Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Ştiinţe Economice

Departamentul Economie Marketing și Turism

Referat

Influența statului asupra dezvoltării

economice

A efectuat: xxxxxxxxxxxxxxxxx
A verificat: xxxxxxxxxxxxxxxxxx

Chișinău, 2016

1
 Cuprins:

Introducere...........................................................................................................................3
1. Evoluţia concepţiilor cu privire la intervenţia statului în economie……………..….5
2. Modalităţi de implicare a statului în activitatea economică……………………..…….9
3. Analiza funcţiilor economice ale statului…………………………………………..17
4. Impactul dezvoltării durabile asupra progresului economic. Conţinutul şi importanţa
dezvoltării durabile.....................................................................................................19
Concluzii ………………………………………………………………………….…..…25
Bibliografie........................................................................................................................27

2
 Introducere

Economia Republicii Moldova, care este marcată pe parcursul ultimilor 20 de ani, de un

proces fără precedent – tranziţia de la un sistem economic centralizat la unul de piaţă. Analizînd
situaţia anilor trecuţi se constată că economia, s-a dovedit a fi absolut nepregătită şi şi-a ratat
şansa istorică de a-şi demonstra competenţa prin a oferi soluţii.
În prezent întregul mecanism al economiei este deja altul, altele sînt structurile de bază
ale economiei, s-a impus o altă gîndire economică, o altă gîndire managerială şi un alt
comportamental întreprinderilor, iar unele tendinţe pozitive din ultimii ani demonstrează ca
economia Republicii Moldova, se adaptează încet la condiţiile economiei de piaţă. Problemele
principale care necesită soluţionare ţin de ameliorarea calităţii vieţii, creşterii economice
durabile, reducerea migraţiei masive a forţei de muncă, crearea unui mediu cu adevărat atractiv
pentru antreprenoriat şi atragerea investiţiilor străine.
Cunoaşterea elementelor constitutive ale statului reprezintă o cerinţă importantă pentru un
stat contemporan de drept în condiţiile în care ne aflăm într-un proces continuu de dezvoltare şi
progres economic.
Statul este factorul deosebit de important pentru menţinerea ordinii publice, atunci cînd
elementele constitutive sunt cunoscute, sunt analizate, stabilite şi focalizate către realizarea
obiectivelor stabilite prin strategii şi politici.
Complexitatea conceptului de stat provine din faptul că el înglobează o triplă perspectivă
economică a consumatorului de bunuri şi servicii, a proprietarului şi întreprinzătorului şi a
societăţii.
Actualitatea temei. În procesul globalizării şi transformărilor care au loc în societatea
contemporană, un rol aparte îi revine statului în ceea ce priveşte progresul economic-social. Pe
măsura dezvoltării statului şi diversificării funcţiilor lui economice şi sociale au apărut şi s-au
constituit o multitudine de idei şi concepţii despre rolul economic al statului.
Domeniul de studiu al conceptului de “stat” are o istorie îndelungată încă din antichitate.
Procese de anvergură ca globalizarea economiei şi informatizarea societăţii, au condus la apariţia
unor noi forme şi metode de organizare a activităţii umane şi în sfîrşit la apariţia statului
contemporan de drept.

3
 Din antichitate şi pînă în prezent în literatura economică au loc discuţii în ce măsură
statul trebuie să intervină în activitatea economică. Cunoaşterea funcţiilor economice, funcţiilor
sociale ale statului contemporan, au o mare importanţă, întrucît la etapa actuală unii savanţi
pledează pentru realizarea unei economii de piaţă de orientare liberală, iar alţii sunt de părere, că
economia contemporană poate avansa numai printr-o intervenţie masivă sau limitată a statului la
nivel micro şi macroeconomic. Toate cele menţionate explică actualitatea prezentei teme pentru
teza de master.
Scopul lucrării constă în cercetarea concepţiilor de stat, analiza functiilor economice ale
statului contemporan cît şi intervenţia lui în dezvoltarea economică.
În vederea sintetizării raportului dintre stat şi economie asupra progresului economico-
social mi-am propus următoarele următoarele obiective:
Obiectivele principale a prezentei teze de master sunt următoarele:
- conştientizarea importanţei statului în cadrul obţinerii progresului economic;
- determinarea elementelor constitutive a statului contemporan şi a evoluţiei acestuia;
- elaborarea unei analize a funcţiilor economice şi sociale ale statului de drept;
- evaluarea intensităţii şi impactului statului asupra creşterii economice.
În viziunea mea, momentele de noutate a tezei constau în evidenţierea, concepţiilor
despre statul contemporan, tipurilor de stat, evoluţia statului, dezvoltarea durabilă în contextul
progresul economico-social, analiza funcţiilor economice şi sociale ale statului contemporan.
Printre acestea pot fi enumerate: remedierea eşecurilor pieţei, perfecţionarea distribuirii şi
redistribuirii veniturilor, ocrotirea sănătăţii, ocuparea forţei de muncă.
Suportul metodologic. Pentru a realiza scopul lucrării, m-am bazat pe doctrinele
filosofilor antici: Socrate, Xenofon, Platon, Aristotel, pe teoriile fiziocratului Francois Quesnay,
pe concepţiile liberalis mului economic clasic ale lui Adam Smith, David Hume, David Ricardo
şi Thomas Malthus şi pe teoriile gînditorului socialist Karl Marx.
Cuvintele –cheie: stat, economie, dezvoltare durabilă, creștere economică, intervenție.
Evaluarea temei „Influența statului asupra dezvoltării economice ” a fost realizată în baza
unei metodologii complexe. În cadrul tezei au fost aplicate diferite metode de cercetare: sinteza,
metoda istorică, deducția şi generalizarea. Anume aceste metode au oferit posibilitatea
investigării temei date în complexitate.

4
 1. Evoluţia concepţiilor cu privire la intervenţia statului în economie
În sistemul de contabilitate naţională, statul este administraţia publica centrală.
Statul ,,central’’ regrupează organe politice şi administrative: guvernul, parlamentul, ministerele,
serviciile tehnice, autorităţile administrative independente, organele de control şi organele
juridice.
Din punct de vedere juridic, statul poate fi definit ca instituţia care are monopolul forţei
armate şi care are dreptul de a legifera. Aceasta instituţie are puteri care se exercită în limitele
unui teritoriu şi populaţia acestuia, corespunzătoare cel mai adesea unei naţiuni.
Din punct de vedere economic, statul reprezintă:
- într-un sens strict, administraţia publica centrala şi mai ales guvernul, adică instituţia
însărcinată de a pune în practica politica economică;
- într-un sens mai larg, puterea centrală şi securitatea sociala este vorba despre ,,un stat
providenţa”.
Rolul statului în viaţa economiei este perceput în mod diferit de la o etapa istoriceşte
determinată la alta, de la un grup de ţări la alt grup şi chiar de la o ţara la alta în cadrul aceluiaşi
grup. Astfel, în perioada capitalismului în ascensiune a triumfat principiul deplinei libertăţi a
comerţului, al iniţiativei private, a neamestecului statului în viaţa economică a ţării.
Statului îi era rezervat rolul de jandarm, de autoritate publică chemată să asigure apărarea
şi securitatea ţării, să vegheze la menţinerea ordinei interne, să arbitreze neînţelegerile ivite în
societate, să sancţioneze pe cei care se abăteau de la regulile de convieţuire stabilite, să realizeze
anumite lucrări publice şi să îngrijească de instruirea tineretului etc.
Primul stat a apărut în Grecia antică cu circă 600 de ani î.e.n. Construirea, în continuare a
statului Român, German şi altele, a reprezentat doar variante modificate a statului grec. Cuvîntul
„stat”, provine de la cuvîntul latin „status”, semnificînd ideea de ceva stabil, permanent. La
început acest cuvînt se folosea pentru a desemna cetăţile, republicile de cele romane şi alte forme
de organizare politică a societăţii. Încercări de tratare a problemei statului întîlnim la gînditorii
din antichitate - Platon, Aristotel şi alţii. Lungă şi spinoasă a fost calea apariţiei şi constituirii
statului. Milenii de-a rîndul oamenii au convieţuit şi conlucrat nefiind conduşi de careva putere
publică, numită de la un timp încoace - stat.
Filozofii din Grecia antică au analizat un şir de probleme economice mai concrete,
lansînd cu această ocazie unele idei originale, care au o valoare netrecătoare.

5
 Xenofon, de exemplu, ajunge la concluzia că dezvoltarea diviziunii muncii se află în
dependenţă directă de volumul pieţei, idee ce va fi mai apoi multilateral argumentată în opera lui
A. Smith.
Potrivit convingerii marelui filozof Platon „cea mai importantă lege economică este
diviziunea muncii, fiindcă producătorul specializîndu-se confecţionează bunurile materiale mai
uşor, într-o cantitate mai mare, de-o calitate mai bună”. În această privinţă el se pronunţă
categoric pentru separarea funcţiilor administrative de cele productive.
Platon vorbeşte nu de o diviziune socială a muncii, ci de una naturală, convins fiind că
„de la natură fiecare om este înzestrat cu capacitatea de a efectua doar un anumit lucru, şi el
trebuie să-l îndeplinească anume pe acesta”
Astfel, nobilii, prin însăşi originea lor predestinaţi pentru constituirea statului şi
îndeplinirea altor munci intelectuale. Pe cînd meseriaşii urmează a fi lipsiţi de orice drepturi
politice, întrucît nu numai preocupările profesionale, ci şi originea lor nu le permite să
îndeplinească efectiv dirijarea statului.
Celebrul teolog Toma d'Aquino afirmă că proprietarul suprem al tuturor bunurilor este
Dumnezeu. În acelaşi timp el admite existenţa proprietăţii private, care permite fiecărui om să
trăiască în conformitate cu „standardul” de viaţă propriu păturii sociale din care face parte.
Proprietatea privată se potriveşte mai bine naturii omului, totodată în cazul ei:
a) bunurile sunt mai bine administrate;
b) ordinea e mai perfectă;
c) pacea este mai bine asigurată.
Toma d'Aquino admite proprietatea privată, cît şi dorinţa firească a omului de a spori,
doar cu condiţia că ea va fi folosită spre binele întregii societăţi, în conformitate cu interesul
general. Extinderea creşterii animalelor necesită sporirea producerii nutreţului pentru vite, iar
apoi şi cultivarea cerealelor pentru alimentarea oamenilor. Pămîntul prelucrat rămînea încă în
proprietatea gintei. Separarea agriculturii de sectorul zootehnic a constituit a doua mare diviziune
socială a muncii. Odată cu ea s-a format clasa agricultorilor. Treptat din necesităţi obiective a
luat naştere meşteşugăritul.
Apariţia şi dezvoltarea meşteşugăritului a condus la cea de a treia mare diviziune socială
a muncii odată cu ea s-a format şi clasa meseriaşilor. Concomitent cu divizarea producţiei în
două ramuri - agricultură şi meşteşugărit - a apărut crearea bunurilor pentru schimb, producţia de

6
mărfuri, iar odată cu ea şi comerţul. Separarea comerţului de agricultură şi meşteşugărit a condus
la cea de a patra mare diviziune socială a muncii şi la formarea clasei negustorilor.
Divizarea societăţii în clase. Fiziocraţii au fost primii care au analizat fenomenele
economice în termeni de clase sociale.
F. Quesnay afirma că aceste clase sunt:
a) clasa producătorilor, prin munca lor, scot din pămînt venitul global, o parte însuşind-o
ca recompensă a muncii depuse, cealaltă, produsul net, cedînd–o proprietarilor funciari;
b) clasa proprietarilor din care fac parte regii, nobilii şi toţi acei care sub o formă sau alta
dispun de produsul net;
c) clasa sterilă, în care sunt incluşi toţi ceilalţi cetăţeni, adică, meseriaşii, negustorii,
oamenii profesiunilor libere, etc. Sterilă nu înseamnă şi inutilă. Aceasta clasa este sterilă, întrucît
nu participă la crearea produsului net.
Statul, ca produs al societăţii umane, a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a
acesteia, situîndu-se în vîrful ierarhiei acesteia. Prima trăsătură a statului, în comparaţie cu
vechea organizaţie de gintă, a fost divizarea supuşilor statului după principiile teritoriale.
Organizarea cetăţenilor pe baza principiului locului de trai a fost aplicată în continuare de către
toate statele lumii.
A doua trăsătură a statului s-a manifestat prin constituirea puterii publice. Această putere
publică numai coincidea cu întreaga populaţie a ţării şi includea funcţionari publici, forţele
armate, poliţia, instituţiile de constrîngere, închisori, care n-au fost cunoscute, deoarece n-au
existat în orînduirile bazate pe gintă sau trib.
A treia trăsătură a statului constă în aceea că, înfiinţîndu-se din necesitatea ameliorării
contradicţiilor dintre clasele sociale, el a devenit apărătorul intereselor claselor dominante din
punct de vedere economic, care cu ajutorul puterii publice devine şi clasa dominantă din punct de
vedere politic. Astfel statul antic a fost statul proprietarilor de sclavi, statul feudal - instituţia
nobilimii pentru constrîngerea iobagilor şi ţăranilor dependenţi, iar statul modern - instituţia
puterii capitalului.
În înţelesul contemporan noţiunea de „stat”, este definită ca organizatorul principal al
activităţii unei comunităţi de oameni care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită,
organizează aplicarea sau executarea acestora şi, în caz de necesitate, soluţionează litigiile care
apar în societate. Altă formulare a statului este că statul este totalitatea autorităţilor publice care

7
asigură guvernarea. Conceptul statului este exprimat din perspective diferite care întrunesc
elemente caracteristice tuturor statelor, indiferent de perioada existenţei lor.
M. Bluntschi susţine că „statul este o personalitate organizată a naţiunii într-o ţară
determinată”
C. Diesescu a definit statul ca „o unitate alcătuită din reunirea mai multor oameni, pe un
teritoriu determinat, în forma guvernanţilor şi guvernaţilor”
A. Teodorescu defineşte statul ca „forma superioară de societate omenească investită cu
putere exclusivă de comandă asupra colectivităţii de indivizi aşezaţi pe un teritoriu determinat
ce-i aparţine în propriu”
Gr. Vrabie, S. Popescu consideră că „statul este un sistem organizaţional, care realizează
în mod suveran conducerea unei societăţi, a unui popor stabilit pe un anumit teritoriu, deţinînd în
acest scop atît monopolul creării, cît şi monopolul aplicării dreptului”
Dicţionarul Ştiinţelor sociale, constată că termenul „stat” desemnează populaţia care
locuieşte pe un anumit teritoriu distinct, organizată în aşa mod, în care o anumită parte a ei are
posibilitatea să exercite în mod direct sau indirect un control, operînd cu valorile sociale, iar în
caz de necesitate - apelînd la forţă: acest control se răsfrînge la un domeniu, mai mult sau mai
puţin limitat de activitate a oamenilor”.
Începînd din sec. al XVIII-lea economiştii susţinători ai liberului schimb au pledat pentru
iniţiativa privată, deplina libertate în activitatea economică şi limitarea atribuţiilor autorităţilor
publice la apărarea ţarii, înfăptuirea justiţiei, realizarea unor lucrări şi acţiuni de interes public.
David Hume, referindu-se la comerţ, îşi pune întrebarea dacă între puterea statului şi
fericirea supuşilor săi, exista opoziţie sau concordanţă. Economistul englez critica opinia celor
care credeau că bunăstarea cetăţenilor, materializată într-o abundenţă de produse manufacturate,
ar afecta potenţialul militar al statului.
După opinia lui David Hume, în realitate comerţul şi industria nu sunt altceva decît un
stoc de munca care, în timp de pace şi de linişte este întrebuinţat pentru confortul şi satisfacţia
indivizilor, dar în caz de necesitate a statului, acesta poate să fie convertit în scopuri publice.
Adam Smith cunoscut ca fervent susţinător al libertăţii comerţului şi al libertăţii
individuale, admite ca guvernului îi revin anumite responsabilităţi, care nu pot şi nu trebuie sa fie
ignorate. Este vorba de apărarea naţională, înfăptuirea justiţiei sau a păcii publice, efectuarea

8
unor lucrări publice, apărarea societăţii de invazia şi violenţa altor societaţi independente
reprezentînd cea dintîi datorie a statului.
Pe măsura ce societatea înaintează pe drumul civilizaţiei, aceasta datorie devine din ce în
ce mai costisitoare. Este rezonabil ca aceste cheltuieli să se facă prin contribuţia generală a
întregii societăţi. Cea de-a doua datorie a suveranului este aceea de a stabili o administrare stricta
a justiţiei. Cheltuielile cerute de către administrarea justiţiei pot fi şi ele considerate - şi desigur
că sunt – în folosul întregii societăţi.
Adam Smith considera că cheltuielile de administrare a justiţiei ar putea fi acoperite prin
contribuţii speciale ale uneia sau ale alteia ori ale ambelor părţi implicate în proces, adică prin
taxe plătite tribunalelor.
A treia şi ultima din datoriile suveranului sau ale statului este aceea de a face şi întreţine
lucrările publice şi instituţiile publice care, deşi pot aduce foloase imense societăţii, sunt totuşi de
aşa natura încît randamentul lor nu ar putea niciodată restitui unui particular sau unui mic număr
de particulari cheltuielile efectuate.

2. Modalităţi de implicare a statului în activitatea economică.

Intervenţia statului în economie este extrem de complexă în perioada contemporană.

Evoluţiile economice, sociale, curentele de gîndire economică au antrenat profunde transformări în
ceea ce priveşte rolul statului în economie. Crizele economice, războaiele, precum şi necesitatea
susţinerii unor lucrări de mari proporţii în domeniul infrastructurii au făcut necesară reconsiderarea
rolului statului. Aceasta a constat în sprijinirea dezvoltării industriei, protecţia economiei naţionale,
dezvoltarea comerţului exterior etc.
După primul război mondial, statul se implica tot mai mult în economie, la început sprijinea
reconstrucţia, apoi susţine diverse programe, ceea ce conduce la sporirea cheltuielilor publice.
Implicarea statului prin subvenţionarea transporturilor, creşterea numărului de societăţi comerciale
mixte, subvenţionarea exporturilor determina o schimbare a mentalităţii. Triumful politicilor
economice de inspiraţie keynesistă este evident, iar statul preia şi funcţii legate de protecţia socială,
redistribuirea veniturilor şi susţinerea activităţii economice.
Intervenţia statului în economie se realizează prin intermediul politicii economice a
guvernului. Ea se defineşte ca un ansamblu de ţinte, măsuri şi metode cu ajutorul cărora se

9
acţionează pentru armonizarea acţiunilor tuturor categoriilor de agenţi economici şi organizaţii
precum şi pentru orientarea principalelor procese din economia naţională cu cerinţele creşterii
venitului naţional şi al ridicării nivelului de viaţă materială şi spirituală a oamenilor.
Politica economică poate avea o sferă mai largă sau mai restrînsă de aplicare, dar ea are
următoarele componente: politica financiar-bugetară; politica monetară şi valutară; politica
dezvoltării sectoriale şi în profil teritorial; politica socială; politica în domeniul resurselor şi
protecţiei mediului ş.a.
Prin politica economica se înţelege ansamblul măsurilor pe care le ia statul pentru a
influenţa viaţa economică. Aceste măsuri pot fi elaborate de administraţia centrală şi au o acţiune
de obicei la scara macroeconomica cu efecte la acelaşi nivel sau pot aparţine administraţiilor locale
şi în acest caz se referă la activitatea de pe un teritoriu mai restrîns, bine definit. Politica economica
adoptată la nivel central diferă, atît ca perspectivă cît şi a instrumentelor de aplicare şi a efectelor
scontate, de cele la nivel local. De exemplu, măsurile legate de stoparea inflaţiei nu pot fi luate
decît la nivel central unde administraţia are pîrghiile necesare pentru acţiune.
Politicile macroeconomice pot fi de conjunctură şi de structură. Prima vizează îndeosebi
cererea agregată şi îndeosebi componentele ei, respectiv din sectorul public şi privat şi modul în care
acestea pot fi influenţate în vederea realizării unei stabilităţi macroeconomice. A doua vizează oferta
agregată, şi se referă la instrumente prin care pot fi influenţate volumul capitalului, a muncii şi
încorporarea progresului tehnic în producţie.
Din punctul de vedere al perioadei de timp, politica economica poate fi construită pe baza
unor obiective şi instrumente care să vizeze termenul scurt sau o perioadă mai lungă.
Obiectivele politicii economice se referă la următoarele aspecte: controlul inflaţiei şi
asigurarea unei stabilităţi a preţurilor; controlul şomajului şi realizarea unei pieţe a muncii
dinamice şi echilibrate; realizarea unei balanţe de plaţi echilibrate; realizarea unui buget de stat
echilibrat; distribuirea echilibrata a veniturilor şi redistribuirea acestora; protejarea mediului
înconjurător.
Aceste obiective nu pot fi întotdeauna delimitate cu precizie, ele întrepătrund şi uneori chiar
intrînd în contradicţie, cum ar fi politicile legate de reducerea şomajului şi a inflaţiei. De asemenea,
măsurile de stabilizare a preţurilor pot afecta echilibrul de pe piaţa muncii şi realizarea unei creşteri
economice susţinute precum şi a unei balanţe de plaţi favorabile. Instrumentele şi măsurile

10
folosite în politica economică sunt diverse şi cu efecte variate. Clasificate după criteriul naturii
lor, ele se împart în trei mari grupe: administrative, economice şi instituţional organizatorice.
Măsurile administrative - sunt cele destinate a asigura cadrului juridic al activităţii
economice: legi adoptate de parlament, ordonanţe guvernamentale, alte reglementări şi decizii
care privesc orientarea şi organizarea activităţii economice la nivel macroeconomic.
Important este ca aceste instrumente şi măsuri să fie oportune, transparente, foarte bine gîndite şi
aplicate cu fermitate şi respectate.
Măsurile de natură economică - sunt cele care imprimă şi transmit nu atît indicaţii şi
reguli imperative, cît influenţe şi acţiuni asupra intereselor şi comportamentului agenţilor econo-
mici în adoptarea propriilor decizii în alocarea resurselor şi în desfăşurarea activităţii lor;
ele acţionează în ultimă instanţă asupra cererii şi ofertei agregate de bunuri şi de factori de
producţie, asupra laturilor structurale şi sociale ale economiei etc..
Autorităţile politice pot interveni în viaţa economică prin forme directe si indirecte.
Intervenţia directă a statului se realizează prin următoarele instrumente:
- politica preţurilor,
- a salariilor şi a veniturilor;
- balanţa de plăţi care poate fi influenţată la rîndul ei,
- politicile comerciale, în special prin măsuri permanente legate de importurile şi
exporturile de bunuri şi capital;
- investiţii ale statului menite să asigure o creştere economică sănătoasă şi să sprijine unele
domenii cum ar fi: industria, transporturile, telecomunicaţiile, precum şi evitarea degradării
mediului ambiant sau atenuarea unor conflicte sociale generate de lipsa locurilor de munca;
concurenţa, în vederea diminuării posibilităţilor de abuz, mai ales în ceea ce priveşte calitatea
bunurilor sau a unor domenii de activitate.
Obiectivele politicilor economice se fundamentează pe teoria economică, pe relaţiile
economice ale etapei, şi ţine cont de preferinţele publice ale partidului aflat la guvernare sau ale
partidelor din coaliţia guvernamentală, interesele grupurilor de presiune şi nu în ultima instanţă de
situaţia internaţională.
Intervenţia indirectă se realizează mai ales prin politica bugetara şi fiscală. Prin intermediul
politicii bugetare statul poate influenţa economia modificînd volumul şi structura veniturilor şi a
cheltuielilor.

11
 Bugetul de stat. Una din cele mai eficiente instrumente de intervenţie a statului în
economiile tuturor ţărilor lumii este bugetul de stat. Acesta reprezintă un document care cuprinde
pe de-o parte, cheltuielile publice şi pe de altă parte, veniturile aferente acestora, pe o perioadă de
un an. Se calculează anticipat, pe baza previziunilor privind activitatea economică, evoluţia
veniturilor şi a cheltuielilor necesare activităţii publice. Bugetul de stat se bazează pe trei principii:
anualităţii, ceea ce înseamnă că se calculează pe un an; unităţii, ceea ce înseamnă ca toate
veniturile şi cheltuielile sunt cuprinse într-un singur act; universalităţii, ceea ce înseamnă că toate
veniturile se contopesc într-o masa comună şi servesc acoperirii cheltuielilor prevăzute.
Cheltuielile bugetului de stat includ următoarele domenii: administraţia publică,
învăţămîntul şi educaţie, cultură, sănătate, asistenţa socială, apărare, dobînzi care trebuie plătite
pentru împrumuturile primite de stat sau colectivităţile locale.
Veniturile bugetare provin din următoarele surse: venituri obţinute din activitatea proprie,
desfăşurată în întreprinderile publice, partea din profiturile obţinute în societăţile mixte (cu capital
privat si public), precum şi din impozite şi taxe. În primul caz, fondurile băneşti rezultă în urma
repartiţiei primare a venitului, iar al doilea caz, ele provin din redistribuirea venitului naţional. În
unele cazuri excepţionale, statul recurge la împrumuturi interne sau externe sau la emisiunea
monetară.
Impozitele şi taxele sunt principalele forme de venit la bugetul de stat. Ele constituie o
prelevare asupra diferitelor forme de venit, cu titlu obligatoriu, definitiv, deci nerambursabil.
Atributele esenţiale sunt: obligativitatea, nerambursabilitatea, dreptul de urmărire în caz de neplată
şi generalitatea, adică extinderea asupra tuturor categoriilor sociale. Impozitele şi taxele pot fi:
directe şi indirecte. Cele directe includ: impozitele asupra salariilor, profiturilor, veniturilor
agricole, veniturilor liber profesioniştilor şi asupra altor forme ale veniturilor. Impozitele indirecte
sunt formate din: taxa pe valoarea adăugată, accize, taxa asupra produselor petroliere, taxele
vamale.
Sistemul de impunere poate fi de doua feluri: în cote fixe şi cote procentuale. Acestea din
urma se aplică în următoarele forme: impunere proporţională (la o cota de impozit fixă, mărimea
impozitului va fi proporţională cu nivelul venitului), impunere progresivă (cotele de impozit cresc
odată cu creşterea mărimii materiei impozabile), şi impunere regresivă (în cazul în care, pe măsura
sporirii veniturilor scade cota de impunere).

12
 O serie de alţi factori contribuie, de asemenea, la creşterea cheltuielilor bugetare, dintre care
pot fi enumeraţi: sporirea numărului personalului din administraţiile publice şi a investiţiilor în
acest domeniu, generate de necesitatea dotării cu mijloace moderne, sporirea investiţiilor în
sectorul public, participarea statului la societaţi mixte, acordarea de subvenţii, dezvoltarea
cercetării ştiinţifice fundamentale şi aplicative; sporirea cheltuielilor în domeniul învăţămîntului,
sănătăţii, culturii ca urmare a creşterii populaţiei şi cerinţelor tot mai mari ale vieţii economice şi
sociale; dezvoltarea reţelelor de asigurări sociale, extinderea reţelei de mass-media, pretind
sporirea cheltuielilor bugetare.
Sistematizarea teritoriului şi protecţia mediului înconjurător sporesc cheltuielile bugetare,
alături de alte domenii ca: apărare, participarea ţării la diferite instituţii şi organisme internaţionale
precum şi creşterea obligaţiilor legate de serviciul datoriei publice.
Deficitul bugetar are cîteva influenţe negative: conduce la creşterea masei monetare în
economie, deci la inflaţie, la îndatorarea generaţiilor viitoare şi la sporirea fiscalităţii. Unii
economişti consideră că pentru a acoperi deficitele bugetare nu este necesar să sporească
fiscalitatea. În concepţia lor, se poate acţiona prin creşterea bazei monetare, dacă inflaţia nu este
foarte ridicată şi, de asemenea, prin împrumuturi de stat.
Statul fiind principala instituţie politică a societăţii, statului ii revine un loc de seamă în
societate. Putem menţiona că formula cea mai concisă prin care putem defini rolul şi scopul
statului este de a apără interesul general al tuturor cetăţenilor şi al fiecăruia in parte.
Potrivit Constituţiei Republicii Moldova, statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice
om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei lui.
Însă potrivit articolului 47 aliniatul 2, cetăţenii au dreptul din partea statului la asigurare
în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrîneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a
mijloacelor de subzistenţă în urma unor împrejurări independente de voinţa lor.
Pentru ţările cu economie în tranziţie este extrem de actuală problema ce ţine de rolul
statului. Se ştie că în perioada transformărilor au fost liberalizate un şir de procese, reducîndu-se,
astfel, la minimum intervenţiile administrative de comandă ale statului în economie. Orice stat
are anumite obiective fundamentale. Printre acestea se numără: crearea unei baze legislative,
menţinerea unei situaţii de stabilitate macroeconomică (inclusiv funcţionarea eficientă a
instituţiilor financiare), investiţiile în infrastructura şi sfera prestării serviciilor sociale de

13
necesitate vitală, asistenţa păturilor socialmente vulnerabile, asigurarea ocrotirii mediului
ambiant.
În ultimul timp, organizaţiile internaţionale acordă o atenţie deosebită tuturor proceselor,
în special în ţările cu economia în tranziţie, evidenţiind în cel mai serios mod problema rolului şi
funcţiilor statului. Experienţa majorităţii ţărilor dezvoltate ne demonstrează că există o
interdependenţă directă între politica economică a statului şi nivelul relaţiilor de piaţă: cu cît mai
puternic sunt dezvoltate relaţiile de piaţă, cu atît mai esenţială devine influenţa statului asupra
creării mecanismelor de reglementare a pieţei. În economia de piaţă modernă statul a devenit un
fel de creier, care reglementează procesul de formare a mediului de piaţă.
Merită o atenţie în acest context spusele lui V. Leontiev, laureat al Premiului Nobel, care
menţionează că „ economia este o corabie care are nevoie de catarg cu pînze, umflate de vântul
antreprenorialului şi care e înzestrată cu cîrma reglementatoare a statului.”
În literatura ştiinţifică de specialitate relaţiile dintre stat şi economie sunt tratate sub
diferite definiţii: politica economică a statului, intervenţia statului în economie, influenţa statului
asupra economiei, reglementarea de către stat a economiei, activitatea economică a statului.
În aceasta calitate el fixa şi sancţiona juridic regulile dezvoltări societăţii; asigura
apărarea ţării de invazia şi violenţa altor state independente cu ajutorul forţelor militare; proteja,
pe cît era posibil, membrii societăţii împotriva injustiţiei sau a oprimării din partea oricărui alt
cetăţean al ei; efectua activităţi publice, educaţia, sănătatea, care, deşi pot aduce foloase imense
societăţii, sunt totuşi de aşa natura, încît randamentul lor nu ar putea niciodată restitui unui
particular sau unui număr mic de particulari cheltuielile efectuate sau să le întreţină.
Cauzele sporirii rolului economic şi social al statului contemporan sunt multiple, ele
diversificîndu-se în legătură directă cu progresul factorilor de producţie, cu revoluţiile
înregistrate în domeniul ştiinţei şi tehnicii, cu complexitatea crescîndă a activităţii economice,
prin şi cu sporirea rolului factorului uman în desfăşurarea activităţii economice şi sociale.
Statul se implica în economie şi din considerente, tehnice, ştiinţifice, sociale, naţionale.
O primă cauză a sporirii gradului de implicare a statului în economie rezidă în necesitatea
asigurării stabilităţii economice şi echilibrării proporţiilor macroeconomice.
O altă cauză a creşterii rolului statului în viaţa economico-socială decurge din insuficienţa
iniţiativei private în unele domenii de interes general. Datorită necesităţii alocării unui volum în
creştere de investiţii capitale, a rentabilităţii relativ scăzute, interesul iniţiativei private în

14
anumite domenii cum ar fi: cercetarea ştiinţifică, folosirea transportului în comun, energia
electrică, este redus. De aceea, statul intervine în susţinerea lor prin:
a) crearea de întreprinderi publice de producţie;
b) organizarea pe baza resurselor bugetare a prestării unor servicii sociale, cum ar fi
ocrotirea sănătăţii, educaţia publică, unele servicii de transport.
De asemenea, statul îşi asumă răspunderea în vederea satisfacerii unor nevoi de bază ale
populaţiei prin elaborarea unor programe agricole guvernamentale, programe energetice ş.a.
Statul intervine în economie pentru a susţine progresul economic şi social. Gradul de
implicare a statului în economie diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă istorică la alta.
Aceasta depinde de: tradiţiile poporului, de forma de organizare statală, aria geografică,
potenţialul economic, ponderea sectorului public în ansamblul economiei naţionale. Acest grad
se află în raport invers cu gradul de libertate de alegere pe care îl au indivizii sau grupurile
sociale în calitatea lor de agenţi economici şi în strînsă legătură cu tipul mecanismului economiei
de piaţă.
Realitatea funcţionării economiei de piaţa a demonstrat deja că şi cel mai reuşit model de
acest gen de activitate generează insuccese, eşecuri care sunt condiţionate de aşa fenomene ca:
concentrarea producţiei, existenţa costurilor şi beneficiilor externe, dotarea inegală cu mijloace
de producţie. Datorită neajunsurilor în funcţionarea mecanismelor pieţei, la etapa actuală în
majoritatea ţărilor lumii, sub forme şi grade diferite are loc sporirea rolului economic al statului.
Dar dacă neajunsurile mecanismelor pieţei justifică extinderea intervenţionismului statal, aceasta
nicidecum nu înseamnă că statul, reprezintă întotdeauna o gamă de măsuri benefice, fără a avea
şi el efecte negative, ca, de exemplu, generarea birocraţiei, corupţiei ş.a.
Deoarece şi statul, şi piaţa, sunt instituţii imperfecte, optimizarea sistemului economic
contemporan trebuie concepută de la evaluarea corecta a imperfecţiunilor statului şi a pieţei, iar
alegerea privind ponderea uneia sau alteia dintre aceste instituţii în economia naţională, piaţa sau
statul, trebuie să aibă drept criteriu numărul şi amploarea imperfecţiunilor acestora.
După natura şi rolul activităţii sale, statul poate fi clasificat astfel:
1. Stat protector - ca apărător al cadrului legal;
2. Stat productiv - implicat în viaţa economică, corectează neajunsurile mecanismelor
economiei de piaţă;

15
 3. Stat birocratic - implicat direct în dirijarea economiei naţionale, căpătînd autonomie în
această direcţie, prin realizarea obiectivelor economiei, pentru beneficiul birocratic.
Statul protector. În condiţiile economiei de piaţă concurenţei perfecte statului nu-i revine
decît rolul de a stabili aşa numitele reguli de bază ale jocului sau cadrul legal necesar în care să
se desfăşoare toate tranzacţiile economice în conformitate cu regulile concurenţei pure şi
cooperării economice.
Statul productiv. Acest tip de stat îşi desfăşoară activitatea în condiţiile defectuoase ale
funcţionării mecanismelor economiei de piaţă. În astfel de condiţii se cere implicarea statului în
economie pentru înlăturarea eşecurilor pieţei. Amestecul statului, de regulă, are ca scop crearea
unor avantaje sociale, care să compenseze pierderile ce au loc în activitatea economică. Este
vorba de lupta contra monopolurilor ameliorarea externalităţilor, depăşirea crizelor economice.
Statul birocratic. Trăsăturile şi elementele esenţiale ce caracterizează acest tip de stat sunt
următoarele: o preponderenţă însemnată a sectorului public în ansamblul economiei naţionale; o
creştere a birocraţiei, atît ca număr de personal ocupat în serviciile publice de tot soiul, cît şi ca
sistem de organizare şi de comportare a acesteia; o subordonare deplină a economiei de către
organele politice, care stabilesc strategii de dezvoltare şi formulează ca principal obiectiv
maximalizarea beneficiului în favoarea aparatului birocratic în scopul sporirii bunăstării acestuia
şi consolidării sale în activitatea de conducere şi de control al economiei naţionale.
Odată cu trecerea de la natura productivă a statului la cea birocratică, a crescut
considerabil autonomia acestuia de a se autodeservi în realizarea funcţiilor ce întăresc natura
etatist birocratică. Aceasta autonomie se manifestă în următoarele:
a) limitarea ariei libertăţii de alegere a agenţilor economici;
b) agentul economic devine tot mai puţin responsabil pentru deciziile sale;
c) impunerea unui anumit cost pe activităţile agenţilor economici.
În aşa condiţii se creează următoarea situaţie paradoxală: partea de responsabilitate pe
care o pierde agentul economic nu este preluată de către stat sau de aparatul birocratic. Ea se
pierde complet, fapt ce se reflectă în scăderea eficienţei economice. Exemplu de stat birocratic cu
toate caracteristicile tipice serveşte statul din multe ţări ale lumii în care au adoptat modelul
economic socialist. După un experiment, mai mult sau mai puţin îndelungat, practic în toate
ţările, atît în cele cu economie de piaţă, cît şi în cele cu economie centralizată s-a pus problema
revenirii la tipul de stat productiv. În ţările cu economie de piaţă consolidată aceasta trecere nu

16
întîmpină piedici mari întrucît nu sunt necesare schimbări profunde în sistemul economic însuşi.
Cadrul general al funcţionării economiei rămîne acelaşi, suferind doar modificări parţiale.

3. Analiza funcţiilor economice ale statului

În societatea contemporană rolul statului devine tot mai multilateral. Concomitent cu
executarea funcţiilor generale - apărarea ţării de invazia şi violenţa străină, menţinerea ordinii în
stat, elaborarea cadrului legislativ, protejarea instituţiilor de interes comun, statul contemporan
îndeplineşte şi funcţii pur economice, cum sunt: remedierea eşecurilor pieţei; perfecţionarea
distribuirii şi redistribuirii veniturilor; stabilizarea şi dezvoltarea macroeconomică; Aceste funcţii
pot fi numite şi neofuncţii. Să le analizăm:
Remedierea eşecurilor pieţei. Cu mai mult de două sute de ani în urmă, A.Smith a afirmat
că prin acţiunea „mîinii invizibile” a pieţei, cei care-şi urmăresc propriul interes reuşesc să
promoveze în modul cel mai eficient bunăstarea tuturor.
Aceasta are loc atunci cînd concurenţa este perfectă, cînd există informaţii complete şi
cînd lipsesc alte imperfecţiuni. În asemenea condiţii preţul unui bun material sau serviciu este
egal cu costul de producţie, iar preţul unui factor de producţie este egal cu valoarea sa marginală.
Prin urmare, cînd fiecare producător îşi maximizează profitul şi cînd fiecare consumator îşi
maximizează satisfacţia, economia naţională, luată ca un întreg, este eficientă şi nimeni nu-şi
poate îmbunătăţi situaţia în care se găseşte fără a înrăutăţi situaţia altora.
Dacă condiţiile menţionate ar exista într-adevăr, „mîna invizibilă” ar putea asigura o
activitate economică eficientă. În realitate însă aceste condiţii sunt încălcate, într-o măsură mai
mică sau mai mare, de către toţi agenţii economici.
Deseori, producerea anumitor bunuri nu se poate desfăşura decît în cadrul întreprinderilor
mari. Fabricile şi uzinele a căror activitate nu cade sub incidenţa unor reglementări
guvernamentale au tendinţa să polueze aerul, apa şi solul.
Adesea, izbucnesc epidemii, iar agenţii economici privaţi nu sunt suficient motivaţi
pentru a pune în aplicare programe eficiente de ocrotire a sănătăţii. Consumatorii nu sunt bine
informaţi cu privire la caracteristicile mărfurilor pe care le cumpără.
Economia de piaţă nu este ideală. Dimpotrivă, în condiţiile concurenţei imperfecte ea
este însoţită de numeroase fenomene negative. Din această cauză aproape că nici un stat din

17
lumea contemporană nu-şi „ia mîinile” în totalitate de pe activitatea economică. Ele intervin cu
scopul de a remedia insuccesele, eşecurile pieţei.
Cele mai cunoscute situaţii de eşec al pieţei sunt monopolul, externalităţile, costurile
tranzacţionale, caracterul imperfect al informaţiei, distribuirea inechitabilă a venitului şi bunurile
publice. Cauzele eşecurilor pieţei sunt determinate de factorii ce ţin de drepturile de proprietate
asupra bunurilor economice.
Externalităţile pot fi pozitive şi negative. Externalităţile pozitive corespund unor activităţi
ce aduc beneficii pentru terţe părţi. Spre exemplu, inventatorul xerografiei, Chester Carlson, a
primit pentru această descoperire o compensaţie modestă, deşi secretarele şi studenţii din lumea
întreagă sunt scutiţi, datorită invenţiei sale, de miliarde de ore de muncă plictisitoare.
Externalităţile pozitive rezultă şi din programele publice de ocrotire a sănătăţii.
Externalităţile negative se concretizează în nivele ale producţiei şi consumului peste cele
corespunzătoare alocării eficiente ale resurselor, în cazul externalităţilor negative, costurile
private sunt mai reduse decît costurile sociale. Acestea din urmă includ, pe lîngă costurile
private, şi costurile externe ce sunt suportate de terţe părţi.
Costurile tranzacţionale, devenind semnificative, se înscriu şi ele ca situaţie a eşecului
pieţelor. În scopul realizării înţelegerilor între parteneri a operaţiilor comerciale, de bursă, agenţii
economici efectuează cheltuieli pentru căutarea cumpărătorilor, pentru observarea mărfii ce face
obiectul schimbului, pentru negocierea condiţiilor tranzacţiei. Costurile informaţionale şi
tranzacţionale reprezintă piedici semnificative în derularea schimburilor şi deci în atingerea unei
alocări raţionale a resurselor prin intermediul pieţelor libere, generează pierderi de eficienţă.
Distribuirea inechitabilă a veniturilor. Pieţele cu concurenţă imperfectă nu garantează
orientarea veniturilor şi a consumului către oamenii cei mai nevoiaşi sau mai merituoşi.
Dimpotrivă, se poate spune că, în economia de piaţă, repartiţia veniturilor şi a consumului
reflectă doar gradul iniţial de înzestrare cu valori şi capacităţi dobîndite.
Acest eşec al economiei de piaţă este parţial corectat de către stat prin aplicarea funcţiei
de distribuire şi redistribuire a veniturilor, care va fi examinată în continuare.
Bunurile publice ca externalităţi pozitive pot fi mult mai importante din punct de vedere
economic decît externalităţile negative. Bunurile publice sunt obiecte sau servicii pentru care
costul extinderii folosirii lor de către o persoană suplimentară este zero, iar excluderea cuiva de
la avantajele utilizării lor fiind imposibilă. Din acestea fac parte: construirea unei reţele de

18
autostrăzi, crearea unui serviciu naţional de meteorologie, susţinerea financiară a cercetărilor
ştiinţifice fundamentale, îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei.
Aceste bunuri nu pot fi vîndute sau cumpărate pe piaţă. Producţia lor nu poate fi asigurată
de sectorul privat, pentru că beneficiile sunt atît de dispersate la nivelul populaţiei, încît nici o
firmă sau consumator nu dispune de stimulentul economic necesar furnizării acestor servicii şi
încasării profiturilor. De aceea, statul îşi asumă datoria de a interveni pentru a încuraja sau chiar
a prelua producerea lor.
Reglementările economice, se referă la controlul preţurilor, la condiţiile de intrare şi ieşire
de pe piaţă, precum şi la standardele pe care trebuie să le îndeplinească întreprinderile dintr-un
anumit domeniu. Exemple de activităţi supuse reglementărilor adoptate de către stat sunt:
bunurile publice (telefon, electricitate, gaze şi apă, transportul public, televiziunea ş.a.).
Reglementările sociale, reprezintă o formă mai nouă de activitate statală. Aceste
reglementări sunt folosite pentru protejarea mediului ambiant, a sănătăţii şi siguranţei lucrătorilor
şi consumatorilor. Prin reglementările sociale statul urmăreşte să corecteze efectele secundare
sau externalităţile care rezultă din activitatea economică. Programele pentru curăţirea atmosferei
şi a apei, pentru garantarea energiei nucleare, a medicamentelor sunt cele mai cunoscute exemple
de reglementări sociale.
Scopul reglementărilor constă în restricţionarea puterii de piaţă descătuşată a firmelor,
împiedicării apariţiei monopolurilor şi oligopolurilor, în anularea lacunelor informaţionale ş.a.

4. Impactul dezvoltării durabile asupra progresului economic. Conţinutul şi

importanţa dezvoltării durabile
Ca formă de manifestare a dinamicii macroeconomice, dezvoltarea economică presupune
un ansamblu de transformări cantitative, structurale şi calitative, atît în economie cît şi în
cercetarea ştiinţifică, în tehnologiile de fabricaţie, în mecanismele şi structurile organizatorice de
funcţionare a economiei, în modul de gîndire şi comportamentul oamenilor.
Conceptul de dezvoltare durabilă exprimă procesul de lărgire a posibilităţilor prin care
generaţiile prezente şi viitoare îşi pot manifesta pe deplin opţiunile în orice domeniu – economic,
social, cultural sau politic, omul fiind aşezat în centrul acţiunii destinate dezvoltării. Dezvoltare
economica durabilă presupune existenţa unor condiţii economice, culturale şi de mediu
favorabile. Daca din perspectiva istorică, condiţiile economice au avut un rol covîrşitor în

19
evoluţia speciei umane, celelalte condiţii nu mai pot fi, astăzi, ignorate, componenţa economică
reprezentînd, însa factorul esenţial al dezvoltării.
Conceptul de dezvoltare durabilă a apărut cu aproape un deceniu în urmă, suscita încă
discuţii şi este interpretat în mod diferit de economişti, sociologi, filosofi, ecologişti etc.
Astfel, dezvoltarea durabila este concepută, de unii autori, ca menţinerea posibilităţilor şi
condiţiilor de viaţă pentru generaţiile viitoare, în special a resurselor naturale regenerabile, cel
puţin la nivelul celor existente pentru generaţiile actuale, şi reducerea factorilor de mediu afectaţi
de poluare. Alţii consideră durabilitatea drept un mod de prezentare a eficienţei economice în
managementul serviciilor oferite pe baza înzestrării cu resurse naturale.
O alta categorie de autori apreciază că respectivul criteriu al eficienţei economice
convenţionale este legat de echitatea de generaţiile viitoare în factorii de mediu.
Elementul central al conceptului de dezvoltare durabilă este prezentat de interacţiunea
dintre populaţie, progres economic şi potenţialul de resurse naturale, evidenţiindu-se ca probleme
esenţiale: optimizarea raportului nevoi - resurse, obiective de atins, mijloace necesare, pe baza
compatibilităţii lor reciproce în timp şi spaţiu. Trebuie sa fie conceput şi realizat un asemenea
mediu economic care, prin intrările şi ieşirile sale, se află în compatibilitate dinamică cu mediul
natural, dar şi cu nevoile prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed.
Alte aspecte importante ale dezvoltării umane implică libertate politica, economică şi
socială, respectul reciproc şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Dezvoltarea
umană se concentrează asupra individualităţii fiinţei umane. Astfel, o persoana ca beneficiar, este
atît subiectul cît şi obiectul dezvoltării. Dezvoltarea durabilă este un proces în care politicile
economice, fiscale comerciale, energetice agricole şi industriale, sînt astfel construite încît să
asigure ca dezvoltarea să fie durabilă din punct de vedere economic social şi ecologic. Adică,
consumul prezent nu poate fi finanţat prin asigurarea unor datorii economice pe care urmează sa
le plătească alţii în viitor.
Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim de interacţiune şi
compatibilitate a patru sisteme: economic, uman, ambiental si tehnologic, într-un proces dinamic
şi flexibil de funcţionare. Nivelul optim corespunde acelei dezvoltări de lungă durată care poate
fi susţinută de către cele patru sisteme. Pentru ca sistemul să fie operaţional, este necesar ca
aceasta susţinere sau viabilitate să fie aplicată în toate subsistemele ce formează cele patru

20
dimensiuni ale dezvoltării durabile - plecînd de la energie, agricultură, industrie pînă la investiţii,
aşezării umane şi biodiversitate.
Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ: redimensionare creşterii
economice, avînd în vedere accentuarea laturilor calitative ale producţiei; eliminarea sărăciei în
condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale - loc de muncă, hrană, energie, apa, locuinţă şi sănătate;
asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (reducerea creşterii demografice
necontrolate); conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea ecosistemelor,
supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului; reorientare tehnologică şi
punerea sub control a riscurilor acesteia; descentralizarea formelor de guvernare, creşterea
gradului de participare la luarea deciziilor privind mediul şi economia.
Aspecte multiple ale dezvoltării durabile, de la creşterea economică şi ocuparea
populaţiei pînă la egalitate dintre sexe, protecţia mediului şi libertăţile individuale, sunt tratate
într-o viziune integratoare, accentul fiind pus pe lărgirea posibilităţilor de manifestare a
opţiunilor oamenilor. Din sfera largă a opţiunilor posibile, trei sunt considerate esenţiale:
longevitatea, educaţia şi standardul de viaţă. Acestea stau la baza indicelui dezvoltării umane
care oferă o măsura simplificată dar utilă a unei realităţii complexe.
Problema comună a tuturor ţărilor la nivel planetar, este strategia dezvoltării durabile
trebuie abordată ţinînd seama de decalajele existente astăzi în lume, de împărţirea ţarilor în
dezvoltate şi subdezvoltate; bogate şi sărace.
Deşi obiectivul final al strategiei dezvoltării durabile este acelaşi pentru toate ţările lumii,
problemele concrete ce urmează a fi rezolvate sunt foarte diferite de la o ţară la alta.
Sfîrşitul sec. XX se caracterizează prin intensificarea procesului de globalizare
economica financiară, tehnico-ştiinţifică internaţională de monitorizare a tehnologiilor şi
managementului economic. Odată cu progresul accelerat al ţărilor dezvoltate are loc extinderea
şi aprofundarea dualajului în dezvoltarea între diferite ţări. Activitatea umana este îndreptată
preponderent spre creşterea economică şi obţinerea imediată a profitului financiar ceea ce
conduce la exploatarea abuzivă a resurselor naturale .
Creşterea economică din Republica Moldova, în tandem cu tendinţa de reducere a
sărăciei, sunt strîns corelate cu fluxul de remitenţe şi consumul generat de acestea din urmă.
Cîştigurile din munca moldovenilor aflaţi peste hotarele ţării au alimentat venitul disponibil al
gospodăriilor casnice, conducînd astfel la majorarea cererii agregate de consum.

21
 Constrînsă de capacităţile limitate de producţie autohtonă, această cerere a fost satisfăcută
în mare măsură de importurile de bunuri şi servicii. Bugetul public naţional a beneficiat pe urma
acestei situaţii, însă balanţa comercială a evoluat în direcţia unui deficit comercial alarmant. Pe
lîngă faptul că creşterea economică bazată pe consum şi remitenţe expune economia ţării către o
serie de vulnerabilităţi, există un pericol şi mai mare asociat acestui model de creştere economică
- faptul că volumul remitenţelor va începe să scadă la un moment dat.
Actualmente, migraţia decimează familiile cetăţenilor din Republica Moldova. Acest
lucru în sine este destul de grav, însă urmărind evoluţia migraţiei în ţările care s-au confruntat cu
acest fenomen, anticipăm că familiile moldovenilor se vor reîntregi. Din păcate, dacă nu
acţionăm ferm întru crearea unor condiţii adecvate de muncă şi trai în Republica Moldova,
reîntregirea familiilor de migraţi se va produce în afara hotarelor ţării. Moment care va genera
declinul remitenţelor şi ritmul de creştere economică va fi dificil de menţinut, ceea ce, în absenţa
unei schimbări structurale a parametrilor economiei naţionale, se dovedeşte a fi inacceptabil din
perspectiva agendei de dezvoltare a Republicii Moldova.
Devine din ce în ce mai vizibilă necesitatea renunţării la modelul de creştere bazat pe
consumul alimentat de remitenţe în favoarea unui model dinamic bazat pe atragerea investiţiilor
străine şi locale, precum şi dezvoltarea industriilor exportatoare de bunuri şi servicii. În această
ordine de idei, Strategia Naţională de Dezvoltare „Moldova 2020” vine să articuleze o viziune
închegată privind creşterea economică sustenabilă pe termen lung, avînd la temelie un studiu
diagnostic al constrîngerilor de creştere. Sub acest aspect, ea va completa, fără a substitui,
abordarea sectorială care este caracteristică pentru programul de guvernare, al cărui obiective
sunt trasate pentru întreaga durată a guvernării.
Optica aleasă de strategia naţională de dezvoltare este de a amplifica acoperirea bugetară,
disponibilă pentru promovarea unor politici adecvate în aceste sectoare, ca urmare a unei creşteri
economice accelerate. Asemenea optică presupune o sustenabilitate a asistenţei externe, pe care o
recepţionăm în prezent.
Creşterea economică, oriunde s-ar produce, se bazează pe trei piloni - factori ai funcţiei
de producţie, şi anume acumularea factorilor de producţie - capital şi muncă, şi gradul de
productivitate a acestora care include oricare alţi parametri, cum ar fi: tehnologii, guvernare
eficientă, abilităţi.

22
 Conform estimărilor FMI, Republica Moldova este penultima ţară, clasată în comparaţie
cu ţările din regiune, devansînd la capitolul PIB per capital la paritatea puterii de cumpărare doar
Kîrgîzstanul. Cu un ritm anual de creştere de 5%, această poziţie în clasamentul regional se va
menţine şi pînă în 2016 (Anexa 2).
Conform rezultatelor analizei, în Republica Moldova, creşterea din anii 2000-2010 poate
fi atribuită, în principiu, majorării capitalului – a stocului productiv de capital fix. Acesta s-a
majorat, în mediu, cu 8.2% anual, ceea ce reprezintă un ritm destul de înalt, dar care s-a dovedit
a fi insuficient. În al doilea rînd, creşterea PIB a fost condiţionată şi de creşterea productivităţii
comune a muncii şi capitalului 4.7% anual. Prin urmare, natura creşterii a fost mai mult
extensivă decît intensivă.
Trecerea activităţii economice din sfera producţiei agricole, caracterizată printr-o
productivitate joasă în sfera industriei şi serviciilor, unde productivitatea este mai înaltă explică
această performanţă relativă. Prin contrast, dinamica forţei de muncă a afectat negativ creşterea
economică. Tendinţele migraţioniste care s-au conturat în această perioadă au determinat
scăderea ratei de activitate în economia naţională de la 60% la 44%. Forţa de muncă efectivă, ca
factor al funcţiei de producţie, a scăzut pe parcursul ultimului deceniu de la 1514 mii persoane la
doar 1143 mii în 2010 sau, în mediu, cu 2.8% anual.
Priorităţile de dezvoltare. O analiză diagnostică a constrîngerilor pentru creşterea
economică scoate în evidenţă problemele critice, altfel spus, problemele la care Republica
Moldova este cel mai puternic devansată de către ţările comparabile. Această abordare a fost
propusă de Hausmann, Rodrik şi Velasco şi a fost aplicată cu succes într-o serie de state precum
Brazilia, Egipt, Bolivia şi Mongolia
În esenţă, atît timp cît problemele critice rămîn a fi nerezolvate, potenţialul investiţional
al economiei naţionale nu poate fi realizat pe deplin. Întru schimbarea paradigmei de dezvoltare
a ţării este necesar de a înlătura în mod prioritar acele bariere care suprimă activitatea
investiţională. Schimbarea paradigmei de dezvoltare poate avea loc doar în condiţiile unui efort
susţinut atît din partea Guvernului, cît şi din partea întregii societăţi. Acest efort urmează să
identifice, cît de repede posibil, şi să soluţioneze acele lacune care mai împiedică modelul de
creştere economică centrat pe creşterea dotării cu capital şi intensificarea utilizării acestuia.
Impactul asupra veniturilor şi sărăciei. Cu implementarea priorităţilor vizate, veniturile
anuale pe cap de locuitor către 2020 vor fi în mediu cu 12% mai mari, decît în scenariu de bază,

23
şi cu 79% mai mari decît în 2011. Asumînd o distribuţie cel puţin egală a bunăstării, putem
estima efectul de reducere din contul creşterii medii a veniturilor.
Între rata sărăciei şi rata creşterii economice există o relaţie intrinsecă, care poate fi
exprimată prin coeficientul de elasticitate. Astfel, în anii 2000-2010, acest coeficient a fost - 0.7,
ceea ce înseamnă că fiecare extra procent anual de creştere a PIB reduce în acel an rata sărăciei
cu 0.7%. Estimarea efectului benefic al implementării priorităţilor vizate poate fi făcută, utilizînd
acest coeficient de elasticitate şi ratele medii de creştere a PIB în scenariul de bază – 4.7% şi în
scenariu cu implementarea celor 7 priorităţi – 6.7% către 2020. Suplimentar, efectul direct al
implementării reformei pensiilor asupra sărăciei este estimat la circa 2%. În total, aceste două
efecte se vor cumula. Efectul global, poate, este mic din punct de vedere algebric, dar este imens
în termeni etici şi sociali.
În 2010, rata sărăciei a constituit 21.9%. Creşterea economică va exista şi în scenariul de
bază. Dacă utilizăm nivelul sărăciei din 2010, şi în cadrul scenariului de bază sărăcia se va
diminua către 2020 la circa 16%, dar, cu implementarea priorităţilor, ea se va reduce mai
semnificativ, pînă la 12.7% sau cu 4,2 puncte procentuale mai mult decît în scenariul de bază sau
4.2% din totalul populaţiei Moldovei reprezintă 149 mii de oameni potenţial scoşi din sărăcie
(Anexa 3).

24
 Concluzii
Raportul dintre stat şi economie este unul primordial în ziua actuală. Intervenţia statului
în sectorul economic are consecinţe clar vizibile în societate şi anume dacă aceasta reuşeşte să
obţină un progres economico-social.
Astăzi, se doreşte o redimensionare a rolului sectorului public, adică, mai exact, o
restructurare a relaţiilor de proprietate. Cele două obiective ale redimensionării rolului statului
sunt reducerea ponderii sale ca agent economic şi diversificarea funcţiilor acestuia, ca stat de
drept, garant al bunei funcţionări a pieţelor şi a liberei competiţii.
Se observă, aşadar, că redimensionarea rolului statului nu trebuie identificată, în mod
simplist, cu restrîngerea rolului său economic. Se poate vorbi de reducerea rolului statului atunci
cînd ne referim la implicarea sa directă ca proprietar şi administrator al unor active. Trebuie de
făcut, însă, distincţie între rolul statului de proprietar şi administrator şi rolul de reglator,
legislator şi principal strateg al construcţiei instituţionale, ceea ce face parte din domeniul
funcţiilor statului.
Această tendinţă de redimensionare a rolului statului, nu are în vedere ignorarea funcţiilor
statului deoarece statul va continua să aibă mereu o funcţie economică, în calitate de actor al
pieţei. Important e faptul că întreprinderile de stat trebuie să acţioneze într-un mediu economic
de piaţă. Întreprinderile sunt cele care se supun regulilor pieţei şi nu piaţa este cea care se supune
capriciilor statului. Indiferent de implicarea sa în economie, statul trebuie să rămînă garantul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Nicăieri ca în mediul economic exerciţiul libertăţii individuale nu se întrepătrunde mai
adînc cu respectul pentru libertatea celorlalţi. Primul care trebuie să respecte această regulă
trebuie să fie însuşi statul. Acţiunea sa pe piaţă trebuie să se facă fără a îngrădi libertatea
celorlalţi actori ai pieţei. Astfel că redimensionarea rolului statului trebuie sa ţină cont de faptul
că statul trebuie să fie un stat de drept şi trebuie să fie unul minimal. Aceasta se referă, pe de o
parte, la aria atribuţiilor sale dar şi la modul în care aceste atribuţii sunt îndeplinite.
Toate acestea presupun şi o redefinire a rolului statului. Restrîngerea rolului statului ca
agent economic nu înseamnă o restrîngere a funcţiilor sale. Deoarece în perioada de tranziţie au
apărut funcţii noi pe care statul nu le-a deţinut (un exemplu elocvent fiind pieţele financiare),
această redimensionare nu se referă numai la funcţiunile economice, dar şi la o construcţie
economică şi socială gestionată de statul de drept. Funcţia statului de garant al democraţiei, al

25
egalităţii de şanse, exercitate prin instituţiile abilitate, sunt noi şi ele arată cu cîtă precauţie
trebuie abordat rolului statului în progresul economico-social.
Orişicare ar fi evoluţia statelor în economie aceasta va trebui să se schimbe, odată cu
noile descoperiri tehnologice şi odată cu apariţia unor economii mai puternice, mai dezvoltate. În
general, pieţele sunt destul de eficiente cînd trebuie să producă bunăstare, dar problema apare
atunci cînd trebuie să se facă o redistribuire a veniturilor, a bunăstării. De aceea rolul guvernelor
în redistribuirea veniturilor nu va dispărea, deşi este unul foarte complicat. În schimb, vor trebui
să realizeze această funcţie în mod diferit decît au făcut-o în trecut. Vor trebui să înveţe cum să
facă politicile de redistribuire eficiente şi concentrate şi vor trebui să nu uite un lucru: creşterea
economică este cel mai bun tratament împotriva sărăciei şi în vederea producerii de noi locuri de
muncă.
În concluzie, putem afirma că sectorul public este o necesitate pentru orice economie.
Funcţionarea sa este impusă de imperfecţiunile pieţei, dar aceasta nu înseamnă că implicarea sa
este întotdeauna optimă. Interesele agenţilor economici diferă, ceea ce înseamnă că niciodată nu
vor fi satisfăcuţi deplin toţi participanţii la viaţa economică. În plus, sentimentul discriminării
este o caracteristică umană care face ca de cele mai multe ori individul să se considere
dezavantajat sau defavorizat de o situaţie pe care este obligat să o accepte. Funcţionarea
sectorului public nu este perfectă, ea însăşi înregistrînd eşecuri, pe care societatea le poate
ameliora fie printr-o schimbare de intervenţie publică, fie printr-o intervenţie privată sau mixtă.

26
 Bibliografie:

Acte legislative normative, Hotărîri ale Guvernului, Parlamentului, decretele Preşedintelui

1. Constituţia Republicii Moldova, Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 1 din

12.08.1994 ;
2. Proiectul „Strategia Naţională de Dezvoltare a Republicii Moldova 2020” din 23.11.2012 ;
3. Proiectul „Strategia Creşterii Economice şi Reducere a Sărăciei nr. 398 din 02.12.2004;
4. Strategia naţională de dezvoltare pe anii 2008-2011. LEGE Nr. 295 din 21.12.2007

Articole ştiinţifice, rezumate ale prezentărilor la conferinţe, simpozioane

5. Profiroiu, A. “Economie şi Finanţe Publice”, Suport de curs;

6. Bloşenco, M. “Teoria Generală a Dreptului”, Note de curs, Cahul 2010;
7. Mircea Maniu. Economie Generală. Impactul pieţei de capital asupra economiei naţionale în
Republica Moldova. Tipologia economie naţionale. Secţiunea a III-a, Macroeconomia;
8. Vosgonian, V. Redimensionarea rolului statului în economie. Editura Asociaţia ROST, nr. 2,
Publicaţie lunară, 2003;

Rapoarte, surse statistice, sondaje sociologice

9. Raportul de dezvoltare umană. Calitatea creşterii economică şi impactul ei asupra dezvoltării

umane. Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. Chişinău, 2006;
10. Raportul Naţional de Dezvoltare Umană 2010/2011:Republica Moldova de la Excluziune
Socială la o Dezvoltare Umană Incluzivă. Dorin Vaculovschi, Chişinău, 2011;
11. Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, Raportul anual 2011;

Monografii, manuale, broşuri

12. Blanovschi, Andrei, „Doctrine economice”, Chişinău, Ed. AAP, 2004;

13. Blanovschi, Andrei, Mironic, A. „Statul şi economia”, Chişinău, Ed. A.Ş.M., 2005;

27
14. Blanovschi, Andrei, „Teorii economice moderne şi contemporane”, Chişinău, 2007;
15. Blanovschi, Andrei, „Economia sectorului public”, Chişinău, Tipografia „Reclama” 2008;
16. Blanovschi, Andrei, „Piaţa forţei de muncă şi politici sociale”, Chişinău Ed. AAP 2009;
17. Creţoiu, Gheorghe, „Economie politică”, Editura Bucureşti, 1994;
18. „Dicţionar de economie”, Bucureşti, Editura. Economică, 2005;
19. Keynes, J. „Teoria generală a folosirii mîinii de lucru, a dobînzii şi a banilor”, Bucureşti
Editura. Economică 2000;
20. Ion T. GUŢU, Republica Moldova: Economia în tranziţie, Chişinău, 1998;
21. Moldovanu, D. “Doctrine economice”, Chişinău 2005;
22. Moldovanu, D. “Curs de teorie Economică”, Editura ARC, 2007;
23. A. Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol.l, Bucureşti, 1929 ;
24. Gr. Vrabie, S. Popescu, Teoria generală a dreptului, Iaşi, 1993;
25. Victor Stepaniuc, Statalitatea poporului moldovenesc, Chişinău, 2005;
26. Dodescu Anca “Statul şi economia de piaţă”, Ed. Economică 2000
27. Platon, Mihail, „Administraţia publică”, Chişinău, Ed. Universul, 2008;

28