, elaborat
în conformitate cu Constituţia, potrivit unei proceduri prestabilite şi care reglementeazã
relaţiile sociale cele mai generale şi cele mai importante.
In raport de procedura iniţiativei legislative, a votãrii, a obiectului reglementãrii cât şi al
procedurii intrãrii în vigoare, legile sunt: legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
O altã categorie de acte juridice emise de Camerele Parlamentului o constituie hotãrârile.
Prin hotãrârile Parlamentului se aprobã şi regulamentele. Hotãrârile pot fi normative sau
individuale. Este de domeniul hotãrârilor celor douã Camere, sã reglementeze activitãţile interne
ale acestora şi sã producã efecte juridice interne.1)
Intre legi şi hotãrârile normative ale Parlamentului nu existã nici o asemãnare, ci dimpotrivã,
deosebiri esenţiale, astfel:
a)au o forţã juridicã inferioarã legii;
b)nu parcurg toate fazele procedurii legislative;
c)nu sunt supuse procedurii promulgãrii, nu fac obiectul verificãrii
constituţionale a Curţii Constituţionale.
Conceptul de moţiune. Categorii de moţiuni.
Potrivit D.E.X. prin moţiune se înţelege o "hotãrâre a unei adunãri, aprobatã prin vot, prin
care aceasta îşi exprimã atitudinea, doleanţele sau revendicãrile în anumite probleme majore".2)
Acest termen de moţiune este în general utilizat la denumirea unor hotãrâri ale Parlamentului prin
care se exprimã atitudinea acestuia într-o problemã pusã pe ordinea de zi. Moţiunea este adoptatã
doar ca instrument de exprimare a unei poziţii a Parlamentului sau a Camerelor. Ca atare,
moţiunile nu sunt susceptibile sã reglementeze relaţii sociale, chiar circumstanţiale la sfera de
activitate internã a Camerelor sau a Parlamentului, pe când prin hotãrâri este posibil acest lucru.
99
Spre deosebire de hotãrâri al cãror obiect este divers, moţiunile se adoptã practic în trei
situaţii:
a)pentru exprimarea poziţiei Camerei cu privire la problema ce a fãcut obiectul unei
interpelãri (art. 111 al. 2 din Constituţie);
________________________
1)
A se vedea Decizia nr. 45/1994 a Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial nr. 131/1994
2)
Institutul de lingvisticã"Iorgu Iordan",DEX,Ediţia a II-a,Univers
Enciclopedic,Bucureşti,1996,p.657
b)în legãturã cu angajarea rãspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi
Senatului, în şedinţa comunã, asupra unui program, a unei declaraţii de politicã generalã sau a unui
proiect de lege (art. 113 al. 1 din Constituţie).
Constituţia şi regulamentele Camerelor, fac referire la douã categorii de moţiuni: moţiunea
simplã, reglementatã de art. 111 al. 2 din Constituţie şi moţiunea de cenzurã, prevãzutã de art. 112
şi la care face referire şi art. 113 din Constituţie. Moţiunea simplã este un act care exprimã poziţia
Camerei respective într-o anumitã problemã de politicã internã sau externã.
Moţiunea se aprobã cu votul majoritãţii deputaţilor prezenţi. Este interesant de observat
cã la Senat moţiunile se adoptã cu votul majoritãţii senatorilor, ceea ce presupune o putere mai
mare de reprezentare, data fiind cã este vorba de majoritatea din efectivul total al senatorilor.
Actele politice ale Parlamentului
Atât Camerele în mod separat,cât şi Parlamentul ca reprezentant suprem al poporului român
au latitudinea sã stabileascã oportunitatea adoptãrii şi conţinutul actelor care au un caracter politic,
neexprimând voinţa juridicã a forului legislativ.
III.H. Statutul deputaţilor şi al senatorilor

Mandatul reprezentativ, presupune cã în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt
în serviciul poporului şi nu al partidului din care fac parte. Intre mandatul parlamentar şi mandatul
de drept civil existã deosebiri fundamentale. Astfel, spre deosebire de mandatul civil, mandatul
deputaţilor şi al senatorilor nu este constituit pe o bazã contractualã, ci pe una electivã. Din
caracterul reprezentativ al mandatului parlamentarilor decurge statutul de independenţã al
acestora iar independenţa este atât de deplinã încât poate fi reclamatã chiar faţã de propria
formaţiune politicã. Altfel spus, în sistemul nostru parlamentar, deputaţii şi senatorii sunt
independenţi faţã de partidele pe listele cãrora au candidat şi faţã de alegãtori. Statutul de
independenţã capãtã conotaţii ample dacã îl raportãm la latitudinea deputaţilor şi senatorilor de a
pãrãsi partidul respectiv, şi, mai ales, la dreptul acestora - confirmat printr-o decizie a Curţii
Constituţionale - de a pãrãsi grupul parlamentar şi de a trece la alt grup. Aceasta rezultã cu
prisosinţã din art. 66 pct. 2 din Constituţie prin care se dispune: "Orice mandat imperativ este
nul", deci sunt interzise orice ingerinţe în activitatea deputaţilor şi senatorilor care ar veni din partea
alegãtorilor, partidelor politice, autoritãţilor statale sau organizaţiilor neguvernamentale, aceasta
fiind în acelaşi sens cu instituirea protecţiei şi imunitãţii parlamentarilor, prin Constituţie.
Durata mandatului parlamentar este de 4 ani.
In actualul sistem parlamentar, protecţia specialã a deputaţilor şi senatorilor se realizeazã
prin:
a)regimul de incompatibilitate;
b)imunitatea parlamentarã şi protecţia parlamentarilor;
c)independenţa opiniilor;
d)indemnizaţia;
e)regimul disciplinar propriu.
100
a)Incompatibilitatea nu se confundã cu neeligibilitatea care înseamnã lipsa vocaţiei de a

candida în alegerile parlamentare, a unei persoane care deţine o anumitã calitate sau funcţie publicã.
Astfel sunt neeligibili pentru cã le este interzisã asocierea în partide politice, magistraţii, poliţiştii,
militarii, avocaţii poporului şi alte categorii prevãzute de lege.
Spre deosebire de neeligibilitate, care împiedicã depunerea candidaturii, categoria de
incompatibilitate permite participarea la alegeri dar candidatul care a obţinut mandatul de deputat
sau senator trebuie, sã opteze pentru demnitatea publicã de parlamentar sau pentru funcţia
incompatibilã cu aceasta. Incompatibilitatea parlamentarului cu orice funcţie publicã de
autoritate are un rol senţial în asigurarea indepedenţei acestora în exercitarea mandatului
încredinţat de popor şi totodatã buna funcţionare a anumitor servicii publice care ar fi astfel
periclitatã dacã funcţionarul public ar fi în acelaşi timp şi parlamentar. Aşa cum am mai arãtat
socotim cã, execluderea de la incompatibilitatea parlamentarã a calitãţii de membru al
Guvernului este discutabilã, deoarece nu este normal ca rãspunderea ministrului sã fie afectatã de
imunitatea şi protecţia specificã parlamentarului. Rolul parlamentarului, scopul acestuia, modul de
exercitare a funcţiei parlamentare diferã esenţial de funcţia de ministru, care are o competenţã
deosebitã de a gestiona, probleme, fonduri şi resurse de importanţã naţionalã, inclusiv de a
reglementa în domenii conferite de lege.
b)Imunitatea parlamentarã şi indepedenţa opiniilor
Denumirea marginalã a art. 69 din Constituţie, "imunitatea parlamentarã" o socotim şi
noi ca nefiind în concordanţã cu conţinutul art. 69.
In art. 69 din Constituţie se dispune:"Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat,
percheziţionat sau trimis în judecatã, penalã ori contravenţionalã fãrã încuviinţarea Camerei din
care face parte, dupã ascultarea sa. Competenţa de judecatã aparţine Curţii Supreme de Justiţie. In
caz de infracţiune flagrantã, deputatul sau senatorul, poate fi reţinut şi supus percheziţiei. Ministrul
justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. In cazul în
care Camera sesizatã constatã cã nu existã temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea
acestei mãsuri."
Din conţinutul acestui articol rezultã urmãtoarele:
-art. 69 se referã numai la rãspunderea penalã şi contravenţionalã, nu şi la celelalte forme ale
rãspunderii juridice: civile, administrative etc.;
-art. 69 nu exonereazã pe parlamentar de rãspunderea penalã sau contravenţionalã;
-art. 69 instituie de fapt o procedurã specialã de cercetare, arestare, urmãrire penalã,
contravenţionalã pentru a-l proteja pe parlamentar de şicane, influenţe, şantaj etc.;
-dupã expirarea mandatului de parlamentar, acesta poate fi tras la rãspundere penalã sau
contravenţionalã, în cazul când nu s-a aprobat aceasta în timpul mandatului.
Din cele de mai sus rezultã cã, art. 69 din Constituţie putea fi denumit "protecţia şi
independenţa parlamentarã" pentru cã acesta pare a fi scopul dispoziţiilor în cauzã.
Art. 70 din Constituţie denumit "independenţa opiniilor" dispune "Deputaţii şi senatorii
nu pot fi traşi la rãspundere juridicã pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în
exerciţiul mandatului". Din conţinutul acestui articol rezultã o adevãratã imunitate a
parlamentarului, care este exonerat de orice rãspundere juridicã numai pentru "voturile şi opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului".
Numai sub acest aspect credem cã putem vorbi de o imunitate parlamentarã, dar
limitatã numai la rãspunderea juridicã pentru voturile şi opiniile exprimate în exercitarea
mandatului. De asemenea socotim sã în sintagma "opinii politice" nu îşi are locul insultele,
calomniile sau injuriile.In art. din Constituţia Germaniei se dispune: "Un deputat nu poate fi
urmãrit în nici un moment, judiciar sau disciplinar, din cauza votului lui sau a unei declaraţii pe care
101
a fãcut-o în Bundestag sau într-una din Comisiile sale sau sã fie tras la rãspundere în alt mod în
afara Bundestagului. Acesta nu se aplicã pentru injuriile defãimãtoare."
c)Rãspunderea disciplinarã a deputaţilor şi senatorilor
In Regulamentele celor douã camere sunt prevãzute norme privind rãspunderea disciplinarã
a parlamentarilor inclusiv sancţiunile ce li se pot aplica.
Abaterile de la disciplina Regulamentelor celor douã Camere atrag urmãtoarele sancţiuni
disciplinare:
a)avertismentul;
b)chemarea la ordine;
c)retragerea cuvântului;
d)înlãturarea din sala de şedinţã;
e)interzicerea participãrii la lucrãrile Camerei (pânã la 15 zile) sau
Senatului (pânã la 30 zile).
De menţionat cã aşa cum am arãtat, rãspunderea disciplinarã a parlamentului nu poate fi
angajatã alãturi de alte forme ale rãspunderii juridice pentru "voturile şi opiniile politice exprimate
în exercitarea mandatului".
d)Indemnizaţia
Parlamentarii primesc o anumitã indemnizaţie lunarã, precum şi alte drepturi aferente sau
facilitãţi care au scopul sã le asigure indepedenţa financiarã. Cuantumul indemnizaţiei şi celelalte
drepturi se stabilesc prin lege.
In afara indemnizaţiei deputaţii şi senatorii beneficiazã de dreptul la concedii de odihnã pe
durata vacanţelor parlamentare ca şi la concedii de boalã sau pentru interese personale (cel mult 8
zile în timpul unei sesiuni).
IV. Preşedintele României
Potrivit Constituţiei, România este o republicã semiprezidenţialã, rezultat al alegerii

şefului statului direct de alegãtori prin vot universal, directsecret şi liber exprimat concomitent cu
instituirea modalitãţilor de rãspundere politicã a Guvernului faţã de puterea legislativã,
caracteristicã a regimurilor parlamentare.
Ca modalitãţi de organizare a puterii executive, Constituantul român a instituţionalizat
modelul executivului bicefal sau dualist, adicã şefi ai puterii executive, sunt Preşedintele şi
Guvernul cu atribuţii bine delimitate. In sistemul nostru constituţional instituţia preşedinţialã şi
Guvernul au legitimitãţi diferite şi provin din voinţe politice diferite. Atfel preşedintele
României beneficiazã de o legitimitate popularã -rezultat al alegerii sale, direct de cãtre corpul
electoral - iar Guvernul în ansamblul sãu este numit de şeful statului pe baza votului de investiturã
acordat de Parlament. Constituţia României conferã Preşedintelui în calitatea de şef al Statului patru
funcţii principale: funcţia de reprezentare a statului român (art. 80 al. 1); funcţia de garant al
independenţei naţionale, al unitãţii şi integritãţii teritoriale a ţãrii (art. 80 al. 1); funcţie de
vegherea la respectarea Constituţiei (art. 80 al. 2); funcţia de mediere (art. 80 al. 2). In doctrinã
se apreciazã cã Preşedintele României îndeplineşte trei funcţii: de reprezentare, de garant şi de
mediere.1)
In exercitarea acestor funcţii Preşedintele este investit cu atribuţiuni. Preşedintele
reprezintã Statul atât în interior cât şi în exterior, având mandatul cel mai reprezentativ. Nici o
"persoanã aleasã" (primarul general al Capitalei, senatorii, deputaţii, primarii etc.) nu are un numãr
mai mare de votanţi decât Preşedintele României.
Funcţia de garant se realizeazã într-o dublã direcţie: garant al statului şi garant al
Constituţiei.
102
_____________________
1)
Prof. I. Deleanu, op. cit., p. 331
Ca garant al statului, Preşedintele îşi asumã rãspunderea pentru independenţa, unitatea şi
integritatea teritorialã a ţãrii. Astfel, Preşedintele este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte
funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apãrare a Tãrii. Acesta declarã mobilizarea parţialã
sau generalã a forţelor armate. In caz de agresiune armatã împotriva ţãrii, el ia mãsuri pentru
respingerea agresiunii. Instituie starea de asediu sau starea de urgenţã, în întreaga ţarã ori în unele
localitãţi.
Preşedintele vegheazã la respectarea Constituţiei prin: a)Sesizarea
Curţii Constituţionale, înainte de promulgarea legii, pentru verificarea constituţionalitãţii ei (art.
144 lit. "a" din Constituţie);
b)Mesajul adresat Parlamentului înainte de promulgarea legii, pentru ca acesta sã
procedeze la reexaminarea ei; restituirea legii pentru reexaminare se face o singurã datã;
c)Numirea în funcţie a judecãtorilor şi a procurorilor la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii;
d)Numeşte 3 judecãtori din cadrul Curţii Constituţionale;
e)Preşedintele poate dizolva Parlamentul în condiţiile prevãzute de Constituţie;
f)Preşedintele României poate adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele
probleme politice ale naţiunii şi poate cere poporului sã-şi exprime prin referendum, voinţa cu
privire la probleme de interes naţional;
g)Preşedintele poate prezida şedinţele Guvernului în cadrul cãrora se voteazã Ordonanţe
de Urgenţã sau ordinare, inclusiv în cazul când printr-un astfel de act normativ se modificã sau
abrogã o lege neconstituţionalã sau nelegitimã; socotim cã în cazul dispoziţiilor legii declarate de
Curtea Constituţionalã ca neconstituţionale, nimic nu ar împiedica Guvernul ca în mod operativ sã
analizeze şi pe calea unei ordonanţe sã legifereze în consecinţã pânã la aprobare sau respingere de
cãtre Parlament.
Se ştie cã sunt multe dispoziţii ale legii, declarate ca neconstituţionale, de ani de zile, iar
Parlamentul încã nu s-a pronunţat cu privire la acestea, unora cu toate implicaţiiler negative ce
decurg din aceastã situaţie.
Funcţia de mediere între puteri, precum şi între stat şi societate, se sprijinã, moralmente, pe
principiul legitimãrii larg şi autentic democratice a Preşedintelui alegerea lui fãcându-se prin
sufragiul universal şi direct, precum şi pe principiul nonapartenenţei Preşedintelui la nici un
partid politic.
El este un factor reglator prin bunele oficii în realizarea medierii.
Potrivit art. 80 pct. 2, Preşedintele "vegheazã la buna funcţionare a autoritãţilor publice
prin:
-numirea în funcţiile publice în condiţiile legii pe cei mai buni, respectiv în
demnitãţile publice cele mai importante;
-revocã1) sau elibereazã din funcţiile publice cele mai importante în condiţiile
prevãzute de lege, la propunerea organelor abilitate cu care preşedintele colaboreazã.
-din coroborarea art. 87 cu art. 105 şi art. 106 rezultã cã Preşedintele României,
când conduce şedinţele Guvernului poate influenţa:
-proiectele de legi pe care le hotãrãşte Guvernul, în cadrul
iniţiativei legislative, ordinea de zi, conţinutul proiectului etc.;
-argumentat unele hotãrâri ale Guvernului şi în mod
deosebit Ordonanţele prin care poate înlãtura lacunele şi
imperfecţiunile legilor în vigoare;
103
-consultã sau "se consultã" cu Guvernul în probleme urgente şi de importanţã

deosebitã (art. 86 din Constituţie);
-poate analiza împreunã cu primul ministru activitatea unui ministru şi, la
propunerea primului ministru, el îl poate revoca.
-poate suspenda miniştrii din funcţie în condiţiile legii (art. 108 pct. 2 din
Constituţie şi art. 17 din Legea nr. 115/19992));
-poate cere urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în
exerciţiul funcţiei lor, cu excepţia miniştrilor care au şi calitatea de senator sau deputat (art. 9 din
legea nr. 115/1999);
-dispune constituirea comisiei speciale pentru analiza sesizãrilor cu privire la
sãvârşirea unei infracţiuni - în exerciţiul funcţiei de cãtre
membrii Guvernului (art. 13 din Legea nr, 115/1999) inclusiv a primului ministru (art. 5 din Legea
nr. 115/1999).
-revocã miniştrii sau chiar pe primul ministru conform art. 105 şi 106 al. 2 din
Constituţie în condiţiile legii3). Este de observat cã în Legea privind rãspunderea ministerialã,
contrar art. 108 al. 3 din Constituţie, nu au fost reglementate cazurile de revocare din funcţia de
membru al Guvernului inclusiv ca mãsurã disciplinarã accesorie rãspunderii penale sau singularã;
_________________________
1)
Spre exemplu, funcţia de membru al Guvernului înceteazã în urma demisiei, a revocãrii, a pierderii
drepturilor electorale, a stãrii de incompatibilitate, a decesului precum şi în alte cazuri prevãzute de
lege, cum ar fi Legea nr. 115/1999. Din nefericire încã nu sunt reglementate în lege, abaterile
disciplinare, sancţiunile şi cine le aplicã în special în funcţiile şi demnitãţile publice din competenţa
preşedintelui.
2)
Este de observat cã, în Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerialã în art. 4 se
vorbeşte de rãspunderea disciplinarã a membrilor Guvernului, fãrã a fi reglementatã. Socotim
cã este o lacunã care nu poate fi acoperitã prin vreo hotãrâre de Guvern. Rãspunderea disciplinarã
a membrilor Guvernului trebuie reglementatã numai prin lege, aşa cum prevedea Constituiţia în
art. 108 pct. 3 (abaterile disciplinare, sancţiunile disciplinare, cine şi cum le aplicã etc.).
3)
Ar fi de dorit ca în Legea de organizare şi funcţionare a Preşedinţiei sã se reglementeze drepturile
disciplinare ale Preşedintelui, condiţiile de exercitarea acestora, cazurile de revocare etc.
-prin revocarea primului ministru conform art. 105 şi 106 al. 2 din Constituţie1),
Preşedintele de fapt demite întreg Guvernul conform art. 106 al. 2 din Constituţie care vorbeşte de
asemenea, de desemnarea primului ministru interimar pânã la formarea noului Guvern. Conform
art. 109 al. 2 Guvernul este demis dacã primul ministru se aflã într-una din situaţiile prevãzute în
art. 105, deci şi în cazul revocãrii;
-numeşte din rândul membrilor Guvernului, pe primului-ministru interimar atunci
când prim-ministrul a fost revocat, sau când se afla într-o altã situaţie din cele prevãzute de art. 105
din Constituţie, ori în caz de retragere a încrederii de cãtre Parlament (art. 109 al. 2 din Constituţie).
Preşedintele contribuie şi la buna funcţionare a activitãţii jurisdicţionale astfel:
-promulgã legile privind procedurile jurisdicţionale, putând sã le trimitã Curţii
Constituţionale sau sã le restituie Parlamentului pentru reexaminare; deci greşelile, lacunele,
imperfecţiunile legii privind producerile jurisdicţionale, pot fi prevenite şi de Preşedinte prin
exercitarea acestei atribuţii (art. 77 din Constituţie);
-numeşte 3 judecãtori din cei nouã ai Curţii Constituţionale (art. 140 al. 2 din
Constituţie);
104
-numeşte, revocã şi poate aproba cercetarea ministrului justiţiei atunci când acesta
nefiind parlamentar, îşi încalcã atribuţiile de serviciu, sãvârşeşte infracţiuni; de asemenea îl
suspendã, în condiţiile legii;
-numeşte şi revocã magistraţii2) la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii;
-acordã graţieri individuale îndreptând uneori unele greşeli ale justiţiei.
In domeniul apãrãrii ţãrii şi asigurãrii ordinii publice, Preşedintele:
-este comandantul forţelor armate şi preşedinte al Consiliului Suprem de Apãrare
a Tãrii;
-promulgã sau restituie Parlamentului legile care reglementeazã acest domeniu
dupã caz;
-declarã cu aprobarea prealabilã a Parlamentului mobilizarea paţialã sau generalã
a forţelor armate; numai în cazuri excepţionale, hotãrârea Preşedintelui se supune ulterior aprobãrii
Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare;
-în caz de agresiune armatã, îndreptatã împotriva ţãrii, Preşedintele României ia
mãsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului printr-un
mesaj. Dacã Parlamentul nu se aflã în sesiune, se convoacã de drept în 24 de ore de la declanşarea
agresiunii;
-instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţã, în întreaga ţarã ori
în unele localitãţi şi solicitã Parlamentului încuviinţarea mãsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la
luarea acesteia. Dacã Parlamentul nu se aflã în sesiune, el se convoacã de drept în cel mult 48 de ore
de la instituirea stãrii de asediu sau a stãrii de urgenţã şi funcţioneazã pe toatã durata acestora;
-acordã gradele de mareşal, de general şi de amiral.
In domeniul legiferãrii şi al funcţionãrii puterii legiuitoare, Preşedintele:
-poate dizolva Parlamentul în condiţiile art. 89 din Constituţie;
-poate prezida şedinţele Guvernului inclusiv atunci când acesta îşi exercitã atribuţia
de iniţiativã legislativã;
-promulgã legile;
-poate restitui legea Parlamentului o singurã datã spre reexaminare;
-poate înainte de promulgare sã trimitã legea la Curtea Constituţionalã spre
verificarea constituţionalitãţii;
-în şedinţele de Guvern pe care le prezideazã poate contribui la elaborarea
ordonanţelor Guvernului -acte normative cu putere de lege-, pânã la aprobarea sau nu a acestora de
cãtre Parlament.
In domeniul politicii externe, Preşedintele:
-încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern şi le supune
spre ratificare Parlamentului, în termen de 60 de zile;
-la propunerea Guvernului, acrediteazã şi recheamã reprezentanţii diplomatici ai
României şi aprobã înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice;
-primeşte reprezentanţii diplomatici ai altor state care sunt acreditaţi pe lângã
Preşedintele României.
Preşedintele României conferã decoraţii şi titluri de onoare.
Alegerea Preşedintelui
Preşedintele României este ales prin vot univeresal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale
alegãtorilor înscrişi în listele electorale. In cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit
aceastã majoritate se organizeazã al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în
ordinea numãrului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel
mai mare numãr de voturi. Nici o persoanã nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României
105
decât pentru cel mult douã mandate. Acestea pot fi şi succesive. Rezultatul alegerilor pentru funcţia
de Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţionalã.
Candidatul a cãrui alegere a fost validatã depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului,
în şedinţã comunã, urmãtorul jurãmânt:
"Jur sã-mi dãruiesc toatã puterea şi priceperea pentru propãşirea spiritualã şi materialã a
poporului român, sã respect Constituţia şi legile ţãrii, sã apãr democraţia, drepturile şi libertãţile
fundamentale ale cetãţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorialã a
României. Aşa sã-mi ajute Dumnezeu!"
Mandatul Preşedintelui României este de 4 ani şi se exercitã de la data depunerii
jurãmântului.
Preşedintele României îşi exercitã mandatul pânã la depunerea jurãmântului de Preşedintele
nou ales. Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organicã, în caz de rãzboi
sau de catastrofã. In timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi
nu poate îndeplini nici o altã funcţie publicã sau privatã. Preşedintele României se bucurã de
"imunitate". Prevederile articolului 70 se aplicã în mod corespunzãtor.
Camera Deputaţilor şi Senatul în şedinţã comunã, pot hotãrî punerea sub acuzare a
Preşedintelui României pentru înaltã trãdare, cu votul a cel puţin douã treimi din numãrul
deputaţilor şi senatorilor.
Competenţa de judecatã aparţine Curţii Supreme de Justiţie, în condiţiile legii.
Preşedintele este demis de drept, la data rãmânerii definitive a hotãrârii de condamnare.
In cazul sãvârşirii unor fapte grave prin care încalcã prevederile Constituţiei,
Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţã
comunã, cu votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor, dupã consultarea Curţii Constituţionale.
Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se imputã. Propunerea de
suspendare din funcţie poate fi iniţiatã de cel puţin o treime din numãrul deputaţilor şi
senatorilor şi se aduce neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui.
Dacã propunerea de suspendare din funcţie este aprobatã, în cel mult 30 de zile se
organizeazã un referendum pentru demiterea Preşedintelui. Vacanţa funcţiei de Preşedinte al
României intervine în caz de demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivã a
exercitãrii atribuţiilor sau de deces.
In termen de trei luni de la data la care a intervenit vacantã funcţiei de Preşedinte al
României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou preşedinte. Dacã funcţia de Preşedinte
devine vacantã ori dacã Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacã se aflã în imposibilitate
temporarã de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigurã, în ordine, de preşedintele Senatului
sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.
In exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decretele care se publicã în
Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. Decretele emise de
Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevãzute în art. 91 al. (1) şi (2), art. 92 al. (2)
şi (3), art. 93 al. (1) şi art. 94 lit. "a", "b" şi "d" se contrasemneazã de primul ministru.
V. Autoritatea jurisdicţionalã
Consideraţii generale
In teoria clasicã a separaţiei puterilor, una dintre puteri este puterea judecãtoreascã. De
altfel, aşa cum deseori se afirmã, separaţia puterilor este în realitate o justificare a unui scop politic
concret: sã "slãbeascã" guvernanţii în ansamblul lor, limitându-i pe unii prin alţii, pentru a nu
abuza de putere. Intr-o asemenea viziune, douã aspecte distincte se contureazã şi anume:
106
a)separaţia parlamentului vis-a-vis de guvern, care se referã la guvernanţi în sensul larg al

cuvântului;
b)separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, care permit controlul acestora prin
judecãtori independenţi.
Evoluţia teoriei clasice a separaţiei puterilor a implicat şi evoluţia explicaţiilor şi practicilor
privind puterea judecãtoreascã. Aceasta explicã chiar terminologia diferitã sub care aceastã "putere"
este exprimatã în constituţii şi doctrinã şi anume: putere judecãtoreascã sau putere jurisdicţionalã.
Denumirea de autoritate judecãtoreascã evocã foarte clar justiţia, ca funcţie distinctã şi ca
sistem distinct.
Termenul de justiţie are douã sensuri. Intr-un sens, prin justiţie înţelegem sistemul
organelor judecãtoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea de soluţionare a
proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncã etc., de aplicare de sancţiuni, de
restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încãlcate. In limbajul obişnuit a face justiţie înseamnã
a face dreptate.
Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri, ca o funcţie de judecare a proceselor, de
reprimare a persoanelor care produc pagube şi suferinţe altora prin încãlcarea regulilor sociale
convenite sau stabilite, de anulare a actelor ilegale sau abuzive. Justiţia şi-a îmbogãţit conţinutul,
ea privind direct exerciţiul puterii politice, în sensul efectuãrii controlului asupra modului cum
guvernanţii acţioneazã în limitele constituţiei şi a legii în general, adicã în realizarea principiului
legalitãţii.
Statul de drept ca atare a devenit de neconceput fãrã justiţie, lipsa justiţiei veritabile
însemnând arbitrariu şi nedreptate. Dacã viaţa socialã trebuie sã se desfãşoare potrivit
constituţiei şi legilor, în mod firesc trebuie sã existe o funcţie (o putere, o autoritate) care sã le
cunoascã şi sã le poatã interpreta şi aplica concret atunci când sunt încãlcate,când drepturile şi
libertãţile cetãţenilor sunt periclitate, neglijate.
Aceastã funcţie a fost şi este încredinţatã unei autoritãţi (puteri) distincte (formatã pe
criteriul competenţei şi specializãrii), investitã cu puteri statale care-i dau eficienţã şi care trebuie sã
fie independentã şi imparţialã. De altfel este îndeobşte cunoscut şi admis cã nu poţi fi judecãtor în
propria cauzã, pentru cã nu poţi fi nici independent, nici imparţial şi deci, obiectiv. Actul de justiţie
poate fi înfãptuit numai de un al treilea care trebuie sã fie neutru, imparţial şi specializat.
Conceputã astfel, ca o funcţie realizatã independent şi imparţial, justiţia s-a impus ca o ideea
şi realitate în care oamenii cred cã-i poate apãra atunci când drepturile şi interesele legitime sunt
încãlcate, ca similarul dreptãţii mereu triumfãtoare. Fiat justiţia pereat mundus (justiţia sã-şi
urmeze cursul ei, chiar dacã lumea ar fi sã piarã) a devenit dictonul preferat în legãturã cu justiţia.
Semnificaţia acestui dicton este aceea cã precum veşnica dreptate a Dumnezeirii e neclintitã în
fermitatea ei, dezvãluindu-se în orice condiţii, chiar ale prãbuşirii întregii lumi, tot aşa judecãtorul
care se ocupã de un anume caz trebuie sã-l ducã la bun sfârşit şi sã-l rezolve dupã cum îl îndeamnã
ştiinţa şi conştiinţa, chiar dacã între timp ar veni sfârşitul lumii cu toate grozãviile sale.(Werner
Bergengruen).
In spiritul ideii de justiţie s-au dezvoltat însã şi activitãţi înfãptuite de alte organisme decât
instanţele judecãtoreşti care presupun - mai accentuat sau nu - folosirea aceloraşi reguli
judecãtoreşti. In scopul articulãrii lor cu justiţia se vorbeşte de activitãţi jurisdicţionale,de unde şi
denumirea de putere (autoritate) jurisdicţionalã. Cuvântul jurisdicţional a devenit preferabil
cuvântului judiciar care se aplicã numai unei categorii de jurisdicţii. In acest sens sunt interesante
dispoziţiile art. 112 din Constituţia Olandei potrivit cãrora:
"1.Incumbã puterii judiciare de a judeca litigiile privind drepturile civile şi cele de creanţã.
107
2.Legea poate conferii fie puterii judiciare fie unor jurisdicţii care nu fac parte din
puterea judiciarã sarcina de a judeca litigiile care nu rezultã din raporturile juridice civile. Legea
reglementeazã procedura de urmat şi consecinţele deciziilor."
Exprimarea autoritãţii (putere) jurisdicţionale nu diminueazã rolul justiţiei ci evidenţiazã
similitudinea de conţinut şi principii între mai multe activitãţi care se impun atunci când nu sunt
executate. Justiţia rãmâne partea substanţialã a activitãţii jurisdicţionale. De aici şi preocuparea
fireascã pentru teoretizarea justiţiei pentru cã restul activitãţii jurisdicţionale împrumutã trãsãturile
şi principiile acesteia, la dimensiuni reduse desigur, ştiut fiind cã peste tot este vorba de litigii, de
procese. Asemenea litigii opun fie persoane fizice, fie persoane juridice, fie asemenea persoane şi
autoritãţi (guvernanţi) fie numai autoritãţi. Ele se supun examinãrii şi rezolvãrii membrilor
jurisdicţiilor, de regulã magistraţi, de cãtre cei interesaţi (uneori din oficiu).
Membrii jurisdicţiilor pentru a aplica legea la cazurilor concrete ce le sunt deduse spre
rezolvare, mai întâi interpreteazã constituţia, legile, contractele, convenţiile sau cutumele ce sunt
invocate şi apoi le stabilesc sensul lor oficial. Ansamblul hotãrârilor judecãtoreşti rãmase definitive
formeazã jurisprudenţa, care limpezeşte textele obscure, cu mai multe sensuri sau lacune şi uneori
le completeazã. Desigur este important de ştiut pânã unde pot merge jurisdicţiile în completarea
lacunelor legii. Problema se pune pentru cã rolul justiţiei este de a aplica dreptul şi nu de a crea
drept. Pot fi citate şi cazuri intersante în care justiţiei i s-au conferit şi împuterniciri de
reglementare juridicã. In acest sens, sunt explicate dispoziţiile art. 101-102 din Constituţia românã
din anul 1866, potrivit cãrora o lege urma sã determine cazurile de responsabiltate, pedepsele
aplicabile miniştrilor şi modul de urmãrire contra lor, iar pânã la adoptarea legii "Inalta Curte de
Casaţiune şi Justiţie, are puterea de a caracteriza delictul şi de a determina pedeapsa."
In urma judecãţii se dau hotãrâri în care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru subiectele de
drept, participanţi în proces, se aplicã sancţiuni, se stabilesc despãgubiri, se dau ordine de executare
atât pãrţilor în proces, cât şi autoritãţilor publice. Hotãrârile judecãtoreşti trebuie sã fie respectate şi
executate de cãtre cetãţeni şi autoritãţile publice.
2. Specificul activitãţii jurisdicţionale

Activitatea jurisdicţionalã are un conţinut şi principii care o diferenţiazã de legislativ şi
executiv dar o şi integreazã, într-o viziune sistematicã în ansamblul activitãţilor statale. Aceasta
pentru simplul motiv cã puterea jurisdicţionalã este o parte a organizãrii statale a puterii politice.
Statul de drept implicã obligativitatea respectãrii şi aplicãrii constituţiilor şi legilor.
Judecãtorul interpreteazã legea şi o aplicã, dar nu creazã drept. El aplicã dreptul creat de cãtre
Parlament, el nu poate înlãtura o lege, pe motiv cã nu este de acord cu ea, din diferite motive, reale
sau pur sentimentale, ştiut fiind cã dura lex sed lex.
Va trebui sã observãm cã însãşi competenţa instanţelor judecãtoreşti (autoritãţii
jurisdicţionale) este stabilitã prin Constituţie şi legi, fiind de strictã interpretare.
Justiţia (în general activitatea jurisdicţionalã) este o activitate de rezolvare a litigiilor, în
litera şi spiritul constituţiei şi a legilor date în baza acesteia, obiceiului, convenţiilor şi contractelor.
Judecãtorul care înfãptuieşte justiţia cautã pe bazã de probe sã afle adevãrul în procesul
respectiv pentru a identifica exact încãlcarea legii, victimele, cauzalitatea, rãspunderea şi
responsabilii.
Pentru ca justiţia sã-şi poatã înfãptui misiunea ea cunoaşte o anumitã organizare şi
anumite principii. Organizarea justiţiei se face pe trei grade de jurisdicţie. Aceste grade de
jurisdicţie permit o evaluare în fond dar şi posibilitatea de control în apel şi recurs, ca posibilitate
de îndreptare a erorilor, de reevaluare a situaţiilor şi probelor. Se considerã cã cea mai eficientã
este organizarea a trei grade de jurisdicţie: fond, apel şi recurs.
108
3. Principiile fundamentale potrivit cãrora se realizeazã justiţia

Justiţia trebuie sã rãspundã unor exigenţe fundamentale. In cadrul acestor exigenţe se
enumerã în general urmãtoarele: legalitatea; buna administrare a justiţiei; accesul la un tribunal;
garanţia unui proces echitabil; publicitatea procesului; imparţialitatea judecãtorului;
proporţionalitatea în stabilirea sancţiunilor.
Din aceste exigenţe rezultã principiile potrivit cãrora este organizatã şi funcţioneazã justiţia.
In legãturã cu aceste principii anumite precizãri se impun. Astfel existã principii aplicabile
întregului sistem statal-juridic şi care firesc sunt aplicabile şi justiţiei. Existã apoi unele principii
proprii justiţiei (jurisdicţiilor) ca activitatea şi sistem de autoritãţi. De altfel aceste principii ne
intereseazã aici. Existã, de asemenea, principii specifice diferitelor categorii de jurisdicţii (sau
procese) sens în care se discutã de exemplu de principiile dreptului procesual civil sau principiile
dreptului procesual penal.
Toate aceste principii sunt importante. Uneori în activitatea de judecatã, în lipsã de text
expres sau apropiat judecãtorul recurge la analogia dreptului, adicã la aplicarea principiilor
fundamentale, iar încãlcarea principiilor poate atrage nulitatea hotãrârii judecãtoreşti sau a
altor acte de procedurã.
Unele principii privesc organizarea judecãtoreascã, altele activitatea sau poziţia justiţiei şi a
judecãtorului. Urmeazã sã observãm care asemenea principii sunt constituţionale, în sensul cã sunt
reguli esenţiale prevãzute explicit sau rezultând din dispoziţiile constituţionale.
a) Principiul legalitãţii. Este un principiu ce în mod firesc excede justiţiei, fiind de
esenţa statului de drept. Are însã o evidentã aplicabilitate în domeniul justiţiei, şi anume sub douã
mari aspecte: legalitatea instanţelor şi a practicilor judecãtoreşti; legalitatea infracţiunilor şi a
pedepselor. Cât priveşte primul aspect vom reţine cã pot îndeplini funcţii jurisdicţionale, numai
acele autoritãţi statale cãrora constituţia şi legile le recunosc asemenea calitãţi. De asemenea,
instanţele judecãtoreşti, (jurisdicţionale) pot rezolva procese numai în limita competenţei conferite
de lege.
In fine, procedura de rezolvare a litigiilor este numai cea prevãzutã de lege. Sub cel de al
doilea aspect, vom observa cã nu existã infracţiune decât dacã este prevãzutã de lege şi cã nu existã
pedeapsã decât dacã este prevãzutã de lege.
Principiul legalitãţii, cu aplicaţiunea sa specificã la justiţie este consacrat prin art. 125 din
Constituţia României.
b) Justiţia este unicã şi egalã pentru toţi. Este un principiu fundamental care
valorificã şi în acest domeniu marele principiu al egalitãţii în drepturi a cetãţenilor. In sintezã
aceasta presupune ca pentru toţi cetãţenii sã existe o singurã justiţie ca aceştia sã fie judecaţi de
aceleaşi instanţe în procese similare. Acest principiu exclude existenţa unor tribunale extraordinare,
sau a unor privilegii. De aceea, Constituţia României prin art. 125 (2) stabileşte cã "Este interzisã
înfiinţarea de instanţe extraordinare.". Desigur acest principiu nu este încãlcat prin crearea unor
secţii speciale (comerciale, de muncã, de contencios administrativ, pentru minori, potrivit
specificului proceselor), aceasta ţinând de bunã administrare a justiţiei pe principiul specializãrii.
De asemenea, acest principiu presupune folosirea în speţe similare a aceloraşi reguli procedurale şi
acordarea drepturilor procesuale, în mod egal tuturor participanţilor.
c) Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie.
Procedura judiciarã se desfãşoarã în limba oficialã a statului. Persoanelor care nu înţeleg
limba oficialã trebuie sã li se asigure comunicarea pieselor dosarului şi a tuturor actelor procedurale
în limba pe care o cunosc. De aceea li se asigurã traducerea printr-un interpret autorizat.
Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în acest sens. Dupã ce prin art. 127 (1)
stabileşte cã procedura judiciarã se desfãşoarã în limba românã, iar art. 127 (2) aratã cã cetãţenii
aparţinând minoritãţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba
109
românã au dreptul de a lua cunoştinţã de toate actele şi lucrãrile dosarului, de a vorbi în instanţã şi
de a pune concluzii prin interpret autorizat. In procesele penale, prevede de asemenea Constituţia
acest drept este asigurat în mod gratuit. Încãlcarea acestor dispoziţii poate atrage nulitatea actelor ce
au fost întocmite.
d) Dreptul la apãrare este nu numai un drept fundamental cetãţenesc, ci şi un
principiu fundamental al justiţiei. Încãlcarea acestui drept aduce grave prejudicii, actele de încãlcare
fiind sancţionate juridic.
e) Prezumţia de nevinovãţie este un principiu constituţional potrivit cãreia o
persoanã este consideratã nevinovatã atâta timp cât nu s-a pronunţat o hotãrâre judecãtoreascã
definitivã de condamnare a acestuia. Este una din cele mai puternice garanţii a demnitãţii şi
libertãţii umane. Este principiul cãruia i se subordoneazã întreaga activitate jurisdicţionalã.
Începând din anul 1991 este prevãzutã explicit în art. 23 (8) din Constituţia României.
f) Independenţa judecãtorului şi supunerea lui numai legii. Este unul din principiile
constituţionale ale justiţiei. Potrivit acestui principiu, în activitatea sa judecãtorul este specialistul în
materie care se supune numai legii şi conştiinţei sale, fiind şi inamovibil1).
Ca atare, în rezolvarea litigiilor judecãtorul nu poate primi nici un fel de ordine, intrucţiuni,
indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care trebuie sã o dea. Aceştia nu
trebuie sã plece de la idei preconcepute, prejudecãţi, ideologii, ci trebuie sã judece numai pe probe
şi conform legii.
Independenţa judecãtorului, de altfel independenţa justiţiei, ţine de marele principiu al
separaţiei, egalitãţii, cooperãrii şi controlului reciproc al puterilor în stat, vorbindu-se de
independenţa autoritãţii jurisdicţionale. Ea exprimã posibilitatea de protecţie a guvernaţilor, fiind în
fond o garanţie în faţa abuzurilor puterilor (autoritãţilor) şi în general a abuzurilor de orice fel
interzise de lege. Desigur, independenţa judecãtorului este substanţial tributarã caracterului,
moravurilor şi tradiţiilor specifice fiecãrei ţãri, ea nu poate fi garantatã absolut prin lege.
Judecãtorul, el însuşi, dã în ultimã instanţã strãlucire independenţei sale, prin
profesionalism, moralitate, caracter, şi deontologie. Este interesant şi semnificativ citatul din tratatul
de procedurã civilã al profesorului Viorel Ciobanu2) (pg. 26) în sensul cãruia "Pentru a fi magistrat,
nu trebuie sã fii mai puţin om. De aceea el trebuie sã dispunã de libertatea de expresie, de opinie, de
asociere. Dar fiecare profesie are servituţiile sale, iar
__________________
1)
Inamovibilitatea nu înseamnã: imunitate,adicã iresponsabilitae juridcã. Inamovibilitatea înseamnã
…….
2)
……….
pentru un magistrat, se pretinde un anume gen de sobrietate care vizeazã angajamentele sale
publice. Un judecãtor militant, exaltat, devorat de luptele sale se îndepãrteazã de virtuţiile solicitate
de aceastã activitate, adicã echilibrul, moderaţia şi seninãtatea". Regulile constituţionale cuprind
garanţii ale independenţei judecãtorilor printre care condiţiile de recrutare, inamovibilitatea,
avansarea şi controlul prezintã un interes aparte. Constituţia României prin art. 123 (2) stabileşte
cã judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Aşa cum se precizeazã clar în doctrinã
independenţa este o noţiune indivizibilã fiind indispensabil pentru o bunã justiţie ca magistratul sã
fie independent, atât faţã de celelalte puteri, cât şi faţã de colegii sãi şi justiţiabilii (Viorel
110
Ciobanu, 19). Dar aceasta nu este o independenţã absolutã, ci o independenţã în limitele legii. A
înţelege altfel înseamnã predispoziţie la abuzul de putere. Judecãtorii pot fi controlaţi,
sancţionaţi, pedepsiţi, hotãrârile lor infirmate, modificate, casate, dar numai şi numai pe
baza şi conform legii.
Procedura recrutãrii judecãtorilor este astfel reglementatã încât sã fie o garanţie a
independenţei acestora . In unele state judecãtorii sunt aleşi, prin vot popular (ex. SUA, la nivelul
statelor), la fel ca deputaţii. Sistemul alegerii nu este însã considerat ca dând bune rezultate pentru
motivul cã nu dã garanţii autoritãţii judiciare. In sistemul alegerii, judecãtorii trebuie sã se alinieze
platformelor şi partidelor politice, cu toate dezavantajele ce rezultã de aici.
Recrutarea judecãtorilor prin concurs, în care numirea se face în ordinea rezultatelor (deci a
competenţei profesionale) este consideratã cea mai potrivitã. Comisiile de concurs trebuie sã
cuprindã universitari, jurişti, profesionişti, magistraţi recunoscuţi, fapt ce asigurã din start
independenţa.
In multe state judecãtorii sunt numiţi, de regulã de cãtre executiv.
In ţara noastrã, potrivit Constituţiei, judecãtorii sunt numiţi de Preşedintele României la
propunerea Consiliului Suprem al Magistraturii. Este interesant de menţionat cã prin art. 151 (2) din
Constituţia României s-a stabilit cã "Noua Curte Supremã de Justiţie va fi numitã, în condiţiile legi,
de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţã comunã, la propunerea Preşedintelui României, în
termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a Constituţiei". Desigur aceasta este o dispoziţie
tranzitorie.
Inamovibilitatea este o puternicã garanţie a independenţei judecãtorului, fiind o mãsurã de
protecţie a acestuia. Potrivit acestui principiu judecãtorul nu poate fi nici revocat, nici
retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fãrã consimţãmântul sãu.
Inamovibilitatea pune magistraţii la adãpost de orice revocare şi transferare impusã în afarã de
greşeli foarte grave şi dupã o procedurã jurisdicţionalã prevãzutã numai prin lege organicã.
Astfel, de exemplu, în Suedia, în principiu inamovibili, judecãtori titulari nu pot fi demişi din
funcţiile lor decât dacã prin infracţiune penalã sau prin necunoaştere gravã şi repetatã a obligaţiilor,
ei se manifestã evident inapţi de a-şi îndeplini sarcinile sau se pensioneazã. Iar legea românã de
organizare judecãtoreascã stabileşte cã, dacã în cursul activitãţii sale, magistratul vãdeşte o evidentã
incapacitate profesionalã, Consiliul Superior al Magistraturii, poate dispune eliberarea sa din
funcţie la sesizarea ministrului justiţiei (art. 80).
Constituţia României cuprinde câteva dispoziţii privitoare la inamoviblitatea judecãtorilor.
Din examinarea acestor dispoziţii rezultã cã judecãtorii sunt inamovibili, dar în condiţiile legii.
Inamovibilitatea nu priveşte însã, firesc de altfel, judecãtorii stagiari, ci numai pe cei numiţi de
Preşedintele României. Or judecãtorii stagiari sunt singurii care nu sunt numiţi de cãtre Preşedinte
(vezi şi art. 133). Dar în legãturã cu aceştia, legea de organizare judecãtoreascã, aratã cã se bucurã
de stabilitate1), ca şi procurorii (art. 75). Prin art. 124 Constituţia stabileşte cã mandatul
judecãtorilor Curţii Supreme de Justiţie este de 6 ani (cu posibilitatea reinvestirii în funcţie) de unde
rezultã cã pentru aceştia inamovibilitatea este asiguratã numai pentru aceastã duratã deci, o
inamovibilitate limitatã în timp. O precizare este de asemenea, pertinentã şi anume cã
inamovibilitatea priveşte numai calitatea de judecãtor şi nu funcţiile de conducere
judecãtoreascã. Referitor la amovibilitatea funcţiilor de conducere judecãtoreşti se pot face o serie
de discuţii cu privire la avantaje, vulnerabilitate, la influenţe, legat şi de faptul cã funcţia de
ministru al justiţiei este funcţie politicã şi face parte din puterea executivã.
Cât priveşte avansarea magistraţilor, pentru a nu depinde de executiv, trebuie avute în
vedere douã reguli şi anume: ea sã revinã numai corpului magistraţilor (de exemplu Consiliul
Superior al Magistraturii); limitarea treptelor (gradelor) şi consecinţelor avansãrii, în sensul de a se
face cât mai puţine diferenţieri în carierã. In acest sens Constituţia României, prin art. 124 (1)
111
prevede cã promovarea, transferarea şi sancţionarea judecãtorilor pot fi dispuse numai de Consiliul

Superior al Magistraturii, în condiţiile legii. Pentru a nu crea prin avansare (fãrã consimţãmânt)
situaţii nedorite se practicã şi avansarea pe loc. Astfel, legea de organizare judecãtoreascã, prin art
78 dupã ce stabileşte cã avansare sau transferarea magistraţilor se poate face numai cu
consimţãmântul acestora, adaugã cã magistraţii care îndeplinesc condiţiile pentru a fi avansaţi, dar
care nu doresc sã schimbe funcţia şi instanţa ori parchetul, pot fi avansaţi pe loc.
Desigur un rol important în asigurarea independenţei judecãtorilor îl are controlul
hotãrârilor judecãtoreşti. Acest control trebuie efectuat numai de instanţe judecãtoreşti şi
numai dupã proceduri jurisdicţionale eficiente, în stabilirea adevãrului. Astfel realizate lucrurile
se poate vorbi de independenţa justiţiei în faţa legislativului şi a executivului, potrivit legii.
2. Organele judecãtoreşti
Justiţia este înfãptuitã de cãtre organele judecãtoreşti, denumite obişnuit şi instanţe
judecãtoreşti.
Sistemul organelor judecãtoreşti este format în general din judecãtorii, tribunale,
________________
1)
….
curţi de apel şi Curtea Supremã de Justiţie. Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecãtoreşti
sunt stabilite prin lege organicã.
Constituţia României, sub titlul VI denumit Autoritatea Judecãtoreascã, reglementeazã, în
ordine, instanţele judecãtoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii.
Instanţele Judecãtoreşti sunt, potrivit art. 125 (1) din Constituţie, Curtea Supremã de
Justiţie şi celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege. Constituţia lasã pe seama legii organice
stabilirea gradelor de jurisdicţie şi a instanţelor judecãtoreşti corespunzãtoare. Aşa cum am mai
precizat este interzisã înfiinţarea de instanţe extraordinare. Iar legea de organizare judecãtoreascã
(nr. 92 din 4 august 1992) prin art. 10 stabileşte urmãtoarele instanţe judecãtoreşti: judecãtoriile,
tribunalele, curţile de apel, Curtea Supremã de Justiţie. De asemenea, în limitele stabilite prin
lege funcţioneazã şi tribunalele militare. Cât priveşte Curtea Supremã de Justiţie, aceasta este
organizatã în 5 secţii - civilã, penalã, de contencios administrativ şi militarã -,completul de 9
judecãtori şi Secţiile Unite, având competenţã proprie.
Ministerul Public, cuprinde procurorii, constituiţi în parchete, care în mod generic intrã în
categoria magistraţilor. Ei lucreazã sub autoritatea ministrului justiţiei. Rolul Ministerului Public
este de a reprezenta, în activitatea juridicã, interesele generale ale societãţii şi de a apãra ordinea
de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor. Principiile constituţionale de organizare şi
funcţionare a Ministerului Public sunt: legalitatea, imparţialitatea şi controlul ierarhic. Iar
potrivit art. 30 din legea pentru organizarea judecãtoreascã Ministerul Public este independent în
relaţiile cu celelalte autoritãţi publice1).
Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creatã în vederea exercitãrii a douã
funcţii şi anume: a)propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecãtorilor şi a
procurilor, cu excepţia celor stagiari; b)este colegiul de disciplinã al judecãtorilor. Atunci când
exercitã prima funcţie, lucrãrile sale sunt prezidate de cãtre preşedintele Curţii Supreme de Justiţie.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcãtuit din magistraţi aleşi, pentru o duratã de 4
ani, de cãtre Camera Deputaţilor şi de cãtre Senat, în şedinţã comunã.
Deşi nu este nominalizat prin Constituţie, nu poate fi în afara explicaţiilor Ministerului
Justiţiei, care are un rol aparte în administrarea Justiţiei. Potrivit dispoziţiilor hotãrârii de guvern
prin care este organizat (nr. 450/1994) el "este organul administraţiei publice de specialitate care
exercitã atribuţiile prevãzute de lege în domeniul administraţiei Justiţiei, al executãrii pedepselor
penale, precum şi cu privire la activitatea Ministerului Public, asigurând condiţiile necesare
112
funcţionãrii întregului sistem al Justiţiei pe baza strictei aplicãrii a legii, corespunzãtor principiilor
democratice ale statului de drept".
________________
1)
A se vedea pe larg, V. Dabu. Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global Lex,
Bucureşti,2000, p. 46-47
3. Raporturile cu legislativul şi executivul
A reieşit cu prisosinţã cã justiţia este şi trebuie sã fie independentã. Aşa stând lucrurile
intervenţia în sfera justiţiei a altor "puteri" contravine acestui mare principiu constituţional. Aceasta
nu exclude însã anumite raporturi constituţionale.
Raporturile sistemului judecãtoresc cu Parlamentul rezultã mai întâi din faptul cã
organizarea şi funcţionarea instanţelor judecãtoreşti se realizeazã numai potrivit legii, evident
elaboratã de Parlament.
Ca atare, Parlamentul este cel care stabileşte prin lege organele judecãtoreşti,
competenţa şi procedura potrivit cãreia îşi desfãşoarã activitatea. Este o consecinţã fireascã a
statului de drept. Apoi marele principiu al independenţei judecãtorului presupune supunerea sa
numai legii.
Legea este cea care stabileşte infracţiunile şi pedepsele. Iatã deci aspecte care contureazã
raporturile justiţie-legislativ. Dar este evident şi uşor de observat cã acestea nu afecteazã în nici
un fel dreptul judecãtorului de a decide independent în cauza ce este supusã judecãţii sale.
Legea elaboratã de Parlament creeazã condiţiile unei reale independenţe.
La rândul sãu justiţia poate interveni în activitatea legislativã prin controlul
constituţionalitãţii legilor, atunci când acest control este încredinţat judecãtorilor.
Raporturile justiţiei cu executivul sub aspect constituţional desigur, sunt mai simple. Ele pot
apãrea în situaţia în care numirea şi avansarea magistraţilor aparţine executivului (şefului de
stat, ministrului justiţiei etc.). In asemenea situaţii, s-ar putea crea o stare de docilitate a
magistraţilor faţã de executiv. De aceea trebuie ca posibilitatea de numire, de avansare sau de
revocare sã se realizeze prin proceduri care sã punã în evidenţã numai competenţa profesionalã a
celor în cauzã. Aceasta cu atât mai mult cu cât judecãtorii sunt deseori puşi în situaţia de a exercita
controlul legalitãţii actelor de guvernãmânt şi administrative. Este de observat cã aceste activitãţi se
exercitã de Consiliul Superior al Magistraturii în colaborare cu ministrul justiţiei şi Preşedintele
ţãrii, fiind conformã cu principiul separaţiei puterilor, al egalitãţii, cooperãrii şi controlului
reciprocal acestora.
Teme pentru referat:
-Atribuţiile Preşedintelui pentru asigurarea bunei funcţionãri a Guvernului.

-Atribuţiile Preşedintelui privind înlãturarea legilor nelegitime, lacunelor şi imperfecţiunilor
legii.
-Trãsãturile Constituţiei.
-Când şi cum lucreazã Parlamentul României ca o singurã camerã.
-Funcţia de informare a Parlamentului.
-Actele Parlamentului.
-Imunitatea parlamentarã şi independenţa opiniilor.
BIBLIOGRAFIE
Constituţia României -art. 1-13, art. 58-100, art. 102, 105, 106, 108-117.
113
Prof.univ.dr.Ioan Muraru-Drept Constituţional şi Instituţii Politice Editura Actami,

Bucureşti, 1997, pag. 45-124, pag. 129-151, pag. 263-285, pag. 308-467.
Cristian Ionescu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997, pag.4-27, 59-66, 94-147, 175-340.
Prof.univ.dr.I.Deleanu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice,Ed.Europa Nova,
Bucureşti,Vol.I-II.
114
CAPITOLUL VI
SISTEMELE CONSTITUTIONALE ALE ANGLIEI, FRANTEI, GERMANIEI SI

STATELOR UNITE ALE AMERICII
I. Sistemul constituţional al MARII BRITANII

a) Consideraţii generale
Evoluţia politicã a Marii Britanii, oferã un exemplu clasic de trecere de la monarhia
absolutã, la monarhia constituţionalã, astãzi fiind consideratã pe drept cuvânt una din ţãrile tipice
pentru sistemul politic parlamentar.1) Condiţiile geografice şi politice în care s-au format statul şi
naţiunea englezã - insularitatea, izolarea relativã de alte influenţe şi practici politice şi prin urmare,
imposibilitatea unei comparaţii a eficienţei diferitelor metode de guvernare - au influenţat într-o
mãsurã considerabilã filozofia şi practica politicã, valorile politice ale poporului, procesul de
conducere socialã ca şi psihologia actului de "supunere" a indivizilor faţã de autoritãţile publice şi
faţã de lege.
In ceea ce priveşte structura dreptului constituţional britanic, deşi Marea Britanie nu
dispune de o Constituţie scrisã, are o bogatã practicã parlamentarã, documentele clasice cu privire la
garantarea drepturilor şi libertãţilor, întregindu-se cu practica Parlamentului, cu actele emise de
acesta în importante domenii. Cea mai mare parte a practicii constituţionale, se întemeiazã pe
obiceiuri care au apãrut şi s-au dezvoltat de-a lungul timpului. Principii precum imparţialitatea
Speaker-ului Camerei Comunelor, responsabilitatea colectivã a Cabinetului şi responsabilitatea
individualã a miniştrilor nu se întemeiazã pe statute, documente sau hotãrâri judiciare, ci pe
acceptarea unei practici generale pe parcursul anilor.
Astfel, Constituţia Angliei se prezintã ca un ansamblu suficient de coerent de
cutume, la care se adaugã texte juridice adoptate de Parlament având o valoare şi o importanţã
deosebitã pentru dezvoltarea instituţiilor politice din aceastã ţarã, ca şi pentru raporturile dintre
guvernanţi şi guvernaţi. Astfel de texte juridice sunt: "Magna Charta Libertatum" (1215); Petition of
Rights (1628); "Habeas Corpus Act" (1679); "Bill of Rights"(1689); "Act of settlement" (1701);
"Reform Act" (1832): "Parliament Act" (1911); Statutory Instruments Act" (1832); "Parliament
Act" (1959) ş.a. Alãturi de aceste acte existã şi se aplicã un numãr mare de tradiţii şi cutume
constituţionale având un rol funcţional bine stabilit. Ele sunt cunoscute şi respectate de cãtre toţi
actorii politici; de existenţa şi obligativitatea lor este conştientã întreaga naţiune englezã care
le şi respectã cu scrupulozitate. Acesta este şi motivul pentru care ele continuã, sã se aplice, ca
simboluri constituţionale tradiţinale fãrã a se simţi nevoia de a fi calificate, prin norme juridice
scrise.
___________________________
1
) Victor Duculescu, Drept Constituţional comparat. Ediţia a II-a. Vol. I. Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1999, p.328
In sistemul britanic, practica judiciarã îşi are şi ea un rol în cristalizarea dreptului
britanic, aducând permanent elemente noi, de naturã sã aprecieze şi concretizeze conţinutul
drepturilor constituţionale şi obligaţiile parlamentarilor.
b) Caracteristicile Constituţiei Marii Britanii
-Este o constituţie nescrisã (în sensul formal al cuvântului).
-Este o constituţie suplã. Datoritã caracterului cutumiar al normelor ce-i conferã
conţinutul material, Constituţia poate fi modificatã cu uşurinţã şi fãrã o procedurã specialã de cãtre
Parlament. Nu are importanţã dacã în locul unei norme cutumiare constituţionale se profileazã o
alta, care stabileşte un alt regim juridic.
115
In Marea Britanie, doctrina şi practica judiciarã resping ideea controlului

constituţionalitãţii legilor.1) Temeiul juridic al acestei concepţii, constã în considerentul cã
parlamentul fiind depozitarul suprem al puterii poporului, poate modifica fãrã nici o cenzurã,
atât cutumele constituţionale cât şi textele legislative conţinând dispoziţii cu caracter constituţional.
Astfel, în sistemul de drept britanic nu se poate vorbi de o ierarhie a legilor, ca în
sistemul de drept de pe continent şi ca atare nu se face deosebire între legea ordinarã şi norma
constituţionalã din punct de vedere al puterii normative a acestora.
-Este o constituţie unanim şi, practic, fãrã rezerve acceptatã de guvernaţi. Având
rãdãcini adânci în istoria politicã a Marii Britanii, constituţia acesteia este respectatã ca un
simbol naţional.
c) Garantarea drepturilor şi libertãţilor

Primele documente privind drepturile omului au apãrut în Marea Britanie, fiind sursã
de inspiraţie pentru toate documentele adoptate în aceastã materie pe plan european şi pe plan
mondial. Magna Charta Libertatum a constituit la timpul sãu o adevãratã constituţie dictatã de
regele Ioan fãrã de Tarã, în virtutea înţelegerii încheiate cu nobilii şi clericii nemulţumiţi de
abuzul puterii regale. Documentele ce i-au urmat şi în mod deosebit "Petiţia drepturilor" (1628),
impusã lui Carol I de cãtre Parlament, are un caracter mai larg, pentru prima datã subiect al
drepturilor apãrând "omul liber", de unde concluzia cã acest document se adreseazã unei categorii
foarte largi de supuşi ai regelui. Printre marile idei pe care le instituie "Petiţia drepturilor" sunt de
remarcat urmãtoarele: omul liber nu poate fi obligat la impozite fãrã consimţãmântul
Parlamentului; omul liber nu poate fi citat fãrã un temei legal; soldaţii şi marinarii nu pot
pãtrunde în case particulare; în timp de pace soldaţii şi marinarii nu pot fi pedepsiţi. Datoritã
caracterului sãu "Habeas Corpus Act" (1679) este apreciatã de specialiştii în Drept Constituţional,
ca fiind "a doua Constituţie britanicã" dupã "Magna Charta".
Acest document a fost emis pentru a pune capãt încãlcãrilor masive ale libertãţilor
personale, efectuate de puterea regalã absolutistã. Potrivit acestui document,
_________________________
1)
Cristian Ionescu, opere citate, p. 384
orice deţinut avea dreptul sã pretindã sã i se comunice imediat decizia de arestare şi sã obţinã
punerea sa în libertate pe cauţiune1). Pentru anumite cazuri grave se prevedea cã judecata urmeazã
sã aibã loc în prima sesiune a Curţii cu Juri. In cazul în care deţinutul nu ar fi fost pus sub acuzare şi
nici condamnat, nici în timpul celei de a doua sesiuni a Curţii cu Juri, el trebuia sã fie pus în mod
obligatoriu în libertate. "Habeas Corpus Act" prevedea sancţiuni pentru funcţionarii justiţiei
care nu respectau regulile procedurale ce priveau garanţiile libertãţii persoanei.
d) Organizarea şi funcţionarea Parlamentului

Parlamentul britanic este compus din Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. Iniţial,
s-a format ca un organism politic în jurul Regelui, fiind convocat de acesta, îndeosebi, cu scopul de
a obţine subsidii pentru Coroanã, dar şi pentru a-l consilia pe Monarh în diferite probleme privind
regatul. Acest Consiliu a fost denumit iniţial "Magnum Concilium" deoarce era de fapt Adunarea
marilor nobili şi a clerului înalt care stabileau impozitele pe venituri.
Regele Eduard I (1272-1307) a convocat alãturi de marii baroni ai Coroanei şi clerul
înalt, pe cavalerii şi reprezentanţii ţinuturilor şi ai oraşelor, precum şi ai clerului inferior. Cu
un simţ politic foarte dezvoltat, aceste ultime trei categorii sociale cu hotãrât cu timpul sã voteze în
propriile lor adunãri subsidiile solicitate de Rege, concurând astfel marea nobilime concentratã în
Magnum Concilium. Astfel, în temeiul solidaritãţii s-au constituit douã Adunãri respectiv, Camera
116
înaltã, formatã din nobili, şi Camera Comunelor formatã din cavaleri şi reprezentanţii
burgheziei.
La jumãtatea secolului al XIV-lea începe sã se practice cu regularitate alegerea
reprezentanţilor, deşi Marele Consiliu nu constituia un parlament în sensul modern al accepţiunii.
Cu toate acestea, consiliul îşi pierdea tot mai mult caracterul sãu feudal, cãpãtând un adevãrat
caracter naţional reprezentativ, incluzând în componenţa sa nu numai reprezentanţii clerului,
nobilii dar şi "comunii", adicã, dupã expresia lui F.W. Maitlant, "aceia care se roagã, aceia care
luptã şi aceia care muncesc2). Aceastã din urmã clasã sau categorie socialã a dat şi denumirea
ulterioarã a "comunelor" sau Camerei Comunelor, organism legislativ având misiunea sã se ocupe
de cele mai importante probleme ale ţãrii şi în primul rând de cele financiare. "Camera
comunelor, ca o camerã separatã, îşi tage originea din întrunirile neoficiale ale cavalerilor şi
orãşenilor, care discutau neliniştiţi cu uşile închise despre ce rãspuns colectiv aveau sã dea
vreunei întrebãri sau cereri dificile cu care fuseserã confruntaţi de puterile mai înalte. Erau atât de
grijulii sã nu lase vreun raport despre aceste proceduri, încât nu ştii nimic despre organizarea internã
a acestei vechi Camere a comunelor" arãta G.M. Trevelyan.3)
__________________________
1)
Libertatea pe cauţiune este o instituţie juridicã prin care un arestat este liberat cu obligaţia
respectãrii anumitor reguli, garantate prin depunerea unei sume de bani.Aceastã sumã de bani se
mai cheamã şi cauţiune.
2)
F.W. Maitland. The Constitutional Hustory of England, 1908, citat de Victor Duculescu, op. cit.
pa.g 331
3)
G.M. Trevelyan. Istoria ilustratã a Angliei, Editura ştiinţificã, Bucureşti, 1975, pag. 234
Raportul dintre Parlament şi Rege a avut evoluţii diferite. Astfel, iniţial Regele
avea autoritate asupra tuturor, ca ulterior sã se îndepãrteze de aşa-zisa monarhie absolutã. In timp
ce monarhul absolut din statele feudale continentale nu era practic legat de nici o lege, fiind
un suveran necontestat, monarhul Angliei era din timpurile cele mai strãvechi supus
cutumelor juridice, care îi limiteau puterea. Nesocotirea acestora de cãtre rege atrãgea
nemulţumirea generalã.
Cu timpul, Regelui i s-au impus o serie de limitãri semnificative ale prerogativelor
sale cele mai multe dintre ele sub presiunea unei pãrţi a micii nobilimi care şi-a atras ca aliat
populaţia comitatelor, adicã vârfurile burgheziei, apãrute într-o formã embrionarã.1)
Victoria împotriva regalitãţii a fost posibilã aşadar, datoritã alianţiei politice între
nobilimea de rang inferior şi burghezie, ceea ce a avut douã consecinţe:
-cucerirea drepturilor poporului;
-ideea de respect a legii, de cãtre toţi, inclusiv de rege.2)
De-a lungul secolelor rolul politic al Camerei Lorzilor s-a diminuat, în favoarea
Camerei Comunelor care exercitã puterea politicã în strânsã legãturã cu programul politic şi
interesele partidului de guvernãmânt.
e) Organizarea şi funcţionarea Camerei Lorzilor

Camera Lorzilor cuprindea pe acei nobili care beneficiau de titluri nobiliare
recunoscute sau concedate contra unor sume de bani de cãtre monarhii britanici. In evul mediu,
Camera Lorzilor a ocupat un loc egal cu cel al Camerei Comunelor în materie legislativã şi
financiarã, având şi rolul de a-i judeca pe miniştrii puşi sub acuzare de Camera Comunelor.
Puterea politicã a Camerei Lorzilor rezidã din compoziţia socialã formatã din marea aristocraţie
englezã, şi înalţii prelaţi ai Regelui, legaţi prin interese comune de instituţia regalitãţii. Funcţia
parlamentarã în aceastã camerã era ereditarã. Dispunând de prestigiul social şi de o putere
117
economicã, considerabilã, membrii Camerei Lorzilor au reprezentat pânã la sfârşitul secolului al

VIII-lea centru real al puterii politice.
Dezvoltarea industriei a flotei comerciale a dus la consolidarea rolului burgheziei şi
respectiv al Camerei Comunelor. In anul 1649, Oliver Cromwell - conducãtorul Revoluţiei din
anul 1648 - a desfiinţat Camera Lorzilor odatã cu monarhia, ca sã fie reînfiinţatã în anul 1660
de regele Carol al II-lea. Intre Camera Lorzilor şi Camera Comunelor nu a existat un conflict
evident şi grav pânã în anul 1832 când, Parlamentul a adoptat Reform Bill care a stabilit bazele
elective ale constituirii Camerei Inferioare. Prin acest act s-a pus capãt cutumei potrivit cãreia lorzii
aveau prerogativa de a-i numi pe membrii Camerei Inferioare.
Declinul politic al Camerei Lorzilor este determinat de declinul economic al
membrilor ei, nobilimea aristocratã, legatã de agricultura neproductivã şi privilegiile
_____________________________
2)J.Harvey, L. Bather. The British Constitution, Education, London, 1977, pag. 24
3)George Alexianu, Drept Constituţional, vol. I, Casa Scoalelor, Bucureşti, 1930, pag. 216
smulse Coroanei, astfel în cursul secolului al XIX-lea s-a conturat cutuma potrivit cãreia Camera
Lorzilor nu a mai putut amenda legile financiare. Aceastã evoluţie a fost motivatã de faptul cã
marea majoritate a plãtitorilor de impozite era reprezentatã în Parlament de Camera Comunelor nu
de Camera Lorzilor.
Reforma constituţionalã din anul 1911 (The Parliament Act) a consfinţit victoria
Camerei Comunelor, rãpind lorzilor şi ultimele prerogative mai importante cu caracter judiciar,
confirmând în mod oficial, lunga decadenţã politicã a acestora.1) The Parliament Act din anul 1911
a stabilit urmãtoarele schimbãri în raporturile dintre cele douã camere legislative:
a)un proiect de lege din domeniul financiar devine lege chiar fãrã acordul
Camerei Lorzilor, în termen de o lunã de la adoptarea acestuia de cãtre Camera Comunã;
b)proiectele legilor publice pot deveni lege fãrã aprobarea Camerei Lorzilor,
dacã acestea sunt discutate şi însuşite de Camera Comunelor în cursul a trei sesiuni parlamentare
consecutive şi dacã au trecut doi ani de la a doua lecturã a proiectului în prima sesiune şi a treia
lecturã în cadrul celei de a treia sesiuni;
c)durata maximã a mandatului Parlamentului a fost redusã de la 7 ani la 5 ani.
Aceasta face ca orice proiect de lege introdus de Camera Comunelor dupã 2 ani de la începutul
mandatului sã nu mai fie, practic, respins de cãtre Camera Lorzilor.
Din punct de vedere al organizãrii puterilor şi al raporturilor dintre ele, locul vechilor
cutume constituţionale referitoare, de pildã, la recrutarea primilor miniştri din rândul Camerei
Lorzilor sau la responsabilitatea membrilor guvernului în faţa acestuia, au fost înlocuite cu altele
care au exprimat pe plan politic ascensiunea burgheziei.
Datoritã reducerii numãrului aristocraţilor, dobândirea calitãţii de membru al
Camerei Lorzilor, ereditar a devenit insuficientã şi astfel, printr-o lege din anul 1958 (Life Perrage
Act) s-a dat dreptul regelui de a numii noi lorzi, inclusiv din alte categorii sociale, decât
nobilimea.
Camera Lorzilor este condusã de Lordul Cancelar, (care avea şi funcţia de secretar
principal al monarhului), care are largi prerogative judiciare parlamentare. Astfel, Lordul Cancelar
este membru al Guvenului, preşedinte al Camerei Lorzilor şi preşedintele Curţii Supreme de
Apel. Dacã în Camera Comunelor, membrii acesteia provin din rândul Partidului Laburist şi
Partidul Conservator, în Camera Lorzilor sunt reprezentanţii a trei partide şi independenţii (Partidul
Laburist, Conservator şi Liberal).
Actualmente, Camera Lorzilor îndeplineşte cinci funcţiuni:
118
-funcţia judiciarã. Camera Lorzilor are rolul unei Curţi Supreme de Apel în
materie civilã şi penalã, putându-se pronunţa şi asupra legalitãţii actelor puterii executive; de
asemenea judecã pe înalţii demnitari puşi sub acuzare de Camera Comunelor.
___________________________
1)
Cristian Ionescu, opere citate, pag. 388
-este organ de deliberare a proiectelor de lege ce-i sunt trimise de cealaltã camerã;
membrii acestei camere au dreptul sã vorbeascã fãrã limitã de timp şi subiect, beneficiind de
faptul cã sunt imparţiali ca urmare a faptului cã, fiind ereditari nu sunt legaţi de interese electorale şi
nu sunt expuşi presiunii de partid;
-funcţie legislativã propriu-zisã, care este foarte limitatã, în raport cu cealaltã
camerã; astfel are dreptul la iniţiativa legislativã, şi dreptul de a face amendamente la proiectele de
lege, cu excepţia proiectelor cu caracter financiar. In ultimul an al legislaturii, Camera Comunelor
poate bloca un proiect de lege prin exercitarea unui drept de veto absolut.
-funcţia constituţionalã; primeşte mesajul reginei şi autorizeazã pe Primul-ministru
sã includã în Guvern pe unii dintre lorzi;
-este un simbol al dezvoltãrii democraţiei constituţionale britanice, cu rãdãcini
adânci în conştiinţa publicã.
In prezent s-au fãcut demersuri legislative, în special de guvernul lui Tony Blair,
pentru a schimba structura Camerei Lorzilor şi ai majora atribuţiile la nivelul Camerei Comunelor. 1)
f) Organizarea şi funcţionarea Camerei Comunelor

Pentru Camera Comunelor (659 locuri), alegerile se fac direct, prin vot secret, pe
bazã de scrutin uninominal cu majoritate simplã, care nu este obligatorie. Sistemul britanic
permite votul prin procurã şi votul prin corespondenţã. Nu pot fi aleşi funcţionarii publici,
membrii forţelor armate, judecãtorii, ecleziasticii romano-catolici şi anglicani, poliţişti şi titularii
altor funcţii oficiale. Membrii Camerei Comunelor beneficiazã de imunitate parlamentarã în
legãturã cu activitãţile exercitate în Parlament, dar numai pentru cauzele civile nu şi cele
penale. Ridicare imunitãţii deputaţilor se face numai prin lege.
Lucrãrile Camerei Comunelor sunt conduse de Speaker-ul acesteia, ajutat de un
grefier.
Ordinea de zi a şedinţelor Camerei Comunelor este stabilitã de comun acord cu
guvernul şi cu consultarea principalului partid de opoziţie.
Nici un membru al Camerei nu poate sã intervinã în dezbateri decât o singurã
datã asupra aceleiaşi probleme, afarã de cazul când este autorul unei moţiuni ori când ia cuvântul
cu aprobarea Camerei.
Pentru a curma dezbateri inutile existã posibilitatea sistãrii discuţiilor urmate de
trecerea direct la votare ("closure" proceduri), reţinerea selectivã a unor anumite amendamente
("kangaroo" closures) sau încheierea "kangur" a dezbaterilor, precum şi fixarea unor limite
determinate de timp pentru discutarea unor probleme ("quillotine" devices).
___________________________
1
) Union Interparlamentaire. Les Parlaments dans le monde, P.U.F. Paris, 1977, pag. 365
Speaker-ul poate aplica trei sancţiuni: chemarea la ordine, ridicarea cuvântului
sau îndepãrtarea din sala de şedinţe, iar Camera Comunelor poate aplica drept sancţiuni,
desemnarea pe numele de familie (naming) şi excluderea din Camerã .
Camera Comunelor are nouã comisii ale cãror şedinţe sunt publice. Transmisia
dezbaterilor parlamentare la radio sau televiziune nu este uzitatã.
119
Proiectele de lege fiscalã şi anumite legi în materii financiare se introduc în mod

obligatoriu la Camera Comunelor.
Aceste proiecte de legi nu pot fi întârziate şi nici împiedicate de Camera Lorzilor.
Proiectele de legi votate de una din Camere se trimite de la o camerã la alta pânã intervine acordul.
Dacã acordul nu intervine înainte de sfârşitul sesiunii parlamentare, legea eşuiazã, afarã de
proiectele de legi în materie financiarã.
Iniţiativa legislativã o au: parlamentarii, guvernul, colectivitãţile locale, campaniile
create printr-o lege a societãţilor private şi particularilor.
Procedura legislativã cuprinde în sistemul britanic mai multe etape:
1)moţiunea, solicitând aprobarea de a prezenta un proiect sau o propunere de lege;
2)prezentarea şi prima lecturã a acestuia, de principiu;
3)a doua lecturã; discutarea principiilor generale; depunerea de amendamente care
pot sã repunã textul în discuţie;
4)examinarea în comisii, pe articole şi formularea de amendamente. Osebit de
aceasta trebuie menţionatã faza aşa numitã a "raportului" (afarã de cazul în care textul nu a fost deja
amendat în cadrul comisiilor) şi depunerea de noi amendamente, a treia lecturã a legii şi adoptarea
sa. Urmeazã transmiterea cãtre cealaltã Camerã, unde aceleaşi faze sunt reluate şi apoi, mai multe
consultãri între Camere, pânã când se realizeazã un acord asupra unui text unic.
In final, legea devine obligatorie prin sancţionarea de cãtre Reginã şi publicarea
textului legii. Regina poate sã dizolve Camera Comunelor la cererea primului ministru, în schimb
Camera Lorzilor nu poate fi niciodatã dizolvatã.
g) Controlul parlamentar
Si în sistemul englez funcţioneazã pe principiul "separaţiei puterilor", al egalitãţii,
cooperãrii şi controlului reciproc al acestora.
Controlul parlamentar asupra miniştrilor se concretizeazã în aceeia cã poate cere
fiecãrui membru al guvernului sã raporteze în faţa acestuia în legãturã cu modul în care îşi
îndeplinesc atribuţiile. Miniştrii rãspund solidar în faţa parlamentului. Ei pot rãspunde însã şi
individual pentru comiterea unor fapte ce îi fac nedemni de funcţia pe care o ocupã. Procedura de
judecare a miniştrilor pentru fapte de: trãdare, dare sau luare de mitã, înşelãciune etc., este
cunoscutã sub denumirea de "impeachment" şi se desfãşoarã de cãtre ambele camere legislative,
care presupune declanşarea urmãririi în Camera Comunelor şi judecarea în Camera Lorzilor.
Un ministru rãspunde în faţa Camerei Comunelor pentru întreaga activitate a ministerului pe
care o conduce; el nu se poate apãra pretinzând cã nu a cunoscut o anumitã problemã pentru care
este chemat sã rãspundã (ex.: un accident aviatic sau feroviar grav, insubordonarea colaboratorilor
sau implicarea acestora în acţiuni ilegale antistatale etc.)
In anul 1967 s-a instituit Comisarul parlamentului pentru administraţie, care
printre altele are şi prerogative de a ancheta modul de administrare a departamentelor ministeriale.
h) Monarhul
In Anglia statutul politic şi juridic al monarhului se exprimã prin maxima "Regele
domneşte dar nu guverneazã."
Rolul politic al monarhului este pur formal cu atribuţiuni foarte limitate, fiind mai
degrabã un simbol. El este iresponsabil din punct de vedere politic şi se bucurã de o adevãratã
imunitate în materie penalã şi civilã.
Monarhul are urmãtoarele atribuţii:
120
a)desemnarea ca primul ministru, în mod obligatoriu a liderului partidului care a

câştigat alegerile generale; de asemeni numeşte în înalte funcţii publice (miniştri, judecãtori,
ofiţeri în forţele armate, diplomaţi);
b)sancţionarea legilor; într-adevãr cutuma îi recunoaşte un drept de veto, dar de
acest drept nu s-a uzat de circa 250 de ani;
c)prezintã "Mesajul Tronului" la deschiderea fiecãrei sesiuni parlamentare care de
fapt este o pledoarie în favoarea programului de guvernare al partidului, aflat la putere;
d)acordã ordinele şi decoraţiile;
e)dizolvã Camera Comunelor, la cererea primului ministru;
f)declanşarea stãrii de rãzboi şi încheierea pãcii;
g)încheierea tratatelor;
h)recunoaşterea altor state şi guverne.
i) Primul-ministru
Prin "Reform Act" din anul 1832, s-a consacrat obligaţia numirii primului ministru în
persoana liderului partidului majoritar în Camera Comunelor.
Dintre principalele atribuţii ale primului ministru britanic, evidenţiem: este
liderul partidului sãu, este responsabil de desemnarea miniştrilor, care sunt numiţi de Reginã la
propunerea sa; demite miniştrii dacã circumstanţele solicitã acest lucru.; selecteazã pe acei miniştri
care urmeazã sã constituie cabinetul; prezideazã şedinţele Cabinetului; este liderul Camerei
Comunelor (Spikear), controlând activitatea ei şi acţionând ca purtãtor al sãu de cuvânt.
j) Cabinetul
Cabinetul este organul executiv, rezultat din alegerile generale. Compoziţia sa - de
la premier la miniştri - exprimã victoria electoralã a uneia dintre cele douã partide politice. Partidul
care a câştigat alegerile generale va ocupa majoritatea locurilor în Camera Comunelor şi va
deţine astfel majoritatea parlamentarã.
Cabinetul are urmãtoarele atribuţii:
a)executive; hotãrãşte asupra liniei generale de dezvoltare a ţãrii acţionând pe douã
direcţii: "convingerea" Parlamentului sã adopte/aprobe o anumitã mãsurã iniţiatã de guvern; dupã
adoptarea mãsurilor propuse, sã acţioneze cu întreaga autoritate pentru executarea mãsurii
respective;
b)în procesul legislativ are iniţiativa legislativã; aproximativ 90% din numãrul
legilor votate de parlament sunt iniţiate de guvern, conform programului guvernamental;
c)cu caracter financiar. Deşi bugetul este votat de Parlament, acesta nu face altceva
decât sã voteze proiectul ce i se transmite de Guvern.
k) Opoziţia
Spre deosebire de alte state, în Marea Britanie opoziţia are un caracter
instituţionalizat la fel ca şi guvernul. In anul 1937 prin Actul Coroanei s-a stabilit salariul pentru
primul ministru cât şi pentru şeful opoziţiei.
Opoziţia în acest caz are sarcina nu numai de a sesiza greşelile, de a critica, dar şi
un rol constructiv, fiind o obligaţie constituţionalã.
Pentru britanici opoziţia este un factor de echilibru, de control permanent, de
asigurare a libertãţii cuvântului, a criticii deciziilor guvernamentale, într-un cuvânt contribuie la
exercitarea puterii, folosindu-se de mijloacele şi instrumentele legale ce îi sunt la dispoziţie.
121
II. SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL FRANTEI
A. Caracteristicile generale ale Constituţiei din 04.X.1958.

Dupã perioada de imobilism şi ineficienţã a celei de a IV-a Republici, generalul De
Gaulle, în calitate de prim-ministru, a trecut la elaborarea unei noi constituţii, respectiv cea din
04.X.1958 care a cuprins douã idei fundamentale:
a)necesitatea întãririi puterii executive, îndeosebi a prerogativelor constituţionale
ale şefului statului cãruia îi revine, pe de o parte rolul de arbitru între toate forţele politice, între
cetãţenii francezi şi organele statului, iar pe de altã parte, misiunea de a fi "garantul independenţei
naţionale ale integritãţii teritoriale al respectãrii acordurilor comunitãţilor şi a tratatelor" (art. 5
din Constituţie);
b)configurarea unui Parlament "raţionalizat" ale cãrui funcţii sã fie limitate la
controlul Guvernului şi votarea legilor, în anumite domenii ale vieţii sociale.
Constituantul francez a avut în vedere o separare netã, absolutã a celor trei puteri,
realizarea unui echilibru stabil între ele, şi împuternicirea Preşedintelui Republicii de a asigura
medierea celor trei puteri. Este de reţinut cã totuşi Preşedintele Republicii era unul din capii
puterii executive.
Importanţa socialã a funcţiei prezidenţiale este pusã în evidenţã cu deosebire în
condiţiile moderne de guvernare caracterizate printr-o mare diversitate de interese economice,
sociale, militare, politice de opţiuni, de strategii mai mult sau mai puţin efemere care ar fi disputate
de partidele puternice în propriul interes şi manipulate în defavoarea unor largi categorii de
cetãţeni1).
Opţiunea legiutorului constituţional pentru un executiv puternic, poate fi explicatã şi
de faptul cã îndelungatul regim parlamentar anterior nu reuşise sã dovedeascã faptul cã este în stare
sã soluţioneze noile probleme, în special economice, cu care se confrunta Franţa dupã al doilea
rãzboi mondial2).
In prezent, aceastã situaţie este criticatã motivându-se cã situaţia din anul 1958 s-a
schimbat şi deci s-ar impune, reconsiderarea rolului Parlamentului, astfel încât sã existe o
egalitate între acesta şi Guvern. Se considerã cã criza algerianã (insurecţia din 13 mai 1958
privind eliberarea de sub dominaţia francezã) şi accesul la putere a guvernului De Gaulle, au fost
motivele care au determinat stabilirea actualului raport între cele douã puteri.
Francezii au lansat o expresie respectiv "faptul majoritar", adicã acea stare de fapt
în care culoarea politicã a majoritãţii din parlament este aceeaşi cu cea a preşedintelui
Republicii.
Dar conceptul de "fapt majoritar" a avut o evoluţie interesantã în Franţa. In anul
1986, preşedintele era socialist, iar majoritatea din Parlament era de dreapta. De asemenea, din
1995, Jean Chirac(preşedinte de dreapta), a fost nevoit sã coabiteze cu o majoritate parlamentarã de
stânga.
Regimul politic francez, este greu de definit, majoritatea denumindu-l "regim
prezidenţialist".
Acesta se caracterizeazã prin:
a)separaţia aproape strictã a celor trei puteri;
b)preponderenţa puterii executive faţã de cea legislativã;
c)concentrarea puterii de decizie statalã la nivelul Preşedintelui Republicii;
d)iresponsabilitatea politicã a şefului statului;
e)alegerea Preşedintelui prin vot universal direct;
f)numirea membrilor guvernului de şeful statului la propunerea
premierului;
122
___________________________
1)
Rezultatul alegerilor locale din martie 1992 este mai mult decât elocvent sub acest aspect.
Finanţãrile scandaloase ale companiilor unor candidaţi, înţelegerile oculte dintre diferite
formaţiuni politice, specularea de cãtre formaţiuni de extremã dreaptã a unor realitãţi sociale
critice, a unor nemulţumirii justificate ale unor categorii sociale, pot fi sursa nu numai a unor
scandaluri politice (a se vedea demisia premierului Edith Cresson) ci şi a unor tulburãri sociale
grave, care fac necesarã intervenţia Preşedintelui Republicii de pe poziţiile unui arbitru situat pe
poziţii echidistante faţã de toţi actorii politici. (Cristian Ionescu, op. citate, fila 447)
2)
Jean Gicquel, Andre Hauriou, Droit constitutionnel ei institutions politiques - Editions
Montchrestien, Paris, 1985, p. 671
g)dizolvarea Paramentului de cãtre executiv;
h)responsabilitatea politicã a Guvernului faţã de parlament.
Potrivit Constituţiei franceze, numãrul partidelor politice nu este limitat, singura
condiţie este ca acestea sã accepte "principiile suveranitãţii naţionale şi ale democraţiei".
In rândul partidelor politice franceze sunt douã curente: de stânga şi de dreapta.
Programul politic al stângii are diferenţieri de la socialişti la comunişti, în:
a)limitarea proprietãţii private;
b)naţionalizarea industriei;
c)descentralizarea aparatului de stat şi acordarea unei autonomii
regionale şi locale.
d)încurajarea formelor de participare a muncitorilor la activitatea
intreprinderilor în care lucreazã, inclusiv la procesul de adoptare a
deciziilor (autogestiune);
e)respectarea libertãţilor individuale şi a drepturilor politice;
f)întãrirea responsabilitãţii structurilor puterii de a asigura, la nivel central
şi local, egalitatea şanselor;
g)promovarea unei politici externe independente şi întãrirea
capacitãţii militare de apãrare a ţãrii1).
Dreapta francezã în principiu se pronunţã pentru:
a)menţinerea şi apãrarea proprietãţii private;
b)mãsuri conservatoare în domeniul vieţii economice şi sociale menite sã
apere interesele deţinãtorilor de capital şi ale marilor industriaşi;
c)respectarea principiilor Bisericii catolice;
d)menţinerea disparitãţilor sociale şi favorizarea privilegiilor de clasã;
e)întãrirea statului şi centralizarea puterii;
f)întãrirea independenţei naţionale îndeosebi în ceea ce priveşte
raporturile Franţei cu aliaţii ei din NATO şi din Piaţa Comunã.
Potrivit legii partidelor politice din 1934, Preşedintele Republicii poate dizolva
orice partid sau grupare politicã atunci când acesta desfãşoarã o activitate subversivã (de
exemplu, atenteazã la unitatea naţionalã sau la forma republicanã de guvernãmânt).
B. Preşedintele Republicii
Iniţial (1958), Preşedintele Republicii a fost ales de un Colegiu electoral format din
membrii celor douã Camere la care se adaugã membrii Consiliilor generale şi ai adunãrilor
teritoriale de peste mãri. Dupã modificarea Constituţiei din anul 1962,
_______________________________
1)
Roy Macridis (Modern Political Sistems Europe, Pretince-Hall, Inc., Englewood Cliffs. New
Jersey, 1987, pag. 104-105
123
Preşedintele Republicii este desemnat printr-un sufragiu universal direct pentru un mandat de 7
ani.
"Preşedintele Republicii nu este rãspunzãtor de actele îndeplinite în exercitarea
atribuţiilor sale, cu excepţia cazului de înaltã trãdare. El nu poate fi pus sub urmãrire penalã
decât de cãtre cele douã Camere care hotãrãsc prin votul direct, deschis, al majoritãţii absolute a
membrilor ce le compun; el este judecat de cãtre Inalta Curte de Justiţie" se dispune prin art. 68
din Constituţie.1)
Pentru considerente de ordin metodologic, prerogativele prezidenţiale au fost
clasificate în trei categorii:
a)competenţe personale ale Preşedintelui;
b)atribuţii de decizie;
c)dreptul de veto.
a)Competenţele personale, ale Preşedintelui Franţei
Preşedintele Republicii prezideazã Consiliul de miniştri (art. 9), precum şi
consiliile şi comitatele superioare ale Adunãrii Naţionale (art. 15); aceste atribuţii nu pot fi delegate.
b)Atribuţii de decizie ale Preşedintelui Franţei
-vegheazã la respectarea Constituţiei şi asigurã prin arbitraj funcţionarea
normalã a puterilor publice, precum şi continuitatea statului (art. 5). Astfel, preşedintele poate
sesiza Consiliul Constituţional în legãturã cu constituţionalitatea unei legi ordinare, poate
considera cã, printr-o emisiune de televiziune s-au încãlcat libertãţile publice etc. De asemenea,
Preşedintele poate lua orice decizii pe care le considerã necesare pentru arbitrarea, soluţionarea
unui conflict care ar afecta funcţionarea autoritãţii de stat conform legilor votate de Parlament.
-numeşte primul-ministru şi membrii guvernului la propunerea primului-ministru
şi primeşte demisia acestora.
-promulgã legile;
-cu consultarea primului-ministru şi a preşedinţilor celor douã camere poate declara
dizolvarea Adunãrii Naţionale;
-se preocupã de asigurarea autoritãţii de stat constituţionale conform art. 16 din
Constituţie2);
-are dreptul de a graţia (art. 17);
c)dreptul de veto
____________________________
1)
Articolul este prezentat în forma în care a fost datã prin Legea Constituţionalã nr. 93-952 din
27.07.1993.
2)Art. 16 din Constituţia Franţei prevede: "Atunci când instituţiile Republicii, independenţa
naţiunii, integritatea teritoriului sãu şi îndeplinirea angajamentelor sale internaţionale sunt
ameninţate într-un mod grav şi iminent şi, când funcţionarea normalã a puterilor publice
constituţionale este întreruptã, Preşedintele Republicii ia mãsurile cerute de aceste împrejurãri, dupã
consultarea oficialã a Primului-ministru, a preşedinţilor adunãrilor, ca şi a Consiliului
Constituţional. El informeazã naţiunea cu privire la aceasta printr-un mesaj. Aceste mãsuri trebuie
sã fie inspirate de voinţa de a asigura puterilor publice constituţionale, într-un timp cât mai scurt,
mijloacele de îndeplinirea misiunilor. Consiliul Constituţional este consultat cu privire la aceste
mãsuri. Parlamentul se întruneşte de drept. Adunarea Naţionalã nu poate fi dizolvatã în timpul
exercitãrii puterilor excepţionale."
-preşedintele promulgã legile; în cazul când îşi exercitã dreptul de veto, acesta
solicitã Parlamentului, rediscutarea legii şi o nouã deliberare sau sesizeazã Consiliul
Constituţional pentru a judeca dacã legea respectivã este constituţionalã.
124
C. Parlamentul
Aşa cum am arãtat dupã cea de-a IV-a Republicã, activitatea Parlamentului a fost
raţionalizatã în favoarea Guvernului, stabilindu-se limite constituţionale a cãror depãşire o
constatã Consiliul Constituţional.
Activitatea Parlamentului a fost limitatã astfel:
a)supunerea de cãtre Preşedintele Republicii prin referendum a oricãrui proiect de
lege, privind organizarea autoritãţii de stat, îi permite acestuia sã ocoleascã astfel forul legislativ,
atunci când este necesar (art. 11 din Constituţie).
b)dizolvarea de cãtre Preşedintele Republicii, a Adunãrii Naţionale, (Senatul nu
poate fi dizolvat);
c)controlul constituţionalitãţii legilor şi al regulamentelor celor douã camere ale
Parlamentului (art. 61);
d)stabilirea organizãrii bicamerale a Parlamentului pentru a împiedica
concentrarea puterii legislative de cãtre o singurã camerã;
e)stabilirea precisã a domeniului legii, cu alte cuvinte a materiilor care pot fi
reglementate prin lege şi anume: drepturile civile şi garanţiile fundamentale acordate cetãţenilor;
naţionalitatea, statutul şi capacitatea persoanelor, succesiunile şi libertãţile, regimul electoral,
stabilirea crimelor şi delictelor ca şi a pedepselor; principiile fundamentale ale organizãrii apãrãrii
naţionale ş.a. (art. 34 din Constituţie). Toate celelalte materii pot fi reglementate de cãtre
puterea executivã. Potrivit art. 38 din Constituţie "pentru executarea programului sãu, Guvernul
poate sã cearã Parlamentului autorizaţie de a adopta prin ordonanţe, pe o perioadã limitatã,
mãsuri care sunt în mod obişnuit de domeniul legii." Ordonanţele Guvernului sunt adoptate
dupã consultarea Consiliului de Stat şi intrã în vigoare din momentul publicãrii; ordonanţa
devine caducã dacã proiectul legii de ratificare a acesteia nu este depus la Parlament înainte de data
stabilitã prin legea de abilitare.
Realitãţile politice actuale, par însã sã infirme necesitatea menţinerii unui
parlamentarism raţionalizat, sens în care, în prezent, în Franţa se discutã majorarea atribuţiilor
Parlamentului în raport cu executivul, conform principiului separaţiei puterilor, al egalitãţii,
cooperãrii şi controlului reciproc al acestora.
Parlamentul Franţei are douã camere: Senatul (321 senatori) şi Adunarea Naţionalã
(277 deputaţi).
Adunarea Naţionalã este aleasã prin vot universal, egal, direct şi secret pentru un
mandat de 5 ani, care poate continua pânã la constituirea noului for legislativ dacã nu a fost
dizolvat de preşedinte.
Senatul este ales printr-un sufragiu universal indirect pentru un mandat de 9 ani.
Aceasta înseamnã cã alegãtorii desemneazã membrii unui colegiu electoral1) care la rândul sãu va
alege senatorii în cele 322 de circumscripţii.
Membrii Adunãrii Naţionale reprezintã naţiunea iar senatorii reprezintã
colectivitãţile locale şi pe francezii rezidenţi în strãinãtate.
Senatul se înnoieşte din 3 în 3 ani cu 1/3 din numãrul total al senatorilor.
Datoritã modului de recrutare al senatorilor, se favorizeazã marile aglomerãri urbane
- municipalitãţile şi nu se permite manifestarea directã a electoratului. Senatul este considerat mai
puţin democratic, reprezentativ, decât Adunarea Naţionalã. De altfel, cele douã camere nu sunt
egale, Adunarea Naţionalã are atribuţii mai multe decât Senatul.2)
Rolul Senatului poate fi rezumat la trei funcţii principale:
a)formeazã o contrapondere, la puterea exercitatã de Adunarea Naţionalã;
125
b)datoritã mandatului de 9 ani, înlãturã influenţele concentrãrii puterii de cãtre un

preşedinte influent sau de cãtre un partid care ar dobândi o zdrobitoare majoritate parlamentarã.
Astfel, Senatul are un rol de a echilibra raportul de forţe, nepermiţând Adunãrii Naţionale sã
adopte mãsuri discreţionare;
c)contribuie la îmbunãtãţirea proiectelor de lege aprobate de Adunarea Naţionalã,
fiind un control reciproc al puterilor.
Lucrãrile camerelor sunt conduse de preşedinţii acestora, care pentru Adunarea
Naţionalã este ales pe durata legislaturii, iar pentru Senat pentru o duratã de 3 ani. Senatul nu
poate fi dizolvat de Preşedintele Republicii.
In ceea ce priveşte statutul parlamentarului sunt stabilite urmãtoarele reguli:
-Nici un membru al Parlamentului nu poate fi urmãrit, cercetat, arestat, deţinut
sau judecat pentru opiniile sau voturile exprimate de cãtre el în exercitarea funcţiilor sale.
-In materie criminalã sau corecţionalã, nici un membru al Parlamentului nu poate
face obiectul unei arestãri sau al oricãrei alte mãsuri care îl priveazã sau îi restrânge libertatea decât
cu autorizarea Biroului adunãrii din care face parte. Aceastã autorizare nu este cerutã în caz de
crimã3) sau de delict flagrant ori de condamnare definitivã.
-Detenţia, mãsurile private de libertate sau restrictive de libertate, ori
urmãrirea unui membru al Parlamentului sunt suspendate pe durata sesiunii dacã adunarea din
care face parte o cere.
________________________________
1)
Colegiul electoral este format din deputaţi, consilieri generali şi delegaţi ai consiliilor municipale.
2)
Autorii de specialitate atrag atenţia asupra faptului cã bicameralismul francez este inegalitar.
(Victor Duculescu, op. cit. pag. 207)
3)
In dreptul francez, infracţiunile se împart în funcţie de gravitatea lor în crime (a cãror sãvârşire
este sancţionatã cu pedepse criminale) şi delicte (a cãror comitere este sancţionatã cu pedepse
corecţionale).
-Calitatea de parlamentar este incompatibilã cu activitãţile publice; cumulul
orizontal al mai multor demnitãţi: deputat, senator, preşedinte al republicii şi parlamentar, este
interzis; de asemenea, este incompatibilã cu calitatea de membru al Consiliului Constituţional al
Consiliului Economic şi Social, al Consiliului Superior al Magistraturii şi al Guvernului, precum şi
cu funcţii într-o intreprindere privatã.1)
-Interdicţia cumulului se extinde la funcţionari internaţionali, la conducãtorii
intreprinderilor naţionalizate şi a stabilimentelor publice naţionale.
De menţionat cã, pentru opiniile sau voturile exprimate de cãtre parlamentar în
exercitarea funcţiilor sale, acesta nu rãspunde, în nici un fel.
Controlul Parlamentului asupra Guvernului este asemãnãtor celui prevãzut de
Constituţia României, cum de altfel şi procedura legislativã, a acestuia.
In sistemul constituţional francez mai existã şi Consiliul Constituţional, care se
alege şi funcţioneazã asemnãtor cu Curtea Constituţionalã a României, având atribuţii grupate pe
trei categorii: jurisdicţia în materie de contencios electoral; avizare sau consultare privind
anumite proceduri constituţionale şi controlul constituţionalitãţii legilor.
126
III. SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL GERMANIEI
a). Organizarea federativã.

Din anul 1935 pânã în anul 1945 Germania a fost un stat unitar. In anul 1949 s-a
revenit la organizarea federativã a statului în landuri. Landurile au o organizare proprie în
domeniul activitãţii legislative, executive şi judecãtoreşti.
La nivelul Parlamentului federal se reglementeazã din punct de vedere legislativ,
cele mai importante domenii ale vieţii sociale, cum ar fi securitatea statului; apãrarea naţionalã;
relaţiile internaţionale; problema cetãţeniei ş.a. Landurile sunt autonome şi beneficiazã de dreptul
de a fi reprezentate în Parlament prin Bundesrat.
Instituţia Parlamentului are o organizaţie bicameralã: Bundestag şi Bundesrat.
Alegerea membrilor primei camere se face prin vot universal, egal, direct şi secret. Fiecare
alegãtor dispune de douã voturi. Un vot îl acordã persoanei care şi-a prezentat candidatura în
circumscripţia electoralã unde este arondat, iar altul listei prezentate de un partid politic în Landul
în care domiciliazã.
Bundesratul este format din reprezentanţii guvernelor landurilor.
______________________________
1)
Parlamentarul nu trebuie sã întrerupã orice legãturã cu profesia pe care a exercitat-o înainte de
alegere. Aşa de pildã un medic va putea fi în continuare membru al Ordinului medicilor, un
farmacist va putea continua sã-şi exploateze oficiul sãu, un notar, un avocat, un agricultor etc.,
fiecare se poate întoarce la meseria de bazã, dar pentru a evita ca mandatul sã nu favorizeze prea
mult afacerile persoanelor alese în anumite demnitãţi, sunt puse anumite restricţii exercitãrii
profesiei de avocat, şi cumulul nu este posibil cu o funcţie într-o intreprindere având legãturi
financiare (subvenţii sau garanţii de împrumuturi)cu persoanele publice. Victor Duculescu, opere
citate, pag.208
Preşedintele Bundestagului este ales pe durata mandatului legislativ, iar cel al

Bundesratului este ales anual.
Membrii Bundestagului reprezintã întregul popor şi sunt independenţi de cel
care i-au ales.
Deputaţii se bucurã de statutul clasic al parlamentarilor. In plus sunt scutiţi de
obligaţia de a depune mãrturie în ce priveşte persoanele de la care deţin informaţii sau despre datele
pe care le-au folosit în exercitarea mandatului, lor parlamentar (art. 47). Atâta timp cât acest drept
este în vigoare este inadmisibilã sechestrarea de documente.
In art. 46 din Constituţia Germaniei se prevede: "1)Un deputat nu poate fi urmãrit în
nici un moment, judiciar sau disciplinar, din cauza votului lui sau a unei declaraţii pe care a fãcut-
o în Bundestag sau într-una din comisiile sale sau sã fie tras la rãspundere în alt mod în afara
Bundestagului. Aceasta nu se aplicã pentru injuriile defãimãtoare. 2)Un deputat nu poate fi tras
la rãspundere sau arestat pentru fapte pedepsite de lege decât cu încuviinţarea Bundestagului,
afarã numai dacã a fost arestat în flagrant delict sau în cursul zilei urmãtoare comiterii faptei.
3)Incuviinţarea Bundestagului este de asemenea, necesarã pentru orice altã îngrãdire a libertãţii
personale a unui deputat sau pentru pornirea unei proceduri judiciare împotriva unui deputat în baza
art. 18 (din Constituţie). 4)Orice acţiune penalã şi orice urmãrire în baza art. 18 împotriva unui
deputat, orice arest sau orice alte îngrãdiri ale libertãţii sale personale trebuie suspendate la cerera
Bundestagului".
b). Procedura legislativã se desfãşoarã paralel în Bundestag şi Bundesrat, legea adoptatã

fiind rezultatul colaborãrii celor douã adunãri parlamentare. Potrivit Constituţiei, iniţiativa
127
legislativã se poate exercita de Guvernul federal precum şi de membrii Bundestagului şi ai

Bundesratului. Depunerea unui proiect de lege la Bundesrat este motivatã de faptul cã proiectul de
lege nu trebuie sã afecteze caracterul federal al organizãrii statale sau competenţele exclusive ale
landurilor.
In termen de cel mult 3 zile de la data când proiectul de lege i-a fost notificat,
Bundesratul îl transmite Bundestagului pentru iniţierea procedurii legislative propriu-zise. In
aceastã fazã Bundesratul nu-l va examina în detaliu. Dupã primirea de la Bundesrat, a proiectului în
primã fazã este supus unei examinãri normale din partea deputaţilor din Bundestag. Cu acest prilej,
se enunţã principiile generale ale viitoarei legi.
Dupã aceastã primã lecturã, proiectul este înaintat unei comisii permanente de
specialitate formatã din membrii diferitelor partide reprezentate în Bundestag. In comisie proiectul
este discutat în detaliu, prezentându-se şi amendamente.
Membrii comisiei voteazã orice modificare adusã proiectului. Concluziile
dezbaterii şi formele definitive ale textelor convenite în comisie se consemneazã într-un raport şi
se prezintã din nou Bundestagului.
In a doua lecturã, Camera ia în dezbatere raportul comisiei. Cu prilejul dezbaterilor
se discutã şi se voteazã articol cu articol. In situaţia în care se considerã cã trebuie clarificat alte
probleme legate de proiect, acesta este returnat comisiei care a întocmit raportul. Cea de-a treia
lecturã constã în aprobarea finalã a proiectului în întregul sãu. Dupã adoptare în Bundestag,
proiectul este trimis Bundesratului. Camera Superioarã poate adopta proiectul în forma aprobat de
Bundestag sau poate cere constituirea unei comisii mixte pentru a dezbate proiectul în forma care i
s-a remis. Dacã, Comisia propune modificarea proiectului, modificãrile sunt supuse aprobãrii
Bundestagului. Dupã ce comisia a prezentat concluziile, Bundesratul are posibilitatea de a opune
veto proiectului votat de Bundestag. Veto-ul Bundesratului poate fi înlãturat dacã proiectul
este votat din nou de majoritatea membrilor Bundestagului. Rolul legislativ al Bundesratului
este foarte limitat.
c). Controlul parlamentar este limitat.

Responsabilitatea politicã a Guvernului federal în faţa Parlamentului poate fi
asumat în douã situaţii.
In primul caz Primul-ministru (cancelarul) solicitatã Bundestagului un vot de
încredere, care poate fi acordat de majoritatea deputaţilor. In caz contrar, Cancelarul beneficiazã
de dreptul de a propune Preşedintelui Republicii într-un termen de 41 de zile de la rezultatul
votului, dizolvarea Bundestagului şi organizarea alegerilor anticipate. In termenul de 41 de zile
Bundestagul poate propune preşedintelui un nou prim-ministru evitând astfel dizolvarea.
In situaţia în care Preşedintele Republicii nu dispune dizolvarea Bundestagului, iar
aceast Camerã nu desemneazã un nou Cancelar, Cancelarul cãruia i s-a refuzat votul de încredere
poate cere Preşedintelui sã declare cu acordul Bundesratului, starea de necesitate legislativã.
Menţionãm cã starea de necesitate legislativã nu presupune acordul Bundestagului. Starea de
necesitate legislativã, presupune cã Guvernul poate adopta în regim de urgenţã, numai cu
aprobarea Bundesratului acte normative cu caracter primar, pentru o perioadã de cel mult 6 luni.
In al doilea caz, Bundestagul, din proprie iniţiativã adoptã o moţiune de cenzurã
împotriva Guvernului fapt ce antreneazã înlãturarea acestuia. In moţiunea de cenzurã aprobatã se va
desemna şi noul Cancelar.
d). Preşedintele Republicii

Preşedintele federal este ales pe 5 ani de cãtre Adunarea Federalã compus din
membrii Bundestagului şi dintr-un numãr de membrii egal cu cel al deputaţilor, aleşi potrivit
128
principiului reprezentãrii proporţionale în adunãrile reprezentative ale landurilor. Acesta nu poate fi

reales decât o singurã datã.
Preşedintele federal are urmãtoarele prerogative:
a)reprezentant al Germaniei pe plan internaţional;
b)încheie tratatele internaţionale;
c)acreditarea şi primirea reprezentanţilor diplomatici;
d)numirea şi revocarea judectorilor;
e)exercitarea dreptului de graţiere;
f)promulgarea legilor;
g)atribuţii în ceea ce priveşte formarea Guvernului federal.
Acesta nu rãspunde din punct de vedere politic de actele sale. Preşedintele federal
este însã rãspunzãtor pentru încãlcarea Constituţiei sau a unei legi federale. Cererea de punere sub
acuzare trebuie prezentatã de cel puţin 1/4 din membri, oricãrei camere legislative. Decizia de
punere sub acuzare trebuie adoptate cu votul a 2/3 din numãrul membrilor Camerei în care s-a
iniţiat procedura.
Competenţa de a judeca şi stabili vinovãţia Preşedintelui revine Tribunalului
Constituţional Federal.
Dacã acest organism constatã cã preşedintele este vinovat poate decide revocarea
din funcţie a acestuia.
e). Guvernul Federal

Guvernul Federal este compus din Cancelarul Federal şi din miniştri federali.
Cancelarul Federal este ales de Bundestag fãrã dezbateri, la propunerea
Preşedintelui Federal. Este ales cel care întruneşte majoritatea voturilor Bundestagului. Cel ales
trebuie sã fie numit ulterior de Preşedintele Federal. Dacã cel propus nu este ales, Bundestagul
poate în termen de patrusprezece zile dupã turul de scrutin sã aleagã un Cancelar Federal cu mai
mult de jumãtate din membrii sãi . Dacã alegerea nu se realizeazã în luntrul acestui termen, atunci
are loc un nou tur de scrutin în care este ales cel care obţine cele mai multe voturi. Dacã cel ales
întruneşte voturile majoritãţii Bundestagului, Preşedintele trebuie sã-l numeascã în şapte zile de la
alegere. Dacã cel ales nu întruneşte aceast majoritate, Preşedintele Federal trebuie în termen de
şapte zile fie sã propunã un nou candidat (fie sã dizolve Bundestagul).
Miniştri federali sunt numiţi şi revocaţi de cãtre Bundestag la propunerea
Cancelarului Federal. Cancelarul Federal şi miniştri federali depun înaintea Bundestagului
jurmântul.
Cancelarul Federal hotãrşte liniile directoare ale politicii şi poartã rãspunderea
pentru aceasta. In limitele acestor linii directoare fiecare ministru federal conduce departamentul
sãu în mod independent şi sub propria rãspundere. Asupra divergenţelor de opinie dintre miniştrii
federali decide Guvernul Federal. Cancelarul Federal conduce treburile sale dupã un Regulament
Interior hotãrât de Guvernul Federal şi aprobat de Preşedintele Federal. Cancelarul Federal are
putere de conducere şi de comandã asupra forţelor armate. Cancelarul Federal şi miniştrii federali
nu pot sã exercite nici o altã funcţie salariatã, nici o ocupaţie sau profesiune şi nici sã aparţinã, fãrã
aprobarea Bundestagului, direcţiei sau consiliului de administraţie ale unei intreprinderi bazate pe
profit.
Bundestagul nu poate sã pronunţe neîncrederea în Cancelarul Federal decât prin
alegerea, cu majoritatea membrilor sãi, a unui succesor şi solicitând Preşedintelui Federal sã-l
revoce pe cel în funcţie. Preşedintele Federal trebuie sã se conformeze cererii şi sã-l numeascã pe
cel ales. Intre propunere şi alegere trebuie sã treacã patruzeci şi opt de ore.
129
Dacã o propunere a Cancelarului Federal de a i se acorda încrederea nu a fost

aprobatã de Bundestag cu majoritatea membrilor sãi, atunci Preşedintele Federal, la propunerea
Cancelarului Federal, poate, în termen de douzeci şi una de zile, sã dizolve Bundestagul. Dreptul
de dizolvare se stinge de îndatã ce Bundestagul alege un nou Cancelar Federal cu majoritatea
membrilor sãi.
Intre propunere şi scrutin trebuie sã treacã patruzeci şi opt de ore.
Funcţia de Cancelar Federal şi cea de ministru federal iau sfârşit în mod automat la
realegerea unui nou Bundestag, funcţia de ministru federal ia de asemenea sfârşit prin încetarea din
orice motive a funcţiei Cancelarului Federal. La cererea Preşedintelui Federal, Cancelarul Federal,
iar la cererea Cancelarului Federal sau a Preşedintelui Federal, miniştri federali sunt obligaţi sã
continue conducerea instituţiilor respective pânã la numirea unor succesori.
f). Puterea judecãtoreascã

Titlul IX din Constituţia Germaniei este numit "Puterea judecãtoreascã"
Puterea judecãtoreascã este încredinţat judecãtorilor, ea este exercitatã de Tribunalul
Constituţional Federal, de tribunalele federale şi de tribunalele landurilor.
Tribunalul Constituţional Federal statueazã:
1.-asupra interpretãrii Legii Fundamentale în caz de litigii, privind întinderea
drepturilor şi obligaţiilor unui organ federal suprem sau ale altora interesate, înzestrate cu drepturi
proprii de Legea Fundamentalã sau de Regulamentul Interior al unui organ federal suprem.
2.-în caz de divergenţe de opinii sau de dubiu asupra compatibilitãţii formale sau
materiale a dreptului federal sau a dreptului de land cu Legea Fundamentalã sau asupra
compatibilitãţii dreptului de land cu orice alt drept federal, la cererea Guvernului Federal, a unui
Guvern de land sau a unei treimi din membrii Bundestagului.
3.-în caz de divergenţe de opinii, dacã o lege corespunde condiţiilor domeniului
legiferãrii concurente landurilor1) la propunerea Consiliului Federal (Bundesratu), a unui guvern
de land sau a Reprezentanţei Populare a unui land.
4.-în caz de divergenţã de opinii asupra drepturilor şi obligaţiilor Federaţiei şi ale
landurilor, în special în ceea ce priveşte aplicarea dreptului federal de cãtre landuri şi aplicarea
controlului federal.
____________________________
1) In Germania domeniul legiferãrii este împãrţit în douã: domeniul de legiferare exclusiv al
Federaţiei şi domeniul de legiferare concurent, de competenţa landurilor.
5.-în celelalte litigii de drept public între Federaţie şi landuri, dintre diferitele
landuri, şi în interiorul unui land afarã de cazul când este deschis recursul la o altã jurisdicţie.
6.-asupra recursurilor constituţionale care pot fi introduse de oricine consider cã a
fost lezat de puterile publice într-unul din drepturile sale fundamentale sau alte drepturi garantate de
legea fundamentalã.
7.-asupra recursurilor constituţionale introduse de comune şi de asociaţii de
comune pentru violarea printr-o lege a dreptului de autogestiune în virtutea articolului 28, dar
pentru violarea printr-o lege de land numai în mãsura în care nu poate fi introdus un recurs înaintea
Tribunalului Constituţional al Landului. Tribunalul Constituţonal are dublu grad de jurisdicţie
(judecã în primã şi în ultimã instanţã). Totodatã, jurisdicţia sa se extinde şi asupra deciziilor
tribunalelor obişnuite cãrora le anuleazã sentinţele aflate în contradicţie cu Legea fundamentalã.
Tribunalului Constituţional federal îi revin, de asemenea, competenţa de a judeca acuzaţiilor ce
se aduc Preşedintelui federal şi judecãtorilor.
130
IV.SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL STATELOR UNITE ALE AMERICII
A) Democraţia americanã şi sistemul sãu de valori

In general, autorii sunt de acord cã sursele gândirii politice a coloniştilor sosiţi pe
"Noul Continent" au constat în acea perioadã în:
a)preceptele Bisericii puritane;
b)documentele corporaţiilor comerciale ale celor 13 colonii;
c)dreptul englezesc;
d)experienţa politicã dobânditã în urma celor douã revoluţii din Anglia din 1640-
1649 şi cea din 1688, prin care puterile coroanei au fost limitate de burghezie.
Acestor surse primare li s-au adãugat convingeri politice, proprii modului de viaţã
al coloniştilor, potrivit cãrora, legitimitatea actului de conducere nu este conferit de şeful
Statului - Monarhul - ci de voinţa poporului, deţinãtorul suveran al puterii.1) Legitimitatea se
întemeiazã, în concepţia americanã, pe preeminenta ideii de drept, pe respectul neabãtut al
normelor constituţionale şi al marilor principii politice consacrate prin legile statului. Idei ca "un
stat are nevoie de un guvern de legi şi nu un guvern de oameni"2) sau " nici un om nu este
suficient de bun pentru a guverna un alt om, fãrã consimţãmântul acestuia" 3), ori "prima îndatorire a
guvernanţilor este sã-i opreascã pe cei care pericliteazã drepturile inalienabile ale individului,
printre care sunt dreptul la viaţã, dreptul la libertate, dreptul de a cãuta fericirea şi dreptul de a avea
___________________________
1)
Cristian Ionescu, op. cit. vol. I
2)
Cf. Robert Andrews, The Concise Columbia Dictionary of Quatations, Columbia University
Press, New York 1989, p. 67
3)
Art. 30 al Declaraţiei de drepturi cuprinse în Constituţia Statului Massachusetts.
credinţã"1) sunt numai câteva principii care au stat la baza formãrii democraţiei în America.
Cunoscutul om politic şi preşedinte american Abraham Lincoln fãcea o precizare importantã în ceea
ce priveşte distincţia ce existã între guvernãmânt şi administraţie: "unul este perpetuu, cealaltã
este temporarã şi schimbãtoare. Un om poate fi loial guvernãmântului sãu şi totuşi sã se opun unor
principii specifice şi metode de administraţie."2)
Legãtura organicã dintre guvernãmânt şi democraţie reprezintã unul din punctele
cele mai puternice al concepţiei americane reflectatã în constituţii şi alte documente politice. In
acest sens Lyndon Jonson arãtã cã, scopurile guvernãmântului trebuie sã fie preocuparea
neobositã pentru bunãstarea şi demnitatea fiecãrui individ, iar Adlay E Stevenson arãta, la
rândul sãu cã încrederea publicã este indispensabilã pentru credinţa în democraţie. La drept
cuvânt Wiliam Henry Harrison afirma cã, singurul drept legitim de a guverna este o aprobare a
puterii guvernului de cãtre cei guvernaţi.
Unul dintre pilonii Declaraţiei de Independenţã, a fost hotãrârea fermã a coloniilor
americane de a se împotrivii despotimul şi tiraniei autoritãţilor administrative desemnate de
Coroana Britanicã. Nu era însã o luptã împotriva abuzurilor sãvârşite de Guvernatorul sau de armata
englezã în înfãptuirea legilor britanice, ci o luptã împotriva legilor ca atare, a sistemului de
guvernãmânt britanic. Aceasta explicã importanţa acordatã de americani principiului separaţiei
puterilor care este o alternativã la regimul absolutist3).
Preşedintele James Madison arãta în aceastã privinţã cã "acumularea tuturor
puterilor - legislativã, executivã şi judecãtoreascã- în aceleaşi mâini, fie ale unuia singur sau
ale unora puţini, fie ereditari, autonumiţi sau electivi, poate fi consideratã pe drept cuvânt ca
cea mai bunã definiţie a tiraniei".4)
131
Edmund Burke insistând pe colaborarea puterilor,în cadrul separaţiei lor, arãta

"Parlamentul nu este congres de ambasadori, ce exprimã interese diferite şi ostile..., ci adunarea
deliberativã a unei naţiuni care are un singur interes, ca un întreg."5)
Sam Rayburn, membru al Camerei Reprezentanţilor vorbeşte de "legi înţelepte şi
drepte" ca fiind acelea care ajutã ca ţara sã devinã mai fericitã şi mai prosperã, aspect care
contribuie la legitimitatea legiî6). Acelaşi Sam Rayburn devenit
Speaker al Camerei Reprezentanţilor fãcea o constatare de mare actualitate şi astãzi,
____________________________
1)
Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the Congressional Research
Service, edited by Suzy Platt, Congressional Reference Division, Library of Congress, Washington,
1989, p. 150
2)
1989, p. 143
3)
Johnny H. Killian (editor). The Constitution of the United States of America. Analysis and
Interpretation Congressional Research Servie, Library of Congress, Washington D.C. 1987, p.
XVII-XVIII
4)
1989, p. 153
5
) Cf. Robert Andrews, op. cit. p. 189
6)
1989, p. 55-56
arãtând cã într-o democraţie este esenţialã capacitatea de a selecta oamenii cei mai energici, cei
mai inteligenţi şi cei mai integri în organele reprezentative ale ţãrii,
fiind astfel o pledoarie pentru votul uninominal. "Un om de acest tip şi caracter serveşte mai
eficient şi mai efectiv atunci când el rãspunde în faţa poporului sãu."1)
O gândire de o valoare deosebitã este cea a lui Theodore Roosevelt care arãta
"loialitatea noastrã se datoreşte în întregime Statelor Unite. Ea se datoreazã preşedintelui numai
şi în mãsura în care el serveşte în mod eficient Statele Unite. Este de datoria noastrã sã-l sprijinim
când serveşte bine ţara. Este datoria noastrã sã ne opunem lui când o serveşte rãu".2)
Dupã pãrerea lui Harry Truman exprimatã în anul 1956, preşedintele american este
singurul lobbist, pe care îl au 150 de milioane de americani. Ceilalţi 20 de milioane sunt în stare sã
angajeze pe alţii ca sã le reprezinte interesele, dar cineva trebuie sã se ocupe şi de interesele celor
150 de milioane.3)
In anul 1968 Richard Nixon îşi punea întrebarea: pentru ce cineva ar dori sã fie
preşedinte astãzi?
Rãspunsul este nu gloria şi faima; astãzi sarcinile slujbei depãşesc privilegiile.
Aceasta nu pentru cã instituţia prezidenţialã oferã cuiva şansa "de a fi" cineva, ci deoarece îi oferã
şansa "de a face ceva"4).
Ne permitem sã credem cã totuşi gloria şi faima a fost şi este un scop mobilizator
atunci când acestea izvorãsc nu din ceea ce eşti, ci din ceea ce faci.
Sistemul politic american se întemeiazã pe recunoaşterea drepturilor statelor ce
constituie federaţia americanã. Abraham Lincoln aratã, la Chicago, în 1858, cã tot aşa precum
individul este împuternicit de natura sã facã ce doreşte cu el însuşi şi cu rodul muncii sale, în
mãsura în care nu interfereazã cu drepturile altor oameni, tot aşa orice comunitate, ca stat, ar
dreptul de a face ceea ce doreşte în legãturã cu preocupãrile sale, fãrã a se interfera cu
132
drepturile altor state, iar guvernul federal în principiu nu are dreptul de a interveni în alte
probleme decât aria problemelor generale care privesc ţara ca un întreg.5)
Cunoscutul jurist şi preşedinte al Curţii Supreme, John Marshall, arãtase în anul
1819, în speţã Mc Culloch v. Maryland cã "nici un visãtor politic nu a fost vreodatã atât de
nesãbuit încât sã gândeascã sã sfarme frontierele care despart statele şi sã topeascã poporul
american într-o masã comunã".6)
In ceea ce priveşte sistemul juridic american, acesta este astel structurat încât sã
asigure imparţialitatea şi aplicarea neabãtutã a legilor. Respectul deosebit al
____________________________
1)
Respectfully Quated, p. 58, citat de Victor Duculescu în "Drept Constituţional comparat", Ed.
Lumina Lex Bucureşti, 1999
2)
Ibidem, p. 283
3)
Ibidem, p. 285
4)
Ibidem, p. 282
5)
Ibidem, p. 331
6)
Ibidem, p. 332
americanilor faţã de justiţie decurge din convingerea cã ea poate corecta abuzurile puterii,
afirmându-şi independenţa şi ocrotind în mod eficace drepturile şi libertãţile omului.
Consacrare a principiului separaţiei puterilor încã din anul 1803, Curtea Supremã de
Justiţie, americanã a statuat cã un "act incompatibil cu Constituţia este nul", ramurii juridice a
guvernãmântului revenindu-i sarcina de a restabili legalitatea.
Referindu-se la dorinţa poporului de a vedea promovatã justiţia, publicistul american
Philip Randolph estima cã salvarea unei rase, a unei naţiuni sau a unei clase trebuie sã vinã
dinãuntrul sãu. Liberatatea nu este concedatã, ea se câştigã. Justiţia nu este datã, ea se
revendicã. O inscripţie aparţinând unui autor neidentificat, aflatã la intrarea Departamentului
Justiţiei din Washington, înscrie o idee dragã tuturor americanilor, şi anume aceea cã "justiţia în
viaţã şi conduita statului este posibilã numai dacã ea sãlãşluieşte mai întâi în inimile şi sufletul
cetãţenilor".1)
La 12.06.1776, sub influenţa concepţiilor dreptului natural, Declaraţia adoptatã de
Adunarea din Virginia înscrie principiul cã, toţi oamenii sunt prin naturã liberi şi independenţi
şi au drepturi inerente, pe care trebuie sã le pãstreze atunci când se unesc într-o societate.
Declaraţia mai înscrie principiul cã toate puterile decurg din împuternicirea datã de
popor şi, în consecinţã, demnitarii nu sunt decât mandatari şi slujitori ai poporului.
Guvernãmântul trebuie sã fie instituit pentru folosul comun, protecţia şi securitatea poporului,
naţiunii sau comunitãţii. O ideea de excepţionalã importanţã este aceea care postuleazã cã dacã
un guvern s-ar dovedi inadecvat sau contrar acestor scopuri, majoritatea comunitãţii are un
drept indubitabil, inalienabil şi de necontestat de a-l reforma, a-l modifica sau înlãtura."2)
Din cele prezentate rezultã principalele valori ale democraţiei americane, valori
care sunt raportate la cetãţeanul şi poporul american şi care devin valori internaţionale
numai atunci când se raporteazã şi la cetãţeanul şi poporul fiecãrui stat.
B. Constituţia americanã
"Cele treisprezece colonii care au scuturat jugul englez la sfãrşitul secolului trecut,
cum am mai spus, aveau aceeaşi religie, aceeaşi limbã, aceleaşi moravuri, aproape aceleaşi legi,
luptau contra unui duşman comun: aveau deci puternice motive pentru a stabili o legãturã strânsã
între ele şi pentru a se contopi într-o singurã şi aceeaşi naţiune. Dar fiecare dintre ele având
dintotdeauna o existenţã separatã şi o administraţie gata constituitã, îşi crease interese şi deprinderi
specifice şi era potrivnicã unei uniuni trainice
133
_________________________
1)
Ibidem, p. 184
2)
Living Document of American History, selected bi dr. Steele Commanger, United States
Informations Service, p. 10
şi complete care ar fi fãcut sã disparã însemnãtatea ei individualã într-un prestigiu comun.1)

Legiuitorul constituant a optat pentru o structurã statalã federalã, în ciuda unor
factori care ar fi putut determina constituirea unui stat unitar, cum sunt:
a)sentimentul naţional şi limbã comunã;
b)lipsa unor formaţiuni statale distincte în perioada anterioarã (cele 13 colonii nu
pot fi considerate state în sensul modern al cuvântului între 1776-1787);
c)piaţã comunã şi monedã unicã:
d)obiective de politicã externã similare;
e)probleme de apãrare naţionalã comune;
f)lipsa unor conflicte etnice, religioase ş.a.2)
La 17 iulie 1787 Constituţia americanã a fost adoptatã, apoi Declaraţia Drepturilor
cuprinzând 10 amendamente care erau cuprinse în Constituţia federalã, ceea ce a grãbit ralierea
statelor americane la acest document.
Principiul autonomiei a fost consacrat în Amendamentul X adoptat în 1791 potrivit
cãruia "puterile care nu sunt delegate de Statele Unite de cãtre Constituţie şi nici nu sunt interzise de
aceasta statelor sunt rezervate statelor respective sau poporului."
Beneficiind de autonomie, statele federaţiei au putut avea propria Constituţie,
precum şi reglementãri de interes local, aplicabile circuitului civil, în domeniul bugetar,
administrativ, fiscal, judecãtoresc etc.
Principiul autonomiei este garantat, orice lege care ar viola autonomia unui stat
membru al federaţiei putând fi atacatã în faţa instanţelor judecãtoreşti pentru
neconstituţionalitate.3)
In prezent, conţinutul federalismului american poate fi caracterizat prin
urmãtoarele trãsãturi:
a)Autonomia constituţionalã a fiecãrui stat;
b)Larga manifestare a iniţiativei populare;
c)Descentralizarea administrativã4);
C. Autonomia constituţionalã
In cadrul organizãrii federale, fiecare stat beneficiazã de o Constituţie proprie - o
transpunere la nivel local a Constituţiei Uniunii. In fruntea ierarhiei administrative a fiecãrui stat se
aflã un guvernator ales prin sufragiu direct (cu excepţia statului Mississipi) pentru un mandat de
doi sau, dupã caz, de patru ani, potrivit reglementãrilor locale.
Guvernatorul este ajutat de un viceguvernator.
___________________________
1)
Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America,vol. I,Ed. Humanitas Bucureşti,1992, p. 168
2)
Charles Debbach şi alţii, Droit constitutionel et Institutions politiques, Economico, Paris, 1983, p.
208-209
3)
Charles Debbach şi alţii, op. cit. p. 208-209
4)
Cristian Ionescu, op. cit. vol. I, p. 425
In unele state, guvernatorul poate fi revocat de alegãtori. In raporturile sale cu
parlamentul local, guvernatorul deţine un drept de veto ("item veto").
134
Cu excepţia statului Nebraska, parlamentul local are o compunere bicameralã:

Camera Reprezentanţilor şi Senatul. Mandatul celor douã corpuri legislative este de doi sau
patru ani, în funcţie de reglementãrile constituţionale locale.
In ceea ce priveşte prerogativele acordate celor douã Camere, Senatul are puteri
limitate în raport cu cele ale Camerei Reprezentanţilor. Activitatea legislativã cuprinde domenii
foarte diverse de interes local în fiecare stat este creatã o reţea se instanţe judecãtoreşti, în fruntea
cãrora se afla o Curtea Supremã, ea însãşi subordonatã Curţii Supreme Federale.1)
D. Iniţiativa popularã
Iniţiativa popularã constituie o formã a democraţiei semi-directe (democraţiei
participative).
In opinia cunoscutului expert american în prognoza socialã, John Naisbitt, principiul
cãlãuzitor al democraţiei participative este acela cã oamenii trebuie sã ia parte la procesul
decizional care le afecteazã într-un fel sau altul viaţa.
Democraţia participativã se poate manifesta prin diferite iniţiative de interes local
sau chiar naţional ori prin referendum popular organizat pentru aprobarea sau respingerea unei
legi votate de Congresul local.
Iniţiativa organizãrii referendumului o pot avea organizaţii cetãţeneşti sau chiar
corpul legiuitor.
In ceea ce priveşte iniţiativa popularã a cetãţenilor este necesar ca aceasta sã
întruneascã adeziunea (sub formã de semnãturi) a aproximativ 10 - 12% din numãrul total al
populaţiei cu drept de vot.
Intre referendum şi iniţiativa popularã exista o diferenţã de continuitate, deoarece
iniţiativele cetãţenilor declanşeazã o procedurã de votare. Altfel spus, iniţiativa propriu-zisã este
supusã votului reprezentanţilor, pe când referendumul este un instrument prin care cetãţenii îşi
exprimã opinia privind diferite proiecte legislative iniţiate de organismele competente.
Prin intermediul unei iniţiative populare cetãţenii unui stat pot cere, de pildã,
revocarea mandatului unui funcţionar local, al unui membru al Camerei Reprezentanţilor sau al
Senatului sau chiar al guvernului etc.
E. Descentralizarea administrativã în Statele Unite

Aceasta presupune:
-administraţie proprie pe plan local;
-statele au buget local propriu;
___________________________
1)
Charles Cadoux, Droit constitutionnel et institutions politiques, vol. 2, Cujas, Paris, 1982, p.109
-pot înfiinţa funcţii publice de interes local, servicii publice, poliţie localã etc.
Organismele federale asigurã soluţionarea problemelor de interes naţional putând
interveni pe plan local în îndeplinirea atribuţiilor ce le sunt conferite. Conflictele între organismele
federale şi locale, vor fi soluţionate de instanţã.
Federalismul american exprimat în formula "States Rights" (Drepturile Statelor) s-a
determinat prin centralizarea puternicã a autoritãţii şi concentrarea ei la Washington D.C. -
centrul puterii legislative (Congresul) al celei executive (Administraţia), precum şi al celei
judecãtoreşti (Curtea Supremã de Justiţie). Treptat, puterea şi autonomia statelor componente s-
au diminuat, în timp ce autoritatea centralã s-a întãrit.
In justificarea acestei centralizãri se aratã:
135
a)intervenţia directã a guvernului federal în viaţa economicã la nivel naţional cu

repercursiuni la nivelul statelor federate, inclusiv prin alocarea unor uriaşe investiţii în proiecte de
interes local, sprijinul acordat de stat unor coloşi industriali tradiţionali din diferite state;
b)susţinerea de cãtre autoritãţile federale, a unor programe locale de asistenţã
socialã pentru unele categorii de persoane defavorizate;
c)sprijinirea de cãtre guvernul federal a unor programe de anvergurã în domeniul
cercetãrii ştiinţifice şi tehnologice;
d)implicarea statului în soluţionarea unor probleme globalizate la nivelul Uniunii,
cum sunt: consumul de droguri, delicvenţa, criminalitatea organizatã ş.a.;
e)problemele protecţiei mediului înconjurãtor;
f)asumarea de cãtre Uniune a rolului de mare putere militarã şi politicã
mondialã;
g)probleme legate de întãrirea capacitãţii militare a Uniunii .
Interesant este faptul cã sporirea prerogativelor puterii centrale s-a fãcut cu acordul
şi cu sprijinul substanţial al Curţii Supreme de Justiţie care a dat câştig de cauzã când
Administraţiei, când Congresului, în tendinţa acestora de a-şi aroga noi responsabilitãţi pe plan
local.1)
F. Partidele politice
In Statele Unite ale Americii funcţioneazã mai multe partide: Partidul Republican,
Partidul Democrat, Partidul Independent American, Partidul Comunist, Partidul Socialist al Muncii
şi altele.
Dar aderenţa electoralã, precum şi câştigarea puterii politice, detaşeazã net primele
douã partide politice.
__________________________
1)
Charles Debbarch şi alţii, op. cit. p. 209
La originea Partidului Democrat a stat lupta pentru autonomia statelor membre
ale federaţiei şi limitarea autoritãţii acesteia, iar a Partidului Republican, luptã pentru
întãrirea autoritãţii centrale.
In prezent, aspect remarcat de analiştii americani, ca şi de cei strãini: cele douã mari
partide politice nu se înfruntã pe motive politice sau ideologice, ci în domenii economice şi
sociale de interes naţional sau local.
In procesul de cucerire şi exercitare a puterii politice, partidele politice americane
îndeplinesc patru funcţii principale:
a)Funcţia electoralã care constã în formularea unor programe electorale,
propunerea de candidaţi, organizarea şi conducerea campaniilor electorale, atragerea şi mobilizarea
alegãtorilor, supravegherea alegerilor, analiza rezultatelor.
b)Funcţia de conducere/opoziţie, exercitatã concomitent de partidul de la putere cât
şi de partidul care este în opoziţie.
c)Funcţia de selectare. Aceatã funcţie constã în îmbinarea intreselor cât mai largi a
valorilor naţionale şi forjarea într-o forţã politicã coerentã şi unitarã, capabilã sã domine sau sã
determine fizionomia instituţiilor de guvernare şi activitatea de guvernare însãşi.
d)Funcţia de educare politicã şi civicã a cetãţenilor.
Activitatea partidelor politice din Statele Unite se caracterizeazã prin:
-Nu pune accentul pe doctrinã şi ideologie.
-Are un caracter pragmatic, militând pentru eficienţã, prioritãţi economice,
electorale, politice, financiare.
-Acţioneazã mai ales în perioadele electorale.
136
-Nu are nici bazã sociologicã sau de clasã; apartenenţa unor cetãţeni la un partid sau
altul este dictatã de "oportunitãţile de familie, de tradiţie, de gruparea alegãtorilor în jurul unor
personalitãţi."1)
-Dupã câştigarea alegerilor în promovarea pe diferite funcţii în administraţie pun
accentul pe "merit sistem" şi nu pe "spoil sistem"2), respectiv pe competenţã nu pe clientelismul
politic.
In Statele Unite grupurile de presiune sunt foarte active, exprimând interesele şi
revendicãrile membrilor lor, deşi nu urmãresc câştigarea puterii politice. In acest sens, pot fi citate
organizaţiile agriculturilor, industriaşilor, patronilor, cele ecologiste, feministe precum şi ale
puternicelor sindicate AFL-CIO.
In S.U.A. existã chiar o lege care precizeazã condiţiile desfãşurãrii activitãţii de cãtre
lobby-uri. In anul 1946 a fost adoptatã o lege care o înlocuieşte pe cea
din 1927. Indivizii sau organizaţiile care primesc fonduri în scopul favorizãrii,
___________________________
1)
Victor Duculescu, op. cit. p. 68
2)
"Spoils sistem", aderã la obţinerea unei funcţii publice cu sprijin politic, sisteme în care se
regãseşte clientelismul politic, formal juridic a fost înlãturat în Statele Unite, prin Pendleton Act din
anul 1883 A. Iorgovan, Tratat de Drept Administrativ, vol. 2, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, p.619
împiedicãrii sau influenţãrii adoptãrii unei legi de cãtre Congres trebuie sã se înscrie pe lângã
Secretariaul Camerelor. Lobby-urile trebuie sã furnizeze lista oamenilor care le finanţeazã şi lista
celor pe care ele le finanţeazã, la rândul lor. Nesocotirea acestor obligaţii atrage pedeapsa
amenzii sau închisorii.
Statisticile aratã cã în S.U.A. se înregistreazã o creştere a influenţei lobby-urilor în
detrimentul celei a partidelor. Dacã în anul 1937, 16% dintre americani se considerã în afara
partidelor, în anul 1992, procentul acestora a ajuns la 27%.
G. Preşedintele
Alegerile prezidenţiale comportã de obicei mai multe faze:
a)alegerile primare într-un anumit numãr de state;
b)convenţiile naţionale ale celor douã partide;
c)deschiderea companiei electorale;
d)desfãşurarea scrutinului, când alegãtorii desemneazã pe electori, dispunând de un
mandat imperativ de a alege o persoanã sau alta în funcţie de preşedinte;
e)alegerea preşedintelui de cãtre electori;
f)investitura preşedintelui şi a vicepreşedintelui.
Comparând instituţia Preşedintelui cu cea a Congresului şi a Curţii Supreme de
Justiţie vom constata, cã puterea în stat este deţinutã practic de Preşedinte, cã acesta beneficiazã
de o largã autonomie, şi independenţã în domenii majore ale guvernãrii faţã de celelalte
organisme cã între Congres şi Preşedinte sunt puţine punţi de colaborare fiecãruia dintre ele
revenindu-i o fracţiune din putere, cã este împiedicatã orice ingerinţã a unei puteri în sfera de
activitate a alteia, cã instanţa judiciarã supremã joacã rolul unui arbitru între cele douã puteri
aflate într-un conflict constituţional, din care de multe ori Congresul iese "şifonat"1).
Ales odatã la patru ani prin votul electorilor, Preşedintele nu rãspunde în faţa
Congresului şi nu poate fi silit sã demisioneze dacã este "în minoritate", cum se întâmplã cu un
prim-ministru într-un regim parlamentar.
Cu toate acestea, el nu are dreptul sã dizolve Congresul şi sã procedeze la
organizarea unor noi alegeri.
137
In sistemul prezidenţial din Statele Unite nu existã - ca şi în sistemele europene - un

"Consiliu de miniştri", organ colectiv, care s-ar întruni şi ar adopta decizii. Ultimul cuvânt îl are
preşedintele, în luarea hotãrârilor. Abraham Lincoln a rostit o celebrã formulã referitor la aceasta:
"şapte - da, un nu al preşedintelui, prin urmare hotãrârea este nu"2). Preşedintele este asistat de
15 secretari (miniştri) care sunt colaboratori individuali ai Preşedintelui şi instalaţi la conducerea
unor departamente pentru a executa politica sa, fiind personal responsabili faţã de preşedinte.
_____________________________
1)
Clinton Rossiter. The American Prsidency. Time Reading Program,New York, 1963,p. 71
2)
Philippe Ardant, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel. L.G.D.J, Ediţia a 8-a,Paris, 1997,
p. 312
Preşedintele poate, în mod discreţionar, sã-i numeascã sau sã-i înlãture din funcţie. In jurul
preşedintelui funcţioneazã numeroase oficii, agenţii, precum şi comisii printre care enumerãm:
Agenţia Centralã de Investigaţii (C.I.A.), Consiliul Naţional al Securitãţii, Sistemul Federal de
Rezerve (monetarã, bancarã), Agenţia de Informaţii a Statelor Unite, Comisia pentru Comerţul
Internaţional al S.U.A., N.A.S.A. etc.
Preşedintele nu are iniţiativa legislativã însã are dreptul de veto, care poate fi
înlãturat în situaţia în care fiecare dintre cele douã Camere ale Congresului voteazã din nou
proiectul în cauzã cu o majoritate de douã treimi.
Se considerã a fi funcţii tradiţionale ale Preşedintelui:
a) funcţia de şef al statului;
b) funcţia de şef al puterii executive;
c) funcţia de comandant şef al forţelor armate;
d) funcţia de şef al diplomaţiei;
e) funcţia de participare la activitatea legislativã;
f) funcţia de informare a poporului american cu privire la starea Uniunii;
g) funcţia de şef al partidului care l-a propus la preşedinţie.
H. Congresul
Congresul este format din douã camere legislative: Senatul şi Camera
Reprezentanţilor şi are în principal douã funcţii: votarea legilor şi controlul activitãţii
executivului. Membrii Camerei Reprezentanţilor sunt aleşi prin vot universal, egal, secret şi
direct, potrivit legilor electorale ale fiecãrui stat, folosindu-se sistemul majoritar, uninominal şi cu
un singur tur de scrutin. Durata unui mandat de deputat este de 2 ani.
Senatul este compus din 100 senatori, reprezentanţi ai Statelor (cât 2 pentru fiecare stat cu
excepţia statului Nebraska). Senatorii se aleg la fel ca deputaţii, dar pe 6 ani. O treime din numãrul
senatorilor este înnoitã din doi în doi ani. Ambele camere au puteri egale, cu excepţia materiei
taxelor şi impozitelor, în care Camera Reprezentanţilor deţine o prioritate faţã de Senat. La
rândul sãu Senatul are prerogative exclusive în domeniul relaţiilor internaţionale.
Puterile Congresului se exprimã prin:
a) puterea de legiferare;
b) puteri fiscale;
c) puterea de investigaţie;
d) puterea de a pune sub acuzaţie şi de a-i judeca pe înalţii funcţionari, inclusiv
pe Preşedintele Statelor Unite;
e) puteri în domeniul relaţiilor internaţionale.
I. Curtea Supremã de Justiţie
In sistemul american, jurisdicţiile americane includ:
-Curtea Supremã de Justiţie;
138
-Tribunalul de Apel;
-Tribunalul de district;
-Tribunale teritoriale disctrictuale;
-Tribunalul S.U.A. pentru comerţul internaţional;
-Tribunalul cu privire la plângerile federale;
-Tribunalul pentru impozite;
-Curtea pentru apelurile veteranilor.
Curtea Supremã de Justiţie este compusã din 9 magistraţi, din rândul cãrora este
numit preşedintele acesteia, respectiv Chief Justice. Aceştia sunt numiţi exclusiv de Preşedintele
S.U.A., având astfel un caracter politic.
Potrivit Constituţiei, puterea judecãtoreascã este competentã a lua în discuţie, orice
fel de cazuri atât cele ce se dezbat în baza dreptului cât şi a unor principii de echitate, în virtutea
Constituţiei, a legilor şi a unor tratate ratificate de S.U.A. Autoritatea judecãtoreascã, judecã
constituţionalitatea legilor precum şi disputele între statele federaţiei. Controlul persoanelor
asupra constituţionalitãţii legilor se realizeazã numai pe calea excepţiei de neconstituţionalitate,
deci atunci când sunt într-un proces şi li s-a vãtãmat un drept.

-Comparaţi puterile conferite de Constituţie Preşedintelui României şi Preşedintelui
S.U.A.
-Comentaţi principiul separaţiei puterilor, al egalitãţii, cooperãrii şi controlului
reciproc al acestora, în S.U.A..
-Comentaţi principiul separaţiei puterilor al egalitãţii, cooperãrii şi controlului
reciproc al acestora în Franţa.
-Garantarea drepturilor şi libertãţilor în Anglia.
BIBLIOGRAFIE
1.Victor Duculescu -Drept Constituţional Comparat, Vol. I, Editura Lumina Lex

Bucureşti, 1999, p.53-95; 1890245; 327-360; 390-415
2.Cristian Ionescu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Editura Lumina
Lex, Bucureşti-1997, p. 357-397; 410-463
3.Ioan Deleanu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol. I şi II,Editura
Europa Nova-1966
4.Ioan Muraru -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I şi II, Editura
Actami, Bucureşti-1995
5.Tudor Draganu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol.I şi II, Târgu

Mureş,1993, 1995;
6.Giovani Sartori -Teoria Democraţiei Reinterpretatã, Editura Polirom, 1999
7.Alexis de Tocqueville -Despre democraţie în America, Editura Humanitas, 1995
8.Friedrich A. Hayik - Constituţia Libertãţii, Institutul European, 1998.
139
CAPITOLUL VII
RESPONSABILITATEA JURIDICA, GARANTIE
A DREPTURILOR SI LIBERTATILOR
1. Unele consideraţii generale

Se ştie cã, libertatea fãrã responsabilitate nu poate exista, dupã cum responsabilitatea
este ineficientã fãrã rãspunderea juridicã.
Pe de altã parte, responsabilitatea şi rãspunderea juridicã sunt inerente existenţei
Statului şi Dreptului atât pe plan intern cât şi pe plan extern.
Statul în care nu funcţioneazã toate instituţiile cu responsabilitãţii şi
rãspunderii este condamnat la anarhie şi la pieire, iar garantarea şi ocrotirea drepturilor este
formalã.
In orice Constituţie, şi documentele internaţonale referitoare la drepturile omului
conceptele de garantare, ocrotire, asigurare sunt foarte des folosite. Potrivit art. 12 din
Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetãţeanului (1789) "garantarea drepturilor omului şi ale
cetãţeanului necesitã o forţã publicã; aceastã forţã este deci creatã în avantajul tuturor şi nu
spre folosinţa proprie a celor cãrora ea le este încredinţatã". Or garantarea, ocrotirea, asigurarea ar
fi concepte lipsite de conţinut şi eficienţa dacã aceasta forţã publicã nu ar acţiona în limitele
unor alte concepte constituţionale, respectiv responsabilitate, rãspundere şi constrângere
juridicã. De aceea, socotim cã studierea modului de reglementare a instituţiilor responsabilitãţii şi
rãspunderii juridice în diferite sisteme constituţionale este necesarã şi de mare actualitate.
In lipsa unei teorii generale asupra responsabilitãţii, precum şi a folosirii ambigue1) a
noţiunilor de "responsabilitate", "rãspundere" şi "constrângere", vom face câteva consideraţii,
încercând sã lãmurim conţinutul acestor concepte spre a verifica dacã au acelaşi înţeles, iar dacã
nu, care ar fi semnificaţiile şi utilitatea fiecãreia dintre ele2). Celebrul dicţionar "Larousse" de
exemplu, consemneazã pentru termenul de "responsabilitate" mai multe sensuri: "Obligaţia de a
repara daunele altuia, cauzate de el însuşi ori de cãtre o persoanã care depinde de el sau, de un
animal ori un lucru aflat în paza sa; obligaţia de a suporta pedeapsa prevãzutã pentru infracţiunea
comisã; capacitatea de a lua o decizie fãrã avizul prealabil al autoritãţii superioare; necesitatea
pentru un ministru de a-şi abandona funcţia atunci când parlamentul îi refuzã încrederea...;
responsabilitatea colectivã3) - faptul de a considera pe toţi membri unui grup ca
____________________________
1)
"Lipsa de distincţie între termenii rãspundere şi responsabilitate pare sã fie un fenomen general,
comun nu
numai în literatura juridicã, ci şi în aceea eticã, filozoficã, sociologicã şi chiar lingvisticã." Mihai
Florea, Responsabilitatea acţiunii sociale, Editura Stiinţificã şi Enciclopedicã, Bucureşti - 1976,pag.
26
2)
A se vedeaV.Dabu. Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000
3)
In timpul Revoluţiei Franceze, prin decretul din februarie 1790, s-a legiferat responsabilitatea
colectivã a comunelor şi a locuitorilor sau numai a comunei, ori locuitorilor, pentru mişcãri şi
organizãri de revolte. Iar prin Legea poliţiei rurale din 1864, în România se prevedea cã atunci
când, într-o comunã s-a dat foc, sau a fost o tâlhãrie, un furt, ceilalţi locuitori trebuiau sã sarã sã
prindã autorii, pentru cã altfel vor fi rãspunzãtori.
responsabili solidari pentru actul comis de cãtre unul din membrii grupului".1) Din aceastã definiţie
desprindem ideea cã responsabilitatea constituie o obligaţie impusã sau recunoscutã de lege,
persoanei private sau publice, de a face ori de a da socotealã pentru ea sau pentru altul aflat
în grija sa, ceea ce presupune o garanţie a responsabilitãţii.
140
Totdeauna, observãm cã responsabilitatea are caracter general declarativ, dar

socotim cã, în mod greşit, în aceastã definiţie, se aratã cã responsabilitatea opereazã dupã sãvârşirea
faptului declanşator al acesteia, şi în baza unei acţiuni a celui vãtãmat.
Acelaşi dicţionar pentru termenul de "responsabil" consemneazã douã sensuri: "cel
care trebuie sã rãspundã", sã fie garant pentru propriile sale acţiuni sau ale altuia pe care le
determinã; persoanã care are capacitatea de a lua decizii, dar care trebuie sã dea socotealã unei
autoritãţi superioare sau celor care i-au acordat mandatul2). Se observã prin urmare cã
responsabilitatea este anterioarã rãspunderii care este de fapt o materializare a
responsabilitãţii în cadrul unei proceduri prevãzute de lege.
In dicţionarul enciclopedic român, termenul de "rãspundere" nu figureazã ca atare,
fiind semnalat numai într-una din formele sale particulare "rãspunderea materialã a angajaţilor", iar
termenul de "responsabilitate" este definit ca o "consecinţã a nerespectãrii unei obligaţii care constã
în îndatorirea de a repara prejudiciul cauzat şi când este cazul de a suporta o sancţiune"3). Aceastã
definiţie, situeazã în mod eronat "responsabilitatea" ca fiind ulterioarã faptului, respectiv ca o
consecinţã a nerespectãrii unei obligaţii. Noi credem cã aceastã definiţie este mai aproape de
conceptul de "rãspundere" decât de "responsabilitate".4)
"Obligaţia" genericã din aceastã definiţie - care nu este altceva decât
responsabilitatea - este anterioarã faptei, fiind prevãzutã mai întâi în lege. "De remarcat cã prin
formularea datã, însuşi sensul şi conţinutul juridic al termenului, este prezentat incomplet,
unilateral, privit numai din perspectiva încãlcãrii, nu şi a respectãrii - chiar impuse - a normei
juridice; ca şi cum responsabilitatea ar fi un fenomen, care intervine întotdeauna "post festum", un
factor care acţioneazã numai pe tãrâmul rãului deja înfãptuit (consecinţã a nerespectãrii unei
obligaţii) şi nu un fenomen care în primul rând vegheazã curent şi permanent la respectarea
normelor şi raporturilor sociale în condiţiile funcţionalitãţii lor normale"5).
Pe de altã parte, Dicţionarul limbii române moderne şi Dicţionarul explicativ al
limbii române, pun semnul egalitãţii între "responsabilitate" şi "rãspundere", definind
"responsabilitatea" ca o obligaţie de a efectua un lucru, de a rãspunde, de a da _______________
1)
Nouveau petit Larousse, Libraire Larousse, Paris - 1971, pag.802
2)
Nouveau petit Larousse, Libraire Larousse, Paris - 1971, pag.802
3)
Dicţionarul enciclopedic român, vol. IV, Editura politicã, Bucureşti-1966, pag. 48-49
4)
In acelaşi sens a se vedea prof. univ. dr. Al. Negoiţã, Drept administrativ şi elemente de ştiinţa
administraţiei T.U. Bucureşti-1981, pag. 276
5)
Mihai Florea, op. cit. pag. 28
socotealã de ceva1), definiţie destul de imprecisã2), dupã cum vom arãta în cele ce urmeazã.
Prof. C.G. Dissescu în studiul "Putere şi responsabilitate guvernamentalã"3) trateazã
"responsabilitatea" ca un principiu şi o asociazã cu principiul separaţiei puterilor, arãtând cã
"responsabilitatea juridicã" este "fixarea, mãsurarea consecinţelor unui act" ipotetic, prin
lege.
In dreptul german, G. Hancy şi Wagner, leagã noţiunea de rãspundere de un
sentiment de responsabilitate: "aceasta presupune o mãsurã a conduitei cerute de lege, un mod
specific de obligare socialã al individului, responsabilitatea devenind în fond o cerinţã, care face ca
drepturile şi obligaţiile individului sã fie determinabile şi respectiv determinate în cazuri
concrete".(s.n.)
Aşa cum aratã prof. C.G. Dissescu, în Grecia, libertatea s-a nãscut - odatã cu
responsabilitatea - şi în special odatã cu rãspunderea. Totuşi, principiul responsabilitãţii a avut
cea mai mare dezvoltare şi amploare la Roma, unde funcţiile publice erau anuale. Eliberarea
din funcţie dupã un an ca urmare a nerealegerii este consideratã de C.G. Dissescu ca o formã de
"responsabilitate" a funcţionarului statal. Aceastã ultimã opinie, prezintã interes deosebit la noi,
141
mai ales în prezent, deoarece în reglementarea actualã a autonomiei locale, primarii 4) au o

responsabilitate atenuatã şi astfel prevenirea, îndreptarea greşelilor, abuzurilor sau rãspunderea
pentru acestea este greu de realizat, atâta timp cât eventuala nerealegere intervine dupã patru ani; în
acest timp, un primar necinstit sau incompetent, poate creea imense pagube comunitãţii. Credem cã
reducerea mandatului de primar de la 4 la 2 ani ar putea fi un element stimulator pentru
creşterea responsabilitãţii primarilor şi a eficienţei administraţiei publice locale. De asemenea,
argumentul cã mandatul de 2 ani ar fi insuficient ca primarul sã justifice încrederea şi speranţele
alegãtorilor sãi nu rezistã criticii deoarece primarul poate fi reales, putând astfel sã-şi continue
realizarea programului, dacã "trece examenul noilor alegeri".
Considerãm cã nu este la adãpost de criticã nici limitarea controlului social
specializat5) asupra primarului prin reducerea responsabilitãţii numai la cazurile de suspendare
sau demitere a acestuia pentru:
-condamnare definitivã la o pedeapsã privatã de libertate (art. 49 din Legea nr.
69/1991, modificatã);
_______________
1)
Dicţionarul enciclopedic român, vol. IV, Editura politicã, Bucureşti-1966, pag. 48-49
2)
Vezi opinia contrarã a d-lui dr. Valentin I. Prisãcaru în Tratat de drept administrativ român,
Editura Lumina Lex - 1993, pag. 383-385
3)
Constantin G. Dissescu în Noua Constituţie a României, Institutul Social Româm, Editura Cultura
naţionalã, Bucureşti-1992, pag. 41
4)
In unele state din S.U.A. primarul se alege anual odatã cu judecãtorul şi şeriful prin votul
electoratului din localitatea respectivã, fapt ce îi determinã sã se simtã mai responsabili, pentru
actele şi sarcinilor.
5)
Este vorba de actualele reglementãri ale Legii nr. 69/1991 modificatã.
-arestarea pe o perioadã mai mare de 6 luni, pentru infracţiuni sãvârşite cu
intenţie1);
-anularea irevocabilã de cãtre instanţã în mod repetat, a unor dispoziţii date cu rea
credinţã2) şi contrar intereselor generale ale statului 3) sau cu încãlcarea Constituţiei şi legilor ţãrii.
Observãm cã în conformitate cu Legea nr. 69/1991 modificatã, înfãptuirea
rãspunderii administrative şi chiar penale a primarului depinde de durata procesului penal
care, poate depãşi patru ani (durata actualului mandat al primarului), ceea ce nu este de naturã sã
impunã o comportare corespunzãtoare, responsabilã a acestuia în spiritul legii şi în mod deosebit în
interesul comunitãţii.
De asemenea, abateri ca: lipsa de interes în activitate, nepregãtirea, incompetenţa,
abuzurile mãrunte, consumul excesiv de alcool, nereceptivitatea, favoritismul, încãlcarea regulilor
unei licitaţii legale etc., nu sunt sancţionate de lege dacã sunt sãvârşite de primar. Deci, pentru
aceste abateri, legiuitorul nu a instituit încã o responsabilitate a primarului şi implicit nici o
rãspundere, de naturã a le preveni sau combate în mod operativ, deşi Constituţia o cere. Pentru
înlãturarea acestei scãpãri a legiuitorului, Guvernul, prin Ordonanţa de urgenţã nr. 22 din 29 mai
1997, instituie responsabilitatea primarului prin modificarea art. 41 din Legea nr. 69/1991,
republicatã şi asupra cazurilor de "neîndeplinire sau de refuz repetat al atribuţiilor în
exercitarea cãrora acţioneazã". Socotim cã nici prin aceastã formulare, nu se instituia o
___________
1)
Credem cã, potrivit actualei reglementãri, menţinerea în funcţie a unui primar arestat mai mult de
6 luni pentru o infracţiune sãvârşitã din culpã, spre exemplu uciderea din culpã, este în detrimentul
comunitãţii şi contravine art. 16 din Constituţie; acest aspect privind responsabilitatea
142
administrativã a acestuia, consider cã trebuie avut în vedere într-o eventualã modificare a Legii nr.
69/1991.
2)
Observãm cã în cazul dispoziţiilor greşite date de primar cu "bunã credinţã" ce pot fi calificate ca
"acte incompetente", legiuitorul nu a reglementat procedura de urmat, aspect ce credem cã nu este
la adãpost de criticã. Socotim cã nu este normal sã fie toleratã incompetenţa unui primar având în
vedere importanţa acestei funcţii, precum şi faptul cã printre altele acesta este împuternicit de lege
(art. 48 pct. 2 din Legea nr. 69/1991 modificatã) sã constate încãlcãri ale legii, fie ele contravenţii
sau chiar infracţiuni. Or se ştie cã, responsabilitatea autoritãţii, legitimeazã autoritatea, o
întãreşte, contribuind la eficienţa acesteia.
3
)Dispoziţiile art. 33, pct. 1, precum şi ale art. 41, pct. 1 din Legea nr. 69/1991 modificatã, nu
instituia o responsabilitate administrativã a primarului sau consiliului local pentru anularea
irevocabilã de cãtre instanţã în mod repetat, a unor dispoziţii date cu rea credinţã contrar intereselor
colectivitãţii locale, ceea ce afecta foarte serios protecţia intereselor publice. Problema avea soluţie
numai în cazul când prin dispoziţia respectivã o persoanã se considerã vãtãmatã într-un drept al sãu
şi-l acţioneazã în judecatã pe primar sau Consiliul local în baza art. 48 din Constituţie, conform
procedurii prevãzute de Legea nr. 29/1990. De aceea, prin Ordonanţa de urgenţã pentru modificarea
şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991, republicatã, nr. 22/29 mai 1997, s-a
modificat art. 33, în sensul cã în redactarea acestuia, pe lângã interesele generale ale Statului s-a
introdus şi "interesele generale ale comunei, ale oraşului, ale subdiviziunilor administrativ-
teritoriale ale municipiului Bucureşti". Prin aceeaşi Ordonanţã de urgenţã, se face la o reglementare
oarecum mai bunã şi a art. 41, în sensul cã: - prin excluderea condiţiei de "rea credinţã" la deciziile
repetate anulate irevocabil de instanţã, s-a extins sfera rsponsabilitãţii primarului şi la actele ilegale
sãvârşite de acesta din culpã, inclusiv cu bunã-credinţã; de asemenea, s-a reglementat şi
responsabilitatea primarului în calitatea de funcţionar public, pentru cazul de "neîndeplinire sau de
refuz repetat al atribuţiilor în exercitarea cãrora acţioneazã şi ca reprezentant al Statului". Din
pãcate, aceste modificãri nu au rãmas în vigoare deoarece Ordonanţa de urgenţã nr. 22/1997 a fost
respinsã de Parlament.
responsabilitate pentru primar de naturã a asigura o protecţie corespunzãtoare intereselor
colectivitãţilor locale şi ale Statului şi o eficienţã sporitã a activitãţii primarului.
Am fãcut aceastã parantezã, pentru a evidenţia cã reglementarea responsabilitãţii
şi rãspunderii juridice a autoritãţilor publice pentru drepturile vãtãmate ori pentru lezarea
interesului public, cât şi pentru înfãptuirea acestora sunt esenţiale pentru un stat de drept, în
mod deosebit pentru garantarea drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale oamenilor, precum
şi a intereselor lor legitime.
2. Responsabilitate si rãspundere.
Importanţa delimitãrii conceptuale.
Intr-o lucrare de drept civil francez1) din perioada interbelicã, gãsim o explicaţie
etimologicã a noţiunii de responsabilitate precizându-se cã termenul cuprinde latinescul "spondeo",
ceea ce în contractul verbis din vechiul drept roman semnifica legarea solemnã a debitorului faţã
de creditorul sãu, pentru a executa o anumitã obligaţie asumatã prin contact.
In Instituţiile lui Gaius se aratã cã o obligaţie verbis se încheia solemn printr-o
întrebare şi un rãspuns precum: - "Fãgãduieşti tu solemn cã vei da?" (Dari spondes) -"Fãgãduiesc
solemn!" (Spondeo); -"Vei da?" -"Voi da!"; -"Promiţi?" -"Promit!"; -"Te legi?" -"Mã leg!";
-"Promiţi cu bunã credinţã?" -"Promit cu bunã credinţã!"; -"Vei face?" - "Voi face!"2) .
In limba latinã, spondeo, respondeo, sponsum, sponsa, sponsio, înseamnã a promite,
a se obliga faţã de zei.3)
143
De fapt, termenul "responsabilitate" include douã cuvinte latine: verbul "spondeo",

care înseamnã a promite solemn, a garanta, a rãspunde pentru cineva şi substantivul "res", care
înseamnã lucru, motiv, cauzã, realitate, afacere, chestiune, interes, avantaj etc.4)
Desprindem de aici concluzia cã noţiunea de responsabilitate juridicã înseamnã
legãtura stabilitã printr-o promisiune solemnã sau prin lege, sã facã sau sã nu facã ceva, ori sã
suporte ceva într-o afacere, chestiune, lucrare, realitate etc., ca urmare a încãlcãrii unor
obligaţii anterioare.
In literatura de specialitate, opiniile cu privire la responsabilitatea juridicã sunt
diferite. Alessandra Levi aratã cã responsabilitatea juridicã nu este altceva decât
___________________________
1)
Henry Lalou La responsabilite civile, Dalloz, Paris-1928,pag. 13. Astfel, Henry Lalou a legat ideea
de "responsabilitate" de cea de "obligaţie", care rezultã dintr-o încãlcare a legii, ca urmare a
sãvârşirii unui delict sau cvasidelict, tratând numai una din formele responsabilitãţii juridice,
respectiv responsabilitatea civilã.
2)
Gaius, Instituţiunile(sub redacţia lui Aurel N.Popescu) Editura Academia Românã, Bucureşti-
1982, pag. 220
3)
Gaius, op. cit. pag. 220, nota 45
4)
In Larousse de la langue Francaise "Lexis", 1979, pag. 1692, se aratã :Cuvântul responsabil vine
de la "responsus", construcţie ce pleacã de la "respondere", introducerea sa în limba francezã se
situeazã cãtre anii 1100, cuvântul "responsabilitate" nu este introdus decât dupã anul 1783 şi
înseamnã obligaţia de a repara.
obligaţia subiectului de a îndeplini o datorie (o obligaţie) care înlocuieşte o obligaţie anterioarã ce
nu a fost îndeplinitã1).
Decenciere-Ferrandiere aratã cã "responsabilitatea poate fi definitã ca un ansamblu
de obligaţii care se nasc în sarcina unui subiect din cauza faptului, acţiunii sau omisiunii celui
cãruia îi este imputabil. Când aceste obligaţii sunt sancţionate prin dreptul existent pozitiv,
responsabilitatea este juridicã iar în celelalte cazuri responsabilitatea este numai moralã". 2)Intr-o
altã opinie, responsabilitatea ar fi un raport juridic de constrângere având ca obiect sancţiunea
juridicã.3)
Dupã alţi autori, responsabilitatea este o formã de reacţie socialã, de represiune
venind din partea societãţii pentru unele acţiuni reprobabile imputabile persoanei. Bineînţeles, este
vorba de o reacţie instituţionalizatã şi organizatã numai de o lege în limitele şi pentru faptele sau
actele prevãzute de lege.4)
De asemenea, în opinia majoritarã a autorilor români, "responsabilitatea" este
definitã prin intermediul categoriei de "obligaţie", respectiv obligaţia de a suporta o privaţiune ori
de a repara un prejudiciu.5)
Astfel, prof. I. Oancea, priveşte responsabilitatea penalã în sensul de obligaţie a celui
care a sãvârşit o faptã ilicitã de a suporta sancţiunea juridicã, precum şi ca pe un raport juridic, fãrã
a opera o distincţie între elementele de conţinut ale acestuia şi norma juridicã înseşi.6) I. Iovãnaş,
înţelege responsabilitatea juridicã, ca "o expresie a condamnãrii de cãtre stat a unei conduite ilicite
care constã într-o obligaţie de a suporta o privaţiune."7)
__________________________
1)
Alessandra Levi, Teoria generale del diritto, Padova, Cedam-1967, pag. 389
2)
Andre Decenciere-Ferrandiere, La responsabilite des Etats a raison des dommages subis pas des
etrangers, Paris, Rousseau, 1925, pag. 11
3)
Gheorghe Baboş, Teoria Generalã a Statului şi Dreptului, Editura Didacticã şi Pedagogicã,
Bucureşti-1983, pag. 264
144
4)
Sofia Popescu, Fundamentul responsabilitãţii juridice, referat prezentat la a X-a ediţie a zilelor
juridice româno-franceze din 05.06.1996
5)
Prof. Antonie Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, Editura Proarcadia - 1993, pag.
175, Rãspunderea presupune o raportare Cetãţii prin "autoritãţile sale la agentul acţiunii sociale"(în
speţã a Parlamentului faţã de Guvern) pe când responsabilitatea ne apare ca o raportare activã a
"agentului acţiunii sociale" faţã de Cetate,faţã de regulile şi autoritãţile acesteia(în speţã Guvernul
faţã de Parlament). Aceastã subtilã distincţie din filozofia dreptului ultimelor decenii este reflectatã
şi de Constituţie,care,nu întâmplãtor,în art.108,se referã la "Rãspunderea membrilor
Guvernului",adicã la tragerea la rãspundere politicã şi penalã a acestora pentru fapele ilicite
sãvârşite ca membri ai Guvernului,iar în art.113 se referã la "Angajarea rãspunderii Guvernului",
adicã la manifestarea de cãtre Guvern a spiritului sãu de responsabilitate. In prima
situaţie,Guvernului,în ansamblu şi fiecãrui membru în parte,i se aduc acuzaţii de ordin politic sau
penal, pe când în a doua situaţie se poate spune cã Guvernul este cel care cere sã i se aducã acuzaţii,
iar dacã acestea nu existã sau cei care le aduc nu obţin adeziunea majoritãţii parlamentarilor(adicã
moţiunea de cenzurã este respinsã)atunci,sã-i fie aprobate de cãtre Parlament cele solicitate(un
program,o declaraţie politicã generalã, un proiect de lege, dupã caz)aratã dl. Prof.univ. dr. A.
Iorgovan în Tratat de Drept Administrativ, Editura Nemira, Bucureşti-1996, pag. 501.
6)
A se vedea prof. I.Oancea, Noţiunea rãspunderii penale. Analele Universitãţii Bucureşti, seria
Stiinţe Sociale şi Juridice nr. 6/1959, pag. 133
1)
I. Iovãnaş, Consideraţii teoretice cu privire la rãspunderea administrativã în dreptul R.S.R., Teza
de doctorat, Cluj - 1968,pag. 49
Alţi autori apeleazã pentru definirea rãspunderii juridice la categoria de situaţie
1)
juridicã. Este de observat cã, definiţiile expuse au o trãsãturã comunã în sensul cã toate
considerã responsabilitatea ca o obligaţie de suportare a unei sancţiuni juridice, ceea ce este
discutabil; dupã pãrerea noastrã sancţiunea nu reprezintã decât un instrument de realizare a
responsabilitãţii juridice.2)
Tot în sensul de mai sus, al depãşirii concepţiei potrivit cãreia responsabilitatea
juridicã constituie doar o obligaţie de suportare a unei sancţiuni juridice, este şi pãrerea prof. Mircea
Costin, care susţine cã responsabilitatea juridicã îşi are temeiul în faptul ilicit şi reprezintã un
complex de drepturi şi obligaţii care formeazã un raport de constrângere, ce apare între Stat
ca unicul subiect activ şi autorul faptei ilicite, ca subiect pasiv.3)
Deşi constituie un progres faţã de celelalte definiţii, nu putem trece cu vederea unele
imprecizii, în sensul cã nu face distincţie între responsabilitate, rãspundere şi constrângere,
responsabilitatea fiind redusã la raportul juridic de constrângere, or dupã cum vom încerca sã
demonstrãm, între acestea existã deosebiri de esenţã. De asemena, este discutabilã reducerea
responsabilitãţii numai la autorul faptei ilicite.
Intr-un dicţionar francez de drept, Max Legrand trateazã responsabilitatea juridicã
sub trei forme:
-responsabilitatea penalã care este definitã ca o instituţie juridicã guvernatã de
mai multe principii4);
-responsabilitatea civilã pe care o defineşte ca o obligaţie ce ne este impusã de lege,
de a rãspunde de pagubele pe care noi le-am cauzat;
-responsabilitatea funcţionarilor publici şi ministeriali definitã ca fiind
responsabilitatea civilã specialã a acestora.5)
Indiferent de unele neclaritãţi, reţinem cã autorul se referã nu la o simplã obligaţie ci
la o instituţie juridicã guvernatã de mai multe principii6)
145
Analizând diferitele forme ale responsabilitãţii juridice din toate domeniile dreptului,
ajungem la constatarea cã responsabilitatea juridicã reprezinte mai mult
___________________________
1)
I.Gliga,Consideraţii cu privire la definirea rãspunderii juridice în S.U.A., Babeş Bolyai, Cluj-
1970, pag. 100
2)
A se vedea şi dr. Lidia Barac, Câteva consideraţii cu privire la definirea rãspunderii juridice,
Revista Dreptul nr. 4/1994, pag. 40
3)
A se vedea dr.Mircea Costin, Responsabilitatea juridicã în dreptul R.S.R., Editura Dacia, Cluj -
1974, pag. 27. Domnia sa aratã cã responsabilitatea juridicã este complexul de drepturi şi obligaţii
conexe, care potrivit legii se nasc ca urmare a sãvârşiriii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de
realizare a constrângerii de cãtre Stat, prin aplicarea sancţiunii juridice, în scopul asigurãrii
stabilitãţii raporturilor sociale şi a îndrumãrii membrilor societãţii în spiritul respectãrii ordinii de
drept."
4)
Intr-o opinie contrarã, rãspunderea penalã este definitã ca "obligaţia unei persoane fizice de a
rãspunde de consecinţa actelor sale ilicite", iar responsabilitatea ar constitui o aptitudine,
posibilitate realã sau vocaţie de a lucra cu vinovãţie. Dr.N.Giurgiu,Rãspunderea şi sancţiunea de
drept penal,Editura Neuron,Focşani-1995, pag. 7
5)
Max Legrand, Dictionaire uzuel de droit. Par Max Legrand, Libraire Larousse, Paris, pag. 646
6)
Dupã Sourdat, dreptul nu conţine un alt principiul mai fecund decât cel al responsabilitãţii.
Sourdat, Traite general de la responsabilite‚ ou de l'action en dommages - enter et en dehors des
contrats, Ed. IV, pag. 3
decât un complex de drepturi şi obligaţii corelative, cum susţine un autor1),dupã pãrerea cãruia,
rãspunderea juridicã este "instituţia" ce cuprinde ansamblul normelor juridice care vizeazã
raporturi ce se nasc în sfera activitãţii defãşurate de autoritãţile publice, în temeiul legii
împotriva tuturor acelor care încalcã sau ignorã ordinea de drept, în scopul asigurãrii
respectãrii şi promovãrii ordinii publice şi binelui public". Si aceastã definiţie, este adevãrat
mai completã, pune în mod greşit semnul egalitãţii între responsabilitate şi rãspundere, aspect la
care ne vom referi pe larg în cele ce urmeazã.
Din practicã observãm cã sunt cazuri când subiectul, deşi responsabil declarat
de lege, nu rãspunde deoarece fapta prejudiciabilã nu este cunoscutã de cei în drept2), sau
partea vãtãmatã nu vrea sã reclame, ori a intervenit prescripţia3) etc. Spre exemplu, în cazul
când Statul deşi a plãtit particularului daune cauzate de greşeala funcţionarului public, apreciind cã
este în interesul serviciului, nu-l acţioneazã "în regres" pe funcţionarul vinovat şi evident, acesta nu
rãspunde, deşi este responsabil pentru fapta respectivã. In astfel de situaţii, mai putem vorbi de
rãspunderea juridicã a acestui funcţionar? Noi credem cã nu. Dar când suntem în prezenţa unui caz
concret, în care la plângerea pãrţii vãtãmate, instanţa a stabilit despãgubirile ce le acordã, precum şi
eventual o sancţiune, pentru funcţionarul X? Considerãm cã de-abia acum când instanţa a stabilit
rãspunderea lui X, faţã de Z, ne aflãm în faţa rãspunderii juridice a funcţionarului X, deci a
responsabilitãţii materializate de autoritatea competentã. Sã presupunem cã X,în pofida hotãrârii
judecãtoreşti definitive de stabilire a rãspunderii, refuzã sã-şi execute obligaţiile ce-i revin din
aceastã hotãrâre în cazul Y. Intr-o astfel de situaţie va trebui sã se apeleze la constrângerea lui X
prin executarea silitã pentru realizarea rãspunderii, uzând de forţa Statului, caz în care avem de-a
face cu rãspundere înfãptuitã prin constrângere.
Observãm deci, cã orice om liber şi stãpân pe faptele sale, are întotdeauna
responsabilitate, dar rãspunderea efectivã nu o are decât în cazuri
___________________________
1)
Lidia Barac, Câteva consideraţii cu privire la definirea rãspunderii juridice. Revista Dreptul
nr.4/1994,pag. 41
146
2)
De exemplu, poliţistul, procurorul, judecãtorul sau orice funcţionar public care a luat mitã, deşi
este declarat de lege responsabil penal, în lipsa denunţului şi a probelor necesare, nu poate fi tras la
rãspundere; parlamentarul care a sãvârşit cu vinovãţie un accident de circulaţie este responsabil, dar
nu rãspunde dacã nu i s-a ridicat imunitatea parlamentarã; funcţionarul public care este responsabil
de sãvârşirea unei abateri disciplinare nu rãspunde dacã şeful sãu îi tolereazã fapta, ori nu a aflat de
ea; la fel, un membru al Guvernului, care în exercitarea funcţiei sale a sãvârşit o faptã penalã, este
responsabil de aceasta, însã nu rãspunde dacã, potrivit art. 108 pct. 2 din Constituţie, una din
Camere sau Preşedintele României nu decid sã cearã organelor în drept urmãrirea penalã. Intr-un
astfel de caz, chiar dacã rãspunderea nu "existã" deocamdatã, responsabilitatea persistã şi dacã în
cadrul termenului de prescripţie, noile Camere sau un nou Preşedinte al României decid cererea de
urmãrie penalã, existã posibilitatea sã se înfãptuiascã şi rãspunderea penalã pentru actualul sau
fostul membru al Guvernului.
3)
Spre exemplu, potrivit art. 13 din Legea nr. 32/1968, rãspunderea contravenţionalã numai intervine
dacã în termen de 3 luni de la data sãvârşirii faptei nu s-a aplicat sancţiunea. "Aplicarea sancţiunii
pentru contravenţii se prescrie în termen de 3 luni de la data sãvârşirii faptei." Potrivit art. 14 din
Legea nr. 32/1968, executarea sancţiunii se prescrie în termen de un an de la data aplicãrii ei. Or
este evident cã, în cazul depãşirii acestor termene, nu mai poate fi înfãptuitã rãspunderea
contravenţionalã a funcţionarului public, deşi acesta potrivit legii este responsabil de contravenţia
sãvârşitã.
concrete, stabilitã pe baza legii de cãtre instanţa sau autoritatea administrativã competentã
dupã caz. In practicã, instanţa de judecatã sau autoritatea administrativã, atunci când aplicã legea în
cazul concret, stabileşte mai înainte dacã subiectul are responsabilitate 1) şi numai dupã aceea
verificã dacã acesta rãspunde pentru fapta respectivã în împrejurãrile date, ceea ce învedereazã încã
o datã diferenţa dintre responsabilitate şi rãspundere. De exemplu, în dreptul administrativ, în
vederea tragerii la rãspundere pentru o faptã a sa (greşealã pesonalã sau de serviciu) trebuie mai
întâi sã se verifice dacã persoana este sau nu funcţionar public şi dacã prin lege i s-a declarat şi
delimitat responsabilitatea sa, respectiv competenţa de a rãspunde, adicã:
-dacã la data faptei ocupa legal funcţia publicã;
-dacã faptul sau actul administrativ au fost sãvârşite în executarea atribuţiilor sale
legale de serviciu sau în legãturã cu serviciul;
-dacã existã temei legal, deci un act normativ prin care acesta este declarat
responsabil pentru faptele sale.
Dupã aceastã primã etapã de stabilire a existenţei responsabilitãţii, în cazul în care se
vizeazã rãspunderea funcţionarului public, se verificã dacã existã vreo cauzã, care o înlãturã
(rãspunderea) ca de exemplu: cazul fortuit, constrângerea, starea de necesitate2) etc. In situaţia în
care nu existã nici o cauzã de înlãturare a rãspunderii, urmeazã stabilirea vinovãţiei, respectiv a
greşelii personale de serviciu, determinarea prejudiciului şi în final a rãspunderii concrete prin actul
autoritãţii administrative sau hotãrâre judecãtoreascã.
Observãm cã, în acest caz, temeiul rãspunderii juridice administrative a acestui
funcţionar public, este actul autoritãţii administrative sau hotãrârea judecãtoreascã datã în
cauzã, inclusiv actul sau faptul juridic produs, cauzator de rãspundere.
Din cele de mai sus, rezultã prin urmare cã responsabilitatea juridicã este o
instituţie juridicã prin care legiuitorul exprimã vocaţia la rãspundere juridicã a unor
persoane, pentru eventualele fapte şi acte juridice sãvârşite direct sau indirect, prin alte
persoane, ori prin lucruri aflate în administrarea lor. Referindu-ne la dreptul public,
responsabilitatea este instituţia juridicã, prin care orice persoanã de drept public este
declaratã de legiuitor ca potenţial rãspunzãtoare pentru anumite fapte şi acte juridice ce le
poate sãvârşi în elaborarea, __________________________
147
1)
De exemplu, nu a fost instituitã încã responsabilitatea juridicã pentru:
-miniştri, pânã la adoptarea Legii responsabilitãţii ministeriale;
-poliţistul care deşi descoperã în "teren" o contravenţie la Legea evaziunii fiscale, nefiind
împuternicit de lege sã o constate şi sancţioneze, nu este responsabil şi deci nu rãspunde pentru
neîntocmirea unui document de constatare şi sesizare a organului competent;
-procurorii şi judecãtorii, pentru unele fapte neprevãzute în Legea nr. 92/1992 (încãlcarea
nesistematicã a atribuţiilor de serviciu, tergiversarea lucrãrilor, nedeclararea recursului sau a
apelului în mod nejustificat, nejudecarea de urgenţã şi cu precãdere a cauzelor în care inculpaţii sunt
arestaţi etc.)
2)
A se vedea prof. univ. dr. Al. Negoiţã, Drept administrativ,Editura SYLVI Bucureşti-1996,
"Cauzele care înlãturã rãspunderea contravenţionalã", pag. 187
organizarea, executarea, respectarea legii şi înfãptuirea justiţiei, personal sau prin alte
persoane ori prin lucruri aflate în administrarea sa. Spre deosebire de responsabilitate
(care este o rãspundere în abstract, o capacitate, o vocaţie la rãspundere), rãspunderea juridicã
este rãspunderea concretã stabilitã dupã o anumitã procedurã de autoritatea competentã
(instanţã sau autoritatea administrativã) finalizatã într-o sancţiune, însoţitã sau nu de
anularea actului ilegal, restabilirea situaţiei anterioare, fixarea despãgubirii pentru actul sau
faptul ce a cauzat daunele constatate, luarea mãsurilor de siguranţã aplicate sau acordate
conform unei proceduri prevãzute de lege.
Deşi nu ne-am propus sã facem o comparaţie sub toate aspectele între
1)
responsabilitatea şi rãspunderea juridicã , am mai adãuga la cele de mai sus ideea cã
responsabilitatea juridicã izvorãşte din lege şi se fundamenteazã numai pe aceasta2), pe când
rãspunderea juridicã îşi are sursa în hotãrârea instanţei judecãtoreşti sau în actul autoritãţii
administrative de stabilire a acesteia.
Responsabilitatea juridicã se declarã de lege, spre deosebire de rãspunderea
juridicã, care se stabileşte de instanţa sau autoritatea administrativã competentã3). A declara
responsabilitatea prin lege fãrã a reglementa concomitent modul de transformare a acesteia
în rãspundere şi de înfãptuire concretã a rãspunderii, înseamnã a o lipsi de conţinutul ei
juridic, iar partea vãtãmatã de posibilitatea realizãrii dreptului ei.
Simpla prevedere şi reglementare prin lege a responsabilitãţii juridice, nu
echivaleazã cu despãgubirea sau garantarea despãgubirii pãrţii vãtãmate. Nestabilirea de
legiuitor a organelor competente şi a procedurii de transformare a responsabilitãţii în
rãspundere, precum şi modul de înfãptuire a acesteia, face inactivã responsabilitatea juridicã.
Astfel de situaţii constatãm de exemplu în prezent, în cazul responsabilitãţii
primarului când acţioneazã ca reprezentant al Statului (art. 43, pct. 1 din Legea nr.
___________________________
1)
Rãspunderea penalã se deosebeşte clar de responsabilitatea penalã, imputabilitate, culpabilitate şi
raportul juridic represiv, reprezentând numai consecinţa juridicã a sãvârşirii faptei penale de cãtre
infractor", aratã Narcis Giurgiu, în Rãspunderea şi sancţiunea de drept penal, Editura Neuron,
Focşani-1995, pag. 17
2)
In literatura de specialitate se vorbeşte de rãspundere şi responsabilizare. Pentru ca activitatea
justiţiei în ansamblul sãu sã fie de o mai bunã calitate, sã corespundã rolului sãu social, nu este
suficient sã fie sancţionate - penal, disciplinar sau patrimonial, prin obligarea la despãgubiri - un
anume numãr de magistraţi, ci este nevoie ca toţi magistraţii sã se simtã în permanenţã
responsabili, sã aibã sentimentul rãspunderii lor eventuale. Aceasta presupune
responsabilizarea lor prin instituirea responsabilitãţii pentru anumite fapte şi acte de
148
comportament negative. A se vedea: Ana Boar, "Judecãtorul - putere şi rãspundere", în revista

Dreptul nr. 1/1998 p. 37 precum şi D. Ludet, "Quelle responsabilite pour les magistrats?", în
"Pouvoirs" nr. 74/1995 pag. 133.
3)
Cu privire la aceste aspecte dr. Mircea Preda aratã: "Rãspunderea disciplinarã a funcţionarului
public se naşte numai dupã ce acesta a sãvârşit abaterea disciplinarã (prin acţiune sau inacţiune),
aceasta constituind deci, temeiul juridic al declanşãrii rãspunderii sale disciplinare şi al aplicãrii
dacã este cazul, a unei sancţiuni disciplinare", dr. Mircea Preda. Tratat elementar de drep
administrativ român. Editura "Lumina Lex", 1996, pag. 209
69/19911)). In aceastã situaţie s-au gãsit poliţiştii de la 18 mai 1994, data intrãrii în vigoare a Legii
nr. 26/1994 şi pânã la 11 iulie 1995 când a intrat în vigoare Legea nr. 80/1995 privind statutul
cadrelor militare, precum şi ulterior regulamentele Consiliilor de Onoare şi Consiliilor de Judecatã;
magistraţii de la data intrãrii în vigoare a Constituţiei din anul 19912) şi pânã la 13.08.1992, când a
intrat în vigoare Legea de organizare judecãtoreascã prin care s-a reglementat în mod concret
procedura materializãrii responsabilitãţii în rãspundere şi organele care o înfãptuiesc.
Orice persoanã de drept public, poate fi responsabilã penal3), civil sau administrativ,
pentru faptele sale, dar nu pentru toate acestea rãspunde; spre exemplu, rãspunderea juridicã a
funcţionarului public poate fi înlãturatã din lipsã de probe, sau îndeplinirea termenului de
prescripţie, de inacţiunea pãrţii vãtãmate, ori de cazul fortuit etc. Responsabilitatea juridicã are
caracter general ipotetic, pe când de rãspundere juridicã putem vorbi numai în cazul concret dupã ce
aceasta a fost stabilitã de autoritatea competentã.
Responsabilitatea juridicã este anterioarã faptei sãvârşite, spre deosebire de
rãspundere, care apare numai dupã producerea faptului sau actului juridic generator4). Rãspunderea
se stabileşte de cãtre autoritatea competentã, ulterior responsabilitãţii, respectiv dupã sãvârşirea
faptei, iar constrângerea administrativã intervine numai atunci când rãspunderea nu se realizeazã de
bunã voie. Dupã unii autori, responsabilitatea este legatã de dimensiunea "internã a agentului, pe
când rãspunderea de dimensiunea
____________________________
1)
Art. 122 din Legea nr. 69/1991 republicatã , instituie responsabilitatea primarului în faţa
Guvernului, când acţioneazã ca reprezentant al Statului; astfel Departamentul Administraţiei
Publice Locale controleazã "exercitarea de cãtre primar a atribuţiilor delegate" şi propune "mãsuri
corespunzãtoare" Guvernului. Totuşi pânã în prezent nu a apãrut actul normativ care sã
reglementeze modul de înfãptuire a rãspunderii primarului în acest domeniu şi sã prevadã care sunt
acele mãsuri corespunzãtoare.
A se vedea şi art. 43 din O.G. nr. 22/1997 care instituia demiterea primarului pentru cazul de
"neîndeplinire sau de refuz repetat al atribuţiilor în exercitarea cãrora acţioneazã şi ca reprezentant
al statului", reglementare pe care o considerãm incompletã, dar care nici cel puţin aşa nu a fost
aprobatã de Parlament.
2)
In art. 33, pct. 2 din Constituţie se aratã "Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de
consiliu de disciplinã al judecãtorilor. In acest caz, lucrãrile sunt prezidate de preşedintele Curţii
Supreme de Justiţie". Evident cã de la data intrãrii în vigoare a Constituţiei din 1991
responsabilitatea disciplinarã a magistratului nu se putea transforma în rãspunderea, pânã la
înfiinţarea Consiliului Superior al Magistraturii, singura instituţie competentã sã stabileascã
rãspunderea disciplinarã a magistratului. Orice alte dispoziţii legale contrare referitor la aceasta erau
abrogate încã din anul 1991 prin art. 150 din Constituţie.
3)
Este adevãrat cã în dreptul românesc încã nu s-a reglementat rãspunderea penalã a persoanei
juridice, aşa cum s-a fãcut spre exemplu în dreptul francez, însã existã deja preocupãri în acest sens.
149
4)
"Astfel, dacã responsabilitatea apare în sistemul legislaţiei penale ca o aptitudine, posibilitate
realã sau vocaţie a unei persoane fizice în vâstã de peste 14 ani de a lucra cu vinovãţie (funcţionând
deci, ca una din condiţiile generale de existenţã ale oricãrui subiect activ al infracţiunii,
independent de sãvârşirea vreunei fapte penale şi indiferent de asumarea vreunei obligaţii de a
rãspunde penal), rãspunderea penalã apare potrivit art. 17 alin. 2 din Codul penal, numai în
temeiul sãvârşirii unei infracţiuni şi presupune întotdeauna asumarea unei obligaţii determinate de a
suporta rigorile legii penale", dr. Narcis Giurgiu, op. cit.. pag.7
"externã" a acestuia1). Rãspunderea este un efect al responsabilitãţii agentului (persoanã publicã,
funcţionar public, persoanã privatã), pentru fapta generatoare de rãspundere2).
Constrângerea administrativã este o înfãptuire cu forţa a rãspunderii juridice. Si din
punctul de vedere al efectelor juridice, sociale şi chiar economice existã deosebire între
responsabilitate şi rãspundere juridicã. Simpla declarare a responsbilitãţii juridice nu este
suficientã pentru reglementarea relaţiilor sociale. Aceasta, pânã nu se materializeazã în
rãspundere concretã, nu produce efecte juridice, economice, sociale, având doar un caracter
preventiv, pe când rãspunderea juridicã concretizatã presupune în mod obligatoriu efecte
juridice, sociale, economice, cu caracter preventiv, reparatoriu, educativ şi constrângãtor.
Drepturile şi obligaţiile sunt virtuale în cadrul responsabilitãţii juridice, pe când în
cazul rãspunderii juridice sunt cuantificate, delimitate pentru ca apoi sã fie materializate; or,
evident numai în cadrul activitãţii de materializare3) poate interveni constrângerea administrativã.
Faţã de diferenţierile semnalate credem cã se impune o folosire precisã a conceptelor de
responsabilitate şi rãspundere, atât în dreptul pozitiv, în practica judiciarã, cât şi în doctrina
juridicã. Or înfãptuirea conceptelor constituţionale de "garantare-ocrotire", este strâns legatã
de modul de reglementare a responsabilitãţii, rãspunderii şi constrângerii juridice, preum şi de
modul de înfãptuire a acestora. De exemplu, în art. 41 din Constituţie dreptul de proprietate este
garantat, însã o astfel de garanţie nu este realã pânã ce Parlamentul nu emite legi suficiente care sã
concretizeze instrumente de garantare, responsabilitãţi, rãspunderi, pânã nu instituie drept abateri,
contravenţii, infracţiuni toate faptele prin care se atinge dreptul de proprietate, organele care sã
descopere, sã cerceteze, sã judece şi sã tragã la rãspundere pe cei care le încalcã etc.
3. Responsabilitatea juridicã şi constrângerea administrativã

In dicţionarul Petit Larousse, se aratã cã verbul "contraindre" vine de la latinescul
constringer şi este definit ca "obligarea cuiva prin forţã sã facã un lucru"4) or în
___________________________
1)
M. Florea, op. cit. pag. 27
2)
Inlãturarea confuziei ce se face în practicã între responsabilitate şi rãspundere, are o deosebitã
importanţã. De exemplu, sunt multe autoritãţi publice, instituţii publice, care în aprecierea activitãţii
lor, în diferite analize ale stãrii de legalitate, opereazã numai cu cifre reprezentând persoane
sancţionate şi amenzi stabilite, deci un indicator de responsabilitate concretizatã şi nu de
rãspundere înfãptuitã. In realitate se trag concluzii eronate atâta timp cât nu se urmãreşte şi nu
se opereazã cu numãrul şi valorea amenzilor încasate, a despãgubirilor plãtite şi a confiscãrilor
rãmase definitive. Spre exemplu, sunt foarte multe cazuri când rãspunderea juridicã
contravenţionalã nu se înfãptuieşte deoarece, procesul-verbal de contravenţie a fost anulat de
instanţã sau s-a prescris executarea sancţiunii.
3)
"Dar o hotãrâre judecãtoreascã nu are nici o valoare dacã nu este aplicatã, dacã nu poate fi
executatã, hotãrârea fãrã nici o executare este o simplã pãrere a judecãtorilor. Valoarea
hotãrârilor o dã posibilitatea ei de fi realizatã: sabia justiţiei înseamnã executarea". Prof. Paul
Negulescu, Tratat de drept public, Tomul II, Casa Scoalelor-1943, pag. 8
4)
Petit Larousse, op. cit. pag. 248
150
dicţionarul de neologisme1), termenul "constrângere" este definit ca "acţiunea" de constrângere şi

rezultatul ei, forţare, iar verbul "a constrânge" este definit astfel: "a sili, a obliga (pe cineva) sã facã
ceva, a forţa". Reţinem cã în ambele definiţii, acţiunea este însoţitã de o forţã, ceea ce în Dreptul
Administrativ se traduce prin forţa Statului, singurul împuternicit prin Constituţie, de a dispune de
constrângerea publicã. Pe de altã parte, se ştie cã nimeni nu poate fi constrâns, doar pentru
"intenţie", ci numai pentru o faptã concretã, exterioarã, prevãzutã de lege.
In practicã, actul de constrângere este condiţionat de descoperirea faptei
pãgubitoare, a daunei, de concretizarea voinţei exprimate legal de a folosi forţa şi de existenţa
şi voinţa autoritãţii împuternicite sã realizeze constrângerea. In lipsa oricãreia din aceste
condiţii, constrângerea nu poate interveni, iar dacã ar interveni, ea ar fi lipsitã de o bazã legalã.
Nu trebuie sã se confunde constrângerea cu temerea2) indusã, ca urmare a
sancţiunii prevãzute de lege (în cadrul responsabilitãţii) pentru o faptã viitoare, deci posibilã. Pe de
altã parte temerea, de sancţiunea pentru fapta sãvârşitã, poate sã existe pânã când intervine
fenomenul uitãrii, dacã nu s-a declanşat în termenul legal procedura constrângerii corelativã cu
rãspunderea stabilitã de organul competent, respectiv dacã nu sunt îndeplinite condiţiile obligatorii
la care ne-am referit mai sus. Este adevãrat cã existenţa normei juridice sancţionatoare, prin
temerea ce o induce, are un caracter preventiv atât pentru individ, cât şi pentru societate, dar atâta
timp cât nu este folositã forţa în executarea unei hotãrâri definitive, socotim cã nu ne aflãm în
prezenţa unei adevãrate constrângeri administrative. Aşa cum am arãtat, sunt foarte multe
norme juridice încãlcate de persoane pentru care, din diferite motive, nu a fost folositã
constrângerea 3)şi astfel nici rãspunderea juridicã pentru acestea nu s-a înfãptuit.
De altfel, credem cã aici este şi "nodul gordian" al prevenirii încãlcãrii legii.
Dilema prevenirii apare ca rãspuns la întrebarea: ce este mai eficient, sã majorãm sancţiunile şi
respectiv pedepsele, sau sã asigurãm operativitatea în descoperire, şi un procent cât mai mare de
fapte şi autori descoperiţi, din cele comise, concomitent cu asigurarea reparãrii prejudiciului şi
aplicarea unor pedepse modice? In gândirea juridicã s-a exprimat de multe ori ideea cã în
locul severitãţii sancţiunilor este preferabilã promptitudinea represiunii (Cesare Beccaria).
Din pãcate, se constatã cã
____________________________________
1)
Florin Marcu şi Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, Editura Academiei, Ediţia a III-a,
Bucureşti - 1978, pag. 256
2)
Considerãm cã între aceastã "temere" şi "constrângere moralã" sunt diferenţe, ce nu permit
confundarea acestora.
3)
De exemplu, când partea vãtãmatã nu a intentat acţiunea, ori a intervenit prescripţia, sau nu a
reuşit sã probeze greşeala personalã de serviciu a funcţionarului etc., nu poate interveni
constrângerea.
la redactarea noului Cod penal, precum şi a actelor normative de drept administrativ 1) s-a avut în
vedere prima soluţie, evident cu toate implicaţiile negative ce decurg din aceasta.
Dar ce este constrângerea administrativã? Profesorul Antonie Iorgovan defineşte
constrângerea administrativã ca fiind "ansamblul mãsurilor (actelor juridice, operaţiuni
administrative, fapte materiale) luate (efectuate) de autoritãţile administraţiei publice, în baza legii,
cu folosirea puterii de Stat şi dacã este cazul împotriva voinţei unor subiecte de drept, pentru a
sancţiona încãlcarea normelor de drept administrativ, a preveni sãvârşirea unor fapte antisociale şi
a apãra drepturile cetãţenilor sau dupã caz, pentru a asigura executarea actelor autoritãţilor
judecãtoreşti, respectiv ale Avocatului Poporului, Curţii Constituţionale şi Curţii de Conturi."2)
151
Dupã unii autori români, pe baza legislaţiei anterioare Constituţiei din 1991, mãsurile de
constrângere se clasificã în douã mari categorii:
a)mãsuri de constrângere administrativã3)
b)mãsuri de constrângere judecãtoreascã.
Argumentul de fond era formulat astfel: de vreme ce înfãptuirea responsabilitãţii
juridice presupune aplicarea unei constrângeri, atunci logic, trebuie sã ajungem la concluzia cã şi
instanţele judecãtoreşti aplicã mãsuri de constrângere, stabilind rãspunderea civilã, penalã,
administrativã4) etc. In aceastã opinie se pune semnul egalitãţii între "constrângerea judecãtoreascã"
şi activitatea instanţelor prin care se stabileşte rãspunderea civilã, penalã, administrativã etc., ceea
ce ni se pare discutabil. De asemenea, se susţine, cã instanţa când "aplicã" mãsurile prevãzute în
art. 91 din Codul penal (mustrare cu avertisment şi amendã) cât şi cele din art. 198 din Codul de
procedurã penalã, efectueazã constrângerea judecãtoreascã, asupra celor vinovaţi de încãlcarea unor
____________________________
1)
In ultimul timp se elaboreazã tot mai multe acte normative, prin care, pentru contavenţii sunt
prevãzute amenzi mari şi închisoare pânã la şase luni, folosite pentru a induce o temere, în speranţa
prevenirii. Dar neaplicarea acestor sancţiuni, deşi creşte frecvenţa contravenţiilor, diminueazã
temerea şi deci eficienţa preventivã a acestor acte normative. Interesant şi semnificativ ni se pare
raţionamentul lui E. Speranţia cu privire la raportul dintre frica de pedeapsã şi prevenirea
infracţiunilor şi contravenţiilor care, structurat, se prezintã astfel:
-când creşte frecvenţa pedepsei, creşte frica;
-când creşte frica, creşte respectul legii;
-când creşte respectul legii, scade frecvenţa pedepsei;
-când scade frecvenţa pedepsei, scade frica;
-când scade frica, scade respectul legii;
-când scade respectul legii, creşte frecvenţa pedepsei şi ciclul se reia.
Si din acest raţionament rezultã necesitatea tratãrii diferenţiate a responsabilitãţii,
rãspunderii şi respectiv a constrângerii. A se vedea E. Speranţia, Principii fundamentale de filozofie
juridicã, Cluj-1936, pag. 377, citat de V.Dabu, în Poliţişti, procurori şi judecãtori, Regia autonomã
"Monitorul Oficial", Bucureşti.1997, pag. 51
2)
Prof.univ.dr. Antonie Iorgovan, Drept Administrativ, vol III, Editura Proarcadia, Bucureşti-1993,
pag. 186. Analiza acestei definiţii considerãm cã nu face obiectul acestei lucrãri şi ca atare ne vom
limita numai la prezentarea modului cum este definitã constrângerea administrativã, de distinsul
autor citat.
3)
A se vedea I.Iovãnaş, Drept Administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei, Editura Didacticã
şi Pedagogicã, Bucureşti-1977, pag. 276
4)
I.Iovãnaş, op. cit. pag. 327
dispoziţii legale, aspect la care ne vom referi în cele ce urmeazã. Mergând pe acelaşi raţionament, şi
în baza Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, s-ar putea susţine cã în aplicarea
articolelor 10 şi 16, instanţa constrânge pe conducãtorul autoritãţii administrative, sã trimitã
lucrãrile cerute, ori sã execute hotãrârea judecãtoreascã definitivã sub sancţiunea amenzii de 500 lei
pentru fiecare zi de întârziere nejustificatã şi a plãţii cãtre reclamant a daunelor pentru întârziere. Ca
urmare, şi în acest caz am avea de-a face cu constrângerea judecãtoreascã. Asupra acestei din urmã
concluzii, avem unele rezerve.
Astfel specific contenciosului administrativ este executarea operativã a procedurilor
şi hotãrârilor judecãtoreşti definitive, instanţa implicându-se direct prin cele douã instrumente,
respectiv aplicarea amenzii pentru fiecare zi de întârziere şi stabilirea de daune cauzate de
întârziere. Dar, hotãrârea, amenda şi daunele de întârziere pot fi plãtite de "bunã voie" direct, ori la
simpla intervenţie a executorului judecãtoresc, situaţie în care evident credem cã nu putem vorbi de
152
constrângere. Numai în caz de refuz şi opunere 1) la executarea silitã a plãţii amenzii şi daunelor de
întârziere, când prin urmare dispoziţia şi respectiv hotãrârea judecãtoreascã definitivã nu poate fi
executatã, este necesarã forţa de constrângere a poliţiei, deci a autoritãţii administrative.
In concepţia unor autori este extinsã sfera constrângerii extra-administrative
(judecãtoreşti) şi la mãsurile de constrângere dispuse de organele Parchetului, pe care o denumeşte
constrângere procesual-juridicã, spre a evoca o constrângere neadministrativã.2)
Consider cã aceastã opinie este discutabilã, deoarece instanţele şi Parchetul, nu
posedã forţa de constrângere a statului3) şi nu realizeazã în principal
___________________________
1)
A se vedea art. 6 lit. e din Legea nr. 26/1995
2)
Astfel, prof. univ.dr. A.Iorgovan susţinea "extinderea sferei constrângerii extra-administrative şi la
mãsurile de constrângere pe care le dispuneau organele procuraturii în cadrul procesului complex de
realizare a rãspunderii juridice, de restabilire a ordinii de drept, de apãrare a ordinii şi libertãţii
cetãţenilor. Tocmai de aceea, am sugerat denumirea de constrângere procesual-juridicã, spre a
evoca constrângerea neadministrativã (în sensul cã era realizatã de alte organe de Stat decât cele
administrative). Fosta procuraturã, ca instituţie, a dispãrut, în locul ei a apãrut Ministerul Public,
care în concepţia legiuitorului nostru constituant, este o instituţie statalã ce face parte din sfera
autoritãţii judecãtoreşti, chiar dacã procurorii îşi desfãşoarã activitatea potrivit principiului
legalitãţii, al imparţialitãţii şi al controlului ierarhic sub autoritatea Ministrului Justiţiei (art. 131 din
Constituţie). Ca atare, mãsurile de constrângere dispuse de Ministerul Public, cel puţin sub aspect
formal, ne apar tot ca mãsuri de constrângere judiciarã. Criteriul formal al organului competent a
aplica mãsurile de constrângere, deşi este un criteriu necesar, se dovedeşte în unele situaţii
insuficient pentru a delimita sfera constrângerii administative, de constrângerea judiciarã. Acest
criteriu trebuie întregit cu unul de conţinut, referitor la regimul juridic aplicabil mãsurii de
constrângere respective. Astfel, vom constata cã anumite mãsuri - deşi aplicate de Ministerul
Public sau de o instanţã judecãtoreascã - este greu sã nu le calificãm sub aspectul naturii juridice
(şi) prin intermediul categoriilor ştiinţei dreptului administrativ (mãsuri de executare silitã,
sancţiuni administrative, sancţiuni contravenţionale)." Prof. univ.dr. Antonie Iorgovan, Tratat
de Drept Administrativ, vol. II, Editura Nemira - 1996, pag. 202
3)
C.G. Rarincescu, vorbind despre raporturile dintre Stat şi ordinea juridicã, dupã ce ne spune cã
ordinea juridicã se caracterizeazã prin ideea de obligativitate impusã activitãţilor omeneşti, cã
aceastã obligativitate se caracterizeazã prin forţã, cã forţa este caracteristicã unei organizãri
sociale, Statul,
constrângerea; spunem aceasta deoarece autoritãţile juducãtoreşti, numai în secundar,
înfãptuiesc acte administrative1) şi numai în aceste situaţii am putea vorbi de o activitate, dar
nu judiciarã, ci administrativã. In acest sens, se exprimã şi dl. prof. Antonie Iorgovan, care aratã:
"In anumite situaţii, îndeosebi în cazurile procesuale, instanţele judecãtoreşti, precum şi Ministerul
Public, recurg la anumite mãsuri care ne apar ca mãsuri administrative (s.n.), din punct de vedere
al naturii fizice, al criteriilor intrinseci şi, oarecum, al mãsurilor procesuale, penale sau civile,
dupã caz, din punct de vedere al scopului ce l-a avut în vedere, implicit al regimului juridic menit
a realiza aceastã finalitate, regim al procedurii penale, sau dupã caz, al procedurii civile. Aşa încât,
sub aspectul naturii juridice, o atare mãsurã de constrângere poate sã primeascã o calificare prin
intermediul ştiinţei dreptului administrativ, precum şi o calificare prin prisma altei ramuri de
drept, fãrã ca una sã o excludã pe cealaltã, dimpotrivã, ele se presupun reciproc."2)
Aceeaşi idee o regãsim şi la specialiştii în dreptul penal şi procesual penal, care aratã
cã "persoanele care au nesocotit legalitatea în care trebuie sã se desfãşoare procesul penal, pot fi
trase la rãspundere administrativã (s.n.) civilã sau penalã". Dupã cum se observã, distinsul autor
la care ne referim face o deosebire clarã între sancţiunile juridice aplicate de instanţã, fiind
153
categorisite dupã natura lor ca: administrative, penale sau civile, pentru a se concretiza formele
de rãspundere juridicã respective, sancţiuni ce vizeazã persoanele fizice şi sancţiunile
procedurale ce privesc actele încheiate prin nerespectarea legii.3)
_________________________________
ajunge la aceeaşi concluzie, a autolimitãrii legale, atunci când afirmã cã autolimitarea

suveranitãţii, care nu este decât forţa sau puterea de comandã a Statului, se realizeazã prin funcţie
legislativã, cã forţa materialã de constrângere, prin care se executã şi se realizeazã în fapt
comandamentele legii, atribuitã funcţiunii executive şi, cã rezolvarea conflictelor de drepturi şi
suprimarea conflictelor dintre particulari este rezervatã funcţiunei jurisdicţionale. Curs de Drept
Constituţional, Bucureşti - 1940, pag. 70. Pe aceeaşi linie se înscrie şi opinia lui Andrei Rãdulescu
exprimatã în Noua Constituţie a României, 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social
Român, Tiparul Cultura Naţionalã, Bucureşti - 1922, pag. 197, "Executarea presupune un mijloc
de constrângere: ca sã ajung însã la aceastã executare, la mijlocul de constrângere, trebuie sã nu
mai fie discuţie asupra aplicãrii legii ... De altfel, ideea de a împãrţi dreptatea, de a da fiecãruia ce
este al sãu, este anterioarã constrângerii, executãrii."
1)
Administraţia publicã este o activitate de organizare a executãrii, şi de executare în concret a
legii, prin activitãţi cu caracter dispozitiv şi prestator, activitate care se ralizeazã în principal prin
sistemul organelor administraţiei publice, dar în subsidiar şi prin alte organe situate în alte sisteme
de organizare a puterii statului -sistemul puterii legiuitoare şi sistemul puterii judecãtoreşti -
precum şi în cadrul unor organizaţii particulare care împlinesc activitãţi de interes public şi care
dobândesc, în aceste împrejurãri, calitatea de autoritãţi administrative". Prof. univ. dr. Alexandru
Negoiţã, Drept Administrativ şi Stiinţa Administraţiei, Editura Atlas Lex S.R.L., Bucureşti - 1993,
pag. 12.
2)
Prof. univ. dr. A.Iorgovan, op. cit. pag. 20
3)
Prof.univ.dr. I.Neagu, Drept procesual penal, vol. I. T.U.B.-1979, pag. 215 şi N.Voiculescu,
Sancţiunile procesuale penale în A.U.B. nr. 1/1971, pag. 121, citat de prof.univ.dr. A.Iorgovan în
Drept Administrativ, Bucureşti - 1993, Editura Proarcadia, pag. 1979. Intr-o opinie contrarã, acestea
(amenzile) sunt considerate "sancţiuni procesuale cu caracter patrimonial". N.Iliescu în Explicaţii
teoretice ale Codului de procedurã penalã, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti-1975, pag. 404.
2. Despre fundamentul responsabilitãţii juridice

In literatura juridicã se folosesc termenii de "temei" sau "fundament" al
responsabilitãţii. Temeiul, este un termen de tehnicã juridicã, folosit de legiuitor. Spre exemplu,
în art. 17. alin. 2 din Codul penal român, se aratã: Infracţiunea este singurul temei al rãspunderii
penale", în sensul rãspunderea penalã nu poate exista în lipsa unei fapte sãvârşite cu vinovãţie,
prevãzutã şi pedepsitã de legea penalã. Deci, spre deosebire de rãspunderea penalã, temeiul
responsabilitãţii penale îl constituie legea care prevede faptele ce constituie infracţiuni, pedepsele
ce se aplicã infractorilor şi mãsurile ce se pot lua în cazul sãvârşirii acestor fapte. Potrivit art. 1 din
Legea nr. 32/1968, contravenţia este singurul temei al rãspunderii contravenţionale.
"Contravenţia este fapta sãvârşitã cu vinovãţie, care prezintã un pericol social mai redus decât
infracţiunea şi este prevãzutã şi sancţionatã ca atare prin legi, decrete sau prin acte normative ale
organelor arãtate în legea de faţã". De exemplu, în dreptul francez, potrivit legii din 5 iulie 1972,
Statul este declarat responsabil pentru greşelile personale de serviciu ale magistraţilor (temeiul
responsabilitãţii)1). Concomitent în aceeaşi lege şi magistraţii sunt declaraţi responsabili pentru
greşelile lor personale de serviciu. Insã, în acelaşi act normativ s-a prevãzut cã acţiunea pãrţii
vãtãmate se îndreaptã numai împotriva Statului responsabil. Dar Statul, numai dupã ce a plãtit
paguba (deci s-a înfãptuit rãspunderea -devenitã temei pentru altã rãspundere), poate sã-l
154
acţioneze pe magistratul responsabil şi sã transforme responsabilitatea acestuia în rãspundere. La

noi în ţarã,dupã 1948, nu a existat o reglementare a responsabilitãţii autoritãţii publice şi deci nici o
rãspundere efectivã a acesteia pentru pagubele cauzate prin acte administrative, pânã la apariţia
Legii nr. 1 din anul 1967, şi ulterior a art. 35 din Constituţia din 1965, art. 48 din Constituţia din
anul 1991 şi respectiv a Legii nr. 29/1990.
Singurele dispoziţii legale care putea fi invocate erau cele ale art. 1201 din Codul de
procedurã civilã, respectiv "în cazurile în care legea prevede dreptul de a cere reformarea sau
desfiinţarea de cãtre instanţele judecãtoreşti a unei decizii sau dispoziţii date de un organ al
administraţiei de stat, persoanele interesate vor putea face o plângere la tribunalul popular, în
termen de 15 zile de la comunicarea decizii sau dispoziţiei." Or legea prevedea cazuri foarte
restrânse de atacare a actelor administrative în probleme ca cele de spaţiu locativ, de muncã,
contravenţii şi stare civilã. Acest articol a fost abrogat prin Legea nr. 59/1993.
Deci, Constituţia şi legea datã în baza acesteia sunt temeiul responsabilitãţii
juridice. Responsabilitatea juridicã are mai multe forme de existenţã respectiv: penalã, civilã,
administrativã, constituţionalã etc. Temeiul responsabilitãţii juridice îl constituie o sumã de
principii de drept, general valabile pentru toate
___________________________
1)
Francis Kernalequen, Institutions judiciares, Litec. Libraire de la Cour de casation, Paris-1994
pag.74
formele de responsabilitate juridicã prevãzutã de lege.1) Dacã la principiile generale se mai
adaugã spre reglementare şi altele specifice unor ramuri de drept, vom obţine responsabilitatea
juridicã specificã ramurii respective.
Principiile sunt ideile de bazã general valabile ce se regãsesc în normele care
reglementeazã instituţiile dreptului.
Un prim principiu general2) al responsabilitãţii juridice îl constituie principiul
legalitãţii responsabilitãţii juridice, acesta presupune:
-recunoaşterea ca valori supreme a drepturilor şi libertãţilor cetãţeneşti, a dreptãţii
în primul rând, prin Constituţie, şi apoi prin legi organice, ordinare şi acte normative emise în
baza acestora (art. 1 al Constituţiei din anul 1991);
-prevederea şi garantarea prin lege de cãtre stat, a organelor, procedurilor şi
mijloacelor efective de prevenire, educare şi reparare a oricãrei încãlcãri a drepturilor, libertãţilor şi
intereselor legitime ale omului.
Exercitarea exclusiv de cãtre stat a constrângerii a înlocuit demult principiul barbar
al rãzbunãrii şi al "dreptului individului de a-şi face dreptate singur", cu împuternicirea şi obligarea
exclusivã a statului de a înfãptui actul de dreptate. Dacã nu se prevãd şi precizeazã
responsabilitãţi în lege, este evident cã acestea nu existã (nullum crimen sine lege şi nullum
poena sine lege). Dar nu este suficientã prevederea responsabilitãţii în lege dacã nu se
reglementeazã şi asigurã toate condiţiile pentru transformarea acesteia în rãspundere. Aşa cum
rezultã din art. 3 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, orice fiinţã umanã are dreptul la
securitatea sa, şi Statul obligaţia sã i-o asigure. Iar conform art. 7, "Toţi oamenii...au dreptul la
o protecţie egalã a legii", or în realizarea acestui deziderat, legiuitorul declarã şi fixeazã prin lege
responsabilitatea juridicã;
-cã nimeni nu este mai presus de lege (art. 16, pct. 1 din Constituţie) iar toţi
cetãţenii au aceleaşi obligaţii prevãzute de Constituţie şi alte legi (art. 15, pct. 1 din Constituţie).
"Recomandãrile" ce decurg din instituirea responsabilitãţii juridice, de a avea o anumitã conduitã,
au valoare de obligaţii juridice, cu caracter general;
-exercitarea drepturilor şi libertãţilor se face numai cu bunã credinţã, fãrã a se
încãlca drepturile şi libertãţile celorlalţi (art. 54 din Constituţie);
155
-accesul liber la justiţiei este un drept fundamental recunoscut de Constituţie, iar

prin alte legi s-au prevãzut dispoziţii pentru asigurarea înfãptuirii acestuia, printre care sunt şi cele
care reglementeazã responsabilitãţi pentru anumite organe de a-l asigura, precum şi
responsabilitãţile pentru cei predispuşi a-l încãlca.
____________________________
1)
Dupã cum am arãtat, socotim cã principiul responsabilitãţii izvorãşte, în mod deosebit, din
principiul separaţiei puterilor, al egalitãţii, cooperãrii şi controlului reciproc al acestora. Dupã M.
Vãraru, "principiul responsabilitãţii asigurã echilibrul forţelor, le menţine pe toate pe aceeaşi
linie, şi face atent în fiecare moment pe cel neglijent asupra îndatoririlor sale". M. Vãraru, Tratat de
Drept Administrativ, Editura Librãriei Socec şi C.O. Bucureşit - 1928, pag. 133.
2)
A se vedea pe larg V. Dabu. Rãspunderea juridicã a funcţionarului public, Ed. Global Lex,
Bucureşti, 2000, p.50-58
Egalitatea în drepturi1), constituie un al doilea principiu important al
responsabilitãţii juridice, care presupune cã:
-toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi a autoritãţilor publice, în sensul cã sunt şi
trebuie sã fie la fel de responsabili juridic;
-nu trebuie sã existe privilegii2) sau discriminãri în faţa responsabilitãţii juridice
pentru nici o persoanã şi nici pentru organele statului sau orice fel de funcţionari publici;
-nimeni nu este mai presus de lege, toţi sunt responsabili în faţa şi în condiţiile
legii, indiferent cã sunt sau nu autoritãţi publice;
-criteriile generale de individualizare sau cauzele de înlocuire, înlãturare, agravare
ori atenuare a responsabilitãţii juridice nu pot fi deduse din raţiuni de ordin politic, naţional, etnic,
rasial, religios etc., ele trebuie stabilite prin lege, în mod egal pentru toţi.
Un alt principiu îl constituie cel al personalitãţii, în sensul cã se declarã
responsabilã numai persoana fizicã sau juridicã,3) care a sãvârşit fapta sau actul juridic; de la acest
principiu existã şi unele excepţii dar numai cele prevãzute de lege (de exemplu, responsabilitatea
pentru fapta altuia sau pentru fapta lucrului, ori a autoritãţii sau instituţiei publice pentru fapta
funcţionarului sãu etc.).
Principiul libertãţii de voinţã,4) a acţiunii ori inacţiunii, constituie un alt principiu
al responsabilitãţii juridice. Nu poate exista responsabilitate dacã nu existã libertate de a alege
comportarea care ar evita responsabilitatea. Responsabilitatea juridicã trebuie sã existe numai atunci
când subiectul, de bunã voie, a ales conduita contrarã normei juridice. In acest sens, este valabilã
maxima "Cu cât libertatea este mai mare, cu atât responsabilitatea creşte". Deci, spaţiul rãspunderii
este coextensiv cu cel al libertãţii.
Un alt principiu general al responsabilitãţii juridice îl constituie principiul
umanismului. Umanismul dreptului presupune o ierarhizare fãcutã de legiuitor a
___________________________
1)
A se vedea art. 16 din Constituţia din 1991. In lumina art. 16 pct. 2, art. 49, art. 115 şi urmãtoarele
din Constituţie, se prevãd şi raporturi juridice între autoritãţile publice şi persoanele fizice, ori
juridice sau în interiorul acestora, raporturi în care existã subordonare între autoritãţile publice şi
ceilalţi subiecţi ai unor raporturi juridice - raporturile juridice de drept public, etc…
2)
In prezent, existã unele privilegii instituite prin lege, despre care aşa cum am arãtat, credem cã
sunt contrare principiului egalitãţii cetãţenilor în faţa legii consacrate prin art. 16 din Constituţie.
Aceste privilegii privesc: judecãtorii, procurorii, notarii publici, controlorii financiari ai Curţii de
Conturi, procurorii financiari şi judecãtorii financiari, sub aspectul condiţionãrii cercetãrii şi
trimiterii în judecatã a acestora, de obţinerea unor avize, care în cazul cã sunt negative, nu pot fi
atacate şi respectiv anulate. In acest sens a se vedea pe larg V. Dabu, Rãspunderea juridicã a
funcţionarului public. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 27
156
3)
Conform legislaţiei în vigoare, în România persoana juridicã nu rãspunde penal. In Dreptul penal
francez însã, persoana juridicã poate rãspunde penal.
4)
In toate cele trei ipostaze ale rãspunderii omul este confruntat cu trei instanţe care-l întreabã şi faţã
de care este rãspunzãtor:-Dumnezeu ca donator al libertãţii şi ca sursã a ei: Ce ai fãcut cu libertatea
care ţi-am dat-o?
-societatea (alţii): De ce nu ţi-ai respectat obligaţiile legale, religioase, morale, la care ai
consimţit ca limite de exersare a libertãţii tale şi a noastrã?
-în faţa mea, ca primitor al libertãţii şi ca modelator al eului meu: Ce am fãcut cu
libertatea pe care am primit-o? A se vedea Gabriel Liiceanu, Despre limitã, Editura Humanitas,
Bucureşti-1997, pag. 136-137
elementelor - scop ale responsabilitãţii juridice, prin punerea accentului în primul rând pe
prevenire, apoi reparare şi în ultimul rând pe represiune, ideea principalã fiind de protecţie,
ocrotire şi educare. Acest principiu trebuie avut în vedere nu numai la reglementarea
responsabilitãţii juridice, ci şi în stabilirea procedurilor şi a cauzelor de înlãturare, agravare şi
atenuare a acesteia.
Principiul concordanţei între drepturi şi obligaţii, între putere şi
responsabilitate. Nu poţi face responsabilã o persoanã decât numai pentru ceea ce aceasta putea şi
era obligatã sã facã, dar nu a fãcut. Dupã sociologi, conflictele între oameni sunt manifestãri ale
"neînţelegerilor" asupra naturii obiectului, scopului sau mijloacelor de satisfacere a intereselor lor,
divergenţe care, în ultimã instanţã sunt de ordin motivaţional. Sensul autentic al actelor umane nu
poate fi dezvãluit fãrã cunoaşterea mobilului şi motivelor1) generatoare, în raport de care se
stabileşte şi responsabilitatea.
In acest sens, pledeazã şi ideea dupã cum, nevoile l-au format pe om ca fiinţã
socialã şi îl fac sã existe şi sã se dezvolte în continuare.2) Capacitatea mediului de a genera noi şi
noi nevoi, a fost relevatã de Hegel care afirma: "Orientarea vieţii sociale, spre multiplicarea
nedeterminatã şi specializarea trebuinţelor, mijloacelor şi plãcerilor, ca şi diferenţierea trebuinţei
naturale de cea artificialã nu are hotar." Dupã Maslaw, scara motivaţionalã cuprinde urmãtoarele
niveluri ale nevoilor: a)fiziologice b)de siguranţã; c)de dragoste şi apartenenţã, d)de afirmare şi
recunoaştere socialã, e)de autodepãşire.
Raportul dinamic dintre nivelul ierarhic al motivelor proprii pe care pãrţile
aflate în interacţiune şi le satisfac şi respectiv nivelul ierarhic al motivelor pe care le satisfac
celorlalţi, se cheamã balanţa motivaţionalã, ce stã la baza comportamentului. Cu alte cuvinte,
necesitãţile sociale obiective,3) atât ale persoanei cât şi ale societãţii, au un rol deosebit în
determinarea comportamentului persoanei (persoanei private sau publice), inclusiv în privinţa
incidentã asupra legilor4) care guverneazã relaţiile dintre acestea.
___________________________
1)
De exemplu,"Mobilul actului administrativ este ceea ce determinã organul administraţiei publice
sã uzeze de competenţa sa în emiterea actului", aratã dl. prof. univ.dr.Al. Negoiţã. Acesta (mobilul)
este scopul competenţei conferite funcţiei, fiind indisolubil legat de interesele generale pe care le
satisface. "Motivul actului administrativ este ceea ce constituie justificarea conţinutului sãu" -
susţine distinsul autor - "este cauza acestui act, a dispoziţiei pe care o cuprinde actul respectiv".
Deci, motivul trebuie sã fie efectul mobilului şi cauzã a actului. Dacã mobilul sau motivul sunt
ilegale, atunci şi actul este ilegal. A se vedea prof. univ. dr. Al. Negoiţã, op. cit. pag. 145
2)"
In termeni generali, cursul vieţii începe cu o dependenţã totalã care devine în timpul pubertãţii
independenţã relativã, pentru a se transforma în timpul adolescenţei în responsabilitate socialã.
Astfel de transformãri ale personalitãţii trebuie sã implice schimbãri majore ale motivaţiei." Gordon
W. Allport, Structure et developement de la personalite‚ Cãtãlin Mamali, Balanţa motivaţionalã şi
coevoluţia, Editura St. Cres, Bucureşti-1981, pag. 40
157
3)
"Societatea este fondatã pe pluralismul puterilor, comportând un risc inevitabil a înfruntãrii şi
dezordinii. Or, dezordinea, dã celor slabi dominarea zgomotoşilor şi puternicilor. De aici vine
nevoia de ordine şi securitate." V.Giscard d'Estaing, Democratie Francaise, Editura Fayard-1974,
pag. 136
4)
"Legea este mijlocul prin care se stabileşte aria nevoilor locale şi competenţa organelor
autoritãţilor publice (s.n.), care acţioneazã pentru realizarea acestor necesitãţi". Prof.univ.dr.Al.
Negoiţã, op. cit., pag. 51. Or, în raport de competenţa autoritãţilor publice, se stabileşte şi
responsabilitatea acestora.
Spre exemplu, fundamentul pagubei constã în gradul de frustrare a satisfacerii
necesitãţilor sociale ale persoanei private sau de drept public, iar al despãgubirilor este determinat
de gradul de recunoaştere a nivelului de frustrare a necesitãţilor sociale subiective ale victimei,
în timp ce sancţiunea îşi are izvorul din nevoia de constrângere şi educaţie, impusã de
necesitãţile sociale obiective ale societãţii.
Pe de altã parte, nu poate fi realizat un drept, dacã nu este reglementatã o obligaţie
corelativã acestuia pentru o altã persoanã, situaţie în care nu am putea vorbi de responsabilitate. De
asemenea, nu poate fi înfãptuitã responsabilitatea unui funcţionar sau a unei autoritãţi publice, dacã
aceştia nu au puterea, respectiv competenţa prevãzutã de lege sã previnã şi înlãture fapta
generatoare de rãspundere. Spre exemplu, apreciem cã este incorect sã-l faci responsabil pe şeful
nemijlocit (funcţionar public), de greşelile subordonaţilor sãi, dacã acesta nu dispunea de
instrumente juridice legale (putere, sau cu alte cuvinte autoritatea instituţionalã) pe care sã le fi
folosit pentru prevenirea sãvârşirii unor fapte ilegale de cãtre subordonaţi.
In poliţie, în prezent sunt astfel de cazuri, când puterea este concentratã exclusiv în mâna
şefului de unitate, iar pentru greşelile cadrelor sunt sancţionaţi de regulã şefii de birouri, servicii, în
condiţiile în care aceştia, nefiind investiţi cu suficiente drepturi de sancţionare sau recompensare a
subordonaţilor, nu pot efectiv sã previnã evoluţia negativã a abaterilor deşi cunosc cel mai bine
cauzalitatea acestora. De aceea, este necesar sã existe întotdeauna un echilibru între puterea
materializatã în autoritatea instituţionalã a funcţionarului public şi responsabilitatea acestuia.
Principiul existenţei şi dezvoltãrii sociale1) impune satisfacerea nevoilor sociale
obiective care se realizeazã prin definirea şi instituirea responsabilitãţii, precum şi prin
transformarea acesteia în rãspundere concretã, a cãrei realizare se face 2) şi prin forţa de constrângere
a Statului dupã caz. Scopul Statului şi în mod deosebit al administraţiei publice este
satisfacerea nevoilor sociale obiective, pe baza
___________________________
1)
S-a susţinut de cãtre unii, cã fundamentul juridic al responsabilitãţii statului rezidã din ideea de
echitate ca expresie a principiului "neminem laedere". Promotorul acestei teorii, H. Berthlemy,
spune cã "în purã echitate, oricare ar fi cauza acestor daune, repararea lor este necesarã, pentru cã
nu ar fi just ca unul singur sã sufere de pe urma mãsurilor luate în interesul tuturor" iar Cornien,
comisar al guvernului francez, în concluziile pe care le pune în faţa Consiliului de Stat francez, în
afacerea Cornien, spune cã: "Temeiul responsabilitãţii statului atât faţã de terţi, cât şi faţã de agenţii
sãi, nu stã într-un text pozitiv de drept civil, ci într-un principiu superior de dreptate, din care
decurg înseşi textele pozitive, pe care judecãtorii le vor aplica. Este vorba aşadar de o legislaţiune
de echitate, iar nu de drept scris." Paul Negulescu, Dreptul Administrativ Român, vol. I, Bucureşti -
1925, pag. 316
2)
"Fundamentul dreptului public numai este dreptul subiectiv de comandã, cu regula de organizare şi
de gestiune a serviciilor publice. Pe scurt, dreptul public, este dreptul obiectiv al serviciilor publice.
Ca şi dreptul privat, care înceteazã a mai fi fondat pe dreptul subiectiv al individului, pe autonomia
de voinţã a persoanei - şi care este acum bazat pe funcţia socialã care se impune oricãrui individ -
Dreptul public nu mai este fondat pe dreptul subiectiv la statului, pe suveranitate, ci se bazeazã pe
158
noţiunea de funcţie socialã a guvernanţilor, având ca obiect organizarea şi funcţionarea

serviciilor publice". Prof. univ. dr. Dan Ciobanu, Drept Constituţional Român, Editura Hyperion
XXI, Bucureşti-1993, pag. 32.
principiilor serviciilor publice şi al solidaritãţii sociale. De aceea, serviciile publice, într-o
bunã administraţie, trebuie sã funcţioneze astfel încât sã nu aducã pagube vreunei persoane1); în
cazul în care s-a adus o pagubã unei persoane de cãtre serviciul public, statul trebuie s-o repare,
deoarece, conform principiului solidaritãţii sociale, Statul şi-a asumat aceastã responsabilitate prin
raţiunea sa de a fi.
Principiul reparãrii integrale a prejudiciului, presupune atât repararea
prejudiciului efectiv - damnum emergens - cât şi beneficiul nerealizat - lucrum cessans. De
asemenea, repararea trebuie fãcutã atât pentru prejudiciile materiale cât şi cele morale. Spre
exemplu, în domeniu dreptului administrativ, potrivit art. 48 pct. 1 din Constituţia României,
persoana vãtãmatã într-un drept al sãu de o autoritate publicã, printr-un act administrativ sau
prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, este îndreptãţitã sã obţinã recunoaşterea
dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei2).
Principiul reparãrii prompte a prejudiciului. Realitatea învedereazã în adevãr
faptul cã, în intervalul cuprins între cauzarea unui prejudiciu şi începerea reparãrii acestuia, în
patrimoniului persoanei lezate se pot produce noi şi noi urmãri dãunãtoare care, la rândul lor, pot fi
cauza altor daune. In accepţiunea sa propriu-zisã, înlãturarea în întregime a prejudiciului trebuie sã
urmãreascã restabilirea prin reparare, a situaţiei anterioare producerii prejudiciului, restabilire pe
care, chiar atunci când potenţial ar fi posibilã, trecerea timpului o poate îngreuna sau zãdãrnici.
Spre deosebire de alte ramuri de drept, în dreptul administrativ, procedura transformãrii
responsabilitãţii în rãspundere este mai operativã, termenele sunt mai scurte, procedurile mai
simplificate în administrarea probaţiunii, iar garanţiile mai ferme.
In ultima perioadã de timp, în dreptul pozitiv şi-au fãcut apariţia norme care
reglementeazã responsabilitatea administrativã sub douã aspecte. In primul rând prevãd
drepturile cetãţenilor şi obligaţia generalã a Statului de a le garanta. In al doilea rând, prin dispoziţii
cu putere constituţionalã, instituie responsabilitatea
__________________________
1)
"Compatibilitatea între sistemul administraţiei publice şi societate este asiguratã de felul în care
acest sistem reuşeşte sã-şi regleze structurile şi acţiunile în raport de nevoile societãţii. Pentru a
reuşi aceasta, este nevoie de o cunoaştere deplinã a necesitãţilor pe care le are sistemul social
global... Pe baza cunoaşterii nevoilor societãţii, sistemul administraţiei publice îşi reglementeazã
structurile şi modalitãţile de acţiune responsabilitatea (s.n.) potrivit cu particularitãţile pe care le
prezintã mediul social în raport cu care acţioneazã administraţia." Prof.univ.dr. Al. Negoiţã, op. cit.
pag. 22-23. "Responsabilitatea statului. Este suficient ca regulata funcţionare a mecanismului de
Stat sã cauzeze unui individ un prejudiciu, pentru ca Statul sã fie obligat sã-l repare, indiferent dacã
se poate sau nu imputa agenţilor culpa sau reaua credinţã." Curtea de Apel III, Bucureşti, dec. 64
din 14 februarie 1935, în Repertoriu de Jurisprudenţã Administrativã Bucureşti, 1935, pag. 525
2)
"Din prevederile art. 11 al Legii nr. 29/1990, potrivit cãrora, instanţa, soluţionând acţiunea în
concencions administrativ, poate dupã caz, sã anuleze în tot sau în parte actul administrativ, sã
oblige autoritatea administrativã sã emitã un act administrativ sau sã elibereze un certificat, o
adeverinţã sau orice alt înscris iar în cazul admiterii acţiunii, va hotãrî şi asupra daunelor materiale
şi morale cauzate, rezultã cã, prin Legea nr. 29/1990 s-a instituit, în ţara noastrã, un contencios de
plinã jurisdicţie." Dr. V.I. Prisãcaru, Contenciosul administrativ român, Editura ALL, Bucureşti-
1995, pag. 150.
159
administrativã atât a Statului, a funcţionarului public cât şi a persoanei particulare în calitate de

guvernat1), (art. 40 din Constitiţia din 1991).
Spre exemplu, în Constituţia României din anul 1991, este prevãzutã funcţia de
apãrare socialã a Statului şi de garantare a drepturilor şi libertãţilor cetãţeneşti. "România este
stat de drept democratic şi social (s.n.) în care demnitatea omului, drepturile şi libertãţile
cetãţenilor, libera dezvoltare a personalitãţii umane, dreptatea (s.n.) şi pluralismul politic,
reprezintã valori supreme şi sunt garantate". Introducerea cuvântului "social"2) în acest articol,
are scopul de a evidenţia mai bine responsabilitatea Statului în ideea de apãrare socialã, în
spiritul dreptãţii, idee care se regãseşte şi în Constituţia Franţei (art. 2), a Germaniei (art. 20), şi a
Spaniei (articolul 1).
"Din faptul cã organele Statului au devenit garanţia afacerilor colectivitãţii
decurge obligaţia lor de a acţiona în exercitarea funcţiilor ce le-au fost acordate. De aceea,
inacţiunea autoritãţii publice a funcţionarului sãu devine un temei juridic pentru rãspunderea
Statului."3) Astfel, în art. 48 din Constituţia României, este definitã o formã a responsabilitãţii
administrative prin instituirea obligaţiei autoritãţii publice la recunoaşterea dreptului pretins,
prin anularea actului ori repararea pagubei în cazul ipotetic de vãtãmare într-un drept
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionare în termen legal a unei cereri îndreptãţite.
Responsabilitatea juridicã penalã îşi are temeiul în mai multe articole din Constituţie,
începând cu articolul prin care constituantul împuterniceşte legiuitorul organic sã instituie
"infracţiunile, pedepsele şi regimul executãrii acestora"(art. 72 lit.f) şi continuând cu toate articolele
în care se vorbeşte de garantarea, ocrotirea, asigurarea, apãrarea, etc. a unui drept sau libertãţi, în
baza cãrora trebuiau incriminate faptele şi actele periculoase pentru drepturile şi libertãţile apãrute
(art. 22-49, 50, 52 ş.a. din Constituţie).
De asemenea, responsabilitatea politicã, penalã, civilã, administrativã a Guvernului
şi membrilor acestuia îşi are temeiul în art. 108 din Constituţie.
Atât în Constituţia României din anul 1991, cât şi alte legi, sunt folosite conceptele
de responsabilitate şi rãspundere, în mod diferit. Astfel, în art. 108 din Constituţie institulat:
"Rãspunderea membrilor guvernului", gãsim termenii de "responsabilitate ministerialã", atunci când
se dispune:"Cazurile de rãspundere şi ___________________________
1)
Constantin Dissescu, în Dreptul Constituţional-1915, pag. 249, a definit Statul ca "o unitate
alcãtuitã din reuniunea mai multor oameni, pe un teritoriu determinat, în forma guvernaţilor."
2)
In Rãspunderea civilã delictualã, Bucureşti-1994,pag. 22, dr. Neculaescu Sache, sub un anumit
aspect, vorbeşte de o accentuare a "socializãrii reparãrii pagubelor prin tehnicii care prolifereazã pe
mãsura progresului tehnologic, de la asigurãrile sociale pânã la asigurãrile obligatorii de daune, la
constituirea diferitelor forme de garanţie etc., în definitiv, toate semne ale unui înalt grad de
mutualitate, de creştere a solidaritãţii sociale, atunci când, desigur, asemenea activitãţi nu-s animate
de scopuri eminamente speculative. Asemenea tehncii de socializare a reparaţiilor pagubelor, ...
denotã, pe lângã solidaritatea socialã şi preocuparea de a indemniza cât mai rapid şi satisfãcãtor
victima, precum şi o anumitã socializare a cauzalitãţii daunelor..."
3)
Prof. univ. dr. Dan Ciobanu, op. cit. pag. 32
pedepsele aplicate membrilor guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea
ministerialã"1). Aceasta înseamnã cã în legea privind responsabilitatea ministerialã se va reglementa
atãt responsabilitatea ministerialã cât şi rãspunderea membrilor guvernului, concepte care sunt total
diferite. Deci, temeiul responsabilitãţii ministeriale îl constituie pe lângã aceastã dispoziţie
constituţionalã, legea specialã care o reglementeazã în baza principiilor generale şi speciale ale
acestui tip de responsabilitate juridicã. Tot din formularea art. 108, observãm cã responsabilitatea
are caracter general, iar rãspunderea are un caracter concret. In art. 1 al Legii administraţiei publice
locale, (Legea nr. 69/1991), se foloseşte termenul de resposabilitate a organelor administraţiei
160
publice locale, când le fundamenteazã activitatea pe propria responsabilitate, pe principiul

autonomiei administrative de organizare, funcţionare şi gestionare a intereselor colectivitãţilor pe
care le reprezintã.
Intr-o lege mai recentã, respectiv legea privind statutul cadrelor militare (Legea nr.
80/1995), în art. 8 lit. "B", gãsim o reglementare mai exactã şi o folosire corespunzãtoare a
termenilor de responsabilitate şi rãspundere. Astfel, cuvântul responsabil este folosit atunci când
legiuitorul declarã responsabile cadrele militare de misiunile ce le sunt încredinţate, "Cadrele
militare...fiind responsabile, de modul în care îndeplinesc misiunile ce le sunt încredinţate". Iar
termenul de rãspundere apare în construcţia "neexecutarea ordinelor în aceste condiţii nu atrage
rãspunderea penalã şi civilã a subordonaţilor." Este vorba de ordinele de a executa "acte
contrare legii, obiceiurilor rãzboiului şi convenţiilor internaţionale la care România este parte". Si
aici, rãspunderea apare ca ulterioarã responsabilitãţii şi se stabileşte de autoritatea competentã, care
în cazul de mai sus este împiedicatã prin lege sã o înfãptuiascã.
Astfel putem socotim cã temeiul responsabilitãţii juridice îl constituie legea şi
principiile de drept ce stau la baza acesteia, în timp ce fundamentul rãspunderii juridice este
altul. Dupã pãrerea noastrã, temeiul rãspunderii juridice îl constituie trei elemente
cumulative:
a)-sãvârşirea actului sau faptului generator de resposabilitate care poate fi:
infracţiune, delict, cvasidelict, abatere disciplinarã, administrativã, contravenţie, act administrativ
ilegal şi chiar legal în anumite cazuri prevãzute de lege etc.;
b)-legea care reglementeazã responsabilitatea juridicã, procedura înfãptuirii acesteia,
organele abilitate şi actele sau faptele generatoare;
c)-hotãrârea judecãtoreascã sau actul autoritãţii publice împuternicite de lege
prin care s-a stabilit şi înfãptuit în concret rãspunderea juridicã a persoanei fizice sau juridice (de
drept public sau privat).
Nereglementarea responsabilitãţii administrative atrage, multiple consecinţe
negative. Astfel, în lipsa responsabilitãţii declarate şi delimitate de legiuitor, la cei chemaţi sã
administreze se naşte ideea cã actele funcţionarilor publici, oricât de
___________
1)
Din nefericire în actuala Lege a rãspunderii ministeriale nr.115/1999 contrar Constituţiei, nu sunt
reglementate cazurile de rãspundere disciplinarã şi nici sancţiunile disciplinare pentru abaterile
sãvârşite de membrii Guvernului.
abuzive ar fi, sunt de neînlãturat, ba chiar deasupra legilor; de asemenea, apare convingerea cã
numai prin prevenirea dorinţelor superiorilor lor, funcţionarii se pot menţine în posturile pe care le
ocupã şi nu prin respectarea legii.
De aceea desele cazuri de nereglementare a responsabilitãţii funcţionarilor
1)
publici, care, din pãcate, prin numãrul lor au devenit regulã, constituie una din condiţiile care
favorizeazã proliferarea corupţiei şi tolerarea incompetenţei.
5. Despre responsabilitatea juridicã în Constituţiile unor ţãri 2)

Principiile dreptãţii şi solidaritãţii sociale sunt întruchipate în funcţia de apãrare
socialã a statului şi consacrate în mai multe articole ale Constituţiei Germane. In articolul 20 se
prevede "Republica Federalã a Germaniei este un stat federal democratic şi social (s.n.), iar în
articolul 1 se aratã "Demnitatea omului este intangibilã. Toate puterile publice sunt ţinute a o
respecta şi proteja în consecinţã, poporul german recunoaşte omului drepturile inviolabile şi
imprescriptibile ca fundament al comunitãţii umane a pãcii şi justiţiei în lume". Din aceste
dispoziţii, observãm cã puterilor publice le este încredinţatã responsabilitatea juridicã de a respecta
161
drepturile şi de a le proteja. Iar art. 34, care este intitulat "Responsabilitatea administrativã, în
caz de încãlcare a obligaţiilor de serviciu" detaliazã responsabilitatea administrativã, în formele
cunoscute astfel: "Dacã vreunul din funcţionari, în exercitarea sarcinii publice ce îi este
încredinţatã, încalcã obligaţiile ce îi sunt impuse de aceastã sarcinã, în ceea ce priveşte un terţ,
responsabilitatea incumbã în principiu statului sau organismului în serviciul cãruia se gãseşte.
Dacã fapta este comisã cu intenţie, sau ca o greşealã gravã dreptul la recurs este rezervat.
Pentru acţiunea în daune interese şi recurs, nu trebuie excluse cãile judiciare." In art. 19 pct. 4 se
prevede: "Oricine este lezat în drepturile sale, de o autoritate publicã, poate recurge la cãile
judiciare. Recursul la jurisdicţia ordinarã este deschis, dacã o altã jurisdicţie nu este competentã".
Articolul 65, denumit "Repartizarea responsabilitãţilor", dispune: "Cancelarul federal fixeazã
liniile directoare ale politicii şi îşi asumã responsabilitatea acestora (s.n.).In aceste limite (s.n.)
fiecare ministru federal dirijeazã departamentul sãu într-un mod autonom şi sub propria
responsabilitate (s.n.)".In art. 22 din Constituţia Belgiei, se prevede: "Legea determinã care sunt
agenţii responsabili (s.n.) pentru violarea secretului corespondenţei încredinţat poştei", iar în art.
24 se aratã: "Nu este necesarã nici o autorizaţie preabilã, pentru a exercita urmãrirea contra
funcţionarilor publici, pentru faptele administraţiei lor, în afarã de cele statuate în ceea ce-i
priveşte pe miniştri".
__________________________
1)
De exemplu, sunt unele norme care sunt declarate obligatorii pentru funcţionarul public, dar fãrã
sancţiune ca element al responsabilitãţii. Un exemplu edificator este H.G. României nr. 671/1991,
privind regulile de comportare ale funcţionarilor publici. Din nefericire multe acte normative
exceleazã în a sancţiona numai faptele cetãţeanului nu şi ale funcţionarului public, care nu-şi
îndeplineşte atribuţiile de serviciu în domeniul respectiv reglementat şi cauzeazã un pericol social
ce depãşeşte limitele unei abateri disciplinare.
2)
Les Constitution de l'Europe de Douze, La documentation francais, Paris-1992
Astfel, în Belgia numai pentru cercetarea şi tragerea la rãspundere a miniştrilor este
necesar avizul sau autorizarea prealabilã, iar ceilalţi funcţionari publici nu mai beneficiazã de un
astfel de tratament juridic.
Constituţia din Danemarca, în art. 13, proclamã: "Regele este iresponsabil; persoana
sa este inviolabilã şi sacrã; miniştrii sunt responsabili de conduita lor în faţa guvernului.
Resposabilitatea este reglementatã prin lege", iar în art. 14 se aratã cã "fiecare ministru care a
contrasemnat, este responsabil de acea decizie".
Din primul articol al Constituţiei spaniole, se desprinde principiul solidaritãţii
sociale, al apãrãrii sociale, precum şi faptul cã, toate puterile statului, inclusiv în domeniul
responsblitãţii, emanã de la popor "în raport de necesitãţile sociale obiective". "Spania se
constituie într-un stat de drept social şi democratic, care apãrã ca valori superioare de ordin juridic
libertatea, jutiţia, egalitatea şi pluralismul politic". Iar în art. 3 se dispune: "Constituţia garanteazã
principiile legalitãţii, ierarhiei şi publicitãţii normelor, neretroactivitãţii dispoziţiilor, implicând
sancţiuni care nu favorizeazã, ori care restrâng drepturile individuale, securitatea juridicã,
responsabilitatea puterilor publice şi interdicţia tuturor acţiunilor arbitrare din partea lor
(s.n.)".
De asemenea, în art. 56, punctul 3 se prevede: "Persoana regelui este inviolabilã şi
nu este supusã responsabilitãţii", iar în art. 106 pct. 2 se dispune: "particularii, numai în termenele
stabilite de lege vor avea dreptul de a fi indemnizaţi pentru toate pagubele cauzate bunurilor şi
drepturilor lor, în afara cazurilor de forţã majorã, de fiecare datã când pagubele vor fi consecinţa
funcţionãrii serviciilor publice". Interesante sunt şi dispoziţiile art. 117: "Justiţia emanã de la
popor şi este administratã în numele regelui prin judecãtori şi magistraţi care constituie puterea
judiciarã şi sunt independenţi, inamovibili, responsabili şi supuşi exclusiv legii", precum şi ale art.
162
121 care dispune: "Pagubele cauzate prin erori judiciare, precum şi cele care rezultã din
funcţionarea anormalã a administrãrii justiţiei, dau dreptul la o indemnizaţie în sarcina Statului
conform legii".
In Constituţia francezã, chiar prin art. 2 Franţa este declaratã o Republicã
indivizibilã, laicã, democraticã şi socialã, iar în art. 21 se aratã: "Primul ministru dirijeazã acţiunile
guvernului. El este responsabil (s.n.) pentru apãrarea naţionalã." Incã din Declaraţia Drepturilor
Omului şi Cetãţeanului din 1789, rezultã cã drepturile acestora se nasc odatã cu indivizii şi numai
odatã cu ei. "Oamenii se nasc şi mor liberi şi egali în drepturi", "Garanţia drepturilor omului şi
cetãţeanului necesitã o forţã publicã". Iar în art. 15 se prevede:"dreptul societãţii de a cere
socotealã tuturor agenţilor publici de administraţia lor".
Potrivit art. 17 din Constituţia Japoniei, orice persoanã care a suferit o vãtãmare, prin
actul ilegal al unui funcţionar public, are dreptul sã reclame reparaţia acesteia de la Stat sau de la
autoritãţile publice, dupã cum se stabileşte prin lege. Iar în art. 16 din aceiaşi Constituţie, se aratã cã
fiecare om are dreptul la petiţionare în mod paşnic cu privire la repararea daunelor, la destituirea
funcţionarilor publici etc.
Rezultã cu prisosinţã cã fundamentul responsabilitãţii administrative, penale,
constituţionale, civile şi în general al responsabilitãţii juridice a autoritãţiilor publice şi
funcţionarilor acestora, îl constituie legea supremã - Constituţia şi legile care îşi au izvorul în
aceasta şi care consacrã principiile umanismului, solidaritãţii şi apãrãrii sociale, ale echitãţii
şi dreptãţii, egalitãţii în drepturi, libertãţii de voinţã, concordanţei între drepturi şi obligaţii,
precum şi între putere şi responsabilitate şi altele.
De asemenea, reţinem cã responsabilitatea juridicã nu poate produce efecte juridice
fãrã reglementarea rãspunderii juridice şi înfãptuirea acesteia în temeiul unui act sau fapt juridic
concret.
6. Despre formele responsabilitãţii juridice

"Rãspunderea juridicã, tinde sã ocupe centrul dreptului civil şi al dreptului în
totalitatea sa în materia dreptului public şi a dreptului privat, în toate direcţiile, se ajunge la aceastã
problemã a rãspunderii; în domeniul persoanelor sau al familiei, ca şi în acela al bunurilor, ea este a
tuturor momentelor şi a tututor situaţiilor; rãspunderea devine punctul nevralgic comun al tuturor
instituţiilor noastre." 1)
Dupã cum se ştie, forma şi structura rãspunderii juridice este determinatã de natura
raportului juridic şi deci a normei juridice care reglementeazã actul sau faptul juridic. Or, dupã cum
am vãzut, prin norma de drept este reglementatã responsabilitatea juridicã. Astfel, în funcţie de tipul
de principii şi norme juridice ce o reglementeazã, responsabilitatea este cunoscutã sub douã forme
distincte:
a)-responsabilitatea de drept public;
b)-responsabilitatea de drept privat.
De menţionat, cã în domeniul dreptului privat ori public, responsabilitatea juridicã
pãstrându-şi caracterul uneia dintre aceste ramuri fundamentale ale dreptului, îmbracã forme
diferite. Astfel, o altã împãrţire a responsabilitãţii juridice se poate face în funcţie de modul concret
de reglementare a acesteia, care este specific fiecãrei ramuri de drept dupã cum urmeazã:
responsabilitate constituţionalã2), responsabilitatea civilã,
___________________________
1)
Louis Joserand. Prefaţã la lucrarea lui Andre Brune Raports et domaines des responsabilites
contractuelle et delictuelle, pag. 5,(citat dupã Ion M. Anghel, Francise Deak, Marin F. Popa
Rãspunderea civilã, Editura Stiinţificã, Bucureşti - 1973, pag. 12, nota 1).
163
2)
Prof. univ. dr. I. Deleanu, Justiţia Constituţionalã, Editura Lumina Lex, Bucureşti - 1995, pag. 9 şi
urmãtoarele. Dupã alţi autori, "suspendarea şefului de stat sau revocarea unui membru al
Guvernului ori revocarea Guvernului, în ansamblu, urmare a votãrii unei moţiuni de cenzurã, sunt
sancţiuni cu dublã naturã juridicã, aşa încât rãspunderea pe care ele o concretizeazã ne apare ca
fiind o instituţie constituţional-administrativã" prof. univ. dr. A. Iorgovan, Tratat de Drept
administrativ, vol. II, pag. 676. Dupã dr. V.Prisãcaru, "Guvernul ca organ colegial, nu poate
rãspunde decãt politic, iar sancţiunea acestei rãspunderi este retragerea încrederii în Guvern, ceea
ce atrage demiterea acestuia.": V.Prisãcaru, Tratat de drept administrativ român, Partea generalã,
Ediţia a II-a, Editura ALL, Bucureşti - 1996,pag. 102.
responsabilitate penalã, responsabilitate administrativã, responsabilitate specificã dreptului
muncii etc.
Dupã subiectul responsabilitãţii, aceasta poate fi colectivã sau individualã.
Responsabilitatea individualã poate îmbrãca forma responsabilitãţii cetãţeanului1), responsabilitãţii
funcţionarului, responsabilitãţii funcţionarului public2), responsabilitatea unor categorii
speciale de funcţionari (medic, notar, poliţist etc.).
Din punct de vedere al vinovãţiei subiectului, responsabilitatea se mai poate împãrţi
în:
a)-responsabilitatea obiectivã (adicã instituitã prin voinţa legiuitorului pentru
anumite situaţii când trebuie protejat subiectul pasiv chiar în lipsa vinovãţiei subiectului activ); de
exemplu, responsabilitatea obiectivã a puterii publice, pentru fapta serviciului public sau a
funcţionarului public3), sãvârşitã fãrã vinovãţie; socotim cã, în actuala reglementare, nimic nu se
opune a se admite responsabilitatea statului şi a autoritãţilor publice, pentru pagubele cauzate
prin acte administrative legale. Credem ca aceasta rezultã din principiul solidaritãţii sociale
preluat în art. 1 pct. 3 din Constituţie cât şi din art. 48 din Constituţie. Analizând art. 48 din
Constituţia din anul 1991, constatãm cã acesta nu mai condiţioneazã rãspunderea autoritãţii
publice pentru pagubele cauzate, de caracterul ilegal al actului administrativ. Spre deosebire
de art. 48 din Constituţia din anul 1991, în constituţiile anterioare, responsabilitatea autoritãţii
publice era condiţionatã de caracterul ilegal al actului. Astfel, din art. 99 al Constituţiei din
1923, condiţia ilegalitãţii actului rezultã din expresia "care violeazã un text expres al Constituţiei ori
legilor în vigoare". Iar în articolul 35 al Constituţiei din 1965, se foloseşte sintagma "act ilegal",
precum şi "anularea actului". De aceea, credem cã art. 48 din Constituţia de la 1991, permite
repararea pagubei cauzate prin actul legal, fãrã sã fie necesarã anularea acestuia, soluţie care
ni se pare necesarã într-un stat de drept. Atunci când legiuitorul constituţional a vroit sã fie atacat
un act pe motiv de ilegalitate, a prevãzut aceasta în mod expres aşa cum este în art. 122 pct. 4 din
Constituţie(din 1991). De exemplu, agentul economic, obligat prin decizia Primãriei sã nu vândã
bãuturi alcoolice pe timpul unui miting, în baza Legii nr. 60/1991, poate cere despãgubiri pentru
daunele cauzate prin decizia Primãriei care este un act legal sau cel vãtãmat printr-o lege de
expropriere poate cere despãgubiri, deşi legea în cauzã nu este "ilegalã".
b)-responsabilitatea subiectivã (adicã se bazeazã pe vinovãţia subiectului sub
aspectul intenţiei sau culpei cu formele ei neglijenţã, ori uşurinţã).
____________________________
1)
Se mai poate vorbi de responsabilitatea cetãţeanului strãin, a apatridului, a azilantului etc.
2)
Atât în dreptul penal, cât şi în dreptul administrativ se face distincţie între responsabilitatea
funcţionarului şi responsabilitatea funcţionarului public şi chiar responsabilitatea altor categorii de
funcţionari (miniştri, primari etc.)
3)
A se vedea Jean-Francois Davignon, La responsabilite objective de la puissance publique,
L'universite des sciences sociales de Grenoble - 1976.
164
In dreptul civil se mai face distincţie în sensul unei reglementãri diferite a

rãspunderii civile1) între rãspunderea contractualã şi rãspunderea extracontractualã, precum şi:
a)-responsabilitatea pentru fapta proprie;
b)-responsabilitatea pentru fapta altuia;
c)-responsabilitatea pentru fapta lucrului sau animalului.
Dupã conţinutul rãspunderii ce o genereazã, responsabilitatea poate fi: materialã,
disciplinarã, contravenţionalã şi penalã, iar dupã pagubele cauzate, responsabilitatea mai poate
fi: responsabilitate pentru daune morale şi responsabilitatea pentru daune materiale.
Pe de altã parte, responsabilitatea materialã poate fi de mai multe feluri:
responsabilitatea materialã de naturã civilã2), responsabilitatea materialã de naturã
administrativã3) şi responsabilitatea materialã specificã dreptului muncii4).
____________________________
1)
"Ca instituţie juridicã, responsabilitatea civilã constã în ansamblul reglementãrilor legale - a
principiilor şi regulilor care se degajã din acestea - privitoare la transpunerea efectivã în viaţã, în
raporturile sociale, a obligaţiei generale pe care o are orice persoanã de a repara prejudiciul pe care
l-a cauzat altuia." Ion Albu V. Ursa, Rãspunderea civilã pentru daune morale, Editura Dacia, Cluj-
Napoca - 1979, pag. 24.
2)
Prin responsabilitate materialã de naturã civilã, înţelegem responsabilitatea materialã reglementatã
de normele de drept civil.
3)
Prin responsabilitate materialã de naturã administrativã, înţelegem responsabilitatea materialã
izvorâtã şi reglementatã de normele dreptului administrativ. Rãspunderea materialã administrativã
apare în cadrul raportului juridic de drept administrativ. Spre exemplu, rãspunderea materialã a
militarilor, reglementatã de Decretul nr. 207/1976.
4)
Potrivit dreptului muncii, rãspunderea materialã este definitã ca ansamblu reglementãrilor legale -
de fond şi procedurale - referitoare la obligaţia persoanelor încadrate, de a repara prejudiciului
produs unitãţii, în timpul executãrii contractului de muncã printr-o faptã ilicitã, sãvârşitã cu
vinovãţie, în legãturã cu munca sa. Rãspunderea materialã în dreptul muncii se deosebeşte de
rãspunderea civilã prin urmãtoarele trãsãturi:
a)-derivã din contractul de muncã şi anume din partea sa legalã prestabilitã, ceea ce
înseamnã pe de o parte cã este condiţionatã, în mod necesar, de existenţa contractului, iar pe de altã
parte cã reglementarea ei are la bazã norme imperative;
b)-este o rãspundere individualã, personalã, pentru fapta proprie; dacã mai multe persoane
concurã prin fapta lor, la producerea prejudiciului, obligaţiile lor de reparare a pagubei sunt
conjuncte; solidaritatea rãspunderii constituie o excepţie, reglementatã ca atare, în mod expres de
lege;
c)-este sub un întreit aspect, o rãspundere limitatã: persoana încadratã rãspunde de regulã
numai pentru daunele efective, nu şi pentru foloasele nerealizate; de asemenea, ea rãspunde numai
pentru prejudiciile actuale, nu şi pentru cele viitoare; executara silitã se efectueazã de regulã numai
în limita unei cote din retribuţie, asupra veniturilor din muncã;
d)-la baza rãspunderii materiale stã vinovãţia, care trebuie sã fie doveditã de unitate;
prezumţia de vinovãţie este reglementatã de lege ca o excepţie;
e)-de regulã, repararea pagubei se face prin echivalent bãnesc;
f)-recuperarea prejudiciului se efectueazã dupã o procedurã specialã;
In baza principiului consacrat în art. 187 din Codul muncii, în cazurile în care dispoziţiile legislaţiei
muncii cu privire la rãspunderea materialã sunt neîndestulãtoare, ele se întregesc cu normele
dreptului civil, dacã acestea sunt compatibile cu specificul raportului juridic de muncã. Prof. univ.
dr. Sanda Ghimpu şi colectiv, Dreptul la muncã. Codul muncii comentat şi adnotat. Editura Politicã,
Bucureşti - 1998,pag. 358
165
La fel şi responsabiltatea disciplinarã este de mai multe feluri: responsabilitate

disciplinarã de naturã administrativã şi responsabilitate disciplinarã specificã dreptului
muncii.
Dupã calificarea funcţionarului şi specificul reglementãrii, responsabilitatea mai
poate fi: responsabilitatea militarilor, responsabilitatea poliţiştilor, responsabilitatea magistaţilor,
responsabilitatea medicilor, responsabilitatea notarilor etc.
Din punct de vedere al sferei de cuprindere şi al conţinutului, responsabilitatea
juridicã mai poate fi: responsabilitate generalã a funcţionarului public
şi responsabilitate specialã a unor categorii de funcţionari publici. Responsabilitatea generalã a
funcţionarului public este reglementatã în statutul funcţionarilor publici1), care prevede reguli
generale pentru toţi funcţionarii publici.2) Prin legi speciale sunt reglementate norme derogatorii
pentru anumite categorii de funcţionari, în raport de specificul funcţiei publice (prefect, primar,
ministru etc.)
Responsabilitatea juridicã diferã şi în funcţie de natura raportului juridic în care
poate sã aparã, precum şi de calitatea subiecţilor raportului juridic. Astfel, într-un fel este
reglementatã responsabilitatea materialã a funcţionarului public faţã de un terţ care poate sã fie
de naturã civilã, atunci când nu are legãturã cu serviciul funcţionarului, sau de naturã
administrativã, atunci când funcţionarul public era în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în
legãturã cu serviciul.
Tot la fel diferã responsabilitatea disciplinarã a funcţionarului privat, de
responsabilitatea disciplinarã a funcţionarului public. Este interesant de vãzut cum este
reglementatã responsabilitatea funcţionarului de stat, care diferã dupã cum acesta este funcţionar
public sau simplu funcţionar, în mod deosebit a acelui funcţionar care îşi desfãşoarã activitatea în
domeniul privat al statului.
Spre exemplu, în dreptul penal3) "funcţionarul public" este definit ca fiind orice
persoanã care exercitã permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investit o
însãrcinare de orice naturã, retribuitã sau nu, în serviciul unei unitãţi dintre cele la care se referã art.
145 din Codul penal." In art. 145 din Codul penal, se aratã cã prin termenul "public" se înţelege tot
ce priveşte autoritãţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane de interes public,
administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publicã, serviciile de interes public,
precum şi bunurile de orice fel, care potrivit legii sunt de interes public. Prin "funcţionar" în
sensul dispoziţiilor penale, se înţelege orice persoanã care exercitã permanent sau temporar, cu
orice titlu, indiferent
___________
1)
Proiectul Statutului funcţionarului public aprobat pentru înaintarea Parlamentului prin Hotãrârea
Guvernului României nr. ESTE 71 din 28.04.1992, a fost retras (1997), pentru o nouã redactare şi
resesizarea parlamentului. In final a fost aprobat un alt proiect prin Legea nr. 188/1999.
2)
Statutul funcţionarului public constituie dreptul comun în materia reglementãrilor privind categorii
speciale de funcţionari publici.
3)
A se vedea V.Dabu. Poliţişti, procurori şi judecãtori între lege şi fãrã de lege. Ed. Monitorul
Oficial, Bucureşti, 1997
cum a fost investitã, precum şi orice salariat care exercitã o însãrcinare în serviciul unei alte
persoane juridice, decât cele prevãzute de art. 145 din Codul penal. De menţionat cã noţiunea de
funcţionar public din dreptul penal, este mai largã decât aceeaşi noţiune din dreptul administrativ.
Actualul Cod penal reglementeazã diferit responsabilitatea pentru sãvârşirea unei
infracţiuni dupã cum fãptuitorul este funcţionar sau funcţionar public, prevãzând pedepse mai
mult sau mai puţin grave. Spre exemplu: când infracţiunile prevãzute de art. 246-250 din Codul
penal sunt sãvârşite de un funcţionar public, legea prevede pedepse destul de grave, dar când
166
aceste infracţiuni sunt sãvârşite de un funcţionar, fie cã este de stat sau nu, potrivit art. 258 din
Codul penal, maximul pedepselor se reduce cu o treime. La alte infracţiuni, cum ar fi delapidarea,
luarea de mitã, darea de mitã, primirea de foloase necuvenite, traficul de influenţã şi altele,
tratamentul penal este acelaşi atât pentru funcţionarul public, cât şi funcţionarul privat.
In domeniul contravenţional, responsabilitatea poate fi: responsabilitate
contravenţionalã a persoanei fizice, responsabilitate contravenţionalã a persoanei juridice, şi
responsabilitate contravenţionalã a funcţionarului. De exemplu, responsabilitatea
contravenţionalã a funcţionarului este instituitã pentru unele încãlcãri ale normelor juridice ce
reglementeazã chiar competenţa, respectiv atribuţiile acestuia. Un astfel de caz este cel al H.G.
127/1994, care stabileşte şi sancţioneazã drept contravenţii, mai multe încãlcãri ale atribuţiilor
funcţionarilor publici (art. 1, pct. 1, lit. "c", pct. 2 lit. "a" 1), pct. 3, lit. "h", "i" sau art. 1 lit. "b", pct.
11 din H.G. nr. 794/1993) privind sancţionarea contravenţiilor la normele sanitar veterinare. De
asemenea, sunt unele situaţii când contravenţia poate sã fie sãvârşitã atât de orice cetãţean, cât şi de
funcţionarul public, or în cazul ultimului, pentru anumite categorii de contravenţii, sancţionarea ar
trebui sã aibã limite mai mari, datoritã calitãţii şi responsabilitãţii acestuia.
Când responsabilitatea disciplinarã este reglementatã de normele de drept al muncii,
iar raportul de muncã are la baza legea şi contactul de muncã avem de-a face cu responsabilitatea
disciplinarã specificã dreptului muncii, responsabilitate ce nu se confundã cu
responsabilitatea disciplinarã din dreptul administrativ. Alta este situaţia în cazul
responsabilitãţii disciplinare a funcţionarului public faţã de autoritatea publicã din care acesta face
parte (pe baza raportului de subordonare ierarhicã), deoarece, reglementarea acesteia, se regãseşte
în statutul funcţionarului public şi în celelalte norme de drept administrativ.
___________________________
1) Constituie contravenţie şi se sancţioneazã cu amendã de la 100.000 la 250.000 lei pentru
persoane fizice şi de la 250.000 lei la 500.000 lei pentru persoanele juridice, nerealizarea de
cãtre agenţii economici şi serviciile publice de specialitate a atribuţiilor specifice privind
asigurarea protecţiei mediului în sectoarele de care rãspund (art. 1, pct. 2, lit. "a" din H.G.
127/1994). Potrivit art. 16 alin. 5 din Legea nr. 32/1968, "Contavenţiile sãvârşite de angajaţii
organizaţiilor de stat la locul de muncã se constatã atât de persoanele prevãzute în actele
normative care stabilesc şi sancţioneazã contravenţiile, cât şi de şefii de servicii sau secţii ori
asimilaţii acestora, anume împuterniciţi de conducãtorul organizaţiei, dacã ele au fost sãvârşite
de personalul din subordine. Aceleaşi persoane constatã şi contravenţiile sãvârşite în incinta
organizaţiilor de stat de cãtre cei care nu sunt angajaţi ai acestora".
In cadrul responsabilitãţii disciplinare a funcţionarului public, apar mai multe forme
ale acesteia, diferit reglementate de lege. Astfel, sunt categorii de funcţionari publici, a cãror
responsabilitate juridicã este reglementatã de unele principii generale din statutul funcţionarului
public, din Constituţie şi alte legi, cât şi de acte normative elaborate special pentu fiecare din
acestea (categorii diferite de funcţionari publici), (statutul cadrelor militare, statutul magistraţilor,
statutul aleşilor locali, statutul poliţiştilor, statutul medicilor etc.), ceea ce presupune şi forme
diferite ale responsabilitãţii funcţionarului public.
De asemenea, responsabilitatea materialã a unei persoane fizice, poate apãrea în
urmãtoarele situaţii:
-responsabilitatea materialã a persoanei fizice, care apare în cadrul unui raport
juridic de drept civil;
-responsabilitatea materialã - civilã ce vizeazã responsabilitatea funcţionarului
public ca persoanã fizicã de drept civil, evident într-un raport juridic de drept civil, adicã atunci
când acţioneazã fãrã nici o legãturã cu raportul juridic în care se aflã cu autoritatea publicã din care
face parte;
167
-responsabilitatea materialã de naturã administrativã ce vizeazã responsabilitatea

funcţionarului public pentru pagubele cauzate de el în aceastã calitate, autoritãţii publice din
care el face parte;
-responsabilitatea materialã de naturã administrativã ce vizeazã responsabilitatea
funcţionarului public pentru pagubele cauzate de el în aceastã calitate unei persoane private
în cadrul raportului juridic de drept administrativ (acesta poate interveni numai pentru
funcţionarul public, sau în solidar cu autoritatea publicã din care face parte potrivit Legii nr.
29/1990 şi a art. 48 din Constituţie);
-responsabilitatea civilã a funcţionarului public care este reglementatã de
dispoziţiile Codului civil (adicã, atunci când sãvârşeşte acte sau fapte civile în domeniul privat al
statului).
De asemenea, responsabilitatea administrativã are urmãtoarele forme:
-responsabiltatea autoritãţii publice, care la rândul ei poate fi materialã ori
contravenţionalã;
-responsabiltatea funcţionarului public care poate fi: materialã, disciplinarã ori
contravenţionalã;
-responsabilitatea administrativã a persoanei fizice şi juridice sub formã
materialã sau contravenţionalã, respectiv în cadrul raportului juridic de subordonare.
Din cele prezentate, rezultã cã responsabilitatea juridicã este o instituţie deosebitã a
dreptului constituţional, strâns legatã de drepturile şi libertãţile omului precum şi de organizarea şi
funcţionarea Statului şi dreptului, în diferite sisteme constituţionale.
Formele responsabilitãţii şi rãspunderii juridice sunt determinate de specificul
reglementãrilor ce se impun pentru garantarea, apãrarea, asigurarea diversitãţii drepturilor,
libertãţilor şi îndatoririlor fundamentale, cât şi ale celorlalte, indispensabile unei vieţi sociale,
economice şi politice, democratice.
Putem spune cã instituţiile responsabilitãţii şi rãspunderii juridice constituie cheile
de boltã a sistemului garanţiilor constituţionale, pentru drepturile şi libertãţile fundamentale ale
omului precum şi pentru o bunã funcţionare a statului.
TEME PENTRU REFERATE:
-Deosebirea dintre responsabilitatea şi rãspunderea juridicã. Importanţa

acesteia.
-Principiile responsabilitãţii juridice.
-Fundamentul responsabilitãţii şi fundamentul rãspunderii juridice.
-Responsabilitatea obiectivã şi responsabilitatea subiectivã.
-Responsabillitatea juridicã-instituţie a Dreptului Constituţional
BIBLIOGRAFIE
1.Dr.Ion Popescu- -Teoria funcţiei publice, Editura Evrika, Slãniceanu

Brãila, 1999, p. 388-501
2. Mihai Florea -Responsabilitatea acţiunii sociale, Editura Stiinţificã şi
Enciclopedicã. Bucureşti, 1976
3.Henry Lalou -La responsabilite civile, Dalloz, Paris ,1928
168
4.Andre Decenciere- -La responsabilite des Etats a raison Ferrandiere des

dommages subis pas des etrangers, Paris, Rousseau, 1925
5. Narcis Giurgiu -Rãspunderea şi sancţiunea de drept penal, Editura
Nemira, Focşani-1995
6.Valericã Dabu -Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Editura Global
Lex, Bucureşti, 200
7. Mircea Preda -Tratat elementar de drept administrativ român, Editura
Lumina Lex, Bucureşti-1996.
8. Valericã Dabu -Poliţişti, procurori şi judecãtori.Intre lege şi fãrãdelege.
Editura Regia Autonomã "Monitorul Oficial" Bucureşti,
1997
169
CAPITOLUL VIII
DREPTURILE SI LIBERTATILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI
DREPTURILE SI LIBERTATILE FUNDAMENTALE ALE

OMULUI SI CETATEANULUI. NOTIUNEA SI NATURA
JURIDICA A DREPTURILOR SI LIBERTATILOR
FUNDAMENTALE. GARANTIILE DREPTURILOR
SI LIBERTATILOR FUNDAMENTALE
A. Noţiunea de drepturi fundamentale
Aşa cum am arãtat în capitolul I, Dreptul constituie posiblitatea recunoscutã de

societate, sau comportamentul impus de aceasta în a satisface necesitãţile sociale ale
subiectului activ şi pasiv, în spiritul echitãţii, de a face,a nu face, de a da sau a nu da, ori de a
primii ceva, asigurate prin forţa de constrângere a statului.
Dreptul presupune totdeauna o obligaţie corelativã acestuia, în sarcina unei
persoane, grup, societate. Obligaţia este legãtura recunoscutã sau impusã de societate prin
intermediul statului, unui subiect, faţã de alt subiect, prin care primul este ţinut ca în spiritul
binelui şi echitãţii, sã facã, sã nu facã, sã dea sau sã nu dea ceva, potrivit drepturilor celui de
al doilea, sub sancţiunea constrângerii statale.
Prin drept societatea recunoaşte, ocroteşte şi garanteazã interesele legitime ale
individului, colectivitãţii şi societãţii asigurând respectarea obligaţiilor necesare înfãptuirii
acestora.
"Dreptul cuprinde norme de conduitã care se nasc sub influenţa factorului social şi
factorului individual cu scopul de a realiza fericirea indivizilor care nu poate fi asiguratã decât
respectându-se interesele naţionale" aratã Al. Otetelişanu1).
Dar, prin drept se satisfac necesitãţi ale subiectului respectiv, care pot fi mai mult
sau mai puţin importante pentru om ca fiinţã umanã sau ca entitate socialã. Astfel drepturile
individului, colectivului şi ale societãţii, pot fi mai mult sau mai puţin importante în raport de
necesitãţile pe care le satisfac. Una este dreptul sau libertatea fundamentale şi alta este dreptul de
creanţã la o sumã modicã. Montesquieu definea libertatea ca reprezentând "dreptul de a face ceea ce
îngãduie legile; şi dacã un cetãţean ar putea sã facã ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate
pentru ca şi ceilalţi ar putea sã facã la fel"2); or subiectul dreptului de creanţã poate sã renunţe la
exercitarea acestuia, fãrã ___________________________
1)
Al. Otetelişanu. Câteva principii de bazã ale ştiinţei dreptului. Revista Dreptul. numãr festiv, 1942,
Bucureşti, pag. 82
2)
Montesquieu, Despre spiritul legilor, Vol. I, Editura Stiinţificã-Bucureşti, 1957, pag. 82-83;
Immanuel Kant, definea ideea de drept prin ideea de libertate a individului, limitatã însã de
respectul libertãţii celorlalţi.
implicaţii deosebite ca în cazul dreptului sau libertãţii fundamentale. Spunem cã un drept este
fundamental atunci când acesta este esenţial pentru fiinţa umanã, adicã fãrã de care aceasta nu poate
exista. Dreptul la viaţã este un drept fundamental, pe când dreptul de creanţã este un drept obişnuit.
Dupã Spinoza, libertatea politicã nu poate fi suprimatã deoarece nimeni nu este obligat conform
normelor dreptului natural sã se supunã bunului plac al altuia. Aşa cum am arãtat prin drept se
satisfac anumite necesitãţi apãrându-se anumite valori cum sunt: viaţa, integritatea fizicã şi psihicã,
libertatea, proprietatea, domiciliul, numele, onoarea, familia etc. Or aceste valori apãrate prin drept
170
pot fi fundamentale, esenţiale sau obişnuite.. Ca urmare şi drepturile care le apãrã pot fi
fundamentale sau obişnuite dupã cum este valoarea pe care o apãrã. Dar sintagma de drept
fundamental nu se confundã cu fundamentul dreptului. Astfel, fundamentul oricãrui drept trebuie
sã fie utilul, ori echitatea, sau morala. Aceste trei mobile creeazã dreptul, îl deformeazã, îl
transformã, îl perfecţioneazã şi-l stãpâneşte în aşa fel, încât în afarã de ele dreptul nu poate
exista".1) Orice drept fundamental sau obişnuit are un fundament, în conceptele de util, echitate sau
moralã; deci toate drepturile au un fundament, dar nu toate drepturile sunt fundamentale.
R.Jhering, în multe lucrãri ale sale ne spune cã dreptul este un interes garantat de lege. Dar nu toate
interesele sunt fundamentale şi esenţiale, existând şi interese obişnuite, iar o astfel de împãrţire nu
este imuabilã.
De aceea, interesele şi respectiv drepturile care le apãrã, au fost considerate ca
fundamentale sau obişnuite de la o etapã istoricã la alta. Spre exemplu, în perioada sclavagistã
proprietarul de sclavi avea un drept asupra vieţii sclavului, drept care afecta dreptul la viaţã al
sclavului nefiind considerat drept fundamental al acestuia, situaţie ce nu o mai gãsim în alte
perioade istorice.
Drepturile fundamentale sunt considerate cã sunt acele drepturi care îndeplinesc
urmãtoarele condiţii: a) sunt drepturi subiective; b) sunt drepturi esenţiale pentru cetãţeni;
c)datoritã importanţei lor sunt înscrise,în acte deosebite cum ar fi declaraţii de drepturi2) şi legi
fundamentale (constituţii).
a)Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind în ultimã instanţã
facultãţi ale subiectului raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau
celorlalte subiecte, o atitudine corespunzãtoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în
realizarea pretenţiilor legitime. P. Roubier defineşte dreptul subiectiv, ca fiind situaţia regulat
stabilitã, fie printr-un act de voinţã, fie prin lege, din care decurg în principal prerogativele care sunt
în avantajul beneficiarului acestei situaţii şi la care el poate, în principiu, renunţa."3) El situeazã la
baza acestuia teoria ___________________________
1)
Al. Otetelişanu, "Câteva principii de bazã ale ştiinţei Dreptului" în revista Dreptul (numãr festiv)
vol. I, Bucureşti, pag. 79
2)
In "Declaraţia drepturilor omului şi cetãţeanului" (1789), "Declaraţia de independenţã a S.U.A.
"(1776) Declaraţia universalã a drepturilor omului din 1948 şi altele, în care se vorbeşte de dreptul
la viaţã, la libertate etc...
3)
P.Roubier. Droit subjectif et situations juridiques. Dalloz, Paris, 1963, p. 80-81
dreptului natural. Prof. I. Deleanu defineşte "dreptul subiectiv ca fiind acea prerogativã
conferitã de lege în temeiul cãreia titularul dreptului poate - şi uneori chiar trebuie - sã desfãşoare
o anumitã conduitã şi sã cearã altora desfãşurarea unei conduite adecvate dreptului sãu, sub
sancţiunea prevãzutã de lege, în scopul valorificãrii unui interes personal, direct, nãscut şi actual,
legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul general şi cu normele de convieţuire socialã1).
De observat cã nu toate drepturile subiective sunt fundamentale.
b)Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetãţeni. J.J.Rousseau le
denumeşte drepturi esenţiale ale naturii de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel. Drepturile
fundamentale sunt drepturile cele mai importante atât pentru cetãţeni cât şi pentru stat în
ansamblul, drepturi care reprezintã baza pentru toate celelalte drepturi.
Deseori, drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de
Constituţie şi care sunt determinante pentru statutul juridic al cetãţeanului. Astfel sunt considerate
drepturi fundamentale acele drepturi care sunt esenţiale pentru viaţa, libertatea şi
personalitatea cetãţenilor.
c)Datoritã importanţei lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite,
cum ar fi: declaraţiile de drepturi şi legile fundamentale. Inscrierea în Constituţie a drepturilor
171
fundamentale este urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi esenţiale pentru

cetãţeni. Odatã selectate pe criteriul valoric, ca fiind esenţiale într-o anumitã etapã istoricã, li se
conferã o formã şi ocrotire juridicã superioarã, de nivel constituţional.
Importanţa drepturilor fundamentale, impune inserarea acestora în Constituţie
fapt care înseamnã cã aceste drepturi nu pot fi limitate sau anulate printr-o lege inferioarã
Constituţiei fie ea şi organicã. Or instituţionalizarea drepturilor fundamentale prin Constituţie
presupune:
-importanţa deosebitã acordatã drepturilor respective, fiind reglementate astfel de
Adunarea Constituantã;
-orice reglementãri prin alte legi referitoare la aceste drepturi, nu le pot suspenda
sau anula, ci numai sã le dezvolte, apere ori limiteze în exercitare, conform celor prevãzute în
Constituţie;
-modificarea sau suprimarea dispoziţiilor referitoare la drepturile fundamentale, se
pot face numai respectând procedura de revizuire a Constituţiei;
-dacã legea obişnuitã este aceea care a fixat un principiu sau chiar statutul unui drept
fundamental, rãmâne, desigur, la dispoziţia legiuitorului ordinar sã suprime ori sã modifice numai
acel principiu sau acest statut;
-neconsacrarea unui drept prin legea constituţionalã sau prin legea organicã ori
ordinarã, nu poate atrage imposibilitatea existenţei acelui drept, potrivit principiului cã "tot ceea ce
legea nu interzice, nu poate fi împiedicat".
_____________________________
1)
I. Deleanu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Tratat vol. I, Ed. Europa Nova, Bucureşti,
1996, p. 187
Prof. I. Muraru defineşte drepturile fundamentale ca fiind acele drepturi
subiective, ale cetãţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora,
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitãţii umane, drepturi stabilite prin
Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.
De observat cã în Constituţie se consacrã drepturile şi libertãţile fundamentale, ceea
ce presupune sã vedem ce sunt libertãţile fundamentale şi care este raportul dintre acestea şi
drepturile fundamentale.
Constituţia României utilizeazã termenul drept, atunci când consacrã dreptul la viaţã
(art.22), dreptul la apãrare (art. 24), dreptul la informaţie (art. 31), dreptul la vot (art. 34) etc. In
schimb, Constituţia foloseşte termenul de libertate atunci când reglementeazã libertatea
conştiinţei (art. 29), libertatea de exprimare (art. 30); libertatea întrunirilor (art. 36) etc. Se pune
întrebarea, dacã între libertate şi drept existã o deosebite? Prof. I. Muraru, aratã cã terminologia
constituţionalã referitoare la aceste douã concepte, drept şi libertate, deşi nuanţatã, desemneazã o
singurã categorie juridicã şi anume, dreptul fundamental susţinând cã dreptul este o libertate iar
libertatea este un drept. Domnia sa susţine cã nu existã deosebire de naturã juridicã, fiind de fapt
o singurã noţiune juridicã. Nuanţarea terminologicã, aratã domnia sa, are cel puţin douã explicaţii.
O explicaţie este de ordin istoric. La început în catalogul drepturilor umane, au apãrut libertãţile ca
exigenţe ale omului în opoziţie cu autoritãţile publice, iar aceste libertãţi nu presupuneau din
partea celorlalţi decât o atitudine generalã de abţinere. Evoluţia libertãţilor, în contextul mai larg
al evoluţiei politice şi sociale, a avut ca rezultat cristalizarea conceptului de drept al omului,
concept cu un conţinut şi semnificaţii juridice complexe. Mai ales în raport cu autoritãţile statale,
drepturile omului (libertãţile publice) au implicat şi obligaţii corelative de respect şi apãrare.
In timp aceste libertãţi au trebuit nu numai proclamate, ci şi promovate şi mai ales,
protejate, garantate. Putem deci constata cã astãzi între drept şi libertate existã o sinonimie din
punct de vedere juridic, aratã prof. I. Muraru.1). Cea de a doua explicaţie ţine de expresivitatea şi
172
frumuseţea limbajului juridic, care valorificã însã şi sensul iniţial şi desigur tradiţia. Frecvent,
drepturile omului şi cetãţeanului sunt denumite libertãţi publice. Expresia libertãţii publice, este o
expresie cuprinzãtoare, ea evocã atât libertãţile cât şi drepturile omului (cetãţeanului), precum şi
faptul cã acestea aparţin dreptului public şi anume Dreptului Constituţional, fiind astfel supuse unui
regim juridic aparte.
In ceea ce ne priveşte socotim cã existã unele diferenţieri între drepturi pe o
parte, şi libertãţi publice, pe de altã parte.
Astfel prin libertate potrivit D.E.X. se înţelege posibilitatea de a acţiona dupã
propria voinţã sau dorinţã; posibilitatea de acţiune conştientã a oamenilor în
___________________________
1)
I. Muraru, op. cit., p. 175
condiţiile cunoaşterii (şi stãpânirii) legilor de dezvoltare a societãţii şi naturii1). "Libertatea este
starea celui care face ceea ce vrea şi nu ceea ce vrea altul sã facã: ea presupune absenţa unei
constrângeri strãine"2). Conceptul de libertate desemneazã nu numai gradul mai mare sau mai mic
de independenţã pe care o posedã individul faţã de grupul social din care face parte, dar şi gradul
de independenţã pe care îl considerã ca normal şi fericit, care constituie un drept şi o valoarea
moralã.
Dupã Jean Rivero libertatea este puterea de a se autodetermina, în virtutea cãreia
omul alege el însuşi comportamentul sãu3), deci este o putere pe care o exercitã el însuşi.
De aceea între drept şi libertate considerãm cã existã o diferenţã astfel:
-libertatea este exercitarea unei puterii de cãtre subiect, ceea ce presupune din partea
celorlalţi subiecţi, numai o obligaţie negativã, respectiv sã nu facã ceva care sã împiedice
exercitarea libertãţii de cãtre posesorul acesteia;
-libertatea nu presupune de regulã obligaţii pozitive din partea celorlalţi subiecţi,
respectiv de a face ceva, aşa cum presupune un drept; spre exemplu dreptul de creanţã presupune,
obligaţiile debitorului de a plãti creanţa cãtre creditor; dreptul de vot presupune obligaţia
autoritãţilor de a organiza şi realiza exercitarea acestui drept inclusiv de a-l respecta; libertatea de a
munci nu presupune obligaţia statului de a asigura loc de muncã, or alta este situaţia când zici
dreptul la muncã este garantat;
-spre deosebire de libertate, dreptul presupune obligaţii atât pozitive cât şi negative,
adicã de a face, a da, cât şi de a nu face, a nu da; este adevãrat cã libertatea presupune şi obligaţii
pozitive, dar numai pentru stat, într-un mod limitat, atunci când este chemat sã o garanteze,
respectiv sã previnã încãlcarea ei şi sã o apere atunci când a fost încãlcatã;
-conţinutul unui drept este reglementat de regulã definit în sensul stabilirii
prerogativelor pentru autorul dreptului şi obligaţiile pozitive şi negative ale celorlalţi, corelative
acestuia, inclusiv ale statului;
-obiectul unui drept este precis, or aceastã precizie presupune limitare,
reglementare, pe când obiectul unei libertãţi este nelimitat şi numai exercitarea libertãţii este
limitatã, de drepturile şi libertãţile legitime ale celorlalţi.
Astfel libertatea gândirii, a opiniilor şi credinţei este nelimitatã, de aceea considerãm
cã a vorbi de un drept al gândirii, al credinţei, înseamnã o exprimare incorectã, care ar induce o
reglementare a gândirii, a credinţei, ceea ce ni se pare absurd.
Libertatea de exprimare ca libertate privatã, deci exprimare într-un mediu privat
este nelimitatã. Numai atunci când vorbim de libertate de exprimare ca libertate publicã
intervin unele limitãri ale acesteia, precizate în Constituţie, în raport de ____________
173
1)
DEX. Academia Românã. Institutul de lingvisticã "Iorgu Iordan" Ediţia a II-a. Univers
Enciclopedic-Bucureşti, 1994, p. 570
2)
Patrick Wachsmann. Libertes publiques, Ed. Dalloz, 1996, Paris, p. 1
3)
Jean Rivero. Les libertes publiques. Tome 1, P.U.F., 1991, p. 20
drepturile celorlalţi. Spre exemplu: "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea,
onoarea, viaţa particularã a persoanei şi nici dreptul la propria imagine", prevede art. 30 pct. 6 din
Constituţie.
Astfel socotim cã în mod corect în Constituţia României cum de altfel şi în o serie de
documente internaţionale, se vorbeşte distinct de drepturi fundamentale şi libertãţi
fundamentale.Ca libertãţi fundamentale sunt recunoscute şi garantate: libertatea individualã,
libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor, libera circulaţie iar ca drepturi
fundamentale: dreptul la viaţã, dreptul la apãrare, dreptul la viaţa intimã, familialã sau privatã,
dreptul la informaţie, dreptul la învãţãturã şi altele.Socotim cã distincţia dintre libertãţi publice şi
libertãţi private este necesarã şi utilã1).
Aşa cum am arãtat, libertatea de exprimare pe un domeniu privat este nelimitatã,
spre deosebire de situaţia când aceastã libertate se exercitã în public. Potrivit Codului penal,
calomnia constituie infracţiune numai dacã este sãvârşitã în public.
De asemenea, nu toate libertãţile sunt libertãţi fundamentale, potrivit criteriilor
mai sus prezentate.
Unele explicaţii comporta şi expresiile drepturi ale omului şi drepturi ale
cetãţeanului. Sunt deci exprimãri ce se aflã într-o strânsã corelaţie, desemneazã acelaşi domeniu şi
care totuşi, într-o terminologie juridicã riguroasã nu se confundã.
Expresia drepturile omului evocã drepturile fiinţei umane, fiinţa înzestratã cu
raţiune şi conştiinţã şi, cãreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale, ca drepturi inalienabile şi
imperscriptibile. Omul însã, într-o societate organizatã în stat, se prezintã juridiceşte sub trei
ipostaze distincte: cetãţean, strãin sau apatrid. Pe planul realitãţilor juridice interne omul devine
cetãţean, astfel spus fiinţa umanã, se integreazã într-un anumit sistem social-politic, comandat de
reguli juridice (desigur în principal, pentru cã existã şi reguli religioase, morale, politice).
Drepturile sale naturale sunt proclamate şi asigurate prin Constituţia statului al cãrui
cetãţean este, cãpãtând astfel şi eficienţã juridicã, sub denumirea de drepturi şi libertãţi
cetãţeneşti. Desigur, recunoscând şi exprimând juridiceşte drepturile naturale ale omului,
Constituţia României consacrã şi alte drepturi, care rezultã din acestea sau le asigurã existenţa, ori
sunt necesare protejãrii şi dezvoltãrii sistemului social. Dacã cetãţenii, în principiu, beneficiazã de
toate drepturile prevãzute de Constiuţie, strãinii şi apatrizii beneficiazã doar de majoritatea
acestora, în orice caz, de cele ce sunt indispensabile fiinţei umane. Cetãţenii au drepturile
oricãrui om şi în plus drepturile politice, în statul al cãrui cetãţeni sunt. Apatrizii şi cetãţenii strãini
nu au drepturi politice. Sintetizând, vom putea reţine cã drepturile omului pe planul realitãţilor
universale, devin drepturi ale cetãţenilor pe planul realitãţilor interne; în domeniul
_____________________________
1)
In sens contrar a se vedea: Patrick Wachsmann. Libertes publiques. Edition Dalloz, 1996, p. 2. "Si
les libertes sont qualifies de publiques, ce n'est pas pour les opposer a des libertes prives."
reglementãrilor juridice, existã reglementãri internaţionale şi reglementãri interne. Realizarea unei
corelaţii cât mai reuşite între aceste douã categorii de reglementãri, implicã asigurarea drepturilor
cetãţenilor la nivelul standardelor impuse de reglementãrile internaţionale, lucru dificil de realizat şi
care cere timp, faţã de marea diversitate în dezvoltarea economicã, socialã şi culturalã a statelor
lumii.
Referitor la drepturile omului, în special în domeniul dreptului penal, sunt unele
situaţii când din nefericire, prin aceastã sintagmã se înţelege de cãtre unii numai drepturile omului
174
infractor, omiţându-se faptul cã drepturi are şi omul victimã, omul victimã potenţialã precum şi
orice om membru al societãţii.1)
B. Noţiunea de îndatoriri fundamentale

Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune deoarece este de neconceput ca
membrii unei colectivitãţi umane sã nu aibã alãturi de drepturi şi anumite îndatoriri, anumite
obligaţii faţã de societatea în care trãiesc.Indatoririle fundamentale mobilizeazã oamenii la
realizarea scopurilor societãţii, constituind în acelaşi timp garanţia, printre alte garanţii, cã
drepturile fundamentale se pot realiza efectiv. Existenţa unor îndatoriri este stipulatã în chiar
pactele internaţionale privitoare la drepturile omului care stabilesc cã omul are îndatoriri faţã de
semenii sãi şi faţã de colectivitatea cãreia îi aparţine şi este dator a se strãdui sã promoveze şi
sã respecte drepturile recunoscute în pacte. In primul rând, îndatorirea fundamentalã a
cetãţeanului este o obligaţie şi nu o îndrituire, aşa cum este dreptul fundamental. Ea presupune din
partea cetãţeanului îndeplinirea unor cerinţe determinate de sarcinile şi scopurile societãţii.
Indatoririle fundamentale sunt acele obligaţii cãrora societatea, la un moment dat,
le atribuie o valoare mai mare, valoare ce se reflectã în regimul juridic special ce li se atribuie.
Astfel spus, din noianul de obligaţii pe care un cetãţean le poate avea, în
multitudinea de raporturi juridice - inclusiv cele constituţionale - în care intrã, numai unele au
valoare de îndatoriri fundamentale. Cãpãtând aceastã valoare ele sunt înscrise ca atare în
Constituţie. Stabilim astfel o altã trãsãturã a îndatoririlor fundamentale şi anume aceea cã ele sunt
expres formulate prin chiar textul Constituţiei. In fine, îndatoririle fundamentale, sunt asigurate
în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului, cãci ele sunt
veritabile obligaţii juridice.
Putem spune cã, îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetãţenilor,
considerate esenţiale de cãtre popor pentru realizarea intereselor generale, înscrise în
Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau
la nevoie prin forţa de constrângere a Statului2). Indatoririle fundamentale sunt corelative
drepturilor fundamentale şi altor drepturi ale omului într-o societate
___________________________
1)
V.Dabu.Poliţişti procurori şi judecãtori. Intre lege şi fãrã de lege. Editura Regia Autonomã
"Monitorul Oficial" Bucureşti, 1997 p. 7
2)
I. Muraru. Op. cit., p. 177
C. Natura juridicã a drepturilor şi libertãţilor fundamentale
Cu privire la natura juridicã a drepturilor şi libertãţilor fundamentale s-au formulat
mai multe teorii. Astfel, potrivit teoriei dreptului natural se considerã cã drepturile şi libertãţile
fundamentale ar avea o naturã deosebitã de celelalte drepturi ale omului, deoarece cetãţeanul le
dobândeşte în calitatea de om, sunt opozabile statului şi nu sunt stabilite deci prin legi,
contracte, etc.
Blackstone calificã drepturile fundamentale ca absolute, deosebindu-le de alte
drepturi care sunt creaţia societãţii, deoarece ele derivã din legile naturii şi sunt anterioare
acestora din urmã.
Potrivit teoriei individualiste, se susţine cã sursa oricãrui drept este în individ,
pentru cã acesta singur este o fiinţã realã, liberã şi responsabilã. Autorii acestei teorii denumesc
drepturile fundamentale ca fiind libertãţi necesare, adicã cele mai necesare dintre toate.
In teoria drepturilor reflexe nu se face deosebirea de naturã juridicã între drepturile
individuale şi celelalte drepturi subiective, toate fiind o creaţie a dreptului obiectiv. Totuşi, Jellinek
face o distincţie pornind de la diferenţa dintre noţiunea de putere juridicã şi cea de posibilitate
juridicã. Astfel, drepturile obişnuite ar conţine în ele atât o posibilitate juridicã, cât şi o putere
175
juridicã, în timp ce drepturile publice ar fi puteri de voinţã create exclusiv de lege, care nu presupun
şi o activitate naturalã garantatã de lege1).
O trãsãturã generalã a multor teorii în privinţa naturii juridice a drepturilor omului
este aceea cã nu existã nici o deosebire de natura juridicã între drepturile fundamentale şi
celelalte drepturi, toate fiind drepturi subiective. Ceea ce justificã distincţia între drepturile şi
libertãţile fundamentale pe de o parte şi celelalte drepturi şi libertãţi, pe de altã parte este
importanţa economicã, socialã şi politicã a acestora, pentru autorul lor cât şi pentru societate în
general, rezultatã din puterea juridicã a actului normativ care le consacrã.
Putem reţine cã drepturile fundamentale sunt drepturi subiective esenţiale, care
împreunã cu celelalte drepturi subiective şi îndatoririle corelative, formeazã statutul juridic al
cetãţeanului.
D. Corelaţia dintre reglementãrile interne şi cele internaţionale

privind drepturile şi libertãţile fundamentale ale omului şi cetãţeanului
Potrivit art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertãţile cetãţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţã cu Declaraţia
Universalã a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacã
exista neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la
care România este parte, şi legile interne, au ______________________
1)
I.Muraru, op. cit., pag. 178
prioritate reglementãrile internaţionale. De observat cã aceastã neconcordanţã astfel
reglementatã nu vizeazã şi o neconcordanţã cu Constituţia.
Pe plan mondial preocupãrile pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat
în câteva documente de realã valoare, între care trebuie menţionate îndeosebi: Declaraţia Universalã
a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948); Pactul internaţional cu privire la drepturile economice
sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; Actul final al
Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa (Helsinki 1975) şi altele. România a aderat
în anul 1994 la Convenţia Europeanã
a Drepturilor Omului. Astfel orice persoanã vãtãmatã într-un drept al sãu, care dupã
epuizarea tuturor cãilor de atac prevãzute de lege în România, apreciazã cã nu i s-a fãcut
dreptate, poate ca în termen de 6 luni sã se adreseze Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Dacã persoana are dreptate, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului poate obliga
statul la repararea dreptului, plata unor despãgubiri, inclusiv cheltuielile judiciare.
E. Clasficarea drepturilor şi libertãţilor fundamentale

Pe lângã clasificarea în drepturi şi libertãţi, la care ne-am referit, în literatura de
specialitate se mai fac şi alte clasificãri, astfel:
O primã clasificare ar fi aceea de drepturi individuale şi drepturi colective. In
categoria drepturilor colective sunt incluse dreptul popoarelor la autodeterminare, la eliberarea de
sub jugul colonial, dreptul de asociere în sindicate, egalitatea naţionalã, egalitatea între sexe etc.,
adicã acele drepturi care prin sensul şi posibilitatea de exercitare rezidã în apartenenţa la un grup
social.
In categoria drepturilor individuale sunt incluse dreptul de proprietate, dreptul la
viaţã, dreptul la muncã, etc.
Din punct de vedere al conţinutului drepturilor şi libertãţilor fundamentale, acestea
se împart în:
a) inviolabilitãţi;
b) drepturile şi libertãţile social-culturale;
176
c) drepturile exclusiv politice;

d) drepturile şi libertãţile social-politice;
e) drepturile garanţii.1)
O altã clasificare a drepturilor şi libertãţilor este fãcutã în:
a)drepturi şi libertãţi care ocrotesc fiinţa umanã ca entitate bilogicã;
b)drepturi şi libertãţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea sau statul,
exercitate de regulã individual;
c)drepturi ale colectivitãţilor de persoane;
d)drepturi garanţii;
___________________________
1)
Ioan Muraru,op. cit. p. 190
e)îndatoriri fundamentale.
Libertãţile fundamentale pot fi individuale sau colective.
F. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertãţilor şi

îndatoririlor fundamentale ale cetãţenilor români
Principiile aşa cum am arãtat sunt reguli obligatorii general recunoscute, care şi-au
dovedit fiabilitatea de-a lungul timpului.
In cele ce urmeazã vom prezenta regulile fundamentale aplicabile tuturor drepturilor,
libertãţilor şi îndatoririlor prevãzute în Constituţia României.
1.Universalitatea drepturilor, libertãţilor şi îndatoririlor fundamentale (art. 15
al. 1 din Constituţie); universalitatea drepturilor şi libertãţiilor se referã atât la sfera propriu-zisã a
drepturilor cât şi la titularii acestora. Sub primul aspect ea exprimã vocaţia omului, a cetãţeanului
pe planul realitãţilor juridice interne fiecãrei ţãri, pentru toate drepturile şi libertãţile. Sub cel de
al doilea aspect universalitatea exprimã ideea cã toţi cetãţenii unui stat se pot bucura de aceste
drepturi şi libertãţi. Desigur, aceasta este o posibilitate juridicã, generalã şi abstractã, recunoscutã
de cãtre Constituţie fiecãrui cetãţean.
Universalitatea drepturilor şi libertãţilor implicã şi universalitatea
îndatoririlor. Este de altfel în firescul vieţii ca cetãţeanul sã aibã atât drepturi cât şi obligaţii faţã de
semenii sãi şi faţã de societate. Aceastã regulã este explicit formulatã şi în cele douã pacte
internaţionale privitoare la drepturile omului care aratã cã "individul are îndatoriri faţã de alţii şi
faţã de colectivitatea cãreia îi aparţine şi este ţinut de a depune eforturi în promovarea şi respectarea
drepturilor recunoscute în parte".
2. Neretroactivitatea legii
In art. 15 al. 2 din Constituţia României se prevede "legea dispune numai pentru
viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile", asigurând totodatã stabilitatea drepturilor legal
câştigate.
Ca urmare legea trebuie sã producã efecte (drepturi şi obligaţii) numai pentru faptele
şi actele sãvârşite dupã data intrãrii în vigoare a acesteia1) Ar fi absurd sã se pretindã unui om, în
general unui subiect de drept, sã rãspundã pentru o conduitã anteriorã intrãrii în vigoare a unei legi
conduitã contrarã reglementãrilor acestei legi.
Subiectul de drept nu putea sã prevadã ce şi cum va reglementa legiuitorul, iar
comportamentul sãu este normal şi firesc dacã se desfãşoarã în cadrul ordinii de drept în vigoare (la
data sãvârşirii faptei), al cãrui respect îl datoreazã, ci nu unei legi viitoare ale cãrei dispoziţii, nu le
putea cunoaşte.
177
Principiul neretroactivitãţii legii este expres formulat atât în Codul civil, art. 1, în
sensul cãruia "legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivã", ___________
1)
O lege intrã în vigoare la data publicãrii sau la o datã ulterioarã publicãrii, datã prevãzutã în legea
respectivã.
precum şi în Codul penal, în art. 11, în sensul cãruia "legea penalã nu se aplicã faptelor care, la data
când au fost sãvârşite, nu erau prevãzute ca infracţiuni".
De la acest principiu sunt doar douã excepţii când legea se aplicã şi retroactiv,
astfel:
a)când noua lege penalã este mai favorabilã atunci aceasta se aplicã retroactiv;
Spre exemplu, când legea nouã prevede o pedeapsã mai micã, pentru fapta respectivã.
b)în cazul legilor interpretative.
In ceea ce priveşte legea interpretativã, aceasta se aplicã retroactiv numai atunci când
nu aduce noi reglementãri, deoarece în cazul adãugãrii la lege principiul neretroactivitãţii se
respectã.
Principiul neretroactivitãţii legii asigurã:
-stabilitatea dreptului legal câştigat (care nu poate fi suprimat, printr-o nouã lege);
-previne abuzul de drept prin modificarea legilor, în cazul rotirii la putere;
-asigurã legitimitatea legii, recunoaşterea acesteia ca obligatorie şi justã; nu se
poate pretinde respectarea unei legi inexistente, respectiv pânã la intrarea în vigoare a acesteia.
In art. 5 pct. 2 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, cu privire la drepturile câştigate, recunoscute, se
dispune:"Nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la drepturile fundamentale ale
omului recunoscute sau în vigoare în orice stat parte la prezentul Pact, în aplicarea legii, a
convenţiilor, regulamentelor sau cutumelor, sub pretextul cã prezentul Pact nu recunoaşte
aceste drepturi sau le recunoaşte într-o mãsurã mai micã.".
Iar în pct. 1 al art. 5 mai sus citat se dispune:"Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu poate
fi interpretatã ca implicând pentru un stat, o grupare sau un individ vreun drept de a se deda la o
activitate sau de a sãvârşi un act urmãrind suprimarea drepturilor şi libertãţilor recunoscute
în prezentul Pact ori limitãri ale lor mai ample decât cele prevãzute în Pact.". Se observã respectarea
principiului dreptului câştigat potrivit legii, drept ce nu poate fi suprimat sau restrâns printr-o
altã lege, ulterioarã.
3. Egalitatea în drepturi a cetãţenilor

Potrivit art. 16 pct. 1 şi 2, precum şi art. 4 pct. 2 din Constituţie, cetãţenii români
fãrã deosebire de rasã, naţionalitate, origine etnicã, limbã, religie, sex, opinie sau apartenenţã
politicã, avere sau origine socialã, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevãzute în
Constituţie şi legi, pot participa în egalã mãsurã la viaţa politicã, economicã, socialã şi culturalã,
fãrã privilegii şi fãrã discriminãri şi sunt trataţi în mod egal atât de cãtre autoritãţile publice cât şi de
cãtre ceilalţi cetãţeni.
4. Funcţiile şi demnitãţile publice pot fi ocupat de persoanele

care au numai cetãţenie românã şi domiciliul în ţarã
Constituţia României stabileşte în art. 16 (3) cã funcţiile şi demnitãţile publice,
civile sau militare,pot fi ocupate de persoanele care au numai cetãţenie românã şi domiciliul în
ţarã
Observãm cã se utilieazã funcţii şi demnitãţi publice ca douã noţiuni distincte.
Funcţiile sunt folosite în sensul dreptului administrativ; Demnitatea publicã exprimã mai mult
178
decât o funcţie în sensul dreptului administrativ, fiind prin excelenţã o categorie a dreptului
constituţional în care dupã opinia prof. Ioan Muraru intrã: şeful de Stat, deputaţii, senatorii şi
miniştrii. Art. 16(3) din Constituţie se referã nu la orice funcţie ci numai la funcţiile publice care
presupun exerciţiul autoritãţii statale, pentru ocuparea cãrora este obligatorie depunerea
jurãmântului prevãzut de art. 50 din Constituţie.
Deci, pentru ocuparea unor funcţii şi demnitãţi publice sunt necesare urmãtoarele
condiţii cumulative:
-sã fie cetãţean român;
-sã aibã numai cetãţenia românã, nu dublã cetãţenie;
-sã aibã domiciliul în ţarã (locuinţã stabilã, de fapt şi de drept);
-exercitarea funcţiei şi demnitãţii publice sã se efectueze cu "fidelitate faţã de ţarã"
şi cu "bunã credinţã";
-sã depunã jurãmântul prevãzut de lege.
Toate aceste condiţii sunt garanţii ale ataşamentului faţã de ţarã, dar şi o
responsabilitate pe mãsurã. Astfel infracţiunea de trãdare prevãzutã de art. 155 din Codul penal, nu
poate fi reţinutã în sarcina unui cetãţean strãin şi nici a unei persoane fãrã cetãţenie care nu
domiciliazã în România1); aceeaşi situaţie este şi în cazul infracţiunii de trãdare prin ajutarea
inamicului prev. de art. 156 din Codul penal.
5. Protecţia cetãţenilor români în strãinãtate şi obligaţiile lor

Statutul de cetãţean român îi asigurã dreptul cetãţeanului de a solicita protecţie din
partea autoritãţilor române şi respectiv obligaţia constituţionalã a acestora de a le acorda protecţia
necesarã, atât în interior cât şi în exterior.
In acest sens, protecţia cetãţeanului român în strãinãtate presupune:
-dreptul de a solicita ambasadei şi consulatului de a interveni pe lângã organele în
drept din ţara respectivã, pentru asigurarea dreptului la apãrare,încetarea abuzurilor etc.
__________________________
1)
Potrivit art. 155 din Codul penal "Fapta cetãţeanului român sau a persoanei fãrã cetãţenie,
domiciliatã pe teritoriul statului român, de a intra în legãturã cu o putere sau cu o organizaţie
strãinã ori cu agenţi ai acestora în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea ori indivizibilitatea,
suveranitatea sau independenţa statului, prin acţiuni de provocare de rãzboi contra ţãrii sau de
înlesnire a ocupaţiei militare strãine, ori de subminare economicã sau politicã a statului ori de
aservire faţã de o putere strãinã, sau de ajutare a unei puteri strãine pentru desfãşurarea unei
activitãţi duşmãnoase împotriva siguranţei statului, se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţã sau cu
închisoare de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi."
-consultanţã în exercitarea drepturilor în strãinãtate;
-ambasada poate sã notifice,sã cearã explicaţii, sau sã protejeze atunci când în ţara
strãinã se încalcã drepturile cetãţeanului român;
-efectuarea unor acte juridice la ambasadã în interesul cetãţeanului român;
-asigurarea unei legãturi între cetãţeanul român şi autoritãţile din România, dar şi
autoritãţile din ţara strãinã;
-asistenţã judiciarã etc.
-cetãţeanul român aflat pe teritoriul ambasadei române nu poate fi extrãdat potrivit
Convenţiei internaţionale privind extrãdarea.
Autoritãţile române, în virtutea obligaţiilor lor, încheie acorduri, tratate cu
autoritãţile altor state privind protecţia cetãţenilor români în strãinãtate pe principiul reciprocitãţii.
179
In afara teritoriului român, cetãţenii români sunt datori sã-şi execute obligaţiile
constituţionale, afarã de cazul când acestea sunt incompatibile cu absenţa din ţarã.
6. Cetãţenii strãini şi apatrizi se bucurã în România

de protecţie juridicã
Potrivit art. 18 din Constituţie, "cetãţenii strãini şi apatrizi care locuiesc în România
se bucurã de protecţie generalã a persoanelor şi a averilor, garantatã de Constituţie şi de alte
legi..."
Observãm cã protecţia acestora este la nivel de garanţie constituţionalã, ceea ce
înseamnã cã de nici o lege nu poate fi înlãturatã ori diminuatã. Cu excepţia drepturilor politice (de a
alege şi de a fi ales şi de a ocupa funcţii şi demnitãţi publice) cetãţenii strãini şi apatrizii au aceleaşi
drepturi ca cetãţenii români, iar în plus dreptul de azil prevãzut de art. 18 al. 2 din Constituţie.
Este de netãgãduit cã strãinii şi apatrizii au drepturi dar şi obligaţiile corespunzãtoare
acestora, respectiv de a cunoaşte şi respecta Constituţia şi legile româneşti, atunci când se aflã în
România.
7. Cetãţenii români nu pot fi extrãdaţi sau expulzaţi

Potrivit art. 19 din Constituţie, cetãţeanul român nu poate fi extrãdat sau expulzat
din România, iar cetãţenii strãini şi apatrizi pot fi extrãdaţi sau expulzaţi numai pe baza unei
convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
Expulzarea sau extrãdarea se hotãrãsc de justiţie, deci în cadrul unui proces, pe
bazã de fapte prevãzute de lege şi bine probate. Orice expulzare sau extrãdare nehotãrâtã în mod
legal de justiţie este un abuz, o încãlcare a dreptului la liberã circulaţie, garantat de Constituţie şi
Convenţiile internaţionale.
Aşa cum am arãtat Constituţia valorificã o regulã de tradiţie, care rezultã din
documentele juridice internaţionale şi constituţiile altor ţãri şi anume cã cetãţenii proprii nu pot fi
nici extrãdaţi nici expulzaţi. Expulzarea sau extrãdarea propriului cetãţean ar fi o mãsurã contrarã
legãturii de cetãţenie care implicã obligaţia de protecţie pe care statul trebuie sã o asigure tuturor
cetãţenilor sãi. In literatura juridicã se menţioneazã un singur caz în care aceastã regulã universalã,
nu mai este aplicabilã respectiv între Statele Unite ale Americii şi Angliei, între care extrãdarea
propriilor cetãţeni este admisã, caz singular explicabil prin istoria şi legãturile sociale şi politice
deosebite dintre cele douã state.
Extrãdarea este instituţia juridicã ce permite unui stat de a cere altui stat pe
teritoriul cãruia s-a refugiat unul din cetãţenii sãi, urmãrit sau condamnat penal, sã i-l predea. Ea
asigurã ca autorii unor infracţiuni, mai ales a unor infracţiuni internaţionale grave, sã nu rãmânã
nepedepsiţi, ascunzându-se pe teritoriul altor state.
Nu se admite extrãdarea pentru raţiuni politice, sau atunci când persoana în cauzã ar
putea fi condamnatã la moarte ori ar exista riscul de a fi supusã torturii şi altor pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante.
Expulzarea este instituţia juridicã ce permite autoritãţilor publice dintr-un stat sã
oblige o persoanã (numai cetãţean strãin sau apatrid) sã pãrãseascã ţara, punând astfel capãt, în mod
silit, şederii acestei persoane pe teritoriul sãu. Codul nostru penal reglementeazã expulzarea
strãinilor în cadrul mãsurilor de siguranţã, adicã acele mãsuri care au ca scop înlãturarea unei stãri
de pericol şi preîntâmpinarea faptelor prevãzute de legea penalã şi care se iau faţã de persoanele
care au comis fapte prevãzute de legea penalã.
Executarea deciziei de expulzare sã nu fie inutilã, brutalã, rapidã sau vexatorie, iar
expulzatului sã i se lase dreptul de a alege statul spre teritoriul cãruia urmeazã sã fie expulzat, adicã
expulzarea sã se facã cu respectarea drepturilor inerente persoanei.
180
In mãsura în care aceste reguli sunt prevãzute în pacte, convenţii, protocoale la care
România a aderat, fac parte din dreptul intern şi sunt aplicabile în domeniul expulzãrii (art. 11 din
Constituţie).
Potrivit art. 7 din Declaraţia privind Drepturile Omului aparţinând persoanelor care
nu posedã naţionalitatea ţãrii în care locuiesc (O.N.U. 13 decembrie 1985) "un strãin care se gãseşte
legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate conform
legii, afarã dacã raţiuni imperioase de securitate naţionalã nu se opun, el trebuie sã aibã posibilitatea
de a valorifica motivele contrare expulzãrii sale şi de a cere examinarea cazului sãu de autoritatea
competentã sau de una sau mai multe persoane special desemnate de o anumitã autoritate, fiind
reprezentat în acest scop. Expulzarea individualã sau colectivã a strãinilor ce se gãsesc în aceastã
situaţie pentru motive de rasã, culoare, religie, culturã, de origine naţionalã sau etnicã este
interzisã".1)
_________
1)
I. Muraru, op. cit. pag. 203
8. Prioritatea reglementãrilor internaţionale

Prin art. 20 din Constituţia României se stabilesc reguli privind corelaţia dintre
dreptul intern şi dreptul internaţional.
O primã regulã este aceea cã, dispoziţiile privind drepturile şi libertãţile cetãţeneşti
se interpreteazã şi se aplicã în concordanţã cu prevederile tratatelor internaţionale la care
România este parte, aşa cum este Declaraţia Universalã a Dreptului Omului (1948).
Socotim cã aceastã regulã este valabilã numai în condiţiile în care aceastã
interpretare îl avantajeazã pe individ în drepturile şi libertãţile fundamentale. Or atunci când
dispoziţia din dreptul intern este mai favorabilã cetãţeanului, credem cã aceasta trebuie
aplicatã. Spre exemplu socotim cã dispoziţiile art. 19 pct. 3 din Constituţia României prin care se
prevede cã expulzarea sau extrãdarea se hotãrãşte de justiţie, sunt superioare dispoziţiilor art. 7 din
Declaraţia privind Drepturile Omului, din 13 decembrie 1985, care admite şi expulzarea pe cale
administrativã, situaţie când s-ar putea încãlca dreptul la libera circulaţie, consfinţit atât în
Constituţia României cât şi în Norme internaţionale.
Cea de a doua regulã acordã prioritate reglementãrilor internaţionale, atunci când
existã neconcordanţã între acestea şi legile interne, în domeniul drepturilor şi libertãţilor
cetãţenilor.
Aceastã dispoziţie credem cã trebuie interpretatã cã este o regulã de la care existã
excepţii, respectiv atunci când dispoziţiile din dreptul intern sunt superioare faţã de cele
internaţionale, în domeniul drepturilor şi libertãţilor cetãţeneşti, se aplicã cele române. De
asemenea, aceastã regulã permite accesul persoanei la Curtea Europeanã a Drepturilor Omului,
pentru apãrarea dreptului sãu, dupã parcurgerea în România a tuturor cãilor de atac.
In constituţiile unor ţãri problema neconcordanţei reglementãrilor interne şi
internaţionale are soluţii interesante. Astfel Constituţia Franţei, în art. 54 prevede cã "Dacã
Consiliul Constituţional, sesizat de cãtre Preşedintele Republicii, de cãtre Primul-ministru sau de
cãtre preşedintele unei sau alteia dintre adunãri a declarat cã un angajament internaţional cuprinde o
clauzã contrarã Constituţiei, autorizaţia de ratificare sau de aprobare nu poate interveni decât
dupã revizuirea Constituţiei." Iar Constituţia Spaniei prevede în art. 95 cã "Incheierea unui tratat
internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedatã de o revizuire a acesteia."
Deci raţionând per a contrario în aceste state pânã la modificarea Constituţiei, nu pot fi ratificate,
convenţii sau tratate contrare Constituţiei.
181
O a treia regulã o constituie aceea cã aplicarea dispoziţiilor convenţiilor şi tratatelor

la care România este parte, trebuie sã se facã în conformitate cu principiile generale ale dreptului şi
în mod deosebit cu principiul neretroactivitãţii legii.
Socotim cã invocarea aplicãrii dispoziţiilor Convenţiei Europene pentru Drepturile
Omului pentru acte şi fapte încheiate ori sãvârşite înainte de 1994, când România a aderat la aceastã
convenţie, este discutabilã,contrarã nu numai principiilor dreptului, ci şi dispoziţiilor Convenţiei.
Astfel, în art. 53 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, denumit "Apãrarea drepturilor
omului recunoscute." se prevede "Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretatã ca
limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertãţilor fundamentale care ar putea fi
recunoscute conform legilor oricãrei pãrţi contractante sau oricare alte Convenţii la care
aceasta este parte". Deci, cu atât mai mult nu ar putea fi atinse drepturile câştigate în temeiul unei
legi aplicându-se astfel principiul dreptului câştigat. Iar în art. 59 pct. 3 din Convenţia
susmenţionatã se dispune "Pentru orice semnãturã care va ratifica ulterior, Convenţia va intra în
vigoare din momentul depunerii instrumentelor de ratificare".
Aplicarea retroactivã a Convenţiei susmenţionate, ar fi contrarã art. 15 al. 2 din
Constituţia României cât şi art. 17 din Convenţie intitulat "Interzicerea abuzului de drept" în care se
dispune astfel "Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretatã ca implicând,
pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfãşura o activitate sau a îndeplini
un act ce urmãreşte distrugerea drepturilor sau a aduce limitãri mai simple acestor drepturi şi
libertãţi decât cele prezente în aceastã Convenţie.".
9. Accesul liber la justiţie

Soluţionarea conflictelor de cãtre o putere independentã şi imparţialã este o
garanţie a drepturilor şi libertãţilor, dacã fiecare persoanã are accesul liber la justiţie. Potrivit
acestui principiu oricine trebuie sã aibã acces liber la justiţie fie cã este cetãţean român, cetãţean
strãin sau apatrid, pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime.
Din art. 21 pct. 1 din Constituţie rezultã cã, legile şi Constituţia nu apãrã şi nu
garanteazã orice interese, ci numai acele interese care se întemeiazã pe drept, pe cutumã, în general
pe izvoarele de drept. Interesele nelegitime nu pot şi nu trebuie ocrotite, ele fiind contrare
principiului legalitãţii şi în general ale statului de drept. Aceasta nu înseamnã cã va fi respinsã
aprioric o acţiune motivându-se cã interesul este nelegitim. Folosind exprimarea interese legitime
textul constituţional nu pune o condiţie de admisibilitate a acţiunii în justiţie, ci obligã justiţia sã
ocroteascã numai interesele legitime, deci sã judece şi dacã interesele sunt legitime sã le
ocroteascã. Atunci când interesele revendicate nu sunt legitime, instanţa constatând aceasta va
refuza motivat apãrarea acestora. Posibilitatea sesizãrii justiţiei pentru apãrarea drepturilor,
libertãţilor şi a intereselor legitime se poate realiza fie pe calea acţiunii directe, fie prin orice altã
cale proceduralã, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.
De menţionat cã accesul liber la justiţie fiind garantat de Constituţie nu poate fi
îngrãdit de nici o lege. Limitarea procedurilor contencioase, în domeniul contravenţional
numai în faţa autoritãţii administrative printr-o lege, este neconstituţionalã. (De
exemplu:Constatarea proceselor verbale de contravenţie numai la Ministerul de Finanţe, nu
şi la justiţie.)
Potrivit legii române, orice persoanã pentru apãrarea interesului sãu legitim se poate
adresa justiţiei în trei grade de jurisdicţie, adicã, la trei instanţe,pe ierarhia acestora (judecata în
fond, judecata în apel şi judecata în recurs). In afara de acestea justiţiabilul mai poate folosi şi alte
cãi judiciare interne pentru apãrarea dreptului sãu (contestaţia în anulare, revizuirea recursului în
anulare etc.) cât şi la Curtea Europeanã a Drepturilor Omului.
182
10. Prezumţia de nevinovãţie

Potrivit art. 23 pct. 8 din Constituţia României "pânã la rãmânerea definitivã a
hotãrârii judecãtoreşti de condamnare, persoana este consideratã nevinovatã".
Conform art. 6 pct. 2 din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului "orice persoanã
acuzatã de o infracţiune este prezumatã nevinovatã pânã ce vinovãţia sa va fi legal stabilitã".
Ca urmare prezumţia de nevinovãţie presupune:
-o persoanã poate fi acuzatã numai în limitele legii, pe bazã de probe şi indicii de
vinovãţie, şi numai de organele abilitate; orice acuzaţie în afara acestor limite, intrã sub incidenţa
Codului penal, care prevede infracţiuni în acest sens cum sunt: arestarea nelegalã şi cercetarea
abuzivã, denunţarea calomnioasã, represiunea nedreaptã, calomnia etc;
-persoana nu este obligatã sã-şi probeze nevinovãţia, fiind prezumatã ca
nevinovatã pânã în momentul rãmânerii definitive a hotãrârii de condamnare;
-o persoanã necondamnatã judecãtoreşte definitiv, trebuie tratatã cu respectarea
tuturor drepturilor ce i se cuvin unei persoane nevinovate;
-sarcina administrãrii probelor de vinovãţie o are în principal organele abilitate
ale statului, care trebuie sã o realizeze cu respectarea procedurilor legale; încãlcarea acestei
dispoziţii poate constitui infracţiunile de: denunţare calomnioasã, mãrturie mincinoasã, abuz în
serviciu etc .
11. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului

dreptului sau al unor libertãţi
Potrivit Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetãţeanului (Franţa, 1789) art. 4
"Libertatea constã în a putea face tot ce nu dãuneazã altuia. De asemenea, exerciţiul drepturilor
naturale ale fiecãrui om nu are alte limite decât cele care asigurã celorlalţi membrii ai societãţii sã
se bucure de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de lege".
In art. 17 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului intitulat "Interzicerea
abuzului de drept" se aratã cã "Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretatã ca
implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfãşura o activitate sau
a îndeplini un act ce urmãreşte distrugerea drepturilor sau a libertãţilor recunoscute de
prezenta Convenţie sau a aduce limitãri mai ample acestor drepturi şi libertãţi decât cele prevãzute
de aceastã Convenţie". Din examinarea acestor prevederi rezultã cã limitãrile şi restricţiile sunt
posibile dacã: sunt expres prevãzute de lege; sunt necesare într-o societate democraticã pentru a
proteja securitatea naţionalã, ordinea publicã, sãnãtatea sau morala publicã, drepturile şi libertãţile
celorlalţi; restrângerea trebuie sã fie proporţionalã cu cauza care a determinat-o.
Art. 49 din Constituţia României permite restrângerea exercitãrii unor drepturi în
urmãtoarele condiţii cumulative.
-restrângerea trebuie sã se facã numai prin lege; astfel sunt excluse alte acte
normative (hotãrâri de Guvern, ordine ale miniştrilor etc.);
-restrângerea sã se facã numai dacã se impune (adicã nu se poate altfel);
-restrângerea sã se facã numai în anumite cazuri strict precizate de Constituţie:
apãrarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a
libertãţiilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitãţi
naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav;
-restrângerea trebuie sã fie proporţionalã cu situaţia care a determinat-o şi nu poate
atinge existenţa dreptului sau a libertãţii.
De asemenea, în art. 18 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, denumit
"Limitarea folosirii restrângerilor drepturilor" se prevede: "Restrângerile care, în termenii
183
prezentei Convenţii sunt aduse respectivelor drepturi ori libertãţi nu pot fi aplicate decât în scopul
pentru care ele au fost prevãzute". Este de observat cã în art. 49 al Constituţiei este reglementatã
numai restrângerea exerciţiului unui drept, fiind interzise prin normã cu putere constituţionalã
orice activitate care ar înlãtura dreptul sau libertatea respectivã, adicã …. "atingere a existenţei
dreptului sau a libertãţii". Iar în art. 30 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului se prevede
"Nici o prevedere a prezentei Declaraţii nu poate fi interpretatã ca implicând unui stat, unui grup
sau unei persoane dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a sãvârşi vreun act care sã
conducã la desfiinţarea drepturilor şi libertãţilor enunţate în prezenta Declaraţie.".
In acelaşi sens referitor la "drepturile recunoscute sau în vigoare" se dispune şi în art.
5 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice respectiv cã "nu se poate
admite nici o restricţie sau derogare de la acestea".

a) Principiul neretroactivitãţii legii şi implicaţiile acestuia.
b) Principiul prezumţiei de nevinovãţie.
c) Comentaţi art. 4 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetãţeanului: "Libertate
constã în a putea face tot ceea ce nu vatãmã altuia; astfel exerciţiul drepturilor naturale ale fiecãrui
om nu are limite decât acelea care asigurã celorlalţi membri ai societãţii folosinţa aceloraşi drepturi.
Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege."
Comparaţi textul citat cu art. 54 din Constituţia României.
d)Comparaţi art. 30 şi art. 49 din Constituţia României cu art. 10 pct. 2 din
Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului în care se aratã: "Exercitarea acestor libertãţi (libertatea
de exprimare) ce comportã îndatoriri şi responsabilitãţi, poate fi supusã unor formalitãţi, condiţii,
restrângeri sau sancţiuni prevãzute de lege, care constituie mãsuri necesare, într-o societate
democraticã, pentru securitatea naţionalã, integritatea teritorialã sau siguranţa publicã, apãrarea
ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sãnãtãţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a
drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta
autoritatea şi imparţialitatea puterii judecãtoreşti."
e)Comparaţi art. 25 din Constituţie (libera circulaţie) cu art. 2 din Protocolul nr. 4 la
Convenţia pentru Apãrarea Drepturilor Omului şi a Libertãţilor fundamentale " 1)Oricine se gãseşte
în mod legal pe teritoriul unui alt stat are dreptul sã circule în mod liber şi sã-şi aleagã în mod liber
reşedinţa sa. 2)Orice persoanã este liberã sã pãrãseascã orice ţarã, inclusiv pe a sa. 3)Exercitarea
acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevãzute de lege,
constituie mãsuri necesare într-o societate democraticã, pentru securitatea naţionalã, siguranţa
publicã, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sãnãtãţii sau a moralei, ori
pentru protejarea drepturilor şi libertãţilor altora. 4)Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de
asemenea, în anumite zone determinate, sã facã obiectul unor restrângeri care, prevãzute de lege,
sunt justificate de interesul public într-o societate democraticã."
BIBLIOGRAFIE
1.Principalele instrumente internaţionale privind Drepturile Omului la care România este parte,
Vol. II, I.R.D.O. Bucureşti, 1999, p. 49-56; 69-71
2.Cristian Ionescu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Editura Lumina
Lex, Bucureşti-1997, p. 172-184
3.Ion Deleanu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol. I,Editura
Europa Nova-1996, Bucureşti, p.126-193
4.Tudor Draganu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Universitatea
184
Ecologicã "Dimitrie Cantemir", Târgu Mureş,1993; p.72-82.

5.Ioan Muraru -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami,
Bucureşti-1997, p. 172-206
6.Victor Duculescu -Drept Constituţional Comparat, Vol. I, Editura Lumina Lex
Bucureşti-1999
185
CAPITOLUL IX
DREPTURI SI LIBERTATI CARE CARACTERIZEAZA

FIINTA UMANA CA ENTITATE BIOLOGICA
1. Dreptul la viaţã
Dreptul la viaţã este înscris, printre drepturile esenţiale ale fiinţei umane, în
Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, declaraţie preluatã în Constituţiile celor mai multe state
(art. 3 în Constituţia României).
Dreptul la viaţã este cel mai natural drept al omului. In Convenţia Europeanã a
Drepturilor Omului1) se dispune: "Dreptul la viaţã al oricãrei persoane este protejat prin lege.
Moartea nu poate fi cauzatã cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale
pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionatã cu aceastã pedeapsã prin
lege. Moartea nu este consideratã ca fiind cauzatã prin încãlcarea acestui articol în cazurile în care
aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesarã la forţã:
a)pentru a asigura apãrarea oricãrei persoane împotriva violenţei ilegale;
b)pentru a efectua o arestare legalã sau pentru a împiedica evadarea unei persoane
legal deţinute;
c)pentru a reprima, conform legii, tulburãri violente sau o insurecţie."
Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte în art. 6 pct. 1 cã "Dreptul la
viaţã este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat
de viaţa sa în mod arbitrar."
Potrivit Constituţiei Italiene art. 15 "Toţi au dreptul la viaţã şi la integritate fizicã şi
moralã, astfel cã, nimeni nu poate fi supus torturii, pedepselor sau vreunui tratament inuman sau
degradant.
Pedeapsa cu moartea este abolitã, cu excepţia dispoziţiilor cuprinse în legile penale
militare în timp de rãzboi."
Unele Constituţii ale statelor nu consacrã în mod expres dreptul la viaţã, ci
numeroase alte drepturi cu obligaţii corelative ale statului prin care este garantat dreptul la viaţã.
Astfel, corelativ dreptului la viaţã, statului îi revin obligaţii esenţiale ca: asigurarea
condiţiilor minime de existenţã pentru ca cetãţenii sã aibã o viaţã decentã; protecţia mediului în care
trãieşte omul; asigurarea mijloacelor necesare pentru ocrotirea sãnãtãţii lui; prevenirea şi
combaterea infracţiunilor contra vieţii, incriminarea omorului, genocidului, a avortului ilegal,
interzicerea euthanasiei, suprimarea pedepsei cu moartea etc.
______________
1)
C.E.D.O. face parte din dreptul intern, fiind ratificatã de Parlamentul României prin Legea nr. 30
din 18 mai 1994.
Ca urmare, dreptul la viaţã poate fi privit în douã accepţiuni: într-o accepţiune
restrânsã, dreptul la viaţã priveşte viaţa persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o accepţiune
largã viaţa persoanei este privitã ca un univers de fenomene, fapte, cerinţe şi dorinţi ce se adaugã,
permit şi îmbogãţesc existenţa fizicã1). In aceastã ultimã accepţiune largã, dreptul la viaţã este
asigurat prin intregul sistem constituţional.
Constituţia României reglementeazã dreptul la viaţã în ambele sensuri. Astfel în
art. 22 se prevede cã dreptul la viaţã este garantat, iar pedeapsa cu moartea este interzisã.
Concomitent sunt reglementate alte drepturi conexe dreptului la viaţã, cum sunt: dreptul la
integritate fizicã şi psihicã, libertatea individualã, dreptul la viaţa intimã, familialã şi privatã, dreptul
la ocrotirea sãnãtãţii, interzicerea muncii forţate , dreptul la un nivel de trai decent etc.
186
Totodatã Constituţia României reglementeazã obligaţii ale Statului corelative

dreptului la viaţã cum sunt obligaţiile statutului ce decurg din garantarea dreptului la viaţã, astfel:
-prevenirea şi combaterea infracţiunilor şi altor fapte periculoase pentru viaţa
persoanei şi viaţa publicã (omorul, tentativa de omor, lovituri cauzatoare de moate, uciderea din
culpã, genocidul etc.);
-asigurarea mãsurilor de dezvoltare economicã şi de protecţie socialã necesare unui
trai decent (locuri de muncã, salarii, pensii, ajutoare, asigurãri etc.);
-protecţia copiilor, tinerilor, a familiei şi a persoanelor handicapate;
-protecţia proprietãţii private şi publice;
-ocrotirea sãnãtãţii;
-ocrotirea vieţii intime, familiale şi private;
-interzicerea pedepsei cu moartea;
-interzicerea muncii forţate.
Interzicerea pedepsei cu moartea de cãtre Constituţia României exprimã tendinţa
dominantã în lume, prezentã în documentele juridice, politice şi sociologice, de înlãturare a acestei
sancţiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încãlcare a drepturilor naturale ale omului, dar este
prin natura sa o cruzime, ce foarte rar s-a dovedit dreaptã şi niciodatã eficientã, susţin unii autori.
Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind cã de foarte multe ori a fost efectul unor
grave erori judiciare şi cã nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit.2)
Modul de reglementare în art. 22 pct. 3 din Constituţia României, prin care se
interzice pedeapsa cu moartea nu admite nici o excepţie, cum ar fi cea pe timp de rãzboi. In
Constituţia Italiei, pedeapsa cu moartea este interzisã, "cu excepţia cazurilor prevãzute de legile
militare pe timp de rãzboi."
De asemenea, spre deosebire de Constituţia României, Protocolul nr. 6 al
Constituţiei Europene a Drepturilor Omului prevede în art. 2, o excepţie de la abolirea
__________________________
1)
Ioan Muraru, op. cit., p. 208
2)
pedepsei cu moartea şi anume "pedeapsa cu moartea în timp de rãzboi". Interzicerea pedepsei cu
moartea, cu menţinerea excepţiei pe timpul rãzboiului se regãseşte şi în Constituţia Spaniei (art. 15).
Este adevãrat cã nimeni nu doreşte rãzboiul, dar orice stat care se respectã este îndreptãţit sã ia în
calcul şi un astfel de risc, şi sã-şi creeze o legislaţie raţionalã, legislaţie care sã serveascã interesele
naţiunii. Un rãzboi poate interveni prin surprindere, ceea ce exclude timpul necesar pentru
modificarea Constituţiei astfel încât sã prevadã posibilitatea introducerii pedepsei cu moartea în caz
de rãzboi. Unei astfel de excepţii socotim cã trebuie sã i se gãseascã locul şi în Constituţia României
din moment ce în art. 92 pct. 3 şi art. 93 al acesteia se vorbeşte de "agresiunea armatã îndreptatã
împotriva ţãrii şi respectiv, starea de asediu şi starea de urgenţã", ca ipoteze prevãzute în Constituţie
a fi reglementate în scop preventiv.
In constituţiile a 18 state din cadrul Statelor Unite ale Americii, pedeapsa cu moartea
este admisã atât pe timp de pace cât şi pe timp de rãzboi, motivându-se cã încã nu sunt condiţiile
necesare pentru interzicerea acesteia.
O problemã interesantã o ridicã art. 2 pct. 2 din Convenţia Europeanã a Drepturilor
Omului, la care România a aderat în anul 1994 prin Legea nr. 30. Astfel, se pune întrebarea dacã
art. 20 pct. 3 din Constituţia României, care interzice pedeapsa cu moartea, nu este incompatibil cu
art. 2 pct. 2 din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului care admite moartea rezultatã dintr-o
recurgere absolut necesarã la forţã: a)pentru a asigura apãrarea oricãrei persoane împotriva
violenţei ilegale; b)pentru a efectua o arestare legalã sau pentru a împiedica evadarea unei persoane
legal deţinutã; şi c)pentru a reprima, conform legii, tulburãri violente sau o insurecţie.
187
Socotim cã aceste prevederi nu contravin art. 20 pct. 3 din Constituţie, deoarece

situaţiile reglementate de aceasta nu are nici o legãturã cu interzicerea pedepsei cu moartea. In
astfel de cazuri, moartea survine nu ca urmare a unor pedepse, ci în cazul unor acţiuni
legitime fãrã alternativã.
Pe de altã parte, potrivit art. 11 pct. 2 din Constituţia României, Convenţia
Europeanã a Drepturilor Omului face parte din dreptul intern al României în baza Legii nr. 30/1994.
Iar conform art. 20 pct. 2 din Constituţia României dacã existã neconcordanţã între pactele şi
tratativele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementãrile internaţionale.
Prin reglementãrile din art. 2 pct. 2 din Convenţia Europeanã se apãrã de fapt
drepturile şi libertãţile omului în condiţii speciale, astfel:
a)In Codul penal este reglementatã legitima apãrare, caz în care moartea cauzatã
agresorului, în limitele legii, nu este sancţionatã. In acest sens, este în stare de legitimã apãrare acela
care sãvârşeşte fapta pentru a înlãtura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva
sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc, şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile
celui atacat ori interesul obştesc. Este de asemenea în legitimã apãrare şi acela care din cauza
tulburãrii sau temerii a depãşit limitele unei apãrãri proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurãrile în care s-a produs atacul. Aceste dispoziţii ale Codului penal coroborate cu cele ale
art. 2 pct. 2 lit. a din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului, definesc cazul când cauzarea
morţii unei persoane nu se sancţioneazã dacã se sãvârşeşte în condiţiile cumulative:
-ale legitimei apãrãri şi
-pentru apãrarea oricãrei persoane împotriva violenţei ilegale.
Este de observat cã, chiar dacã sunt îndeplinite condiţiile legitimei apãrãri, cauzarea
morţii agresorului nu este scuzabilã atunci când agresorul pune în pericol orice altã valoare din
cele prevãzute de art. 44 al. 2 din Codul penal, cu excepţia vieţii, integritãţii fizice şi psihice a
persoanei.
In astfel de situaţii se apreciazã cã viaţa agresorului este mai importantã decât
valorile apãrate şi nu se admite suprimarea vieţii persoanei pentru apãrarea unui bun mobil sau
imobil.
b)In scopul efectuãrii unei arestãri legale sau pentru a împiedica evadarea unei
persoane legal deţinute atunci când în mod absolut necesar s-a recurs la forţã, moartea cauzatã nu
este imputabilã. Aceastã prevedere a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului trebuie coroboratã
cu dispoziţiile Legii nr. 17/1996 care reglementeazã folsoirea uzului de armã în astfel de situaţii.
Cazurile de folosire a armamentului1) în astfel de condiţii sunt strict prevãzute de
lege, numai dacã este absolut necesar, dacã nu existã alte mijloace legale, în condiţiile legitimei
apãrãri şi a somaţiilor prevãzute de lege, dacã existã un mandat legal de arestare şi o stare
legalã de deţinere.
c)Potrivit art. 2 pct. 2 lit. c din Convenţie, moartea nu este imputabilã dacã aceasta ar
rezulta dintr-o recurgere absolut necesarã la forţã, pentru a reprima, conform legii, tulburãri
violente sau o insurecţie.
Astfel potrivit art. 47 lit. h din Legea nr. 17/1996, uzul de armã se poate face pentru
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor militare, împotriva grupurilor de persoane sau a
persoanelor izolate care încearcã sã pãtrundã fãrã drept în sediile sau în perimetrele autoritãţilor şi
instituţiilor publice.
Potrivit art. 51 din legea nr. 17/1996, "uzul de armã în condiţiile şi situaţiile
prevãzute în prezentul capitol, se face în aşa fel încât sã ducã la imobilizarea (nu neutralizarea s.n.)
celor împotriva cãrora se foloseşte arma, trãgându-se, pe cât posibil, la picioare pentru a evita
cauzarea morţii acestora. Dacã uzul de armã şi-a atins scopul prevãzut în aliniatul 1, se înceteazã
188
recurgerea la un asemenea mijloc." Din aceste ultime dispoziţii rezultã cã dacã agentul autoritãţii
publice a vizat zone vitale, ale persoanei (cap, inimã etc.), atunci se pune problema folosirii ilegale
a armamentului, fapta sa ne mai încadrându-se în condiţiile Legii române nr. 17/1996 şi evident a
Constituţiei. Iar în cazul în care deşi agentul a respectat condiţiile legii, moartea a intervenit ca
urmare a faptului cã, persoana vizatã în mod imprevizibil şi-a expus zonele vitale pe direcţia de
tragere, moartea acesteia nu îi este imputabilã.
_________________________
1)
Este vorba numai de persoanele autorizate sã deţinã şi sã foloseascã armamentul pentru apãrare.
Din acest punct de vedere faţã de prevederile C.E.D.O. reglementarea din Legea nr.
17/1996 este mai precisã şi în favoarea drepturilor omului, respectiv celui care încãlcând legea, este
supus riscului morţii, aşa cum sunt şi prevederile Legii nr. 60/1991 privind organizarea şi
desfãşurarea adunãrilor publice.
2. Dreptul la integritate fizicã şi psihicã

Dreptul la integritate fizicã şi psihicã a fost inspirat de asemenea de Declaraţia
Universalã, care în art. 5 proclamã cã "nimeni nu va fi supus la torturã, nici la pedepse sau
tratamente crude inumane sau degradante". In acelaşi sens a fost formulat art. 7 din Pactul
internaţional relativ la drepturile civile şi politice. Art. 3 al Convenţiei Europene reia, în esenţã, art.
5 din Declaraţia Universalã, mai puţin termenul "tratamente crude", spunând cã "nimeni nu poate fi
supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumne sau degradante". El nu a preluat însã aliniatul
2 de la art. 7 al Pactului unde se spune: "In special, este interzis ca o persoanã sã fie supusã, fãrã
consimţãmântul sãu, unei experienţe medicale sau ştiinţifice."
Dreptul la integritatea fizicã este clar definit prin chiar formularea constituţionalã.
Strânsa sa legãturã cu dreptul la viaţã a determinat reglementarea în acelaşi articol. Respectul
integritãţii fizice este garantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia autoritãţilor
publice de a o asigura.
Orice atingere adusã integritãţii fizice a persoanei va trebui sancţionatã de cãtre lege;
iar dacã "atingerea" se impune, totuşi, din considerente de ordin social, ea se poate face numai pe
baza legii emisã potrivit condiţiilor art. 49 din Constituţie (de exemplu: vaccinarea pentru
combaterea unei epidemii, recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicaţiei alcoolice, efectuarea
unei operaţii chirurgicale cu acordul pacientului etc.). In spiritul Constituţiei pentru protecţia
integritãţii fizice legiuitorul a incriminat ca infracţiuni şi sancţionat faptele contra vieţii, integritãţii
corporale şi sãnãţii, a înfiinţat organele împuternicite cu prevenirea, constatarea şi sancţionarea
acestora, precum şi procedurile de urmat. (art. 174 - 185 din Codul penal şi articolele
corespunzãtoare din Codul de procedurã penalã sunt dispoziţii legale elaborate în acest sens.)
Dreptul la integritatea psihicã este ocrotit şi considerat de valoare constituţionalã,
omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de elemente în care fizicul şi psihicul nu
pot fi despãrţite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integritãţi este contrarã drepturilor omului.
Respectul vieţii, a integritãţii fizice şi psihice implicã în mod firesc interzicerea
torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, ceea ce face în mod expres art. 22
pct. 2 din Constituţie. Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente este o încãlcare a
demnitãţii şi personalitãţii omului, conţinând obiceiuri primitive care trebuie repudiate şi reprimate
de cãtre lege.
Potrivit Convenţiei contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori
degradante, tortura este un act prin care se produce o durere sau o suferinţã ascuţitã, fizicã sau
mentalã, intenţionat unei persoane cu scopul de a obţine de la ea sau de la o terţã persoanã
informaţii sau mãrturisiri, de a pedepsi un act pe care ea sau o terţã persoanã l-a comis sau se
189
presupune de a o fi comis, de a întimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sau
face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv fondat pe o formã de
discriminare indiferent care este, dacã o asemenea durere sau asemenea suferinţã sunt produse de
un agent al autoritãţii publice sau orice altã persoanã având o împuternicire oficialã sau la
instigarea sa ori cu consimţãmântul sãu expres sau tacit.
De asemenea, Convenţia cuprinde angajamentul statelor de a lua mãsuri
legislative, administrative, judiciare şi orice alte mãsuri eficiente pentru a împiedica comiterea de
acte de torturã, aplicarea de pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, pe
teritoriul ce se aflã sub jurisdicţia lor.
Din punct de vedere penal, tortura este incriminatã şi sancţionatã în art. 2671 din
Codul penal român, cu pedeapsa închisorii de la 2 la 25 de ani sau detenţia pe viaţã.
De observat cã, în art. 2671 aliniatul 5 din Codul penal se spune "Nici o împrejurare
excepţionalã, oricare ar fi ea, fie cã este vorba de starea de rãzboi sau de ameninţãri cu rãzboiul,
de instabilitate politicã internã sau de orice altã stare de excepţie, nu poate fi invocatã pentru a
justifica tortura; de asemenea nu poate fi invocat nici ordinul superiorului sau al unei autoritãţi
publice".
Garantarea dreptului la integritatea fizicã şi psihicã se face nu numai faţã de
autoritãţile publice şi agenţii acestora prin art. 2671 din Codul penal dar şi faţã de orice altã
persoanã, prin incriminarea infracţiunilor contra vieţii, integritãţii corporale şi sãnãtãţii. (art. 180-
184 din Codul penal român).
3. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private

Convenţiile internaţionale şi Constituţia României impun autoritãţilor publice
obligaţia de a ocroti viaţa intimã, familialã şi privatã, precum şi oricãrei persoane, de a respecta
dreptul la viaţa intimã, familialã şi privatã.
Atingerile aduse vieţii intime, familiale şi private pot sã se înfãţişeze nu numai ca
violãrii ale spaţiului în care se desfãşoarã activitatea persoanei, dar şi ca încãlcãri ale domeniului
rezervat gândurilor, manifestãrilor intime prin violarea secretului corespondenţei, a
comunicãrilor, a convorbirilor (prin interceptarea) ori ca imixtiuni abuzive în viaţa intimã a
persoanei prin captarea de la distanţã de imagini, sunete legate de viaţa personalã a celui vizat, sau
prin înregistrarea de la distanţã a convorbirilor purtate, a destãinuirilor fãcute, ori prin obţinerea
de fotografii în locuri private, sau cu privire la fapte private, care ar putea dezvãlui manifestãri
intime ale persoanei.
Constituţia României în art. 26, foloseşte terminologia "viaţa intimã, familialã şi
privatã", fãrã a le defini. Din moment ce le-a folosit constituantul înseamnã cã le-a dat semnificaţii
diferite, astfel încât reglementarea sã fie precisã şi completã sub acest aspect.
In art. 18 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se prevede: "1.Orice
persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sãu şi a
corespondenţei sale. 2.Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept
decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege, şi dacã constituie o mãsurã care într-o
societate democraticã, este necesarã pentru securitatea naţionalã, siguranţa publicã, bunãstarea
economicã a ţãrii, apãrarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sãnãtãţii şi a moralei, ori
protejarea drepturilor şi libertãţilor altora."
Observãm cã în aceastã Convenţie nu se vorbeşte de dreptul la viaţa intimã, lãsând sã
se înţeleagã cã acesta este inclus în dreptul la viaţa privatã şi familialã.
Socotim cã reglementarea din Constituţia României este mai reuşitã având în vedere
problemele ridicate de evoluţia dreptului, în general şi a dreptului la viaţa intimã, familialã şi
privatã, în special.
190
In noul Cod penal francez la art. 226-1 se vorbeşte de "intimitatea vieţii private"
atunci când defineşte ca infracţiuni pentru care prevede sancţiuni penale, fapte prin care se aduce
atingere intimitãţii vieţii private, cum sunt înregistrarea, transmiterea, vizualã sau fonicã de imagini
sau sunete, fotografii etc. din intimitatea vieţii private a altuia.1)
In doctrina italianã s-au depus, de asemenea, eforturi pentru a se clarifica conceptul
de intimitate (riservatezza) introdus pentru prima datã, prin Legea nr. 98 din 09 aprilie 1974.2)
Dupã primele comentarii ale legii mai sus citate, s-a desprins concluzia cã prin
intimitate, legiuitorul italian a urmãrit sã ocroteascã interesul individului de a cuprinde în sfera
vieţii sale private acele manifestãri care nu ar dori sã ajungã la cunoştinţa altor persoane (Bricola,
Palazzo) sau ocrotesc interesul individului de a pãstra pentru el în mod exclusiv, orice informaţie
asupra propriilor acţiuni (Mantovani).
Potrivit legii penale italiene (art. 165 bis) este incriminatã fapta aceluia care prin
instrumente de captare vizualã sau sonorã îşi procurã ilicit informaţii sau imagini ţinând de viaţa
privatã care se desfãşoarã în domiciliul unei persoane sau în alte locuri aparţinând acelui care are
dreptul de a interzice aceasta. In Codul penal spaniol (art. 197) se incrimineazã fapta aceluia care
pentru a descoperi secretele unei persoane atinge intimitatea acesteia şi îşi însuşeşte fãrã
consimţãmânt, scrisori, înscrisuri, mesaje sau orice alte documente sau bunuri. Codul penal
american ocroteşte dreptul persoanei la
___________________________
1)
Ives MAYAUD. Noul Cod Penal. Dalloz-1992.Paris, pag. 1852
2)
L.Delphino, Dirito penale, parte speciale, IX. Edizione, Napoli, 1996, p. 785
intimitate incriminând pãtrunderea ilicitã în locuri private, cu intenţia de a asculta sau supraveghea
o persoanã, instalarea de dispozitive de ascultare, fotografiere etc, inclusiv de la distanţã.1)
Constituţia Spaniei în art. 18 pct. 1 prevede: "Este garantat dreptul la onoare,
intimitate personalã şi familialã şi la propria imagine." Observãm cã se vorbeşte de intimitate
personalã, distinct de intimitate familialã. Tot în acest articol la pct. 4 se aratã "Prin lege se va limita
folosirea informaticii pentru a garanta onoarea şi intimitatea personalã şi familialã a cetãţenilor şi
exerciţiul deplin al drepturilor acestora."
Aşa cum am arãtat, reglementarea datã de Constituţia României în acest domeniu
este mai precisã şi completã. Astfel putem vorbi de un drept la viaţa intimã, un drept la viaţa
familialã şi un drept la viaţa privatã. Aceste drepturi trebuie sã-şi gãseascã în lege reglementãri
specifice diferite.
Dupã prof. I. Deleanu "viaţa intimã" semnificã dreptul individului de a trãi aşa cum
înţelege respectând însã şi drepturile altora.2) In încercarea de a delimita oarecum dreptul la viaţa
intimã de dreptul la viaţa familialã şi dreptul la viaţã privatã vom pleca de la definiţia datã într-un
dicţionar francez a adjectivului intim respectiv "interior şi profund" care constituie esenţa unui
lucru; care leagã sau este legat de un sentiment profund. 3) Dreptul la viaţa intimã este o
posibilitate care conţine prerogativele, manifestãri legate de singurãtatea persoanei şi de persoanele
sau lucrurile admise în intimitatea sa, prin acte, expresii, fapte, gesturi etc., nedestinate publicitãţii.
Astfel în intimitate orice persoanã inclusiv funcţionarul public îşi poate exprima orice gând, opinie
şi chiar injuria, fãrã ca fapta sau actul sãu sã atragã o rãspundere juridicã; deci, fapta sau actul
sãvârşit în intimitate, de regulã nu lezeazã interesul public sau al altei persoane, şi ca atare nu sunt
incriminate, ceea ce exclude imixtiunea în intimitatea persoanei. Viaţa intimã nu poate fi cenzuratã,
de aceea cele afirmate în intimitate nu pot atrage rãspunderea pentru infracţiunea de calomnie sau
mãrturie mincinoasã. Viaţa intimã conţine acte şi fapte care exced vieţi de familie. Viaţa initimã
ţine în primul rând de persoanã, şi astfel se face o distincţie între intimitatea personalã şi
intimitatea familiei, care se desfãşoarã dupã alte reguli. Dreptul la viaţa intimã nu cunoaşte alte
191
limite decât cele care sunt necesare altor membri ai societãţii pentru a se bucura de aceleaşi
drepturi.
Prin viaţa familialã înţelegem tot ce este privitor la familie, destinat familiei,
aparţinãtor familiei.
La nivel de familie şi viaţa acesteia, existã un grad de intimitate, care trebuie
respectat de toţi şi ocrotit de stat. Aceasta presupune drepturi ale membrilor familiei atât în
interiorul acesteia cât şi în exterior, corelativ cu obligaţiile membrilor familiei, ale oricãrei persoane
cât şi ale autoritãţilor statului. Dreptul la viaţa familialã presupune
___________________________
1)
American Law Institute.Model Penal Code. Philadelphia.P.A.1985, p.195
2)
Ion Deleanu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Tratat Vol. II. Editura "Europa Nova",
Bucureşti, 1996, p. 138
3)
Dictionaire du francais. Imprime en France. Imprimerie Herissey Evreux. 1995. p.598
respect şi ocrotire a intimitãţii conjugale, secretul de familie şi alte drepturi prevãzute în Codul
familiei, ocrotite de Stat.
Dreptul la viaţa privatã, în sens restrâns este un drept complex, care cuprinde tot
ce nu aparţine dreptului public, dreptului la viaţa intimã şi dreptului la viaţa
familialã. Viaţa privatã include dreptul la identitate - dreptul de a nu se dezvãlui, fãrã
consimţãmântul expres al presoanei, numele adevãrat, adresa, vârsta, situaţia familialã, modul de
întrebuinţare a timpului liber, a elementelor patrimoniului sãu, obiceiuri cotidiene etc.1) Secretul
contractelor civile, comerciale, din domeniul privat2), ţine de dreptul la viaţa privatã.3)
Dreptul la viaţa intimã, dreptul la viaţa familialã şi dreptul la viaţa privatã în sens
restrâns sunt ocrotite prin instituirea în norme juridice diferite, ca abateri disciplinare,
contravenţii şi infracţiuni, a actelor şi faptelor cauzatoare de pagube, reglementarea şi
prevederea procedurilor şi organelor care sã descopere, cerceteze şi judece persoanele vinovate
de încãlcarea acestui drept, precum şi modalitãţile de reparare a acestuia.
In sens larg dreptul la viaţa privatã include atât dreptul la viaţa intimã cât şi
dreptul la viaţa familialã. Totuşi aşa cum a procedat constituantul este necesarã reglementarea şi
protejarea distinctã a acestor drepturi, deoarece actele şi faptele de încãlcare, a fiecãruia,
presupun alte condiţii de incriminare, sancţionare, cercetare şi judecare.
Protecţia vieţii intime, familiale şi private este asiguratã şi prin consacrarea
constituţionalã a dreptului la propria imagine. Astfel în art. 30 din Constituţie se prevede
"Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particularã a persoanei şi
nici dreptul la propria imagine."
Dreptul la propria imagine este un drept complementar al dreptului la viaţa intimã,
familialã şi privatã.
Imaginea proprie trebuie înţeleasã în contextul acestui drept ca fiind acea imagine
publicã, creatã sau lãsatã sã se creeze, în mod conştient de cãtre persoana fizicã. Orice persoanã are
o imagine proprie nedestinatã publicitãţii, imagine care trebuie respectatã şi apãratã de legiuitor.
Spre exemplu, anumite trãsãturi, defecte, însuşiri etc. sunt apreciate de persoana respectivã cã nu
trebuie cunoscute de nimeni în afarã de ea sau de membrii familiei, ori preotul, medicul, avocatul
etc. Acestea sunt protejate prin dreptul la imaginea proprie şi pot fi fãcute publice numai cu
consimţãmântul expres al persoanei în cauzã. Sunt numeroare cazurile când unele personalitãţi, din
domeniul cinematografiei,
____________________________
1)
Ion Deleanu, op. cit. p. 136
192
2)
Ulpian spunea: uius studii duoe sunt positiones: publicum et privatum. Publicum ius est quod ad
statum rei romanae spectat: privatum quod ad singulorum utilitatem pertinet.(Instituţiile, din Corpus
iuris civilis, De iustitia est de iure, IV)
3)
A se vedea şi art.10 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnitãţii fiinţei umane
cu privire la aplicarea bilogiei şi medicinei.
artei, sportului etc., acceptã pentru sume importante înstrãinarea şi difuzarea unor imagini sau alte
documente cu secrete intime, de familie sau din viaţa privatã, pentru a satisface curiozitatea
cititorilor sau telespectatorilor consumatori de senzaţional. In Franţa de exemplu, s-au dat hotãrâri
judecãtoreşti care au recunoscut dreptul de proprietate a fiecãruia asupra imaginii sale.
De altfel, potrivit art. 226-1 pct. 2 din Noul Cod penal francez constituie infracţiune
şi se sancţioneazã cu închisoarea de pânã la un an şi amendã 300.000 franci "fixarea, înregistrarea
sau transmiterea imaginii unei persoane aflate într-un loc privat, fãrã consimţãmântul acesteia". Iar
în art. 226-1 din acelaşi cod este sancţionat şi acela care foloseşte imaginile obţinute în condiţiile
art. 226-1 şi le aduce fãrã drept la cunoştinţa publicului sau a unui terţ.
Curtea din Paris a considerat cã este un atentat la viaţa privatã a persoanei chiar
simpla publicare a adresei, numãrului de telefon şi a reşedinţei private a unui cântãreţ, fãrã
consimţãmântul acestuia.
De precizat cã trebuie fãcutã deosebirea dintre demnitatea şi funcţia publicã pe de
o parte şi persoana publicã de pe altã parte, deosebire cu implicaţii majore asupra drepturilor
acestora la viaţa intimã, familialã, privatã şi propria imagine.
Persoana publicã, este aceea persoanã care fãrã a deţine o funcţie sau demnitate
publicã satisface în regim de drept privat anumite interese ale unui anumit public; din aceastã
categorie fac parte artişti, sportivi etc. Dacã aceştia nu satisfac în bune condiţii aceste interese este
problema lor, iar aceste interese nu au caracterul intereselor publice satisfãcute în mod
instituţionalizat.
Ca atare, anumite deficienţe, comportãri etc. ale persoanei publice chiar dacã
afecteazã prestaţia acestora, nu trebuie cunoscute de public decât numai cu consimţãmântul
persoanei.
In cazul unei demnitãţi sau funcţii publice, situaţia este alta. Demnitarul şi
funcţionarul public este în slujba naţiunii, şi satisface anumite interese ridicate de lege la rang de
interes public. Or tot ceea ce poate dãuna prestaţiei la care este obligat demnitarul şi
funcţionarul public, trebuie sã ajungã la cunoştinţa publicului, care trebuie sã aprecieze şi sã
cearã sã se ia mãsurile în consecinţã în deplinã cunoştinţã de cauzã. Spre exemplu o deficienţã
de comportament, ce poate constitui obiectul unui şantaj, în cazul unei persoane publice,respectiv
artist, sportiv etc. nu justificã publicarea acesteia, însã în cazul unei demnitãţi sau funcţii publice
este necesar a fi adusã la cunoştinţã publicului pentru a evita un eventual şantaj, cu implicaţii
negative asupra serviciului public prestat.
Intr-o speţã soluţionatã în Austria, un ziarist vienez a fost condamnat de autoritãţile
austriece, la amenda penalã de 15.000 şilingi, pentru cã a fãcut public faptul cã Bruno Kreisky,
cancelar federal în funcţie, a aparţinut unei brigãzi S.S. în timpul celui de al doilea rãzboi mondial.
Sesizatã Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, s-a apreciat cã nu a fost încãlcat dreptul la viaţa
privatã a cancelarului, demnitar public, fapta ziaristului fiind justificatã de interesul public şi
astfel a obligat statul austriac la restituirea amenzii, plata unei sume de 284.536,60 şilingi
reprezentând cheltuieli de deplasare, sejur şi daune interese ale ziaristului.1)
Drepturile la viaţa intimã, familialã şi privatã, precum şi dreptul la imaginea
proprie, sunt garantate din punct de vedere penal prin:
193
-instituirea ca infracţiune a divulgãrii secretului profesional, în care se include şi

acte şi fapte din viaţa intimã, familialã sau privatã a persoanei, de care autoritãţile sau anumite
persoane prevãzute de lege (medic, avocat, preot) iau la cunoştinţã;
-secretul profesional trebuie respectat în tot cursul procesului penal, civil,
comercial, sub aspectul respectãrii dreptului la viaţa intimã, familialã, la propria imagine sau viaţa
privatã a pãrţilor în proces;
-astfel judecãtorii au obligaţia de a declara secretã şedinţa de judecatã în
procesele în care, publicitatea ar afecta aceste valori, fãrã sã aducã vreun deserviciu legii sau
justiţiei;2) (art. 290 al. 2, 3 şi 4 din Cod de procedurã penalã)
Dacã judecarea în şedinţa publicã ar putea aduce atingerea vieţii intime a unei
persoane, instanţa, la cererea procurorului, a pãrţilor, ori din oficiu, poate declara şedinţa secretã
pentru tot cursul sau pentru o anumitã parte a judecãrii cauzei.
-instituirea şi de alte fapte ca infracţiuni cum sunt: violarea de domiciliu (art. 192
din C.p.), violarea secretului corespondenţei (art. 195 din C.p.), calomnia (art. 206 din C.p.) ş.a.
Deci, orice act sau fapt din viaţa intimã, familialã sau privatã a demnitarului şi
funcţionarului public, care nu poate influenţa negativ prestaţia socialã, a acestuia, este
protejatã. Numai sub acest aspect, demnitarul sau funcţionarul public are dreptul la protecţia vieţii
intime, familiale, private şi la propria imagine.
Pentru a preveni încãlcarea acestor drepturi Adunarea Parlamentarã a Consiliului
Europei a adoptat Rezoluţia 1003 cu privire la etica ziaristicã. In aceastã Rezoluţie, printre altele se
aratã "Nici editorii sau proprietarii, nici ziariştii nu trebuie sã considere cã informaţia le aparţine.
Intr-o intreprindere dedicatã informaţiei, aceasta nu trebuie tratatã ca o marfã, ci ca un drept
fundamental al cetãţenilor. In consecinţã, nici calitatea informaţiilor sau opiniilor nu trebuie
exploatate în scopul creşterii numãrului de cititori sau auditori şi în consecinţã a resurselor
publicitare."
4. Dreptul de a dispune de ea însãşi

Este de fapt un aspect al vieţii intime şi private, fiind unul din cele mai naturale,
inalienabile şi imprescriptibile drepturi ale omului. Deşi receptat mai târziu în vocabularul
constituţional acest drept este încorporat de multã vreme în drepturile umane, chiar dacã nu explicit.
___________________________
1)
V. Dabu. Despre dreptul şi arta apãrãrii. Regia Autonomã "Monitorul Oficial",Bucureşti, 1994
p.222
2)
Ioan Muraru, op. cit. p. 218
Astfel, în Declaraţia de Independenţã a Statelor Unite (4 iulie 1776) se aratã cã toţi
oamenii se nasc egali; ei sunt dotaţi de Creator cu anumite drepturi; printre aceste drepturi se gãsesc
viaţa, libertatea şi cãutarea fericirii. Libertatea şi fericirea care presupun mai multe cãutãri, speranţe,
apar apoi formulate în declaraţiile de drepturi ce au urmat, deşi conceptul de fericire este cel mai
dificil de definit. Cãutarea fericirii implicã şi dreptul de a dispune de tine însuţi.1)
Acesta este dreptul de a dispune de corpul sãu, sau dupã cum zic unii aceea de
libertate corporalã. Multã vreme aceastã libertate a fost refuzatã din motive religioase, morale sau
din motive cutumiare. De aceea ea apare, explicit în legislaţie mult mai târziu decât alte drepturi şi
libertãţi.
Dreptul persoanei de a dispune liber de corpul sãu este o veche revendicare
feministã, strâns legatã de libertatea sexualã în evitarea riscului maternitãţii. In timp aceastã
libertate a cuprins în conţinutul sãu dreptul de a folosi anticoncepţionale, dreptul la avort (creându-
se cum se spune deseori, o nouã eticã), transexualismul (problemã încã discutabilã juridic în unele
194
sisteme de drept), dreptul de a dona organe sau ţesuturi pentru transplanturi sau alte experienţe
medicale şi de inginerie geneticã (transferul de gene, clonarea).
De acest drept sunt legate şi problemele ridicate de: secretul medical, vaccinarea
obligatorie, analiza grupelor sanguine în materie de filiaţie, represiunea alcoolismului,
obligativitatea viitorilor soţi de a-şi comunica reciproc starea sãnãtãţii, obligaţia sau refuzul
individului de a se lãsa îngrijit medical, experimentarea medicalã pe om, suicidul - inclusiv prin
greva foamei2) ş.a.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însãşi cuprinde cel puţin douã aspecte: numai
persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizicã şi de libertatea sa; prin exercitarea
acestui drept persoana nu trebuie sã încalce drepturile altora, ordinea publicã sau bunele moravuri.
Acest drept are o valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei. In temeiul lui, omul are dreptul
de a participa sau nu ca subiect de anchetã, investigaţii, cercetãri sociologice, psihologice, medicale
sau de altã naturã, de a accepta sã se supunã unor experimente medicale, ştiinţifice, de a accepta
prin acte juridice transplantul de organe şi ţesuturi umane, de a participa ca subiect în operaţiile de
inginerie geneticã etc.
Prin consacrarea aceastui drept s-a creat cadrul juridic constituţional reglementãrilor
care au apãrut deja şi care vor fi elaborate în acest domeniu.3)
In art. 26 pct. 2 din Constituţia României este reglementat dreptul persoanei de a
dispune de ea însãşi, într-o manierã modernã, faţã de constituţiile altor ţãri şi
___________________________
1)
2)
Astfel, dacã legislaţia în privinţa avortului estre foarte largã în Anglia, Elveţia, Norvegia, Suedia,
Danemarca, Olanda, S.U.A. ş. a. ea este foarte restrictivã în Italia, Spania, Portugalia şi îndeosebi în
Irlanda. Franţa şi Germania se situeazã sub acest aspect într-o zonã intermediarã.
3)
convenţiile internaţionale în materie. Astfel, "Persoana fizicã are dreptul sã dispunã de ea însãşi,
dacã nu încalcã drepturile şi libertãţile altora, ordinea publicã şi bunele moravuri." In Convenţia
Europeanã a Drepturilor Omului acest drept are o reglementare implicitã; singur în art. 7 al
Pactului Internaţional privitor la drepturile civile şi politice se interzice
"ca o persoanã sã fie supusã, fãrã consimţãmântul sãu unei experienţe medicale sau ştiinţifice".1)
5. Dreptul fiinţei umane de a-şi întemeia o familie

Art. 44 din Constituţia României dispune "Familia se întemeiazã pe cãsãtoria liber
consimţitã între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea pãrinţilor de a asigura
creşterea educaţia şi instruirea copiilor. Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a
cãsãtoriei se stabilesc prin lege. Cãsãtoria religioasã poate fi celebratã numai dupã cãsãtoria civilã.
Copii din afara cãsãtoriei sunt egali în faţa legii cu cei din cãsãtorie."
In art. 12 din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului se consacrã dreptul
persoanei de a se cãsãtorii şi de a întemeia o familie, "potrivit legilor naţionale care reglementeazã
exerciţiul acestui drept", începând - cum spune articolul menţionat "de la vârsta pubertãţii". Textul
îşi are originea în art. 16 al Declaraţiei Universale, care, mai precizeazã cã dreptul persoanei de a se
cãsãtori şi de a întemeia o familie existã "fãrã nici o restricţie în privinţa rasei cetãţeanului sau
religiei"; cã bãrbatul şi femeia "au drepturi egale la încheierea cãsãtoriei, în decursul cãsãtoriei şi la
desfacerea ei". Acelaşi articol defineşte familia ca "element natural şi fundamental al societãţii", ea
având "dreptul la ocrotire din partea societãţii şi a statului".
195
Faţã de normele internaţionale mai sus citate, art. 44 din Constituţia României pare a
fi în discordanţã sub aspectul obiectului reglementãrii, el referindu-se nu la dreptul la cãsãtorie şi la
întemeierea unei familii, ci la principiile care fundamenteazã familia, la condiţiile de formã şi de
fond ale cãsãtoriei şi la statutul copiilor din afara cãsãtoriei. Totuşi, prevederile art. 44 alin. 1 din
Constituţie implicã neîndoielnic dreptul la cãsãtorie şi la întemeierea unei familii din moment ce se
spune cã "familia se întemeiazã pe cãsãtoria liber consimţitã între soţi". Soţii sunt egali faţã de lege,
de exemplu, în ce priveşte ocrotirea pãrinteascã, drepturile nepatrimoniale şi patrimoniale,
dobândirea sau pierderea cetãţeniei etc.
Filiaţia maternã este stabilitã prin simplul fapt al naşterii copilului, iar cea paternã
prin recunoaştere voluntarã sau prin hotãrâre judecãtoreascã; pãrinţii copilului nãscut în afara
cãsãtoriei au aceleaşi obligaţii nepatrimoniale şi patrimoniale faţã de acest
____________________________
1)
A se vedea şi Legea privind preluarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane publicatã în
Monitorul Oficial din 13.01.1998 precum şi Declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale, asupra
greviştilor foamei. Malta, 1991, în Gheorghe Scripcan. Bioetica. Editura Polirom, 1998, p. 164
copil ca şi faţã de copilul nãscut în cadrul cãsãtoriei; drepturile copilului la succesiunea pãrinţilor
sãi sunt aceleaşi ca şi în cazul în care s-ar fi nãscut în timpul cãsãtoriei; cãsãtoria între tatãl şi mama
copilului îi conferã acestuia statutul juridic al unui copil nãscut în timpul cãsãtoriei etc.Astfel nu
este admisã nici o discriminare între copilul din afara cãsãtoriei şi cel din cãsãtorie.
-Despre obligaţile corelative dreptului la viaţã.
-Despre compatibilitatea dispoziţiilor din Constituţia României referitoare la

pedeapsa cu moartea şi cele prevãzute în Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului
-Dreptul la viaţa intimã a persoanei publice şi al funcţionarul public.
-Dreptul la propria imagine.
BIBLIOGRAFIE

Bucureşti-1997, p.207-220
2.Ioan Deleanu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Europa Nova -
1966, p.132-140
3.Gheorghe Scripcan -Bioetica. Ed. Polirom, 1998, p.43-57
4.Valericã Dabu -Despre dreptul şi arta apãrãrii. Regia Autonomã "Monitorul
Oficial" Bucureşti, 1994, p. 173-223
5.Victor Duculescu-Drept Constituţional Comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999
6.I.R.D.O . -Principalele instrumente internaţionale privind Drepturile Omului
la care România este parte, Bucureşti, 1999
7.Victor Luncan -Drepturile Omului. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999
196
CAPITOLUL X
DREPTURI SI LIBERTATI ALE PERSOANEI

IN RAPORTURILE EI CU SOCIETATEA SI STATUL,
EXERCITATE DE REGULA INDIVIDUAL
1. Libertatea individualã şi siguranţa persoanei

In art. 9 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la care
România a aderat prin Decretul nr. 212/1974 este reglementatã libertatea şi siguranţa persoanei
astfel "Orice om are dreptul la libertate şi la securitatea persoanei sale.
Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat
de libertatea sa decât pentru motive legale, şi în conformitate cu procedura prevãzutã de lege.
Orice individ arestat va fi informat, în momentul arestãrii sale, despre motivele acestei arestãri
şi va fi înştiinţat, în cel mai scurt timp, de orice învinuiri care i se aduc. Orice individ arestat sau
deţinut pentru comiterea unei infracţiuni penale va fi adus, în termenul cel mai scurt, în faţa unui
judecãtor sau al unei autoritãţi împuternicite prin lege, sã exercite funcţiuni judiciare şi va trebui sã
fie judecat într-un interval rezonabil sau sã fie eliberat.
Detenţiunea persoanelor care urmeazã a fi trimise în judecatã nu trebuie sã
constituie regula, dar punerea în libertate poate fi subordonatã unor garanţii asigurând
înfãţişarea lor la şedinţele de judecatã, pentru toate celelalte acte de procedurã şi, dacã este cazul,
pentru executarea hotãrârii.
Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detenţiune are dreptul de a
introduce plângere în faţa unui tribunal, pentru ca acesta sã hotãrascã neîntârziat asupra
legalitãţii detenţiunii sale şi sã ordone eliberarea sa, dacã detenţiunea este ilegalã.
Orice individ care a fost victima unei arestãri sau detenţiuni ilegale are dreptul la o
despãgubire."
Dreptul la libertate şi la siguranţã este reglementat şi în art. 5 din Convenţia Europeanã a
Drepturilor Omului astfel : "Orice persoanã are dreptul la libertate şi la siguranţã. Nimeni nu
poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia urmãtoarelor cazuri şi potrivit cãilor legale:
a)dacã este reţinut legal pe baza condamnãrii pronunţate de un tribunal competent;
b)dacã a fãcut obiectul unei arestãri sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea
la o hotãrâre pronunţatã, conform legii, de cãtre un tribunal ori în vederea garantãrii executãrii unei
obligaţii prevãzute de lege:
c)dacã a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autoritãţii
judiciare competente, sau când existã motive verosimile de a bãnui cã a sãvârşit o infracţiune
ori când existã motive temeinice de a nu crede în necesitatea de a-l împiedica sã sãvârşeascã o
infracţiune sau sã fugã dupã sãvârşirea acesteia;
d)dacã este vorba de detenţia legalã a unui minor, hotãrâtã pentru educaţia sa sub
supraveghere sau despre detenţia sa legalã în scopul aducerii sale în faţa autoritãţii competente;
e)dacã este vorba despre detenţia legalã a unei persoane susceptibile sã transmitã o
boalã contagioasã, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f)dacã este vorba despre arestarea sau detenţie legalã a unei persoane pentru a o
împiedica sã pãtrundã în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva cãreia se aflã în curs o procedurã
de expulzare ori de extrãdare.
Orice persoanã arestatã trebuie sã fie informatã, în termenul cel mai scurt şi într-o
limbã pe care o înţelege, asupra motivelor arestãrii sale şi asupra oricãrei acuzaţii aduse
împotriva sa.
197
Orice persoanã arestatã sau deţinutã, în condiţiile prevãzute de paragraful 1 lit. c) din
prezentul articol, trebuie adusã de îndatã înaintea unui judecãtor sau a altui magistrat
împuternicit prin lege1), cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecatã într-un
termen rezonabil sau eliberatã în cursul procedurii.
Punerea în libertate poate fi subordonatã unei garanţii, care sã asigure
prezentarea persoanei în cauzã la audiere.
Orice persoanã lipsitã de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul sã
introducã un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta sã statueze într-un termen scurt
asupra legalitãţii deţinerii sale şi sã dispunã eliberarea sa, dacã deţinerea este ilegalã.
Orice persoanã care este victima unei arestãri sau a unei deţineri în condiţii contrare
dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii."
Istoria îndelungatã şi sinuoasã a libertãţii individuale, permanentele conflicte ce
intervin între lege şi teorie, pe de o parte şi, practica autoritãţilor publice, pe de altã parte - practicã
ce nu rareori a înregistrat abuzuri şi ilegalitãţi, uitându-se uneori (din pãcate prea des) cã
autoritãţile trebuie sã fie în slujba cetãţenilor şi nu invers - au impus formularea unor reguli
constituţionale clare, a cãror aplicare sã nu fie stânjenitã de interpretãri şi speculaţii.2)
Astfel o reglementare modernã şi clarã se gãseşte în art. 23 din Constituţia României.
O primã dispoziţie constituţionalã este aceia cã, "libertatea individualã şi siguranţa persoanei sunt
inviolabile."
Libertatea individualã, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte libertatea
fizicã a persoanei, dreptul sãu de a se comporta şi mişca liber, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut
decât în cazurile şi dupã procedurile expres prevãzute de Constituţie şi legi. Libertatea constã în a
putea face tot ceea ce nu dãuneazã ilegal ___________________________
1)
Prin magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare se înţelege procurorul.
In acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului.
2)
Ion Muraru, op. cit., p. 210
celuilalt; astfel exerciţiul drepturilor naturale ale fiecãrui om nu cunoaşte decãt acele limite care
sunt necesare altor membri ai societãţii pentru a se bucura de aceleaşi drepturi. Aceste limite
nu pot fi determinate decât de cãtre lege. Legea nu are dreptul sã interzicã decât acţiunile
periculoase pentru societate. Tot ceea ce nu este interzis de cãtre lege nu poate fi împiedicat şi
nimeni nu poate fi obligat sã facã ceea ce legea nu ordonã1)
In practice libertatea individualã poate fi limitatã corect sau incorect prin:
a)o legea dreaptã (adicã o lege în care limitãrile sunt fãcute în numele
libertãţii ca garanţii ale libertãţii);
b)o lege abuzivã;
c)activitãţi ale individului sau grupului (abuz de libertate);
d)abuzuri ale autoritãţii.
Caracterul de fiinţe sociale, admite ca limitãri ale libertãţii individuale numai acelea
prevãzute de o lege dreaptã, prin care se asigurã şi libertãţile celorlalţi. Libertatea individualã, nu
este, nu poate şi nu trebuie sã fie absolutã. Legea dreaptã, care limiteazã libertatea individualã în
societate, o şi apãra în acelaşi timp, faţã de abuzul de orice naturã. In cazurile de la literele b, c şi d,
actele de încãlcarea libertãţii individuale, trebuie incriminate prin lege, descoperite, cercetate,
judecate şi sanţionate.
Protecţia libertãţii individuale presupune:
-o anumitã limitare a exercitãrii libertãţii individuale, pentru a nu deveni abuzivã,
adicã pentru a nu afecta libertatea altuia;
-limitarea drepturilor autoritãţilor publice în aşa fel încât sã nu încalce libertatea
individualã ci sã o protejeze;
198
-reglementarea unor garanţii în cazul procedurilor de înfãptuire a justiţiei şi

administraţiei, garanţii contra eventualelor abuzuri ale autoritãţilor;
-instituirea drept abateri, contravenţii, infracţiuni sancţionate potrivit legii, a
faptelor care afecteazã libertatea individualã.
Gradul de protecţie a libertãţii individuale, dã gradul de siguranţã a persoanei.
Dupã prof. I. Muraru, noţiunea de siguranţã a persoanei exprimã ansamblul
garanţiilor care protejeazã persoana în situaţiile în care autoritãţile publice, în aplicarea
Constituţiei şi legilor, iau anumite mãsuri care privesc libertatea individualã, garanţii care
asigurã ca aceste mãsuri sã nu fie ilegale.2) Acest sistem de garanţii de regulã permite realizarea
represiunii faptelor antisociale, dar în acelaşi timp asigurã inocenţilor ocrotirea juridicã necesarã.
In ceea ce ne priveşte socotim cã în sintagma "siguranţa persoanei" trebuie incluse
douã mari categorii de garanţii astfel:
a)-garanţiile faţã de abuzul sau neglijenţa autoritãţii,
_______________________
1)
A se vedea Constituţia Republicii Franceze. Editura ALL. Bucureşti. 1998. fila 40
2)
I. Muraru. op. cit. p. 211
şi
b)-garanţiile faţã de orice persoanã, care ar putea sã atenteze la libertatea
individualã.
Garantarea libertãţii individuale faţã de autoritãţi presupune:
-reglementarea activitãţii autoritãţilor, în raport cu individul:
-instituirea unor drepturi pentru justiţiabil, învinuit, inculpat, reţinut, arestat,
condamnat în raport cu autoritãţile;
-instituirea de responsabilitãţi şi rãspunderi pentru autoritãţile care încalcã libertatea
individualã şi principiile procedurilor judiciare (instituirea ca abateri, contravenţii , infracţiuni a
oricãror încãlcãri de cãtre autoritãţi şi funcţionarii sãi a libetãţii individului).
Garantarea libertãţii individuale faţã de orice persoanã, presupune:
-instituirea drept abateri disciplinare, contravenţii şi infracţiuni cu sancţiunile
corespunzãtoare, a faptelor persoanei sau a persoanelor care încalcã libertatea individualã;
-descoperirea, cercetarea şi tragerea la rãspundere a celor care încalcã libertatea
individualã;
-stabilirea şi asigurarea îndeplinirii obligaţiilor autoritãţilor publice privind
asigurarea securitãţii persoanei.
In art. 23 pct. 2 din Constituţie se dispune: "percheziţionarea, reţinerea sau
arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevãzutã de lege".
Aceasta înseamnã cã numai prin lege pot fi reglementate cazurile şi procedura percheziţiei,
reţinerii sau arestãrii şi deci acestea nu pot fi reglementate prin vreun act normativ inferior legii,
respectiv hotãrârile de Guvern, instrucţiunile şi ordinele miniştrilor sau actele normative emise de
autoritãţile publice locale.
Prin cazurile prevãzute de lege urmeazã sã înţelegem numai situaţiile bine
precizate, în care autoritãţile publice competente pot proceda la percheziţii, reţineri sau arestãri.
Pentru a prevenii abuzurile chiar din partea legiuitorului, constituantul i-a stabilit anumite limite.
Astfel constituantul i-a permis legiuitorului (Parlamentul) ca prin lege sã reglementeze
pãtrunderea sau rãmânerea în domiciliul persoanei fãrã învoirea acesteia, numai în
urmãtoarele cazuri:
a)pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotãrâri judecãtoreşti;
b)pentru înlãturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizicã sau bunurile
unei persoane;
199
c)pentru apãrarea siguranţei naţionale şi a ordinii publice;

d)pentru prevenirea rãspândirii unei epidemii.
Percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat şi pot fi efectuate numai în
formele prevãzute de lege.
Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, afarã de cazul delictului flagrant. In
temeiul acestor dispoziţii constituţionale, legiuitorul a reglementat în Codul de procedurã penalã
instituţia percheziţiei.
Potrivit acestui cod "când persoana cãreia i s-a cerut sã predea vreun obiect sau
vreun înscris,... tãgãduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori pentru
descoperirea şi strângerea probelor este necesar, organul de urmãrire penalã sau instanţa de
judecatã poate dispune efectuarea unei percheziţii. Percheziţia poate fi domiciliarã sau corporalã.
Percheziţia domiciliarã se face numai:
-cu autorizarea procurorului;
-cu autorizarea instanţei;
-în caz de infracţiune flagrantã, fãrã nici o autorizare.
-cu consimţãmântul scris al persoanei la domiciliul cãreia
se efectueazã.
In temeiul Constituţiei, s-au introdus restricţii în plus la efectuarea percheziţiei
domiciliare la parlamentari când este necesarã încuviinţarea Camerei din care face parte. In afarã
de aceasta, prin lege s-au prevãzut unele restricţii la calitatea magistratului care autorizeazã
percheziţia în cazul militarilor, procurorilor, judecãtorilor, notarilor, avocaţilor; (de exemplu
pentru avocaţi autorizarea percheziţiei domiciliare o dã numai primul-procuror nu şi ceilalţi
procurori).
In practicã s-a ridicat problema dacã dispoziţiile art. 101 al. 2 din Codul de
procedurã penalã referitor la efectuarea percheziţiei domiciliare pe baza consimţãmântului scris
al percheziţonatului sunt constituţionale.
Socotim cã aceastã dispoziţie este constituţionalã deoarece:
-în art. 23 pct. 2 constituantul dispune cã percheziţia este permisã numai în cazurile
şi cu procedura prevãzutã de lege, ceea ce înseamnã cã legiuitorul este, împuternicit în acest sens şi
dacã aşa a hotãrât legiuitorul, aceasta este în limitele Constituţiei;
-în art. 27 pct. 1 teza II constituantul dispune cã nimeni nu poate pãtrunde sau
rãmâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fãrã învoirea acesteia; or legiutorul în temeiul
"învoirii acesteia" a introdus condiţia mai restrictivã prin sintagma "consimţãmântul scris al
acesteia" în cazul percheziţiei, ceea ce înseamnã cã percheziţia nu poate fi efectuatã pe baza unei
învoiri verbale;
-în art. 12 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului şi în art. 17 al Pactului
Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, sunt interzise imixtiunile arbitrare sau
ilegale în domiciliul persoanei.
Reţinerea persoanei, este o mãsurã prin care o persoanã este privatã de libertate
pânã la 24 ore potrivit Constituţiei României, dar numai în cazurile şi în condiţiile prevãzut de
lege.
In dreptul românesc sunt cunoscute douã mãsuri de reţinere, una poliţieneascã şi
una procesual penalã. Astfel, potrivit art. 16 lit. b din Legea nr. 26/1994 persoanele suspecte de
acţiuni prin care se pericliteazã ordinea publicã, viaţa persoanelor sau alte valori sociale, care
refuzã sã-şi decline identitatea ori aceasta nu poate fi stabilitã, sunt conduse la sediul poliţiei pentru
clarificarea situaţiei, şi, dupã caz, prezentarea acestora, de îndatã, în faţa organului de urmãrire
penalã competent, activitãţi ce nu pot dura mai mult de 24 de ore.
200
Cea de a doua mãsurã a reţinerii este o mãsurã procesual penalã, preventivã, prin
care persoana faţã de care existã unele indicii cã a sãvârşit o faptã, prevãzutã şi pedepsitã de
lege, este privatã de libertatea sa de cãtre autoritãţile competente pe o duratã de maximum 24 de
ore, potrivit Constituţiei României. Aceastã mãsurã este reglementatã în detaliu în Codul de
procedurã penalã. Totuşi, putem reţine cã dispoziţiile constituţionale prevãd anumite reguli stricte
pentru "reţinere" care nu au fost lãsate la aprecierea legiuitorului (Parlamentul) astfel: durata
maximã a reţinerii este de 24 de ore; autoritatea1) care reţine este obligatã sã-i aducã de îndatã la
cunoştinţã reţinutului motivele reţinerii, pe limba care o înţelege, iar învinuirea în cel mai scurt
termen; eliberarea reţinutului este obligatorie dacã motivele acestei mãsuri au dispãrut. Aceasta
înseamnã cã reţinerea, poate dura şi mai puţin, şi o orã şi zece ore, în funcţie de motivele reţinerii şi
de operativitatea în rezolvarea problemelor pe care le ridicã fiecare caz în parte. Nimic nu împiedicã
juridic rãspunderea autoritãţii pentru o reţinere pânã la limita maximã, dacã se dovedeşte cã aceastã
reţinere a fost abuzivã şi cã deci, ea nu era necesarã.
Desigur este rolul legislaţiei procesual-penale sã reglementeze procedurile reţinerii
pânã la detalii, un loc important trebuind sã-l ocupe evidenţele strict necesare.
De menţionat cã mãsura reţinerii nu este reglementatã constituţional în multe
state, fiind lãsatã la nivelul legii. Astfel în Franţa, Spania, Italia, Anglia, Ungaria şi altele, mãsura
reţinerii este reglementatã cu o duratã mai mare de 24 de ore, fiind pânã la douã şi chiar trei zile,
dupã cum a apreciat legiuitorul din statul respectiv (Parlamentul).
Arestarea este o mãsurã care atinge grav libertatea individualã, ea având consecinţe
deosebite, uneori nebãnuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, a fericirii
sale. De aceea arestarea este supusã unor reguli clare şi ferme imperative, dispunerea sa revenind
unor autoritãţi care sã acţioneze numai din ordinul legii, independent şi imparţial, respectiv
magistraţilor (procuror şi judecãtor).
Regulile constituţionale, pentru mãsura arestãrii, stabilite în Constituţia României
(1991) sunt:
a)Arestarea unei persoane este permisã numai în cazurile şi cu procedura
prevãzutã de lege; aceasta înseamnã cã, numai legiuitorul, în Codul de procedurã penalã stabileşte,
strict cazurile şi condiţiile în care se poate dispune arestarea.
b)Arestarea se face în baza unui mandat de arestare motivat emis de magistrat
(judecãtor sau procuror).
____________________________
1)
Autoritãţile împuternicite de lege care au dreptul sã dispunã mãsura reţinerii unei persoane sã
emitã "Ordonanţa de reţinere" sunt organele de cercetare penalã şi magistraţii.
Spre deosebire de alte constituţii, Constituţia României a limitat durata unui
mandat de arestare, de pânã la 30 de zile, ceea ce înseamnã cã durata unui mandat de arestare
poate sã fie şi sub treizeci de zile.
c)Prelungirea duratei arestãrii se aprobã numai de instanţa de judecatã. Intrucât
urmãrirea penalã în cauzele complexe, dureazã, iar starea de arest poate fi necesarã în scop
preventiv şi al instrucţiei judiciare, se procedeazã la prelungirea duratei arestãrii.
Socotim cã, în temeiul art. 23 pct. 2 din Constituţie, prin voinţa legiuitorului,
persoana se menţine în arest pânã la judecarea recursului (efectul legii), prev. de art. 159 al. 7 din
Codul de procedurã penalã în cazul recursului procurorului împotriva încheierii prin care s-a dispus
respingerea prelungirii arestãrii preventive, recurs care este suspensiv de executare. In interesul
instrucţiei penale, se poate solicita instanţei competente prelungirea duratei arestãrii preventive.
Aceasta poate aproba de fiecare datã, prelungirea arestãrii cu câte 30 de zile. In legislaţia românã
nu este limitat numãrul de prelungiri al duratei arestãrii de cãtre instanţã, cu excepţia art. 5 pct. 3
din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului care impune o duratã rezonabilã pentru arestare.
201
Aceastã duratã rezonabilã potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, este în funcţie
de complexitatea cauzei, apreciindu-se de la caz la caz.
d)Autoritatea care efectueazã arestarea îi aduce de îndatã la cunoştinţa arestatului
motivele arestãrii, iar învinuirea în cel mai scurt timp, în prezenţa unui avocat ales sau numit din
oficiu. Aceastã prevedere este foarte importantã nu numai pentru transparenţa acţiunii autoritãţilor
publice ci şi pentru evitarea unor erori şi pentru a asigura dreptul la apãrare1). Cât priveşte limba
în care se face comunicarea este limba pe care o înţelege cel în cauzã. Este o prevedere fireascã, o
garanţie a siguranţei peresoanei.
e)Asupra legalitãţii mandatului, arestatul se poate plânge judecãtorului, care este
obligat sã se pronunţe prin hotãrâre motivatã. Este de observat cã arestatul se poate plânge
oricând, asupra legalitãţii mandatului, iar judecãtorul este obligat sã se pronunţe de fiecare datã,
bineînţeles luând mãsuri şi în cazul când arestatul abuzeazã de acest drept. Aceasta presupune cã
arestatul se poate plânge în fiecare zi, numai dacã apar motive noi, din care rezultã ilegalitatea
arestãrii. Pentru netemeinicia arestãrii, arestatul se poate plânge procurorului. Socotim cã este în
spiritul Constituţiei şi al Convenţiilor internaţionale, ca în caz de ilegalitate a arestãrii,
procurorul este în drept sã revoce mãsura arestãrii, sã nu se mai aştepte procedura la instanţã,
deoarece aceasta pânã la pronunţare nu poate înlãtura operativ arestarea ilegalã. Nejudecarea de
îndatã a plângerii contra mãsurii arestãrii, poate apãrea ca un abuz de drept.
Repetarea plângerii împotriva arestãrii, dacã nu sunt motive noi, apare ca un abuz de
drept. Motivele plângerii la instanţã trebuie sã vizeze legalitatea mãsurii şi nu temeinicia
acesteia, adicã spre exemplu, arestarea nu se încadreazã în nici unul din ___________________
1)
A se vedea V. Dabu. Despre dreptul la arta apãrãrii. Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994
cazurile prevãzute de art. 148 din Codul de procedurã penalã cum sunt starea de recidivã, a comis
din nou o infracţiune, încearcã sã zãdãrniceascã aflarea adevãrului, pedeapsa este mai mare de 2 ani,
iar lãsarea în libertate prezintã pericol pentru ordinea publicã, etc.
Admiterea ca şi respingerea plângerii împotriva mãsurii arestãrii trebuie sã fie
motivatã în scris în încheiere datã de cãtre judecãtor. Incãlcarea acestei dispoziţii
constituţionale se sancţioneazã cu nulitatea prevãzutã de art. 197 din Codul de procedurã penalã.
f)Eliberarea celui arestat este obligatorie, dacã motivele arestãrii au dispãrut.
Aceastã dispoziţie constituţionalã presupune:
-la orice cerere a arestatului sau a procurorului, instanţa este obligatã sã verifice de
îndatã legalitatea arestãrii şi a existenţei motivelor menţinerii acesteia;
-din 30 în 30 de zile instanţa verificã legalitatea arestãrii şi o prelungeşte numai dacã
este necesar;
-atât poliţistul, procurorul şi instanţa sunt obligate sã se sesizeze din oficiu atunci
când motivele care au stat la baza arestãrii, au dispãrut şi sã ia mãsuri potrivit competenţelor;
-punerea în libertate a arestatului este obligatorie atunci când motivele au
dispãrut.
g)Persoana arestatã preventiv are dreptul sã cearã punerea sa în libertate provizorie
sub control judiciar sau pe cauţiune. Aceastã regulã a libertãţii provizorii, denumitã şi regula
încrederii, încearcã sã valorifice la maximum prezumţia de nevinovãţie dar şi sã reducã la
minimul riscul unor erori judiciare, şi în general al unor acte ireparabile. Cererea de liberare
provizorie, se soluţioneazã de procuror sau instanţã. Liberarea provizorie a arestatului preventiv se
poate realiza sub douã forme: controlul judiciar sau cauţiunea. Controlul judiciar ca şi cauţiunea
sunt instituţii procesual-penale care garanteazã cã persoana pusã în libertate provizorie va rãspunde
tuturor solicitãrilor autoritãţilor judiciare, solicitãri legate desigur de procesul penal în care este
implicatã. Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune se realizeazã potrivit unor reguli
detaliate, reguli ce sunt de domeniul procedurii penale.1)
202
2. Inviolabilitatea domiciliului
Potrivit art. 27 din Constituţia României, domiciliul şi reşedinţa persoanei sunt
inviolabile. Nimeni nu poate pãtrunde sau rãmâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fãrã
învoirea acesteia cu unele excepţii expres prevãzute de lege: a)pentru executarea unui mandat de
arestare sau a unei hotãrâri judecãtoreşti; b)pentru înlãturarea unei primejdii privind viaţa,
integritatea fizicã sau bunurile unei persoane; c)pentru apãrarea siguranţei naţionale sau a ordinii
publice; d)pentru prevenirea rãspândirii unei epidemii; Aceasta înseamnã cã numai prin lege se
poate deroga de la regula inviolabilitãţii domiciliului, şi numai în cazurile prevãzute de Constituţie
în art. 27 ___________________________
1)
Art. 1601-16010 din Codul de procedurã penalã
literele a-d. Inviolabilitatea domiciliului implicã şi protecţia faţã de percheziţii abuzive. Dar aşa
cum dispune legiuitorul, inviolabilitatea domiciliului nu poate opri cursul justiţiei, nu poate servi ca
mijloc de protejare a rãufãcãtorilor, nu poate duce la imposibilitatea luãrii mãsurilor necesare pentru
salvarea vieţii sau averii unei persoane, apãrarea siguranţei naţionale, a ordinii publice etc. Situaţiile
prevãzute în art. 27 al. 2 din Constituţie sunt complexe, fiind detaliate de lege. Dacã în ce priveşte
situaţiile prevãzute de literele a, c şi d, ele sunt exclusiv acelea în care legea ordonã, pentru
aplicarea ei sã se pãtrundã în locuinţa unei persoane, situaţia prevãzutã la litera b, cuprinde şi
cazurile în care, deşi legea nu ordonã, nu sancţioneazã totuşi pãtrunderea în domiciliul unei
persoane fãrã învoirea acesteia, respectiv în cazul stãrii de necesitate. Aşa cum s-a arãtat, deja în
literatura juridicã, în desfãşurarea vieţii social-umane se ivesc uneori situaţii de fapt, provocate fie
de oameni, fie de cauze fortuite, care pun în pericol valori sociale ocrotite de lege, iar salvarea
acestora de la un pericol nu este posibilã decât prin sãvârşirea unei fapte care în mod obişnuit este
socotitã ca ilicitã. In aceste situaţii fapta sãvârşitã pentru salvarea valorilor aflate în pericol se
considerã comisã în stare de necesitate. Iar starea de necesitate constituie în anumite condiţii
cauzã de înlãturare a caracterului penal al faptei care exclude existenţa infracţiunii şi a
rãspunderii penale. Se considerã a fi stare de necesitate în caz de incendiu, inundaţii, cutremure
de pãmânt etc. In asemenea situaţii nu numai autoritãţile dar şi cetãţenii pot pãtrunde în locuinţa
unei persoane în scopul de a înlãtura primejdia privind viaţa, integritatea, sau bunurile unei
persoane. De asemenea se mai poate pãtrunde în locuinţa unei persoane, fãrã învoirea acesteia, şi
pentru salvarea unei persoane care încearcã sã se sinucidã sau a unei persoane accidentate sau
bineînţeles şi în caz de strigãte de ajutor dinãuntru. Asemenea fapte, comise în atari situaţii
beneficiazã de efectele stãrii de necesitate.
De la derogãrile mai sus arãtate, nici o altã lege nu poate institui alte derogãri,
indiferent de motivaţia care s-ar invoca.
In ceea ce priveşte percheziţiile, constituantul instituie urmãtoarele reguli:
-percheziţiile se efectueazã numai în condiţiile prevãzute de lege;
-percheziţiile nu se confundã cu cazurile de pãtrundere sau rãmânere în domiciliul
sau reşedinţa persoanei, la care se referã art. 27 pct. 1 şi 2 din Constituţie; percheziţia presupune
mai mult decât o "vizitã";
-percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat (procuror, judecãtor);
-percheziţiile pe timpul nopţii sunt interzise, afarã de cazul delictului flagrant;
faţã de aceastã dispoziţie constituţionalã considerãm cã dispoziţia art. 103 teza ultimã din Codul de
procedurã penalã este discutabilã deoarece instituie un drept al procurorului de a efectua percheziţie
şi în timpul nopţii.
Potrivit art. 103 din Codul de procedurã penalã, percheziţia domiciliarã se efectueazã
numai între orele 6-20, iar în celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantã, sau când percheziţia
203
urmeazã a se efectua într-un local public. Percheziţia începutã între orele 6-20, poate continua şi în
timpul nopţii.
Socotim cã din dispoziţiile art. 96 şi 100 din Codul de procedurã penalã rezultã cã
percheziţia domiciliarã este o activitate procesual-penalã, care cu excepţia flagrantului delict se
poate efectua numai dupã începerea urmãririi penale. Problema este controversatã cu atât mai
mult cu cât sintagma "delict flagrant" folositã de art. 27 pct. 4 din Constituţie i se dã o sferã mai
largã decât cea a sintagmei "infracţiune flagrantã".1)
3. Libertatea conştiinţei
Potrivit art. 29 din Constituţia României, libertatea gândirii şi a opiniilor precum şi
libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrãdite sub nici o formã.
Libertatea conştiinţei presupune posibilitatea persoanei de a avea o concepţie a
sa despre lumea înconjurãtoare şi în general despre orice. Libertatea conştiinţei este una dintre
primele libertãţi înscrise în catalogul drepturilor umane, pentru cã mai ales libertatea religioasã - ca
parte a acestei libertãţi - a avut o istorie a sa aparte, o istorie îndelungatã presãratã cu intoleranţã şi
ruguri, cu excomunicãri şi prejudecãţi, cu multe suferinţe şi dureri. In aceastã istorie îndelungatã s-
au formulat cum era şi firesc, şi teorii şi exprimãri juridice diferite, însã rolul dreptului ca factor
civilizator şi pacificator fiind aici incontestabil. Astfel dacã într-o concepţie se considerã cã
libertatea religioasã include şi libertatea conştiinţei, într-o altã concepţie se considerã cã
libertatea conştiinţei şi libertatea religioasã sunt douã libertãţi distincte. In fine, teoria mai
larg acceptatã astãzi este cea în sensul cãreia libertatea conştiinţei are o sferã largã cuprinzând în ea
şi libertatea religioasã, mai mult, se mai considerã cã existã şi libertatea cultelor, ca libertate
distinctã. Prof. Ioan Muraru, interpretând art. 29 din Constituţia României, aratã cã libertatea
conştiinţei este posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima în particular sau în
public o anumitã concepţie despre lumea înconjurãtoare, de a împãrţi sau nu o credinţã
religioasã, de a aparţine sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea
credinţã.2) Avem rezerve faţã de aceastã definiţie deoarece leagã libertatea conştiinţei, de
exprimarea acesteia în public, aspect care priveşte o altã libertate şi anume libertatea de exprimare.
Aceastã deosebire este necesarã deoarece libertatea conştiinţei este nelimitatã, pe când libertatea
de exprimare este limitatã de lege. Libertatea conştiinţei ca libertate fundamentalã are un conţinut
complex, ea încorporeazã mai multe aspecte, mai multe "libertãţi". Socotim cã în Constituţia
României se dã o reglementare mai sistematicã, libertãţii conştiinţei şi libertãţii de exprimare spre
deosebire de art. 18 şi 19 din Declaraţia
___________________________
1)
A se vedea Ion Deleanu, op. cit. vol. II, p. 150
2)
Ioan Muraru, op. cit., p. 238
Universalã a Drepturilor Omului, în care nu se face o deosebire între cele douã libertãţi, ba mai mult
vorbeşte în paralel de "libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei".1)
Potrivit Constituţiei României, libertatea conştiinţei presupune:
a)libertatea gândirii; gândirea nu are şi nu trebuie sã aibã limite, aceasta este
garantatã distinct pentru a proteja spiritul uman de orice manipulare, îndoctrinare, spãlarea
creierului, hipnoze, dezinformare etc.; din nefericire la ora actualã se studiazã şi s-au pus la punct
mijloace şi metode de influenţarea gândirii, şi în special a maselor atentând astfel la libertatea
gândirii; libertatea gândirii exclude orice constrângere psihicã şi fizicã, pentru a impune mijloace,
metode de raţionament, concluzii, scopuri etc.
204
b)libertatea de opinie, este posibilitatea oricãrei persoane fizice de a avea o pãrere

personalã în orice domeniu; nimeni nu poate fi constrâns sã-şi însuşeascã opiniile altora, şi sã nu
aibã propriile opinii, pãreri, atitudini; în procesul de instruire, persoana are dreptul de a alege ceea
ce învaţã şi totodatã are dreptul şi la o opinie personalã care în raport de motivare trebuie respectatã.
c)libertatea credinţelor religioase, presupune:
-spirit de toleranţã şi respect reciproc;
-cultele religioase sunt libere şi se organizeazã potrivit statutelor proprii în
condiţiile legii;
-în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de
învrãjbire religioasã;
-cultele religioase sunt autonome faţã de stat şi se bucurã de sprijinul acestuia,
inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armatã, în spitale, în penitenciare, în azile şi în
orfelinate;
-nimeni nu poate fi constrâns sã adopte o opinie ori o credinţã religioasã,
contrarã convingerilor sale.
Observãm cã în acest articol (29) constituantul reglementeazã pe lângã libertatea
credinţelor religioase, libertatea de exprimare a acestora în public, introducând unele limite a acestei
ultime libertãţi "potrivit statutelor proprii în condiţiile legii". De altfel, Pactul Internaţional relativ la
drepturile civile şi politice, prin art. 18 stabileşte cã libertatea de exprimare a religiei şi
convingerilor nu poate face obiectul decât al unor restricţii prevãzute de lege şi care sunt
necesare protecţiei securitãţii, ordinii şi sãnãtãţii publice, moralei sau libertãţilor şi drepturilor
fundamentale ale altora.
Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasã şi ca un factor de continuitate spiritualã în
cadrul familiei, pãrinţii având dreptul natural, dar şi obligaţia de a se ocupa ____________________________
1)
In Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului se prevede:
Art. 18. Orice persoanã are dreptul la libertatea gândirii a conştiinţei şi a religiei; acest drept
implicã libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile precum şi libertatea de a-şi manifestã
religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public cât şi privat, prin învãţãmânt,
ca practici, cult şi îndeplinirea de rituri.
Art. 19.Orice persoanã are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare, ceea ce implicã
dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale şi acela de a cãuta, de a primi şi de a rãspândi, fãrã a
se ţine seama de graniţe, informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare."
de creşterea şi educarea copiilor lor. In mod firesc creşterea şi educarea copiilor în familie se face
în concordanţã cu ideile şi concepţiile pãrinţilor, filiaţia fiind prin ea însãşi şi o relaţie spiritualã,
pãrinţii purtând rãspunderea moralã, socialã şi deseori juridicã pentru faptele, actele şi atitudinea
copiilor lor minori. In acelaşi mod sunt privite lucrurile şi atunci când creşterea şi educarea copiilor
minori revine altor persoane decât pãrinţii fireşti.
Exprimând aceste corelaţii libertãţi şi rãspunderii morale, religioase, politice şi
juridice, Constituţia stabileşte cã pãrinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor
convingeri, educaţia copiilor minori a cãror rãspundere le revine. In ceea ce priveşte cultele
religioase trebuie sã observãm cã termenul cult, are douã accepţiuni. Intr-o accepţiune prin cult se
înţelege o asociaţie, o organizaţie religioasã, iar în cea de a doua, ritualul practicat.
In ambele accepţiuni cultul religios înseamnã forma în care este exteriorizatã
credinţa religioasã respectiv de asociaţie religioasã (biserica sau cult) cât şi ritualurile cerute de acea
credinţã cum ar fi procesiunile.
Constituţia României consacrând separarea statului de bisericã, garanteazã
autonomia cultelor religioase, dar obligã statul sã sprijine cultele inclusiv prin înlesnirea asistenţei
religioase în armatã, în spitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate.
205
4. Libertatea de exprimare
Gândurile, opiniile, credinţele şi creaţiile spirituale de orice fel pot fi cunoscute
numai dacã sunt exprimate. Atât timp cât nu sunt exprimate, acestea nu cunosc limitele, aşa
cum am arãtat la libertatea conştiinţei. Trebuie fãcutã deosebire dupã cum libertatea de exprimare se
exercitã în public sau într-un cadru privat. Exprimarea în cadrul privat este practic nelimitatã, cu
excepţia cazurilor, care este adevãrat sunt foarte rare şi în mod expres prevãzute de lege.1)
De asemenea, libertatea de exprimare în public are unele restrângeri, mai multe
decât atunci când se face într-un cadru privat stabilite prin lege, potrivit dispoziţiilor constituţionale.
Potrivit art. 30 din Constituţie, libertatea de exprimare este posibilitatea omului
de a-şi exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de
comunicare în public, gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice
fel. Socotim cã libertatea de exprimare include şi libertatea presei, libertatea cuvântului, libertatea
creaţiilor de orice fel. Observãm cã aici constituantul se referã la libertatea de exprimare în public,
şi nu într-un cadru privat.
Cât priveşte formele şi mijloacele de exprimare formularea constituţionalã este
cuprinzãtoare acestea fiind: în grai, scrisul, imaginile, sunetele şi alte mijloace de comunicare în
public.
____________
1)
Potrivit art. 202 din Codul penal, actele au caracter obscen sãvârşite asupra unui minor sau în
prezenţa unui minor se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendã.
Potrivit art. 152 din Codul penal, fapta se considerã a fi sãvârşitã în public atunci
când a fost comisã:
a)într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului,
chiar dacã nu este prezentã nici o persoanã;
b)în orice alt loc accesibil publicului, dacã sunt de faţã douã sau mai multe persoane;
c)în loc neaccesibil publicului cu intenţia însã ca fapta sã fie auzitã sau vãzutã şi
dacã acest rezultat s-a produs faţã de douã sau mai multe persoane;
d)într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care
pot fi considerate cã au caracter de familie, datorate relaţiilor dintre persoanele participante;
e)prin orice mijloc cu privire la care fãptuitorul şi-a dat seama cã fapta ar putea
ajunge la cunoştinţa publicului.
Exprimarea gândurilor, obiceiurilor, credinţelor, posibilitatea de a crea şi a exprima
creaţiile de orice fel, în istoria lor ca drepturi umane, au dus la formularea a trei mari reguli:
libertatea de exprimare; interzicerea cenzurii şi responsabilitea pentru abuzul de libertate.
Constituţia României interzice cenzura de orice fel, precum şi suprimarea
publicaţiilor. Suprimarea unei publicaţii ca sancţiune este o sancţiune exageratã, ea vine, prin
duritatea sa, în conflict cu ideea de respect a libertãţii umane.
Faţã de art. 25 din Constituţia României din anul 1923, Constituţia actualã nu
interzice suspendarea publicaţiilor. Suspendarea unei publicaţii nu este o sancţiune atât de severã
ca suprimarea. Faptul cã prin Constituţie nu este explicit interzisã, nu poate fi interpretat în sensul
cã ea va trebui sã figureze în lege (legea presei de exemplu). Legiuitorul va aprecia dacã o
asemenea sancţiune trebuie sã figureze sau nu între sancţiunile ce se pot aplica în domeniul presei.
Libertatea presei implicã şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. De aici rezultã
permisiunea înfiinţãrii şi gestionãrii unor asemenea structuri care sã asigure baza materialã
necesarã. Pentru a garanta libertatea de exprimare, se permite legii sã impunã mijloacelor de
comunicare în masã, obligaţia de a face publicã sursa finanţãrii. Aceastã dispoziţie este de naturã
206
a împiedica corupţia în presã şi şantajul, respectiv a articolelor comandate, calomnii în presã,

concurenţã neloialã etc.
Libertatea de exprimare permite cetãţenilor (de altfel oricui, în general) de a
participa la viaţa politicã, socialã şi culturalã, manifestându-se public gândurile, opiniile, credinţele
etc. Dar aceastã libertate de exprimare nu poate fi absolutã (o libertate absolutã se transformã în
contrariul sãu) şi ca atare este supusã unor coordonate juridice (limite). Aceste coordonate juridice
trebuie sã fie însã expres prevãzute de lege şi necesare ocrotirii unor valori politice, economice,
sociale şi umane. Sub acest aspect este interesant de remarcat cã Pactul Internaţional privitor la
drepturile civile şi politice, prin art. 19 alin. 3 stabileşte cã exerciţiul libertãţii de exprimare
comportã îndatoriri speciale şi responsabilitãţi speciale şi cã poate fi supus anumitor restricţii care
trebuie sã fie expres stabilite prin lege şi sunt necesare pentru: respectarea drepturilor sau reputaţiei
altora, salvgardarea siguranţei naţionale a ordinii publice, sãnãtãţii sau moralitãţii publice. Tot acest
Pact, prin art. 20, stabileşte cã legile trebuie sã interzicã: propaganda în favoarea rãzboiului; ori
apelarea la urã naţionalã, rasialã sau religioasã care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate
sau la violenţã. Rezultã fãrã putinţa de tãgadã, cã existenţa unor limitãri în acest domeniu este deja
consacratã, pentru a se preîntâmpina abuzul în exercitarea libertãţii de exprimare.
Intr-o asemenea viziune juridicã, dispoziţiile constituţionale interzic acele
exprimãri care urmãresc: prejudicierea demnitãţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei şi dreptul
sãu la propria imagine; defãimarea ţãrii şi a naţiunii, îndemnul la rãzboi de agresiune, la ura
naţionalã, rasialã, de clasã sau religioasã, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la
violenţã publicã, manifestãri obscene, contrare bunelor moravuri.Din aceastã regulã rezultã ideea de
protecţie constituţionalã a unor importante valori umane, statale şi politice.
Existenţa unor coordonate juridice înlãuntrul cãrora trebuie sã se exercite libertatea
de exprimare, implicã şi rãspunderea juridicã pentru depãşirea acestor limite, altfel spus pentru
abuzul în exercitarea acestei libertãţi aşa de importante. De aceea în art. 30 pct. 8 din Constituţia
României sunt stabilite formele rãspunderii şi subiecţii acestora. Cât priveşte rãspunderea civilã
pentru daunele cauzate prin informaţia sau creaţia adusã la cunoştinţa publicului, revine editorului
sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestãrii artistice, proprietarului mijlocului
de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Prin exprimarea în
condiţiile legii, se dã legiuitorului misiunea de a stabili în detaliu condiţiile stabilirii rãspunderii,
dimensiunile acesteia şi repartizarea rãspunderii civile pe cei rãspunzãtori.1)
Constituantul stabileşte o ordine a rãspunderii civile, care trebuie respectatã atunci
când se solicitã despãgubiri. In primul rând se cer de la editor sau realizator şi apoi de la autor şi
ceilalţi. Socotim cã aceastã rãspundere, justificã şi un anume drept al celor care rãspund de a se
opune sau nu la publicarea articolului, informaţiei în editurã sau realizarea ce o
coordoneazã.Dar aceasta nu înseamnã cenzurã deoarece autorul poate publica la orice altã editurã.
Constituantul instituie o responsabilitate pentru delictele de presã ce se stabilesc prin lege.
Aceasta presupune cã legiuitorul, va stabili o responsabilitate civilã contravenţionalã
şi infracţionalã, în domeniul presei. In aceastã problemã s-au exprimat o serie de reguli care se
impun ca necesare şi actuale. Statul trebuie sã se opunã tendinţelor de a obstrucţiona pluralismul în
presã sau celor de concentrare excesivã a industriei presei.
Limitele criticilor admisibile sunt mai largi faţã de guvern, decât faţã de un simplu
particular, sau chiar de un om politic.2) Trebuie fãcutã distincţia între fapte şi
____________________________
1)
Ioan Muraru, op. cit. p. 242. Pânã în prezent nu a fost adoptatã o nouã lege a presei care sã
reglementeze aceste probleme conform Constituţiei actuale. Unele voci din presã sunt contra
apariţiei unei astfel de legi.
2)
Vincent Berger. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. I.R.D.O. 1997. p.422
207
judecaţi de valoare deoarece existenţa primelor poate fi demonstratã însã dovada adevãrului celor
din a doua categorie este imposibilã.1)
Limitele criticilor admisibile sunt deci mai largi atunci când se referã la un om
politic decât în cazul unui simplu particular a decis Curtea Europeanã. Exigenţele de protejare a
reputaţiei omului politic trebuie puse în balanţã cu interesele discutãrii libere a problemelor
politice.2) Statul este dator sã garanteze obiectivitatea informaţiilor oferite şi imparţialitatea în
tratamentul diverselor mijloace de informare.3)
5. Dreptul la proprietate
Potrivit art. 480 din Codul civil , "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se
bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însã în limitele determinate de lege.".
Conform art. 135 al Constituţiei României din anul 1991 proprietatea este publicã
sau privatã.
Bunurile proprietate publicã sunt inalienabile.
In condiţiile legii ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor
publice sau pot fi concesionate ori închiriate.
Proprietatea privatã este în condiţiile legii inviolabilã. Dreptul de proprietate
presupune trei posibilitãţi de comportament asupra obiectului acestuia denumite prerogative,
atribute, respectiv: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Aceste atribute, perogative ale dreptului de
proprietate se mai numesc şi dezmembrãminte sau drepturi: dreptul de posesie, dreptul de
folosinţã şi dreptul de dispoziţie. Prin posesie se înţelege posibilitatea de a avea bunul respectiv în
sfera de acţiune fizicã a posesorului. Prin dreptul de folosinţã se înţelege posibilitatea de a
beneficia de bunul respectiv direct sau indirect, de a culege fructele (de exemplu costul chiriei).
Dreptul de dispoziţie înseamnã posibilitatea de a dispune fizic (în mod exclusiv şi absolut) de a-l
distruge, modifica, tranforma, dar şi în sens juridic, adicã de a-l vinde, concesiona etc. Aceste
drepturi, prerogative ale dreptului de proprietate pot exista independent, având valoare nominalã,
juridicã etc.
In articolul 41 din Constituţie denumit "Protecţia proprietãţii private" se dispune
"dreptul de proprietate precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele
acestor drepturi sunt stabilite prin lege. Proprietatea privatã este ocrotitã în mod egal de lege,
indiferent de titular."
Aşadar, proprietatea nu poate fi apãratã eficient decât prin drept, şi în mod deosebit
prin dreptul de proprietate. Când vorbim de dreptul de proprietate înţelegem existenţa unor
obligaţii pentru ceilalţi, prin care se realizeazã proprietatea obligaţii a cãror respectare este asiguratã
prin forţa de constrângere a Statului.
___________________________
1)
Vincent Berger. op. cit. p. 420
2)
Ibidem
3)
Ion Deleanu op. cit. vol. II, p. 159
Dreptul de proprietate este reglementat de lege, în aşa fel încât include toate
prerogativele realizãrii acestui drept.
Prerogativele dreptului de proprietate sunt sistematizate în trei concepte: dreptul de
posesie, dreptul de folosinţã şi dreptul de dispoziţie. Constituţia României acordã o importanţã
deosebitã proprietãţii stabilind reguli cu putere constituţionalã1) astfel:
-Dreptul de proprietate este garantat; aceastã dispoziţie presupune obligaţii pentru
legiuitor sã stabileascã modalitãţile de garantare, obligaţiile persoanelor şi ale autoritãţilor în acest
sens;
208
-Creanţele asupra statului sunt garantate: aceasta înseamnã cã datoriile agentului

economic statal, falimentar, se preiau de Stat şi se achitã fãrã a exista nici un risc.2)
-Nimeni nu poate fi expropiat decât pentru o cauzã de utilitate publicã, stabilitã
potrivit legii cu dreaptã şi prealabilã despãgubire; o astfel de reglementare se gãseşte şi în alte
constituţii şi convenţii internaţionale.
-Pentru lucrãri de interes general, autoritatea publicã poate folosi subsolul oricãrei
proprietãţi imobiliare, cu obligaţia de a despãgubi proprietarul pentru daunele aduse solului,
plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autoritãţii.
-Despãgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau în caz de
divergenţã, prin justiţie.
-Dreptul de proprietate obligã la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului
şi asigurarea bunei vecinãtãţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau
obiceiului, revin proprietarului.
-Averea dobânditã licit nu poate fi confiscatã. Caracterul licit al dobândirii se
prezumã. Aceastã dispoziţie constituţionalã a abrogat din Codul penal român pedeapsa confiscãrii
averii şi chiar a prevederilor Legii nr. 18/1968, privind controlul averilor oricãrei persoane. Este o
dispoziţie care nu se gãseşte în multe constituţii chiar ale unor state occidentale dezvoltate.
-Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi
confiscate numai în condiţiile legii.
-Proprietatea privatã este, în condiţiile legii inviolabilã.
-Cetãţenii strãini şi apatrizi nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.
___________________________
1)
In constituţiile Spaniei (art. 33), Italiei (art. 42), Germaniei (art. 14), Japoniei (art. 29) regulile
constituţionale prin care este reglementatã proprietatea şi dreptul de proprietate sunt mai restrânse,
acestea fiind lãsate de domeniul de reglementare al legii, elaborate de Parlament.
2)
Aşa a fost în cazul Bancorex. De asemeni, creanţele faţã de CEC sunt garantate de Stat. In cazul
unei Bãnci private autorizate creanţele asupra acesteia sunt garantate numai pânã la un anumit
cuantum din fonduri speciale, constituit în temeiul legii.
Exproprierea este trecerea silitã în proprietatea statului a terenurilor şi

construcţiilor. Constituţia stabileşte douã condiţii cumulative pentru ca o expropriere sã fie
efectuatã şi anume: existenţa unei cauze de utilitate publicã ea însãşi definitã prin lege şi plata
unei prealabile şi drepte despãgubiri.
Cât priveşte folosirea subsolului unei proprietãţi imobiliare de cãtre autoritãţile
publice, pentru lucrãri de interes general, ea creazã obligaţia constituţionalã pentru acestea de a
despãgubi proprietarul pentru daunele ce le sunt imputabile.
Prezumţia de legalitate a dobândirii proprietãţii prevãzutã în art. 41 pct. 7 din
Constituţia României, presupune:
-înlãturarea oricãror prevederi ale legii care ar institui pedepsa confiscãrii averii;
-nimeni nu poate fi obligat sã probeze caracterul legal al dobândirii proprietãţii sale;
-pot fi confiscate numai în condiţiile legii, bunurile1) destinate, folosite sau
rezultate din infracţiuni ori contravenţii, stabilite pe bazã de hotãrâri judecãtoreşti definitive sau
procese-verbale de constatare a contravenţiilor definitve prin neatacare.
De menţionat cã potrivit art. 20 pct. 2 din Constituţia României, toate dispoziţiile
referitor la proprietate prevãzute în pactele şi tratatele la care România a aderat, fac parte din
dreptul intern şi pot fi invocate de orice persoanã în apãrarea drepturilor sale.2)
209
6. Dreptul la moştenire, corolar al dreptului de proprietate, este garantat în art. 42 din

Constituţia României, fiind un drept în temeiul cãruia o persoanã poate dobândi pe cale succesoralã,
în condiţiile legii, orice bun.
7. Dreptul la un nivel de trai decent (art. 43 din Constituţie) este corelat cu obligaţia statului
de a lua mãsuri de dezvoltare economicã şi de protecţia socialã care sã fie de naturã sã asigure
cetãţenilor un trai satisfãcãtor.
Acesta este un drept fundamental nu o simplã problemã de politicã economicã şi
socialã. In art. 25 al Declaraţiei Universale se vorbeşte de dreptul la un nivel de viaţã
corespunzãtor asigurãrii sãnãtãţii persoanei, bunãstãrii proprii şi a familiei. Dreptul la un
nivel de viaţã corespunzãtor cuprinde - cum precizeazã art. 25 din Declaraţie - "hrana,
îmbrãcãmintea, locuinţa, îngrijirea medicalã, precum şi serviciile sociale necesare." Asociat
acestui drept este "dreptul la asigurare în caz de şomaj, de boalã, de invaliditatea, vãduvie, bãtrâneţe
sau în alte cazuri de pierdere a ____________________________
1)
Socotim cã era mult mai corect sã se fi folosit, temenul de lucruri în loc de bunuri, pentru cã sunt
obiecte ce trebuiesc confiscate, deşi nu fac parte din categoria bunurilor, cum sunt: otrãvurile,
stupefiantele, actele false, cheile false etc.
2)
Art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apãrare drepturilor omului şi a libertãţilor
fundamentale; art. 17 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului şi altele.
mijloacelor de subzistenţã ca urmare a unor împrejurãri independente de voinţa persoanei..."(art. 25
din Declaraţie)
Aceasta presupune ca între mãsurile de reformã economicã şi cele de asigurare a
unui nivel de trai decent, la toţi cetãţenii, sã existe corelare, corelare impusã prin Constituţie şi prin
nici o lege nu se poate deroga de la aceastã dispoziţie.
8. Dreptului la ocrotirea sãnãtãţii îi corespunde obligaţia statului sã ia mãsuri pentru

asigurarea igienei şi sãnãtãţii publice. Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurãri
sociale pentru boalã, accidente sau maternitate, controlul exercitãrii profesiilor medicale şi a
activitãţii paramedicale, precum şi alte mãsuri de protecţie a sãnãtãţii fizice ori mentale a persoanei
se stabilesc potrivit legii, fiind o obligaţie impusã de Constituţie, legiuitorului şi celorlalte organe
ale statului.
Dreptul la ocrotirea sãnãtãţii reglementat în Constituţia României la art. 33, nu
este reglementat distinct în Declaraţia Universalã, în cele douã Pacte Internaţionale sau în
Convenţia Europeanã. El rezultã însã din alte reglementãri ale documentelor juridice internaţionale,
arãtate, precum şi din unele documente fãrã forţã juridicã. In Constituţia Organizaţiei Mondiale a
Sãnãtãţii se aratã "O stare de perfectã sãnãtate pe care poate sã o atingã un om constituie un drept
fundamental al oricãrei fiinţe umane indiferent de rasã, vederi politice, situaţie economicã sau
socialã."
Din reglementarea naţionalã şi internaţionalã rezultã, credem, câteva concluzii:
a)Dreptul la ocrotirea sãnãtãţii poate fi evaluat atât ca drept individual, cât şi ca
drept colectiv.
b)Corespunzãtor acestui drept, statului, autoritãţilor sale şi persoanelor private le
revin atât obligaţii negative, de abţinere cât şi obligaţii pozitive, de acţiune.
c)Unele obligaţii ale autoritãţilor publice sunt de rezultat1), altele sunt de mijloace2).
d)Dreptul la ocrotirea sãnãtãţii se aflã în interconexiune cu alte drepturi
fundamentale.
e)Dreptul la sãnãtate îmbracã noi aspecte în condiţiile extinderii toxicomaniei şi a
traficului de stupefiante.3)
210
9. Dreptul la muncã şi protecţie socialã a muncii este reglementat în art. 38 şi art. 39 din
Constituţia României, în care se stabilesc o serie de reguli constituţionale;
___________________________
1)
România a aderat la Convenţia luptei contra drogurilor din 1988 prin Legea nr. 118/1992
2)
Obligaţia de rezultat, este acea obligaţie care nu se considerã îndeplinitã dacã nu se atinge scopul,
rezultatul obţinut.
3)
Obligaţia de "mijloace" sau diligenţa este acea obligaţie care se considerã executatã, dacã s-a fãcut
tot ceea ce s-a angajat sã facã indiferent dacã s-a ajuns sau nu la rezultatul urmãrit.
Pactul internaţional relativ la drepturile economice sociale şi culturale foloseşte în
art. 6 exprimarea de drept la muncã. In unele constituţii se consacrã dreptul şi obligaţia de a
muncii.
In Constituţia Franţei se stabileşte cã fiecare are îndatorirea de a muncii şi dreptul
de a obţine un serviciu. Constituţia Spaniei dispune cã toţi spaniolii au îndatorirea de a muncii şi
dreptul la muncã (art. 35).
Constituţia Germaniei reglementeazã "libertatea profesiei", vorbind numai de dreptul
de a-şi alege în mod liber profesia şi interzice munca forţatã, munca tratând-o ca pe o libertate şi
nu un drept.
In Constituţia Italiei în art. 35-37 sunt reglementate raporturile economice şi în
special, condiţiile în care se efectueazã munca, fãrã a vorbi în mod expres de un drept la muncã.
Art. 27 din Constituţia Japoniei proclamã "toate persoanele au dreptul şi îşi asumã
obligaţia de a muncii".
In Constituţia României (1991) art. 38, deşi se vorbeşte de dreptul la muncã, acesta
este reglementat ca o libertate de a muncii, care include: libertatea alegerii profesiei, libertatea
alegerii locului de muncã, protecţia socialã a muncii, retribuţia muncii depuse, dreptul la negocieri
colective.1) Observãm cã nu se vorbeşte de obligaţia corelativã a statului2) de a asigura loc de
muncã pentru orice persoanã, ba mai mult, dreptul la muncã pentru cetãţenii strãini şi apatrizi este
supus unei autorizãri, autorizare care în România a fost introdusã târziu dupã anul 1996, spre
deosebire de alte ţãri, în care aceastã autorizare prealabilã este impusã de mult.
In Constituţia României (art. 38) se proclamã "Dreptul la muncã nu poate fi îngrãdit.
Alegerea profesiei şi alegerea locului de muncã sunt libere." Este evidentã reglementarea
dreptului la muncã, sub forma libertãţii de a muncii, deoarece nu rezultã obligaţia corelativã
a statului pentru asigurarea unui loc de muncã.3) Potrivit art. 134 din Constituţia României,
economia României este o economie de piaţã, în care statul asigurã printre altele "protecţia
concurenţei reale şi crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calitãţii vieţii." Deci, ocuparea
locurilor de muncã se face pe criteriul competenţei, printr-o concurenţã realã şi nu al asigurãrii
necondiţionate a unui loc de muncã.
Potrivit art. 6 din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi
culturale, statul trebuie sã asigure: orientarea şi formarea tehnicã şi profesionalã, elaborarea de
programe, de politici şi de tehnici potrivite sã asigure o dezvoltare economicã, socialã şi culturalã
constantã şi o deplinã întrebuinţare productivã a forţei de muncã în condiţii care garanteazã
indivizilor exerciţiul libertãţilor politice şi economice.
In art. 38 pct. 2 din Constituţie, se dispune "Salariaţii au dreptul la protecţia socialã
a muncii. Mãsurile de protecţie privesc securitatea şi igiena muncii; regimul
___________________________
1)
A se vedea Ioan Muraru, op. cit. p. 227
2)
A se vedea Ion Deleanu, op. cit. vol. II, p. 169(subsol)
3)
Pentru o altã interpretare a se vedea I. Muraru, op. citate, p. 227
211
de muncã al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repaosul

sãptãmânal, concediul de odihnã plãtit, prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte
situaţii specifice. Durata normalã a zilei de lucru este în medie de cel mult opt ore. La muncã egalã
femeile au salariu egal cu bãrbaţii. Dreptul la negocieri colective în materie de muncã şi caracterul
obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate." Deci, dreptul la protecţie socialã pe care îl
au salariaţii include aspecte clar formulate în textul constituţional şi care vor forma obiectul
legilor în acest domeniu, la care constituantul a adãugat "precum şi alte instituţii specifice"
exprimându-se caracterul deschis spre soluţii legislative care sã asigure cât mai eficient protecţia
socialã a muncii.
In art. 39 din Constituţie sunt prevãzute şi alte norme constituţionale care interzic
munca forţatã şi excepţiile de la acest principiu astfel: "Munca forţatã este interzisã. Nu constituie
muncã forţatã: a)serviciul cu caracter militar sau activitãţile desfãşurate în locul acestuia de cei care
potrivit legii, nu presteazã serviciul militar obligatoriu din motive religioase; b)munca unei
persoane condamnate prestatã în condiţii normale în perioada de detenţie sau de eliberare
condiţionatã; c)prestaţiile impuse în situaţia creatã de calamitate ori de alt pericol, precum şi cele
care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.".
10. Dreptul persoanelor handicapate de a se bucura de o protecţie socialã, este

prevãzut în art. 46 din Constituţie. Statul are obligaţia sã asigure realizarea unei politici naţionale de
prevenire, de tratament, de readaptare, de învãţãmânt, de instruire şi de integrare socialã a
handicapaţilor respectând drepturile şi îndatoririle ce revin pãrinţilor şi tutorilor. Declaraţia
drepturilor persoanelor handicapate1) enumerã principalele drepturi ce revin acestor persoane:
respectul demnitãţii umane; beneficiul aceloraşi drepturi civile şi politice, ca şi alte fiinţe umane;
mãsuri speciale care sã-i permitã cea mai largã autonomie posibilã; tratamente medicale,
psihologice şi funcţionale, ajutoare, educaţie şi readaptare; securitate economicã şi socialã şi un
nivel de viaţã decent; respectarea nevoilor sale în toate etapele planificãrii economice şi sociale;
dreptul de a trãi în cadrul familiei sale sau într-un cãmin care sã o înlocuiascã; protecţia împotriva
oricãrei exploatãri, reglementãri sau tratament discriminatoriu, abuziv sau degradant, asistenţã
legalã calificatã.
11. Dreptul la grevã. "Salariaţii au dreptul la grevã pentru apãrarea intereselor

profesionale, economice şi sociale. Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitãrii acestui drept,
precum şi garanţiile necesare asigurãrii serviciilor esenţiale pentru societate.", dispune art. 40 din
Constituţie.
Greva înseamnã încetarea colectivã, voluntarã a lucrului de cãtre salariaţi în
vederea satisfacerii de cãtre unitate a unor revendicãri de ordin
____________________________
1)
Declaraţia a fost adoptatã de Adunarea Generalã a O.N.U. la 9 decembrie 1975
profesional, revendicãri determinate şi comunicate unitãţii, dar pe care aceasta a refuzat sã le
satisfacã.
Regulile constituţionale ale dreptului la grevã sunt:
-este un drept numai al salariaţilor; exercitarea acestui drept, aduce unele prejudicii
angajatorului şi astfel îl aduce la masa tratativelor cu salariaţii;
-prin exercitarea dreptului la grevã se apãrã numai interesele profesionale,
economice şi sociale; aceste interese, trebuie sã facã obiectul raporturilor juridice dintre grevişti
şi cei de la care se revendicã aceste drepturi, interese;
-condiţiile şi limitele exercitãrii dreptului la grevã se stabilesc prin lege. (Legea nr.
15/1991);
212
-dreptul la grevã se poate exercita numai în condiţiile în care serviciile esenţiale

pentru societate sunt asigurate. (serviciile publice, cum sunt transporturi feroviare, distribuirea
energiei etc.)
Greva este forma colectivã protestatarã şi revendicativã a salariaţilor care are ca
efect juridic imediat suspendarea contractului de muncã.1)
Ca majoritatea covârşitoare a tuturor celorlalte drepturi, dreptul la grevã este - şi el -
susceptibil de exercitare abuzivã atrãgând deci o rãspundere juridicã corespunzãtoare, de
exemplu prin:
-urmãrirea unor scopuri politice;
-nerespectarea procedurilor prealabile declanşãrii grevei; (greva surprizã, greva
spontanã etc.)
-ocuparea locurilor de muncã şi împiedicarea celor care doresc sã-şi continue
munca; (greva este un drept, nu o obligaţie)
-obligarea la grevã, blocarea accesului la locurile de muncã, a cãilor de
comunicaţie etc.;
-neasigurarea serviciilor esenţiale pentru societate;
-efectuarea grevei în alte locuri decât la locul de muncã;
-invocarea unui drept la grevã de cei care nu au calitatea de salariaţi (elevi,
studenţi).
Din pãcate, uneori, din necunoaşterea legii şi a cãilor legale, de satisfacere a
intereselor economice, sociale şi profesionale şi de reparare a drepturilor încãlcate, se uzeazã
abuziv de grevã. Aceasta afecteazã democraţia şi implicit modul de satisfacere a revendicãrilor
formulate.
12. Dreptul copiilor şi al tinerilor de a li se asigura un regim special de protecţie şi de

asistenţã, în realizarea aspiraţiilor lor legitime este consacrat atât în art. 45 cât şi în altele din titlul
II al Constituţiei. Deci, în Constituţie sunt multe articole care consacrând drepturile şi libertãţile
cetãţeneşti, vizeazã de fapt şi drepturile copiilor şi al tinerilor. Art. 45 din Constituţie prevede un
drept de sintezã care cu putere constituţionalã prevede:
___________________________
1)
A se vedea Ion Deleanu, op. cit. vol. II, p.170
-dispune un regim special de protecţie şi de asistenţã în realizarea drepturilor
copiilor şi tinerilor, regim care trebuie reglementat prin legi;
-acordarea de cãtre stat a alocaţiilor pentru copii, ajutoare pentru îngrijirea
copilului bolnav ori handicapat, precum şi "alte forme de protecţie socialã a copiilor şi tinerilor ce
se vor stabili prin lege."
-sunt interzise exploatarea minorilor, folosirea lor în activitãţi care le-ar dãuna
sãnãtãţii, moralitãţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normalã;
-minorii sub 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi;
-autoritãţile publice au obligaţia sã contribuie la asigurarea condiţiilor pentru
participarea la viaţa economicã, culturalã şi sportivã a ţãrii.
Art. 25 pct. 2 din Declaraţia Universalã proclamã cã "mama şi copilul au dreptul la
ajutor şi ocrotire specialã".1)
13. Dreptul la învãţãturã

Acestui drept i se acordã o atenţie deosebitã în Constituţie, în care sunt stabilite
urmãtoarele dispoziţii cu putere constituţionalã, astfel:
213
Dreptul la învãţãturã este asigurat prin învãţãmântul general obligatoriu, prin

învãţãmântul liceal şi prin cel profesional, prin învãţãmântul superior, precum şi prin alte forme
de instrucţie şi de perfecţionare. Dreptul la învãţãturã este un drept care îmbinã libertatea cu
obligaţia (învãţãmântul primar şi general). Dreptul la învãţãturã trebuie astfel organizat încât sã se
asigure şanse juridice egale oamenilor, ceea ce implicã folosirea cu prioritate a criteriului
competentã profesionalã şi interzicerea discriminãrilor sau privilegiilor. Prin dreptul la
învãţãturã trebuie sã se urmãreascã deplina dezvoltare a personalitãţii umane şi a simţului demnitãţii
sale, întãrirea respectului pentru drepturile şi libertãţile publice, favorizarea înţelegerii, toleranţei şi
prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau religioase, promovarea ideii de pace.2)
Organizarea şi desfãşurarea învãţãmântului trebuie sã se realizeze în limba oficialã a statului care
potrivit art. 13 şi art. 32 pct. 2 din Constituţie este limba românã. Având în vedere cã în România
sunt cetãţeni români şi de alte naţionalitãţi, în art. 6 şi art. 32 pct. 2 şi 3 din Constituţie se prevede
"In condiţiile legii, învãţãmântul se poate desfãşura şi într-o limbã de circulaţie internaţionalã.
Dreptul persoanelor aparţinând minoritãţilor naţionale de a învãţa limba lor maternã şi dreptul de
a putea fi instruit în aceastã limbã sunt garantate; modalitãţile de exercitare a acestor drepturi se
stabilesc prin lege."
Instituţiile de învãţãmânt, inclusiv cele particulare se înfiinţeazã şi îşi desfãşoarã
activitatea în condiţiile legii.
Invãţãmântul de stat este gratuit potrivit legii. Este evident cã învãţãmântul
obligatoriu trebuie sã fie gratuit, fãrã deosebire de realizarea sa în forme
_____________________________
1)
Charles Cadoux. Droit Constitutionnel et institutions politiques, vol. I, Cujas, Paris,1973,p.57
2)
statale sau particulare. Constituţia garanteazã autonomia universitarã, reglementatã de lege în
ceea ce priveşte conducerea, funcţionarea formativã, profesionalã, educativã şi ştiinţificã.
O componentã a dreptului la învãţãturã este şi învãţãmântul religios. Statul asigurã
libertatea învãţãmântului religios, potrivit cerinţelor fiecãrui cult, şi libertãţii conştiinţei. In şcolile
de stat, învãţãmântul religios este organizat şi garantat prin lege. Legea îl va organiza, garanta
astfel încât sã nu contravinã principiilor ce rezultã din art. 29 din Constituţie. Intr-o asemenea
viziune legea va trebui sã prevadã explicit cã învãţãmântul religios în şcolile de stat este facultativ,
numai o asemenea prevedere dând satisfacţie deplinã libertãţii conştiinţei şi mai ales dreptului
pãrinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a cãror
rãspundere le revine.
14. Dreptul strãinilor şi al apatrizilor la protecţia Statului român este reglementat în art. 18
din Constituţie. Protecţia cetãţenilor strãini şi apatrizi este largã şi substanţialã, întrucât practic, ei
se bucurã de toate drepturile şi libertãţile, garantate de Constituţie şi de alte legi, mai puţin de
cele specifice condiţiei de cetãţean român. Cetãţenii strãini şi apatrizi pot fi extrãdaţi numai în
baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Asupra expulzãrii şi extrãdãrii
decide numai instanţa judecãtoreascã. Art. 14 al Protocolului nr. 4 interzice "expulzãrile colective
ale strãinilor".
15. Dreptul de azil (art. 18, alin. 2) este recunoscut în favoarea acelor care, din cauza activitãţii
lor progresiste, democratice, pusã în slujba umanitãţii, sunt expuşi în ţãrile lor unor mãsuri sau
tratamente samavolnice. Potrivit paragrafului 2 al art. 14 din Declaraţia Universalã, dreptul de azil
nu poate fi invocat în caz de urmãrire realmente justificatã de sãvârşirea unei infracţiuni de
drept comun sau pentru acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite, iar
potrivit art. 1 paragraful 2 din Convenţia asupra azilului teritorial, dreptul de azil nu poate fi invocat
214
nici atunci când existã temeiuri sã se creadã cã persoana care solicitã azilul a sãvârşit o crimã
contra pãcii, o crimã de rãzboi sau o crimã contra umanitãţii. Dreptul de azil se acordã şi se
retrage în condiţiile legii cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România
este parte.

-Dreptul de proprietate în Constituţia României şi în Convenţiile
Internaţionale.
-Dreptul la grevã.
-Libertatea presei şi dreptul la propria imagine.
-Libertatea conştiinţei.
-Libertatea individualã şi siguranţa persoanei.
BIBLIOGRAFIE
1.Ioan Deleanu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. II,Editura Europa

Nova Bucureşti-1966, p.145-176
Bucureşti-1997,p.227-249
3.Cristian Ionescu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. II, Editura Lumina
Lex, Bucureşti-1997, p. 161-171
4.Constituţia României din 1991
5.Vincet Berger -Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
I.R.D.O.,1997
6.Victor Diculescu -Drept Constituţional Comparat, Editura Lumina Lex Bucureşti,
1999
215
CAPITOLUL XI
DREPTURILE GARANTII
Drepturile garanţii sunt acele drepturi special instituite de constituant, în baza

cãrora omul îşi poate asigura înfãptuirea celorlalte drepturi ale sale, atunci când îi sunt
încãlcate.
In asigurarea şi apãrea drepturilor şi respectiv a executãrii obligaţiile corelative
acestora, un rol important îl au:
-autoritãţile publice care trebuie sã respecte drepturile şi libertãţile individului, adicã
acestea sã se abţinã, atât ele cât şi funcţionarii lor de a le încãlca;
-autoritãţile publice care trebuie sã-şi execute obligaţiile corelative drepturilor şi
libertãţilor fundamentale şi sã asigure condiţiile înfãptuirii nestânjenite a acestora;
-autoritãţile publice care trebuie sã apere drepturile şi libertãţile fundamentale, şi
sã asigure toate condiţiile executãrii neîngrãdite a acestora;
-orice altã persoanã juridicã şi persoanele fizice care trebuie sã respecte drepturile
şi libertãţile fundamentale ale omului şi sã-şi execute cu bunã credinţã obligaţiile ce le revin,
deci corelative acestora inclusiv drepturile lor .
In situaţiile în care autoritãţile publice şi orice altã persoanã fizicã sau juridicã nu-şi
executã obligaţiile corelative drepturilor şi libertãţilor fundamentale intervine rolul autorului
dreptului sau libertãţii încãlcate, care trebuie sã aibã la îndemânã instituţii juridice şi cadrul
juridic necesar, pentru a-şi cere dreptul ori repararea acestuia. Astfel au apãrut drepturile
garanţii. Credem cã pot fi considerate drepturi garanţii: dreptul de acces liber la justiţie, dreptul
la petiţie, dreptul de apãrare, dreptul celui vãtãmat într-un drept al sãu de o autoritate publicã şi
dreptul la grevã.
A. Dreptul de acces liber la justiţie
Dreptul de acces liber la justiţe, este un drept care concordã şi se valorizeazã

reciproc cu principiul separaţiei puterilor, al egalitãţii, cooperãrii şi controlului reciproc al acestora .
Practica a dovedit cã dreptatea nu pote fi înfãptuitã întodeauna în cadrul unei singure puteri, şi în
mod deosebit în litigiile sau procesele în care puterea în cauzã sau un funcţionar al acesteia sunt
pãrţi ale acestora . Pentru a se evita un astfel de risc este necesar, dreptul de acces liber la justiţie .
Astfel pânã în 1994 , contestaţiile la procesele verbale de constatarea contravenţiilor
se soluţionau de şefii ierarhici ai agenţilor constatatori , neexistând cale de atac a soluţiilor la
justiţie (cu unele excepţii prevãzute de Legea 32/1968 în redactarea în vigoare la data respectivã ).
De exemplu dupã 1994 contestaţiile la contravenţiile la regimul circulaţiei se judecã
de instanţe .
Încãlcarea dreptului de acces liber la justiţie s-a fãcut şi încã se mai face :
-pe calea menţinerii în vigoare a unor legii neconstituţionale , sau a emiterii unor
reglementãri legislative neconstituţionale, de exemplu: nereglementarea dreptului de acces liber la
justiţie, atunci când ministrul justiţiei nu a aprobat cercetarea unui magistrat din vina cãruia s-au
cauzat pagube; de asemenea împotriva hotãrârilor de sancţionare sau achitare date de Consiliile de
onoare în cazul militarilor şi poliţiştilor nu s-a prevãzut cale de atac în faţa instanţei, restrângerea
sferei actelor ce pot fi în contencios administrativ şi altele;
-prin împiedicarea pe orice cale a persoanei sã-şi expunã instanţei nemulţumirea sa
de exemplu: nepunerea la dispoziţia contravenientului a procesului verbal de constatare, nu-i dã
216
posibilitatea acestuia sã-l atace în instanţã, putând determina contravenientul sã piardã termenul de
contestare etc.
-prin respingerea în mod netemeinic şi nelegal a cãilor de atac, împotriva unei
hotãrârii judecãtoreşti datã cu încãlcarea legii (apelul sau recursul).
-prin restrângerea cazurilor când o hotãrâre poate fi atacatã cu apel, recurs, inclusiv
cãile extraordinare de atac;
-prin reglementarea prin lege a unor proceduri defectuoase.
Având în vedere importanţa sa, dreptul de acces liber la justiţie este reglementat în
cele mai importante documente internaţionale cât şi în Constituţia României .
Potrivit art. 6 din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului "orice persoanã are
dreptul la judecarea în mod echitabil, şi într-un cadru public de cãtre o instanţã independentã
şi imparţialã, instituitã de lege, care sã hotãrascã fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor
sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptatã
împotriva sa".
In art. 5 pct. 3 din aceeaşi Convenţie se dispune: "Orice persoanã arestatã sau
deţinutã, trebuie adusã de îndatã înaintea unui judecãtor sau altui magistrat împuternicit prin
lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecatã, sau eliberatã în cursul
procedurii."
Potrivit art. 13 din Convenţia sus citatã , "orice persoanã ale cãrei drepturi şi
libertãţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încãlcate are dreptul sã se adreseze efectiv
unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat
în exercitarea atribuţiilor lor oficiale", respectiv autoritãţile publice şi funcţionarii acestora.
In art. 8 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se dispune: "Orice
persoanã are dreptul sã se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente, împotriva
acelora care violeazã drepturile fundamentale care îi sunt recunoscute prin constituţie sau prin
lege."
Dispoziţile celor douã documente internaţionale mai sus prezentate fac parte din
dreptul intern românesc, potrivit art. 20 din Constituţia României în care se dispune "Dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţã cu Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte.
Dacã existã neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale, ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile
internaţionale".
Osebit de cele de mai sus, în art. 21 din Constituţia României este consemnat în mod
expres dreptul de acces liber la justiţie, astfel: "Orice persoanã se poate adresa justiţiei pentru
apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrãdi
exercitarea acestui drept.". Raţiunea existenţei acestui drept rezultã din:
-puterea judecãtoreascã este independentã, de celelate puteri, existând toate
condiţiile sã judece imparţial, obiectiv şi competent;
-justiţia se înfãptuieşte în numele legii de cãtre judecãtorii care sunt independenţi
şi se supun numai legii;
-justiţia este la adãpost de interese politice, economice, sociale şi astfel asigurã
aplicarea necondiţionatã şi imparţialã numai a legii;
-înfãptuirea justiţiei se face dupã principii care asigurã respectarea întocmai a legii
astfel: publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea, obligaţia de motivare a hotãrârilor,
posibilitatea exercitãrii cãilor de atac la instanţele superioare interne şi internaţionale;
217
-garanţiile cãilor de atac, a controlului judecãtoresc pe cãi ordinare şi extraordinare

cât şi controlul la Curtea Europeanã a Drepturilor Omului.
-existenta unei responsabilitãţi şi pentru judecãtorii şi procurorii care încalcã
legea.
Potrivit acestui principiu, oricine are dreptul de acces la justiţie: cetãţean român,
cetãţean strãin, apatrid, persoana juridicã civilã sau persoana juridicã de drept public.
S-ar putea pune întrebarea de ce în Constituţie se foloseşte exprimarea interese
legitime? Nu ar fi aceastã restrângere a dreptului de a acţiona în justiţie şi deci, nu ar fi fost
suficient doar termenul interese?
Rãspunzând la aceastã întrebare prof. I. Muraru aratã: "Explicaţia este simplã.
Constituţia şi legile nu apãrã şi nu garanteazã orice interese, ci numai acele interese care se
întemeiazã pe drept, pe cutumã, în general pe izvoarele de drept.
Art. 21 din Constituţie implicã o corectã delimitare între dreptul la acţiune în justiţie
şi obligaţia constituţionalã de ocrotire a drepturilor, libertãţilor şi intereselor legitime.
Este subînţeles cã accesul liber la justiţie permite depunerea oricãrei cereri a cãrei
rezolvare este de competenţa autoritãţilor judecãtoreşti. Caracterul legitim sau nelegitim al
pretenţiilor formulate în acţiunea în justiţie va rezulta numai în urma judecãrii pricinii respective şi
va fi constatat prin hotãrâre judecãtoreascã motivatã.
Folosind exprimarea "interese legitime", textul constituţional nu pune o condiţie de
admisibilitate a acţiunii în justiţie, ci obligã justiţia sã stabileascã şi ocroteascã numai interesele
legitime."1)
Incãlcarea dreptului de acces liber la justiţie s-a mai constatat şi în alte situaţii,
cum ar fi:
-în cazul unor proceduri juridicţional-administrative, când soluţionarea contestaţiei
era definitivã şi legea nu mai prevedea o cale de atac împotriva acesteia la o instanţã judecãtoreascã
(de exemplu contestaţiile în cazul amenzilor contravenţionale erau soluţionate numai de şeful
agentului constatator, conform art. 35 din Legea nr. 32/1968, articol care a fost declarat
neconstituţional şi ulterior abrogat, deschizându-se calea contestãrii amenzii contravenţionale la
justiţie);
-în cazul unor drepturi de avizare, aprobare, reglementate în mod discreţionar în
sensul cã nu sunt prevãzute cãi de atac la o instanţã atunci când se refuzã avizarea sau aprobarea (de
exemplu, în cazul când ministrul justiţiei refuzã cercetarea unui judecãtor, nu existã o cale de atac al
refuzului la o instanţã superioarã);
-în cazul când cineva este vãtãmat într-un drept al sãu printr-o decizie datã de
organele parchetului respectiv de neurmãrire penalã, încã nu este reglementatã plângerea împotriva
acestei decizii la instanţa de judecatã;
-în situaţiile în care este prevãzutã o singurã cale de atac, aşa cum este în cazul
contravenţiilor.
Posibilitatea sesizãrii justiţiei pentru apãrarea drepturilor, libertãţilor şi intereselor
legitime se poate realiza fie pe calea acţiunii directe, fie ___________________________
1)
I. Muraru, op. cit., p. 206.
prin orice altã cale proceduralã, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate menţionatã de
art. 144 lit. "c" din Constituţie.
Trebuie sã adãugãm cã accesul liber la justiţie este garantat chiar prin
Constituţie, în sensul cã, nu poate fi îngrãdit de nici o lege , iar legiuitorul este obligat sã
elaboreze dispoziţii legale, sã instituie proceduri şi instituţii care sã asigure realizarea
acestuia.
218
B. Dreptul de petiţie
Potrivit art. 47 din Constituţie, cetãţenii au dreptul sã se adreseze autoritãţilor

publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor.
Organizaţiile legal constituite au dreptul sã adreseze petiţii exclusiv în numele
colectivelor pe care le reprezintã. Exercitarea dreptului de petiţionare este scutitã de taxã.
Autoritãţile publice au dreptul şi obligaţia sã rãspundã la petiţii în termenele şi în condiţiile
stabilite potrivit legii. Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientã de rezolvare a
unor probleme personale sau care privesc o colectivitate, fiind o garanţie juridicã generalã pentru
celelalte drepturi şi libertãţi.
Petiţia este o cerere prin care se vizeazã apãrarea, repararea unui drept, a
libertãţii sau unui interes legitim al petiţionarului. Petiţia nu se confundã cu denunţul, care este
o informare a autoritãţii cu privire la anumite ilegalitãţi, dar prin care denunţãtorul nu a fost
vãtãmat.
Dreptul la petiţie poate fi exercitat individual de cãtre cetãţean, fie de cãtre un
grup de cetãţeni, fie de cãtre organizaţii legal constituite, evident referitor la drepturile, libertãţile
şi interesele acestora. Se admite ca o persoanã sã facã o petiţie pentru o altã persoanã numai în
cazurile prevãzute de lege, cum ar fi: pãrintele pentru minor, tutorele pentru minor, avocatul
pentru client etc.
Corelativ dreptului cetãţeanului de a petiţiona, articolul 47 din Constituţie, prevede
obligaţia autoritãţilor publice de a examina şi rãspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile
stabilite de legi. Aceasta implicã obligaţia pentru Parlament de a elabora o lege prin care sã se
prevadã modul concret de exercitare a dreptului la petiţie, procedurile, termene, condiţii,
responsabilitãţi etc.
Potrivit Legii nr. 1/1978( care a fost abrogatã prin Legea nr. 7/1998, fãrã a intra în
vigoare o altã lege care sã reglementeze obiectul acesteia), în art. 1 se arãta: "dreptul de
petiţionare se exercitã prin propuneri, sesizãri, reclamaţii şi cereri adresate organelor puterii de
stat, ale administraţiei de stat, organelor judecãtoreşti, organelor procuraturii, instituţiilor, unitãţilor
economice de stat, precum şi organizaţiilor cooperatiste şi celorlalte organizaţii obşteşti."
Ca urmare este necesarã elaborarea legii care sã precizeze dacã în dreptul de
petiţionare se include, dreptul persoanei de a participa la treburile de interes public prin sesizãri şi
propuneri, ce vizeazã orice problemã de interes public, altele decât cele prin care au fost lezaţi
direct în drepturile, libertãţile şi interesele acesteia.
Din textul constituţional (art. 47) rezultã fãrã dubiu cã petiţiile trebuie sã fie
semnate, deci nu anonime. Aceasta este o piedicã împotriva abuzului de drept la petiţie,
implicând o responsabilitate moralã şi juridicã pentru cel care uzeazã de dreptul sãu la petiţie.
Deci, folosirea unor informaţii sau date dintr-o anonimã, de cãtre o autoritate publicã, nu este
scuzabilã şi se face pe rãspunderea acesteia sau a funcţionarului în cauzã. Anonimele nu pot fi
publicate decât sub responsabilitatea (realitãţii faptelor sesizate) celui care o publicã. Pe de altã
parte, având în vedere cã funcţionarii publici sunt obligaţi sã acţioneze din oficiu atunci când ia
cunoştinţã de o ilegalitate, nu pot invoca, caracterul de anonimã a unei sesizãri şi astfel, sã nu
efectueze un minim de verificãri a celor semnalate în aceasta.
De asemenea anonima sub aspectele semnalate nu poate fi invocatã ca o probã, nici
în acuzarea autorului acesteia pentru calomnie sau insultã şi nici în acuzarea persoanei sesizate cã a
încãlcat legea. Socotim cã aceasta rezultã din dispoziţiile şi principiile Constituţiei din 1991. Cu
atât mai mult credem cã o anonimã nu poate constitui singurul temei al percheziţiei într-o
proprietate privatã.
219
C. Dreptul la apãrare1)
Dreptul la apãrare este un drept fundamental de tradiţie în istoria instituţiei

drepturilor şi libertãţilor cetãţeneşti.
Dreptul la apãrare, într-o accepţiune largã, cuprinde totalitatea drepturilor şi
regulilor procedurale ce pot fi folosite de o persoanã pentru materializarea apãrãrii contra
învinuirilor şi acuzaţiilor ce i se aduc, tentativelor de încãlcare a drepturilor, precum şi
posibilitatea de a-şi valorifica cererile sau de a dovedi netemeinicia ori nelegalitatea
pretenţiilor adversarului. Dreptul la asistenţã juridicã este un element al dreptului la apãrare.
Prin asistenţã juridicã înţelegem posibilitatea persoanei de a beneficia de sfaturile,
recomandãrile unui avocat, ori de a fi __________________
1)
A se vedea pe larg în Valericã DABU. Despre dreptul şi arta apãrãrii.R.A. "Monitorul Oficial"
Bucureşti,1994
reprezentatã în mod calificat de avocat, în exercitarea drepturilor şi apãrarea intereselor sale în tot
cursul procesului. Scopul dreptului la apãrare îl constituie garantarea realizãrii şi respectãrii
drepturilor şi libertãţilor omului.
Ce se urmãreşte în mod concret prin dreptul la apãrare? Foarte greu de dat un
rãspuns complet. Unii autori susţin cã aflarea adevãrului. Dar oare este suficientã aflarea adevãrului
pentru a se realiza dreptul la apãrare? Noi credem cã nu! Pentru cã aflarea adevãrului neurmatã de o
aplicare corectã a legii ciunteşte dreptul la apãrare.
Dar numai aflarea adevãrului şi aplicarea corectã a legii sunt suficiente? Nu ar fi oare
mai bine sã se ia şi mãsuri preventive de apãrare, ce pot fi fizice (pazã, sisteme de alarmare etc.) şi
juridice (constituirea de garanţii) educative etc., care sã ne punã la adãpost de tot felul de procese.
Noi credem cã da. De aceea înfãptuirea dreptului la apãrare, considerãm cã are trei componente:
a)posibilitatea de a te apãra prin mãsuri cu caracter preventiv
(materiale, juridice, educative etc.);
b)aflarea şi stabilirea adevãrului;
c)aplicarea corectã a legii.
In practicã, cele trei componente ale dreptului la apãrare pot fi realizate prin:
-luarea mãsurilor necesare pentru paza juridicã a patrimoniului,
prin cunoaşterea şi încheierea unor acte juridice corecte,
nepãgubitoare, asigurate prin garanţii juridice solide etc.;
-înfãptuirea mãsurilor corespunzãtoare de pazã fizicã şi tehnicã
a persoanei şi a patrimoniului acesteia, ce ne pun la adãpost de eventualele încãlcãri ale drepturilor
noastre;
-cunoaşterea şi înlãturarea din comportament a potenţialului victimologic, ce concurã la
victimizarea noastrã;
-stabilirea pe bazã de probe a adevãrului, în aşa fel încât balanţa justiţiei sã nu încline în nici o
parte;
-asigurarea capacitãţii şi posibilitãţii legale a administrãrii probelor necesare;
-aplicarea unor mãsuri educative şi sancţiuni civile , administrative şi penale, într-o perfectã
concordanţã cu faptele, şi necesitatea prevenţiei speciale şi generale;
-folosirea corespunzãtoare a instrumentelor juridice în realizarea unei justiţii corecte prin:
-înfãptuirea prezumţiei de nevinovãţie;
-schimbarea încadrãrii juridice de la o faptã mai gravã la faptã mai puţin gravã;
-dozarea corectã a pedepsei aplicate în raport cu acordarea circumstanţelor atenuante;
-exonerarea de rãspundere civilã, administrativã sau penalã a celor nevinovãţi:
-acordarea unor despãgubiri juste şi legale celor pãgubiţi material şi moral;
220
-înlãturarea învinuirilor, acuzaţiilor sau a pretenţiilor materiale şi morale nedrepte;

-asigurarea posibilitãţii valorificãrii cererilor şi pretenţiilor întemeiate.
Dreptul la apãrare poate fi exercitat de:

-persoana în cauzã, iar în anumite situaţii de rudele acesteia;
-persoana respectivã, dupã consultarea avocatului;
-avocatul delegat;
-procurorul;
-Avocatul poporului.
Apãrarea drepturilor se realizeazã şi de organele statului abilitate în acest scop
(Poliţie, Parchet, Gardã financiarã, Curtea de Conturi, O.P.C. etc.).1)
Dreptul la asistenţa juridicã, atribut al dreptului la apãrare este consacrat
constituţional.
Astfel potrivit art. 24 pct.2 din Constituţie, "în tot cursul procesului, pãrţile au
dreptul sã fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu". Suntem aici în prezenţa unui drept al
persoanei, pe care ea şi-l poate exercita sau nu, pe riscul sãu. De aceea textul vorbeşte şi de avocat
ales, în sensul cã partea în proces (persoana deci) îşi alege ea apãrãtorul calificat.
Existã însã procese pentru care asistenţa din partea unui avocat este obligatorie,
adicã legea obligã autoritatea publicã, competentã sã desemneze un avocat care sã apere persoana în
cauzã. Asemenea situaţii pot privi procesele penale în care învinuiţii sau inculpaţii sunt minori, sau
în care se judecã infracţiuni grave.
Legile vor trebui deci sã prevadã expres asemenea situaţii în care autoritãţile
competente au obligaţia sã numeascã şi plãteascã din oficiu un avocat pentru apãrarea persoanei în
cauzã, dacã aceasta din diferite motive, nu-şi alege un avocat.
__________________
1)
V. Dabu, Despre dreptul şi arta apãrãrii, Regia Autonomã, "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1994.
pag. 13.
D. Dreptul persoanei vãtãmate de o autoritate publicã
Persoana vãtãmatã într-un drept al sãu se poate adresa potrivit legii diferitelor
instanţe dupã caz. Astfel, cel vãtãmat într-un drept al sãu printr-o infracţiune se adreseazã organelor
judiciare care în conformitate cu procedura penalã i-au mãsuri de reparare, despãgubire, pedepsire a
celui vinovat etc. De asemenea, cel vãtãmat într-un drept al sãu printr-un act sau fapt juridic civil, i
se face dreptate pe calea prevãzutã de procedura civilã, de cãtre o instanţã civilã.
Însã persoana poate sã fie vãtãmatã dintr-un drept al sãu de o autoritate publicã sau
funcţionarul acesteia în cadrul unor raporturi speciale, respectiv raporturile juridice de drept
administrativ. Vãtãmarea dreptului poate fi printr-un act administrativ atât legal cât şi ilegal.
În astfel de raporturi juridice apar autoritãţile publice care sunt deţinãtoare ale puterii ceea ce în
lipsa textului constituţional ( art. 48 ) ar fi presupus unele riscuri pentru persoana fizicã.
Având în vedere importanţa şi specificul relaţiilor dintre autoritãţile publice şi orice
persoanã în care ultima poate fi vãtãmatã într-un drept al sãu, constituantul prin dispoziţii
constituţionale a reglementat ca o garanţie constituţionalã dreptul persoanei vãtãmate de o
autoritate publicã în art. 48, astfel:
221
"Persoana vãtãmatã într-un drept al sãu de o autoritate publicã, printr-un act

administrativ sau prin nesoluţionare în termenul legal a unei cereri este îndreptãţitã sã obţinã
recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Condiţiile şi limitele
exercitãrii acestui drept se stabilesc prin lege organicã. Statul rãspunde patrimonial potrivit
legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare sãvârşite în procesele penale."
Procedura concretã, procedurã de excepţie dupã care se realizeazã dreptul celui

vãtãmat într-un drept al sãu de o autoritate publicã este prevãzutã de Legea nr. 29/1990.
Aceastã procedurã se mai cheamã şi procedura contenciosului administrativ.
Termenul de "contencios" provine de la latinescul "contendere" care înseamnã "a se
lupta", " pune la luptã", "a compara", "a dezbate".
Prin fenomenul de contencios se înţelege, deci, acel proces de constatare a dreptului,
care se manifestã sub forma unui conflict de interese, ce nu poate fi soluţionat prin înţelegere
între pãrţi, ci pe calea unui proces judiciar, în scopul dezbaterii în faţa instanţei a valabilitãţii
şi interpretãrii a acelor reglementãri juridice sau a acelor drepturi care au dat naştere
conflictului . Legea foloseşte sintagma de contencios administrativ, pentru a desemna totalitatea
litigiilor de naturã administrativã şi pentru a le deosebi de celelalte litigii din competenţa
instanţelor care se desfãşoarã dupã alte reguli, cum sunt litigiile de naturã civilã, comercialã,
penalã, etc..
Prin contencios administrativ se înţelege totalitatea procedurilor şi litigiile ivite
între persoanele fizice sau juridice pe de o parte şi autoritãţile publice pe de altã parte, având
ca obiect relaţiile sociale şi normele juridice care aparţin dreptului administrativ.
Titularul dreptului prevãzut de art. 48 din Constituţie poate fi:
b)orice persoanã fizicã;
a)orice persoanã juridicã de drept civil;
c)orice persoanã de drept public.
Spre exemplu, o autoritate publicã localã poate fi vãtãmatã într-un drept al sãu de o
altã autoritate publicã localã sau chiar centralã, printr-un act administrativ. Potrivit Constituţiei, în
art. 122 pct. 4 "Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al
Consiliului judeţean, al celui local sau al primarului în cazul în care considerã actul ilegal." In
acest caz, deşi prefectul personal nu este lezat în vreun drept al sãu, dar dacã actul atacat este ilegal,
atunci acest act lezeazã interesul general, iar prefectul este obligat sã apere interesul general de
orice ilegalitate din activitatea administrativã a autoritãţilor administraţiei publice locale.
Prin act administrativ se înţelege o manifestare unilateralã de voinţa juridicã, pe
baza şi în executarea legii, a unei autoritãţi administrative, prin care se formeazã o situaţie
juridicã nouã, sau se refuzã o pretenţie juridicã referitoare la un drept recunoscut de lege,
voinţã juridicã supusã regimului juridic administrativ.
Acte administrative pot sã emitã orice autoritate publicã, indiferent cã este
legislativã sau judecãtoreascã, este adevãrat cã aceasta numai ca excepţie, atunci când acţioneazã
ca autoritãţi administrative în organizarea executãrii şi executarea în concret a legii.1)
Literatura juridicã împarte actele administrative din punct de vedere al obiectului şi
efectelor lor în trei categorii: acte reguli, acte subiective şi acte condiţii.
Prin acte reguli se înţelege actele prin care se instituie reguli, norme sau se stabilesc
situaţii juridice cu caracter general; prin acte subiective, se înţeleg actele prin care se stabilesc, se
modificã sau se sting drepturi subiective sau situaţii juridice individuale; prin acte condiţii se
înţeleg actele prin care se aplicã unei persoane fizice sau juridice o anumitã situaţie juridicã
_________________
222
1)
Prof. Ion Muraru, op. cit., pag. 251, "Trebuie însã sã se observe cã textul nu se referã la actele
administrative emise numai de cãtre autoritãţile executive (administrative) ci la toate actele
administrative emise de autoritãţile publice, fãrã deosebire de natura lor juridicã."
concretã. Astfel, cu titul de exemplu, se poate spune cã regulamentul este un act regulã, deoarece în
conţinutul lui sunt cuprinse norme cu caracter general într-un anumit domeniu de activitate
administrativã; acte subiective sunt cele care conţin autorizaţii, interdicţii (demolãri de construcţii,
exproprieri şi altele asemenea), deoarece prin conţinutul lor se adreseazã persoanelor, fiind, sub
acest aspect acte cu caracter individual; în al treilea rând sunt unele acte prin care se stabilesc
persoanelor fizice o anumitã situaţie juridicã în temeiul legii, cum sunt actele de numire, delegare,
sau transformare, acestea fiind acte condiţii.
Potrivit art. 1 al. 1 din Legea nr. 29/1990 se considerã act administrativ şi refuzul
nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept
recunoscut de lege respectiv faptul de a nu se rãspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de
la înregistrarea cererii respective, dacã prin lege nu se prevede un alt termen.
Considerãm cã refuzul nejustificat al satisfacerii unei pretenţii juridice referitoare la
un drept recunoscut de lege reclamantului , rezultã din principiul legalitãţii administraţiei publice
şi din particularitãţile capacitãţii judirice pe care o au subiectele de drept administrativ în
înfãptuirea competenţei pe baza şi în executarea legii. Intr-adevãr, principiul legalitãţii în
organizarea exercitãrii legii şi exercitarea competenţei înseamnã dreptul şi obligaţia, în acelaşi timp,
a autoritãţii administrative de a interveni manifestându-şi voinţa juridicã şi de a satisface, astfel,
pretenţiile juridice întemeiate pe valorificarea unor drepturi conferite diferitelor subiecte de drept,
persoane fizice şi juridice. Refuzul este tot un act administrativ susţine dl. Prof. Al. Negoiţã1) şi
respectiv un act administrativ ilegal , prin care persoana poate fi vãtãmatã în dreptul sãu .
Condiţia vãtãmãrii într-un drept al sãu este necesarã pentru a se naşte pentru o
persoanã dreptul prevãzut de art. 48 din Constituţie.
Socotim cã vãtãmarea unui drept presupune:
-îngrãdirea exercitãrii dreptului respectiv;
-cauzarea unor prejudicii materiale sau morale prin lezarea
persoanei în dreptul respectiv.
Aceastã vãtãmare a unui drept poate interveni, printr-un act administrativ
individual sau printr-un act administrativ normativ ilegal sau legal în cazurile prevãzute de lege.
Probarea acestei condiţii presupune: existenţa dreptului pentru persoana în cauzã,
precum şi a vãtãmãrii acestui drept.
__________________
1)
Al Negoiţã, Drep administrativ, Ed. Sylvi Bucureşti, 1996, pag. 236
Coroborând art. 48 cu art. 21 din Constituţie constatãm, cã noţiunea de "drept",
folositã în art. 48, semnificã "orice drept, libertate sau interes al sãu legitim".1)
Astfel potrivit noii baze constituţionale a contenciosului administrativ, o acţiune nu
se poate respinge decât atunci când reclamantul nu are de apãrat nici drepturi, nici libertãţi şi nici
interese legitime, ceea ce echivaleazã cu exercitarea abuzivã a acţiunii de contencios
administrativ.
Am vãzut în capitolele anterioare ce este dreptul şi ce este libertatea. In ceea ce
priveşte interesul de regulã prin acesta se înţelege posibilitatea de a-şi satisface o necesitate care
nu se fundamenteazã pe un drept subiectiv. Or aceastã posibilitate se poate realiza prin
încãlcarea legii
şi atunci se cheamã interes nelegitim sau fãrã nici o încãlcare, şi se numeşte interes legitim.
Spre exemplu, o persoanã are un interes legitim de a cere în contencios administrativ
anularea autorizaţiei de construcţie obţinute ilegal de vecinul sãu care construind un imobil cu 8
223
etaje pe terenul acesteia, deşi în zona respectivã nu se aprobã aşa ceva, existând posibilitatea
afectãrii dreptului sãu de proprietate lipsa de luminã, de soare etc..
Tot în baza unui interes legitim se poate ataca în contenciosul administrativ un
concurs pentru ocuparea unui post efectuat cu încãlcarea regulilor; cel care a participat la concurs
nu poate invoca vreun drept, ci un interes legitim ca activitatea de concurs sã se desfãşoare legal,
situaţie în care ar fi putut câştiga concursul . Analizând practica instanţelor de contencios
administrativ cele mai frecvente speţe au vizat: dreptul de apreciere (examene, concursuri,
încadrãri sau refuzuri de încadrãri în funcţii); recunoaşterea unui drept subsecvent (de exemplu, a
dreptului de pensie dupã ce a fost reintegrat); drepturi civile ale unei terţe persoane (coproprietar,
vecin etc.) anularea unor acte administrative în domeniul contravenţional etc.
Spre deosebire de rãspunderea civilã, în cazul contenciosului administrativ nu este
necesarã probarea vinovãţiei funcţionarului public sau a autoritãţii publice, ceea ce presupune
un oarecare avantaj în proces pentru cel vãtãmat într-un drept al sãu printr-un act administrativ
faţã de cel care foloseşte calea contenciosului civil. Vinovãţia funcţionarului public este necesarã a
fi probatã atunci când se angajazã rãspunderea acestuia şi nu a autoritãţi publice .
De la procedura de atac a actelor administrative sunt exceptate unele acte astfel:
a)actele de gestiune sãvârşite de stat în calitate de persoanã juridicã şi pentru
administrarea patrimoniului sãu; în situaţia în care prin acestea _____________________
1)
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira,Bucureşti, pag. 433
se cauzeazã pagube persoanei, se poate uza de dispoziţiile codului civil privind responsabilitatea
civilã, delictualã sau contractualã;
b)actele administrative pentru desfiinţarea sau modificarea cãrora legea prevede o
altã procedurã judiciarã;
c)actele adminsitrative adoptate în exerciţiul atribuţiilor de control ierarhic;
d)actele de comandament cu caracter militar;
e)actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Preşedintele României şi
Guvern; actele administrative de autoritate şi actele de gestiune ale organelor de conducere din
cadrul Parlamentului; actele administrative referitoare la siguranţa internã şi externã a statului,
precum şi cele referitoare la interpretarea şi executarea actelor internaţionale, la care România este
parte; mãsurile urgente luate de organele puterii executive pentru evitarea sau înlãturarea efectelor
unor evenimente prezentând pericol public, cum sunt actele emise ca urmare a stãrii de necesitate
sau pentru combaterea calamitãţii naturale, incendiilor de pãduri, epidemiilor, epizoaţiilor şi altor
evenimente de aceeaşi gravitate.
Referitor la aceste acte exceptate de la controlul contenciosului administrativ în
literatura de specialitate sunt discuţii. Socotim cã pentru multe din aceste acte nu ar fi justificatã,
scoaterea lor de sub dreptul de anulare al instanţei, în cazurile când prin acestea a fost vãtãmat
dreptul unei persoane, ar fi normal ca într-o viitoare legislaţie sã i se permitã persoanei, sã-şi
valorifice acest drept prin intermediul instanţei.
Credem de asemenea cã, potrivit art. 1 pct. 3 şi art.48 din Constituţia din 1991 nimic
nu se opune a se admite responsabilitatea statului şi a autoritãţilor publice, pentru pagubele
cauzate prin acte administrative legale. Analizând art. 48 din Constituţia din 1991, constatãm cã
acesta nu mai condiţioneazã rãspunderea autoritãţii publice pentru pagubele cauzate de
caracterul ilegal al actului administrativ. Spre deosebire de art. 48 din Constituţia din 1991, în
constituţiile anterioare, responsabilitatea autoritãţii publice era condiţionatã de caracterul ilegal al
actului administrativ1).
Astfel, din art. 99 al Constituţiei din 1923, condiţia ilegalitãţii actului rezultã din
expresia "care violeazã un text expres al Constituţiei şi legilor în vigoare". Iar în art. 35 al
Constituţiei din 1965, se folosea sintagma "act ilegal" precum şi "anularea actului". De aceea,
224
credem cã art. 48 din Constituţia de la 1991, permite repararea pagubei cauzate prin actul
legal, fãrã sã fie necesarã evident anularea acestuia, soluţie care ni se pare necesarã într-un
stat de drept. Atunci când legiuitorul constituţional a _________________________
1)
V.Dabu. Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 61,
189-191; 205, 211, 220, 230.
voit sã fie atacat un act numai pe motiv de ilegalitate, a prevãzut aceasta în mod expres, aşa cum
este reglementat în art. 122 pct. 4 din Constituţie, dreptul prefectului de a ataca actele ilegale ale
Consiliilor judeţene, locale sau ale primarului.
De altfel chiar în scopul exproprierii prin lege pentru cauza de utilitate publicã,
constituantul a reglementat dreptul la despãgubire a persoanei vãtãmate prin lege în dreptul de
proprietate.
Dat fiind scopurile şi procedura contenciosului administrativ, considerãm cã
aceasta prezintã o serie de avantaje în raport cu procedura civilã comunã astfel:
-specializarea judecãtorilor organizaţi în instanţe de contencios
administrativ;
-pentru acţiunile în cauzã taxa de timbru este de maximum
1.000 lei;
-procedura contenciosului administrativ este mai operativã cu
termene mai scurte, şi asiguratã prin daune cominatorii1),
aducerea la îndeplinire a hotãrârii instanţei.
TEME pentru REFERAT:
- Dreptul de acces liber la justiţie.

- Dreptul la apãrare;
- Dreptul persoanei vãtãmate de o autoritate publicã.
BIBLIOGRAFIE
1.Ioan Muraru -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura

Actami, Bucureşti-1997,p.250-251; 214-215 şi 205-205
2.Alexandru Negoiţã -Drept Administrativ, Editura Sylvi, 1996, p. 213-281
3. Antonie Iorgovan -Tratat de Drept Administrativ, vol. I, Ed. Nemira,
1996, p. 269-288 şi 406-529
4.Constituţia României art. 20, 21, 23, 24, 47 şi 48
5.V. Dabu -Rãspunderea juridicã a funcţionarului public, Ed.
Global Lex Bucureşti, 2000
_______________
1)
Daunele cominatorii în domeniul contenciosului-administrativ reprezintã o sumã de 500 lei pe zi,
stabilitã de instanţã pentru a fi plãtitã celui pãgubit, de autoritaea publicã pentru fiecare zi de
întârziere pânã la executarea hotãrârii judecãtoreşti prin care a fost obligat la anularea actului
ilegal, repararea pagubei şi recunoaşterea dreptului pretins.
_______________________________________
225
1)
A se vedea Decretul nr. 426/1999 privind revocarea din funcţie a primului-ministru al Guvernului
în M.O. nr. 609 din 14.XII.1999
2)
Potrivit art. 123 al.2 din Constituţie "Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii
226

Drept Constitutional Si Administrativ

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Constitutional Si Administrativ

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

DREPT CONSTITUTIONAL ŞI ADMINISTRATIV

Conf. univ. dr.

Activitatea subiectului activ (posibilitatea recunoscutã în virtutea dreptului respectiv) este

Prin "drept", societatea ocroteşte interesele individului, familiei, colectivitãţii şi ale

Drepturile şi obligaţiile statului nu se confundã cu dreptul în general ca totalitate de norme

C. Dreptul obiectiv şi Dreptul subiectiv

Termenul de drept este întrebuinţat în douã înţelesuri deosebite:

D. Dreptul public şi Dreptul privat

Dreptul obiectiv se clasificã în dreptul public şi dreptul privat.

E. Relaţiile sociale şi normele juridice

depinde de valoarea scopurilor urmãrite - respectiv de interesele vizate a fi satisfãcute. Regulile se

-instanţele de judecatã care identificã normele juridice aplicabile, stabilesc când şi

F. Uzul şi abuzul de drept

H. Ierarhia actelor juridice

înfãptuieşte puterea politicã în strânsã legãturã cu situaţia drepturilor şi libertãţilor democratice.1)

De acord cu alţi autori, putem vorbi de sisteme constituţionale democratice şi sisteme

3.Sistemul constituţional semiprezidenţial

exclusiv al puterii executive. Ca element comun între regimurile prezidenţiale şi cele

autoritate ca şi puterea legiuitoare, fiind ales întocmai ca ea de corpul electoral, executivul

-Structura normei juridice. Comparaţie între normele juridce şi normele

1.Prof. univ.dr. Ioan Deleanu - Drept Constituţional şi instituţii publice, Editura

NOTIUNI GENERALE DESPRE DREPT

-Obiectul dreptului:-normalizarea(reglementarea) relaţiilor sociale, prin intermediul normelor

Relaţia socialã este ipoteza normei juridice.

-a)Ipotezã(relaţia socialã) -subiect activ şi subiect pasiv

-a)Norme juridice -Sancţiuni juridice - aplicate de Stat

-c)Norme religioase -Sancţiuni religioase - aplicate de autoritãţile religioase

Totalitatea normelor juridice alcãtuiesc dreptul, ca sistem de norme juridice.

SCURTA COMPARATIE INTRE DREPTUL PUBLIC SI

Comparatie DREPTUL PUBLIC DREPTUL PRIVAT

DREPTUL CONSTITUTIONAL, DREPTUL ADMINISTRATIV

Din punct de vedere al subiectilor, obiectului reglementãrii şi mijloacelor de reglementare,

Comparaţie din punct

Ordinea socialã include:

Ordinea constituţionalã include structura constituţionalã şi relaţiile dintre

Ierarhia actelor juridice

a) Constitutia - elaboratã de Adunarea Constituantã

b) Legea organicã emisã de Parlament (votatã cu majoritate calificatã)

g) Ordine şi instructiuni - emise de miniştri

h) Hotãrâri şi decizii - emise de Consiliile judetene şi locale

Ierarhia actelor juridice presupune:

-Ordonantele Guvernului prin care se modificã o lege, se dau în regimul delegãrii

ORGANELE STATULUI, ACTELE PE CARE LE EMIT

Guvern Ordonanţa de - « - -în domeniul legii - « -

Ministere Ordine şi - « - numai în

I. Conceptul de putere. Puterea de Stat. Puterea Poporului. Noţiune.

Puterea1) este capacitatea, însuşirea, posibilitatea fizicã, moralã, intelectualã, politicã,

4. Popor ca entitate indivizibilã, ca întreg organic;

II. Despre autolimitarea puterii.

III. Principiul separãrii puterilor, al egalitãţii, cooperãrii şi controlului reciproc al acestora

-toate puterile se subordoneazã numai Constituţiei şi legilor date în baza acesteia

IV. Principiul separãrii puterilor, al egalitãtii,cooperãrii si controlului reciproc

Constituţiile moderne, inclusiv a României (1991), în scopul unei autolimitãri eficiente a

Constantinescu si colectiv. Constituţia României comentatã si adnotatã. R.A. Monitorul Oficial,

Am prezentat pe scurt câteva dintre imperfecţiunile punerii în practicã a principiului

TEME pentru referate:

1.Ioan Muraru -Drept Constituţional si Instituţii Politice, Editura Actami,

2.Ioan Deleanu -Drept Constituţional si Instituţii Politice, Tratat vol. I,Editura

3.Cristian Ionescu -Drept Constituţional si Instituţii Politice, Vol. I, Editura Lumina

5.Giovani Sartori -Teoria democratiei reinterpretatã, Collegium Polirom, 1999, p. 45-

7.Valericã Dabu -Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global Lex.

PRINCIPIUL SEPARATIEI PUTERILOR, AL EGALITAT II COOPERARII