Subiectele pentru examenul la disciplina Finanțe

1. Conceptul și funcțiile finanțelor.

Conceptul de finante s-a conturat pe fundalul practicarii formelor de exprimare baneasca a
diferitelor procese economice, sociale si in legatura cu aparitia si dezvoltarea primelor forme
statale de organizare a societatii. Continutul finantelor reliefeaza procese de exprimare
valorica si miscare a valorii sub forma baneasca, pentru satisfacerea nevoilor de desfasurare
a diverselor activitati.
Deci notiunea „finante” reprezinta sume de bani sau conturi banesti ce se administreaza de
catre stat, persoane juridice sau persoane fizice ca si forma sub care se realizeaza procesele
de adunare si distribuire a resurselor banesti in cadrul activitatilor economico-sociale
(impozitele, subventiile, alocatiile).
Conceptul de finante poate fi privit sub doua aspecte:
in sens restrins – vizeaza operatiunile, procesele si relatiile economice efectuate in forma
baneasca, dar desemnind in esenta procesul de repartitie al produsului national.
in sens larg – conceptul de finante include ansamblul operatiunilor banesti legate nu numai
de repartitia produsului national, dar si de formarea, circulatia si consumul produsului
national.
Toate relatiile economice dintre persoanele fizice si juridice, in masura in care se exprima in
forma baneasca, reprezinta finantele. Relatia „bani – marfa, marfa – bani”, include suportul
obiectiv al realizarii proceselor financiare, de acumulare a resurselor in forma baneasca si de
distribuire, utilizare a acestor resurse. In acest context, banul reprezinta un instrument de
utilitate sociala, devenit in prezent un drept de creanta.
Finantele – reprezinta procesele economice si relatiile sociale, tehnici specifice de procurare
si utilizare a resurselor banesti pentru satisfacerea nevoilor privind activitatea persoanelor
fizice, juridice inclusiv a statului. Conceptul contemporan al Finantelor redat in schema 2.
La categoria generala de finante se include mai multe componente:
Finantele private – aceasta categorie financiara se caracterizeaza, in principal, prin faptul ca
participantii la aceste relatii si procese sunt persoane fizice sau juridice a caror activitate se
bazeaza pe proprietatea privata. Fondurile de resurse banesti ce se administreaza la nivelul
acestor participanti sunt destinate satisfacerii de nevoi proprii ale persoanelor respective.
Capitalul intreprinderilor private serveste desfasurarii activitatii respective si realizarii
obiectivelor proprii.
Finantele publice – se caracterizeaza prin participarea directa la procesele generale
financiare ale statului ca beneficiar al resurselor banesti acumulate si in calitate de utilizator
al resurselor respective.
Finantele publice cuprind mai multe categorii financiare:
bugetul de stat,
asigurarile sociale,
creditul.
Caracteristica semnificativa a finantelor publice consta in aceea ca procesele si relatiile
financiare respective se desfasoara in legatura directa cu satisfacerea unor nevoi colective.
2. Obiectul de studiu si continutul disciplinei „Finante publice”
Obiectul de studiu al „Finantelor publice” trebuie sa ia in considerare omul, trebuintele si
preferintele acestuia, determinarile sociale la care el este supus. Din acest considerent
„Finantele publice” este o stiinta sociala. In urma experientei acumulate si a cercetarilor
efectuate au fost perfectionate metodele de lucru folosite in practica financiara. In acest
context se poate vorbi de caracterul obiectiv al existentei finantelor si ca rezultat aparitia
unei stiinte care utilizeaza fondurile publice;
Trebuie deci sa subliniem ca obiectul de studiu al „Finantelor publice” in linii generale il
constituie:
Cheltuielile publice pentru furnizarea de bunuri si servicii si realizarea transferurilor cu scop
social.
Veniturile publice, ce au ca sursa principala impozitarea.
Imprumuturile publice si datoriile publice.
Studiind „Finantele publice”, trebuie sa tinem cont si de faptul ca acestea formeaza expresia
fenomenelor politice si sunt determinate de acestea.
In teoria economica continutul economic al “Finantelor publice” este abordat in mod diferit:
Teoria clasica (A. Smith, D. Ricardo, A. Wagner) – statul – “paznic de noapte”, deci, functia
principala este – apararea tarii. Finantele publice aveau ca scop asigurarea resurselor
necesare pentru intretinerea institutiilor publice, si cea mai principala problema era
mentinerea echilibrului intre veniturile si cheltuielile bugetare.
Teoria marxista – finantele erau considerate ca relatii banesti ce apar in procesul exploatarii
suplimentare a maselor largi ale populatiei de catre statul capitalist prin intermediul
mobilizarii veniturilor sale si efectuarii cheltuielilor publice. Procesul democratizarii care s-a
desfasurat si a evoluat in tarile Occidentale a contribuit la evolutia si democratizarea
functiilor statului. Statul s-a transformat intr-o forta aflata la dispozitia intregii societati
avind ca scop asigurarea si desfasurarea normala a activitatii economico- sociale.
Teoria moderna Keynes – doctrinarul teoriei capitalismului reglat, statul este chemat sa
influenteze viata economica in mod direct.In felul acesta, continutul „Finantelor publice”
 depaseste sfera raporturilor legate de asigurarea echilibrului dintre veniturile si cheltuielile
statului.
Finantele statului nu mai sunt legate numai de indeplinirea functiilor de aparare a statului si
mentinerea administratiei publice, ci tot mai mult functiile capata caracter social si
economic.Mecanismul financiar al statului și elementele acestuia (sistemul fondurilor
financiare, metodele administrative de gestiune financiară, pîrghiile economico – financiare,
instituţii şi organe cu atribuţii în sfera activităţii financiare, norme reglementării juridice
privind activitatea financiară).
2. Conținutul politicii financiare a statului.
3.1. Politica social economică a statului. Conceptul de politică financiară
Politica este o activitate de realizare a intereselor într-un anumit domeniu şi reprezintă o
activitate concretă care are subiectele, obiectele, scopurile, metodele, instrumentele,
principiile şi regulile sale. Politica social-economică a statului reprezintă o acţiune generală
a puterii publice centrale, conştiente, coerente şi finalizate care se exercită în domeniul
economiei adică influenţează producţia, schimbul, consumul bunurilor şi serviciilor şi
constituirea capitalului.
Sarcinile politicii social-economice sunt dezvoltarea economică, promovarea progresului
tehnic şi ştiinţific, formarea profesională, recalificarea şi reîncadrarea în muncă a şomerilor,
ocrotirea sănătăţii, protecţia socială a populaţiei, dezvoltarea culturii, asigurarea echilibrului
ecologic, apărarea naţională, asigurarea libertăţii economice și a creşterii economice,
stabilităţii preţurilor etc. Reieşind din sarcinile care trebuie de realizat politica social-
economică a statului are următoarele componente: politica financiară, politica preţurilor,
politica comercială, politica industrială, politica agrară, politica în domeniul învăţământului,
politica în domeniul ocupării forţei de muncă etc.
Politica financiară face parte din politica generală a statului și exprimă ansamblul metodelor
şi mijloacelor concrete privind procurarea şi gestionarea resurselor financiare, precum şi
sistemul de instituţii abilitate cu funcţii financiare, instrumentele şi reglementările fi
nanciare utilizate de stat pentru influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale, într-
o etapă determinată.
Obiectivele de bază ale politicii financiare constau în:
1. asigurarea dezvoltării şi creşterea economică
2. reducerea şomajului
3. reducerea inflaţiei
4. creşterea nivelului de trai al populaţiei
 Sarcinile politicii financiare sunt:
a) mobilizarea, respectiv procurarea resurselor bănești la fondurile financiare ce se
constituie, fie în sectorul public, fie în cel privat;
b) repartizarea sau alocarea pe destinații și utilizarea fondurilor bănești constituite;
c) îndatorarea, respectiv activitatea de creditare, incluzând regimul de practicare a
împrumuturilor și dobânzilor;
d) organizarea și funcționarea piețelor financiare;
e) organizarea și realizarea activității privind asigurările, care, la rândul lor, se diferențiază
în asigurări sociale și asigurări de bunuri, persoane și răspundere civilă;
f) organizarea și funcționarea aparatului financiar-bancar;
g) organizarea și exercitarea controlului financiar;
h) folosirea pârghiilor financiare pentru influențarea activității social-economice;
i) asigurarea premiselor necesare menținerii echilibrului financiar și monetar în economie.
Politica financiară a statului diferă în funcţie de interesele păturilor sociale pe care le
exprimă partidele de la putere: de potenţialul a fiecărei ţări, de orânduire socială, de metodă
de conducere.

3. Tipuri de politici financiare la nivel de stat. Elemente comune.

Tipuri de politică financiară
Principale domenii de manifestare a politicii financiare sunt: cheltuielile publice, resursele
financiare publice, creditului bancar, asigurările de bunuri şi persoane. Componentele de
bază ale politicii financiare a statului sunt: politica bugetar-fiscală, politica monetar-
creditară și politica în domeniul asigurărilor.

Politica bugetar-fiscală reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-economice

prin venituri şi cheltuieli publice, în vederea realizării principalilor scopuri macroeconomice
şi obţinerea echilibrului general. Politica bugetar-fiscală este elaborata si promovata de catre
Guvern, prin intermediul Ministerului Finanțelor și se concretizeaza în elaborarea,
adoptarea, execuția și controlul bugetului public național.
Instrumentele politicii bugetar-fiscale sunt:
1. impozitul, care reprezintă instrument de preluare a unei părţi din veniturile sau averea
persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului
2. taxa, care reprezintă plata efectuată de persoanele fizice, juridice pentru serviciile
prestate acestora de către instituţiile publice
3. transferul, plătă guvernamentală fără rambursare făcută cetăţenilor sau agenților
economici
4. achiziţii guvernamentale, cheltuieli băneşti pentru procurarea de bunuri şi servicii
necesare statului.
Politica fiscală reprezintă politica în domeniul stabilirii resurselor financiar publice. Ea
stabileşti:
1. volumul şi provenienţa resurselor ce pot fi procurate de stat de la fondurile sale
2. metode de preluare ce se utilizează în procesul de constituire a fondurilor financiare, deci
stabilirea sistemului şi instrumentelor fiscale
3. obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul de constituire a
fondurilor financiare
Politica bugetară - reprezintă politica în domeniul cheltuielilor publice. Ea stabileşte:
1. mărimea, destinaţia, structura optimală a cheltuielilor
2. obiectivele ce trebuie atinse în efectuarea diferitor cheltuieli
3. căile şi metodele ce se realizează pentru atingerea scopurilor reieşind din faptul ca
eforturile să fie minime
Există două tipuri importante de politică bugetar-fiscală: politica expansionistă şi restrictivă.
Politica bugetar-fiscală expansionistă sau uşoară presupune o creştere a achiziţiilor
guvernamentale şi/sau a plăţilor transferabile sau o descreştere a taxelor şi impozitelor.
Invers, dacă există o descreştere a achiziţiilor guvernamentale (G) şi/sau a plăţilor
transferabile (TR), sau o creştere a taxelor autonome (To) şi/sau a ratei marginale a
fiscalităţii, politica fiscală se numeşte restrictivă sau dură.

Politica monetar-creditară – reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-

economice prin oferta de bani în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice.
Politica monetar-creditară este elaborată și promovată de către Banca Nationala a tarii. Fiind
unicul organ împuternicit prin lege cu functiile de realizare a politicii monetar-creditare,
Banca Nationala independent de alte verigi ale puterii executive, pune în functie
instrumentele politicii monetar –creditare.
Politica monetară poate fi definită ca ansamblul măsurilor monetare luate de către stat şi de
banca centrală pentru realizarea echilibrului dintre masa banilor în circulaţie şi nevoile de
bani ale economiei sau pentru influenţarea într-un anumit sens a conjuncturii economice.
Politica de credit se identifică într-o anumită măsură cu politica monetară, aşa cum rezultă
chiar şi din definiţie: politica de credit – politica băncii centrale ce urmăreşte, cu ajutorul
unor instrumente specifice, să asigure, prin intermediul creditului, echilibrul general
economic.
Instrumentele politicii monetar-creditare:
1. operaţiuni pe piaţa deschisă cu hîrtii de valori (vînzarea cumpărarea de către Banca
Centrală a hîrtiilor de valoare emise de guvernul ţării ce urmăreşti scopul de mărire sau
reducere a cantităţii de bani în circulaţie)
2. modificarea ratei dobânzii (micşorarea sau mărirea ratei dobânzii contribuie la mărirea
sau micşorarea resurselor creditare a băncilor comerciale)
3. modificarea cotei rezervelor obligatorii (schimbarea cotei depozitelor obligatorii a
băncilor comerciale care se păstrează în numerar la Banca Centrală)
4. intervenţia pe piaţa valutară (stabilizarea cursului valutar prin vînzarea sau cumpărarea
monedei de către Banca Centrală)
Ca și politica bugetar-fiscală, politica monetar-creditară poate fi expansionistă sau
restrictivă. Politica monetară expansionistă sau stimulativă se mai numește politica banilor
ieftini și constă în aplicarea instrumentelor financiare pentru a majora masa monetară din
circulație și a ieftini astfel creditul. Politica restrictivă se mai numește politica banilor
scumpi și constă în restrîngerea masei monetare și scumpirea creditului.
Politica banilor ieftini. Daca echilibrul PNB este realizat la un anume nivel care este insotit
de somaj important si de folosirea incompleta a capacitatilor de productie, urmeaza sa se
recurga la politica banilor ieftini. Aceasta consta in setul de masuri care sa faca creditul
ieftin si usor obtenabil. Pentru sporirea ofertei de bani, bancile centrale vor intreprinde, intr-
o combinatie adecvata, urmatoarele actiuni: cumpararea de hartii de valoare publice de la
banci si populatie, cumparare efectuata pe piata deschisa; reducerea ratei rezervelor minime
obligatorii; reducerea ratei de refinanțare. Urmare a unor asemenea masuri, are loc sporirea
rezervelor suplimentare ale sistemului bancilor comerciale. De indata ce rezervele
obligatorii se constituie in baza a sporirii ofertei de bani se poate astepta ca oferta de bani sa
creasca. Sporirea ofertei de bani va duce la diminuarea ratei dobanzii, ceea ce va antrena
cresterea investitiilor si ridicarea nivelului de echilibru al PNB. Marimea cu care sporeste
acest indicator este in functie atat de volumul investitiilor, cat si de dimensiunea
multiplicatorului investitiilor.
Politica banilor scumpi. Daca un anume nivel al PNB genereaza inflatia prin cerere, se va
promova politica banilor scumpi. Aceasta politica consta in reducerea posibilitatilor de a
obtine credit si in cresterea costurilor lui. In acest scop, se intreprind, in diferite succesiuni,
urmatoarele actiuni: vinderea de hartii de valoare de stat pe piata deschisa catre institutiile
 de depozit si catre populatie; ridicarea ratei rezervelor minime obligatorii; ridicarea ratei
dobanzii.
Ca urmare, bancile vor constata ca rezervele lor sunt prea mici pentru a satisface exigentele
ratei legale de rezerva, adica operatiunile lor curente sunt prea mari in raport cu rezervele
lor. In cel fel vor putea institutiile de depozit sa indeplineasca exigenta ratei legale de
rezerva? Raspunsul consta in aceea ca institutiile de depozit isi vor reduce afacerile lor
curente, abtinandu-se de la acordarea unor noi imprumuturi. Ca urmare, oferta de bani se
reduce, ceea ce antreneaza ridicarea ratei dobanzii. Cresterea ratei dobanzii conduce la
restrangerea investitiilor si a cheltuielilor totale, limitandu-se inflatia prin cerere.

Impactul pe care îl are politica financiară asupra economiei naţionale, agenţilor economici şi
populaţiei cere ca aceasta să fie bine chibzuită, echilibrată şi flexibilă. În vederea obţinerii
efectelor scontate în elaborarea politicii bugetar-fiscale și monetar-creditare trebuie să se
realizeze o colaborare eficientă a Guvernului și a Băncii Centrale a unei țări.

4. Rolul politicii fiscale la nivel microeconomic.

Stabilitatea macroeconomica (inclusiv cea fiscala) este o preconditie obligatorie pentru cresterea
economica sustenabila pe termen lung. • Politica fiscala poate influenta si cresterea economica
potentiala pe termen lung si nu doar fluctuatiile ciclice (Tanzi and Zee, 1997, Barbiero and
Cournede, 2013) – engl. “growth friendly fiscal policy” • Impact direct asupra cresterii economice –
prin impactul asupra productivitatii si investitiilor (Gemmel and all, 2016); • Impact indirect asupra
cresterii economice - stimul fiscal temporar care sa amplifice impactul pozitiv al reformelor
structurale si sa diminueze costul pe termen scurt al acestora (Banerji and all, 2017). Stimulul fiscal
este conditionat insa de credibilitatea angajamentului pentru reforme structurale si de prudenta
fiscala.
5. Rolul politicii monetare la nivel microeconomic.
Politica monetară reprezintă ansamblul deciziilor adoptate de băncile centrale pentru a
influența costul și disponibilitatea banilor într-o economie.În zona euro, cea mai importantă
decizie luată de Banca Centrală Europeană în acest sens vizează, de obicei, ratele dobânzilor
reprezentative. Orice modificare a acestora influențează, la rândul său, ratele dobânzilor pe
care băncile comerciale le percep clienților lor pentru creditele acordate. Cu alte cuvinte,
decizia influențează cheltuielile de consum și investițiile corporative. În cazul BCE, obiectivul
politicii monetare este menținerea stabilității prețurilor, respectiv menținerea ratei inflației la
nivelul de 2% pe termen mediu. Acest lucru îi permite să sprijine politicile economice
generale ale UE destinate ocupării depline a forței de muncă și creșterii economice.Ratele
noastre ale dobânzilor reprezintă numai unul dintre mai multe instrumente la care recurgem
în scopul politicii noastre monetare. În ultimii ani, am adăugat setului nostru noi
instrumente ca răspuns la schimbările majore din economie care au făcut mai dificilă
misiunea menținerii stabilității prețurilor.
6. Impozitele şi funcțiile impozitului.
Procesul de finanţare a activităţilor statului în domenii cum sunt
apărarea,ordine publică, funcţionarea organelor administraţiei publice, educaţie, sănătat
e, cultură, artă,securitate şi protecţie socială precum şi în domeniile economice
cum sunt transporturi,energie, comunicaţii, cercetare, protecţia mediului şi cerinţa
intervenţiilor sale prin acţiuniadecvate asupra fluctuaţiilor conjuncturale ale mediului
economic, au determinat sporireanevoilor sale financiare precum şi o diversificare a
surselor de finanţare.I m p o z i t e l e r e p r e z i n t ă o c a t e g o r i e f i n a n c i a r ă a c ă r e i
a p a r i ţ i e ş i e v o l u ţ i e s e a f l ă î n legătură cu statul şi relaţiile băneşti.
Rădăcina etimologică a acestei noţiuni provine din limba latină de la cuvântul
„ impositus”.
1
Impozitele, ca procedeu financiar principal de mobilizare a fondurilo
r   b ă n e ş t i necesare statului, au apărut şi sunt cunoscute din antichitate, evoluând în forme
multiple întoate perioadele istorice, păstrându-şi importanţa până în zilele noastre.
Evoluţia istorică afost însoţită, îndeosebi în perioada contemporană, de caracterizări şi
teorii doctrinare care justifică necesitatea şi rolul impozitelor precum şi de principii
privind aşezarea şi încasareaacestora.P e m ă s u r ă c e o r g a n i z a r e a s t a t a l ă s e
dezvoltă, aceasta este însoţită de
i m p o z i t u l  permanent perceput pe cale de autoritate. Treptat el începe să fie
reformat de conducătoriide state, iar el însuşi, la rândul său, stă la baza
reformelor la care statul a fost supus de-a lungul timpului. Statele moderne şi-au
bazat dezvoltarea economiilor şi extinderea puteriilor, în mare parte, pe fiscalitate, fie că
aceasta era suportata numai de către proprii cetăţenisau de cetăţenii altor state aflate într-o
formă sau alta de dependenţă faţă de respectivul stat.Până în prezent nimeni nu a
putut înlocui acest mijloc de finanţare şi de susţinere a statului.
Funcţiile impozitului conturate de-a lungul timpului ce stau la baza impozitelor.
Cea mai importantă funcţie a impozitelor se manifestă în plan financiar, întrucât eleau
constituit şi constituie mijlocul principal de preocupare a resurselor financiare
necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. În statele dezvoltate, impozitele, taxele şicon
tribuţiile asigură opt sau nouă zecimi din totalul resurselor financiare ale statului
înţările în curs de dezvoltare această pondere este mai mică, fiind cuprinsă între cinci şi
nouăzecimi. În perioada postbelică tendinţa caracteristică pentru evoluţia impozitelor şi
taxelor o reprezintă creşterea continuă a acestora, în expresia relativă şi
absolută.D e   a c e e a ,   f u n c ţ i a   c e a   m a i   i m p o r t a n t ă   a   i m p o z i t e l o r   e
s t e   a c e e a   d e   a s i g u r a mobilizarea veniturilor necesare statului pentru 
a c o p e r i r e a   c h e l t u i e l i l o r   p u b l i c e .   Î n concepţia teoriei economice clasice
asupra impozitelor acestea reprezintă unica funcţie a

7. Impozitele directe și impozitele indirecte. Asemănări, deosebiri.

Baza pentru
Impozit direct Impozit indirect
comparație
Impozitul direct este denumit Impozitul indirect este denumit impozit,
impozit, perceput pe perceput unei persoane care consumă
Sens
veniturile și averea persoanei bunurile și serviciile și este plătit
și este plătit direct guvernului. indirect guvernului.
Natură Progresiv Regresiv
Incidența și
Cade pe aceeași persoană. Cade asupra unei persoane diferite.
impactul
Impozitul pe avere, impozitul
Impozitul central pe vânzări, TVA (taxa
pe venit, impozitul pe
pe valoarea adăugată), impozitul pe
Tipuri proprietate, impozitul pe
servicii, STT (impozitul pe tranzacțiile de
profit, taxele de import și
securitate), acciza, taxa vamală.
export.
Evaziunea fiscală este cu greu posibilă
Evaziunea fiscală este
Evaziune deoarece este inclusă în prețul
posibilă.
bunurilor și serviciilor.
Impozitul direct ajută la Impozitele indirecte promovează
umflare
reducerea inflației. inflația.
Impozite și colectate de la
Impozite și colectate de la consumatori
Impunerea evaluatori, adică individuale,
de bunuri și servicii, dar plătite și
și colectarea HUF (familia indiviză hindusă),
depuse de evaluat.
companie, firmă etc.
Povară Nu poate fi schimbat. Poate fi schimbat
Venitul impozabil sau averea Achiziționarea / vânzarea / fabricarea
Eveniment
evaluatului de bunuri și prestarea de servicii

mpozitul, care este plătit de către persoana căreia i se percepe este cunoscut sub
denumirea de impozit direct, în timp ce impozitul, care este plătit de contribuabil în
mod indirect este cunoscut sub denumirea de impozit indirect. Impozitul direct se
percepe pe veniturile și averea persoanei, în timp ce impozitul indirect se percepe
asupra unei persoane care consumă bunurile și serviciile.

Sarcina impozitului direct este netransmisibilă, în timp ce cea a impozitelor

indirecte este transferabilă.

Incidența și impactul impozitului direct se încadrează asupra aceleiași persoane,

dar în cazul impozitelor indirecte, incidența și impactul se încadrează asupra
diferitelor)

8. Rolul economic și social al impozitelor.

9. Factorii de influență asupra volumului resurselor financiare publice.
10. Conţinutul economic al cheltuielilor publice.
11. Factorii de influență asupra cheltuielilor publice
12. Conceptul de buget de stat.
13. Etapele procesului bugetar
14. Rolul bugetului de stat în cadrul sistemului bugetar al Republicii Moldova.
15. Conceptul de deficit bugetar, împrumut public, datorie de stat, datorie publică.
16. Structura datoriei publice.
17. Conceptul, conținutul și obiectivele politicii financiare a întreprinderii.
18. Tipurile de politici financiare la nivel de întreprindere și interdependența între ele.
19. Riscul financiar și riscul economic în activitatea unei întreprinderi.
20. Conceptul de mijloc fix, uzura morală, amortizare.
21. Metodele de calcul a amortizării. Avantaje, dezavantaje.
22. Sursele de finanțare a activelor imobilizate.
23. Conceptul și structura activelor circulante.
24. Sursele de finanțare ale activelor circulante.
25. Indicatorii vitezei de rotație a activelor circulante.
26. Clasificarea ventiturilor și cheltuielilor întreprinderii.
27. Profitul întreprinderii. Funcțiile profitului.
28. Esenţa, rolul şi obiectivele analizei financiare.
29. Etapele analizei financiare.
30. Grupele de indicatorii utilizați în cadrul analizei financiare și utilizatorii acestora.
31. Indicatorii stabilitătății financiare (indicatorii structurii financiare).
Problema 1.
Să se stabilească capacitatea de îndatorare șiposibilitățile de îndatorare a întreprinderii „ARC”,
utilizând normele uzuale bancare privind limitele de îndatorare, dacă se cunoaște următoarea
structură a capitalului:
► Capital propriu – 1 500 000 lei
► Datorii pe termen lung – 950 000 lei
► Datorii pe termen scurt – 300 000 lei
Analizațisituația dacă întreprinderea are posibilitatea să procure un utilaj în valoare de 2000000 lei,
ținând cont de criteriul destinației fondurilor.

REZOLVARE
1.Gradul de îndatorare se calculează conform relației:

CIG = Datorii totale/ Capital propriu≤ 2

Rezultă că datoriile totale se pot ridica până la 2 x capitalul propriu:
2* 1500000 = 3 000 000 lei

Așa dar, întreprinderea ARC poate primi un credit suplimentar la nivelul diferenței dintre
datoriile maxime admisibile și datoriile totale existente:

3 000 000 – 950 000 – 300000 = 1 750 000 lei. Se observă că nu se poate lua întreaga sumă de
2000000 lei sub formă de credit. Valoarea creditului la care se poate spera este în valoare de
1750000 lei. Având în vedere că pentru finanțarea utilajului sunt necesare resurse
 CIT = Datorii la termen/ Capital propriu≤ 1

financiare cu caracter permanent verificăm dacă întreaga sumă de 1750000 se încadrează în

datorii pe termen lung, ținând seama de limitele de îndatorare pe termen lung a întreprinderii,
aplicând formula:

CIT = =1,8
Rezultă că întreprinderea nu poate contracta un împrumut pe termen lung nici chir în mărime
de 1750000 lei pentru procurarea utilajului dorit. Suma maximă a împrumutului pe termen lung la care
se poate spera este de 550000lei (1500000 - 950000 = 550000).

Pentru finanțarea integrală a sumei de 2 mln lei se poate recuge la majorori de capital propriu
sau/şi se poate solicita subvenţii de la stat.

Problema 2.Să se stabilească capacitatea de îndatorare şiposibilităţile de îndatorare a întreprinderii

„ABC”, utilizând normele uzuale bancare privind limitele de îndatorare, dacă se cunoaşte următoarea
structură a capitalului:
Capital propriu – 7500 000 lei
Datorii pe termen lung – 475 000 lei
Datorii pe termen scurt – 150 000 lei
Analizaţisituaţia dacă întreprinderea are posibilitatea să procure un utilaj în valoare de 1000000 lei,
ţinând cont de criteriul destinaţiei fondurilor.

REZOLVARE
1.Gradul de îndatorare se calculează conform relației:

CIG = Datorii totale/ Capital propriu≤ 2

Rezultă că datoriile totale se pot ridica până la 2 x capitalul propriu:
2* 7 500000 = 15 000 000 lei

Așa dar, întreprinderea ARC poate primi un credit suplimentar la nivelul diferenței dintre
datoriile maxime admisibile și datoriile totale existente:

15 000 000 – 475 000 –150000 = 14375 000 lei. Se observă că se poate lua întreaga sumă de 1
000000 lei sub formă de credit. Valoarea creditului la care se poate spera este în valoare de 15
000 000 lei. Având în vedere că pentru finanțarea utilajului sunt necesare resurse

CIT = Datorii la termen/ Capital propriu≤ 1

financiare cu caracter permanent verificăm dacă întreaga sumă de 1 000000 se încadrează

în datorii pe termen lung, ținând seama de limitele de îndatorare pe termen lung a întreprinderii,
aplicând formula:
 475 000+1 000 000
CIT = =0,196
7 500 000
Rezultă că întreprinderea poate contracta un împrumut pe termen lung în mărime de
1 000 000 lei pentru procurarea utilajului dorit. Suma maximă a împrumutului pe termen lung la care
se poate spera este de 7 025 000lei (7 500000 –475 000 = 7 025 000).

Problema 3.

Întreprindere prezintă următoarea situaţie :

► Capitalul propriu 7000 lei

► Capitalul împrumutat – 16000 lei
► Rentabilitatea economică (Re) - 10%
► rata dobânzii (D) – 8%
Să se determine efectul de îndatorare.

REZOLVARE: .
Ef.Indatorare=Cap. Imprum /Cap.Propriu(Re-D) =16.000/7.000(10-8)= 4.6 %

Randamentul capitalului propriu:

7000 * 10%/100% = 700 lei

Randamentul final al capitalului propriu:

10% + 4,6% = 14,6%

Problema 4.O societate comercială prezintă următoarea situaţie:

 Capital propriu = 46 800 lei

 Datorii pe termen lung şi mijlociu = 31 250 lei
 Datorii curente = 62 449 lei
Re = 12%(rentabilitatea economică)

D = 16%(rata dobînzii)

Să se determine efectul de îndatorare.

REZOLVARE:
Ef.Indatorare=Datoriile /Cap.Propriu(Re- D) =(31250+62449)/46800(12%-16%)= -8,00%
 Randamentul capitalului propriu:

46 800 * 12%/100% = 5 616 lei

Randamentul final al capitalului propriu:

12% +(-8,00%) = 4,00%

Concluzie: Re<D, 12%<16%, deci avem un efect de îndatorare negativ. Astfel deducem că va trebui să
plătim mai mult decât câștigăm cu 4%. Aceasta sursă financiară nu va fi în favoarea noastră. Efectul de
îndatorare, de -8%, ne arată că randamentul va scădea cu 8% și că proprietarii vor avea de pierdut în
urma acestui împrumut. Eî(-8%) < Rd( 16%)

Problema 5.
Pasivul bilanţului unei societăţi comerciale este compus din:

► Capital propriu – 180000 lei

► Datorii pe termen lung – 120000 lei
► Datorii pe termen scurt – 160000 lei
Proiectul rentabil de finanţat este de 200.000. Să se stabilească capacitatea de îndatorare pentru
finanţarea proiectului.
REZOLVARE
Verificăm dacă întreprinderea se încadrează în normele uzuale bancare.

CÎG= Datoriitotale / Capital propriu ≤ 2

CÎG=280000/180000 =1,5
CÎT= Datoriila termen / Capital propriu ≤ 1

CÎT=120000/180000=0,6

Societatea mai poate apela la credite.

Verificăm dacă societatea mai poate apela la un credit pe termen lung de 200000.

► Capital propriu – 180000 lei

► Datorii pe termen lung – 120000 + 200000 = 320000 lei
► Datorii pe termen scurt – 160000 lei
CÎG= Datoriitotale / Capital propriu ≤ 2
CÎG=480000/180000 =2,9
CÎT= Datoriila termen / Capital propriu ≤ 1
 CÎT=320000/180000=2

Pentru a putea realiza proiectul societatea poate adopta următoarele soluţii, să procedeze la creşterea
minimă a capitalului propriu şicreşterea maximă a creditelor bancare, până la obţinerea sumei de
200000 lei.
X – creşterea minimă a capitalului propriu
Y - creşterea maximă a capitalului împrumutat

{ x + y =200 000 =
{
x+ y=200 000 = x + y =200 000 = x+ y=200 000
{
2 ( 180 000+ x )=120 000+ y+160000 2 ( 180 000+ x )=280 000+ y 2 x=−80 000+ y −2 x + y =−80 00 {
Concluzie: Proiectul de finanţat în sumă de 200 000 lei va fi acoperit din contul creşterii capitalului
propriu cu 40 000 lei şicreşterii capitalului împrumutat cu 160 000 lei.

Problema 6.
Pasivul bilanţului unei societăţi comerciale este compus din:

► Capital propriu – 900.000 lei

► Datorii pe termen lung – 60.000 lei
► Datorii pe termen scurt – 80.000 lei
Proiectul rentabil de finanţat este de 100.000. Să se stabilească capacitatea de îndatorare pentru
finanțarea proiectului.
REZOLVARE
Verificăm dacă întreprinderea se încadrează în normele uzuale bancare.

CÎG= Datoriitotale / Capital propriu ≤ 2

CÎG=CÎG=(60.000+80.000)/900.000 =0,15
CÎT= Datoriila termen / Capital propriu ≤ 1

CÎT=60.000/900.000=0,066

Societatea mai poate apela la credite.

Verificăm dacă societatea mai poate apele la un credit pe termen lung de 100.000.

► Capital propriu – 900.000 lei

► Datorii pe termen lung – 60.000 + 100.000 = 160.000 lei
► Datorii pe termen scurt – 80.000 lei
CÎG= Datoriitotale / Capital propriu ≤ 2
CÎG=(160.000+80.000)/900.000 =0,26
CÎT= Datoriila termen / Capital propriu ≤ 1
 CÎT=160.000/900.000=0,177

Datorii totale+ x
CÎGmax= =2 ,
Capital propriu
240 000+ x
=2,
900 000
240 000+ x=2∗900 000
X=1 800 000-240 000=1 560 000 (u.m.)
Datorii TL+ y
CÎTmax= =1 ,
Capital propriu
60 000+ y
=1 ,
900 000
60 000+ y =1∗900 000
X=900 000-60 000=840 000 (u.m.)
Concluzie: Întreprinderea poate contracta împrumuturi în sumă totală de 1 560 000 u.m., dintre care
840 000 pe termen lung.