REFERAT

TEMA: Statul, ca principalul actor al relațiilor

internaționale

CONDUCĂTOR:Liliana BENIUC
Autor: Jaclina GUȚU

Chişinău
2021
 Cuprins

Introducere................................................................................................................................................3
Capitolul 1 statul ca actor al relațiilor internaționale.............................................................................5
Capitolul 2 Statul ca generator de Securitate și de insecuritate pe arena internațională....................8
Concluzie..................................................................................................................................................14
Bibliografie...............................................................................................................................................15

2
 Introducere
Rolul actorilor statali în configurarea mediului internaţional de securitate nu poate fi
analizat fără o examinare atentă a rolului general al statului naţional în contemporaneitate, ceea
ce înseamnă că demersul ştiinţific trebuie să ia în considerare factorii specifici şi caracteristicile
actualului mediu internaţional de securitate. În acest context, globalizarea este principala
constantă de care vom ţine seama în studiul de faţă.
Globalizarea are semnificaţii diferite pentru diverse categorii de persoane, indiferent de
nivelul la care au loc dezbaterile - simţ comun sau cunoaştere ştiinţifică. Mare parte a experţilor
în relaţii internaţionale continuă să definească acest fenomen prin dimensiunea sa financiară şi
economică, însă globalizarea are efecte reale şi în ceea ce priveşte dimensiunile politică, socială,
culturală, ecologică şi, evident, militară. Din acest punct de vedere, statele moderne ale lumii
contemporane se confruntă cu provocări în toate aceste dimensiuni.
Scopul lucrării. Scopul acestei lucrări constă în stabilirea și cercetarea unor obiective
prioritare de coloborare a Republicii Moldova cu Parlamentul European.
Pentru realizarea acestui deziderat a fost necesară realizarea următoarelor obiective:
- abordarea aspectelor teoretico-metodologice ale coloborării Republicii Moldova cu
Parlamentul European;
- stabilirea spectrului de avantaje și dezavantaje a integrării Republicii Moldova cu UE;
Reperele teoretico-metodologice ale cercetării. În cadrul investigației au fost aplicate
mai multe metode teoretice și empirice, care permit cercetarea procesului de consolidare a
relațiilor Republicii Moldova cu partenerii externi. Astfel, metoda analizei de conținut a
documentelor a servit la cercetarea actelor normative de politici şi a strategiilor elaborate de
autoritățile Republicii Moldova şi ale Uniunii Europene. Metoda comparativă a servit la
evidențierea caracteristicilor distincte ale documentelor elaborate în diferite etape. La fel,
recurgerea la metoda structural-funcționalistă a permis abordarea tuturor domeniilor de finanțare.
În același timp, sinteza a fost utilizată pentru a scoate în prim-plan – din multitudinea de
elaborări științifice şi practice – concepțiile, strategiile şi politicile cele mai eficiente de asigurare
acolaborării Republicii Moldova cu Parlamentul European. Metoda istorică a fost utilizată pentru
descrierea etapizată şi punctuală a evoluției dezbaterii teoretice cu privire la securitatea
națională, a abordărilor la nivelul elitelor politice ale proceselor asigurării securității naționale și
a evoluției relațiilor dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană. Pentru a atinge scopul
investigației, s-a apelat de asemenea la inducție şi deducție, generalizându-se materialul teoretic
şi empiric şi fiind făcute, în consecință, concluziile şi recomandările.

3
 Volumul și structura. Lucrarea este structurată în concordanță cu scopul propus,
direcțiile de cercetare, obiectivele investigărilor și este formată din: introducere, care constituie o
analiză si o generalizare a problemelor cercetate.
Introducerea are rolul de a pregăti inițierea elementelor importante din structura
generală a referatului, explicând necesitatea abordării acestui subiect pe o zonă de interes mai
mare.
În acest sens primul capitol abordează aspectele teoretice despre stat ca actor a
sistemului internațional.
În al II-lea capitol este o prezentare a statului ca generator de securitate și insecuritate.

4
 Capitolul 1
STATUL CA ACTOR AL RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE
Statul reprezintă mai mult decât un concept cristalizat treptat prin analize ştiinţifice şi
reflecţii filosofice şi implică un fenomen istoric complex. El constituie cel mai des întâlnit
obiect, dar şi unitate de analiză atât în sfera relaţiilor internaţionale (RI), cât şi în cea a securităţii
şi, implicit, apărării. De la forma sa din Antichitate până la cea modernă din zilele noastre, statul
a deţinut în permanenţă un rol deosebit de important în configurarea securităţii la diferite
niveluri: de la individ la grupări de state.
În Antichitate, istoricii consemnează ca primă formă a statului monarhiile de tipul celei
egiptene, în care puterea se baza pe funcţiile religioase ale regelui şi pe controlul acestuia asupra
unei armate centralizate, dar şi imperii cvasibirocratizate, precum cel roman, care aduceau în
prim-plan organizaţiile militare şi juridice. În Grecia antică, statul era considerat preeminent
individului uman, iar concepţia de bază era aceea că numai în cadrul statului, cetăţenii puteau
obţine cunoştinţele şi pregătirea necesare practicării „căii de mijloc” (virtuţii) absolut necesară
participării la conducerea Cetăţii şi la adoptarea deciziilor de interes comun1. De asemenea, se
poate vorbi despre statul sumerian, babilonian, akkadian, sirian, persan, chinez şi indian, cu
trăsături comune ce conturează existenţa unui stat oriental antic, similar celui egiptean şi bazat pe
legitimarea teocratică a puterii.
Alţi istorici consideră că statul desemnează un fenomen recent, modern, iniţiat de
Renaştere şi Reformă. Începând cu secolul al XIV-lea şi până în al XVII-lea, statul desemna
corpul politic în general, „statele generale”, ale cărui atribute esenţiale erau suveranitatea,
capacitatea de autodeterminare, unitatea de teritoriu şi reprezentativitatea3. De la statul modern
liberal, statul de drept, statul social şi statul totalitar, aceste atribute sau propagat de-a lungul
timpului şi au fost completate, dar au fost şi grav încălcate (totalitarism), devenind principii ale
existenţei şi evoluţiei statului modern: principiul suveranităţii naţionale, principiul guvernării
reprezentative, principiul separării şi echilibrului dintre puteri, principiul supremaţiei
constituţionale sau legale şi principiul consacrării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului.
Discursul ştiinţific asupra statului naţional este centrat, în prezent, pe impactul globaliz
ării asupra acestuia. Pe de o parte, sunt voci care afirm ă c ă globalizarea a influenţat negativ
statul naţional, reducându-i funcţiile şi rolul, iar pe de alt ă parte, unii analişti afirm ă c ă statul
naţional s-a adaptat provoc ărilor globaliz ării, dimensiunea sa instituţional ă transformându-se,
dar p ăstrându-şi eficienţa. Oricare ar fi adev ărul, este cert c ă statul naţional se afl ă într-o
perioad ă de transformare. În ambele cazuri, dimensiunea naţional ă are mai multe şanse de a
rezista globaliz ării decât cea instituţional ă, constituind baza pentru aceasta din urm ă. Naţiunea
5
reprezint ă o grupare relativ numeroas ă de persoane, delimitat ă teritorial şi politic, ai c ărei
membri manifest ă loialitate faţă de aceleaşi instituţii şi au sentimentul c ă aparţin aceleiaşi
comunităţi 8. În mod curent, naţiunea este definit ă printr-un num ăr de caracteristici cum ar fi:
teritorialitatea, populaţia, independenţa şi guvernarea. Fiinţarea naţiunii prin populaţie şi teritoriu
asigur ă un anumit grad de coeziune în cadrul ei, precum şi existenţa unei limbi comune tuturor
celor care sunt parte a naţiunii respective. Acestea sunt caracteristici esenţiale pentru existenţa
unei naţiuni, în timp ce independenţa şi guvernarea sunt adiacente.
Discursul ştiinţific asupra statului naţional este centrat, în prezent, pe impactul globaliz
ării asupra acestuia. Pe de o parte, sunt voci care afirm ă c ă globalizarea a influenţat negativ
statul naţional, reducându-i funcţiile şi rolul, iar pe de alt ă parte, unii analişti afirm ă c ă statul
naţional s-a adaptat provoc ărilor globaliz ării, dimensiunea sa instituţional ă transformându-se,
dar p ăstrându-şi eficienţa. Oricare ar fi adev ărul, este cert c ă statul naţional se afl ă într-o
perioad ă de transformare. În ambele cazuri, dimensiunea naţional ă are mai multe şanse de a
rezista globaliz ării decât cea instituţional ă, constituind baza pentru aceasta din urm ă. Naţiunea
reprezint ă o grupare relativ numeroas ă de persoane, delimitat ă teritorial şi politic, ai c ărei
membri manifest ă loialitate faţă de aceleaşi instituţii şi au sentimentul c ă aparţin aceleiaşi
comunităţi 8. În mod curent, naţiunea este definit ă printr-un num ăr de caracteristici cum ar fi:
teritorialitatea, populaţia, independenţa şi guvernarea. Fiinţarea naţiunii prin populaţie şi teritoriu
asigur ă un anumit grad de coeziune în cadrul ei, precum şi existenţa unei limbi comune tuturor
celor care sunt parte a naţiunii respective. Acestea sunt caracteristici esenţiale pentru existenţa
unei naţiuni, în timp ce independenţa şi guvernarea sunt adiacente.
Pentru a analiza rolul statelor moderne în configurarea mediului internaţional de
securitate este necesar s ă analiz ăm puterea acestora de a determina atât sfera intern ă a politicii
interne şi externe, cât şi sfera internaţional ă. Puterea, în contextul RI, poate fi definit ă drept
capacitatea unui stat de a influenţa sau controla alte state, iar statele care au o astfel de abilitate
sunt numite puteri, puteri zonale, puteri regionale, mari puteri, superputeri sau hiperputeri9.
Henry Kissinger o numeşte capacitatea unei entităţi de a-şi impune voinţa asupra alteia sau de a
rezista presiunii exercitate de alt ă entitate, Max Weber o defineşte ca şans ă a unui actor politic
de a-şi impune voinţa sa altui actor politic, iar Walter S. Jones drept capacitatea unui actor
internaţional de aşi folosi resursele tangibile şi intangibile în aşa fel încât s ă influenţeze
rezultatele relaţiilor internaţionale spre propriul beneficiu10. În toate aceste definiţii este vorba
despre îmbinarea dintre sfera intern ă, ce ofer ă resursele necesare acţiunii pe scena extern ă, şi
sfera internaţional ă, ce ofer ă spaţiul necesar jocului de interese dintre actorii implicaţi. Aşadar,
aceste dou ă sfere sunt interrelaţionate şi, de aceea, performanţele interne ale statului se reflect ă
în statutul şi rolul s ău internaţional.
6
 În ultimii ani, au fost aduse în analiză două noi noţiuni ce par antagonice, dar nu se
exclud una pe cealalt ă, ci, dimpotriv ă, combin ă mijloace diferite pentru atingerea scopului
propus. Este vorba despre puterea soft (soft power) şi puterea hard (hard power). Puterea soft se
refer ă la puterea ce deriv ă în principal din surse culturale sau imagologice, influenţa
exercitându-se mai mult prin persuasiunea sau atragerea celui mai slab c ătre un anumit model şi
mai puţin prin coerciţie. Puterea hard este constituit ă mai ales din mijloacele militare şi
economice ce contribuie la impunerea voinţei unui actor asupra altui actor.

7
 Capitolul 2
Statul ca generator de Securitate și de insecuritate pe arena internațională
În ciuda tuturor dezbaterilor despre prezentul şi viitorul actorilor statali în lumea
globalizat ă, consider ăm c ă statele r ămân cei mai legitimi actori ai sistemului internaţional, iar
existenţa unor forme de asociere a acestora nu fac altceva decât s ă sublinieze rolul important pe
care îl deţin în configurarea mediului internaţional de securitate. În mod ideal, statele lumii ar
trebui s ă se comporte ca generatori de securitate deoarece riscurile, pericolele şi ameninţările la
adresa lor şi a întregii lumi devin din ce în ce mai complexe. Dup ă dou ăzeci de ani de la
sfârşitul R ăzboiului Rece, în mediul internaţional de securitate continu ă s ă se dezvolte factori
perturbatori greu de prev ăzut: de la valul de conflicte inter- şi intrastatale din anii ’90, la
proliferarea armelor de distrugere în mas ă, a crimei organizate şi terorismului internaţional,
amplificarea migraţiei ilegale, creşterea num ărului statelor eşuate, nerespectarea drepturilor
omului, schimbarea climei şi, recent, apariţia crizei economico-financiare cu impact global.
Aceşti factori sunt mult mai dificil de identificat şi contracarat decât tipul de ameninţare politico-
militar ă existent în timpul R ăzboiului Rece. Din acest motiv, atât statele, cât şi organizaţiile
internaţionale de securitate au demarat un proces de reevaluare şi reformulare a politicilor şi
strategiilor de securitate, astfel încât s ă poat ă contracara noile tipuri de riscuri, pericole şi
ameninţări la adresa securităţii. În cele ce urmeaz ă, ne vom opri asupra actorilor statali care, prin
statutul lor pe scena internaţional ă, joac ă un rol important ca generatori de securitate. Demersul
nostru va fi focalizat pe identificarea acelor state care, prin politici şi strategii adecvate, încearc ă
s ă creeze echilibru în mediul de securitate.
În teoria RI se opereaz ă cu câteva concepte ce definesc statutul celor mai importanţi
actori statali pe scena internaţional ă, precum superputeri, mari puteri, ţări dezvoltate, ţări
avansate, ţări industrializate etc. Unele dintre acestea sunt ambigue, iar altele sunt sinonime, îns
ă toate încearc ă s ă ilustreze gradul de importanţă pe care statele respective îl au în sistemul
internaţional. Superputerea reprezint ă un stat care deţine o poziţie principal ă în sistemul
internaţional, are capacitatea de a influenţa evenimentele şi îşi poate proiecta puterea oriunde în
lume în funcţie de interesele proprii. În prezent, se discut ă concomitent despre existenţa unei
lumi multipolar ă, ce a urmat bipolarismului R ăzboiului Rece, despre o lume unipolar ă, în care
SUA sunt unica superputere, dar şi despre o lume în care SUA înregistreaz ă un declin al puterii,
în timp ce restul ţărilor se îndreapt ă spre un nivel similar al dezvolt ării economice şi
tehnologice23. Criza economic ă a accentuat ideea conform c ăreia omenirea se îndreapt ă spre o
nou ă ordine mondial ă, îns ă structura acesteia nu este precizat ă cu acurateţe, pe baze ştiinţifice.
Marile puteri sunt statele care au capacitatea de a-şi exercita influenţa la scar ă global ă. Puterea

8
acestora îşi are sursele şi se manifest ă în toate domeniile vieţii sociale, în special în domeniul
economic, militar, diplomatic şi cultural.
În mod formal, statutul acestor mari puteri este recunoscut prin participarea la instituţii
şi organizaţii internaţionale, precum Consiliul de Securitate al ONU. Acest Consiliu are, în
prezent, cinci membri permanenţi, cu drept de veto - China, Franţa, Rusia, Marea Britanie şi
SUA -, însă, dintre ţările lumii, Germania şi Japonia sunt şi ele recunoscute ca mari puteri. În
demersul nostru optăm pentru această ultimă clasificare deoarece calitatea de membru permanent
al Consiliului de Securitate al ONU reprezintă cea mai importantă recunoaştere a statutului
internaţional al unui stat.
Corelând rezultatele analizei anterioare cu aceşti doi indicatori, putem demonstra
existenţa unei leg ături puternice între performanţele interne ale actorilor statali, pe de o parte, şi
statutul şi rolul lor internaţional, pe de alt ă parte. Se observ ă c ă SUA, Marea Britanie şi Franţa,
care deţin o poziţie de putere în sistemul RI, sunt şi cei mai activi contributori la securitatea
lumii, dar şi statele cu cele mai consistente desfăşur ări de forţe pe teritoriile altor ţări. În acest
context, putem afirma c ă un nivel ridicat al performanţelor interne ale unui stat îi poate asigura
un statut internaţional importat, de mare putere, dar şi un rol complex de generator de securitate.
Statul generator de insecuritate
Capacitatea actorilor statali de a genera securitate este, în prezent, strâns legat ă de m
ăsura în care aceştia reuşesc s ă eficientizeze procesul de furnizare a bunurilor publice la nivel
intern, ce depinde în mare m ăsur ă de tipurile de interese naţionale specifice statului respectiv.
Un punct de plecare ar putea fi constituirea unei tipologii a intereselor unui stat modern,
democratic, pe baza domeniilor în care acestea se manifest ă: interese economico-ecologice (bun
ăstarea economic ă şi/sau ecologic ă pe termen lung a populaţiei) sau interesele politice şi/sau de
securitate (maximizarea capacităţii respectivului stat de a r ăspunde rapid şi eficient la orice
provocare sau ameninţare viitoare)25. Eşecul în realizarea acestor interese duce invariabil la sc
ăderea performanţelor interne şi externe. Statele cu astfel de probleme pot fi: state slabe, state
care eşueaz ă şi state care colapseaz ă. De aici deriv ă o terminologie vast ă, care, de multe ori,
este redundant ă: state fragile, state eşuate, state periculoase, state în deconstrucţie26, state
colapsate etc.
Capacitatea actorilor statali de a genera securitate este, în prezent, strâns legat ă de m
ăsura în care aceştia reuşesc s ă eficientizeze procesul de furnizare a bunurilor publice la nivel
intern, ce depinde în mare măsură de tipurile de interese naţionale specifice statului respectiv. Un
punct de plecare ar putea fi constituirea unei tipologii a intereselor unui stat modern, democratic,
pe baza domeniilor în care acestea se manifest ă: interese economico-ecologice (bun ăstarea
economic ă şi/sau ecologic ă pe termen lung a populaţiei) sau interesele politice şi/sau de
9
securitate (maximizarea capacităţii respectivului stat de a r ăspunde rapid şi eficient la orice
provocare sau ameninţare viitoare)25. Eşecul în realizarea acestor interese duce invariabil la sc
ăderea performanţelor interne şi externe. Statele cu astfel de probleme pot fi: state slabe, state
care eşueaz ă şi state care colapseaz ă. De aici deriv ă o terminologie vast ă, care, de multe ori,
este redundant ă: state fragile, state eşuate, state periculoase, state în deconstrucţie26, state
colapsate etc.
În comparaţie cu alte ţări în curs de dezvoltare, exist ă posibilitatea ca statele slabe s ă
fie mai grav afectate de creşterea lent ă sau nul ă a economiei şi s ă fie foarte departe de atingerea
Scopurilor de Dezvoltare ale Mileniului, stabilite de ONU în anul 2000 cu orizont 2015. În cele
mai multe cazuri, cetăţenii acestor state slabe sunt s ăraci şi subdezvoltaţi, sufer ă de boli cronice
şi au o speranţă de viaţă sc ăzut ă, sunt privaţi de accesul la educaţie şi servicii de s ă n ătate
fundamentale, sunt victime ale discrimin ării de gen şi nu au acces la tehnologia modern ă.
Cauzele sl ăbiciunii difer ă de la stat la stat. Este evident c ă s ărăcia erodeaz ă capacitatea
statului prin degradarea capitalului uman, împiedicarea dezvolt ării instituţiilor şi pieţelor
eficiente, crearea unui mediu favorabil guvern ării corupte, alimentarea conflictelor. Deşi s ărăcia
accentueaz ă sl ăbiciunea statului, sl ăbiciunea este o consecinţă şi a deficitului altor capacităţi:
lipsa de legitimitate politic ă, lipsa de competenţă în guvernarea economic ă şi în asigurarea
serviciilor esenţiale c ătre populaţie, dar şi prin absenţa securităţii evidenţiat ă prin prezenţa
conflictului şi a instabilităţii. Fiecare dintre aceste probleme de capacitate poate, la rândul ei, s ă
exacerbeze sărăcia.
Experţii Institutului Brookings clasifică statele slabe în patru categorii: 1. autocraţii; 2.
ţări conflictuale; 3. ţări în tranziţie de la conflict la autocraţie; 4. democraţii fragile, tinere, care
par a fi pe drumul către securitate şi dezvoltare susţinută32. Această clasificare ia în calcul şi
evoluţia/involuţia unui stat dintr-o categorie în alta, însă multe dintre statele lumii se află între
aceste categorii. În Figura nr. 6 sunt reprezentate grafic diferenţele dintre statele slabe, sursele
acestora, precum şi direcţiile în care pot evolua până în stadiu de stat capabil, adică de stat care
nu mai îndeplineşte criteriile prin care este definit ca slab.
În ceea ce priveşte eşecul, acesta este înregistrat atunci când statul respectiv nu poate
furniza decât o cantitate foarte limitat ă de bunuri politice esenţiale. Aceste state îşi pierd treptat
rolul de generatori principali de bunuri politice în favoarea unor actori nonstatali sau chiar a unor
„lorzi ai războiului”. Astfel, un stat eşuat este o form ă de organizare politic ă lipsit ă de conţinut
care nu este capabil ă sau nu doreşte să îşi îndeplineasc ă obligaţiile fundamentale ce-i revin ca
stat naţional în lumea contemporan ă. Într-un asemenea stat, instituţiile sunt defectuoase,
dezbaterea democratic ă este absent ă, juridicul este derivat din executiv şi nu independent,

10
cetăţenii ştiu c ă nu se pot baza pe sistemul judiciar, birocraţia şi-a pierdut simţul
responsabilităţii profesionale şi este un factor al oprim ării cetăţenilor.
- distrugerea infrastructurii: linii telefonice şi transport ineficiente, rezerve de ap ă
potabil ă sec ătuite, întreruperi în furnizarea curentului electric, facilităţi educaţionale şi medicale
degradate;
- creşterea analfabetismului;
- mărirea ratei mortalităţii infantile;
- creşterea s ărăciei; - adâncirea prăpăstiei dintre bogaţi şi săraci;
- extinderea corupţiei;
- imposibilitatea de a proiecta puterea în afara limitelor capitalei administrative şi de a
controla periferiile naţionale;
- mărirea ratei criminalităţii;
- creşterea nivelului de insecuritate.
Problema statelor eşuate r ămâne, totuşi, cea a politicilor eficiente pe termen lung. Lipsa
lor favorizeaz ă apariţia conflictelor. Conform lui Rotberg, în statul eşuat se înregistreaz ă un
grad ridicat de tensiune internă, conflict profund şi contestarea puterii de c ătre diverse facţiuni,
iar forţele militare guvernamentale sunt puse faţă în faţă cu grup ări înarmate conduse de unul
sau mai mulţi pretendenţi la putere.
În analiza sistemului internaţional se opereaz ă şi cu conceptul de colaps al statului şi cu
trei premise de baz ă. Prima se refer ă la pr ăbuşirea instituţional ă. William Zartman defineşte
colapsul statului drept o situaţie în care structura, autoritatea (puterea legitim ă), legea şi ordinea
politic ă au fost distruse şi trebuie s ă fie reconstruite într-o form ă veche sau nouă. Dac ă lu ăm
în considerare aceast ă definiţie, colapsul statului reprezint ă, în primul rând, colapsul
guvernului. În acest caz, atât cauza, cât şi remediul sunt legate mai degrab ă de structurile socio-
politice decât de stat în sine, iar intervenţia post-colaps este esenţial ă. Cea de-a doua premis ă pe
care se construieşte teoria referitoare la colapsul statului este aceea c ă pr ăbuşirea instituţional ă
este, în general, legată de prăbuşirea societăţii, aspecte adesea privite ca dou ă feţe ale aceleiaşi
monede.
Slăbiciunea, eşecul sau colapsul statului sunt stabilite în funcţie de trei elemente
interrelaţionate, cuprinzând standarde occidentale de dezvoltare: guvernarea, economia şi
securitatea.
Gama funcţiilor statului cuprinde, conform Raportului B ăncii Mondiale, trei tipuri de
funcţii generale:

11
 - funcţii minimale (plasate începând de la punctul de origine al axei X): oferirea
bunurilor publice pure; ap ărare, lege şi ordine; drepturi de proprietate; management
macroeconomic; s ă n ătate public ă; ameliorarea echităţii; protejarea s ăracilor;
- funcţii intermediare: abordarea elementelor externe; învăţământ; protecţia mediului;
reglementarea monopolurilor; asigurări, reglementări financiare; asigurări sociale;
- funcţii activiste (plasate departe de originea axei X): politică industrială, redistribuirea
avuţiei.
Urmărind paşii analizei realizate în cazul actorilor statali cu rol de generator de
securitate, ne vom opri asupra poziţiei în „Indexul statelor eşuate” şi asupra indicatorilor
performanţelor interne pentru statele considerate a face parte din cele trei categorii enunţate
anterior în acest capitol (state slabe, state eşuate şi state în colaps).
În statisticile Fondului pentru Pace, Somalia se afl ă pe primul loc la cinci din cei
doisprezece indicatori propuşi, obţinând valoare maximă. Este urmat ă de Zimbabwe, Sudan,
Ciad şi Rep. Democrat ă Congo, care au scoruri slabe şi în ceea ce priveşte indicatorii guvernării.
Slăbiciunea, eşecul sau colapsul statelor analizate, nefiind doar o problem ă naţional ă,
ci şi una a întregii lumi, se poate afirma că aceşti actori statali deţin pe scena internaţional ă rolul
de generator de insecuritate.
În ansamblu, atât prevenirea situaţiilor de eşec sau colaps ce pot duce la declanşarea
unui conflict armat, cât şi stabilizarea post-conflict, pot fi proiectate în funcţie de trei elemente: -
cauzele fragilităţii/eşecului/colapsului statului în termeni de consecinţe umanitare ale eşecului în
dezvoltare şi, laÎn ansamblu, atât prevenirea situaţiilor de eşec sau colaps ce pot duce la
declanşarea unui conflict armat, cât şi stabilizarea post-conflict, pot fi proiectate în funcţie de trei
elemente:
- cauzele fragilităţii/eşecului/colapsului statului în termeni de consecinţe umanitare ale
eşecului în dezvoltare şi, la nivel guvernamental, în termeni de probleme induse de c ătre
şocurile economice externe statelor care nu au nici capacitatea instituţional ă, nici voinţa de a se
adapta schimb ărilor din mediul internaţional;
- obligaţia statului de a funcţiona dac ă problemele umane şi vulnerabilităţile sistemice
au fost reduse;
- sarcinile celor care gestioneaz ă tranziţia de la o anumit ă ordine politic ă şi social ă la
alta (implementarea reformelor economice, democratizarea, tranziţia de la război la pace etc.).
Contestatarii s ăi consider ă c ă exist ă trei motive principale ce determin ă, pe termen
scurt, creşterea gradului de fragilitate şi instabilitate al statului în care se desfăşoar ă intervenţia
post-conflict: - supraînc ărcarea: setul de aştept ări este mult prea vast, iar toate studiile asupra
cauzelor istorice ale revoluţiilor arat ă c ătre un stat supraînc ărcat în relaţie cu capacitatea sa de
12
a-şi îndeplini obligaţiile; - pierderea legitimităţii: chiar şi o succint ă analiz ă a setului de aştept
ări demonstreaz ă c ă este mult prea dificil de îndeplinit în statele ai c ăror lideri politici se afl ă
în conflict unul cu cel ălalt, riscând s ă piard ă sprijinul internaţional, dar şi pe cel intern;
- lupta politic ă: multe dintre aceste aştept ări de refer ă la sau presupun schimb ări
instituţionale, dar instituţiile, prin definiţie, reprezint ă mijloace de distribuie a puterii şi
privilegiilor.
De aceea, reformarea lor va conduce la instabilitate politic ă sau chiar la violenţe civile
şi armate. În consecinţă, putem afirma c ă un nivel scăzut al performanţelor interne ale unui stat
nu îi asigură un statut internaţional important în sens de generator de securitate, ci, dimpotriv ă, îl
transform ă într-un generator de insecuritate, o ameninţare la adresa securităţii la toate nivelurile
sale de manifestare.

13
 Concluzie
În urma celor analizate mai sus am determinate următoarele concluzii:
Globalizarea, în ciuda marii varietăţi de definiţii ce îi sunt atribuite, reprezintă cea mai
importantă constantă de care trebuie să ţinem seama în analiza rolului actorilor statali în
configurarea mediului internaţional de securitate.
Globalizarea nu duce la dispariţia statului naţional, ci îi conferă, pe de o parte, noi
funcţii în plan intern, şi, pe de altă parte, un nou statut şi un nou rol pe scena internaţională.
În lumea globalizată, performanţele interne ale unui stat au, în cele mai multe cazuri,
repercusiuni asupra statutului internaţional pe care acesta îl deţine şi, evident, asupra rolului său
în lume. Din acest punct de vedere, un stat poate deţine unul dintre cele două categorii principale
de roluri internaţionale: generator de securitate sau generator de insecuritate. Este evident că
poate exista şi o poziţie de mijloc, însă ea este nesemnificativă în raport cu configurarea
mediului internaţional de securitate.
Analiza corelaţiei dintre performanţele interne ale statului şi statutul şi rolul său
internaţional trebuie să ia în considerare cel puţin un set minim de indicatori: poziţia în „Indexul
statelor eşuate”, statutul în Consiliul de Securitate al ONU, suprafaţa ţării, numărul populaţiei,
cheltuielile pentru educaţie, produsul intern brut, rata şomajului, consumul intern de electricitate,
consumul intern de petrol, consumul intern de gaze naturale, rezerva de valută şi aur, valoarea
datoriei externe, investiţiile străine în ţară, investiţiile peste hotare, numărul de linii telefonice în
folosinţă, numărul de telefoane mobile în folosinţă, numărul utilizatorilor de Internet, al
aeroporturilor, lungimea totală a căilor ferate şi a şoselelor, cheltuielile militare, efectivele
armate, capabilităţile nucleare, participarea la instituţii şi organizaţii internaţionale, participarea
la operaţii de pace, prezenţa militară a acestor state în alte teritorii.
Statutul internaţional important, de mare putere, al actorilor statali se corelează cu
indicatori ai performanţelor interne cu valori peste medie, dar şi cu un rol activ de generator de
securitate la nivel internaţional.
În cazul statelor slabe, eşuate sau în colaps, care înregistrează valori sub medie ale
indicatorilor performanţelor interne, identificăm un statut inferior pe scena internaţională, acela
de pericol sau chiar ameninţare la adresa securităţii. Aceste state deţin rolul de generator de
insecuritate.
Este necesară aprofundarea relaţiilor dintre dimensiunea internă şi cea externă a
existenţei actorilor statali, cu accent pe rolul pe care aceştia îl deţin în configurarea mediului
internaţional de securitate.

14
 Bibliografie
1.Băhnăreanu, Cristian, Resurse energetice, crize, conflicte, Editura Militară, Bucureşti, 2008, p.
38. 10 Kissinger, Henry, Problems of National Strategy. A book of Readings, ed. V, 1971, p. 3;
Weber, Max, Wirtschaft und eselschaft.Grunddriss der Verstehen den Soziologie, Verlag Mohr,
Tubingen, 1972, p. 35;
2.Jones, Walter S., The Logic of International Relations, Seventh Edition, Harper Collins
Publishers, 1991, p. 241, apud Cristian Băhnăreanu, op. cit., 2008, pp. 38-39.
3.Weiss, Linda, Mitul statului lipsit de putere. Guvernarea economic ă în era globaliz ării, Ed.
Trei, Bucureşti, 2002, pp. 32-62.
4.Hobson, John M., The State and International Relations, Cambridge University Press, 2000, p.
7, extras Google Books
5.A se vedea teoriile lui Samuel P. Huntington (The Lonely Superpower, în „Foreig Affairs”,
March/April 1999,http://www.univercidade.edu/uc/cursos/graduacao/ri/pdf/textosesp/ForeignA
ffairsTheLonely.pdf), Edward A. Kolodziej şi Roger E. Kanet (From Superpower to Besieged
Global Power: Restoring World Order after the Failure of the Bush Doctrine, University of
Georgia Press, 2008, extras Google Book).
6.Conceptul de „stat în deconstrucţie” nu se referă strict la deconstructivismul anilor ’60-’80
promovat de Jaques Derrida, ci face trimitere la noile războaie ce aproape generează procesul
invers prin care statele moderne au fost construite (scăderea veniturilor, creşterea corupţiei,
privatizarea securităţii şi a violenţei, scăderea legitimităţii etc.). A se vedea Farrar, J.J., Back to
the Future: Predicting the International Sytem, în “The Brown Journal of World Affairs”,
Summer/Fall 1999, Volume VI, Issue 2, pp. 239-250.

15