UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE

ŞI ADMINISTRATIVE

DEPARTAMENTUL RELAŢII INTERNAŢIONALE

BAEȘ CORINA

BALANȚA DE FORȚĂ ȘI BALANȚA DE INTERES ÎN

RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

Teză de an

Autorul: ______________

(semnătura)

Conducător ştiinţific: _____________ (semnătura)

Ilașciuc Andrei,lector

CHIȘINĂU, 2019
 CUPRINS

INTRODUCERE..........................................................................................................................3
1.1.Distincții conceptuale.............................................................................................................5
1.2.Etapele dezvoltării conceptului balanța de forță/ balanța de putere în relațiile
internaționale.........................................................................................................................12
1.3.Diferentele de perspectivă: marile puteri si statele mici....................................................15
1.4.Tipologia și funcțiile balanței de putere...............................................................................22

CONCLUZII................................................................................................................................26
BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................27

2
 INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa temei rezidă în ncesitatea de a analiza aspectul balanței de forță șă
balanței de intere în relațele internaționale, compromisul sau mai bine zis buna colaborare,
echilibrul de putere va fortifica relații durabile, diplomatice pe plan internațional. Această politică
presupune abilitatea de a percepepluralitatea forţelor care interacţionează într-un cadru ce cuprinde
un singur sistem sau câmp deforţe. Ea descrie un sistem continuu şi universal al diplomaţiei, care
furnizează puterilor preocupate informaţii cu privire la mişcările tuturor statelor membre în sistem,
precum şi mijloacele prin care se poate acţiona asupra lor. Prezervarea balanţei în întreg sistemul
de state îşi are originile în Italia şi s-a răspândit o dată cu răspândirea ambasadelor permanente.
Fenomenul puterii, prin prisma rolului pe care îl are în cadrul funcţionării. Sistemului
Internaţional, suscită un interes deosebit, constant şi creează dezbateri şi controverse în rândul
specialiştilor din domeniul ştiinţelor politice, materializate în abordări teoretice diverse, pe măsura
importanţei sale.
Tema: Balanța de forță și balanța de interese în relațiile internaționale deține un grad înalt
de importanță, cu toții suntem martorii la un șir de procese sociale, transformări și evenimente, în
cazul dat echilibrul între satate poate să se manifeste doar prin existența unei operațiuni de
balansare care va oferi abilitate sistemului internațional de a prevala asupra personalităților
diverșilor oameni de stat, a tehnologiilor transnaționale, a diferitelor climate de opinie și asupra
caracteristicilor interne ale statelor.
Gradul de investigaţie a temei. Tema tezei este analizată, proiectată de un șir de cercetători cum
ar fi: Tucidide, Martin Wigt, Kenneth Waltz, Hans Morgenthau, Inis Claude, Emer de Vattel,
Raymond Aron, Richelieu, Alfred Vagts. Acestia sunt teoreticieni ai relațiilor internaționale,
istorici, politologi, filosofi, care prin intermediul lucrărilor, articolelor ne oferă o panorama
complexă a sistemului relațiilor internaționale.
Scopul şi obiectivele tezei:
Scopul tezei este de demonstra necesitatea unui echilbru de putere pe plan internațional, suntem
martorii cu toții la diferite procese, evenimente care mai mult sau mai puțin influiențează
colaborarea dintre state.
Obiectivele tezei constau în:
 Stabilirea distincțiilor conceptuale;
 Analiza etapelor dezvoltării conceptului balanța de forță/ balanța de putere în relațiile
internaționale;
 Descrierea diferențelor de perspectivă: marile puteri si statele mici;
 Analiza tipologiei și a funcțiilor balanței de putere;

3
Metodele de cercetare ale lucrării.
În realizarea cercetării Balanța de forță și balanța de interese în relațiile internaționale am
recurs la metoda hermeneutică- ce a contribuit la interpretarea variatelor abordări şi concepţii ale
teoreticienilor, istoricilor, politologilor, filosofilor; totodată un aport considerabil la avut utilizarea
metodei comparative, datorită acestei metode am observat care sunt caracteristicile,
particularitățile evenimentelor istorice care au marcat evoluția relațiilor internaționale.
Sumarul compartimentelor tezei constă din patru paragrafe: 1.1.Distincții conceptuale;
1.2. Etapele dezvoltării conceptului balanța de forță/ balanța de putere în relațiile
internaționale;1.3. Diferențele de perspectivă: marile puteri si statele mici; 1.4.Tipologia și
funcțiile balanței de putere
Cuvintele cheie: balanță de putere, echilibrul puterii, relații internaționale, teorie, marile puteri,
state mici etc.

4
1.1. Distincții conceptuale
Din punct de vedere conceptual balanța de putere ori echilibrul sunt aplicabile în multe
științe: fizica, biologie, economie, sociologie, stiinte politice. Echilibrul puterii este o modalitate
de menținere a stabilității într-un sistem compus din mai multe unități autonome. În cazul un sistem
compus din unități subordonate una față de alta, această misiune trebuia să cadă în sarcina
autorității centrale, care regleaza sistemul. Desigur, ramâne problema autorității care asigură
repartizarea echilibrată a puterii în cadrul sistemului compus din unități/entități autonome. De
regulă, această autoritate a fost fie o mare putere, fie un grup de mari puteri care, la momentul
respectiv, asigurau conducerea sistemului ori prin deciziile pe care le impuneau altora, ori prin
propria lor acțiune. Echilibrul puterii, ca principiu ordonator al mediului internaţional, este cu totul
altceva decât practica echilibrului puterilor. Primul se referă la tendiţa mediului de a se afla în
echilibru (aşa cum presiunea şi temperatura tind să se egalizeze într-un sistem fizic), iar cel de al
doilea se referă la o practică politică, rezultată dintr-o voinţă declarată şi patentă, independentă
relativ de presiunea generală a sistemului, voinţă care doreşte să exploateze sistemul.
De-a lungul timpului întâlnim un complex de metode practice de menținere a echilibrului
și asigurare, pe aceasta cale, a stabilității în cadrul sistemului:,, a. metoda divide et imperia, prin
intermediul căreia se crea un conflict, manevrându-se astfel încât ambele parți să caute sprijin (cine
își căuta un protector, gasește un stapân) de la cel care l-a provocat (istoria este plină de exemple
de acest gen, cele mai recente fiind înregistrate în cazul dezmembrării imperiilor britanic și sovietic
- similitudinea este remarcabilă -, precum și în Iugoslavia); b. metoda compensațiilor, în virtutea
căreia fie se atribuiau teritorii (care, la rândul lor, însemnau polulație și/sau resurse), fie bani
(compensațiile de război, de pildă); în ce privește teritoriile, practica înregistrează fie posesiunea
nemijlocită, fie cea mediată, prin intermediul includerii în sfera proprie de influiență; c. metoda
echilibrului prin intermediul armamentelor, cu corolarul ei cursa înarmărilor; d. metoda
alianțelor”1.
Prin echilibru sau balanța se desemnează stabilitatea în interiorul unui sistem compus din
mai multe forțe autonome. Ori de câte ori echilibrul în cadrul sistemului este destrămat de o forță
exterioară ori de schimbarea unui element component, în interiorul sistemului se manifestă
tendința de a restabili vechiul sau de a constitui altul nou. Termenul balanța de putere întâlnește
un șir de explicații printre cele mai actuale se regăsește concepția lui Andrei Miroiu :,, Balanța de
putere reprezintă unul dintre conceptele fundamentale ale relațiilor internaționale, în sensul în care

1
Teoria relațiilor internaționale, note de curs, https://www.scribd.com/upload-
document?archive_doc=4101897&escape=false&metadata=%7B%22context%22%3A%22archive%22%2C%22pag
e%22%3A%22read%22%2C%22action%22%3A%22download%22%2C%22logged_in%22%3Atrue%2C%22platf
orm%22%3A%22web%22%7D (vizitat 02.05.2019), p.18.
5
aceasta are rolul de a conduce și reglementa relațiile dintre entități statele ce au ca principală
caracteristică suveranitatea”2. Conceptul de balanța de putere este numit și echilibrul al puterii,
fiind un temei destoinic al politicii și diplomației europene. În lucarea Politica de putere de Martin
Wigt, termenul echilibrul al puterii este atent analizat asfel ,,…considerăm puteriile mai puțin ca
piese pe o tablă de șah decât ca greutățile unei balanțe; imaginar le scoatem din cadrul geografic
și le aranjăm în confromitate cu alianțele și afinitățile lor, cu noțiunea de bază a potrivirii greutății
lor morale și a forței materiale”3.
Marile puteri manifestă o dorinţă naturală de a menţine o balanţă de putere ca mijloc de a-
şi asigura securitatea, găsindu-se adesea implicate într-un război care ameninţă balanţa puterii şi
fiind nevoite adesea să sacrifice bunăstarea şi libertăţile civile pentru pregătirea militară. La polul
opus se află statele mici care sunt consumatoare, nu producătoare de securitate şi ca urmare pot
să beneficieze de prosperitate în măsura în care îşi manageriază corect resursele. Datorită aspetelor
menționate, precum și a creşterii importanţei instituţiilor de securitate colectivă formate după al
doilea război mondial, în special a Organizaţiei Naţiunilor Unite, puterea politică a statelor mici
creşte, în ciuda sporirii decalajului militar dintre acestea şi marile puteri.
Tot în lucarea menționată Martin Wigt indică următoarele sensuri ale conceptului balanța
de putere: a) o distribuție egală a puterii; b)Principiul conform căruia puterea trebuie să fie
distribuită în mod egal; c) distribuția existentă a puterii; d) principiul creșterii egale a marilor puteri
pe seama celor slabe; e) principiul conform căruia una dintre părți trebuie să aibă o anumită limită
a puterii pentru a evita pericolul ca puterea să fie distribuită inegal; f) un rol special în menținerea
unei distribuții egale a puterii (atunci când este folosit împreună cu verbul „a deține”); g) un avantaj
special în distribuția existentă a puterii (atunci când este folosit cu verbul „a deține”); h)
predominanța; i)tendință inerentă a politicii internaționale de a produce o distribuție egală a
puterii. Datorită acestor sensuri trebuie să facem delimitarea dintre un echilibrul al puterii ca
politică și ca sistem de politică internațională, scopul central fiind stabilirea unui echilibrul general,
acesta din urmă reprezintăidealul politicii internaționale.
Necesitatea unui echilibrul al puterii reprezintă un principiu fundamental al politicii
europene. Pornind de la acest concept teoreticienii au avut un punct de reper în explicarea
aspectelor ce țin de comportamentul statelor ce formează sistemul internațional. Sub acest aspect
crearea unui sistem de tip balanță a puterii reprezintă o prerogativă de protecție a statelor
participante în față posibilelor acte de agresiune. Astfel încât nici o entitate nu poate să se
poziționeze superior față de cealaltă. Nucleul oricărei teorii clasice a balanței de putere o constituie

2
Manual de relații internaționale. Iași: Polirom, 2006, p.200.
3
Wight M. Politica de putere.Chișinău: Arc, 1997, p.176.
6
ideea non-predominației. Printre cele mai influente teorii ale balanței puterii o constituie cea a lui
Kenneth Waltz, dezvoltată și prezentă cartea sa ,,Teoria politicii internaționale”.
În concepția sa, constrângerile structurale vor provoca ca statele să recurgă la acțiuni de
balansare, astfel la nivelul sistemului se vor forma balanțe de putere, balanța creată nu va fi
menținută, deoarece în urma unor modificări ce o să-i modifice structura ea va tinde să se refacă.
Teoria se bazează pe presupoziția că statele sunt actori unitari aflați într-un mediu de tip
auto-ajutorare (self-help) și care își doresc să supraviețuiască (la nivel minim), dar pot urmări și
alte scopuri, mergând până la dominația mondială. În acest sens statele vor încerca să valorifice
atât resursele interne (sporirea capabilităților militare, economice sau de altă natură), cât și cele
externe (întărirea alianței din care fac parte și slăbirea celor adverse. Sporirea puterii, potrivit lui
Waltz, nu presupune neapărat maximizarea ei, întrucât puterea nu este un scop în sine, ci un mijloc
(cel mai important) pentru atingerea securității. Conform teoriei balanței puterii, restricția și
stabilitatea nu constituie ținte ale liderilor naționali, ci sunt derivate din urmărirea strictă a
propriilor interese. Mai precis, atâta timp cât statele caută să supraviețuiască și se pot alia cu oricine
ca răspuns la stimulentele externe și sunt dispuse să recurgă la război, dacă este necesar, atunci
nimeni nu va fi capabil să domine și alte forme de restricție și stabilitate vor apărea.
Datorită celor menționate se desprind patru categorii generale ale conceptului balanță de
putere: 1) atunci cand se referă la o situație, el este o categorie descriptivă; 2) în aspectul când se
propune o politică, este o categorie prescriptivă; 3) folosit ca un concept teorietic central, este o
categorie analitică; 4) în cazul în care cuprinde toate aceste niveluri, sugerând o legătură între
descriere, analiză și prescripție, este o categorie ideologică, un simbol și un instrument pentru
propaganda politică.
Un alt teoreticina Hans Morgenthau definește echilibrul puterii în următorii termeni:
„apirația spre putere a unora dintre națiuni, fiecare încercând fie să mențină, fie să răstoarne starea
de fapt, conduce la necesitatea unei constelații numită balanță a puterii și a unor politici care să-și
propuna să o păstreze. Sub acest aspect balanța internațională a puterii este doar o manifestare
particulară a unui principiu social general, căruia toate societățile alcătuite din mai multe unități
autonome îi datorează autonomia parților componente. Considerăm că este necesar să menționăm
că de-a lungul timpului puterea statului se identifica, în principal, cu forţa lui militară ,,… dacă
sistemul relaţiilor internaţionale presupune o probabilitate înaltă a confruntărilor, atunci noţiunea
de putere se identifică în mod firesc cu noţiunea de forţă”4.
Astfel ,,balanță a puterii” este sinonim în cazul lui Morgenthau cu echilibrul puterii,
conceptualizare văzută diferit de cătăre teoreticianul Inis Claude care consideră că această

4
Furtună P. Conceptele ,,Hard Power” și ,,Soft Power” în teoria și practica internațională, În: Revistă ştiinţifico-
practică Nr.1/2016, p.2 http://irim.md/wp-content/uploads/2018/02/3-Furtuna-1.pdf (vizitat 04.04.2019)
7
utilizare este greșită, oferind ca exemplu în susținerea afirmației sale politca britanica din secolul
XIX, care poate fi descrisă mai degrabă ca o situatie de impas cu un arbitru preocupat de status
quo. Balanța puterii nu poate însemna nici o politică îndreptață spre echilibru. Prin chiar asumpțiile
realismului, atâta timp cât lupta pentru putere nu are o limită dată, fiecare își va urmări
superioritatea, nu echilibrul. Drept urmare balanța puterii nu este neapărat singurul mijloc de a
gestiona pacea și războiul în sistemul internațional, deoarece Morgenthau însuși sugera și alte
tehnici, dreptul internațional sau diplomația. Balanța puterii în concepția autorilor: Inis Claude și
Morgenthau este sinonimă cu politica puterii, aceasta din urmă constituie un act necesar în
sistemul internațional. Politica puterii reprezintă manifestarea dorinței de securitate din partea
statelor ca să mențină echilibrul cu celelalte state.
Sub acest aspect, teoreticianul identifică unele caracteristici esenţiale pentru accepţiunea
realistă a puterii şi, implicit, a conflictului, după cum:,, omniprezenţa puterii şi, prin urmare, a
conflictului; degenerarea puterii în abuz de putere, adesea cu urmări tragice; tendinţa puterii spre
expansionism, fapt care contribuie la înţelegerea şi explicarea escaladării conflictelor
internaţionale; - puterea şi, totodată, scopurile imediate ale părţilor angajate în cucerirea ei sunt
orientate spre garantarea prestigiului, a suveranităţii şi a securităţii naţionale; tendinţa constantă a
statelor de a-şi disimula scopurile proprii în formule ideologice în lupta continuă pentru putere”5.
Teoria lui Morgenthau arată că sânt necesare doua premise pentru asemena echilibre:
prima că elementele în cauză sunt îndreptățite să existe, iar secunda ca ascendenta oricăruia dintre
ele asupra celorlalte poate duce în ultima instanță la distrugerea acestora. Asadar, este scopul
oricărui asemenea echilibru de a menține stabilitatea sistemului fără a distruge multitudinea
elementelor care îl compun. Iar stabilitatea și conservarea tuturor elementelor din sistem înseamnă
a preveni ascendenta unuia dintre acestea asupra celorlalte și de a permite fiecărui element de a-și
urmări propria tendință până la punctul în care ea devine atât de puternică încât tinde să
covârșească pe celelalte manifestate în sistem, echilibratorul ocupă o poziție cheie în sistemul
bizuit pe balanța de putere, fiind un fel de arbitru al celor care vor câștiga ori vor pierde.
Facând imposibil pentru orice națiune ori combinație de națiuni să dobândească
predominanța asupra altora, echilibratorul își conserva propria lui independență precum și
independența tuturor celorlalte națiuni, detașindu-se astfel ca factorul cel mai puternic al politicii
internaționale. Teoreticianul ,,… susţine că realismul politic nu solicită şi nici nu scuză indiferenţa
faţă de idealurile politice sau de principiile morale, dar într-adevăr necesită o distincţie clară între

5
Ricinschi I. Securitatea în relațiile internaționale, În Relații internaționale și integrarea europeană, 2015, p.113.
8
ceea ce este dezirabil şi ceea ce este posibil, între ceea ce este dezirabil oriunde şi oricând şi ceea
ce este posibil în condiţii concrete de timp şi spaţiu”6.
Interesul statelor este definit în termeni de putere – conceptul de putere este absolut necesar
şi definitoriu pentru relaţiile internaţionale care sunt în esenţă relaţii de putere între statele
naţionale ale sistemului internaţional. Puterea este un concept central al viziunii realiste, întrucât
ea este motorul care determină toate raportările reciproce ale statelor în sistemul internaţional.
Totodată, puterea este conceptul care transformă politica într-o sferă autonomă în raport cu
economia, morala, religia şi alte domenii. Totodată, el este cel care conferă şi o continuitate
politicii externe a unui stat şi o consistenţă şi o coerenţă interne, în ciuda legislaturilor interne
diferite, astfel ,,puterea este greu de măsurat; distribuția sa între state se schimbă în timp și nu
există un consens al statelor cu privire la modul de a o distribui”7.
Așadar, în sfera relațiilor internaționale, balanța de putere este utilizată pentru a desemna
mai multe categorii de relații internaționale. Conceptul oferit de către teoretician se relevă a fi
edificator pentru totalitatea sistemului internațional de state. Dar formula balanței de putere se
poate aplica și pentru alte cazuri:
a) în lumea bipolară pentru a defini capacitățile aproximativ egale ale celor doi poli: S.U.A si
U.R.S.S. ;
b) atunci când există un dezechilibru: balanța puterii este în favoarea U.R.S.S. în raport cu China;
c) când există o tendință spre echilibrare: balanța de putere sovieto-americană tinde spre echilibru;
d) când există tendința către dezechilibrare balanța puterii în Orientul Mijlociu se mișcă în favoarea
Israelului;
Teoreticienii (istorici, politologi) concordă în a releva că balanța de putere s-a impus ca un
mijloc de ordonare a relațiilor internaționale în secololul al XVII-lea, practic odata cu pacea de la
Westphalia (1648); începând cu evenimentul dat istoria lumii a reprezentat ,,… o perioadă de
schimbare sistemică în cadrul unui sistem centrat pe stat, iar stabilitatea sau instabilitatea
sistemului depind de existența unui hegemon politic și economic”8. Conceptul balanței de putere
s-a impus ca urmare a dispariției aspirației specifice lumii medievale către universalitate, întrupată
în vocația bisericii catolice (la rândul ei moștenitoare a universalismului imperiului roman).
Aspirația către universalitate a lumii medievale era în concordanta cu spiritul religios al vremurilor
medievale care vedeau așezamântul pe pamânt ca reflectând pe cel din ceruri.
Teoreticianul Vattel constată că balanța de putere reprezintă un stadiu al afacerilor
internaţionale în care nici o putere nu are o poziţie în care să fie preponderentă, neputând astfel să

6
Realismul în relațiile internaționale, http://www.umk.ro/images/documente/publicatii/Buletin15/21_realismul.pdf
(vizitat 12.04.19), p.3.
7
Griffiths M. Relații internaționale.Londra, 1999, p. 17.
8
Ibidem, p.35.
9
impună altor state legea. Astfel este realmente admisibil să avem în vedere puterea militară când
ne referim la acest termen, dar se poate vorbi şi de alte feluri de putere. Tot Vattel descrie că
balanţa de putere impune să existe o credinţă generală în ea; nu este suficient ca balanţa să existe
obiectiv, ci şi subiectiv. La etapa actuală prima operă teoretică de proporții din domeniul relațiilor
internaționale este considerată Războiul peloponesiac a lui Tucidide. Presupunând că fenomenele
şi comportamentele pe care el le observă se vor repeta în decursul istoriei umane, Tucidide
urmăreşte să dezvăluie fundamentul şi natura neschimbătoare a ceea ce astăzi numim relaţii
internaţionale. Astfel ,,...Tucidide este primul care expune ideea că dinamica relaţiilor
internaţionale este determinată de creşterea diferenţiată a puterii dintre state. Această idee
fundamentală - că inegala creştere a puterii dintre state este forţa conducătoare a relaţiilor
internaţionale - poate fi identificată ca teorie a războiului hegemonic”9.
Istoricul antic Tucidide a scris istoria sa având drept scop demonstrarea faptului că marile
războaie sunt fenomene repetabile cu manifestări caracteristice. Asemeni unei boli, un război mare
sau hegemonic, prezintă aceleaşi simptome vizibile şi urmează un curs inevitabil. Faza iniţială este
un sistem internaţional relativ stabil caracterizat de o ordonare ierarhică a statelor din sistem. După
o perioadă puterea statelor subordonate începe să crească disproporţionat, motiv pentru care aceste
state intră în conflict cu statele dominante sau hegemonice din sistem. Luptele dintre cele două
state şi aliaţii lor, conduc la o bipolarizare a sistemului, la o criză inevitabilă şi în cele din urmă la
un război hegemonic. Faza finală va consta în deznodământul războiului în favoarea unei singure
părţi şi stabilirea unui nou sistem internaţional care va reflecta o nouă distribuţie a puterii în sistem.
Astfel a apărut o concepție dialectică pe care Tucidide o prezintă astfel în teză, antiteză și
sinteză: 1. Teza, este statul hegemonic, în acest caz, Sparta, care organizează sistemul internaţional
în funcţie de interesele sale politice, economice şi strategice. 2. Antiteza sau contradicţia din sistem
este creşterea puterii statului concurent, Atena, a cărei expansiune şi eforturi de a transforma
sistemul internaţional o aduce în conflict cu statul hegemonic. 3. Sinteza, este noul sistem
internaţional care rezultă din ciocnirea inevitabilă dintre statul dominant şi puterea concurentă.
Un alt teoretician al relațiilor internaționale este cardinalul Richelieu care consideră că
statele sânt minate în comportamentul lor pe arena internațională de "rațiunea de stat", de propriile
lor interese. În relațiile reciproce, un stat puternic va cauta să instituie o relație asimetrică cu unul
mai slab; acesta din urma, pentru a compensa asimetria, va căuta să-și găsească aliați în scopul de
a se opune cu succes. Extins acest calcul la nivelul intregului sistem, rezultă că dacă unul dintre
actori vrea să-și impună hegemonia, atunci se crează ori este instrumentată această formare de

9
Teoria războiului hegemonic, https://www.scribd.com/document/161602363/Tucidide-Razboiul-Hegemonic,
(vizitat 02.03.2019), p.4.

10
alianțe care să i se opună. Dacă alianța rezultata este indeajuns de puternica pentru a echilibra
puterea care tinde la hegemonie în sistem, atunci avem deja de a face cu balanța de putere.
Observăm că de la un autor la altul conceptul balanță de putere, este prezentat sub diverse forme
cum ar fi: echilibrul de putere, balanța de forță etc. Relaţiile internaţionale ţin de o societate aparte,
care acordă rolul principal unor instituţii, cum ar fi diplomaţia, managementul aplicat de marile
puteri, balanţa puterii, războiul, şi în această ordine de idei, teoriile şi argumentele care se bazează
pe analogie cu politica internă sânt pasibile de eroare.

11
1.2.Etapele dezvoltării conceptului balanța de forță/ balanța de putere în relațiile
internaționale

Termenul de balanță de putere a evoluat de la aparița sa și până în zilele noastre, trecând

prin câteva etape, a luat naștere formal în istorie în a doua jumãtate a secolului al XV-lea, în
Europa, apărând într-un mediu internațional foarte slab conturat, se observă însă cu mult înaintea
existenței unui sistem internațional propriu-zis. Astfel, ,,..unii autori (precum Tucidide) considerau
că între toate orașele-state ale Greciei antice exista o balanță a puterii”10.
Prima perspectivă îi aparţine lui Alfred Vagts, care susţine ideea că balanţa în sensul unui
anumit echilibru este una profund naturală a comportamentului uman. Vagts accentuează faptul că
balanța de putere este un instrument al relaţiilor internaţionale, în sensul în care ea funcţionează la
nivel interstatal, şi nu în interiorul statului unitar. Astfel Alfred Vagts spunea: Balanța de putere
este un instrument folosit numai de către şi între actorii internaţionali. A doua perspectivă asupra
conceptului de balanţă a puterii îi aparţine lui Ernest B.Haas, acesta consideră balanța de putere
un instrument al relațiilor internaționale și susţine că balanța de putere are de fapt rădăcini
puternice în opera lui Guicciardini, referindu-se la relaţiile subsistematice dintre republicile şi
statele italiene libere din secolul al XV-lea. Spre deosebire de Vagts care urmarește dezvoltarea
conceptului, pentru Haas, înțelesul propriu-zis al conceptului prezintă un interes superior.
Prima etapă a dezvoltãrii conceptului începe odatã cu apariția acestuia în secolul al XV-lea
și se încheie în 1815, la Congresul de la Viena. Odatã cu Tratatele Westfalice (1648), balanța de
putere este impusă implicit în sistemul internațional nou-constituit ca un instrument al relațiilor
internaționale prin care se urmărește menținerea stabilității și nu a păcii, limitarea conflictelor și
împiedicarea unei singure puteri să le domine pe toate celelalte din sistem, devenind hegemon. În
aceastã perioadă, balanța de putere avea o componentă teritorială și de populație esențială, mijlocul
cel mai frecvent de restabilire a balanței fiind principiul compensației (teritoriale). În plus, această
balanță a avut ca efect mai degrabă scăderea numărului actorilor care stabileau echilibrul, respectiv
a numărului de mari puteri din sistem, accentuându-se însă consolidarea celor existente, pe măsură
ce sistemul internațional se răspândea asupra întregului glob. Cu toate acestea, balanța de putere
clasică a secolului al XVIII-lea nu avea mecanisme specifice de realizare. A doua etapă începe
aproximativ în 1815 și se sfârșește în 1918, odată cu sfârșitul primului rãzboi mondial. Războaiele
napoleoniene și Revoluția franceză care le-a precedat, au dat Europei și marilor puteri europene
măsura gradului de risc pe care îl reprezenta ridicarea unui pol revizionist în sistem. Ca atare, la
Congresul de la Viena (1815), marile puteri europene: Marea Britanie, Austria, Prusia și Rusia
stabilesc ca regulă principală a sistemului internațional principiul balanței de putere. Astfel acest

10
Manual de relații internaționale. Iași: Polirom, 2006, p.200.
12
se prezintă drept ,,graţie sesiunilor plenare, a activităţii comitetelor specializate şi a celor 41 de
reuniuni ale celor Cinci Mari Puteri (puterile aliate şi Franţa) – “forţa ce guverna şi avea să
guverneze Europa” – a sfârşit prin a redesena sistemul internaţional european, noua realitate
geopolitică şi teritorială fiind sintetizată în cele 121 de articole ale Actului final de la Viena (9
iunie 1815)”11.
Astfel, balanță de putere se permanentizează și devine o instituție a sistemului internațional,
în foarte strânsă legătură cu alte două instituții ale acestuia: diplomația și dreptul internațional.
Spre deosebire de secolele precedente, începând cu 1815, balanța de putere se exercită într-un
cadru instituțional, Concertul Europei. Acesta aduce în prim-plan ideea primordialității puterilor
majore în sistem, ca menținătoare și responsabile de balanță, prin faptul că le conferã acestora un
drept extins de tutelaj asupra puterilor minore, în virtutea menținerii balanței de putere. Cu toate
acestea, balanța de putere continuă să păstreze o importantă dimensiune teritorială, deși acum
începe să prevaleze o dimensiune militară, tehnologică și economică, în sensul în care ierarhiile
de putere la nivelul sistemului internațional nu se mai stabileau prin calculul teritorial, al resurselor
și populației, ci se luau în calcul criterii precum dezvoltarea economică, veniturile bugetare,
capacitățile militare, inovațiile tehnologice, sub influența decisivă a revoluției industriale.
Secolul al XIX-lea poate fi considerat ultima perioadă în care Europa a reprezentat centrul
lumii cunoscute. Spre deosebire de modernitatea timpurie, veacul XIX, în materie de relaţii
internaţionale, a fost unul al oamenilor de stat preocupaţi nu atât de Credinţă ori de idea monarhiei
universale, cît de apărarea şi menţinerea echilibrului de putere. Cea de-a treia etapă a balanței de
putere este cea cuprinsă între 1939 (declanșarea celui de-al doilea război mondial) și 1991 (sfârșitul
Războiului Rece). După cel de al Doilea Război Mondial s-au produs unele evoluţii cardinale
cantitative şi calitative ăn sfera cognitivă, transformări care au avut repercusiuni esenţiale asupra
studiului Relaţiilor Internaţionale: ,,... pentru prima oară domeniul a primit în termen scurt un set
important de mijloace de observaţie şi cercetare, modelare şi pronosticare, apariţia acestui
instrumentar fiind suficientă pentru aprofundarea şi diversificarea investigaţiilor științifice în
materie, ca urmare ,,sistemul bipolar apărut după cel de-al Doilea Război Mondial”12.
Perioada Războiului Rece reușește să transforme într-o măsură considerabilă natura
balanței de putere, care devine acum o aprigă cursă a înarmărilor între cei doi poli sistemici,
dublată de o politicã externă expansionistă. Scopul acestei balanțe de putere nu mai este acela din
secolul al XIX-lea, și anume păstrarea unui echilibru între capacitățile relative ale marilor poli ai

Istoria relațiilor internaționale în sec. XIX-XX. Chișinău, 2005, p.3.

11

Juc V.Edificarea relațiilor internaționale postrăzboi rece: aspecte teoretico-metodologice și replieri geostrategice.
12

Chișinău, 2011, p. 87.

13
sistemului; el constă mai degrabă în câștigarea unui avantaj asupra oponentului, prin care să-și
sporești securitatea sau șansele de a supraviețui unui conflict cu el.
Desigur, în această perspectivă trebuie să ținem cont și de transformarea masivă a modului
în care războaiele sunt înțelese și se poartă, schimbare produsă de armele nucleare. Cu toate
acestea, confruntările dintre cei doi poli au existat la periferia sistemului internațional, în măsura
în care americanii percepeau balanța de putere ca pe o îngrădire a Uniunii Sovietice și o stopare a
avansării comunismului pe glob după modelul teoriei dominoului, precum și câștigarea unui
avantaj strategic asupra URSS, iar rușii considerau balanța ca fiind neechilibratã, având în vedere
răspândirea comunismului și câștigarea avantajului strategic asupra Statelor Unite (pe care, de
altfel, l-au și obținut în cele din urmã, cel puțin în materie de trupe terestre). În contextul politicilor
expansioniste ale Războiului Rece, dimensiunea teritorială a balanței de putere se păstrează și chiar
suferă o revigorare puternică, fără însă a căpăta prioritate în raport cu cea militară și tehnologică.
Cea de-a patra etapă a balanței de putere este în plină desfãșurare, începând cu colapsul
Uniunii Sovietice în 1991 și sfârșitul Rãzboiului Rece. Principala caracteristică a perioadei de după
Rãzboiul Rece este că bipolaritatea puternică a sistemului a dispãrut, lăsând loc unui unipolarism
necontestat: cel al Statelor Unite. În această situație, am fi tentați sã considerăm că nu există o
balanță de putere. Principala particularitate a balanței de putere a sistemului internațional
contemporan este aceea cã ea nu mai este una sistemicã, ci una a subsistemelor. Balanța de putere
în zilele noastre se practică în subsistemele relațiilor internaționale, iar unul dintre cel mai des
invocate exemple este Asia. Deși SUA dețin hegemonia în sistem, acest lucru nu înseamnă că nu
poate exista o politică de balanță de putere în subsisteme. Unul dintre exemplele mai puțin invocate
este Europa, fiind în mare parte mascat și de existența unui cadru instituțional în care ea se
desfãșoară: Uniunea Europeană. Însă perspectiva afirmării Chinei, Japoniei, Uniunii Europene etc.
ca mari poli sistemici alături de SUA și posibilitatea reconstituirii unei ordini mondiale multipolare
oferă noi perspective balanței de putere, ca una dintre instituțiile cele mai vechi ale sistemului
internațional.

14
1.3.Diferențele de perspectivă: marile puteri și statele mici
Perspectiva dată este analizată de către Andrei Miroiu în lucrarea Balanță și hegemonie,
astfel pornim de la ideea că prezența în relațiile internaționale a puterilor minore care sunt un tip
special de actor, este necesară, unii teoreticienii susțin sau neagă importanța acestora. Hans
Morgenthau consideră că soarta neutralității statelor mici va fi decisă de către Marile Puteri. În
ultimil secol și jumătate observăm că ,,.. evoluția sistemului internațional...., spre o din ce în ce
mai mare fragmentare a sistemului de state și spre o continuă sporire a numărului puterilor
minore”13. Vom încerca să oferim o caracterizare atât puterii majore, cât și celei minore, deci
definim o putere majoră ca un actor care poată să-şi impună voinţa sa altui actor major,
independent de reacţia celorlalţi actori din sistem, iar prin aceasta nu-şi periclitează în nici un fel
supravieţuirea. De partea cealaltă, putem defini puterile mici ca acei actori care nu pot să-şi impună
voinţa vreunui alte puteri de talie mai mare, şi nu pot rezista unei coaliţii de puteri, indiferent de
talia acestora; dar îşi pot asigura supravieţuirea în faţa unui actor de talie egală; ,, putem spune că
definim o putere medie ca fiind acel actor internaţional care nu îşi poate impune propria voinţă
unui stat egal sau superior ca talie, dar poate, în majoritatea cazurilor să reziste voinţei unui actor
superior ca talie, iar supravieţuirea sa nu este pusă în discuţie de o coaliţie de state egale sau
inferioare ca talie”14.
În trecut, când pacea a depins de un echilibru stabil între cinci sau şase mari puteri din
Europa, structură vagă de alianţe dintre ele a indus prudenţă şi prevedere în politica externă a
fiecăreia. Bipolaritatea celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea i-a răpit diplomaţiei
flexibilitatea necesară şi a făcut-o să pară un joc cu sumă zero, în care schimbările marginale ale
raporturilor de putere puteau duce la un conflict. În al doilea rând, nu a existat nici o mare putere
care să acţioneze ca un tampon între superputeri. Apoi, în epoca decolonizării, compensarea
teritorială nu a mai fost o soluţie disponibilă pentru a menţine echilibrul. Cel mai explicit a fost
probabil Raymond Aron, care a arătat că, atâta timp cât nu există un stat universal, va exista
întotdeauna o diferenţă esenţială între politica internă şi cea internaţională sau în absenţa unui
guvern internaţional ,,legea junglei îşi menţine în continuare valabilitatea”15.
Aron a afirmat că statele sunt, în ceea ce priveşte relaţiile dintre ele, ,,încă într-o stare de
natură, opusă stării de drept existente pe plan intern Atât Hans Morgenthau cât şi Raymond Aron
au considerat că nici o organizaţie internaţională nu ar putea garanta pacea atâta timp cât puterea
constituie principalul motor al politicii, iar moralitatea şi raţiunea sunt subordonate puterii, ba chiar

13
Miroiu A. Balanță și hegemonie, București: Tritonic, 2005, p.21.
14
Teoria realistă și puterile medii. În Realism și relații internaționale, 2002,
https://www.ssoar.info/ssoar/bitstream/handle/document/38104/ssoar-annunivbuch-2002-petre-
Teoria_realista_si_puterile_medii.pdf?sequence=1 (vizitat 15.04.2019),p.81.
15
Donnelly J. Realism and International Relations, Cambridge University Press, New York, 2000, p. 10.
15
ele reprezentând instrumente de obţinere şi justificare a ei. Din punctul de vedere al celor doi
realişti, dreptul internaţional este respectat atâta vreme cât nu vine în contradicţie cu interesele
unei mari puteri, însă atunci când normele internaţionale nu mai sunt în concordanţă cu interesele,
dreptul internaţional nu mai prezintă nici o valoare capabilă să constrângă la o anumită atitudine.
Nici tratatele internaţionale nu sunt în măsură să asigure pacea, ci mai degrabă marile puteri sunt
mai eficiente, prin acţiunea lor civilizatoare şi de control politico-militar.
În secolul XX, asistăm, după cum afirmă și Morgenthau, la o acumulare fără precedent de
putere distructivă, ceea ce înseamnă că fiecare dintre marile puteri ale lumii dorește din ce în ce
mai mult, iar ca obiectiv principal, ele își propun supremația mondială. În condițiile în care lupta
se dă între state cu nivele de putere asemănătoare, competiția este acerbă, iar problema principală
care se ridică este aceea a păcii, căci ea se află în pericol.
Aspect important este că autorul face diferența între două teorii importante, apărute în
istoria politicii moderne. Prima dintre ele suține bunătatea umană înnăscută și constantă, susține
principiul evoluției prin educație, prin reformă și prin ameliorarea defectelor societății. Cea de-a
doua teorie însă, susține faptul că lumea este imperfetă din punct de vedere rațional și că, pentru
ca ea să devină mai bună, trebuie lucrat în acest sens; de asemenea, această teorie presupune o
preocupare pentru natura umană așa cum este ea și pentru procesele istorice așa cum se petrec de
fapt, fiind astfel o teorie realistă. Teoreticianul Morgenthau ne prezintă trei tipuri principale de
strategii, reprezentate de “trei politici internaționale tipice”: politica statu-quo-ului, practicată de
statele care nu urmăresc în plan extern să-și extindă dominația și puterea, ci să-și păstreze puterea
deja existentă. Al doilea tip este reprezentat de dorința de expansiune, de creștere a puterii deținute
de un stat la un moment dat, în cazul acesta implementându-se politica imperialistă. Imperialismul
presupune supremația globală, continentală sau locală a unei singure puteri și poate fi de ordin
militar, economic sau cultural, în funcție de mijloacele folosite pentru atingerea obiectivului. Al
treilea tip de politică este politica de prestigiu, referitoare la reputația pe care un stat o are și la
felul în care este el văzut în sfera internațională; în funcție de prestigiu, un stat poate deveni influent
în raport cu alte state, lucru care nu poate fi decât benefic. Termenul strategie ,,…vine de la
grecescul strategos, cu sensul de „general”. Iată deci că la origine, cuvântul aparţine strict sferei
operaţiunilor militare. Ceea ce noi înţelegem astăzi prin strategie militară, grecii numeau ştiinţa
generalilor, strategike epistēmē, sau înţelepciunea generalilor, strategon sophia”16.
Astfel strategiile sunt diferite când se încearcă reechilibrarea balanţei puterii în cazul
apariţiei unui agresor care încearcă să o perturbe: balancing, echilibrarea, buck-passing, stratagema

16
Ivan R. Este posibilă gândirea strategică în afara paradigmei realiste?, în dezbateri paradigmatice în relațiile
internaționale, https://www.ssoar.info/ssoar/bitstream/handle/document/38108/ssoar-annunivbuch-2001-ivan-
Este_posibila_gandirea_strategica_in.pdf?sequence=1&isAllowed=y&lnkname=ssoar-annunivbuch-2001-ivan-
Este_posibila_gandirea_strategica_in.pdf, (vizitat 03.04.2019), p.3.
16
prin care sarcina echilibrării balanţei puterii este trecută asupra unui alt stat, appeasement, prin
care se concede mai multă putere statului agresor în speranţa că acesta se va simţi astfel suficient
de puternic pentru a nu continua agresiunea, şi bandwagoning, trecerea de partea agresorului
pentru a beneficia de avantajele obţinute de acesta.
Vorbind despre politicile practicate în scopul menținerii sau creșterii puterii unui stat, este
necesar să înțelegem în ce constă această putere națională. Morgenthau face diferența între factorii
relativ stabili și cei care se modifică în mod constant, aceștia contribuind la gradul de putere al
unui stat. În primul rând, unul dintre cei mai importanți factori stabili este geografia, de la așezarea
statului pe glob, la suprafață și forme de relief. Apoi, resursele naturale, precum hrana, materiile
prime, petrolul, joacă un rol esențial, pentru că, de exemplu, un stat cu reurse bogate de hrană este
mult mai puternic decât unul nevoit să importe, fiind amenințat constant de delanșarea foametei,
care ar genera, în mod evident, vulnerabilitate în plan internațional. În ceea ce privește pregătirea
militară, este clar că tehnologia este elementul principal, care face diferența între state; este firesc
ca un stat bine pregătit din punct de vedere militar și cu o tehnologie de război avansată să
reprezinte o amenințare bine întemeiată față de un stat care nu se ridică la același nivel. Dacă la un
moment dat tehnologia nu face față se cere schimbarea acesteia, astfel în opinia lui Herz ,,.. era un
factor crucial în determinarea ascensiunii statelor, ar fi facilitat în acel moment apariția unor noi
forme de guvernare transnațională și cooperative”17.
Cu toate acestea, în lipsa unei conduceri militare de calitate, un stat nu își poate menține
superioritatea militară; un exemplu pe care îl dă Morgenthau este cazul lui Napoleon, când, datorită
lui, armata prusacă este distrusă în anul 1806, deși era extrem de bine pregătită, însă fără o
conducere pe măsura lui Napoleon. Nu în ultimul rând, populația are un cuvânt important de spus
în ceea ce privește viitorul unui stat; ea reflectă caracterul național, din care derivă și moralul
național, elemente ce reprezintă diferențele culturale dintre state; acestea se manifestă prin reacția
populației în anumite condiții, reacție care va contribui la felul în care se vor desfășura
evenimentele ulterioare, decizând, în acest fel, soarta națiunii respective.
Opinia publică are totuși nevoie de îndrumare, iar pentru ca populația unui stat să fie unită
și să ajungă la un acord comun, este nevoie de o guvernare profesionistă, care să ajute la atingerea
obiectivelor favorabile poporului. Cu toate acestea, resursele materiale și umane ale unei țări pot
duce la creșterea puterii, atât în plan intern, cât și internațional, numai dacă țara beneficiază de un
corp diplomatic de calitate; acesta este cel care trasează direcțiile de dezvoltare ale statului pe timp
de pace, folosindu-se de resursele existente și asigurând legăturile dintre state. Dimplomația
urmărește să stabilească o poziție favorabilă în plan internațional, având în vedere interesele

17
Griffiths M. Relații internaționale.Londra, 1999, p.45.
17
naționale și urmărind să le satisfacă. Conform autorului, diplomația de înaltă calitate va armoniza
scopurile și mijloacele politicii externe cu resursele disponibile ale puterii naționale. Întrucât
fiecare stat-națiune este preocupat de propria putere, dorind fie să și-o mențină, fie să și-o extindă,
este important ca, la nivel mondial, în relațiile internaționale, să existe modalități de limitare a
puterii, pentru ca echilibrul natural de care întreaga lume are nevoie să nu dispară. În plan
internațional identificăm următorul sens al puterii: ,,...reprezintă, în același timp atât un scopîn
sine, cât și un mijloc de atingere a altor obiective, ...monedă de schimb în politica internațională”18.
Balanța de putere, așa cum arată Hans Morgenthau, face parte din acest echilibru, ea
constând, în fond, chiar în menținerea echilibrului dintre state. Balanța de putere se manifestă,
așadar, fie printr-o opoziție directă, deci prin rivalitatea exprimată dintre două sau mai multe state,
fie prin competiție. Printre modalitățile de balansare a puterii se numără principiul divide et impera
– caz în care un stat puternic urmărește dezintegrarea sau împiedicarea unificării unui stat pe care
îl consideră o potențială amenințare, principiul compensațiilor, reprezentat, în general, de
compromisurile la care se ajunge în urma negocierilor diplomatice, înarmarea și alianțele, acestea
din urmă fiind cea mai importantă manifestare istorică a balanței de putere”.
O altă manieră de limitare a puterii este prin moralitatea internațională; termenul
,,... moralitatea este o mulțime de principii referitoare la modul în care trebuie să trăim și care se
aplică tutror în mod imparțial sau care pot fi apărate apelând la interesele oamenilor în genere”19;
ea constă în faptul că diplomații se bazează, în acțiunile lor, și pe alte principii, în afară de cele
materiale, adică pe cele morale. Așa se face că apar situații când anumite acțiuni, care, în primă
instanță, par realizabile și dezirabile, nu sunt înfăptuite, pentru că nu sunt considerate morale.
Moralitatea internațională are ca scop principal împiedicarea comiterii crimelor rasiale sau din alte
motive, altfel spus, militează pentru protejarea vieții oamenilor, devenind, astfel, o formă de
limitare a puterii internaționale. Nu în ultimul rând, dreptul internațional funcționează pe baza unui
set de reguli, menit a face dreptate în planul internațional, în măsura în care aceste reguli sunt
aplicate tuturor statelor, dar în raport cu alte state, lucru dovedit și de existența mai multor instituții
internaționale; “asemenea organizații includ Crucea Roșie Internațională, Curtea Internațională de
Justiție, agenții specializate ale Organizației Națiunilor Unite, precum Organizația Internațională
a Muncii (OIM), Organizația Mondială a Sănătății (OMS), Organizația Națiunilor Unite pentru
Educație, Știință și Cultură (UNESCO), Uniunea Universală a Poștei, Fondul Monetar
Internațional (FMI) și multe altele”.
După cum am văzut, există destul de multe forme de putere, aceasta fiind, de altfel, miza
principală a relațiilor internaționale dintre state, fiecare dintre marile puteri vizând să dobândească

18
Teoria relațiilor internaționale, note de curs, (vizitat 02.05.2019), p.13.
19
Mureșan V. Filosofia morală a lui Richard M. Hare,București:Paideea, 2002, p.603.
18
 supremație. Conceptul de putere, după cum observăm este o calitate inseparabilă de statele mari,
astfel ,,... puterea este înțeleasă drept capacitate a agentului care o deține de a-şi impune voința
asupra voinței celor lipsiți de putere, sau abilitatea de a-i forța pe aceştia să facă lucruri pe care ei
nu doresc să le facă”20.
Puterea este esenţialmente un concept politic, şi de aici autonomia relative a sferii puterii
faţă de sfera economică sau de cea a legii. De la Renaştere încoace, definim politicul ca o sferă
autonomă, atât epistemic, cât şi social. Pe de altă parte, trebuie să înţelegem neutralitatea sferei
politice (măcar la nivel internaţional) faţă de sfera etică, economică sau juridică. Raţionalitatea
finală a unei activităţi de tip politic este doar politică – puterea – şi nu una de tip economic –
profitul –; juridic – dreptatea – sau etic – binele. Pe de altă parte, neutralitatea conceptuală nu
exonerează individul (sau grupul de indivizi) care deţine gestiunea temporală a puterii de
imperativele etice sau legale, dar neluarea în seamă a acestora nu are în mod necesar efecte asupra
performanţei politice . Spuneam că scopul puterii în mediul internaţional este interesul, şi defineam
interesul ca maximizarea gradului de libertate pe care unul dintre actorii din sistem îl obţine faţă
de restul actorilor din sistem. Această operaţiune de maximizare a gradului de libertate are ca scop
minimal asigurarea supravieţuirii şi ca scop maximal, îndepărtarea oricărei ameninţări la adresa
actorului politic sau a libertăţii sale de acţiune. Robert Dahl defineşte puterea ca „abilitatea de a
determina un alt actor să facă ceea ce altfel nu ar fi făcut”21.
În opinia lui Rummel, formele prin care se exercită puterea sunt (cu exemple din sfera
relațiilor internaționale):
- Puterea neutră: capacitatea unui individ/entități de a produce efecte neintenționat, prin simplul
fapt al existenței sau activității sale (ex. ziua nationala a unui stat determină acțiuni de felicitare
din partea autorităților altor state);
- Puterea în sine: capacitatea de a produce intenționat efecte în mediul în
care funcționează/există un individ/entitate;
- Puterea fizică: capacitatea existentă de a afecta intenționat integritatea unui individ/entități (ex.
existența de baze militare americane în Asia de Nord Est). În sfera relațiilor internaționale, puterea
fizică este totuna cu puterea militară.
- Forța: capacitatea utilizata de a afecta intenționat integritatea sau interesele unei entități,
împotriva voinței acesteia (ex. atacul de la Pearl Harbour). În sfera relațiilor internaționale forța
provine din exercitarea puterii militare, dar și a puterii economice (ex. embargoul impus Cubei
castriste de catre SUA este o manifestare de forță).

20
Concepția lui M.Foucault asupra relațiilor de putere,
http://cogito.ucdc.ro/nr_2v2/CONCEPTIA%20LUI%20Mroen.pdf (vizitat 05.04.19)
21
Relaţii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 98.
19
 În aceste condiții, Morgenthau are dreptate când afirmă că două războaie mondiale pe
parcursul unei generații și amenințarea războiului nuclear au făcut ca instaurarea ordinii
internaționale și menținerea păcii internaționale să reprezinte principalele preocupări ale
civilizației occidentale. De-a lungul timpului, au fost gândite diferite măsuri, care, odată adoptate,
să pună capăt temerilor legate de agresiunile militare. Una dintre aceste măsuri ar putea fi
dezarmarea, care are ca scop, bineînțeles, prevenirea războiului. Apariția anumitor insituții
internaționale, care promovează dialogul cultural între popoare, precum și relațiile amicale și de
într-ajutorare a acestora, contribuie la menținerea păcii și a securității în lume, sau cel puțin așa își
propun. Este, de exemplu, cazul unor instituții de tipul Ligii Națiunilor, înființată chiar în urma
primului război mondial, ONU și chiar UNESCO.
Se observă, așadar, că, indiferent dacă este vorba despre planul individual, personal, sau
despre cel mondial, internațional, lupta pentru putere va fi în permanență prezentă, din dorința
oarecum firească a umanității de a se dezvolta, de a evolua, de nu rămâne pe loc pentru prea mult
timp. Tocmai de aceea, pacea mondială este precară, întrucât nu se știe cu certitudine până unde
se va merge în această luptă, aparent interminabilă. Dincolo de acestea însă, lucrarea lui Hans J.
Morgenthau este un punct de referință pentru toți cei care vor să studieze felul în care funcționează
lucrurile în relațiile internaționale, dar și pentru cei pasionați sau pentru cei care vor să afle, pur și
simplu, în ce punct se află omenirea. Reluăm analiza puterilor minore, dacă analizăm starea lor
din 1914 în Europa, constatăm nu doar faptul că ele nu au dispărut, cu excepția Muntenegrului,
dar se observă și o perioadă de dezvoltare. Sub acest aspect Europa secolului XX-lea își sporește
puterile minore, ,, ambele războaie calde hegemonice ale secolului de-abia încheiat au început ca
războiae între o putere majoră și una minoră, în condițiile în care de fiecare dată puterea majoră
agresoare a încercat din răsputeri să evite escaladarea conflictului”22. Teoreticianul Krasner descrie
caracteristicile ce le are un stat puternic, astfel ,,Un stat puternic care dispune de avantaje
tehnologice asupra celorlalte state va dori un sistem de comerț deschis și noi piețe de export. Mai
mult, statele mari și puternice sunt mai puțin expuse schimbărilor economiei internaționale în
comparație cu cele mici și prin urmare ceea ce Krasner numește „costurile de oportunitate pentru
închidere“ vor fi mai scăzute”23. Considerăm că în viitorul apropiat state mici ca Republica
Moldova se vor alinia pe linia progresului economic, industrial etc.
În termenii aranjamentului de securitate politico-militară (reformulaţi în mod
corespunzător şi în cazul aranjamentelor economice), statele mici au de ales între următoarele
opţiuni: ,,– o alianţă bilaterală cu o mare putere; – o alianţă a două sau mai multe state mici; –

22
Miroiu A. Balanță și hegemonie, București: Tritonic, 2005, p. 22,
23
Griffiths M. Relații internaționale.Londra, 1999, p.66
20
membru al unei alianţe multilaterale, în jurul uneia sau mai multor mari puteri; – nealinierea, fie
mizând spre neutralitate în cazul oricărui război, fie fără un asemenea angajament generalizat”24.
Securitatea statelor mici este de interes să se realizeze atunci când apar unele inegalităţi între marile
puteri. Există situații când marile puteri – singure sau în grup – constituie zone de interese în care
îşi impun politica, la nevoie prin încălcarea principiilor dreptului internaţional, inclusiv prin forţa
armată. În aceste cazuri, zonele de interes devin sfere de influenţă, relaţiile dintre marile puteri şi
statele din zonă fiind clienterale, de dominaţie, respectiv de subordonare şi implicînd dreptul
marilor puteri la intervenţie, inclusiv militară. Observăm că ,,puterea unui stat în relaţiile
internaţionale poate fi prezentată de o manieră generală în funcţie de următorii parametri: · Nivelul
dezvoltării economice, resursele financiare, baza industrial – tehnologică; · Capacitatea
inovaţional – ştiinţifică; · Numărul şi capacitatea populaţiei, întinderea şi particularităţile
teritoriului;etc”25. Elementele mai sus menționate reprezintă câteva dintre stadardele la care trebuie
să tindă statele mici pentru a se punea impune în politica internațională, care de-a lungul istoriei
după cum am observat este dictată/ scrisă de către statele mari.

24
Securitatea statelor mici şi marile puteri, În revista de filozofie, sociologie și științe politice, Chișinău, 2010, p.25.
25
Interesul național/statal –factor determinant al politicii externe. În Revista științifico-practică, nr.2, 2013,
http://irim.md/wp-content/uploads/2018/02/3-Nicolenco.pdf, (vizitat 07.04.2019), p.38.
21
1.4.Tipologia balanței de putere
Înainte de a arăta sensurile balanței de putere este necesar de menționat două mari
perspective:
1.Instabilitate și război- ,,...deoarece orice balanță de putere este în esență o politicã de putere;
atunci când caută să mențină sau să încline balanța, statele luptă ca întotdeauna, de altfel . pentru
putere, ceea ce conduce la o instabilitate și insecuritate constant”26.
2.Pace și stabilitate- scopul central este menținerea echilibrului între state, cu toate că nu se va
exclude complet pericolul declanșării unui război, însă se va limita probabilitatea declașării unui
război sistemic.
Când vorbim despre balanţa de putere, aceasta poate să fie simplă sau complexă . În primul
caz două puteri o formează, iar în cel de-al doilea mai multe. Balanţa simplă a puterii o întâlnim
în cazul luptei între Franţa şi Spania/Austria habsburgică (secolele al XVI-lea şi al XVII-lea) sau
în cel al luptei dintre SUA şi URSS în timpul Războiului Rece. Balanţa complexăde putere o
întâlnim în cazul Europei în secolul al XVIII-lea, când Franţei şi Austriei (acumdetaşată de Spania)
li s-au alăturat alte puteri – Anglia, Rusia şi Prusia. Este şi situaţia pe care otrăim în prezent, când
ne îndepărtăm de o lume unipolară către una cu mai mulţi centri de putere– Shanghai, Moscova,
Bruxelles, Washington, Tokio, New Delhi.
Ținem să menționăm că de-a lungul timpului balanţa de putere nu a fost perfect simplă sau
perfect complexă. mediul a fost complicat deexistenţa unor alte puteri, care deşi nu aveau o mare
influenţă în afacerile internaţionale, totuşiinfluenţa lor era mai mare decât zero; iar situaţia în care
exista o balanţă complexă de putre erasimplificată de combinaţiile diplomatice în care intrau statele
(înainte de Primul Război mondialsituaţia s-a simplificat prin constituirea Triplei Alianţe şi a
Triplei Antante). Constăm că balanţa simplă de putere necesită egalitate de putere, cea complexă
nu. Conceptul de egalitate îl găsim încă în antichitate, Aristotel, părintele științelor descria că
,,Egalitatea constă în absența oricărui ascendent de putere al celor lipsiti faţă de cei înstăriţi, în
absenţa suveranităţii exclusive a acestora dintâi şi, deci, în suveranitatea tuturor, la egalitate, pe
bază numerică; căci tocmai astfel s-ar putea considera că egalitatea şi libertatea sunt prezente în
regimul politic”27.
În cazul încare avem de-a face cu trei sau mai multe puteri, dezvoltarea unor inegalităţi în
puterea statelor nu pune neapărat pe cel mai puternic într-o poziţie de preponderenţă, deoarece
ceilalţi auposibilitatea de a-şi combina forţele împotriva sa. Observăm ca specificul balanţei
simple de putere rezidă în următoarele aspecte: de a-şi creşte propria forţă (în secolul al XVIII-lea
creşterea teritoriului şi apopulaţiei, în a XIX-lea dezvoltarea industrială şi organizarea militară, în

26
Manual de relații internaționale. Iași: Polirom, 2006, p.205
27
Aristotel, Politica, București: Paideia, 2001, p.154.
22
cel de-al XX-leatehnologia militară, în cel de-al XXI-lea puterea soft); în cazul balanţei complexe
de putere, alteresurse sunt la dispoziţia puterilor: exploatarea existenţei altor puteri (prin absorbţia,
împărţireasau alierea cu ele).În cele ce urmează vom analiza următoarele tipuri de balanță: balanța
de putere generală, balanța de putere locală, balanţe de putere dominante şi balanţe de putere
dominante subordonate. . Balanţă de putere generală – ceea ce presupune absenţa unei puteri
preponderenteîn întregimea sistemului internaţional – şi balanţă de putere locală – care operează
într-o anumităarie sau segment al sistemului. Dacă ne gândim la perioada Războiului Rece, în
Orientul Mijlociu sau pe subcontinentul Indian sau în Asia de sud-est, în aceste zone întâlneam
balanţe de puterelocale; dacă ne gândim la spaţiul Europei de Est sau la zona Caraibelor, acolo
întâlnimpreponderenţă de putere. Dar ambele situaţii le întâlneam în prezenţa la nuvelul
sistemuluiinternaţional a unei balanţe generale de putere. Revenind la perioada Războiului Rece
între SUA şi URSS exista o balanţă dominantă de putere,care domina întreaga lume (era balanţa
centrală), iar balanţele locale îi erau subordonate (ea lainfluenţa mai mult pe acestea decât ele o
influenţau pe ea). Este de menţionat că balanţa dominantă nu trebuie să se confunde cu balanţa
generală sau echilibrul sistemului în întregime.
O altă tipologie survine din distincţia între balanţa de putere care apare fortuit şi cea care
este rezultatul unei născociri/invenţii. Prima se naşte fără a se depune un efort conştient din
parteavreunei puteri care o aduce la viaţă. Cea născocită îşi datorează existenţa efortului şi
politiciiconştiente a uneia (sau a ambelor) părţi. Trebuie menţionat faptul că născocirea unei
balanţe diferă în funcţie de faptul că aceasta se face într-un mod liber sau într-un mod determinat.
Suntgânditori care consideră că la constituirea unei balanţe de putere se recurge în mod conştient
cuscopul de a contrabalansa ameninţarea care izvorăşte din manifestarea forţei unei alte
puteri,acţiune care este însă însoţită de teama că această acţiune ar fi sortită eşecului, expansiunea
Imperiului roman fiind luată ca şi exemplu (Burke, Gentz). Alţi autori (Rousseau, Toynbee) văd
balanţele de putere ca şi consecinţe ale unor legi istorice legate de provocare şi răspuns, care indică
spre faptul că oridecâte ori o ameninţare la adresa unei balanţe de putere apare, o tendinţăopusă îşi
face apariţia, cu scopul de a supreveghea manifestarea piuterii ce emană din acel centrude putere.
O balanţă fortuită apare în momentul în care două părţi se luptă cu dorinţa de a se anihila în
totalitate una pe cealaltă şi în acea luptă se ajunge la un moment dat la un punct în care nu sepoate
spune despre nici una dintre ele care a câştigat. Elementul de invenţie presupune că celpuţin una
dintre părţi – în loc să rânvneasă la anihilarea totală a celeilalte – caută să-şi limitezeputerea, ţinând
seama de puterea celeilalte părţi.
În cazul balanţe de putere născocite constatăm următoarele tipuri: una este cea în care una
dintre cele doua părţi are o politică prin care caută să prevină ca cealaltă să devină preponderentă din
punctde vedere militar. O formă mai avansată a acestei categorii este cea în care există trei
23
părţiparticipante într-o balanţă, în care una dintre ele caută să prevină ca nici una din celelalte două
săpoată obţine preponderenţa, şi aceasta nu numai prin creşterea capacităţilor sale militare, ci şiprin
apropierea faţă de cea mai slabă dintre cei două puteri – politică cunoscută şi sub numele de
păstrătorul balanţei.

În cele ce urmează vom expune și analiza funcțiile balanței de putere, astfel distingem trei
funcții:

1. existenţa unei balanţe generale a puterii în sistemul internaţional a prevenit apariţia

posibilităţii ca sistemul să fie transformat, prin cucerire, într-un imperiu universal;
2. existenţa unor balanţe locale a asigurat protecţia independenţei statelor dintr-oanumită arie
geografică, împotriva absorbţiei acestora (sau dominaţiei acestora) decătre o putere
preponderentă local;
3. atât balanţa generală, cât şi cea locală au asigurat condiţii în care alte instituţii de caredepinde
ordinea internaţională au fost capabile să opereze (diplomaţia, războiul,dreptul internaţional,
managementul marilor puteri).
Totodată balanţa de putere a jucat un rol pozitiv în relaţie cu ordinea internaţională – astfel
născocirea sa fiind un obiectiv valoros sau legitim pentru aparatul de stat – a făcut obiectulunor critici
dure în secolul al XX-lea. În timpul Primului Război mondial existau voci caresusţineau că
încercarea de păstrare a balanţei de putere nu a constituit un element vital alechilibrului, ci o sursă a
dezordinii (războiului).
Cele mai de bază reguli ale dreptului internaţional – suveranitatea, ne-intervenţia,imunitatea
diplomatică – depind de cât de eficient este principiul reciprocităţii. De aceea, aparesentimentul că
trebuie să existe o anumită securitate vis-a-vis de observarea regulilor de dreptinternaţional, care să
izvorească din altă parte decât din speranţa că un stat preponderent se vasupune acestor reguli de
bună voie; în acest sens, juristul Oppenhaim afirma că: “primul şi celmai important aspect moral ce
poate fi dedus din istoria dezvoltării dreptului naţiunilor este că olege a naţiunilor poate exista numai
dacă există un echilibru, o balanţă a puterii între membrifamiliei naţiunilor”. Balanța de putere este
așadar un concept extrem de polivalent în politica internațională. Conceptul politică cuprinde sfera
era de activitate social-istorică ce însumează relațiile, orientările și manifestările care apar între
diversele categorii și grupuri sociale, între partidele politice, între națiuni ș.a.m.d. în vederea
emancipării conceptelor proprii, în lupta pentru putere sau supremație ideologică, etc. ,, Numai că
atunci cind vorbim despre p. unui stat, vorbim despre politica acestuia în raport cu alte state, ca
expresie a afirmării suveranităţii sale”28. Dincolo însă de sensurile sale, există o clasificare a tipurilor

28
Dicționar de sociologie. București: Babel, 1998, p.428.
24
de balanță de putere. În primul rând, este vorba despre balanța cu douã talere (balanța simplă), care
presupune existența unei configurații bipolare a sistemului sau subsistemului, sau existența a două
tabere, blocuri etc. opuse. În al doilea rând, avem și o balanță cu trei sau mai multe talere (balanța
complexă), care implică existența a cel puțin trei poli sistemici sau a trei coaliții care să se echilibreze
reciproc. În acest caz, putem vorbi mai degrabă despre un echilibru între talere decât despre o balanță
ad litteram. Situația Rãzboiului Rece a fost una ilustrativă pentru cazul balanței simple, în care cei
doi poli de putere ai sistemului se echilibrau reciproc. De asemenea, taberele militare din cele două
războaie mondiale ilustrează același caz al balanței simple de putere. De partea opusă ,,..balanța
complexă de putere, un exemplu elocvent este Asia contemporană, în care China, Japonia, SUA și
Rusia mențin echilibrul ”29.
Teoreticianul Schweller susține că, în ultimă instanță, interesele sunt cele care determină
comportamentul de alianță și alegerile pe care statele le fac din acest punct de vedere. Astfel că
există o balanță a intereselor care funcționează la un dublu nivel: pe de o parte la nivel național,
statal, această balanță de interese funcționează în sensul stabilirii unei priorități între statu-quo și
revizionism, printr-un calcul estimativ al costurilor pe care statele sunt dispuse să le suporte pentru
a-și apăra posesiunile și valorile pe care deja le dețin, raportate la costurile pe care acestea sunt
dispuse să le suporte pentru a-și extinde posesiunile actuale. Acele state care valorizează mai mult
statu-quo-ul și caracteristicile acestuia vor tinde mai degrabă să-l mențină, alegând strategii fie de
balansare, fie de pasare a responabilității.

29
Manual de relații internaționale. Iași: Polirom, 2006, p.206

25
 CONCLUZII
În cele din urmă constatăm că buna colaborare dintre state va consitui o relație de armonie,
necesară pentru progresul omenirii. Dar conceperea unei balanţe de putere poate să se datoreze nu
numai eforturilor ş ipoliticilor conştiente ale anumitor puteri, ci ca urmare a unui scop conştient
urmărit de către întregul sistem de state. Ideea că prezervarea balanţei de putere în întregul sistem
internaţional ar trebui să fie ţelul comun al tuturor statelor. Cercetătorii relațiilor internaționale nu
pot să prevadă felul în care vor decurge lucrurile în viitor, oricât de bine pregătiți ar fi. Ei pot să
compare situațiile cu care se confruntă în prezent cu cele asemănătoare din trecut, pot face anumite
supoziții, dar concluziile la care ajung ei nu sunt neapărat conforme cu realitatea; chiar și în cazul
evenimentelor asemănătoare, apar adesea întorsături radicale de situație, tocmai pentru că fiecare
eveniment este, de fapt, unic. Şansele cooperării între state pot spori cu siguranţă, dacă politica
instituţiilor internaţionale va modifica contextual interacţiunilor în direcţia sesizării unui interes
comun, prin însăşi respectarea angajamentelor asumate şi care nu trebuie să vină in detrimentul
propriului interes.
Indiferent dacă analizăm situația internațională în sec XVII sau XX, observăm prezența
statelor mici care acționau după parcursul descris de statele mari. Echilibrul puterii, ca principiu
ordonator al mediului internaţional, este cu totul altceva decât practica echilibrului puterilor.
Vedem că marile puteri manifestă o dorinţă naturală de a menţine o balanţă de putere ca mijloc de
a-şi asigura securitatea, găsindu-se adesea implicate într-un război care ameninţă balanţa puterii şi
fiind nevoite adesea să sacrifice bunăstarea şi libertăţile civile pentru pregătirea militară. La polul
opus se află statele mici care sunt consumatoare, nu producătoare de securitate şi ca urmare pot
să beneficieze de prosperitate în măsura în care îşi manageriază corect resursele.

26
 BIBLIOGRAFIE

1. Aristotel, Politica, București: Paideia, 2001, 293 p.

2. Concepția lui M.Foucault asupra relațiilor de putere,
http://cogito.ucdc.ro/nr_2v2/CONCEPTIA%20LUI%20Mroen.pdf (vizitat 05.04.19), 7p.
3. Dicționar de sociologie. București: Babel, 1998, 750 p.
4. Donnelly J. Realism and International Relations, Cambridge University Press, New York,
2000, 229 p.
5. Furtună P. Conceptele ,,Hard Power” și ,,Soft Power” în teoria și practica internațională,
În: Revistă ştiinţifico-practică Nr.1/2016, p.2 http://irim.md/wp- content/uploads/2018
/02/3-Furtuna-1.pdf (vizitat 04.04.2019), 9 p.
6. Griffiths M. Relații internaționale.Londra, 1999, 202 p.
7. Interesul național/statal –factor determinant al politicii externe. În Revista științifico-
practică, nr.2, 2013, http://irim.md/wp-content/uploads/2018/02/3-Nicolenco.pdf, (vizitat
07.04.2019), 13 p.
8. Istoria relațiilor internaționale în sec. XIX-XX. Chișinău, 2005, 176 p.
9. Ivan R. Este posibilă gândirea strategică în afara paradigmei realiste?, în dezbateri
paradigmatice în relațiile internaționale, /38108/ssoar-annunivbuch-2001-ivan-
Este_posibila_gandirea_strategica_in.pdf?sequence=1&isAllowed =y&lnkname=ssoar-
annunivbuch-2001-ivan-Este_posibila_gandirea_strategica_in.pdf, (vizitat 03.04.2019),
11p.
10. Juc V.Edificarea relațiilor internaționale postrăzboi rece: aspecte teoretico-metodologice
și replieri geostrategice. Chișinău, 2011, 248 p.
11. Manual de relații internaționale. Iași: Polirom, 2006, 353 p.
12. Miroiu A. Balanță și hegemonie, București: Tritonic, 2005, 207 p.
13. Mureșan V. Filosofia morală a lui Richard M. Hare,București:Paideea, 2002, 647 p.
14. Realismul în relațiile internaționale,
http://www.umk.ro/images/documente/publicatii/Buletin15/21_realismul.pdf (vizitat
12.04.19), 7 p.
15. Relaţii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2008, 439 p.
16. Ricinschi I. Securitatea în relațiile internaționale, În Relații internaționale și integrarea
europeană, 2015, 7 p.
17. Teoria războiului hegemonic, https://www.scribd.com/document/161602363/Tucidide-
Razboiul-Hegemonic, (vizitat 02.03.2019), 15 p.

27
18. Securitatea statelor mici şi marile puteri, În revista de filozofie, sociologie și științe
politice, Chișinău, 2010, http://iiesp.asm.md/wp-
content/uploads/2011/07/Revista%202011-1.pdf (vizitat 05.04.2019), 224 p.
19. Teoria relațiilor internaționale, note de curs, https://www.scribd.com/upload-
document?archive_doc=4101897&escape=false&metadata=%7B%22context%22%3A%
22archive%22%2C%22page%22%3A%22read%22%2C%22action%22%3A%22downlo
ad%22%2C%22logged_in%22%3Atrue%2C%22platform%22%3A%22web%22%7D
(vizitat 02.05.2019), 25 p.
20. Teoria realistă și puterile medii. În Realism și relații internaționale, 2002,
https://www.ssoar.info/ssoar/bitstream/handle/document/38104/ssoar-annunivbuch-2002-
petre-Teoria_realista_si_puterile_medii.pdf?sequence=1 (vizitat 15.04.2019), 25 p.
21. Wight M. Politica de putere.Chișinău: Arc, 1997, 328 p.

28